TRAUMATISME PRODUSE PRIN

ACŢIUNEA AGENŢILOR
TRAUMATICI MECANICI
TRAUMATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ
GENERALĂ

ELEMENTE INTRODUCTIVE

Traumatologia, indiferent de natura mortală sau nemortală a consecinţelor posttraumatice, ocupă

o pondere însemnată în activitatea practică a medicului legist.
In timp ce consecinţele posttraumatice mortale sunt analizate în sectorul de tanatologie, cele
nemortale constituie obiectul de studiu al sectorului de clinică medico-legală.
Dată fiind importanţa acestui capitol, se impune clarificarea unor noţiuni frecvent folosite,
dar al căror înţeles nu este întotdeauna acelaşi în domeniul medico-legal faţă de alte sfere de
activitate. Astfel, prin următoarele sintagme, din punct de vedere medico-legal, trebuie să se
înţeleagă:
- leziune traumatică (sau trauma) - orice modificare locală sau generală, a organismului
uman, ce apare în urma unui traumatism şi care poate avea substrat morfologic şi/sau funcţional
obiectivabil. Precizăm că termenul de contuzie, frecvent folosit în medicină, nu are nicio
semnificaţie medico-legală dacă nu se precizează şi tipul leziunii traumatice contuzive;
- traumatism - acţiunea agentului traumatic asupra organismului uman, faptul în sine prin
care se produc leziunile traumatice. Deci traumatismul nu este sinonim cu leziunea traumatică;
în situaţia în care într-un document medical este consemnat un diagnostic de tipul „traumatism
cranio-cerebral" sau „traumatism abdominal" etc., fără a se preciza şi leziunea traumatică
produsă, un astfel de diagnostic nu poate avea nicio semnificaţie medico-legală;
- agent traumatic sau factorul vulnerant - orice substanţă (solidă, lichidă, gazoasă) sau
formă de energie (naturală sau artificială) care acţionând asupra organismului uman poate
produce leziuni traumatice.

DEFINIŢIE

Agenţii traumatici mecanici reunesc obiectele vulnerante dure, ce produc leziuni traumatice
datorită energiei lor cinetice, venind în contact cu corpul uman, în cadrul unei acţiuni violente.
Deşi nu reprezintă un corp dur propriu-zis, datorită particularităţilor leziunilor traumatice pe care
le provoacă în organismul uman este asimilat agenţilor traumatici mecanici şi suflul exploziei.
Deoarece, de cele mai multe ori, acţiunea violentă a agenţilor traumatici mecanici este
consecutivă heteroagresiunii, activitate infracţională sancţionată penal prin care se aduce
atingere relaţiilor sociale ce se constituie şi se desfăşoară în legătură cu dreptul absolut al
oricărei persoane la viaţă, integritate corporală şi sănătate, soluţionarea juridică obiectivă este
dependentă de probaţiunea ştiinţifică medico-legală. Aceasta constituie fundamentul, dar şi
cadrul legal al activităţii medico-legale în domeniul traumatologiei, în general, şi a celei
mecanice (de departe cea mai frecvent întâlnită în activitatea practică), în particular.

CLASIFICAREA AGENŢILOR TRAUMATICI MECANICI

Agenţii traumatici mecanici, ce pot produce leziuni traumatice în cadrul unei acţiuni violente
asupra corpului uman, pot fi clasificaţi în: 1. corpuri contondente:
a) în funcţie de forma suprafeţei de impact:
- cu suprafaţă plană: triunghiulară, pătrată, dreptunghiulară, rotundă etc;
- cu suprafaţă încurbată, cilindro-sferică;
b) în funcţie de relieful suprafeţei de impact:
- cu suprafaţă netedă-regulată;
- cu suprafaţă rugoasă-neregulată, colţuroasă.
c) în funcţie de dimensiunile suprafeţei de impact:
- cu suprafaţă de lovire mică (sub 16 cm ) ;

1
Fractura craniană produsă cu o suprafaţă contondentă de până la 16 cm 2 permite iden-
tificarea obiectului vulnerant.

- cu suprafaţă de lovire mare (peste 16 cm");

2. obiecte/instrumente/arme ascuţite (denumite şi „arme albe", deoarece reflectă
lumina):
a) obiecte înţepătoare, cu un vârf ascuţit: acul, cuiul, sula etc, sau cu mai multe vârfuri:
furculiţa, furca etc;
b) obiecte tăietoare, cu una (de regulă) sau mai multe lame ascuţite: briciul, lama, cuţitul de
masă etc;
c) obiecte înţepătoare-tăietoare, cu vârf şi lamă ascuţită (unele arme pot avea mai multe lame
tăietoare - bi sau poli tăietoare): briceagul, pumnalul, şişul, foarfecă, cuţitul de bucătărie etc;
d) obiecte tăietoare-despicătoare, cu lamă ascuţită şi corp masiv: topor, satâr, sapă etc.

3. proiectile, caracterizate prin dimensiuni mici, dar cu viteză de deplasare mare.

4. unda de şoc a exploziei.

MODALITĂŢI DE REALIZARE A LEZIUNILOR TRAUMATICE

Modalităţile sau mecanismele prin care pot fi produse leziunile traumatice prin acţiunea
agenţilor traumatici mecanici sunt următoarele:
1. lovire activă - lovire cu corp dur; întâlnită mai ales în circumstanţele unei agresiuni,
lovirea activă generează leziuni traumatice localizate numai în zona de impact;
2. lovire pasivă - lovire de corp dur; leziunile traumatice produse prin cădere (cea mai
frecventă împrejurare în care este incriminată lovirea pasivă) se caracterizează prin:
 - localizare în special la nivelul proeminenţelor: coate, genunchi, menton, nas, frunte etc;
- caracterul bipolar evidenţiabil la examenul intern al cadavrului (frecvent observabil în
cazul leziunilor traumatice cranio-cerebrale), respectiv prezenţa leziunilor traumatice şi în
regiunea impactului primar şi în zona opusă acesteia, explicabil prin mecanismul de
contralovitură.

3. comprimare-strivire-zdrobire între două corpuri/planuri dure;

4. mţepare-înjunghiere cu un obiect dur ascuţit de tip înţepător sau înţepător-tăietor;
5. tăiere-secţionare-despicare prin acţiune a unui obiect dur ascuţit de tip tăietor, tăietor-
despicător sau înţepător-tăietor;
6. smulgere-rupere;
7. târâre (frecare) - zgâriere.
Mecanismele menţionate pot genera leziuni traumatice printr-o acţiune solitară sub forma
mecanismelor simple sau sub o formă asociată prin reunirea a două sau mai multe
mecanismesimple, ceea ce poate crea dificultăţi în evaluarea medico-legală.

CIRCUMSTANŢE DE PRODUCERE A LEZIUNILOR TRAUMATICE

Cele mai frecvente împrejurări în care pot fi produse leziunile traumatice consecutiv acţiunii
agenţilor traumatici mecanici sunt:
- cădere pe acelaşi plan sau de la înălţime (precipitare);
- traumatisme de trafic rutier, feroviar etc;
- diverse forme de asfixie mecanică;
- traumatisme consecutive utilizării armelor de foc;
- traumatisme secundare exploziilor.
Precizăm că stabilirea circumstanţelor concrete şi a formei juridice, respectiv de agresiune,
hetero sau autoprovocată, ori de accident poate fi realizată, exclusiv de organele abilitate, dar
numai prin corelarea datelor obţinute prin cercetare criminalistică cu elementele probatorii
formulate după evaluarea medico-legală, referitoare la tipul şi gravitatea leziunilor traumatice
precum şi a modalităţilor şi a împrejurărilor în care se putea produce acestea, astfel încât atunci
când se constată că sunt întrunite temeiurile unei infracţiuni, făptuitorul să poată fi supus
sancţiunii stabilite de instanţă, în conformitate cu prevederile Codului penal.

LEZIUNILE TRAUMATICE

în scop nu numai didactic, dar şi în vederea sistematizării medico-legale leziunile traumatice

produse în urma acţiunii agenţilor traumatici mecanici pot fi clasificate în trei categorii, şi
anume:
- leziuni traumatice superficiale sau ale tegumentului şi ţesutului subtegumentar, denumite şi
leziuni traumatice externe sau elementare;
- leziuni traumatice sistemice ce interesează sistemul: osteo-articular, muscular, vascular şi
nervos;
- leziuni traumatice topografice, localizate în anumite zone sau regiuni anatomice: traumatisme
cranio-cerebrale, toraco-pulmonare, abdominale etc.
 1. Leziuni traumatice externe

Denumite şi leziuni traumatice superficiale sau elementare aceste leziuni traumatice reprezintă
modificarea survenită la nivelul tegumentului şi a ţesutului moale situat imediat subtegumentar,
în urma acţiunii violente a agentului traumatic mecanic, întrucât este prima structură a
organismului care este interesată de traumatism, leziunile traumatice de la nivelul pielii sau
tegumentului (învelişul cutanat al corpului uman format din 3 straturi: epiderm, derm şi
hipoderm) sunt cunoscute şi sub denumirea de leziuni traumatice primare. Aceste leziuni ce
reflectă consecinţa posttrau-matică produsă la locul de acţiune a agentului traumatic, deci la
nivel local, în unele cazuri pot avea răsunet general, la nivelul întregului organism, sub forma
bolii posttraumatice care se poate manifesta sub diferite modalităţi clinice, cum ar fi starea de
comă, şocul posttraumatic etc.
în funcţie de menţinerea sau nu a integrităţii tegumentului, aceste leziuni traumatice elementare
pot fi fără sau cu soluţie de continuitate tegumentară.

1.1. Leziuni traumatice externe fără soluţie de continuitate

Leziunile traumatice primare, în care se păstrează integritatea anatomică a tegumentului, în

sensul că pielea nu prezintă rupturi, discontinuităţi, se caracterizează prin:
- se vindecă fără a lăsa urme pe piele;
- când nu sunt însoţite de leziuni traumatice secundare, de regulă, nu sunt periculoase pentru
viaţa persoanei traumatizate şi nici nu generează sluţire sau infirmitate;
- apariţia lor este explicată printr-un mecanism etiopatogenic vascular, reprezentat prin
vasodilataţie sau efracţie vasculară posttraumatică.în categoria leziunilor traumatice elementare
cu pielea neruptă sunt incluse:

A. Eritemul posttraumatic
Denumit şi iritaţia sau roşeaţa posttraumatică această formă simplă de leziune traumatică
elementară fără soluţie de continuitate, se prezintă sub forma unei zone de coloraţie roşiatică ce
dispare la digitopresiune. In unele situaţii poate reproduce forma obiectului vulnerant, cum ar
fi, spre exemplu, dungile roşiatice ce apar la locul lovirii cu palma (degetele). Apare prin lovire
uşoară sau comprimare şi dispare treptat, centripet, în câteva minute până la 1-2 ore. Uneori
eritemul posttraumatic se însoţeşte de o discretă tumefiere, cu senzaţie de căldură locală şi
durere-usturime. Dat fiind faptul că se produce prin vasodilataţie (posttraumatică), această
leziune traumatică nu poate fi decelată la examinarea necropsică a cadavrului.
B. Echimoza posttraumatică
Cunoscută sub denumirea populară de vânătaie, echimoza sau sufuziunea sanguină este o
leziune traumatică elementară fără soluţie de continuitate benignă, ce se prezintă sub forma unei
coloraţii bine delimitate, iniţial roşiatice, dar care se modifică în timp şi care nu dispare la
digitopresiune.
Terminologic putem deosebi:
- echimozele propriu-zise, respectiv leziunile de forme şi dimensiuni diferite;
- peteşiile, şi anume echimozele de mici dimensiuni, punctiforme;
- vibices adică echimozele liniare, sub forma unor dungi subţiri, uneori discontinui.
Echimozele apar datorită rupturilor posttraumatice ale vaselor mici de sânge din zona locală
de acţiune a agentului traumatic; sângele care iese din vas se fixează în ţesutul adiacent, ceea ce
face ca această leziune traumatică să poată fi evidenţiată şi la autopsie.
Vechimea unei echimoze (data la care s-a produs) poate fi apreciată în funcţie de modi-. ficările
de culoare pe care aceasta le parcurge în timp (fenomen datorat transformărilor hemoglobinei şi
cunoscut sub denumirea de „evoluţia" sau „înflorirea" echimozei); astfel, de la coloraţia roşiatică
sau roşiatică-purpurie iniţială, în câteva ore echimoza devine albăstruie sau albăstrui-vio-lacee
(culoare ce persistă 2-3 zile), apoi cafenie (zilele 3-7), verzuie, iar în final gălbuie (după
aproximativ 8-10 zile).
Evoluţia unei echimoze poate fi mai lentă (săptămâni) sau mai rapidă (zile), în funcţie de
mărime, zona interesată, leziunile traumatice sau patologice asociate etc. Astfel s-a constatat că
echimozele se produc mai uşor la copii, bătrâni, persoanele obeze sau care urmează tratament
anticoagulant ori suferă de ciroză hepatică, hemofilie etc.
Datorită grosimii neuniforme (infiltraţia sanguină este mai subţire la periferie) şi a
modificării de culoare care se produce centripet, după aproximativ o săptămână se poate observa
aşa-numita „echimoză tricoloră" - cu centrul albăstrui-violaceu, la mijloc verzui-brună, iar la
periferie gălbuie.
Simplificând, în activitatea practică medico-legală se acceptă că o echimoză este:
- recentă, dacă nuanţa roşie-purpurie, roşie-albăstruie, albăstruie sau violacee nu este însoţită
de culoarea verde;
- mai puţin recentă, dacă prezintă şi nuanţa verde;
- veche, dacă coloraţia gălbuie sau cafenie-gălbuie nu este însoţită şi de culoarea verde;
Remarcăm faptul că echimozele subconjunctivale (de la nivelul ochilor) sau cele
submucoase (buze, organe genitale) nu evoluează cu modificarea culorii (coloraţia roşie iniţială
se păstrează, eventual cu modificări de nuanţă), ci dispar treptat, într-un timp mai lung, prin
reducerea dimensiunilor.
Forma echimozelor poate indica obiectul vulnerant folosit: astfel, băţul, funia etc. produc
echimoze liniare, lanţul - dungi echimotice neregulate, catarama - echimoze geometrice (pătrate,
dreptunghiulare etc), cu tegument indemn (necolorat) în centrul conturului echimotic (echimoze
„în chenar" sau „în ramă de tablou") etc. Localizarea echimozelor poate sugera anumite anumite
circumstanţe de producere: echimozele ovalar-alungite (produse de degete) situate în regiunea
gâtului orientează către o sugrumare sau o tentativă de sugrumare, aceleaşi tipuri de echimoze
localizate pe coapse, o agresiune cu conotaţie sexuală etc.
De cele mai multe ori, echimozele apar imediat posttraumatic, la locul de secţiune al
agentului traumatic, caz în care se numesc echimoze precoce şi traduc, de regulă, un traumatism
superficial.
Atunci când apar după un interval de timp posttraumatic (ore), echimozele tardive semnifică o
gravitate crescută a traumatismlui, cu leziuni profunde, cum ar fi, spre exemplu: echimozele
oculare, subconjunctival sau la pleoapa superioară - fractură de etaj anterior de bază craniană,
sau de arcadă zigomatică, echimoză mastoidiană - fractură de os temporal,echimoză faringiană -
fractură de bază de craniu etc. Diferenţierea echimozelor de lividităţile cadaverice se poate face
necropsie (pe lângă alte caracteristici) şi prin secţionarea tegumentului şi spălarea zonei
respective cu un jet uşor de apă; fiind consecinţa fixării sângelui extravazat, prin ruptura
vasculară produsă în timpul vieţii, echimoza nu „se spală", persistând în ţesutul pe care 1-a
infiltrat.
 C. Hematomul posttraumatic
Cea de-a treia leziune traumatică elementară fără soluţie de continuitate tegumentară se
prezintă ca o coloraţie bine delimitată iniţial roşiatică-violacee, pe fond tumefiat, îndurat şi care
nu dispare la presiune digitală.
Mecanismul de producere constă în acumularea de sânge (până când presiunea din hematom
devine egală cu presiunea sub care iese sângele din vas) consecutiv rupturii posttraumatice a
unor vase de sânge de calibru mai mare decât cele responsabile de formarea echimozelor, ceea ce
indică un traumatism mai violent asupra persoanei respective.
Hematomul îşi modifică culoarea („înfloreşte") într-un timp mai îndelungat decât în cazul
echimozei, datorită cantităţii crescute de sânge acumulate în ţesut, dar cu parcurgerea aceloraşi
etape, în mod centripet.
Această leziune traumatică se poate localiza superficial (subtegumentar - între tegument şi
fascia de înveliş) caz în care poate fi evidenţiată prin examen extern (spre exemplu, la cap este
cunoscută şi sub denumirea de cucui) sau profund, situaţie în care existenţa sa poate fi
obiectivată, la omul viu, prin investigaţii de laborator imagistice (tomografii, ecografii etc), iar la
cadavru prin necropsie (examen macroscopic).
In funcţie de mărime se deosebesc hema-toame mici (constituite din câţiva mililitri de
sânge), medii şi voluminoase (se poate ajunge la 1000-3000 ml sânge).
După modul de formare şi caracteristicile morfologice se pot întâlni hematoame
posttraumatice:
- circumscrise sau localizate, când colecţia hematieă este bine delimitată de ţesuturile
adiacente; când există comunicare cu o arteră hematomul circumscris devine pulsabil şi
impune abordare terapeutică chirurgicală de urgenţă;
- difuze, situaţie în care sângele se răspândeşte în ţesuturile din jur, interstiţial, de-a
lungul tecilor vasculare sau nervoase, constituindu-se aşa-numitul hematom, compresiv.
Spre deosebire de echimoze, hematoamele întinse în suprafaţă:

- pot induce starea de şoc (posttraumatic sau hemoragie) şi, în consecinţă, sub aspect
medico-legal pot fi considerate leziuni care au pus în primejdie viaţa persoanei, ceea ce din punct
de vedere juridic poate fi interpretat ca o vătămare corporală gravă sau ca tentativă de omor;
- pot determina decesul victimei (în mod direct - spre exemplu hematomul cerebral, sau
indirect - prin complicaţii).
De regulă, hematoamele mici şi cele superficiale se resorb într-un interval de timp variabil;
uneori, hematoamele se pot infecta sau închista, ceea ce necesită intervenţie chirurgicală.

D. Limfoseromul posttraumatic
Menţionat de unii autori drept revărsatul Morel-Lavalle, această leziune traumatică elementară,
destul de rar întâlnită în activitatea practică medico-legală, se prezintă ca o tumefiere
tegwnentară imprecis delimitată, fluctuantă la palpare (nu dă senzaţie de tensiune, de duritate)
care nu se însoţeşte de modificarea coloraţiei locale a pielii supraiacente. Se formează lent
posttraumatic, prin acumularea limfei (lichid vâscos, gălbui-albicios, situat interstitial, între
celulele ţesutului; provine din sânge, este vehiculat prin intermediul vaselor limfatice şi deversat,
în final, tot în sânge).
Poate apare în situaţiile în care agentul traumatic mecanic acţionează tangenţial faţă de planul
tegumentului generând aşa-numitul mecanism de forfecare, responsabil de apariţia unui spaţiu
subtegumentar, rezultat din decolarea, alunecarea pielii faţă de ţesutul muscular subiacent.
Prin acumularea treptată a limfei care nu va umple niciodată în totalitate spaţiul creat, zona
respectivă îşi măreşte volumul şi capătă o consistenţă moale, mobilizată sub presiunea palpatorie
(fluctuantă). Dispare în timp prin resorbţie lentă şi, întrucât nu se însoţeşte şi de modificarea
coloraţiei locale a tegumentului, de cele mai multe ori trece neobservat. Această leziune
traumatică poate fi întâlnită, mai ales, în regiunile în care stratul muscular subtegumentar este
bine reprezentat, cum ar fi, spre exemplu, regiunea lombară sau coapsa.

E. Vezicula posttraumatică
Vezicula este o leziune bine delimitată, de mici dimensiuni, ce constă în acumularea de lichid
între straturile epidermului (vezicule intraepidermice) sau la joncţiunea epiderm-derm (vezicule
dermoepideimice sau joncţionale) de cauză mai frecvent patologică (eczemă, herpes etc.). Uneori
aceste colecţii pot fi şi de natură traumatică, fiind produse printr-un mecanism de presiune-
frecare şi, mai rar, prin lovire tangenţială a tegumentului.
Când au dimensiuni sub 3 mm se numesc vezicule, iar când depăşesc 3 mm se foloseşte şi
denumirea de bule.
Aceste leziuni traumatice elementare, mai rar întâlnite în activitatea practică medico-legală,
pot evolua prin:
- resorbţie şi vindecare fără cicatrice;
- suprainfectare, cu formarea de pustule cu conţinut purulent;
- rupere, cu apariţia eroziunii (ulceraţiei) care se poate vindeca prin formarea crustei, sau se
poate suprainfecta ceea ce, de regulă, va genera, în final, o zonă cicatriceală.
Având în vedere faptul că, nu de puţine ori, în documentele medicale întocmite persoanei
traumatizate se întâlneşte termenul de contuzie care, dacă în sectorul medical semnifică la modul
general o leziune traumatică fără soluţie de continuitate tegumentară (inclusiv mucoasă), în
reţeaua medico-legală traduce, aşa cum am precizat, numai o acţiune traumatizantă, fără a indica
şi o anumită leziune traumatică, considerăm că nu este greşit dacă, pentru a putea grada
intensitatea traumatismului suferit de victimă, dar, în acelaşi timp, cu respectarea exigenţelor
unei evaluări medico-legale traumatologice necesare actului de justiţie se echivalează:
- contuzia simplă cu eritemul posttraumatic şi vezicula posttraumatică;
- contuzia medie cu echimoza şi limfoseromul posttraumatic;
- contuzia gravă cu hematomul posttraumatic.

1.2. Leziunile traumatice externe cu soluţie de continuitate

Leziunile traumatice externe (primare) cu soluţie de continuitate sunt calificate ca atare datorită
întreruperii continuităţii (discontinuitate) la nivelul învelişului cutanat al corpului, ceea ce
permite crearea unei comunicări între mediul intern al organismului şi mediul extern (cu
posibilitatea pătrunderii germenilor patogeni), denumită soluţie de continuitate. Aceste leziuni
traumatice se caracterizează prin:
 - de regulă se vindecă cu sechele, cele mai frecvente fiind cicatricile;
- au gravitate mai mare, uneori putând produce decesul victimei sau consecinţe infirmizante;
- din punct de vedere etiopatogenic, mecanismul prin care se produc constă în întreruperea
totală sau parţială a integrităţii anatomice a tegumentului prin: înţepare, tăiere, zgâriere etc.
Pentru a putea fi înţelese particularităţile morfologice ale acestor tipuri de leziuni traumatice
externe sunt necesare câteva elemente de anatomie structurală a tegumentului care, aşa cum am
menţionat, este format din trei straturi reprezentate prin epiderm, derm şi hipoderm.
Epidermul, stratul cel mai superficial, este alcătuit, dinspre profunzime către exterior din:
- stratul bazai sau germinativ (un rând de keratinoblaşti, celule tinere, dispuse cu axul mare
perpendicular pe membrana bazală);
- stratul spinos sau malpighian ori corpul mucos (6-20 rânduri de keranocite, celule
poligonale ce se turtesc pe măsură ce se apropie de stratul următor) ce reprezintă peste 50% din
grosimea epidermului;
- stratul granulos sau stratul Langhans (5-6 rânduri de celule romboidale, cu axul mare
paralel cu suprafaţa pielii);
- stratul lucid (2-3 rânduri de celule turtite);
- stratul cornos (4-10 rânduri de cornocite, turtite, între care forţa de coeziune scade către
exterior astfel încât porţiunea superficială denumită şi stratul disjunct se poate desprinde cu
uşurinţă; turnover-ul epidermic este de 26-28 de zile).
între epiderm şi derm se găseşte joncţiunea dermoepiderrnică sau membrana bazală ori zona
bazală subepidermică, de aspect ondulat, datorită prelungirilor der-mice în epiderm (papile
dermice) şi ale epidermului în derm (creste interpapilare).
Dermul, situat sub epiderm, este format din:
- corpul papilar sau zona superficială ce reprezintă 1/5 din grosimea dermului;
- corionul sau dermul propriu-zis care constituie 4/5 din grosimea dermului. Dermul (format
dintr-o triplă reţea de fibre de colagen, elastice şi de reticulină,
celule proprii şi migratorii şi substanţă fundamentală), cu o grosime diferită în funcţie de
regiunea anatomică (este mai gros la nivelul palmelor şi plantelor), conţine o bogată reţea
vasculară.
Hipodermul este un ţesut fibro-adipos, de grosime variabilă, în funcţie de regiunea
anatomică, sex, rasă, vârstă etc.

In categoria leziunilor traumatice elementare cu discontinuitate tegumentară sunt incluse

excoriaţia şi plaga.

A. Excoriatia
Excoriatia este o leziune traumatică externă, considerată o formă simplă a leziunilor traumatice
elementare cu soluţie de continuitate, deoarece se caracterizează prin faptul că nu interesează
toate straturile pielii, ci numai epidermul şi, uneori, dermul. Din acest punct de vedere se pot
deosebi excoriaţii:
- superficiale, cu lezarea doar a epidermului, caz în care leziunea traumatică respectivă nu
sângerează şi, în timp, se acoperă cu o crustă gălbuie;
- profunde, care interesează şi dermul, drept pentru care se produce o sângerare redusă cantitativ;
în timp această leziune traumatică se acoperă cu o crustă brună sau brun-gălbuie.
Din punct de vedere medico-legal (şi nu numai terminologic) se face distincţie între:
 - leziunea liniară - denumită excoriaţie sau zgârietură care, de fapt, reprezintă denumirea
comună sub care sunt cunoscute aceste leziuni traumatice, deci inclusiv zonele excoriate;
- leziunea întinsă în suprafaţă - denumită zonă excoriată sau jupuitură.
Mecanismul etiopatogenic implicat în apariţia excoriaţiei este unul de frecare-com-
primare (zgâriere-târâre) cu un corp/plan dur, neted sau rugos, ce poate acţiona:
-perpendicular asupra tegumentului(predomina comprimarea
caz în care excoriatia reproduce forma obiectului vulnerant;
- oblic, sub un unghi de 45°, caz în care forma agentului traumatic ar putea fi identificată doar
la capul excoriaţiei (zona unde agentul traumatic stabileşte contactul iniţial cu tegumentul), sau
sub un unghi de 25° (acţiune tangenţială), situaţie în care excoriaţiile vor apărea sub forma
unor dungi cu lăţimea egală cu suprafaţa de contact a agentului traumatic.
In timp, excoriaţia evoluează, dar în mod diferit la persoane faţă de cadavre, astfel:
a) la persoane (evoluţie stabilită încă din 1953 de către M. I. Raiski) se descriu:
- faza iniţială - în primele 12 ore, excoriaţia se prezintă ca o suprafaţă umedă (limfă,
în cele superficiale, sau limfă şi sânge în cele profunde) situată sub planul tegumentului
adiacent;
- faza de formare a crustei - după 12-24 ore, prin uscare apare crusta (semn
macroscopic de reacţie vitală) dură, gălbuie, în cele superficiale, sau brun-gălbuie uneori
cu nuanţe roşiatice
(iniţial) sau negricioase (ulterior), în cele profunde; pe măsura formării crustei excoriaţia se
apropie de planul tegumentului adiacent, pe care ulterior îl va depăşi;
- faza de detaşare a crustei, după 3-4 zile (în periferie) până la 7-12 zile (în centru); crusta
se desprinde centripet;
- faza de reepitelizare - între 7 şi 15 zile; după desprinderea crustei, rămâne o zonă netedă,
fină, rozacee care, în timp, recapătă culoarea şi consistenţa tegumentului indemn.
De cele mai multe ori, vindecarea nu se soldează cu sechele cicatriceale. b) la cadavru
excoriaţia se pergamentează, rezultând o zonă gălbuie-transparentă, dură, fără caracter vital.
In ceea ce priveşte direcţia de producere a excoriaţiei, aceasta poate fi apreciată după anumite
caracteristici, şi anume: la debut (capul excoriaţiei) este mai adâncă şi sub formă de pantă, iar
la sfârşit (coada excoriaţiei) se observă o rampă care se superficializează treptat. La acest nivel,
uneori, poate exista un depozit redus format din mici fragmente de piele detaşată, pământ etc.
Localizarea şi forma excoriaţiilor poate sugera anumite împrejurări de producere:
excoriaţiile semilunare (produse de unghii) situate în regiunea gâtului sugerează o sugrumare
sau o tentativă de sugrumare, după cum aceleaşi excoriaţii localizate la nivelul sânilor şi/sau
feţelor interne ale coapselor, o agresiune cu tentă sexuală, în timp ce excoriaţiile paralele,
întinse pe suprafeţe corporale mari, produse în cadrul unui traumatism de trafic rutier,
orientează asupra mecanismului de târâre a victimei,

B. Plaga
Cunoscută şi sub denumirea de rană, această leziune traumatică primară cu discontinuitate
tegumentară, se caracterizează prin distrugerea tuturor straturilor pielii, ceea ce va antrena, în
mod obligatoriu, şi o sângerare locală mai mult sau mai puţin amplă în funcţie de regiunea
anatomică vizată, calibrul vasului de sânge interesat etc.
întâlnite în mod curent în activitatea practică medico-legală plăgile pot fi clasificate după
mai multe criterii, cel mai frecvent folosite fiind:
A. In funcţie de adâncime:
1. plăgi superficiale, ce interesează numai pielea (nu depăşesc aponevroza);
2. plăgi profunde care pot fi:
a) nepenetrante;
b) penetrante în cavităţile naturale [toracică (pleurală, pericardică), abdominală
etc.]; acestea, la rândul lor, pot fi:
- perforante, ce pătrund într-un organ sau ţesut;
- transfixiante, care traversează organul sau ţesutul respectiv.
B. în funcţie de gravitate:
1. uşoare (simple);
2. grave, ce evoluează cu complicaţii (infecţie);

3. foarte grave, de regulă cele perforante sau transfixiante (care, în timp, vor genera
infirmitate);
4. mortale (spre exemplu, o plagă ce interesează un vas de sânge important, cu hemoragie
masivă şi deces rapid).
C. In funcţie de evoluţie:
1. simple, ce se vindecă fără un efort terapeutic deosebit;
2. complicate, ce evoluează cu suprainfecţie sau se soldează cu apariţia unor
cicatrici inestetice.
D. In funcţie de timpul scurs de la producere:
1. recente, sub 6 ore, ce reprezintă „perioada de aur" în care riscul dezvoltării infecţiei este
redus şi implicit efortul terapeutic mai mic;
2. vechi, peste 6 ore, cu dezvoltarea locală a infecţiei, complicaţie care amplifică efortul
terapeutic.
E. Din punct de vedere medico-legal şi criminalistic (cu conotaţie juridică), se pot
deosebi:
1. plăgi de atac, care vizează anumite regiuni ale corpului victimei, în funcţie de scopul
urmărit de agresor: moartea victimei, caz în care plăgile interesează proiecţia unor organe
vitale, desfigurarea, situaţie în care plăgile sunt localizate mai ales la nivelul viscerocraniului ,
ameninţarea , când localizarea plăgilor interesează cu precădere regiunile a căror
funcţionalitate nu este de importanţă vitală;
2. plăgi de apărare ca urmare a incercărilor victimei de a se apăra.Aceste plăgi pot fi :
- ofensive sau plăgi de apărare activă, localizate in special la nivelul palmelor- victima
incearca să apuce arma albă;
- defensive sau plăgi de apărare pasivă, localizate , de regulă, la nivelul antebraţelor-
victima incearcă să pareze lovitura.
F. în funcţie de aspectul morfologic (menţionăm că în activitatea practică medico-legală şi
criminalistică plăgile sunt denumite în funcţie de mecanismul de producere):
1. Plaga contuză
Plaga contuză, denumită şi plaga zdrobită, ce se poate produce prin lovire cu sau de corp
dur, ori prin comprimare, are următoarele caracteristici:
- profunzime mică (şi în consecinţă, sângerare redusă);
- margini neregulate, zdrenţuite, dinţate, ce alternează uneori cu suprafeţe de piele intactă),
inegale ca mărime, cu zone excoriate şi/sau echimoze adiacente;
- pereţii denivelaţi sunt uniţi din loc în loc prin punţi tisulare;
- fundul anfractuos cu cheaguri de sânge.
 Clasic, se afirmă că plaga contuză este alcătuită din 3 zone: zona centrală - plaga propriu-
zisă (cu ţesutul distrus), zona intermediară (alterată morfologic), cu zone excoriate şi/sau
echimoze, şi zona periferică, cu tegument de aspect normal (dar cu alterare funcţională).
In funcţie de mecanismul de producere se pot deosebi mai multe tipuri de plăgi contuze:
a ) plaga plesnită se întâlneşte atunci când corpul contondent acţionează într-o
zona unde tegumentul se află imediat deasupra unui plan osos (cap, genunchi, coate
etc), având următoarele caracteristici:
- marginile sunt relativ drepte, cu mici neregularităţi (franjurate);
- forma este stelată (când agentul traumatic este plat), uneori liniară (când agentul traumatic
este lung şi subţire), cu mici traiecte secundare;
- dehiscenţă redusă (datorită punţilor tisulare)
b ) plaga strivită se descrie atunci când greutatea agentului traumatic este
semnificativă; acest tip de plagă contuză are:
- formă neregulată;
- marginile accidentate (zimţate);
- multiple zone excoriate şi/sau echimoze pe tegumentul din jurul plăgii.
c) plagă muşcată, ce poate fi produsă de om sau de animal; plaga muşcată reproduce forma
arcadelor dentare şi, in funcţie de forţa cu care acţionează, poate imbrăca aspecte diferite:
- leziuni traumatice superficiale reprezentate prin echimoze, uneori confluente, excoriaţii sau
plăgi de mică profunzime (generate de fiecare dinte), dispuse sub forma a două arcuri
(paranteze) care se unesc la extremităţi; tegumentul din centrul acestei leziuni este indemn;
- plăgi profunde, cu imprimarea formei dintelui, dispuse corespunzător arcadei dentare;
adiacent fiecărei plăgi apar echimoze care uneori pot conflua;
- detaşarea fragmentului/zonei muşcate; pe marginea tegumentului restant pot fi identificate
urmele generate de fiecare dinte, sub forma unor depresiuni, între care pielea este putin
proeminentă, datorită spaţiilor interdentare.
e) plaga smulsă recunoaşte ca mecanism de producere o tracţiune forţată ce depăşeşte
capacitatea de rezistenţă (elasticitate) a ţesutului; poate apărea sub forma plăgii scalpate, când
o porţiuni de tegument se detaşează de pe planul subiacent (de regulă osos) sau a plăgii sfâşiate
(care, de cele mai multe ori, este o plagă muşcată-smulsă).
In functie de aspectul morfologic, se disting următoarele forme de plăgi contuze:
2. Plaga înţepată
Plaga înţepată, cunoscută şi sub denumirea de înţepătură ori împunsătură este rezultatul
acţiunii agenţilor traumatici duri, cu vârful ascuţit, printr-o manevră de împingere sau de
împingere-răsucire, astfel încât ţesuturile sunt îndepărtate către lateral; elementele
caracteristice ale unei plăgi înţepate sunt: orificiul de intrare, canalul şi orificiul de ieşire.
a) orificiul de intrare sau plaga cutanată primară:
- forma este dependentă de diametrul/suprafaţa de secţiune a instrumentului înţepător (de la
punctiforme, greu de vizualizat în cazul obiectelor subţiri, până la plăgi în fantă, dehiscente,
produse de armele înţepătoare cu diametrul mare);
- dimensiunile, de regulă, sunt mai mici decât suprafaţa de secţiune a obiectului înţepător
(datorită retracţiei fibrelor elastice tisulare);
- marginile plăgii sunt uşor neregulate;
- tegumentul din jurul orificiului de pătrundere poate prezenta echimoze şi/sau excoriaţii, ceea
ce semnifică fie faptul că obiectul vulnerant a pătruns cu toată lungimea lamei (până la mâner -
care determină aceste leziuni traumatice secundare), fie că diametrul acestuia este mai mare de
5-6 mm (caz în care acţionează ca un proiectil, împingând spre interior pielea, de care şe
freacă; apare o zonă excoriată circulară care, uneori este confundată cu inelul de excoriaţie ce
se formează in jurul orificiului de intrare a glonţului);
b) canalul sau plaga ţesuturilor profunde:
- adâncimea sa este, de regulă, mai mare decât lungimea obiectului înţepător, datorită
comprimării (înfundării) ţesuturilor moi (fenomen mai evident în regiunea abdomenului);
- pereţii sunt neregulaţi;
- diametrul canalului este mai mic decât cel al instrumentului înţepător.
c) orificiul de ieşire sau plaga cutanată secundară; când acest orificiu există, plaga
înţepată respectivă se numeşte transfixiantă şi denotă o violenţă (forţă) crescută din
partea agresorului.
Uneori, plaga înţepată produsă de un agent traumatic mecanic cu vârf ascuţit (în cadrul
unei acţiuni violente intenţionate asupra unei persoane) trebuie deosebită de înţepătura, de cele
mai multe ori accidentală determinată de insecte, de spinii unor plante sau terapeutică
(injecţiile).
Semnalăm, de asemenea, necesitatea diagnosticului diferenţial, care nu întotdeauna este
facil dintre o plagă înţepată produsă de un obiect înţepător cu cea generală de proiectil, la
aceasta din urmă prezenţa inelelor din jurul orificiului de intrare şi eventual a tatuajului sau a
pseudotatuajului contribuind decisiv în tranşarea diagnosticului.
3. Plaga tăiată
Plaga tăiată este produsă de obiecte vulnerant dure, cu lamă ascuţită (tăietoare), printr-o
acţiune combinată de apăsare-alunecare pe suprafaţa corpului (tegumentului).
In runcţie de modul de acţiune a ooiectuiui tăietor, aar şi ae îurut tu tare a îusi acţionat,
plăgile tăiate pot fi:
- liniare, cu un traiect rectiliniu, arcuit sau în zigzag, când obiectul tăietor acţionează
perpendicular pe piele;
- cu lambou (limb) cutanat, când instrumentul ascuţit acţionează oblic faţă de planul
tegumentului, detaşând parţial pielea de stratul subiacent;
- cu amputare (mutilante): a unui fragment de membru (spre exemplu a unui deget), a
urechii etc.
Caracteristicile plăgii tăiate sunt următoarele:
- marginile sunt regulate, netede; când obiectul vulnerant este mai puţin ascuţit sau când
sunt interesate cutele pielii (regiunea gâtului, a scrotului etc), plaga capătă un aspect uşor
neregulat, zimţat;

- pereţii (versanti!) sunt netezi şi formează între ei un unghi deschis către superior, care se
reduce progresiv, până la dispariţie, în profunzime;
- unghiurile (extremităţile cutanate) sunt ascuţite, fiind mai profunde la debut (capul plăgii
sau locul de atac) faţă de partea finală (coada plăgii); la nivelul cozii plăgii tăiate se
evidenţiază o leziune traumatică superficială terminală, respectiv o excoriaţie numită „codiţă
de şoricel" (dacă ambele unghiuri ale plăgii prezintă câte o „codiţă de şoricel", debutul se
consideră extremitatea cu „excoriaţia cea mai scurtă); în cazul în care plaga tăiată este situată
într-o regiune cu foliculi piloşi, aceştia vor fi tăiaţi la debutul şi în porţiunea medie a plăgii, în
partea sa finală firele de păr fiind intacte;
- adâncimea plăgii tăiate este de regulă mai mică decât lungimea sa cutanată; fiind mai
superficială, plaga tăiată interesează mai rar oasele;
- plăgile vitale sunt dehiscente, spre deosebire de cele produse postmortem, în care
marginile sunt apropiate (şi lipseşte reacţia vitală).
4. Plaga înţepaî-tăiată
Frecvent întâlnită în practica medico-legală, plaga înţepat-tăiată sau plaga înjunghiată (când
este lungă şi adâncă se numeşte şi plagă spintecată, situată mai frecvent la nivelul
abdomenului) este produsă cu arme înţepător-tăietoare, ce acţionează în doi timpi: de inţepare-
penetrare şi de tăiere – secţionare.
Aceste plăgi :
- insumează caracteristicile plăgilor inţepate şi ale celor tăiate,
-lungimea plăgii cutanate de regulă nu este egală cu lăţimea lamei (aceasta, după ce a pătruns
în ţesut, alunecă în direcţia lamei tăietoare când este retrasă, mărind astfel lungimea plăgii
cutanate);
- pereţii canalului sunt netezi;
- profunzimea plăgii înjunghiate diferă faţă de lungimea lamei (când lama pătrunde în
totalitate şi mânerul comprimă ţesuturile moi, traiectul este mai mare; dimpotrivă, când lama
nu pătrunde în întregime, canalul va fi mai mic);
în funcţie de numărul marginilor tăietoare ale obiectului înţepător-tăietor, se pot întâlni:
- plăgi „în săgeată" sau „în pană de despicat", rezultat al acţiunii armelor cu o lamă ascuţită
şi cu partea netăietoare mai lată de 0,1 cm (cuţitul finlandez). Aceste plăgi au un unghi ascuţit
şi unul rotunjit sau în forma literelor slave „M" ori „P" (cu formarea unor unghiuri
suplimentare la acest nivel, numite de Prokop - citat de S. Ungurean - „codiţe de rândunică");
- plăgi „în butonieră", generate de instrumentele vulnerante cu două lame tăietoare
(pumnalul) sau de cele cu o lamă ascuţită şi cu o muchie netăietoare sub 0,1 cm lăţime, caz în
care ambele unghiuri sunt ascuţite;
- plăgi stelate, triunghiulare etc, produse de agenţi traumatici cu mai multe lame tăietoare;
acestea vor prezenta mai multe unghiuri ascuţite, corespunzător numărului muchiilor ascuţite-
tăietoare ale obiectului vulnerant.
Atunci când obiectul înţepător-tăietor este rotit după ce a pătruns în corp, prin extragerea
acestuia se formează o plagă cutanată particulară, denumită plagă „în coadă de rândunică", cu
cel puţin două unghiuri ascuţite determinate unul de pătrunderea lamei tăietoare, iar celălalt de
ieşirea acesteia, prin alt loc de această dată.

Plaga despicată
Mai corect denumită plagă tăiat-despicată, acest tip de leziune traumatică elementară este
rezultatul acţiunii unor obiecte dure, grele, prevăzute cu o lamă tăietoare (mai mult sau mai
puţin ascuţită), numite şi instrumente contondent-tăietoare. în astfel de situaţii leziunile
traumatice sunt consecinţa forţei de lovire (determinată de viteza cu care se acţionează şi de
greutatea obiectului vulnerant), ascuţimea lamei având rol favorizam

Plaga despicată prezintă următoarele caracteristici:

- însumează caracteristicile plăgilor tăiate (ce predomină când lama este bine ascuţită) şi a
celor contuze (mai evidente când lama este boantă);
- este profundă (adâncimea plăgii depăşeşte, de regulă, lungimea lamei); se însoţeşte frecvent
de leziuni traumatice grave ale ţesuturilor subiacente: rupturi sau zdrobiri de organe, fracturi
etc;
marginile plăgii cutanate, îndepărtate una faţă de cealaltă (plagă dehiscentă), pot fi regulate,
netede, dacă lama este ascuţită, sau neregulate cu anfractuozităţi dacă lama este tocită sau
foarte groasă; de cele mai multe ori, marginile prezintă zone excoriate, explicate prin frecarea
lamei de tegumentul care iniţial este comprimat (datorită fibre lor elastice, pielea „se mulează"
pe lamă, cu atât mai bine cu cât aceasta este mai groasă) şi ulterior este tăiat-rupt; de asemenea,
datorită forţei cu care se acţionează, adiacent marginilor apar echimoze de diferite dimensiuni;
- în funcţie de profunzimea pătrunderii lamei, plaga cutanată poate fi:
a) liniară („în butonieră" sau „în fus"), când lama pătrunde incomplet, numai cu mijlocul
tăişului şi, ca urmare, plaga prezintă două unghiuri ascuţite;
b) dreptunghiulară atunci când iama pătrunde pe aproape toată lungimea sa (spre exemplu
până în vecinătatea cozii toporului); unghiurile plăgii sunt rotunjite sau în forma literei „M";
c) triunghiulară, realizată cu un unghi al lamei (vârful sau călcâiul); un unghi al plăgii este
ascuţit, iar celălalt în forma literei „M" sau rotunjit;
d) arcuită cu lambou, în situaţia în care lama acţionează sub un anumit unghi faţă de planul
tegumentului, determinând detaşarea incompletă a acestuia; cu cât unghiul este mai ascuţit, cu
atât zona excoriată de la nivelul tegumentului nedetaşat este mai lată.

- unghiurile plăgilor cutanate despicate prezintă, în mod frecvent, mici plăgi suplimentare
superficiale;
- versanţii plăgii (pereţii) sunt neregulaţi, anfractuoşi (rupturi tisulare) şi îndepărtaţi; cu toate
acestea, dacă lama este subţire şi bine ascuţită, pereţii pot fi netezi;
- lungimea plăgii cutanate se identifică, de regulă, cu lungimea lamei. Deoarece în
activitatea practică medico-legală leziunile traumatice evidenţiate pe corpul victimei nu pot
permite întotdeauna stabilirea caracteristicilor obiectului vulnerant cu care au fost produse, ori
de câte ori este posibil, instrumentul folosit de făptuitor trebuie trimis instituţiei medico-legale
pentru a oferi medicului legist posibilitatea de a compara leziunile traumatice cu obiectul care
se presupune că le-a produs, astfel încât concluziile examinării medico-legale să fie cât mai
apropiate de realitate şi totodată să constituie o probă greu de combătut.

LEZIUNI TRAUMATICE PRODUSE PRIN ARME ALBE

PLAGI TAIATE
PLAGI INTEPAT - TAIATE
Aspect morfologic al plagilor intepate-taiate
PLAGI INTEPATE
PLAGI DESPICATE
DEPESAJ
Traumatisme produse prin acţiunea agenţilor traumatici mecanici