SUBIECTUL II

BAC
TRĂSĂTURILE GENULUI EPIC
- Cuprinde totalitatea creaţiilor epice, acele opere literare în care autorul îşi exprimă
indirect sentimentele prin relatarea unor fapte, a unor întâmplări prin intermediul unui
narator (personaj, martor, mesager);
- Epicul cuprinde creaţii în proză sau în versuri ce au ca mod de expunere principal
naraţiunea care se îmbină cu descrierea, dialogul şi monologul;
- Apare naratorul ca instanţă comunicativă;
- Mărcile naratorului sunt pronume şi verbe la persoanele a III-a (narator obiectiv,
omniscient şi omniprezent) şi I singular (narator-personaj, subiectiv);
- Are acţiune, conflict, personaje, textul fiind structurat pe momentele subiectului
(expoziţiune, intrigă, desfăşurarea acţiunii, punct culminant şi deznodământ);
- În expoziţiune ne sunt oferite detalii despre personaje, apărând şi indici spaţio-temporali;
- Instanţele comunicării narative sunt: autor, narator, personaje şi cititor;
- Naraţiunea poate fi: HETERODIEGETICĂ (naratorul este omniscient şi omniprezent –
ştie totul despre personajele sale şi e prezent în naraţiune prin forme pronominale şi
verbale de persoana a III-a singular, fiind obiectiv şi detaşat – narator auctorial,
focalizare zero – ce sugerează o perspectivă neutră, furnizându-se informaţii generale din
partea unui narator obiectiv – viziune „din spate”) şi HOMODIEGETICĂ (naratorul se
implică în acţiune, fiind prezent prin formele pronominale şi verbale de persoana I
singular. Astfel, naratorul este şi personaj, implicându-se direct în acţiune şi prezentând-o
– narator actorial, focalizare internă – acţiunea este centrată pe definirea personajului,
urmărindu-se evoluţia lui psihologică – viziune „împreună cu”).

TRĂSĂTURILE GENULUI DRAMATIC

- cuprinde totalitatea operelor destinate reprezentării scenice; autorul îşi transmite indirect
ideile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii şi a personajelor; intervenţiile lui se
observă doar în didascalii (indicaţiile scenice – ce au rolul de a prezenta mimica
personajelor, tonalitatea vocii, vestimentaţia sau aşezarea mobilierului);
- impune anumite limite privind amploarea în timp şi spaţiu a acţiunii reprezentate;
- textul dramatic e organizat în acte, scene, tablouri şi replici, iar la începutul operei apare
un tabel sinoptic în care sunt prezentate personajele şi relaţiile dintre acestea; are caracter
ficţional;
- operele se realizează în plan textual prin: dialog (schimb de replici), monolog dramatic
(uneori şi aparte), iar în plan meta-textual, prin indicaţiile scenice;
- acţiunea se dezvoltă în jurul conflictului dramatic (care determină naşterea unei crize,
apariţia unui dezechilibru care trebuie rezolvat; efectul crizei este tensiunea interioară/
aşteptarea, încordarea, care declanşează un lanţ de evenimente, orientat în mod necesar
spre o soluţie/ o rezolvare);
- când situaţia dramatică nu se rezolvă, dramaticul se transformă în tragic (care este legat
de fatalitate);
- între spectator şi scriitor (dramaturgul) apare o convenţie, spectatorul admiţând ideea că
pe scenă apar adevăraţii eroi, iar comunicarea este mediată de regizor, actori şi ceilalţi
 implicaţi în montarea scenică a textului dramatic;
- spectacolul teatral este sincretic, prin combinarea simultană a mai multor aspecte: gestica
şi rostirea actorilor, decorul, costumele, lumina, muzica, mişcarea (dansul);
- mod de expunere predominant: dialogul;
- dialogul dramatic este exprimat prin: oralitate – evidenţiată prin propoziţii exclamative,
interogative, puncte de suspensie; didascalii – cuprind elementele paraverbale care
intervin în dialog: intonaţia, accentul, debitul verbal, gestica şi mimica; limbaj
caracteristic: arhaic, regional, popular, colocvial;
- indicaţiile scenice (didascaliile) sunt utilizate de către autor pentru a caracteriza în mod
direct personajele prin prezentarea elementelor mimicii, vestimentaţiei, tonalităţii vocii
etc. (În cadrul fragmentului de mai sus apar indicaţiile scenice cu rolul de a sugera .........)

TRĂSĂTURILE GENULUI LIRIC

- cuprinde operele literare în care autorul îşi exprimă direct, nemijlocit gândurile, ideile şi
sentimentele;
- exprimarea directă a gândurilor, ideilor şi sentimentelor, realizată prin confesiune,
autoexprimare, subiectivitate, prin prezenţa nemijlocită a eului care se exprimă pe sine;
- au formă versificată;
- utilizează imagini artistice;
- lirica cetăţenească cuprinde: imnul, oda, psalmul, pamfletul, satira şi epigrama; lirica
intimă conţine: elegia, cântecul, romanţa şi meditaţia, iar lirica peisagistică este
constituită din pastel si idilă;
- specificul poeziei este dat de relaţia care se stabileşte între formă, limbaj poetic şi
conţinut;
- lirica subiectivă - eul liric (nu se confundă cu autorul operei) e prezent în poezie prin
verbe la persoana I şi a II-a, dativ etic, valoarea afectivă a unor derivate lexicale
(diminutive, augumentative), substantive în vocativ, superlative stilistice ale adjectivului,
topică afectivă;
- lirica obiectivă / lirica rolurilor/ măştilor - când poetul îşi însuşeşte concepţia şi forma de
trăire a unei categorii sociale sau când acesta se exprimă alegoric sub forma unor “măşti”
sau “voci” lirice.

TEMELE ŞI MOTIVELE

- sunt elementele din structura unei opere lirice, relevând o situaţie tipică şi având
semnificaţii simbolice, contribuind la încifrarea textului poetic;
- luna, lacul, stelele, luceafărul, teiul, codrul →TEMA NATURII; IUBIREA, RĂZBOIUL,
ISTORIA, MOARTEA, GENIUL, TIMPUL.
- Laitmotiv = motiv central care se repetă de mai multe ori într-o operă, pentru a accentua
imaginea artistică. În poezie, se integrează uneori, refrenului. Refren = cuvânt, vers sau
chiar strofă care se repetă într-o poezie pentru a accentua o anumită idee poetică.

TITLUL

- cuvânt, sintagmă sau text care stă în fruntea unei poezii, concentrând problematica
tratată; în poezie sunt utilizate frecvent titluri metaforico-simbolice, originale şi
expresive, destinate să orienteze aşteptările cititorului (Amurg violet, Cuvinte

2
 potrivite, Flori de mucigai); poate exprima timpul, spaţiul; poate fi cuvânt-cheie
(Plumb);
- Uneori, titlul coincide cu incipitul textului poetic- formulă introductivă într-o operă
literară, cu o anumită relevanţă artistică; are valoare anticipativă, uneori sugerează
semnificaţia întregului text;
- ţine de construcţia exterioară a operei literare. Exemple “Eu nu strivesc corola de minuni
a lumii” = Titlul = primul vers; “Leoaică tânără, iubirea” = Titlul = primul vers;
“Dormeau adânc sicriele de plumb” – Plumb (primul vers) ;
- are rolul de a încifra mesajul textului, scoţând în evidenţă anumite cuvinte utilizate cu
sens conotativ. În acest sens, se observă utilizarea .........................
STROFA
- susţine referentul (obiectul/ persoana/ situaţia despre care se comunică) discursului liric.
- La un prim nivel al analizei, se remarcă textualizarea eului liric prin pronume şi verbe
precum: ..................., ce sugerează o lirică subiectivă/ obiectivă.
- La un nivel mai aprofundat al analizei remarcăm încifrarea limbajului poetic prin
folosirea unor figuri de stil precum ............................., şi a imaginilor artistice
precum .................................... În acest sens, figura de stil ..................... are rolul de a
sugera ..........., iar imaginile artistice creionează un tablou dinamic/ static.
- Un alt nivel al analizei impune observarea elementelor de prozodie ce au rolul de a
sublinia sentimentele eului liric. Astfel, se remarcă rima ............., ritmul ............ şi
măsura ...............
CARACTERISTICILE LIMBAJULUI POETIC
1. EXPRESIVITATEA – este capacitatea limbajului poetic de a exprima într-o manieră
plastică, diferită de cea a limbajului uzual, idei concentrate, cu maximă încărcătură
afectivă şi subiectivă. Expresivitatea se realizează atât prin figuri de stil, prin imagini
artistice, prin sintaxa poetică, prin topică, punctuaţie şi prozodie, cât şi prin modul
particular al fiecărui poet de a folosi materialul lexical al limbii. În cazul poeziei citate,
expresivitatea se naşte preponderent din caracterul descriptiv al textului, din utilizarea
unor figuri de stil sau a unor tipuri de imagini.
2. SUGESTIA – este caracteristica limbajului poetic dată de reducerea la lirism şi de
exprimarea metaforică. Este dată de utilizarea în text a corespondenţelor, de abundenţa
epitetelor şi a imaginilor artistice (auditive, tactile, olfactive, motorii) ce se concretizează
în sinestezii. Tehnica evazivului şi a ambiguităţii este specifică poeziei simboliste, tehnică
ce se realizează prin simboluri, prin muzicalitate şi coloristică aparte.
3. REFLEXIVITATEA – este o caracteristică a limbajului poetic modernist. Lirismul
reflexiv, spre deosebire de alte tipuri de lirism, are ca substanţă şi sursă a emoţiei ideea
filozofică, prin intermediul căreia se nasc sentimentele şi viziunea poetică. Intenţia
reflexivă este conţinută şi în confesiunea prin care poetul se mărturiseşte în cele mai
intime resorturi ale gândirii sale. Poetul meditează asupra sensului, asupra menirii şi
asupra esenţei omului/ creaţiei/ poeziei/ timpului/ morţii într-o manieră specifică, folosind
toate mijloacele artistice specifice creaţiei sale şi curentului literar căruia îi aparţine.

3
 4. AMBIGUITATEA – este o trăsătură specifică liricii moderniste şi contemporane,
realizată printr-un limbaj poetic aparent simplu, fără o evidentă încărcătură de figuri de
stil. Invers proporţional cu simplitatea limbajului creşte însă dificultatea descifrării ideii
poetice, a mesajului conţinut de text. Ambiguitatea presupune un efort sporit de
decriptare a înţelesurilor. Renunţarea la punctuaţie, de pildă, este un mijloc de realizare a
ambiguităţii. Alături de aceasta, asocierile aparent absurde ale unor termeni generează
ambiguitatea mesajului.

REGISTRELE STILISTICE ALE LIMBII

Registrele de limbă sunt considerate subcoduri lingvistice selectate conştient sau spontan
în interiorul unei comunităţi socio-lingvistice, în scopul adecvării la situaţia de enunţare şi la
contextul conversaţional. Straturile stilistice ale limbajului artistic înglobează şi registrele
stilistice, prin care se transpun diversele variante ale limbii în stilul beletristic şi se codifică
repere spaţio-temporale ale universului ficţional, componente psiho-sociale şi tipare
comportamentale ale personajelor, strategii discursive ale eului rostitor.

 Registrul popular

Limbajul popular cuprinde fapte de limbă generale, răspândite pe întreg teritoriul locuit
de români, fără a fi însă şi literare, şi este condiţionat de factorul social-cultural care imprimă o
amprentă specifică asupra vorbitorilor. Utilizat ca variantă stilistică în opera literară
(folclorică /cultă) presupune situarea naratorului, a personajelor/ eului liric în sfera culturii
populare, printr-un limbaj marcat de spontaneitate şi indici ai implicării afective.
Caracteristicile generale ale acestuia sunt oralitatea, spontaneitatea şi dinamismul. Caracterul
popular al limbajului rezidă în lexic, dimensiune fonetică, gramaticală şi stil.

- la nivel fonetic: mărci ale oralităţii, accente afective, variante fonetice familiare,
ignorând normele ortoepice; rime şi ritmuri simple, aliteraţii;

- la nivel lexical: selectarea unor cuvinte şi expresii specifice universului rustic,

frecvenţa mare a diminutivelor, abateri de tipul pleonasmului;

- la nivel morfo-sintactic: prezenţa unor forme neliterare, viitorul popular, superlativul

popular, frecvenţa interjecţiei; modele sintactice bazate pe repetiţii sau pe recurenţa lui «şi»
narativ;

- la nivel stilistic: caracter tradiţional al figurilor de stil.

Oralitatea derivă din expresiile onomatopeice, din folosirea exclamaţiilor şi a

interjecţiilor, frecvenţa comparaţiei comune, aflate în perimetrul limbii vorbite: «răcni el ca un
smintit», «se repede ca prin foc» etc., inserarea proverbelor şi a zicătorilor, utilizarea unor
expresii populare, folosirea formei neaccentuate a pronumelor personale de pers. I şi II în cazul
dativ, aşa-numitul dativ etic "mi ţi-l lua”, frecvenţa superlativului cu valoare afectivă, a
superlativelor etc. Spontaneitatea se datorează folosirii repetiţiilor pentru intensificarea
expresivităţii comunicării, dinamismul limbii e susţinut de elipsa predicatului, de repetarea
subiectului, de acumularea de verbe care sporesc dinamismul discursului, de utilizarea
predominantă a coordonării în frază etc.

 Registrul cult
4
 Implică situarea instanţelor comunicării artistice în orizontul culturii, prin aplicarea
normelor limbii literare, prin informaţia culturală bogată.

- la nivel fonetic: e definit prin eufonie, în poezie - ritmuri şi rime complexe;

- la nivel lexical: caracterizat prin diversitate şi bogăţie sinonimică, prin valorificarea

mai multor semnificaţii, ambiguizare deliberată;

- la nivel morfo-sintactic: frază elaborată;

- la nivel stilistic: predilecţia pentru figuri de stil; variaţie stilistică, originalitate;

 Registrul oral

Oralitatea vizează două straturi stilistice: un strat primar, specific literaturii populare şi
un strat derivat, specific structurilor dialogale şi stilului marilor povestitori a căror structură
simulează circumstanţele comunicării orale.

- particularităţi: comunicare directă, preponderent colocvială, afectivă şi spontană;

relevanţa elementelor paraberbale şi nonverbale în constituirea sensurilor;

- mărci distinctive: formule ale adresării directe, enunţuri exclamative şi interogative,

elidări fonetice, topica afectivă, frecvenţa unor sintagme/ expresii colocviale, a substantivelor în
vocativ, a verbelor la imperativ, a interjecţiilor; abateri de la normă precum dezacordul,
pleonasmul.

 Registrul scris

Presupune comunicare artistică mediată, prin producerea unei scriituri al cărui criteriu
valoric este originalitatea, într-un limbaj autoreflexiv, conştient de forţa sa de a întemeia
universuri autonome, dar şi de limitele acestor lumi semantice.

- nivelul fonetic este dublat de nivelul grafematic (« exploatarea resurselor poetice ale
grafismului şi ale punerii în pagină» - G. Genette), de semnalizările meta-textuale (versul alb),
chiar dacă picto-poezia rămâne formă de expresivitate experimentală.

- nivelul lexical este caracterizat printr-o orientare deliberată a limbajului spre polisemie
maximă care conferă un caracter deschis semnificaţiilor; reţele lexicale tematice, câmpuri
semantice, termeni cu ocurenţă rară;

- nivelul sintactic urmăreşte o structurare riguroasă a textului; procedeele de construcţie

au un rol definitoriu (recurenţa, simetria, elipsa, dislocarea, repetiţia).

- la nivel stilistic, raporturile sintactice «se dezvoltă în structuri imagistice, în spaţiul

cărora se confruntă un univers real cu unul imaginar» (D. Irimia).

MODURILE ŞI TIMPURILE VERBALE

Modul Indicativ exprimă o acţiune sigură, reală.

5
Prezentul indică desfăşurarea acţiunii în momentul vorbirii. Are mai multe valori temporale,
putând exprima:

- un adevăr general (prezentul gnomic): „Apa trece, pietrele rămân.”

- un viitor: „Mâine, merg la bunici”
- un trecut (prezentul istoric/ narativ): „Mihai Viteazul îi învinge pe turci la Călugăreni în
1595.”
- o acţiune repetată în mod obişnuit: „Trenul pleacă la ora zece.”

Imperfectul exprimă o acţiune trecută, care se desfăşoară în acelaşi timp cu o altă acţiune
trecută, arătând durata. Într-o naraţiune, imperfectul e folosit în descrierea cadrului de
desfăşurare a acţiunii. Are mai multe valori temporale:

- o acţiune repetată în mod obişnuit: „În copilărie, bunica ne spunea poveşti.”

- o cerere politicoasă, o rugăminte, o dorinţă: „Doream să discutăm.”
- un viitor în trecut: „Maria îşi făcea bagajul, pentru că pleca peste două ore.”
- ca timp al povestirii, face trecerea de la realitate la imaginar:„În vis se făcea că erai rege”

Perfectul compus exprimă o acţiune trecută şi terminată în momentul vorbirii. Într-o naraţiune
din comunicarea curentă şi orală, perfectul compus se foloseşte pentru a exprima acţiunile,
evenimentele. Are şi forme inverse care sunt arhaice şi se păstreză în poezia populară:
„Semănat-am grâu de vară...” Alte valori temporale:

- un adevăr general: „Totdeauna a plouat mult în noiembrie.”

- un viitor: „Nu fi neliniştit, în două minute am plecat.”

Perfectul simplu exprimă, în limba literară, o acţiune petrecută şi încheiată în trecut. Este timpul
povestirii la persoana a III-a, indicând acţiuni din prim-plan. În limba vorbită, este folosit doar
în anumite regiuni ale ţării (mai ales în Oltenia) şi exprimă o acţiune terminată de curând,
deosebindu-se în acest caz, de perfectul compus. În limba literară, perfectul simplu exprimă
rapiditatea cu care s-a petrecut o acţiune şi faptul că ea s-a încheiat imediat înaintea prezentului.
Poate exprima, de asemenea, ironia sau reproşul.

Mai mult ca perfectul exprimă o acţiune trecută şi terminată înaintea unei alte acţiuni trecute.
Într-o naraţiune, indică acţiuni din planul secund. În limba vorbită este folosit mai rar. Alte
valori temporale: - o scuză politicoasă: „Venisem să discutăm despre concurs.”

Viitorul indică o acţiune care se va desfăşura după momentul vorbirii. Are o formă literară
specifică scrisului: „voi citi”. Viitorul are forme inverse care sunt învechite şi apar numai în
limbajul poetic: „sosi-va o vreme”. Alte valori temporale sunt:

- ordin: „O să aduci imediat cărţile!”

- un viitor în trecut: „Mircea cel Bătrân va obţine la Rovine o victorie răsunătoare.”
- utilizarea viitorului popular în textul literar este o marcă a oralităţii.

6
Viitorul anterior exprimă o acţiune viitoare, terminată înaintea altei acţiuni vitoare: „Voi fi
bătrân şi singur, vei fi murit de mult!” (M. Eminescu) Viitorul anterior este un timp verbal
învechit (este marcă a oralităţii într-un text literar) care a fost înlocuit în limba vorbită de viitorul
propriu-zis.

Modul Conjunctiv arată o acţiune posibilă, realizabilă. Când apare în propoziţii subordonate,
are rolul de a denumi acţiunea, ca modul infinitiv. Când este folosit în propoziţii independente,
are o valoare exclamativă (ordin, îndemn, rugăminte, mirare). Are două forme:

- prezentul conjunctiv exprimă nesiguranţa, dorinţa, incertitudinea; o acţiune viitoare sau

situată imprecis în timp; poate avea şi valoare de imperativ.
- perfectul conjunctiv exprimă concesia, îndoiala sau condiţia în trecut.

Modul Condiţional-Optativ exprimă acţiuni posibile – a căror realizare depinde de o condiţie –

sau acţiuni dorite. Este folosit uneori pentru a formula direct şi politicos o cerere sau pentru a
diminua caracterul prea categoric al unei afirmaţii.

DESCRIEREA LITERARĂ

Descrierea literară este modul de expunere în proză sau în versuri, în care autorul, în
ipostaza naratorului sau a eului liric, prezintă detaliat aspecte ale cadrului natural sau trăsături
morale și fizice ale unui personaj.
Opera ….. de….. ilustrează particularitățile unei descrieri literare tip tablou/ portret/
autoportret, având ca subiect (anotimpul…..sau al cui portret/ autoportret este!). Limbajul este
expresiv și are scopul de a sensibiliza cititorul prin surprinderea detaliată a unor elemente din
natură /calități fizice și morale, precum….(exemple!). Sunt utilizate figuri de stil (metafore/
personificări/ inversiuni/ comparații, epitete……exemple!) În această operă, rima este…., iar
măsura versurilor este de….(dacă e poezie!).
Imaginile artistice prezente în operă sunt vizuale/ auditive/ olfactive/ cinetice…..exemple!
Totodată, caracteristic descrierii este prezența grupurilor nominale substantiv și
adjectiv….(exemple de epitete).

PROZA MODERNĂ/ SUBIECTIVĂ/ DE ANALIZĂ PSIHOLOGICĂ

Modernismul în proză presupune o noua direcție romanescă implementată de Camil

Petrescu și teoretizată de Eugen Lovinescu. Fragmentul extras din .....................redactat de
către ....................., prezintă cugetările unui narator subiectiv aflat în .............. Psihologismul este
o trăsătură relevantă a prozei de tip modern. Conflictele sunt interioare și au doar ca pretext
lumea exterioară, se observă în fragmentul supus analizei măcinarea lăuntrică a personajului. O
altă trăsătură care permite încadrarea fragmentului în paradigma romanescă de tip modern este
tehnica rememorării trecutului și a autoanalizei lucide evenimentelor. Nu există o cronologie, ci
o abordare de tip zig-zag.

TRĂSĂTURILE CURENTELOR

ROMANTISMUL are preferinţă/ cultivă:

 Evadarea din prezentul care frustrează, din realul care apasă;
7
 Aspiraţia spre absolut, transcendent;
 Reîntoarcerea în trecutul istoric;
 Interiorizare, solitudine, originalitate;
 Fascinaţia originilor (tema cosmogoniei şi a sociogenezei);
 Întoarcerea la natură;
 Preţuirea poeziei populare;
 Simţul misterului;
 Sentimente/ stări contradictorii: nostalgia, meditaţia ≠ entuziasmul; decepţia ≠ idealismul;
 Unitatea în diversitate a lumii;
 Valoarea acordată simţurilor;
 Hipersensibilitatea;
 Surplus de afectivitate;
 Sunt ocolite regulile şi imitaţia;
 Trecutul este idealizat (se regretă vremurile apuse);
 Se manifestă preferinţa pentru vis, reverie;
 Predomină lirismul (subiectiv, dar şi obiectiv), metafore, interogaţii retorice şi exclamaţii,
inversiuni, epitete hiperbolizante/ personificatoare aflate în inversiune, repetiţii,
enumeraţii etc.;
 Se cultivă poezia ruinelor, a nopţii, a visului şi a meditaţiei;
 Trăsături: elegiacă, meditativă, caracterizată de pesimism, refugiu în natură şi mitologie;
 Literatura este a sentimentului şi a fanteziei (natura nu este percepută ca peisaj, ci ca
sentiment);
 Teme preferate: condiţia omului de geniu, natura şi iubirea neîmplinită, supratema
timpului;
 Motive: efemeritatea omului ≠ veşnicia naturii, cosmogonia, reveria, timpul ireversibil,
deşertăciunea deşertăciunilor, identitatea indivizilor în faţa morţii;
 Sentimentele transmise sunt: nostalgie, melancolie, tristeţe, dor de dragoste, satiră la
adresa societăţii, reproş virulent, însingurare, scepticism etc.

REALISMUL

 Reflectare veridică, obiectivă a realităţii sau a societăţii contemporane.

 Realismul refuză, în numele prezentului, idealizarea trecutului.
 Impersonalitatea;
 Respinge imaginea artificială a romantismului, în folosul observației directe;
 Lipsa idealizării;
 Reflectare critică a societății epocii;
 Veridicitate, verosimilitate;
 Personaje tipice (pentru o categorie socială) în situații tipice. Omul în strânsă
legătură cu viața socială;
 Caracterul simetric;
 Plasarea acțiunii în timp și în spațiu;
 Tehnica detaliului, a amănuntului semnificativ; descrieri minuțioase;
 Analiza psihologică;
 Complexitatea vieții;
 Stil impersonal, obiectiv, spirit critic;
 Precizie, sobrietate;
 Limbaj – mijloc de individualizare a personajelor;
 Stilul trimite spre denotație, precizie, formulare concisă și sobră.

8
Estetica SIMBOLISMULUI este una a vagului;
 Obiectul poeziei simboliste îl constituie stările sufletești nelămurite, confuze, transmise
pe calea sugestiei;
 Tehnica sinesteziei; a suprapunerii a două sau mai multe senzații (“Primăvara o pictură
parfumată cu vibrări de violet”);
 Corespondențele – legăturile ascunse dintre lucruri, prin cultivarea senzațiilor coloristice,
muzicale, olfactive etc.;
 Cultivarea simbolului (utilizat de romantici pentru a exprima, a lămuri o idee sau un
sentiment → simbolul explicit; la simboliști, funcția simbolului rămâne aceea de a sugera
→ simbolul implicit);
 Stări sufletești nedefinite; predispoziția pentru visare;
 Stilul aluziv;
 Muzicalitatea obținută prin repetiția unor sunete, a unor cuvinte, prin tehnica împletirii
refrenurilor;
 Predilecția pentru anumite teme și motive: iubirea, natura ca loc al corespondențelor,
nevrozele, târgul provincial, evadarea din universul terorizant;
 Poeții simboliști sunt plictisiți de oraș, de lumea în care trăiesc;
 Versul liber (în afara rigorilor prozodiei).

TRADIȚIONALISMUL

- istoria şi folclorul sunt principalele izvoare de inspiraţie

- preocuparea pentru satul românesc ca vatră a spiritualităţii autohtone
- spaima de civilizaţia citadină, văzută ca sursă a degradării morale
- întoarcerea spre trecut ca unic reper moral salvator
- cultivarea aspectelor tradiţionale (obiceiuri, sărbători, costume, muzică, gastronomie), în
opoziţie cu cele străine
- predilecţia pentru teme precum pământul şi muncile câmpului, legătura cu pământul, cultul
neamului şi al înaintaşilor, continuitatea generaţiilor, întoarcerea înlocurile natale, casa şi biserica
- insistenţa asupra temei religioase, mai ales în lirică, prin evocarea scenelor biblice
semnificative şi autohtonizarea lor
- tipologia preferată: haiducul, răzeşul, ciobanul, călugărul sau preotul
- limbajul poetic se caracterizează printr-un registru stilistic arhaic şi popular, vocabular cu
regionalisme
- respectarea sintaxei, a topicii şi a punctuaţiei consacrate

MODERNISMUL

 Introduce schimbarea, discontinuitatea;

 Negarea valorilor clasice, academice, tradiţionale şi conservatoare;
 Ruptura de trecut;
 Refuzul capodoperei şi al ideii de frumos, de perfecţiune;
 Revoltă şi libertate de exprimare;
 Originalitate şi tendinţă de a şoca;
 În poezie: versul alb, noi materiale lingvistice şi o tematică nouă (vezi „estetica urâtului”
la Tudor Arghezi).
Reprezentanţi în lirica românească: Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu.

9
 NEOMODERNISMUL
După o perioadă în care poezia a reflectat politica socialistă, generaţia ’60 revine la
valoarea poeziei interbelice, când accentul nu mai cade pe politic, pe social, ci pe estetic,
pe procesul de înnoire a limbajului.
 revigorare a poeziei (poeţii sunt lăsaţi să scrie şi altceva decât poezie patriotică,
comunistă);
 o revenire a poeziei la exprimarea metaforică, la imagini artistice, la reflecţii filosofice.
 Se reia atitudinea estetică din curentele poetice interbelice (modernism, expresionism,
simbolism), fără să excludă nici influenţe clasice sau romantice.
 intelectualizarea poeziei: accent pe viaţa interioară mai mult decât pe existenţa imediată;
 marile teme sunt reflectate filozofic (cunoaşterea, existenţa, absolutul, timpul, creaţia,
tainele Universului, condiţia artistului, viaţa, moartea);
 Se repoetizează temele ce fuseseră, o vreme, interzise, precum iubirea, credinţa, arta
poetică, viaţa şi moartea → concepţia neomoderniştilor despre menirea poetului şi
misiunea artei sale.
 ironia + spiritul ludic;
 limbaj ambiguu, ermetic, nou (original);
 Poezia contrazice permanent aşteptările:
 mituri reinterpretate;
 imagini artistice neobişnuite.

POSTMODERNISMUL

 narativul se combină cu lirismul în poezie;

 banalul e scos în evidență și valorificat;
 renunțarea la clișee;
 accentul cade pe spiritul ludic și parodie;
 realitatea străzii apare în poezie;
 sunt preferate jocurile de limbaj, oralitatea expresiei, colajul;
 e permis amestecul genurilor literare;
 includerea stilurilor nonficționale și a literaturii noncanonice;
 stilul ermetic și impersonal e abandonat.

PERSPECTIVE TIPOLOGICE ASUPRA ROMANULUI ROMÂNESC

Reconstituind lumea funcţională a romanului românesc din perspectiva autor-narator-

personaj, Nicolae Manolescu a constatat existenţa a trei posibile tipare narative: romanul
doric, romanul ionic şi romanul corintic.

ROMANUL DORIC

 Romanul doric denumeşte naraţiunea tradiţională din a doua jumătate a secolului

XVIII-lea, romanul din secolul următor şi romanul românesc din prima jumătate a
secolului al XX-lea.
10
  Caracteristici ale naraţiunii
 – prezenţa unei voci auctoriale şi a unui narator înzestrat cu omniscienţă; viziunea
auctorială
– relatarea evenimentelor la persoana a treia singular; epic, logică, continuitate
– prezentarea locului şi timpului acţiunii fără ca naratorul să fie prezent în vâltoarea
evenimentelor.
 Exemple
 – romanele scrise de Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Gib Mihăescu, Marin Preda
ş.a.

ROMANUL IONIC

 Romanul ionic este caracterizat prin „psihologism şi analiză„.

 Trăsături
 – naratorul sau un personaj reflector relatează evenimentele la persoana întâi singular,
înfăţişează personajele, prezintă locul şi timpul acţiunii
– naratorul ştie tot atât cât ştiu personajele, relatează numai ceea ce vede, ce aude şi
prezintă doar evenimentele în care este implicat efectiv sau la desfăşurarea cărora
asistă
– autenticitate, intimitate
– eroul ca subiect; psihologism; narator-personaj.
 Exemple
 – romanele scrise de Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade, Anton Holban,
Mihail Sebastian, M. Blecher, Camil Petrescu.

11