Articulatiile corpului uman

Prin articulaţie înţelegem legătura dintre două sau mai multe oase, prin
intermediul unui aparat fibros şi ligamentar. După definiţia dată de Testut,
articulaţia este un ansamblu de părţi moi şi dure, prin care se unesc două sau mai multe
oase vecine".
Anatomia studiază articulaţiile în capitolul de artrologie sau sindesmologie.
Studiul articulaţiilor prezintă importanţă atît pentru ana-tomişti, cît şi pentru
fiziologi şi chirurgi; pentru fiziologii, datorită rolului mecanic important al
articulaţiilor, pentru chirurgi, în rezolvarea intervenţiilor chirurgicale în afecţiuni cu
sediu articular.
Anatomiştii au făcut o serie de clasificări ale articulaţiilor, dintre care o vom
cita numai pe aceea folosită în prezent.
Bichat a efectuat o clasificare mai mult fiziologică a articulaţiilor, împărţindu-le
în articulaţii mobile şi imobile. Acestea au fost denumite de Galien diartroze,
respectiv sinartroze. Alături de aceste două clase mai întîlnim şi articulaţii cu
mobilitate foarte redusă, pe care Winslow fînaintea lui Bichat) le-a numit articulaţii
semimobile sau amfiartroze.

Adoptînd clasificarea funcţională, împărţim articulaţiile după gradul lor de

mobilitate în:

1. A r t i c u l a ţ i i f i x e sau sinartroze, în care oasele nu pot executa nici o mişcare

sau fac mişcări foarte reduse. Aceste tipuri de articulaţii le întîlnim la oasele cutiei cra-
niene şi la articulaţiile cutiei toracice. Legătura dintre oasele care alcătuiesc o sinartroză
poate fi făcută prin ţesut carti-laginos, ţesut conjunctiv fibros sau chiar osos. După felul
ţesutului care leagă oasele unei sinartroze, deosebim trei categorii:
a) Sincondroza este o articulaţie unde legătura oaselor se face prin ţesut cartilaginos, a
cărui elasticitate îi conferă un oarecare grad de mobilitate. Se pot cita lama perpendi-
culară a etmoidului cu vomerul, articulaţia dintre prima coastă şi stern etc.
b) Sindesmoza se caracterizează prin faptul că legătura dintre oase se face prin ţesut
conjunctiv fibros. Exemple se găsesc la articulaţiile sacro-iliace, între epifizele distale ale
tibiei şi fibulei. Un tip deosebit de sindesmoze îl constituie suturile dintre oasele cutiei
craniene, unde legătura se face printr-un ţesut conjunctiv fibros.
c) Sinostoza este o articulaţie fixă, în care oasele sînt legate prin ţesut osos. Ea derivă
dintr-o sincondroza sau sindesmoza, la care ţesutul de legătură s-a osificat. Sinostoza
craniană apare la o vîrstă înaintată, cînd ţesutul de legătură dintre oasele cutiei craniene
se osifică.

2. A m f i a r t r o z e l e sînt articulaţii cu mişcări ceva mai ample, deci semimobile. Ele

se găsesc în organism la coloana vertebrală, unde legătura dintre corpul vertebrelor se
face printr-un disc fibrocartilaginos. Discul are forma corpurilor vertebrale şi prezintă la
periferie o serie de lame concentrice din ţesut fibrocartilaginos, iar în centru o substanţă
gelatinoasă numită nucleu pulpos. Structura funcţională a acestor discuri asigură
îmbinarea calităţilor de elasticitate şi rezistenţă, necesare mobilităţii coloanei vertebrale.
Astfel, ţesutul colagen din lamelele periferice ale discului este orientat în mod diferit de
la lamelă la lamelă, mărindu-se rezistenţa la răsuciri. Elasticitatea mare a nucleului
pulpos oferă posibilitatea efectuării unor mişcări la nivelul corpurilor vertebrale; nucleul
pulpos suferă deformaţii elastice în funcţie de mişcările coloanei care apropie sau
depărtează marginile corpurilor vertebrale. Mişcările la nivelul vertebrelor sînt de mică
amplitudine, însă, însumate pe întreaga coloană, ele imprima acesteia o flexibilitate
destul de accentuată. Practicarea exer-ciţiilor fizice determină modificări în structura
discurilor intervertebrale în sensul că rezistenţa la tracţiune, răsucire sau presiune se
măreşte concomitent cu creşterea elasticităţii. Corpurile vertebrale mai sînt legate între
ele, în afară de discuri, printr-o serie de ligamente care măresc rezistenţa la tracţiune a
coloanei (vezi articulaţiile coloanei vertebrale).
3. D i a r t r o z e l e sînt articulaţiile mobile cele mai răspândite în organism. Ca-
racteristica lor generală o constituie prezenţa unei cavităţi articulare, în care se
găseşte o mică cantitate de lichid sino-vial, o capsulă articulară, căptuşita în interior
de membrana sinovială şi cartilajul hialin articular. Datorită acestor elemente
anatomice, diartrozele sînt articulaţii mobile. Mobilitatea lor variază însă în funcţie de
forma pe care o prezintă suprafeţele articulare ale oaselor, ce determină şi diferitele tipuri
de diartroze.
 Suprafeţele articulare ale diartrozelor pot avea diferite forme: sferice,
eliptice, cilindrice sau plane. De obicei, aceste suprafeţe articulare sînt net
delimitate prin şanţuri sau margini proeminente.
Suprafeţele articulare sînt acoperite de un cartilaj articular hialin, ce se
mulează perfect pe toată suprafaţa articulară
Cartilajul hialin este alb-sidefiu, foarte lucios, ceea ce înlesneşte mişcările în
articulaţie. El nu are vase sanguine şi se hrăneşte prin ioihibiţie din lichidul
sinovial. Numărul redus de fibre colagene din substanţa fundamentală a carti-
lajului hialin îl face să fie puţin rezistent la factorii mecanici de încovoiere
(îndoire). Datorită acestui fapt el se fisurează destul de frecvent, mai ales la
nivelul meniscurilor de la arţiculaţia genunchiului şi se vindecă foarte greu,
neavînd o circulaţie activă, asigurată de vase sanguine. Calitatea funcţio nală
principală a cartilajului hialin o constituie rezistenţa la presiune. Cu
cît presiunea este mai mare, grosimea cartilajului hialin creşte. în structura sa intimă apar
o serie de aspecte tipice; el mai poartă numele de cartilaj seriat. Această structură se
caracterizează prin dispunerea celulelor cartilaginoase în şiruri, formînd un fel de
resorturi microscopice, oare determină creşterea rezistenţei cartilajului hialin la piresiune.
Ori de cîte ori, la nivelul unei articulaţii, se produc leziuni care împiedică activitatea ei
normala au ioc fenomene de degenerescentă a cartilajului ce îngreuiază mişcările. De
aceea, după leziunile articulare sînt indicate tratamente prin mişcări uşoare, cu încărcări
progresive in ceea ce priveşte presiunea, pentru refacerea structurii şi a calităţilor
mecanice ale cartilajului hialin.
In unele diartroze, suprafeţele articulare nu concordă perfect datorită faptului că una
dintre ele este mai mica decît cealaltă sau cele două suprafeţe nu se mulează perfect. Ne-
concordanţa dintre suprafeţele articulare se corectează cu ajutorul fibrocartilajelor
articulare, care contribuie şi la amortizarea loviturilor.
Fibrocartilajul de mărire poartă numele de labru glenoidal sau burelet
articular. El se prinde pe marginea suprafeţei articulare mai mici, mărind-o (de exemplu,
fibrocartilajul de pe cavitatea glenoidă a scapuiei).
Fibrocartilajele de restabilire a concordanţei suprafeţelor articulare sînt:
 — discul interarticular care separă complet cele două suprafeţe articulare
(de exemplu discul articulaţiei temporo-mandibulare);
— meniscul interarticular care este un fibrocartUaj incomplet, prezentînd un
orificiu la nivelul căruia supr&ieţele articulare vin în contact |de exemplu
meniscurile articulaţiei genunchiului)
Am amintit mai sus ca suprafeţele articulare ale diartro-zelor au forme
multiple şi ca forma suprafeţelor articulare condiţionează în mare măsură
variabilitatea, amplitudinea şi direcţia mişcărilor. Din aceste considerente,
diartrozele pot fi clasificate şi după forma şi gradul lor de mobilitate:
1. Articulaţiile sferice (enartroze) prezintă o suprafaţă articulară sferică şi
alta concavă, care se numeşte cavitate glenoidă. Din punct de vedere al
conformaţiei oaselor, ele pot fi de mai multe feluri:
— artrodie, cînd capul articular este mai mic decît o jumătate de sferă (de exemplu,
articulaţia scapulohumerală);
— enartroză, cînd capul articular este mai mare decît o jumătate de sferă (de
exemplu, articulaţia coxofemurală).
2. Ginglimul (trohleartroza) prezintă una din suprafeţele articulare sub formă de
trohlee (asemănătoare unui mosor), iar cealaltă de formă concavă, pentru a primi
trohleea (articulaţia cotului).
3. Articulaţiile elipsoidale (condilartroze) au una din suprafeţele articulare oa un
elipsoid miai mult sau mai puţin prelungit, -iar cealaltă ca o cavitate glenoidă (de
exemplu, articulaţia radiocajrpiaiiă şi atlantoocoipitală).
4. Articulaţia în şa prezintă suprafeţele articulare de formă concavă într-un sens şi de
forma convexă în alt sens, con-cavitaitea uneia răspunzând oonvexităţii celeilalte
(articulaţiile între oasele carpiene).
5. Articulaţiile în pivot (trohoide) prezintă suprafeţele articulare constituite dintr-un
cilindru osos, conţinut într-un inel ostedifâbros (articulaţia radioulnară proximală).

6. Diartrozele planiţorme au suprafeţele articulare plane (articulaţiile între apofizele

articulare ale vertebrelor toracale).

Clasificarea articulatiilor
ROL: Articulaţia este o formaţiune anatomică care uneşte două oase vecine.

Articulaţiile participă la mişcarea unor segmente ale corpului.

CLASIFICARE

-sutura dintre
oasele craniene

-sutura dintre
ARTICULAŢIILE oasele nazale şi Aceste articulaţii sunt continue,
FIXE cele craniene neântrerupte, care nu prezintă cavitate
(SINARTROZELE) articulară.
-cartilajele
costale

-elementele
care articulează
ARTICULAŢIILE vertebrele Articulaţii cu mobilitate redusă, cu
SEMIMOBILE -elementele suprafeţele articulare aproape plane, fără
(AMFIARTROZELE) care articulează cavitate articulară.
osele tarsiene

-genunchiul
-articulaţia
ARTICULAŢIILE Articulaţii care asigură mobilitaea oaselor
coxo-femurală
MOBILE învecinate, una faţă de cealată, care prezintă
-articulaţiile
(DIARTROZELE) cavitate articulară.
mâinilor
-umărul

DIARTROZELE

Diartrozele sunt formate din ţesuturi cartilaginoase şi din ţesuturi osoase.

ALCĂTUIRE CAPSULA Element fibros, de la extremitatea osului

ARTICULARĂ care urmează să se articuleze, căptuşit în
interior cu o membrană sinovială, iar la
exterior fixat cu benzi fibroase rezistente
(ligamente) care se prind pe oase. Are
forma unui manşon, delimitând în interior
cavitaea articulară.
 Ţesut cartilaginos care acoperă cele două
CARTILAJUL suprafeţe articulare, fiind în fapt continuări
ARTICULAR ale periostului celor două oase vecine.

Căptuşeşte interiorul capsulei articulare.

Membrana sinovială este bogat inervată şi
vascularizată şi secretă lichid sinovial, cu rol
MEMBRANA
de a înlesni alunecarea celor două suprafeţe
SINOVIALĂ
articulare, care sunt de fapt cele două feţe
ale oaselor care vin în contact.

Element care se interpune între suprafeţele

articulare, dacă acestea nu se potrivesc. Au
formă semilunară şi rolul de a micşora cât
mai mult nepotrivirea. Nu toate articulaţiile
MENISCUL
mobile au menisc. Cel mai reprezentaitv
menisc se află la încheietura genunchiului.
Meniscul mai poartă numele de disc.

Spăţiul virtual din interiorul articulaţiei,

CAVITATEA
care conţine o peliculă de lichid sinovial.
ARTICULARĂ
Mişcările articulare sunt:
-de alunecare

-de rotaţie

Clasificarea functionala a articulatiilor dupa numarul

axelor
Exista mai multe tipuri de articulatii. Ele sunt clasificate in functie de structura si
posibilitatile lor de miscare.

1. Articulatiile care nu se misca sunt numite "fixe".

2. Anumite articulatii se misca foarte putin, cum ar fi vertebrele. Exemple de

articulatii:
• -articulatiile sferice - la umar si sold - permit miscari inainte, imapoi, lateral
si de rotatie;
•
 • -articulatiile de tip "balama" - la degete, genunchi si coate - permit numai
miscari de indoire si indreptare;
•
• -articulatiile de tip "pivot" - articulatiile gatului - permit miscari limitate de
rotatie;
•
• -articulatiile elipsiodale - la incheietura mainii - permit toate tipurile de
miscari mai putin cele de pivotare.

Articulatiile sunt zonele unde se intalnesc 2 oase. Majoritatea articulatiilor sunt

mobile, permitand miscarea oaselor.

Articulatiile sunt alcatuite din:

 • cartilaj - la articulatii, oasele sunt invelite in cartilaj (un tesut de legatura),
alcatuit din celule si fibre si foarte rezistent. Cartilajul ajuta la reducerea
frecarii datorate miscarii oaselor;
• membrana sinoviala - un tesut care inconjoara articulatia inchizand-o intr-
o capsula. Membrana sinoviala secreta lichid sinovial (un fluid clar,
lipicios) pentru lubrifierea articulatiei;
• ligamente - ligamente puternice (benzi dure, elastice de tesut de legatura)
inconjoara articulatia pentru a o sustine si a-i limita miscarile;
• tendoane - tendoanele (un alt tip de tesut de legatura) leaga fiecare parte
a articulatiei de muschii care ii controleaza miscarea;
• burse - saculete umplute cu fluid situate intre oase, ligamente sau alte
structuri adiacente care ajuta la reducerea frecarii datorita miscarii.
• fluid sinovial - un lichid clar, lipicios secretat de membrana sinoviala;
• femus - osul coapsei;
• tibia - fluierul piciorului;
• patella - rotula genunchiului;
• menisc - o bucata curbata de cartilaj pe care ogasim la genunchi si alte
articulatii.

Exemple: articulatia soldului si articulatia genunchiului.

ARTICULATIILE

Reprezinta ansamblul elementelor care unesc între ele doua sau mai multe
extremitati osoase. Dupa gradul de mobilitate, se împart în sinartroze si
diartroze .

1. Sinartrozele sunt articulatii fixe, imobile. Dupa tipul de tesut care se interpune
între oasele articulatiei , se clasifica în :

a. Sindesmoze - articulatii în care între cele doua oase exista tesut fibros (de
exemplu suturile craniene ). O varietate de sindesmoza sunt gonfozele –
articulatiile dintilor.

b. Sincondroze – articulatii în care între cele doua oase exista tesut

cartilaginos(de exemplu simfiza pubiana ).

c. Sinostoze – articulatii care se formeaza prin osificarea la adult a

sindesmozelor si sincondrozelor.
Amfiartrozele sunt articulatii cu mobilitate redusa. Între oasele care se
articuleaza se interpune o formatiune fibrocartilaginoasa (de exemplu între
vertebere, între oasele tarsometatarsiene si la nivelul simfizelor

2. Diartroele sunt articulatii cu grad variabil de mobilitate. Se clasifica în: artrodii

(articulatii mobile) si amfiartroze (articulatii semimobile).

Artrodiile se mai numesc si articulatii sinoviale si sunt alcatuite din

urmatoarele elemente:

Cartilaj aricular format din tesut cartilaginos hialin, cu rol de amortizare a

presiunii exercitate de greutatea corpului si de protectie a suprafetelor articulare.

Capsula articulara leaga capetele oaselor ca un mason. Contine tesut fibros si

este captusita de membrana sinoviala (membrana seroasa, bogat vascularizata
si inervata).

Suprafete articulare sferice (capul humersului si femurului), concave (cavitatea

glenoida a scapulei), în forma de mosor (trohleea humerusului).

Ligamentele articulare formatiuni fibroase, întaresc articulatia.

Cavitatea articulara spatiul virtual dintre capetele oaselor unei articulatii si

capsula articulara, care mentin în contact suprafetele articulare.

Lichidul sinovial lubrifiant (diminueaza frecarea si favorizeaza alunecarea).

Conducerea miscarii in articulatii
Principala functie a articulatiilor este miscarea oaselor componente. Tipul
miscarilor si forma suprafetelor articulare sunt în strânsa interdependenta.
Oasele unei articulatii sinoviale pot efectua urmatoarele miscari :

Flexie-extensie : este o miscare de apropiere-îndepartare a doua segmente

apropiate, executata în jurul unui ax transvers.

Abductie-adductie : se face în jurul unui ax antero-posterior. Abductia este

miscarea de îndepartare fataa de axul midian al corpului. Abductia este miscarea
de apropiere fata de axul median al corpului.

Circumductie : este o miscare complexa, care însumeaza flexia, extensia,

abductia, adductia si rotatia.

Pronatie-supinatie :

• Pronatia este miscarea de rotatie a mâinii, prin care policele se roteste

medial, palma privind în jos sau în spate. La picior, planta priveste spre
lateral, iar marginea externa a piciorului se ridica.

• Supinatia este miscarea rotatie a mâinii, prin care policele se roteste

lateral, palma privind în sus sau în fata. La picior, planta priveste medial,
iar marginea interna a piciorului se ridica.

Parghii osoase
Deoarece oasele sunt structuri rigide, care se pot misca datorita articulatiilor
sinovale, au fost asemanate cu sistemele de pârghii, functionând pe acelasi
principiu. În organism exista trei categorii de pârghii, caracteriyate prin trei
marimi: punctul de sprijin (S), reprezentat de articulatie, forta activa (F),
reprezentata de muschii care se contracta si rezistenta (R), reprezentata de
oase.

Pâaghie de ordinul I – de exempul articulatia craniului la coloana vertebrata.

Pârghie de ordinul II – de exemplu piciorul în locomotie.

Pârghie de ordinul III – de exemplu flexia antebratului pe brat.

Artrodiile se clasifica dupa urmatoarele criterii:

• dupa numarul oaselor care intra în alcatuirea lor: simple si compuse;

• dupa forma suprafetelor articulare: plane, trohleare, trohoide, condiliene, în sa,

elipsoidale, cotilice (sferoide).

Articulatie plana

Are suprafete articulare plane, ce permit numai miscari de alunecare.

Articulatie trohleara

Un os are suprafata articulara în forma de scripete sau trohlee.Celalalt os are

forma de creasta, cu doua povârnisuri laterale. Permite miscari de flexie-extensie
si de lateralitate (reduse)

Articulatia sternoclaviculara-structura,biomecanica
Este o articulatie selara.. Intre cele 2 suprafete articulare exista un disc articular.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de capsula si ligamente:
- ligamentul sternoclavicular anterior
- ligamentul sternoclavicular posterior
- ligamentul interclavicular
- ligamentul costoclavicular

Ea permite urmatoarele miscari ale claviculei:

- proiectie anterioara/posterioara
- ridicare/coborare
- rotatie - in planul axului sau.

Articulatia acromioclaviculara

Este o articulatie plana. Uneste 2 suprafete ovalare situate pe acromion si pe

extremitatea laterala a claviculei. Intre cele 2 suprafete articulare se gaseste un
disc (fibrocartilaj). Mijloacele de unire sunt reprezentate de capsula si 4
ligamente: unul superior, unul inferior, ligamentul conoid si ligamentul trapezoid.

Articulatia acromioclaviculara si articulatia sternoclaviculara unesc clavicula cu

procesul coracoid constituind o noua articulatie: sindesmoza coracoclaviculara.
Aceste 2 ligamente fac ca greutatea membrului superior sa fie suportata in mai
mare masura de clavicula si in mai mica masura de acromion.
Articulatia cotului
La formarea articulatiei cotului participa 3 oase: humerusul, ulna si radiusul.

Teoretic la acest nivel se pot descrie 3 articulatii:

- humeroulnara
- humeroradiala
- radioulnara proximala

Daca luam in considerare faptul ca pentru toate aceste articulatii exista o singura
capsula putem considera ca exista o singura articulatie.

Deoarece considerentele functionale au predominat asupra celor anatomice s-a

convenit sa se recunoasca doua articulatii componente ale cotului:

1) articulatia humerusului cu oasele antebratului (HUMERO-ANTEBRAHIALA)

ce include articulatia humeroulnara (in balama) si articulatia humeroradiala
(elipsoidala).

Dintre acestea cea mai importanta pentru miscarile de flexie-extensie este cea
humeroulnara.

2) articulatia radioulnara proximala responsabila de miscarea de

pronatiesupinatie.

Articulatia radioulnara

PROXIMALA (sinoviala, trohoida,uniaxiala)

Suprafete articulare si mijloace de unire

-pe ulna exista o incizura radiala completata de un ligament inelar. Ansamblul
formeaza un inel in care ste inclusa circumferinta capului radial.
Dispozitivul descris permite capului radiusului sa se roteasca in jurul sau cu un
joc lejer datorat partii deformabile a inelului (ligamentara).

ARTICULATIA RADIOULNARA DISTALA are ca suprafete articulare

incizura ulnara a radiusului ce corespunde unei suprafete situate pe fata mediala
a capului ulnei;

Articulatia radiocarpiana

In acest caz nu putem vorbi de o singura articulatie; practic este vorba de o

regiune articulara (pumnul) care implica numeroase oase si articulatii
(radiocarpiana si intercarpiene).
Suprafete articulare:

Superior: radiusul si ligamentul triunghiular formand "cavitatea glenoida

antebrahiala" ce corespunde "condilului" carpian, format din lantul osos superior
al carpului (cu exceptia pisiformului). Aceasta reprezinta articulatia radiocarpiana
(articulatie sinoviala, biaxiala, elipsoidala).

Inferior: cele 3 oase ale lantului osos superior al carpului ce corespund celor 4
oase ale lantului superior. Aceasta este articulatia numita mediocarpiana..

Sintetizand putem imparti articulatiile intercarpiene in 3 grupe :

a) Articulatiile primului rand de oase ale carpului sunt articulatii plane, acoperite
de cartilaj hialin.

b) Articulatiile randului al doilea sunt tot articulatii plane.

c) Articulatia mediocarpiana uneste randul proximal (exceptand pisiformul) cu

randul distal al carpului. Linia articulara are forma unui S orizontal.
Permit miscari ale « pumnului » de flexie-extensie; abductie –adductie ;
circumductie

Articulatia umarului (anatomie,biomecanica)

ARTICULATIA SCAPULO-HUMERALA (GLENOHUMERALA)

Uneste capul humeral si cavitatea glenoidala a scapulei formand o articulatie
sferoidala. Reprezinta ceea ce se intelege mai frecvent cand se vorbeste despre
umar.

Suprafetele articulare
- pentru humerus - capul humeral, suprafata ce reprezinta 1/3 de sfera;
- pentru scapula - cavitatea glenoidala
Pentru stabilirea unei mai bune concordante intre suprafetele articulare la
periferia cavitatii glenoidale s-a dezvoltat un cadru constituit dintr-un fibrocartilaj
numit labrum glenoidal. El creste stabilitatea articulatiei si in acelasi timp nu
modifica amplitudinea si varietatea miscarilor.

Mijloace de unire:
- capsula
- superior: ligamentul coracohumeral ce pleaca de la procesul coracoid si
formeaza doua fascicule ce se fixeaza pe tuberculul mare al humerusului si pe
tuberculul mic. Este cel mai puternic ligament al articulatiei.
- anterior: ligamentele glenohumerale ; sunt 3 fascicule fibroase ce se intind de la
cadrul glenoidal la colul anatomic al humerusului. Intre aceste ligamente exista
zone de rezistenta scazuta.
In concluzie: planul capsuloligamentar al umarului nu asigura o rezistenta
crescuta a articulatiei. De aceea aceasta articulatie este frecvent sediul unor
luxatii, mai ales cele ce antreneaza capul humeral anterior si intern (luxatii
antero-interne). In acest luxatii capsula poate fi intinsa sau chiar rupta. Ele
compromit ulterior stabilitatea umarului pentru miscarile de forta si necesita o
suplimentare a fortei musculare, in particular a muschiului subscapular. Pozitia
care permite maxim de distensie ligamentara (pozitia de repaus articular) este
cea in care bratul este in usoara antepulsie, abductie si rotatie interna.
Asa cum vom vedea in continuare, articulatia scapulohumerala este stabilizata
mai ales de muschii profunzi ce formeaza o adevarata centura musculara.

Articulatiile costovertebrale (capetelor coastelor)

Fac parte din grupul articulatilor sinoviale plane.

Componente:

- Suprafetele articulare (acoperite de un strat fibro-cartilaginos) reprezentate de

capul coastei si unghiul diedru format de fetele costale ce apartin a doua
vertebre toracale adiacente.
- Mijloace de unire: capsula si doua ligamente – ligamentul lateral al capului intre
capul coastei si vertebrele invecinate si ligamentul intraarticular al capului intre
capul coastei si discul intervertebral corespunzator.

Articulatiile toracelui:
Pot fi impartite dupa situatia lor in doua grupe:

A. ARTICULATIILE POSTERIOARE

1. Articulatia capetelor coastelor (costovertebrale). Fac parte din grupul

articulatilor sinoviale plane.

Componente:

- Suprafetele articulare (acoperite de un strat fibro-cartilaginos) reprezentate de

capul coastei si unghiul diedru format de fetele costale ce apartin a doua
vertebre toracale adiacente.

- Mijloace de unire: capsula si doua ligamente – ligamentul lateral al capului intre

capul coastei si vertebrele invecinate si ligamentul intraarticular al capului intre
capul coastei si discul intervertebral corespunzator.
2. Articulatiile costotransversale ( plane).

Componente:

- Suprafetele articulare (acoperite de cartilaj hialin) reprezentate de tuberculul

coastei si procesul transvers corespunzator.
- Mijloace de unire: capsula si patru ligamente (intinse intre colul coastei si
procesul transvers)
· Ligamentul costotransversal;
· Ligamentul costotransversal superior;
· Ligamentul costotransversal lateral;
· Ligamentul lombocostal (intre coasta a XII-a si
procesele costiforme L1 – L2).

B. ARTICULATIILE ANTERIOARE

1. Articulatiile costocondrale (sincondroze)

Extremitatea unei coaste prezinta o depresiune in care patrunde extremitatea
cartilajului. Periostul se continua cu pericondrul.

Cartilajele costale invecinate si extremitatile coastelor sunt unite prin membrane

intercostale. Exista o membrana intercostala externa ce continua planul
muschilor intercostali externi (la extremitatea sternala) si o membrana
intercostala interna (la extremitatea vertebrala).

2. Articulatiile condrosternale (plane.)

Componente:
- Suprafete articulare: la nivelul sternului - scobituri costale (unghiuri) la nivelul
cartilajului (colturi)
- Mijloace de unire: - capsula fibroasa
- trei ligamente: - doua ligamente radiate ( anterior si posterior);
- un ligament intraartic
Articulatiile coloanei vertebrale:
Articulatiile coloanei vertebrale includ urmatoareletipuri articulare:

• ARTICULATII INTRINSECI

A. ARTICULATIILE VERTEBRELOR ADEVARATE

1.Articulatiile corpurilor vertebrale ( simfize )

Componente:
-suprafete articulare reprezentate de fetele superioare si inferioare ale corpurilor
vertebrale.
-mijloace de unire reprezentate de discurile intervertebrale si ligamentele
vertebrale longitudinale - anterior si posterior.

Discurile intervertebrale ( fibrocartilaje ) au forma unor lentile biconvexe, de

inaltime variabila ( C = 3 mm, T = 5 mm, l = 9 mm ), reprezentand ¼ din inaltimea
corpului vertebrei.Prezinta o portiune centrala plina cu lichid ( nucleu pulpos ) si
un inel fibros
periferic.

Ligamentul vertebral longitudinal anterior reprezinta o panglica fibroconjunctiva

care se intinde de la baza occipitalului pana la S 2; adera strans de corpurile
vertebrale si mai slab de discurile intervertebrale. Intre ligament, marginea
vertebrei si disc exista un spatiu in care se gaseste tesut conjunctiv lax, plexuri
nervoase, terminatii nervoase senzitive.

La acest nivel ca urmare a unor procese de mineralizare se formeaza osteofite -

ciocuri- (discartroze).

Ligamentul vertebral longitudinal posterior reprezinta o panglica situata pe fata

posterioara a corpurilor vertebrale, in interiorul canalului vertebral, inaintea
maduvei si a duramater, de la occipital pana la baza coccigelui.

2.Articulatiile proceselor articulare sunt:

-plane in regiunile cervicala si toracala;

-trohoide in regiunea lombara.

3. Articulatile lamelor vertebrale ( sindesmoze - sinelastoze) se realizeaza prin

ligamente galbene elastice.

Rol: - prin elasticitate contribuie la readucerea coloanei in pozitie normala dupa

ce a fost flexata;
-impiedica flexia exagerata, brusca a coloanei vertebrale cu protejarea
discurilor;
-contribuie la mentinerea colonei vertebrale in pozitie verticala.

4. Articulatiile proceselor spinoase se realizeaza prin ligamente

interspinoase care unesc doua procese spinoase succesive si ligamentul
supraspinos care uneste toate procesele spinoase; in regiunea cervicala acesta
poarta numele de ligament nuchal.

5. Articulatiile proceselor transversale se realizeaza prin ligamente

intertransversale.

B. ARTICULATIILE VERTEBRELOR FALSE

1.Articulatia lombosacrata este o simfiza

2. Articulatia sacrococcigiana ( simfiza) - realizeaza mobilizarea pasiva inapoi a

varfului coccigelui in timpul nasterii.

Mijloace de unire - ligament interosos - preia rolul discurilor

- ligamente periferice

• ARTICULATII EXTRINSECI

A.Articulatiile capului cu coloana vertebrala:

1.Articulatia atlantooccipitala ( sinoviala, condiliana, uniaxiala) - permite miscari

de flexie- extensie.

2.Articulatia atlantoaxoidiana : - mediana (sinoviala, trohoida, uniaxiala) - permite

miscari de rotatie;
- laterala ( sinoviala, plana) - permite miscari dealunecare.

B.Articulatiile coastelor cu coloana vertebrala:

1.Articulatia costovertebrala.

2. Articulatia costotransversala.

Discul intervertebral
Discurile intervertebrale ( fibrocartilaje ) au forma unor lentile biconvexe, de
inaltime variabila ( C = 3 mm, T = 5 mm, l = 9 mm ), reprezentand ¼ din inaltimea
corpului vertebrei.Prezinta o portiune centrala plina cu lichid ( nucleu pulpos ) si
un inel fibros periferic.
Soldul- articulatia coxofemurala
Soldul este articulatia proximala a membrului inferior ce leaga femurul de bazin.
Este greu reperabil datorita faptului ca este inconjurat de mase musculare
importante.

Stabilitatea sa si forta musculaturii sale sunt necesare statiunii bipede si

mersului. Numeroasele tehnici corporale necesita insa in mod egal si o
amplitudine mare a miscarii in aceasta articulatie suplinita si prin regiunile
supraajacente (lombopelvine) sau subajacente (genunchi, picior). De aici
importanta cunoasterii acestei articulatii pentru a o
putea solicita intr-o maniera izolata.

Suprafetele articulare ale articulatiei coxofemurale

La nivelul osului coxal se gaseste acetabulul sau cavitatea cotiloida,

La nivelul femurului se gaseste capul femural. Este acoperit de cartilaj hialin, in

afara unei mici suprafete in 1/4 posteroinferioara unde se insera ligamentul
rotund.

Articulatia este completata printr-un inel de fibrocartilaj care adera pe marginea

acetabulului.

Mijloace de unire ale articulatiei coxofemurale

- Capsula si ligamente -
Capsula se atasaza: pe osul iliac, pe marginea cavitatii cotiloide iar pe femur in
jurul colului (la distanta de suprafata articulara).

Este foarte rezistenta si este intarita prin ligamente mai ales in partea anterioara
unde gasim trei fascicule dispuse in N, formand:

-ligamentul iliofemural cu doua fascicule (iliopretrohanterian si

ilioposttrohanterian)
-ligamentul pubofemural;
-ligamentul capului femural (ligament rotund).
Articulatia genunchiului

Este o articulatie condiliana care pune in legatura trei oase: femurul, tibia si
patela.

Femurul se articuleaza cu patela (articulatia femuropatelara) si cu tibia

(articulatia tibiofemurala). Patela nu se articuleaza cu tibia.

Meniscurile

Sunt lame de fibrocartilaj de forma semilunara ce se insera pe platoul tibiei. Rolul

lor este de a contribui la o mai buna concordanta intre suprafetele condiliene
femurale si cavitatile articulare ale tibiei, insuficient excavate.

Sunt deci putin mobile, se comprima in timpul miscarilor ceea ce uniformizeaza

repartitia lichidului sinovial.

Mijloace de unire

Capsula genunchiului:

Se ataseaza putin mai jos de suprafetele articulare, este dublata de sinoviala si

formeaza un manson ce uneste cele trei oase: femurul, tibia si patela. Acestea
sunt deci in aceeasi camera articulara in care circula acelasi lichid sinovial.
Ligamentele incrucisate

Acestea sunt numite astfel deoarece se incrucisaza pe

traseul lor aproape de centrul articulatiei(fiind insa externe capsulei).

Ligamentul incrucisat antero-lateral se atasaza inferior pe suprafata prespinoasa

si superior pe condilul extern;

Ligamentul incrucisat postero-medial se insera inferior pe retrospinoasa si

superior pe condilul intern

Rolul lor principal:

-evita miscarea antero-posterioara numita “in sertar”

Lateral capsula este intarita prin ligamentele laterale (colaterale):

Ligamentul colateral intern se insera superior pe epicondilul medial femural iar

inferior pe fata mediala a tibiei.
Ligamentul colateral extern: se insera superior pe fata epicondilului lateral al
femurului iar inferior pe varful capului fibulei.
Articulatia subtalara

Se realizeaza intre astragal si calcaneu. Face parte din grupul articulatiilor

Mijloacele de unire ale articulatiei subtalare sunt reprezentate de 2 capsule si
ligamente.

Posterior se gaseste o capsula ce se ataseaza pe marginile suprafetelor

Articulare

Anterior exista o capsula comuna cu cea a articulatiei mediotarsiene.

Un dublu atasament ligamentar leaga tunelul sinusului tarsului ( ligamentul
interosos).

Este format din doua plane: unul anterior si unul posterior. In afara lui se
maidescriu ligamentele talocalcanean lateral si medial.

Articulatia talocrurala-articulatia gleznei

Se mai numeste si articulatia talocrurala, participand oasele gambei si talusul.

Articulatia este intarita mai ales prin ligamente laterale. Dispozitia lor este relativ
simetrica, de fiecare parte de la nivelul maleolei pleaca 3 fascicule ligamentare,
coborand spre oasele tarsului.

-Ligamentul colateral extern - fasciculele anterior si posterior se termina la

nivelul astragalului pe care il leaga direct de oasele gambei; fasciculul mijlociu se
termina pe calcaneu, antrnandu-l in miscarile de la nivelul gleznei.

-Ligamentul colateral intern

Bolta plantara

Concavitate fiziologica a talpii piciorului Bolta plantara poate prezenta anomalii

de curbura:
- piciorul scobit se traduce printr-o bolta plantara prea adancita
- piciorul plat este, din contra, caracterizat printr-o prabusire a boltei plantare,
care poate fi inexistenta, in cazurile cele mai marcate, talpa asezandu-se in
intregime pe sol.
Articulatia talocalcaneonaviculara

Este o articulatie cu mare importanta in miscarile pociorului putand fi considerata

de tip sferoidal, deci o articulatie triaxiala.

Fetele articulare

Ca orice articulatie sferoidala este formata dintr-o suprafata convexa hemisferica

si alta concava. Suprafata convexa corespunde capului talusului, iar suprafata
concava are mai multe elemente in componenta ei. Astfel, anterior, este formata
de navicular (fata articulara posterioara) inferior de calcaneu prin cele doua fete
articulare , anterioara si mediala. Navicularul si calcaneul sunt unite printr-un
ligament putermic, lig. calcaneonavicular plantar care contribuie si el la
completarea suprafetei concave. De remarcat ca in partea superiooara el este
transformat cartilaginos datorita frecarii cu capul tarsului. Desi clasic acestui
lgament I se atribuiea un rol principal in mentimerea capului talusului.
Desi clasic acestui ligament i se atribuia un rol in mentinerea activa a boltei.

Mijloacele de unire sunt reprezentate de:

-capsula articulara ce se insera la periferia suprafetelor si care nu comunica cu

cavitatile invecinate.
-ligamentul talocalcanean interosos descris la articulatia precedenta, participa
aici prin portiulnea lui anterioara intarind capsula.
- ligamentul clacaneonavicular plantar descris la suprafetele articulare este
puternic si bine dezvoltat
-ligamentul bifurcat sau in “y” . El se insera posterior pe calcaneu, pentru ca
anterior sa se miparta in doua fascicule: unul medial, lig.calcaneonavicular si
altul lateral lig. calcaneocuboidian care se prind pe oasele omonime. Acest
ligament prezinta o mare importanta in solidalizarea oaselor tarsului si in special
in articulatia medio-tarsiana . Dezarticularea oaselor din aceasta articulatie, nu
se poate face fare sectionarea ligamentului bifurcat.
-ligamentul talonavicular este asezat pe partea dorsala a piciorului intre colulu
talusului si navicular. Sinoviala nu presinta nimic deosebit tapetand capsula pe
fata interioara.

Articulatia tibiofibulara

Articulatia tibiofibulara uneste cele doua extremitati proximale ale oaselor

gambei.
Suprafetele articulare sunt reprezentate de fata articulara a capului fibulei si de
fata articulara fibulara de pe condilul lateral al tibiei. Ele sunt plane si acoperite
cu cartilaj hialin.
Mijloace de unire:

-Pe fata articulara mai groasa anterior se insera la periferia suprafetelor

articulare.
-Ligamentele care intaresc capsula se intind de la capsula fibulei lal tibie si sunt:
lig. anterior al capului fibulei si mai puternic ligamentul posterior al capului
fibulei .
Sinoviala nu prezinta paritati putand comunica uneori cu sinoviala genunchiului.

Articulatiile capului cu coloana vertebrala:

Articulatia atlantooccipitala
( sinoviala, condiliana, uniaxiala) - permite miscari de
flexie- extensie.

Articulatia atlantoaxoidiana
- mediana (sinoviala, trohoida, uniaxiala) - permite
miscari de rotatie;
- laterala ( sinoviala, plana) - permite miscari de
alunecare.