Renașterea

Renașterea a fost o mișcare culturală care s-a întins pe perioada secolelor XIV-XVI. A debutat
în Italia, în perioada Evului Mediu Târziu și ulterior, s-a răspândit în restul Europei,renasterea fiind
caracterizata printr-o crestere a interesului fata de valorile clasice. Pentru savanții și gânditorii zilei, a
fost în primul rând un moment al renașterii învățării și al înțelepciunii clasice, după o lungă perioadă
de declin și de stagnare culturală.
În politică, Renașterea a contribuit la dezvoltarea convențiilor diplomatice precum și în știință.
Istoricii susțin că Renașterea a fost perioada de tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă.
Renașterea a văzut revoluții în preocupări intelectuale, dar și schimbări sociale și politice ce au
influențat evoluțiile artistice și contribuțiile depuse de personalități ca Leonardo da Vinci, după care a
fost inspirat noțiunea de "omul renașterii". Renașterea a început în Florența, Italia, în secolul al XIV-
lea. Diverse teorii au fost propuse pentru a explică origine și caracteristicile renașterii, concentrându-
se pe o varietate de factori, incluși pe particularitățile sociale și civice din Florența: structura sa
politică, patronajul familiei Medici și migrarea savanților greci și textelor în Italia după căderea
Constantinopolului în mâinile turcilor.
Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura să ierarhică rigidă, dominată de economia
agrară și sub puternică influență a Bisericii Catolice, a început să se destrame. În decursul Renașterii,
un rol determinant l-au avut oamenii de cultură și artiștii înclinați spre clasicismul greco-roman.
Noțiunea de "Renaștere" a fost folosită pentru prima dată la începutul secolului al XIX-lea de
către istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluată de istoricul elvețian Jacob
Burckhardt în lucrarea sa fundamentală "Die Kultur der Renaissance în Italien" ("Cultură Renașterii în
Italia"), 1860. Acesta din urmă a definit Renașterea drept perioada cuprinsă între
pictorii Giotto și Michelangelo. În acest timp, omul recăpăta conștiința de sine ca individ, după o
lungă perioadă de anihilare filozofică a personalității.
UMANISMUL(din latina humanitas=omenie,umaitate) are 2 semnificatii:
 Poziţie filozofică care pune omul şi valorile umane mai presus de orice, orientându-se
în special asupra omului ca individ. Omul constituie astfel valoarea supremă, este un
scop în sine şi nu un mijloc. Umanismul implică un devotament pentru căutarea
adevărului şi moralităţii prin mijloace umane, în sprijinul intereselor
umane.Umasimul respinge dependenţa de credinţă, supranaturalul sau textele pretinse
a fi revelaţii divine sau astfel de justificari transcedentale, bazandu-se pe rationalism
si empirism.
 Mişcare spirituală care stă la baza Renaşterii, apărută în Italia în secolul al
XIV-lea şi care s-a extins în mod progresiv în Europa apuseană până în secolul
al XVII-lea. Ea este marcată de reîntoarcerea la textele antichităţii greco-
romane, care servesc ca modele ale modului de viaţă, de gîndire şi de creaţie
artistică.
 Erasmus

Desiderius Erasmus Roterodamus, născut în anul 1466 în Rotterdam, cunoscut sub numele de
Erasmus sau Erasmus de Rotterdam, a fost un filosof și un umanist creștin olandez, care este
considerat în mare măsură a fi cel mai mare savant al renașterii. Antrenat inițial ca preot catolic,
Erasmus a fost o figură importantă în învățătura clasică care a scris într-un stil latin pur. Printre
umaniști s-a bucurat de porecla „Prințul umaniștilor” și a fost numit „gloria încununată a umaniștilor
creștini.
Erasmus și-a început educația la vârsta de 4 ani, urmând o școală din Gouda, oraș în apropiere
de Rotterdam. Când avea 9 ani, tatăl său l-a trimis la o prestigioasă școală de liceu latină, unde a
înflorit abilitatea sa academică naturală. După ce părinții săi au murit în 1483 din cauza ciumei,
Erasmus a fost pus în grija tutorilor, care erau siguri de el devenind călugăr. În timp ce a câștigat o
relație personală cu Dumnezeu, a respins regulile dure și metodele stricte ale profesorilor religioși ai
vremii.

În 1492, sărăcia l-a obligat pe Erasmus să intre în viața mănăstirii Viața lui Erasmus s-a
schimbat dramatic când a devenit secretar pentru Henry de Bergen, episcopul Chambray, care a fost
impresionat de priceperea sa în limba latină. Episcopul i-a permis lui Erasmus să călătorească la Paris,
Franța, să studieze literatura clasică și latina, iar acolo a fost introdus umanismului renascentist.În timp
ce se afla la Paris, Erasmus a devenit cunoscut ca un excelent savant și lector. Unul dintre elevii săi,
William Blunt, Lord Montjoy, a stabilit o pensie pentru Erasmus, permițându-i să adopte o viață de
savant independent care se deplasează din oraș în oraș, îndrumând, prelegând și corespondent cu unii
dintre cei mai strălucitori gânditori ai Europei. În 1499, a călătorit în Anglia și i-a cunoscut pe Thomas
More și John Colet, ambii care ar avea o mare influență asupra lui. În următorii 10 ani, Erasmus și-a
împărțit timpul între Franța, Olanda și Anglia.

La începutul anilor 1500, Erasmus a fost convins să predea la Cambridge și să predea în

teologie. În această perioadă a scris Elogiul nebuniei , o examinare satirică a societății în general și a
diverselor abuzuri ale Bisericii. O altă publicație influentă a fost traducerea Noului Testament în
greacă în 1516. Aceasta a fost un punct de cotitură în teologie și interpretarea scripturilor și a
reprezentat o provocare serioasă pentru gândirea teologică care domina universitățile încă din secolul
al XIII-lea. În aceste scrieri, Erasmus a promovat răspândirea cunoștințelor clasice pentru a încuraja o
mai bună moralitate și o mai bună înțelegere între oameni.

Reforma protestantă a izbucnit odată cu publicarea celor nouăzeci și cinci de teze ale lui
Martin Luther în 1517. Pentru următorii 10 ani, Erasmus va fi înglobat într-o dezbatere intelectuală
asupra naturii umane, liberului arbitru și religiei. Deși Erasmus a susținut idealurile protestante, el a
fost împotriva radicalismului unora dintre liderii săi și, în 1523, a condamnat metodele lui Luther în
lucrarea sa De libero arbitrio .

La 12 iulie 1536, în timpul pregătirilor pentru o mutare în Olanda, Erasmus s-a îmbolnăvit și a
murit în urma unui atac de dizenterie. Deși a rămas fidel Bisericii Romei, nu a primit ultimele ritualuri
și nu există dovezi că a cerut un preot. Acest lucru pare să reflecte părerea lui că ceea ce conta cel mai
mult era relația directă a unui credincios cu Dumnezeu.

Dupa moarte: În onoarea sa, a fost numit programul Erasmus pentru studenții din Uniunea Europeană ,
Premiul Erasmus și alte instituții și lucruri.
 Erasmus si Noul Testament

Excelentele lui cunoștințe de greacă și de latină i-au permis să compare diferite traduceri în latină ale
Bibliei, precum Vulgata, cu unele dintre primele manuscrise grecești ale Scripturilor grecești creștine,
cunoscute pe scară largă drept Noul Testament. El s-a convins că este esențial ca oamenii să aibă
cunoștință biblică. De aceea, a afirmat că Sfintele Scripturi ar trebui să fie traduse în limbile vorbite pe
atunci.

Erasmus a susținut necesitatea unei schimbări în sânul Bisericii Catolice, întrucât, în opinia lui,
creștinismul trebuia să fie un mod de viață, nu o simplă participare la ritualuri lipsite de sens. Ca
urmare, când reformatorii au început să protesteze și să ceară efectuarea unei schimbări în Biserica de
la Roma, catolicii au început să aibă suspiciuni cu privire la Erasmus.

“Erasmus a îndrăznit să demaște defectele și abuzurile catolicismului și pe cele ale

reformatorilor”

În lucrările sale, Erasmus a satirizat abuzurile clericilor, stilul lor de viață luxos și ambiția papilor care
susțineau războaiele. I-a condamnat pe clericii corupți care se foloseau de obiceiuri bisericești, cum ar
fi spovedania, venerarea sfinților, postul și pelerinajele, cu scopul de a-i exploata pe credincioși. De
asemenea, a dezaprobat unele practici bisericești, precum vânzarea de indulgențe și impunerea
celibatului.

Publicat în 1516 Erasmus o ediție critică a Noului Testament grec. Noul Testament al lui Erasmus a
fost primul text complet tipărit grecesc disponibil din Noul Testament .Aparent, Erasmus a văzut
pentru prima dată textul grec ca un accesoriu la noua sa versiune latină pentru a-și justifica
modificările aduse Vulgatei.
După succesul primei ediții, el a numit lucrarea din ediția a doua (1519) pur și simplu Novum
Testamentum . Acesta a fost folosit de traducătorii Bibliei Regelui James și, de asemenea, l-a servit pe
Luther ca text sursă pentru traducerea Bibliei sale germane.
În 1536, Erasmus a scris ultima sa lucrare, „Biserica creștină pură”, o interpretare a Psalmului 14, pe
care a atribuit-o unui simplu cititor, un publican cu care și-a făcut prieteni într-una din numeroasele
sale călătorii. consacrat. Influența sa a avut o importanță crucială până în Epoca Iluminării în Europa.

Edițiile îmbunătățite ale Noului Testament în greacă realizate de Erasmus au constituit o bază pentru
producerea unor traduceri mai bune ale Bibliei în diferite limbi europene. Martin Luther, William
Tyndale, Antonio Brucioli și Francisco Enzinas le-au folosit pentru a traduce Scripturile Grecești în
germană, engleză, italiană și, respectiv, spaniolă.

Erasmus a trăit într-o perioadă de frământări religioase intense, iar Noul Testament în greacă realizat
de el a constituit un ajutor deosebit de valoros pentru reformatorii protestanți. Erasmus a fost
considerat de unii reformator. Însă când Reforma a început realmente să prindă contur, el a refuzat să
participe la marile dezbateri teologice care au urmat. Demn de remarcat, cu peste 100 de ani în urmă,
eruditul David Schaff a scris că Erasmus „a murit singur, fără vreo afiliere religioasă. Catolicii nu-l
voiau, iar protestanții nu puteau susține că e de-al lor”.
 „Elogiul nebuniei”

Cea mai cunoscută lucrare păstrată de la Erasmus de Rotterdam este „Elogiul nebuniei”. Scena
centrală din acest text este următoarea: patimile, viciile omenești, personificate în paiațe de circ, își
caută un conducător. Surorile întru fărădelegi ale prostiei sunt multe.. Acestea sunt forţele cu ajutorul
cărora prostia se manifestă în lume. Cu ajutorul lor ea stăpâneşte în mod eficient, ele aflându-se în
subordinea ei absolută: datorită lor supune stăpânirii sale tot ce există pe lume şi prin ele poruncește
acelora care cred că dețin puterea asupra întregului univers.

Patimile s-au oprit asupra prostiei ca lider al lor, dar ea, din condescendență, a cedat cinstea nebuniei!
Nebunia s-a urcat pe tronul imperial, în aplauzele tuturor, ea fiind singura care le sintetiza și le
reprezenta cel mai bine pe toate.

Am ales să vă pun înainte această panoramă dintr-un motiv simplu. Oameni care-și urmăresc doar
interesul propriu, inducând în eroare cu promisiuni deșarte pe unii de bună credință, alții folosindu-se
de indignarea celorlalți pentru a câștiga o simpatie nemeritată. În tot acest Babilon doar cel care va
rămâne credincios învățăturii lui Hristos, adică iubirii, așa cum spunea Erasmus de Rotterdam, va reuși
să treacă marea ispitelor și înșelărilor la care suntem supuși zi de zi.