Sunteți pe pagina 1din 11

Concluzii şi contribuţii personale

În modelul neoclasic de economie, conceptul de convergenţă economică exprima


finalitatea procesului de integrare economică, deoarece în prezenţa unor randamente
marginale descrescânde, ţările mai sărace creşteau mai repede decât cele mai bogate, ceea
ce contribuia la eliminarea decalajelor de venituri. În realitate, liberalizarea circulaţiei
bunurilor şi a factorilor de producţie nu generează o repartizare uniformă a beneficiilor, ci
mai degrabă una dezechilibrată, de tip centru-periferie care va afecta realizarea
convergenţei. Modelul european s-a distanţat treptat de abordarea neoclasică, propunând
adoptarea unei politici de coeziune care să vizeze difuzarea prosperităţii dinspre centru
către periferie. În accepţiunea generală, conceptele de coeziune şi de convergenţă se
confundă, deoarece ambele se referă la reducerea disparităţilor de dezvoltare, iar politica
de coeziune reprezintă instrumentul comunitar pentru realizarea convergenţei economice
dintre ţările Uniunii Europene.
În cadrul acestei lucrări am realizat o extensie a sferei de semnificaţii a conceptului
de convergenţă în cadrul modelului european. Am considerat că procesul de convergenţă
are drept finalitate atât adaptarea structurii sistemului economic la ciclul economic
global, cât şi a economiilor componente la caracteristicile structurale ale modelului
european. Aceasta din urmă este atât rezultatul politicii comunitare de coeziune, cât şi al
politicilor naţionale care influenţează creşterea şi modernizarea economică. De fapt,
convergenţa economică a constituit o ţintă a modelului european chiar înainte de
conceperea unei politici de coeziune. În cadrul acestei lucrări am analizat conceptul de
convergenţă economică în funcţie de trei mari accepţii:
1. transformarea structurală a sistemului economic în concordanţă cu evoluţia
ciclului global;
2. adaptarea la standardele specifice modelului (prin intermediul politicilor
comune);
3. diminuarea decalajelor de dezvoltare, ceea ce constituie de fapt esenţa
coeziunii economice şi sociale.
Aceste semnificaţii reflectă o schimbare de viziune în cercetarea conţinutului
convergenţei economice. Am explicat astfel de ce procesul de convergenţă economică al
UE nu este în totalitate unul specific acesteia, fiind influenţat şi de fazele ciclului
economic global.
Astfel, într-o primă fază, economia europeană şi-a transformat sistemul economic în
consonanţă cu caracteristicile celui de-al patrulea ciclu gobal de tip Kondratieff.
Parcurgerea etapei de recesiune (începând cu anul 1973) a generat creşterea
inflexibilităţii modului tehnic de producţie, fenomen care se manifestă şi în prezent în
ţările care constituie nucleul UE. În condiţiile unei recesiuni slab transformaţionale,
economia europeană a trebuit să gestioneze două mari procese. Primul dintre ele a constat
în adâncirea gradului de integrare economică (prin adoptarea politicilor comune), iar cel
de-al doilea, în aderarea unor ţări cu un nivel mai redus de dezvoltare (relativ la media
Uniunii).
Deoarece era foarte posibilă o coliziune între acestea, şi anume concentrarea
beneficiilor în ţările mai dezvoltate (ceea ce ar fi accentuat inegalităţile), a devenit
importantă a treia accepţie a convergenţei economice. S-a creat politica de coeziune care
a vizat atât adaptarea la standardele modelului (împreună cu celelalte politici
comunitare), cât şi reducerea disparităţilor de dezvoltare. Începând cu anul 2000, Uniunea
Europeană şi-a asumat parcurgerea fazei de recesiune transformaţională profundă a
sistemului economic, în condiţiile asigurării coeziunii economice şi sociale. Miza este
una îndrăzneaţă, adică aceea de a compatibiliza întregul cu evoluţia globală, dar şi pe noii
membri atât cu întregul, cât şi cu globalul.
Faza de recesiune a ciclului global a influenţat negativ şi evoluţia economiei
europene, aceasta caracterizându-se printr-o rată redusă de creştere şi prin accentuarea
inegalităţilor de dezvoltare. Adoptarea Strategiei Lisabona în anul 2000 s-a dorit a fi
impulsul pentru redobândirea abilităţii modelului european de a asigura deopotrivă atât
eficienţă, cât şi echitate. Comparând performanţele economice ale ţărilor membre ale UE,
am argumentat de ce ţările nordice s-au adaptat cel mai rapid la caracteristicile ciclului
global. Acestea demonstrează că există posibilitatea combinării procesului de creştere
economică cu protecţia socială extinsă şi cu protecţia mediului înconjurător. Sistemul
economic al acestor economii este caracterizat de o flexibilitate ridicată a forţei de muncă
şi de o competitivitate economică sporită în condiţiile securităţii sociale şi a locurilor de
muncă. În urma analizei indicatorilor de eficienţă (educaţie, cercetare-dezvoltare,
inovare, gradul de ocupare a forţei de muncă) şi a celor de echitate (inegalităţile de
venituri, rata şomajului pe termen lung, capacitatea de reducere a ratei sărăciei), am
stabilit că submodelul nordic corespunde cel mai bine obiectivelor modelului social
european, asumate prin Strategia Lisabona.
În afară de capacitatea de adaptare la trăsăturile ciclului global, reuşita procesului de
convergenţă economică la nivelul UE este influenţată de alocarea fondurilor structurale
prin politica de coeziune şi de politicile naţionale de stimulare a creşterii economice.
Analizând studiile referitoare la evoluţia disparităţilor de dezvoltare în UE, am
observat că decalajele între ţările membre s-au redus, în timp ce acelea din interiorul
acestora s-au menţinut. Am explicat această realitate prin existenţa unor structuri interne
de tip centru-periferie, autoîntreţinute de creşterea mai rapidă a aglomerărilor (în jurul
capitalelor, centrelor financiare) faţă de celelalte regiuni. Rezultă că aglomerarea
activităţilor constituie un factor de creştere economică, permiţând stimularea acumulării
altor factori de producţie, însă nu conduce la realizarea coeziunii (adică la atenuarea
inegalităţilor regionale). În aceste condiţii, alocarea fondurilor structurale către regiunile
mai puţin dezvoltate a avut un impact redus.
Chiar dacă în literatura de specialitate se vorbeşte de eşecul politicii de coeziune,
totuşi am considerat că această evoluţie dezechilibrată la nivel naţional este una firească,
atâta timp cât regiunile „centru” tind să se dezvolte mai rapid ca urmare a manifestării
neîngrădite a stimulentelor economice, rata lor de creştere va fi una superioară şi chiar
sustenabilă, iar disparităţile de dezvoltare pot persista. Williamson (1965) susţine de
asemenea că pentru ţările aflate la un nivel redus de dezvoltare, creşterea este stimulată
de apariţia aglomerărilor (a polilor de creştere), ceea ce va antrena o accentuare a
disparităţilor interne. Pe baza datelor statistice regionale, am arătat că această tendinţă
este caracteristică şi pentru ţările dezvoltate ale UE. Cu excepţia ţărilor nordice, fiecare
dintre ele se caracterizează printr-un grad ridicat al divergenţei regionale interne.
Am subliniat de asemenea că politica de coeziune nu este un panaceu universal
pentru rezolvarea tuturor problemelor legate de dezvoltarea regiunilor mai sărace. Aşa
cum se susţine şi în teoria politicilor economice, realizarea mai multor obiective
presupune un proces de coordonare a politicilor (de exemplu, a celei comunitare de
coeziune cu politicile regionale naţionale, cu politica bugetară sau cu politicile care
stimulează oferta agregată în cazul regiunilor mai puţin dezvoltate). În condiţiile în care o
regiune nu beneficiază decât de sprijinul financiar comunitar, efectele pot fi altele decât
cele anticipate.
Am argumentat astfel de ce alocarea fondurilor structurale regiunilor cu decalaj de
dezvoltare constituie numai o condiţie necesară, dar nu şi suficientă, pentru realizarea
unei creşteri economice sustenabile. Dimpotrivă, efectul pe termen mediu poate fi chiar
acela al sărăcirii acestor regiuni (de exemplu: migraţia forţei de muncă din aceste zone se
va intensifica pe măsură ce nivelul de pregătire a acesteia creşte, ca urmare a alocării
fondurilor structurale în acest scop; îmbunătăţirea infrastructurii dintre o regiune bogată
şi una săracă poate genera delocalizarea activităţilor economice către regiunea cu o piaţă
mai mare de desfacere). Dacă alocarea fondurilor structurale nu va fi însoţită de
reducerea costurilor de tranzacţie (cadru legislativ stabil şi coerent, consolidare
instituţională, mediu de afaceri stimulativ, liberalizarea intrărilor şi ieşirilor pe/de pe
piaţă, dezvoltarea infrastructurii primare etc.), atunci ţările (regiunile) periferice vor
deveni tărâmul reţelelor de distribuţie şi marketing (piaţă de desfacere, în mod absolut).
Sintetizând modul de alocare a fondurilor structurale până în 2007, am remarcat
ponderea redusă a programelor orientate către creşterea potenţialului regiunilor mai puţin
dezvoltate. Noua strategie a politicii de coeziune rezolvă acest neajuns, deoarece vizează
sporirea competitivităţii acestor regiuni, prin adaptarea la obiectivele Strategiei Lisabona.
Apariţia germenilor unei creşteri economice endogene în regiunile mai sărace este
considerată soluţia diminuării decalajelor de dezvoltare. Eu apreciez însă că acest proces
nu este nici unul instantaneu şi nici independent de condiţiile iniţiale, deoarece:
a) îmbunătăţirea pregătirii forţei de muncă are un impact redus în regiunile în care nu
există infrastructura de bază (transport eficient, telecomunicaţii şi reţele energetice,
furnizarea apei, servicii de mediu ş.a.);
b) regiunile cu condiţii iniţial defavorabile se adaptează mai greu la provocările pe
care le presupune o economie bazată pe cunoaştere;
c) regiunile care dispun de un avantaj iniţial în cercetare-dezvoltare pot atrage
totalitatea activităţilor acestui sector, ceea ce susţine o rată ridicată de creştere
economică. Astfel, structura centru-periferie devine una stabilă (caeteris paribus),
ceea ce evidenţiază impactul creşterii endogene asupra persistenţei disparităţilor
regionale în Uniunea Europeană;
d) îmbunătăţirea calităţii actului educaţional, care asigură o flexiblitate mai ridicată a
forţei de muncă, poate contribui la creşterea disparităţilor regionale.
În aceste condiţii, se va accentua divergenţa între economiile capabile să se adapteze
rapid la noul tip endogen de creştere şi cele care evoluează în condiţiile unor randamente
factoriale descrescânde. Consecinţa va fi aceea a apariţiei unei structuri stabile
centruperiferie,
ceea ce poate influenţa negativ eficienţa politicii de coeziune, aşa cum am arătat
anterior. Centrul dispune de un stoc important de capital uman şi de aptitudini, astfel că
transferul de tehnologie funcţionează mai rapid, iar rata de creştere economică va fi mai
ridicată. Periferia se caracterizează printr-o slabă capacitate de implementare a
tehnologiilor productive performante, ceea ce afectează sustenabilitatea procesului de
convergenţă economică.
Pentru ca politica de coeziune să devină eficientă, adică să genereze o creştere a
potenţialului de dezvoltare a regiunilor beneficiare, am propus un model propriu de
acordare a fondurilor structurale. Acestea ar trebui alocate sub formă de cercuri
concentrice, în valuri spre exterior, regiunilor din imediata apropiere a centrului, deoarece
acestea vor beneficia în plus de externalităţile pozitive ale aglomerării. Va rezulta o
extindere a centrului şi o diminuare a periferiei, ceea ce va contribui la realizarea unei
coeziuni sociale.
Pentru a explica tendinţele spre convergenţă şi divergenţă în cadrul UE, am realizat
o sinteză a principalelor modele de creştere economică. Astfel, conform viziunii lui
Solow, numai progresul tehnic este în măsură să susţină o recuperare mai rapidă a
decalajelor, în timp ce investiţiile influenţează economia numai pe termen mediu. Ipoteza
randamentelor marginale descrescânde susţine egalizarea veniturilor între ţările mai
sărace şi cele mai bogate. Consider totuşi că această corelaţie nu are loc nici în condiţiile
acestei ipoteze. De ce ? Pentru că economiile au caracteristici structurale diferite, astfel
că şi căile de creştere economică vor fi altele. În consecinţă, ceea ce modelul Solow
recunoaşte a fi o convergenţă condiţională constituie de fapt o expresie a divergenţei
economice.
Modelul creşterii economice endogene tratează modificarea tehnologiei ca pe o
variabilă endogenă care răspunde la semnalele apărute pe piaţă. Difuzarea tehnologiei
este de asemenea endogenă şi nu exogenă ca în modelul lui Solow. Investiţiile în
capitalul uman, educaţia, cercetarea-dezvoltarea etc. conferă externalităţi pozitive. Astfel,
sporirea succesivă a investiţiilor ar putea avea randamente crescătoare, adăugând cantităţi
în creştere la producţia totală. Această abordare susţine manifestarea unei divergenţe
economice induse de capacitatea mai redusă a ţărilor mai puţin dezvoltate de a se adapta
noului tip de creştere. Existenţa unor economii care generează noi tehnologii deopotrivă
cu altele care încearcă să le imite pe cele mai vechi constituie o dovadă a persistenţei
decalajelor de dezvoltare.
Am analizat prevederile acestui model de creştere în corelaţie cu acelea ale şcolii
noii economii geografice, deoarece ambele explică formarea aglomerărilor economice
– aspect care caracterizează şi economia UE. Existenţa unor randamente de scară
crescătoare, reducerea costurilor de tranzacţie, precum şi existenţa externalităţilor
tehnologice sunt în măsură să genereze o configuraţie de tipul centru-periferie. Conform
modelelor propuse de Krugman şi Venables, numai creşterea concurenţei în regiunea
centru şi reducerea costurilor de tranzacţie sunt în măsură să determine o delocalizare a
activităţilor economice către periferie şi în consecinţă o reducere a decalajelor de
dezvoltare. Nu sunt întru totul de acord cu această concluzie deoarece în periferie tind să
se localizeze activităţi cu valoare adăugată redusă, ceea ce conduce la o persistenţă a
disparităţilor. De asemenea, modelele trebuie interpretate cu precauţie, deoarece se referă
la situaţia din SUA, unde mobilitatea ridicată a forţei de muncă conduce la o concentrare
ridicată a activităţilor.
Reuşita procesului de convergenţă economică este asigurată atât de politica de
coeziune (aşa cum am demonstrat anterior), cât şi de creşterea economică la nivel
naţional. Pe baza descompunerii acesteia în cazul ţărilor UE-15, am arătat că acumularea
de capital şi productivitatea totală a factorilor au influenţat decisiv rata de convergenţă a
acestora. Aceşti factori au generat o masivă realocare a forţei de muncă spre sectoarele cu
o productivitate ridicată, dar şi un proces de retehnologizare. Creşterea economică ar
putea fi influenţată de asemenea de parcurgerea etapelor de integrare economică (zonă de
liber schimb, uniune vamală, piaţă comună etc.). Realizând o sinteză a principalelor studii
care au analizat intensitatea relaţiei cauzale integrare economică – creştere economică,
am evidenţiat că liberalizarea circulaţiei bunurilor şi factorilor de producţie nu a generat
efecte asupra creşterii economice pe termen lung, deci nici asupra convergenţei. Numai o
creştere de tip endogen ar fi antrenat o corelaţie semnificativă între aceste variabile, în
condiţiile în care o creştere exogenă se caracterizează prin efecte care se atenuează în
timp.
În consecinţă, integrarea economiilor în UE nu garantează o convergenţă economică
mai rapidă, ca urmare a unei creşteri economice sustenabile. În plus, posibilitatea
atenuării decalajelor de dezvoltare este influenţată de calitatea politicilor interne, precum
şi de capacitatea de a utiliza fondurile structurale comunitare. Această concluzie este
verificată şi în cazul ţărilor de coeziune. Acestea au demonstrat că procesul de
convergenţă nu este în mod necesar continuu, mai ales pentru economiile mai puţin
competitive (precum Grecia şi Portugalia). Irlanda s-a caracterizat printr-un catching-up
rapid, început numai la 15 ani de după aderare, în urma căruia este în prezent a doua
economie ca nivel de dezvoltare în UE. Despre Spania se poate spune că a obţinut
beneficii imediate, ca urmare a integrării în economia europeană, aspect evidenţiat şi de
trendul ascendent al PIB-ului pe locuitor, situat în prezent la aproximativ 95% din media
UE-25.
Am analizat experienţa ţărilor de coeziune în contextul aderării la UE a ţărilor din
Europa Centrală şi de Est, pentru a descoperi anumite lecţii pentru traiectoria europeană a
acestora din urmă:
� comerţul liber este cel mai important factor de dezvoltare, la fel ca şi presiunea
concurenţială de pe piaţa internă, care contribuie la restructurarea economică;
� eliminarea barierelor comerciale şi asigurarea mobilităţii depline a factorilor de
producţie nu atrag după ele convergenţa nivelurilor de venit; trebuie să fie urmate de o
creştere a fluxului de ISD şi de difuzarea tehnologiilor;
� convergenţa a fost condiţionată de investiţii (care pot suplini deficitul de capital fizic
şi
uman) în infrastructură, cercetare-dezvoltare;
� impactul asistenţei financiare asupra convergenţei reale a depins de eficienţa utilizării
sumelor acordate; rata de creştere a investiţiilor în pregătirea profesională trebuie să fie
mai mare decât media UE, pentru a determina creşterea productivităţii şi scăderea
şomajului;
� stabilitatea macroeconomică reprezintă o condiţie esenţială pentru o rată de creştere
economică susţinută.
Ţările ECE au înregistrat o transformare profundă a sistemului economic, ca urmare
a tranziţiei interne şi respectării criteriilor de aderare la UE. Procesul de creştere
economică a favorizat în primii 10-12 ani de tranziţie recuperarea decalajelor anterioare
şi numai ulterior convergenţa economică. Investiţiile străine directe au influenţat în mod
decisiv procesul de convergenţă reală, determinând creşterea stocului de capital, a PTF
(prin transferuri de tehnologie), a exportului, precum şi transformarea structurală a
acestor economii. Pentru a evidenţia acest ultim aspect, am calculat gradul de
convergenţă a structurii sectoriale a PIB-ului intern cu cel al UE-15 (ca medie), folosind
indicele Krugman al specializării. Am observat că s-a înregistrat o majorare a ponderii
sectorului serviciilor, o reducere a sectorului agricol şi o menţinere la un nivel relativ mai
ridicat a aportului sectorului industrial. De asemenea, s-a înregistrat o realocare
intersectorială a forţei de muncă, înspre activităţile care presupun o productivitate mai
mare.
Am demonstrat că acumularea de capital va constitui o sursă a convergenţei şi în
următorii ani, deoarece nivelurile actuale sunt suboptimale celor de echilibru, conform
regulii de aur stabilite de modelul Solow. Sursele actuale ale convergenţei reale nu sunt
unele sustenabile dacă nu se înregistrează o majorare a transferurilor de tehnologie prin
ISD, o respecializare a exporturilor şi o accesare într-o proporţie ridicată a fondurilor
structurale. Creşterea nivelului de educaţie a forţei de muncă, îmbunătăţirea
infrastructurii, asigurarea stabilităţii macroeconomice, precum şi creşterea calităţii
mediului intern de afaceri, constituie de asemenea factori esenţiali. Integrarea economică
a acestor economii are în vedere şi latura sa monetară, deoarece toate aceste state şi-au
fixat o anumită ţintă temporală pentru adoptarea euro.
Am argumentat de ce decizia de aderare la zona euro nu trebuie luată doar în funcţie
de capacitatea de îndeplinire a criteriilor de convergenţă nominală, ci şi în raport cu
progresele în procesul de convergenţă economică reală (transformarea structurală a
economiei şi creşterea economică). În lipsa acestora, respectiva economie va deveni una
periferică, puţin flexibilă, incapabilă să elimine şocurile care o afectează. Deoarece
structura economică este una divergentă cu cea a celorlalte economii, atunci şocurile vor
dobândi un caracter asimetric. În aceste condiţii, convergenţa cu ciclul de afaceri al zonei
euro se va reduce, ceea ce va induce un impact asimetric al politicii monetare comune.
Această ţară se va simţi nedreptăţită de deciziile Băncii Centrale Europene şi va dori să
părăsească Uniunea Economică şi Monetară.
În plus, recesiunea economică a unei ţări poate fi mai dificil depăşită în cadrul zonei
euro, în condiţiile în care acea economie se caracterizează printr-o flexibilitate redusă.
Motivaţia concluziei anterioare se referă la limitarea managementului cererii agregate, în
condiţiile în care politica monetară este una comună, iar politica bugetară naţională este
constrânsă de prevederile Pactului de Stabilitate şi Creştere. În contextul unor decalaje de
producţie diferite ca natură şi/sau ca intensitate, politica BCE are consecinţe asimetrice în
cadrul zonei euro. Pentru a demonstra aceasta, am utilizat regula Taylor de stabilire a
ratei optime a dobânzii şi am arătat că aceasta a variat în anul 2006, de la 2,2% pentru
Germania şi 8,90% pentru Grecia. Rezultă că în economiile în care rata optimă pe
ansamblul zonei (3,6% în 2005 şi 3,7% în 2006) este superioară ratei optime naţionale,
aceasta va avea efecte restrictive, în timp ce în celălalt caz efectele vor fi expansioniste.
Calculele efectuate au subliniat diferenţe între nivelul efectiv al ratei BCE şi cel stabilit
pe baza regulii Taylor, ceea ce ar putea constitui o dovadă a lipsei de semnificaţie a
acesteia din urmă. Am arătat însă, pe baza datelor statistice, că regula este una potrivită
pentru zona euro, deoarece trebuie luate în considerare atât caracterul anticipativ al
politicii monetare, cât şi lagul de manifestare a efectelor acesteia.
Am demonstrat că în anul 2006 importanţa economică (ca pondere în PIB-ul UEM)
a ţărilor care au adoptat o politică bugetară expansionistă a depăşit-o pe aceea a
economiilor care au promovat restrictivitatea bugetară, astfel că, pe ansamblul zonei euro,
s-a înregistrat o reducere a soldului bugetar primar (cu aproximativ 0,2% faţă de anul
2005). Am argumentat că mixul de politici de la nivelul zonei euro este în prezent unul
restrictiv (creşterea ratei dobânzii BCE şi o politică bugetară uşor expansionistă),
explicând totodată influenţele acestuia asupra producţiei reale, a inflaţiei, a deficitului
bugetar, în condiţiile unui răspuns acomodant din partea politicii monetare.
Aderarea noilor ţări membre ale UE la zona euro ar putea determina o accentuare a
divergenţei ciclurilor de afaceri în cadrul acesteia, ceea ce ar implica o intensificare a
efectelor asimetrice ale politicii monetare. Aderarea la zona euro implică găsirea celui
mai favorabil compromis între convergenţa reală şi convergenţa nominală, în condiţiile în
care după cei doi ani de participare la mecanismul ratelor de schimb (ERM 2) o ţară
trebuie să îndeplinească în totalitate criteriile de la Maastricht. Am cercetat relaţia
cauzală dintre cele două forme ale convergenţei şi am stabilit natura influenţelor
reciproce. De exemplu, câştigurile de productivitate (deci convergenţă reală) generează o
creştere a ratei inflaţiei, conform efectului Balassa-Samuelson (adică nerespectarea unui
criteriu de convergenţă nominală). De asemenea, respectarea ţintei de deficit bugetar la
3% din PIB (convergenţă nominală) îngreunează procesul de modernizare a unei
economii (care încurajează convergenţa reală).
Pentru a propune o strategie de convergenţă a României, am schiţat traiectoria de
evoluţie a economiei, în funcţie de nivelul său actual. Provocarea imediată este aceea a
realizării trecerii de la o economie bazată pe acumularea de factori la una care pune
accentul pe investiţii. Însă lipsa progreselor în direcţia unei economii bazate pe
cunoaştere va întârzia recuperarea decalajelor de dezvoltare, atâta timp cât UE ar putea
urma o traiectorie specifică laturii endogene a creşterii economice. Rezultă că România
va trebui să realizeze o ardere rapidă a etapelor dezvoltării, aşa cum sunt ele prezentate în
teoria lui Porter.
Din punctul de vedere al convergenţei reale, România se caracterizează printr-un
proces lent de convergenţă a veniturilor şi printr-un model structural propriu de ajustare,
total inadaptat la realităţile europene. Astfel, PIB-ul pe locuitor se situa în 2005 la 32%
din nivelul mediu al UE-15, aceeaşi valoare fiind înregistrată şi în 1995. Rezultă că
procesul de reducere a decalajului de venituri este influenţat de natura fazelor ciclului
economic – în perioadele de expansiune se înregistrează rate ridicate de creştere şi
stimularea convergenţei, în timp ce în cele de recesiune, creşterea este mai scăzută şi se
manifestă divergenţa. Analizând sursele creşterii economice, am observat că există o
similaritate cu ţările ECE. Astfel, acumularea de capital şi productivitatea totală a
factorilor au contribuit la recuperarea decalajului faţă de 1989 şi la sprijinirea procesului
de convergenţă. În schimb, contribuţia forţei de muncă a fost una negativă pe întrega
perioadă, ca urmare a manifestării şomajului structural. Previziunile guvernamentale
indică atât o majorare a ratei investiţiilor până la nivelul de 30% în 2013, cât şi o creştere
a gradului de ocupare, astfel că pe termen mediu se poate înregistra o recuperare mai
rapidă a decalajului faţă de UE.
Din punct de vedere structural, România înregistrează în prezent cel mai ridicat grad
de divergenţă cu UE, atât din punct de vedere al contribuţiei diferitelor sectoare de
activitate la formarea PIB, cât şi din cel al repartizării sectoriale a forţei de muncă.
Convergenţa structurală a unei economii este influenţată şi de structura comerţului
exterior. Aceasta a cunoscut o transformare lentă începând cu anul 2000, astfel că în
prezent se înregistrează o pondere în creştere a exporturilor de o complexitate tehnologică
medie/ridicată (37% în prezent); de asemenea, s-a majorat treptat ponderea importurilor
de echipamente de producţie (la aproximativ 25% în prezent). Pentru a evidenţia gradul
de concordanţă a comerţului exterior cu UE-15 am calculat indicele Grubel-Lloyd şi am
observat o creştere a valorii acestuia până la 70% în 2004, acest nivel fiind comparabil cu
cel al Portugaliei, dar superior Greciei.
Am argumentat că atât convergenţa veniturilor, cât şi cea structurală sunt influenţate
de fluxurile de ISD. Acestea generează creşterea stocului de capital al economiei, a
gradului de ocupare a forţei de muncă, a productivităţii şi a veniturilor, dar şi ajustarea
structurală a exporturilor şi implicit a producţiei interne. De asemenea, ISD constituie
sursa stabilă de finanţare a deficitului de cont curent. Acesta reflectă o cerere agregată
mai mare decât producţia internă, el finanţându-se prin intrări de capital. Pentru ţările
aflate într-un proces de recuperare a decalajelor de dezvoltare, precum situaţia României,
se manifestă iniţial creşterea consumului şi a acumulării de capital (în concordanţă cu
ipoteza modelului Solow), ceea ce deteriorează soldul contului curent. Consider că
existenţa deficitului nu ar trebui să constituie o problemă, fiind o caracteristică a
procesului de modernizare economică. În schimb, mărimea acestuia poate genera anumite
dezechilibre, dacă nu este finanţat în cea mai mare parte de intrări de capitaluri stabile (de
exemplu, investiţiile străine directe). Cercetând experienţa ţărilor de coeziune, care s-au
confruntat cu deficite considerabile ale contului curent, am arătat că fluxurile de capital
au avut un efect pozitiv asupra procesului de convergenţă reală; impactul a fost unul mai
semnificativ, dacă au fost însoţite şi de transferuri de tehnologie.
Referitor la procesul de convergenţă nominală, am apreciat că România ar putea
îndeplini în totalitate criteriile de convergenţă nominală dincolo de anul 2010, în
condiţiile în care procesul dezinflaţionist va fi unul mai lent faţă de estimările iniţiale. O
problemă suplimentară ar putea apărea în ceea ce priveşte ţinta de deficit bugetar (de 3%
din PIB), din cauza cheltuielilor bugetare suplimentare necesare cofinanţării fondurilor
structurale, participării la bugetul comunitar, modernizării infrastructurii, adaptării la o
economie bazată pe cunoaştere, precum şi protecţiei mediului. În aceste condiţii, soluţia
reducerii deficitului bugetar constă într-o colectare mai eficientă a taxelor, precum şi în
diminuarea deficitelor cvasifiscale. Promovarea unei politici fiscale restrictive în vederea
creşterii veniturilor bugetare ar afecta însă negativ procesul de convergenţă reală.
Comparaţia cu ţările ECE care au aderat în 2004 la UE (ECE-8) relevă o convergenţă mai
ridicată în domeniul finanţelor publice şi una mai redusă în plan monetar (rata inflaţiei,
rata dobânzii).
Respectarea ţintei de inflaţie, asumată de BNR, s-ar putea realiza fără a se recurge o
politică moneetară restrictivă, dacă s-ar înregistra o creştere a potenţialului de ofertă al
economiei româneşti, care contribuie totodată şi la stimularea procesului de convergenţă
reală. O asemenea pledoarie pentru politicile de stimulare a ofertei este justificată şi de
perspectiva aderării la zona euro (şi în prealabil la ERM 2), deoarece politica monetară
este una comună, iar elaborarea politicii fiscale trebuie să se ţină cont de prevederile
Pactului de Stabilitate şi Creştere.
Pentru a schiţa elementele definitorii ale unei strategii de ieşire din periferie a
României, am efectuat un inventar al teoriilor convergenţei şi divergenţei economice
examinate în primele trei capitole.
România are o rată redusă a economisirii şi a investirii, beneficiind de asemenea de
un stoc redus de ISD. Pentru a realiza o creştere sustenabilă pe termen mediu, soluţia este
aceea a creşterii stocului de capital, conform modelului Solow, inclusiv prin fluxurile de
investiţii străine greenfield. Această teorie susţine că o ţară ca România ar urma să atragă
capital şi să piardă forţa de muncă superior calificată, acest ultim aspect diminuând însă
efectul pozitiv al creşterii gradului de înzestrare tehnică.
De aceea, soluţia constă în creşterea adaptabilităţii factorului uman la nivel naţional
prin creşterea gradului de pregătire, în condiţiile îmbunătăţirii stimulentelor la nivel
naţional. Educaţia, cercetarea-dezvoltarea şi inovaţia reprezintă germenii creşterii
economice endogene care ar putea diminua pe termen lung tendinţa de aplatizare a
funcţiei de producţie naţionale. Rata de creştere economică ar fi superioară dacă
economia va fi capabilă într-o primă fază să atragă şi să asimileze transferuri externe de
tehnologie; progresul tehnic constituia elementul care genera o creştere sustenabilă chiar
în modelul Solow iniţial.
Consider că România poate realiza un proces sustenabil de convergenţă reală cu
modelul european numai dacă va fi capabilă să promoveze reforme structurale care să
genereze creşterea potenţialului economiei (a ofertei agregate pe termen lung). Un ghid al
acestor reforme este oferit de Strategia Lisabona, ale cărei puncte-cheie sunt realizarea
unei societăţi bazate pe cunoaştere, desăvârşirea construcţiei pieţei interne şi promovarea
concurenţei (pentru serviciile publice şi pentru cele financiare), crearea unei pieţe a
muncii adaptabile la schimbările economice, dar şi compatibilitatea politicilor economice
cu cele privind mediul înconjurător.
Analizând indicatorii structurali corespunzători Strategiei Lisabona, am arătat că
România ocupă penultimul loc între ţările UE-27. Obiectivul Strategiei – crearea unei
societăţi bazate pe cunoaştere – ar putea fi considerat unul total neadaptat realităţilor din
România, deoarece aceasta are anumite decalaje structurale care o fac să se situeze încă
în faza de economie bazată pe acumularea de factori. Astfel, stocul redus de capital,
calitatea infrastructurii fizice, ponderea ridicată a populaţiei ocupate în agricultură ş.a,
vor afecta implementarea obiectivelor strategiei mai ales în regiunile mai puţin
dezvoltate. Regiunile dezvoltate vor fi acelea care se vor adapta cel mai rapid unei
creşteri economice bazate pe cunoaştere (forţă de muncă superior calificată, investiţii
străine directe, acces rapid la noi tehnologii, infrastructură informaţională ş.a.), în timp ce
regiunile mai puţin dezvoltate (cele preponderent rurale) vor înregistra o slabă
adaptabilitate la noul tip de creştere.
Stimularea inovării, a activităţilor de cercetare-dezvoltare reprezintă instrumente ale
saltului către alte traiectorii de creştere ale economiei. Dezvoltarea avantajelor economice
competitive trebuie să fie un proces constant, care să ţină seama de transformarea
economiei europene în conformitate cu ciclul global de tip Kondratieff. De aceea,
creşterea competitivităţii nu trebuie privită ca un proces de exploatare a avantajelor pe
termen scurt (de exemplu, costul redus al forţei de muncă), ci ca un proces de construire a
unei structuri economice bazate pe investiţii de capital şi pe procese de
cercetaredezvoltare-
inovare.
Miza pentru economia naţională este aceea a adaptării tendinţelor globale la modelul
structural propriu, prin realizarea unei arderi rapide a etapelor. România exploatează în
prezent potenţialul caracteristic primului stadiu de dezvoltare economică, ceea ce-i poate
asigura trecerea lină către următorul, prin evitarea derapajelor macroeconomice.
România, asemenea economiilor aflate în dezvoltare, va înregistra o majorare a
disparităţilor regionale, deoarece creşterea naţională va fi stimulată de apariţia polilor
regionali. În consecinţă, se vor identifica treptat două Românii; una în care creşterea va fi
explicată prin acumularea de factori şi alta în care vor apărea sursele unei creşteri
economice endogene.
În ultimul capitol al tezei de doctorat am cercetat, pe baza unor estimări
econometrice, relevanţa investiţiilor, exporturilor/gradului de deschidere a economiei,
asupra nivelului staţionar al PIB şi a gradului de convergenţă a veniturilor cu UE. Am
utilizat în acest demers ştiinţific două metodologii, una a funcţiei de producţie (numai
pentru cazul României) şi alta a vectorului autoregresiv VAR (aplicabil tuturor
economiilor analizate). Pentru a estima funcţia de producţie pentru România, am utilizat
ca variabile explicative stocul de capital al economiei naţionale şi populaţia ocupată. Am
adăugat ca variabilă suplimentară exporturile, respectiv gradul de deschidere a
economiei. Rezultatele arată că procesul de creştere economică a fost influenţat pozitiv
de stocul de capital şi de exporturi, în timp ce contribuţia factorului muncă a fost una
negativă.
În partea a doua, am utilizat metoda VAR pentru a estima relaţia pe termen lung
dintre variabilele modelului (PIB-ul real, formarea brută de capital fix, exportul, GDE),
precum şi cauzalitatea în sens Granger între aceste variabile. Pe baza acestei metodologii
completată de alta bazată pe panel, am caracterizat evoluţiile celorlalte nouă ţări din ECE,
noi membre ale UE, şi ale altor două ţări de coeziune – Spania şi Irlanda (pentru care
există date disponibile).
Construind vectorul de corecţie a erorilor (aplicabil seriilor de date nestaţionare la
nivelul iniţial şi cointegrate), am obţinut că viteza de ajustare către echilibrul pe termen
lung al PIB-ului real al României este de 13%. Conform cauzalităţii în sens Granger, am
observat că acurateţea estimării ratei de creştere viitoare va fi mai ridicată, dacă
variabilele investiţii şi exporturi sunt exogene în cadrul modelului. Se validează astfel
rolul acumulării de capital în procesul de convergenţă reală a economiei româneşti.
Majorarea exporturilor a avut drept sursă investiţiile străine directe, care sprijină de
asemenea procesul de recuperare a decalajelor de dezvoltare. Înlocuind exporturile cu
gradul de deschidere a economiei în cadrul modelului VAR iniţial, am observat că
acestea din urmă influenţează PIB-ul pe termen lung într-o măsură superioară
exporturilor. Rezultă că majorarea deficitului comercial (evoluţie care a fost generată de
creşterea GDE) va determina efecte pozitive asupra evoluţiei PIB-ului real, ca urmare a
efectului de antrenare indus de importuri asupra economiei româneşti.
Modelul VECM nu constituie un instrument oportun în vederea studierii corelaţiei
dintre creştere – investiţii – exporturi/GDE pentru următoarele noi ţări membre ale UE –
Bulgaria, Cehia, Estonia, Lituania, Slovacia şi Ungaria (coeficientul de ajustare către
echilibrul pe termen lung nu este negativ şi semnificativ diferit de zero). Dintre ţările
pentru care modelul de corecţie asigură echilibrul PIB-ului real pe termen lung, numai
Slovenia şi Spania se caracterizează printr-o evoluţie similară cu aceea a României,
investiţiile, exporturile/gradul de deschidere a economiei influenţând pozitiv procesul de
creştere economică.
Pentru a surprinde mai exact evoluţia procesului de convergenţă reală a economiilor
membre ale UE, am calculat elasticităţile ratei de convergenţă economică în funcţie de
rata investiţiilor şi de gradul de deschidere a economiei, pentru cele patru ţări de coeziune
şi noile ţări membre ale UE, din ECE. Rezultatele estimărilor regresiilor din panel sunt
influenţate de numărul redus al observaţiilor (11 pentru fiecare economie) şi de fazele
ciclului economic al respectivelor ţări. Noile ţări membre au înregistrat o recuperare
rapidă a decalajelor (nivelul de dezvoltare a acestora fiind încă relativ mai redus), în
condiţiile în care au traversat o perioadă de expansiune economică. Cele două variabile
exogene– rata investiţiilor şi gradul de deschidere a economiei (GDE) – au avut însă
efecte diferite asupra convergenţei reale a ţărilor ECE.
Pe ansamblul acestora, elasticitatea convergenţei PIB-ului pe locuitor a fost mai
ridicată pentru GDE, de 0,52, faţă de 0,24 în cazul ratei investiţiilor. Acest rezultat este
influenţat de integrarea în UE, care a generat o intensificare a schimburilor comerciale ale
acestor economii şi o creştere a GDE, cu efecte pozitive asupra convergenţei structurale.
Astfel, între 1998 şi 2003, impactul ratei investiţiilor a fost decisiv (o elasticitate de 0,9),
iar cel al GDE, unul nesemnificativ. Începând cu anul 2004 (odată cu aderarea la UE a
opt din cele zece ţări analizate), procesul de convergenţă reală a devenit mai senzitiv la
evoluţia schimburilor comerciale decât la cea a ratei investiţiilor.