CONSTITUIREA STATULUI LITUANIAN

MEDIEVAL ȘI CREȘTINAREA ACESTUIA

Unificarea Lituaniei trebuie să fi avut loc pe parcursul celor de-al treilea şi al patrulea
deceniu ale secolului al XIII-lea, fără menţionarea vreunui alt prinţ conducător semnatar al
tratatului din anul 1219. Sursele nu ne dezvăluie existenţa vreunui eveniment, dar au ceva de
spus despre metodele de unificare utilizate de Mindaugas: acesta s-a ridicat la război şi a
asasinat anumiţi rivali, unii dintre principi s-au supus voinţei lui şi au devenit vasali, în timp
ce alţii au devenit supuşi prin oficierea de căsătorii. Cu alte cuvinte, el a acţionat într-o manieră
similară altor unificatori de state, în perioada de tranziţie de la stadiul prestatal la crearea
statului. Pe la anul 1245 Mindaugas a primit numele de rege suprem, de unde se poate înţelege
că toate teritoriile lituaniene şi câteva din vecinătate – sudul Seloniei, Rusia Neagră, posibil şi
castelele ruseşti ale Breslavului şi Minskului – fuseseră concentrate în mâna unui singur
suveran.
Statul sub domnia lui Mindaugas. În căutarea consolidării definitive şi absolute a
domniei, Mindaugas a încercat să-şi expulzeze din Lituania nepoţii, Tautvilas şi Edivydas
(Gedvydas), trimiţându-i să-şi cucerească propriile teritorii în Rusia, precum şi pe Principele
Vykintas de Žemaitija. Apoi le-a ocupat teritoriile, şi-a extins dominaţia şi şi-a consolidat
poziţia în cadrul statului. A provocat, de asemenea, un război intern. Împotriva lui Mindaugas
s-au situat principele Danilo al Galiţiei, care îl sprijinise pe Tautvilas în pretenţiile de a conduce
Lituania, precum şi Ordinul Livonian, Episcopul din Riga şi alţii chiar din Lituania. Acest
război a devenit primul conflict militar internaţional major din regiune, în care s-a încercat
chiar implicarea polonezilor şi a Papei. Galiţia şi Livonia au intrat în război, aşteptând să-şi
extindă propriile teritorii şi să creştineze Lituania; au sprijinit pretendentul la domnie care a
fost în conformitate cu propriile lor dorinţe. Statul aflat sub conducerea lui Mindaugas, o
Lituanie unificată, a devenit în mod evident o importantă putere regională.
Puternica coaliţie constituită împotriva lui Mindaugas a reprezentat o ameninţare
importantă pentru statul nou format, sau poate doar pentru autoritatea lui Mindaugas.
Profitând de neînţelegerea dintre livonieni, Mindaugas a început negocierile cu Maestrul
Ordinului Livonian, Andreas von Stirland. În ciuda deciziei de a nu colabora cu păgânii,
Ordinul a recunoscut totuşi statul Lituania. Maestrul l-a încoronat pe Mindaugas în schimbul
creştinării Lituaniei, aceasta fiind o condiţie necesară. Mindaugas a acceptat propunerea şi a
fost botezat în anul 1251. Trimişii livonieni şi lituanieni la Papa Inocenţiu al IV-lea au obţinut
de la acesta recunoaşterea lui Mindaugas ca rege, şi astfel acesta a fost încoronat în anul 1253.
Lituania a devenit un regat creştin, iar balanţa puterii a fost modificată fundamental.
Mindaugas a câştigat ca aliat Ordinul, înfrângând opoziţia lui Tautavilas şi Vykintas, iar în anul
1254 a rezolvat problemele cu Galiţia. Statul lituanian şi-a consolidat poziţia şi a dobândit o
nouă însemnătate, ceea ce alături de înţelegerile stabilite între suveran şi principii subordonaţi,
a fost demonstrat prin două evenimente cruciale: Lituania a devenit un stat creştin şi un regat.
Mindaugas s-a botezat în anul 1251, prin forţa împrejurărilor, acest pas fiind unul
politic. Societatea lituaniană în sine nu era pregătită pentru creştinare şi nu a avut contact cu
comunităţile catolice. În prima jumătate a secolului al XIII-lea nu au existat centre misionare
catolice importante în apropierea graniţelor cu Lituania şi nici semne de activitate misionară
în interiorul statului lituanian. Episcopii livonieni erau mai înclinaţi să ia armele în mâini, iar
activităţile Bisericii din Polonia nu cuprindeau şi Lituania. Cu toate acestea, iniţierea acţiunii
de creştinare s-a încheiat cu succes. După ce Mindaugas şi apropiaţii săi au fost creştinaţi, Papa
şi-a declarat suveranitatea asupra Lituaniei, stabilind o eparhie care i se subordona direct şi a
ordonat episcopului de Kulm să-l încoroneze rege pe Mindaugas; în Europa se obişnuia ca
statul şi eparhia să fie subordonate direct papalităţii, dar acest fapt nu a limitat autoritatea
conducătorului, ci a ajutat la contracararea pretenţiilor la influenţă ale autorităţilor bisericeşti
şi seculare de rang inferior.
Adevărata muncă de creştinare a Lituaniei a rămas însă să fie întreprinsă. Sfinţirea unui
episcopii lituaniene a fost amânată, aceasta fiind creată abia la sfârşitul anului 1253, atunci
când este atestată existenţa a doi episcopi. Arhiepiscopul de Gniezno din Polonia l-a consacrat
pe dominicanul Wit, însă Mindaguas a reuşit să aibă propriul său preot preferat ales din cadrul
Ordinului, Cristian, care a fost numit Episcop al Lituaniei. Acesta din urmă s-a aflat în
subordinea directă a Papei, putându-se astfel face referire la stabilirea unei provincii
ecleziastice lituaniene. În anul 1255, Papa l-a eliberat pe Wit din poziţia sa, iar în anul 1259,
Cristian se găsea în Germania. În această scurtă perioadă, Biserica nu a reuşit să înfiinţeze nicio
structură eficientă. Germanii erau cei care propagau catolicismul, ei fiind cunoscuţi ca inamici
periculoşi ai lituanienilor, iar structurile ecleziastice vecine nu au dorit sau nu au putut să-şi
unească forţele pentru a răspândi creştinismul în Lituania. În timpul domniei lui Mindaugas,
creştinarea populaţiei a rămas un simplu episod din istoria politică şi, prin urmare, a avut un
impact redus asupra evoluţiei sale ulterioare.
Prin faptul că Lituania a devenit în anul 1253 un regat creştin, înseamnă că aceasta a
fost recunoscută de Europa. Regatul a fost consolidat datorită deciziei lui Mindaugas de a se
proclama vasal al Papei şi datorită instituirii unei eparhii lituaniene. Prestigiul statului
lituanian a crescut ceea ce a uşurat deschiderea porţilor Europei. De aici înainte, depindea
numai de relaţiile pe care aceasta le avea cu vecinii săi.
În perioada 1251-1261, relaţiile Lituaniei cu Livonia au fost unele paşnice. În schimbul
relaţiilor paşnice cu Ordinul şi a sprijinului primit din partea acestuia, Mindaugas a trebuit să-
i ofere o parte din ţinuturile sale, precum porţiunea rămasă din Žemaitija (întrucât o parte din
această regiune a fost dată episcopului Cristian), Nadruva, posesiuni în Sudavia cedate în
perioada 1253-1254, precum şi Selonia şi Skalva cedate în perioada 1255-1259. Primele concesii
au stabilit relaţiile Livoniei cu Biserica. Concesiile ulterioare – există unele îndoieli că acestea
au mai fost făcute – indică faptul că Mindaugas se afla sub presiunea Ordinului. Pe de altă
parte, se pare că Ordinul a dobândit acele ţinuturi în care domnia lui Mindaugas era nominală
şi nu era încă bine stabilită, ceea ce înseamnă că Ordinul a trebuit de fapt să le ia cu forţa;
teritoriile respective nu erau înclinate să se supună. Contactele cu Ordinul au fost, cel puţin în
primii ani, unele benefice pentru Lituania. Ordinul l-a sprijinit pe Mindaugas în relaţiile lui cu
Papa şi în adoptarea detaliilor de conducere a statului: taxele vamale, zeciuiala pentru Biserică
şi aşa mai departe. În acelaşi timp, Livonia a reuşit să deţină monopolul asupra medierii dintre
Lituania şi Europa şi a utilizat această poziţie în scopuri proprii.
Au existat câteva schimbări în relaţiile Lituaniei cu vecinii săi. Lituanienii au continuat
să organizeze expediţii de jaf în Polonia, de multe ori aceştia fiind aliaţi cu iotvingienii.
Conflictele au fost declanşate atât de lituanieni cât şi de polonezi – care au obţinut sprijinul
papalităţii în cruciadele împotriva iotvingienilor şi împotriva Lituaniei deja creştinate. Papa i-
a recunoscut lui Mindaugas cuceririle teritoriale în anul 1255, făcute în ceea ce trebuie să fi fost
Rusia Neagră; invaziile lituaniene au condus probabil la subordonarea Polotsk-ului şi au atins
ţinuturile ruse care se aflau sub stăpânirea Hoardei de Aur. Ultimul atac a provocat organizarea
unei expediţii tătăreşti împotriva Lituaniei, în anul 1259, sub conducerea lui Burunday. La acea
dată Europa era înspăimântată de tătari, însă nu s-a ajuns să se organizeze cruciade împotriva
lor. Lituania a reuşit să reziste în faţa atacurilor tătare, însă numai după ce aceştia devastaseră
teritoriile sale estice.
Relaţiile Lituaniei cu forţele politice din regiune au fost pe cât de intense, pe atât de
diverse. Aceasta a neutralizat sau a respins ameninţările Livoniei şi ale tătarilor şi a încercat să
utilizeze partenerii săi politici (Papa şi Livonia) în scopuri proprii. Făcând concesii acestora,
Lituania a obţinut dreptul de a avea iniţiativă politică în Rusia. Lituania a devenit un pion
suficient de important în viaţa politică europeană, însă contactele directe cu Europa Centrală
şi de Vest au rămas sporadice. Chiar şi cu Mindaugas la putere, activităţile Lituaniei în această
direcţie au eşuat din cauza unor circumstanţe nefavorabile (opoziţia Livoniei), ea devenind
încă o dată o simplă ţintă politică pe continent (inclusiv datorită cruciadelor neîntrerupte
îndreptate împotriva sa). Lituania însăşi a participat la acest proces în măsura în care
rezistenţa sa vigilentă putea să devieze încercările de a fi cucerită. Lituania şi Europa nu aveau
prea multe cunoştinţe una despre cealaltă; în aceste condiţii nu s-au putut forma relaţii strânse.
Europa a rămas o ameninţare permanentă pentru Lituania, deşi a existat speranţa că religia
creştină va diminua acest pericol.
În plan intern au existat de asemenea situaţii conflictuale. Mindaugas a continuat
munca sa de unificare care însă a fost îngreunată de concedarea teritoriilor menţionate
anterior. Fără îndoială, Žemaitija a făcut parte din stat dar a fost cedată Ordinului şi
Episcopului în anii 1253-1254. De asemenea, neclară a fost şi situaţia ţinuturilor iotvingiene
care s-au unificat cu statul lituanian. La mijlocul secolului al XIII-lea, acestea au fost obiectul
rivalităţii dintre Lituania, Ordinul Teutonic, Galiţia-Volânia şi prinţii polonezi. Lituania nu a
fost capabilă nici să apere toate ţinuturile iotvingiene, nici să le anexeze. Regiunea de nord,
Sudavia, a aparţinut lui Mindaugas, şi până la sfârşitul domniei sale, dominaţia asupra ei a
devenit probabil mai stabilă. Statutul Nadruvei, Skalvei şi Seloniei a fost unul de subordonare
slabă faţă de statul lui Mindaugas, deşi acesta a revendicat teritoriile lor. Se poate ca aceste
ţinuturi să fi recunoscut nominal autoritatea lui, dar odată cedate Ordinului, legăturile cu
statul lituanian au fost întrerupte.
Mindaugas a avut mai mult succes în ţinuturile lituaniene, pe care a reuşit să le unească
într-un singur stat. Principii acestor meleaguri au devenit vasalii lui, iar o parte dintre aceştia
au format aşa-numitul consiliu. Aici a existat, de asemenea, o judecătorie, un organ
administrativ, sistemul de recrutare a militarilor precum şi acele piese de argint numite
lingouri sau grivny care aveau rolul de monede. Unul dintre misterele domniei lui Mindaugas
îl reprezintă amplasarea capitalei sale; nu există nici un final previzibil al controversei
istoricilor cu privire la acest subiect.
Žemaitijenii cedaţi Ordinului şi Episcopului şi-au continuat existenţa separat de
Lituania şi, până în anul 1261, au funcţionat ca o confederaţie de ţinuturi care au luptat
împotriva Ordinului. Locuitorii Žemaitijei nu au cedat în faţa oficialilor Ordinului, nu au plătit
zeciuiala către biserică şi nu şi-au abandonat credinţa. Ceea ce conta pentru ei era războiul
împotriva Ordinului. În anul 1252, Ordinul Livonian a ridicat castelul din Klaipėda (Memel),
amplasat la limita sudică a ţinuturilor curoniene. S-a dorit ca acesta să fie un bastion de apărare
împotriva atacurilor viitoare asupra ţinuturilor baltice şi un factor unificator al ambelor ramuri
ale Ordinului Teutonic. Triburile žemaitijene şi sambiene-prusiene au atacat în repetate
rânduri, dar fără succes Klaipėda, ceea ce a făcut ca aceasta să rămână în mâinile germanilor
pentru mulţi ani de atunci înainte. Žemaitijenii au ales o strategie ofensivă, organizând
expediţii şi atacuri în Curonia subjugată. După ce au obţinut victoria în bătălia de la Skuodas,
în anul 1258, Curonia a început să se răscoale împotriva germanilor; Žemaitija însăşi a reuşit
să iasă de sub dominaţia livoniană. În anul 1260, žemaitijenii au câştigat o altă bătălie de mare
importanţă la Lacul Durbe din Curonia, acolo unde Ordinul a suferit cea mai mare înfrângere
înregistrată vreodată. Žemaitijenii şi-au apărat libertatea, iar victoria lor i-a încurajat şi pe
ceilalţi baltici să lupte împotriva nou-veniţilor. Curonienii s-au revoltat şi s-au eliberat de sub
stăpânirea Ordinului, iar Žemaitija şi-a consolidat poziţia. Bătălia de la Durbe i-a motivat şi pe
prusieni să se revolte, astfel declanşându-se Marea Rezistenţă Prusiană (1260-1274) care a avut
drept consecinţă stoparea forţelor Ordinului Teutonic pentru mai mulţi ani.
Dar Ordinul s-a refăcut curând. Žemaitijenii nu dispuneau de forţele necesare pentru a
continua lupta cu succes, iar liderii lor au apelat la Mindaugas prin intermediul principelui
Treniota în anul 1261, prin aceasta acceptând suzeranitatea lituaniană, dar solicitând în schimb
ajutorul lui Mindaugas într-o luptă comună împotriva Ordinului şi Livoniei. Acest plan a fost
în general acceptat în Lituania, iar Mindaugas s-a aflat în situaţia de a lua o decizie. Războiul
împotriva Livoniei ar fi separat încă o dată Lituania de Europa şi ar fi putut însemna
abandonarea procesului de creştinare a Lituaniei. Într-o bătălie cu Livonia, puterile păgâne ar
fi putut prelua supremaţia. În acelaşi timp, a existat oportunitatea realizării unui front comun
lituanian şi al triburilor răsculate care să elimine autoritatea Ordinului asupra ţinuturilor
ocupate, sau cel puţin să o reducă, permiţând prin aceasta unirea majorităţii balticilor în
propriul lor stat. Aceasta a fost politica promovată de Treniota; în cazul în care Mindaugas ar
fi refuzat să se conformeze acestei politici, autoritatea şi puterea lui ar fi scăzut.
Mindaugas a ales războiul împotriva Livoniei. Astfel a redeschis chestiunea relaţiilor cu
creştinătatea. Se crede că a abjurat botezul său. Contemporanii săi au susţinut că aceasta a fost
o înşelătorie şi că Mindaugas a idolatrizat întotdeauna zeii lituanieni şi a practicat ritualuri
păgâne. Acest lucru este plauzibil, întrucât botezarea lui şi relaţiile pe care le-a avut cu creştinii
nu au însemnat creştinarea tuturor lituanienilor. Astfel Mindaugas a ajuns să conducă un stat
unde, împreună cu ortodoxia din ţinuturile Rusiei şi cu noua religie catolică, s-a manifestat şi
păgânismul care era încă preponderent, o situaţie care a fost specifică tuturor ţărilor care
tocmai adoptaseră creştinismul. Botezul lui Mindaugas, cel mai probabil, nu a fost planificat
ca o înşelăciune, întrucât toleranţa sa religioasă a fost dictată de realitatea existentă. Odată ce
lupta împotriva Livoniei a fost reluată, condiţiile de catolicizare a Lituaniei au devenit extrem
de nefavorabile, iar Mindaugas nu ar fi putut fi în necunoştinţă de cauză, chiar dacă nu a fost
niciodată forţat să se despartă definitiv de Biserica Catolică. La sfârşitul anului 1268, Papa
Clement al IV-lea îl menţionează pe decedatul Mindaugas în calitate de creştin.
O coaliţie îndreptată împotriva Ordinului a început să se formeze în anul 1261 şi a inclus
Novgorodul şi principatele situate de-a lungul râului Dvina – Polotsk-ul lui Tautvilas şi
Vitebsk-ul. Expediţii au fost organizate în Livonia, iar în anul 1262 în Mazovia şi în ţinuturile
Ordinului Teutonic în sprijinul rebelilor prusieni. Sprijinul pentru revolta din Livonia a eşuat
însă, revolta fiind suprimată de Ordinul Teutonic, fapt care trebuie să fi deteriorat relaţiile
dintre Mindaugas şi Treniota. Mindaugas a fost omorât în anul 1263.
Statul lituanian nu s-a prăbuşit după moartea lui Mindaugas. Declanşarea rivalităţilor
pentru ocuparea tronului, ca o poziţie valoroasă, a demonstrat însemnătatea şi durabilitatea
realizărilor acestuia.
Moştenirea lui Mindaugas. Cu toate acestea, Lituania a trecut printr-o perioadă
marcată de tulburări şi conflicte interne ceea ce a făcut ca într-o perioadă de câţiva ani să fie
schimbaţi mai mulţi conducători. Iniţial, puterea a fost preluată de Treniota (1263-1264), dar
acesta a fost înlăturat de către fiul de confesiune ortodoxă al lui Mindaugas, Vaišelga (1264 -
1267), care a fost sprijinit de către principii Galiţiei. Vaišelga a transferat puterea cumnatului
său, principele Galiţiei, Şvarno, care cel mai probabil nu a deţinut o poziţie solidă în Lituania.
Statul lituanian nu s-a aflat în pericolul de a se prăbuşi însă conducătorii ei nu au profitat de
situaţia dificilă în care se aflau ambele ramuri ale Ordinului generată de răscoala balticilor şi
nici nu i-au sprijinit eficient pe rebeli – deşi au încercat să facă acest lucru. Iniţiativele sale
politice din Rusia au fost de asemenea risipite, iar Lituania a pierdut poziţia de a doua putere
în regiune.
În anul 1270, după o lungă perioadă, lituanienii invadează încă o dată Livonia şi înving
Ordinul Livonian în bătălia de lângă Karuse. Aceasta a fost urmată imediat de o altă expediţie
victorioasă, ceea ce ne indică faptul că puterea din Lituania se schimbase. Campaniile au fost
organizate de către Traidenis (1269-1282), care a devenit cunoscut şi datorită sentimentelor
lui antigermane. Odată ajuns la putere, Traidenis a descoperit că raporturile Lituaniei cu toţi
vecinii ei erau deficitare; astfel, menirea lui a fost să consolideze un stat care nu suferise numai
din cauza tulburărilor interne care avuseseră loc între 1263-1269, ci şi din cauza faptului că
luptase pe mai multe fronturi – cu principii Galiţiei-Volâniei care au fost expulzaţi din Lituania
şi cu ambele ramuri ale Ordinului.
Situaţia de pe frontul livonian cunoştea o evoluţie constantă. Marea rebeliune prusiană
din 1274 a fost suprimată iar Ordinul a început să atace Nadruva şi Skalva. Lituania, care se
afla în conflict cu Galiţia la acea vreme, nu le-a acordat ajutorul, iar Ordinul a cucerit cele două
teritorii în 1274-1277. O altă ţintă a Ordinului au fost iotvingienii care i-au sprijinit activ pe
prusieni, mai ales în nord (Sudavia). După cum s-a menţionat, ţinuturile iotvingiene au devenit
ţinta atacurilor vecinilor lor creştini, polonezii şi galiţienii. (După 1262 venite în special dinspre
Polonia Mică, de vreme ce Mazovia păstra relaţii paşnice cu Lituania, şi astfel cu iotvingienii.
Pacea dintre acestea a fost consolidată în anul 1279, ca rezultat al mariajului fiicei lui Traidenis,
Gaudemunda, cu principele Boleslaw al Mazoviei). Iotvingienii, ajutaţi aproape în permanenţă
de lituanieni, s-au angajat şi ei în contraatacuri. Dar nici sudavienii şi nici aliaţii lor lituanieni
nu au fost capabili să oprească Ordinul. Anul 1283 este considerat a fi ultimul în care sudavienii
au rezistat în faţa Ordinului, care ulterior a obţinut acces la râul Nemunas; în anul 1282 a avut
loc ultima bătălie a iotvingienilor împotriva polonezilor şi a ruşilor. Stăpânirea iotvingienilor a
fost împărţită: Ordinul Teutonic a cucerit partea de nord-vest, polonezii şi ruşii au colonizat
sudul; numai partea de nord-est a Sudaviei, locuită de iotvingieni – o componentă a statului
lituanian încă de pe vremea lui Mindaugas – a rămas neschimbată.
Spre sfârşitul domniei lui Traidenis şi după moartea lui, scena politică baltică s-a
simplificat mult. Prusienii, curonienii, semigalienii şi alte triburi baltice au fost cucerite o dată
pentru totdeauna. Încercările lui Mindaugas şi ale lui Treniota de a unifica toate triburile într-
un singur stat nu s-au materializat. Odată ce Ordinul Teutonic a atins linia Nemunasului şi i-a
supus pe balticii învinşi, a fost capabil să-şi concentreze forţele într-un război împotriva
asediatului stat lituanian.

***
 Teritoriile unite şi conduse pentru o perioadă de aproximativ 20 de ani de către
Mindaugas au format primul stat lituanian. Poziţia geopolitică a Lituaniei i-a permis acesteia
să respingă înaintarea nimicitoare a Ordinului şi cruciadele care au avut loc în nord şi în vest
şi să preia iniţiativa în ţinuturile ruse, extinzându-şi statul în această direcţie. În timpul
domniei lui Mindaugas, trei lumi s-au ciocnit: Lituania păgână, Europa catolică şi ortodoxia
rusă – fiecare cu propria ideologie, propriul concept cu privire la statalitate şi alte diferenţe.
Mindaugas a încercat să le unifice pe toate trei, dar nu a reuşit din cauza intereselor reduse ale
lumii occidentale în Lituania şi în alte ţinuturi baltice; eşecul lui a însemnat un avertisment
pentru generaţiile următoare ale poporului lituanian şi a conducătorilor lor. Aceasta a
determinat, de asemenea, izolarea pe termen lung a Lituaniei păgâne de procesele culturale
europene şi a transformat-o în obiectul creştinării forţate şi agresiunii militare vestice.
Conflictul dintre aceste trei lumi i-a împiedicat pe conducătorii Lituaniei să atingă un
alt obiectiv: unificarea tuturor ţinuturilor baltice. Poporul lituanian nu a fost capabil să-i
respingă pe cruciaţi, pierzând această posibilitate odată pentru totdeauna. În acest context,
realizările din timpul domniei lui Mindaugas, crearea şi apărarea propriului lor stat, par chiar
mai măreţe, deşi este adevărat că lituanienii s-au aflat într-o situaţie mult mai bună să facă
acest lucru, decât letonii şi prusienii, care fuseseră atacaţi înaintea lor. Având de-a face cu
tulburări produse după asasinarea lui Mindaugas, succesorul său, Traidenis, deşi nu a fost
capabil să împiedice diminuarea scenei politice baltice, a stopat dezintegrarea internă, şi-a
apărat ţinuturile şi a consolidat statul.

Lituania Gediminidă
La sfârşitul secolului al XIII-lea, Lituania era condusă de principi care au iniţiat
dinastia Gediminidă. Numele este derivat din Gediminas, care a fost, probabil, al treilea
conducător (1316-1341) din familia sa. Nu este cunoscut modul în care primul, pe nume
Pukuveras (Budvydas), a dobândit puterea şi nici originea familiei nu este foarte clară. S-a
căzut de acord că dinastia Gediminidă avea originile pe pământul Lituaniei, cu surse care l-au
menţionat mai târziu pe strămoşul lor, Skalmantas, care probabil a fost contemporan cu
Mindaugas; de asemenea s-au făcut aluzii cu privire la înrudirea dintre Mindaugas, Traidenis
şi Gediminizi. Aceştia din urmă au moştenit statul aşa cum fusese sub Mindaugas şi Traidenis,
cu toate realizările şi problemele sale. Existau un teritoriu statal, o regulă monarhică stabilită
şi sarcina continuă de a rezista în faţa încercărilor de impunere a creştinării prin război.
Creştinarea în această manieră includea şi ameninţarea pierderii statalităţii, şi astfel a devenit
un factor cheie în determinarea destinului statului şi civilizaţiei lituaniene, în dezvoltarea
societăţii şi a poporului lituanian, a structurii statului, precum şi în relaţiile cu ceilalţi vecini şi
cu creştinismul.
În mod normal, toate aceste procese s-au influenţat unele pe celelalte, depinzând de
acţiunile conştiente ale diferitelor persoane, de condiţiile economice şi sociale şi de relaţiile
internaţionale. Ar fi dificil să tratăm izolat fiecare aspect sau sferă a vieţii de atunci. Cu toate
acestea, vom încerca să elucidăm factorii care au afectat viaţa statului, societatea, naţiunea şi
oamenii şi după aceea să descriem evenimentele cheie, pentru a încerca să înţelegem cât de
mult au fost acestea influenţate sau determinate de diferite procese. Perioada în discuţie este
încadrată de alte două perioade de mari schimbări: fondarea statului la mijlocul secolului XIII
şi reformele implementate de Jogaila şi Vytautas în secolul al XIV-lea.
Ţinuturile lituaniene şi statul.
La sfârşitul secolului al XIII-lea şi pe parcursul secolului al XIV-lea, Lituania era un
stat nou format, cu instituţii care nu erau complet maturizate şi astfel, aflat într-o dinamică
permanentă, încercând să răspundă în faţa evoluţiilor politice rapide şi dificile din regiune.
Sursele istorice insuficiente din acea perioadă şi lipsa cercetărilor au avut ca urmare
exprimarea unei diversităţi de opinii – incluzând opinia că statul era patrimoniul marelui duce,
proprietatea întregii dinastii, era condus de o diarhie, era întemeiat ca Mare Ducat de îndată
ce a preluat unificarea teritoriilor ruseşti. Prin urmare, formularea unor afirmaţii mai clare
este imposibilă.
 Una dintre cele mai stabile instituţii statale era monarhul. Mindaugas a devenit suveran
al Lituaniei şi, potrivit contemporanilor săi, a preluat o conducere independentă; succesorii săi
au fost de asemenea autocraţi. Mindaugas a fost încoronat ca rege, dar succesorul său nu a
moştenit acest titlu. Gediminas a fost cunoscut de asemenea ca rege (letphanorum
ruthenorumque rex, princeps et dux Semigalliae). Sursele numesc alţi lideri regi, suverani sau
duci, dar aceste titluri nu au nicio referinţă ideologică. Lituania a avut o ierarhie de duci, cu
un senior, marele duce drept căpetenie – o structură care a devenit clară încă din secolul al
XIII-lea, când Lituania abia se forma şi se extindea spre Rusia. Era deja numită Mare Ducat,
iar suveranul său, pierzând titlul de rege, era cunoscut ca mare duce. Acesta din urmă putea
considera întreg statul ca fiind proprietatea sa, pentru că el era proprietarul nominal al
ţinutului întreg, putea oferi teritoriile rudelor sale ducale şi putea acorda pământuri nobililor;
el era judecătorul suprem şi poate chiar profetul. El a recrutat consilieri şi a avut un consiliu
format din nobili importanţi ale căror ranguri au crescut în timpul celei de-a doua jumătăţi a
secolului al XIV-lea.
Se cunosc mai multe despre alte figuri – membrii familiei Gediminas – din cercurile
suveranului. Influenţa lor în afacerile statului pare a fi mai mică în timpul primului Gediminid
şi a crescut pe măsură ce statul s-a dezvoltat. Cum sfera de conducere a suveranului s-a extins,
a fost nevoie de un mai mare sprijin din partea familiei. Aceasta poate sugera faptul că statul
era proprietatea dinastiei, iar marele duce era slab fără consimţământul celorlalţi duci,
impresie care este consolidată de numărul de Gediminizi implicaţi în afacerile de stat.
Gediminas, spre exemplu, a avut 7 sau 8 fii, şi mai mult de 30 de nepoţi. În timpul celei de-a
doua jumătăţi a secolului al XIV-lea, aproximativ 40 de Gediminizi au ocupat poziţii în stat; în
ciuda numărului lor impresionant, importanţa lor a variat în cele din urmă.
Autoritatea marelui duce era moştenită în cadrul familiei, dar regulile de moştenire nu
sunt cunoscute. Se pare că transferul de putere nu era bazat pe dreptul primului născut;
prioritatea era dată mai multor duci care arătau abilitatea de a guverna afacerile statului în
timpul domniei suveranului. Poziţia acestor duci distinşi este foarte neclară. Sunt sugestii că
statul gediminid a fost o continuă diarhie – că marele duce a împărţit puterea cu un frate sau
cu un fiu şi că aceştia au exercitat o autoritate egală. Totuşi, o analiză atentă a unei astfel de
perechi – în primul rând al lui Algirdas (1345-1377) şi a fratelui său Kęstutis – arată că o astfel
de conducere diarhică era puţin probabilă în Lituania. Algirdas i-a încredinţat lui Kęstutis sau
unui alt membru al familiei autoritatea şi o relativă libertate în anumite probleme ale statului,
incluzând relaţiile cu străinii. Dar politicile suveranului erau întotdeauna implementate.
Kęstutis este de multe ori menţionat alături de Algirdas, datorită semnificaţiei părţii de vest a
statului, principatul Trakai, pentru care el era responsabil. Poziţia lui Liubartas, un alt frate al
lui Algirdas, în Volânia, sau a fiilor săi, Vladimir în Kiev şi Andrei în Polotsk, au fost similare,
doar că domeniile lor nu au fost atât de importante. În general, includerea Gediminizilor în
treburi politice, precum şi atribuirea de posesiuni acestora trebuie să fi fost unele dintre cele
mai mari preocupări în ceea ce priveşte guvernarea statului şi ar putea fi un motiv important
pentru expansiunea Lituaniei în Rusia. Dinastia nu era independentă; era o forţă conducătoare
în spatele proceselor politice şi instrumentul marelui duce, care şi-a aranjat afacerile într-o
manieră patriarhală, cu ajutorul membrilor cu cel mai mult potenţial.
În timpul lui Gediminas, Vilnius a devenit capitala statului. În perioada secolului al
XIV-lea a fost un aşezământ cu o structură complexă, incluzând castelele suveranului şi un
centru cu o comunitate multietnică de comercianţi şi artizani, temple păgâne şi biserici
ortodoxe şi catolice. Vilnius a devenit un oraş cu numeroase naţionalităţi, confesiuni şi clase
sociale. Faptul că oraşul Vilnius era condus doar de marele duce şi că, în vremuri de conflict,
era câştigat de ducii victorioşi a fost un aspect important în viaţa statului.
La sfârşitul secolului al XIII-lea şi pe parcursul secolului al XIV-lea, teritoriul statului
a fost stabilit în primul rând în jurul Lituaniei, mai exact în ţinuturile baltice. Toate ţinuturile
lituaniene erau unite pentru a forma un stat lituanian. Până în 1283, dintre teritoriile care
recunoscuseră conducerea lui Mindaugas, chiar dacă doar nominal, Lituania pierduse Skalva,
Nadruva, Klaipėda şi împrejurimile; teritoriile iotvingiene au rămas ale statului. În nord,
Lituania a avansat în teritoriile curoniene, semigaliene şi seloniene; o frontieră destul de
stabilă a fost instituită între teritoriile lituaniene şi livoniene. În mod asemănător, teritoriile
locuite de lituanieni s-au extins, prin asimilarea ţinuturilor baltice care s-au găsit în statul
lituanian. Alături de acestea, popoarele din teritoriile care au fost cucerite de Ordin –
curonienii, semigalienii, letonii, selonienii, prusienii (Barčiai şi alţii), skalvienii – au emigrat
sau au fost mutaţi în Lituania şi asimilaţi în cadrul poporului lituanian. Cum s-a menţionat,
întinderea frontierei estice a fost mai stabilă pentru că invazia rusă asupra ţinuturilor
lituaniene a fost oprită.
Formarea naţiunii lituaniene a continuat, ca şi dispariţia diferenţelor culturale/tribale
de pe teritoriul Lituaniei. Până în secolul al III-lea, toţi locuitorii statului care vorbeau limba
lituaniană erau numiţi lituanieni. În Lituania, sursele au diferenţiat Aukštaitija (ţinuturi înalte)
şi Žemaitija care erau regiuni mai mult politice decât etnice. Graniţa dintre cele două nu este
în totalitate clară, dar este cunoscut că žemaitijenii au ocupat porţiunea vestică a ţinuturilor
lituaniene. Evoluţia žemaitijenilor a fost mult influenţată de faptul că ţinuturile lor au fost
transferate Livoniei în anii 1253/1254-1260 şi de acela că ei aveau o viaţă politică separată. În
general, vechile legături tribale erau pe cale de a se stinge, iar teritoriile moştenite din timpul
triburilor se diminuau; în locul lor au apărut castele circumscripţionale, unităţi teritorial-
administrative ale statului. Pentru un timp, nu păreau a exista structuri superioare de unire a
acestor castele. Abia în anul 1337 este menţionat, pentru prima dată, ducele din Trakai,
indicând că acele domenii erau în cele din urmă divizate între zonele Vilnius şi Trakai. Ambele
zone au constituit nucleul statului lituanian.
Cei mai importanţi factori care-i uneau pe lituanieni şi-i separau de celelalte naţiuni au
fost limba şi religia. Păgânismul a reprezentat autoapărarea împotriva atacurilor cruciaţilor şi
a influenţei numeroşilor slavi din stat. Cu toate acestea, păgânismul a determinat, de
asemenea, izolarea societăţii lituaniene şi întărirea barierei dintre aceasta şi realizările
civilizaţiei creştine. Poporul avea războinici puternici şi clase de agricultori, artizani şi
negustori în curs de dezvoltare, dar îi lipsea clasa intelectuală. Absenţa scrisului şi refuzul de a
folosi cultura creştină după repudierea cruciaţilor subjugatori au făcut imposibilă crearea unui
sistem efectiv de înregistrare, transmitere şi răspândire a cunoştinţelor. Acest factor a
împiedicat dezvoltarea structurilor naţiunii, a pus în pericol progresul şi necesita a fi schimbat.
Marele Ducat al Lituaniei în teritoriile ruseşti. O altă parte a statului includea
teritoriile anexate de la ruşi. Atât în secolul al XIII-lea, cât şi în secolul al XIV-lea, vecinii de la
est de Marele Ducat al Lituaniei au continuat să fie principatele ruseşti divizate, cele mai multe
dintre ele fiind nevoite să recunoască suzeranitatea Hoardei de Aur. Pentru Lituania aceasta a
reprezentat atât o tentaţie, dar şi o posibilitate de expansiune. Invadarea Rusiei a fost motivată
de nevoia statului de a-şi extinde teritoriile, de a-şi consolida economia, demografia şi
potenţialul militar şi de a rezolva afacerile interne ale dinastiei. Teritoriile ruseşti şi lituaniene
ocupate difereau ca structură etnică, religie şi evoluţie socio-politică. Aceste diferenţe au
solicitat o politică de stat lituaniană corespunzătoare şi au influenţat condiţiile din Marele
Ducat lituanian. Moştenitori ai unui stat lituanian ce cuprindea Rusia Neagră şi Polotsk-ul,
Gediminizii au continuat să se extindă. Au fost purtate războaie împotriva puternicelor ducate
Galiţia-Volânia şi Smolensk, pentru teritoriile de graniţă şi pentru teritoriile mici din Turov-
Pinsk, Novgorod-Severski şi Cernigov. Lituania a anexat, de asemenea, şi ducatele din partea
sudică a Polotsk-ului, fie prin forţă, fie prin ameninţarea cu forţa. Ducatele mici au fost imediat
încorporate Lituaniei; în cele mari, Gediminizii au preluat mai întâi funcţia de duci şi apoi au
absorbit teritoriile în cadrul Marelui Ducat al Lituaniei. Gediminizii s-au ciocnit de interesele
hanilor tătari şi de suzeranitatea Hoardei de Aur asupra acestor teritorii. Relaţiile dintre aceştia
au inclus atât compromisul (Kievul a plătit tribut Hoardei aproape pe tot parcursul secolului
al XIV-lea), cât şi războiul (Lituania a fost victorioasă în bătălia Apelor Albastre din 1362). În
Galiţia-Volânia şi Podolia, Lituania s-a lovit de Polonia; incapabilă să-şi recâştige teritoriile din
vest, Polonia avansa, de asemenea, spre Rusia. Marele conflict (1340-1392) care a sugrumat o
alianţă în curs de formare împotriva Ordinului Teutonic a avut ca rezultat împărţirea acestor
ţinuturi între ele. În est, Smolenskul s-a aflat fie sub dominaţia Lituaniei, fie s-a sustras
acesteia. Mai la est s-a dat lupta între Moscova, care prelua conducerea şi Tver, care era ajutat
de Lituania, asupra unificării Rusiei de nord-est. S-a consumat foarte multă energie în acest
scop, în special sub conducerea lui Algirdas; Lituania a devenit epuizată în cursul înaintării
rapide spre Rusia, în timp ce forţa Moscovei se afla în creştere. În acest timp, relaţiile Lituaniei
cu tătarii, Polonia şi chiar cu Moscova (fără a ţine seama de isprăvile lui Algirdas) nu au condus
încă un război împotriva acestor state pe propriile sale teritorii. Lituania s-a ciocnit de aceia
care avansau înspre aceleaşi ţinuturi (poate cu excepţia Moscovei, care a fost unificatorul
ţinuturilor ruseşti) şi a purtat lupte pe teritoriul care era obiectul lor de expansiune.
În teritoriile ruse Lituania a moştenit Biserica Ortodoxă. După pustiirile din Rusia ale
tătaro-mongolilor, aceasta a parcurs o perioadă dificilă de refacere pe teritoriile statului
lituanian. În anul 1299, conducătorul său, Mitropolitul Kievului, s-a mutat în nord-estul Rusiei
şi de acolo a oferit ajutorul său necondiţionat Moscovei. Aflându-se acasă în Rusia şi fiind loială
Lituaniei, Biserica Ortodoxă ar fi putut fi o forţă care să unească aceste ţinuturi şi care să
consolideze statul. Pe parcursul secolului al XIV-lea marii duci au căutat să aibă propria
Mitropolie Ortodoxă, încercând să câştige favoarea patriarhilor din Constantinopol şi să
învingă rezistenţa Moscovei şi a mitropoliţilor Rusiei Mari. Marele Ducat al Lituaniei a avut
mitropolii separate pe parcursul anilor 1316-1330, 1354-1361 şi 1375-1389, dar a fost incapabilă
să păstreze în mod consecvent propria Biserică Ortodoxă a Marelui Ducat al Lituaniei separată
de mitropoliile din Rusia Mare.
Teritoriile ruseşti anexate nu au format un trunchi omogen din punct de vedere
politico-administrativ şi nu au fost percepute astfel. Micile ducate ruseşti au fost unite şi
divizate după dorinţa marilor duci şi şi-au pierdut toate elementele fostei lor statalităţi. În
unele locuri, o societate locală influentă – nobilii şi comercianţii din Polotsk şi Vitebsk, familiile
de origine princiară şi nobilii din Volânia şi Kiev – s-au alăturat Gediminizilor în transformarea
acestor ţinuturi în unităţi indivizibile. Suveranii lituanieni au găsit structurile administrative
şi sociale din Rusia dezvoltate şi nu le-au distrus; Biserica Ortodoxă, nobilimea, ducii mai mici
din Rusia nu au fost înlăturaţi. Gediminizii au ocupat doar tronurile ducale locale, dar nu au
ajuns cnezi regionali puternici (udel’nye kniazi). Marele duce i-a mutat adesea dintr-o
posesiune în alta; nu erau ducate moştenite. Gediminizii, viceregenţi ai marilor duci suverani,
au reprezentat interesele Lituaniei în Rusia. În acelaşi timp ei şi anturajul lor lituanian (soldaţi
şi nobilime) s-au aflat în strâns contact cu supuşii lor şi cu Biserica Ortodoxă, câteodată au
adoptat credinţa, şi-au întemeiat familii, au format relaţii strânse cu biserica şi au preluat
preocupările populaţiei din aceste teritorii. Mica, dar influenta clasă politică, integrând
interesele puterii centrale şi pe cele ale teritoriilor ruseşti, a devenit o intermediară între
Lituania şi nobilii din Rusia. Cu toate acestea, nobilimea lituaniană, care era dependentă şi tot
mai legată (pe baza intereselor comune) de dinastia din secolul al XIV-lea, a fost cel mai mare
ajutor al Gedimizilor, iar din punct de vedere politic, s-a bucurat de superioritate în faţa
nobilimii din Rusia. Aceasta din urmă şi-a conservat statutul social în propriile sale teritorii şi
a avut influenţă politică acolo, dar nu a luat parte la politica statului sau la formarea sistemului
administrativ. Ruşii erau totodată debilitaţi de faptul că ei constituiau doar nobilimea unor
teritorii ruseşti separate şi unite doar de două forţe reale – marele duce al Lituaniei şi
ortodoxia.
Marele Ducat al Lituaniei a suferit schimbări semnificative pe măsură ce s-a extins în
teritoriile ruseşti. În timpul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIV-lea, teritoriile ruseşti
constituiau în cadrul statului un areal de câteva ori mai mare decât teritoriul lituanian.
Anumite teritorii din Rusia erau slab populate, fie datorită condiţiilor naturale nefavorabile
(pădurile din Niprul Mijlociu şi din bazinul râului Berezina, mlaştinile din bazinul râului
Pripet), fie datorită atacurilor din partea tătarilor, ca acelea din zona Kiev şi din Podolia. Era,
aşadar, puţin probabil ca în ciuda întinderii arealului locuit, populaţia rusă să aibă un avantaj
numeric faţă de cea lituaniană. Anexarea unor astfel de teritorii imense a fost extrem de
importantă atât pentru Lituania cât şi pentru teritoriile ruseşti, care din motive politice şi
economice au simţit încă o dată nevoia de a se uni într-un singur stat. Nu existau centre politice
în cadrul teritoriilor de vest ale Rusiei în jurul cărora să se reunească şi de aceea ei s-au supus
cu uşurinţă expansiunii lituanienilor. Expansiunea în teritoriile ruseştile oferea lituanienilor
posibilitatea de a-i alimenta pe Gediminizi cu provizii fără a distruge nucleul statului.
Mobilizarea armatei era, de asemenea, de mare importanţă, iar Lituania a beneficiat de
detaşamente ruseşti care participau la campanii împotriva tătarilor şi a cruciaţilor şi care
înaintau în teritoriile ruse. În acelaşi timp, expansiunea a complicat relaţiile cu vecinii, tătarii
şi Polonia, iar confruntările cu Moscova urmau să se transforme într-o problemă majoră
pentru Lituania, în secolele ce au urmat. Marele Ducat al Lituaniei a devenit un stat cu o
populaţie eterogenă din punct de vedere etnic şi religios – un factor care, de asemenea, se va
dovedi problematic în viitor.
 În Rusia se desfăşurau procese etnice care erau, pe de o parte, influenţate de aceste
evoluţiile politice, iar pe de altă parte, aveau consecinţe asupra acestora. Aşezările vechilor ruşi,
cu propriile lor diferenţe la nivel tribal / teritorial / în cadrul principatelor, nu au încetat să se
formeze în timpul Rusiei Kievene. În perioada aflată în discuţie, teritoriile ruseşti erau
traversate de graniţele dintre posesiunile lituaniene şi teritoriile din nord-estul Rusiei; o parte
a teritoriilor ruse din vest a sfârşit prin a intra sub dominaţia Poloniei. Locuitorii din teritoriile
ruse care aparţineau Lituaniei au pierdut contactul cu nord-estul Rusiei şi s-au apropiat de
popoarele unei Rusii aflate în evoluţie. Statul lituanian şi-a consolidat populaţia în interiorul
ţinuturilor ruse, dar se pare că procesul s-a petrecut doar la nivel regional, nu şi în întreg statul.
Factorii statali şi religioşi, ca şi un limbaj scris comun, nu au fost de ajuns pentru a-i unifica
total pe volânienii, crivicii din Polotsk sau pe ruşii din Oka superioară. Se petrecea un proces
de formare, în curs de desfăşurare, a ucrainenilor şi rutenilor, proces accelerat de graniţa
lituaniano-poloneză (stabilită de Uniunea din Lublin din anul 1569) care le împărţea teritoriile.
În cursul secolelor al XIII-lea – al XVI-lea, când facem referire la aceste teritorii în contextul
istoriei lituaniene, nu există încă niciun temei să-i numim pe locuitorii de acolo ruteni sau
ucraineni, iar problema numelor lor este tratată în diferite feluri. Pentru a-i deosebi însă pe
toţi cei care locuiesc pe teritoriile Lituaniei ruseşti de ruşii din nord-estul Rusiei, îi vom numi
de acum încolo ruteni şi ulterior, bieloruşi.
Studiile istorice susţin uneori că suveranii Lituaniei au unit („colectat”) teritoriile din
Rusia şi că statul a devenit unul lituaniano-rus. Prima noţiune este corectă în condiţiile în care
această “colectare” se referă la anexarea de către statul lituanian a teritoriilor ruse, ocupate fie
paşnic, fie cucerite. Această “colectare” este, de asemenea, înţeleasă ca fiind restaurarea
statului rus – dar nu există nicio dovadă a unor astfel de obiective din partea conducătorilor
lituanieni. În anul 1358, Algirdas a declarat că toate teritoriile Rusiei ar trebui să aparţină
Lituaniei. Gediminizii au căutat să anexeze teritoriile ruseşti şi nu să restaureze staul rus prin
unificarea acestora. Astfel, noţiunea de stat lituanian-rus este corectă datorită structurii etnico-
religioase, dar nu şi cu privire la structura sa politică. Gediminas era numit „Regele Lituaniei
şi al multor ruşi”, dar acest titlu nu este un indicator al drepturilor egale din aceste teritorii.
Lituania a fost un stat creat de lituanieni, condus de dinastii lituaniene, sprijinit de o nobilime
lituaniană. Teritoriile rutene erau subordonate şi percepute ca mai multe teritorii şi nu ca un
întreg. Ele erau unite de compoziţia etnică, de ortodoxie şi, mai presus de orice, de conducerea
marilor duci lituanieni. În acelaşi timp, erau tendinţe clare, datorită răspândirii ideii unei
statalităţi lituaniene în ţinuturile rutene, de apropiere politică între nobilii lituanieni şi ruteni.
Războiul cu cruciaţii. În 1283, după cronicarul Peter von Dusburg, Ordinul
Teutonic a terminat cucerirea prusienilor şi a început să atace Lituania. Totuşi aceasta nu a
marcat începutul războiului dintre Lituania şi Ordin, ci a indicat doar o schimbare în situaţia
politică. Cu ajutorul tot mai mare al Europei Catolice, Ordinul Teutonic şi Livonia au proclamat
răspândirea creştinismului în teritoriile păgâne, încercând cu timpul să-şi extindă propriul stat
prin cucerirea altuia, a unuia păgân, Lituania. În istoriografie, forţele care atacau Lituania sunt
numite frecvent cruciaţi. Această noţiune derivă dintr-un alt nume acordat Ordinului Teutonic
– Ordinul Cavalerilor Spadei – şi colaboratorilor lor europeni împotriva Lituaniei, cunoscuţi
de asemenea sub numele de cruciaţi, sau Cavaleri ai Crucii.
Războiul Lituaniei împotriva cruciaţilor a durat două secole. Am descris acest război
până la sfârşitul secolului al XIII-lea şi ar putea fi folositor să ştim cine a atacat Lituania în
secolul al XIV-lea şi până la începutul secolului al XV-lea. În secolul al XIII-lea, Ordinele au
reuşit să creeze un stat compus din ţara Ordinului Teutonic, din ţinuturile prusiene, acele
teritorii aşezate de-a lungul coastei capturate în 1308 de la Polonia, precum şi din ţinuturile
Livoniei autonome. Administraţia, corpul diplomatic, tezaurul şi biserica acestui stat excesiv
de militar, erau toate dedicate războiului. La începutul secolului al XV-lea, Ordinul Teutonic
avea aproximativ 1000 de călugări, iar Ordinul Livonian aproximativ 500. Majoritatea lor
aveau descendenţă germană, un factor care asigura ajutor venit din partea teritoriilor germane
pentru Ordin. Acesta era, de asemenea, sprijinit de puterile universale din Europa, de
papalitate şi de împăraţii germani. Primii au proclamat cruciade împotriva Lituaniei, iar cei
din urmă le-au oferit asistenţă politică şi materială; ambele forţe au declarat Lituania drept
darul lor pentru Ordin. Războiul împotriva Lituaniei a devenit un război al cavalerilor Europei
catolice. Cavalerii germani şi scandinavi ajutau deja Ordinele încă din secolul al XIII-lea.
Ajutorul lor s-a reluat în anii 1304/1305, cu deplasări către teritoriul Ordinului şi expediţii
împotriva Lituaniei ce au avut loc în fiecare an până la bătălia de la Grunwald din 1410. În cele
ce urmează vom prezenta o listă a expediţiilor cavalerilor europeni împotriva Lituaniei:
Germania, 1304/1305; Boemia, 1315/1316; Olanda şi Anglia, 1328/1329; Franţa, 1335/1336;
Spania, 1336/1337; Italia şi Polonia, 1343/1344; Ungaria, 1344/1345; Danemarca, 1346; Scoţia,
1356; Portugalia, 1390.1 Cei mai activi au fost cavalerii obişnuiţi, ducii şi regii din ţinuturile
Imperiului. Aceştia din urmă au venit acompaniaţi de armate masive (regele Ioan al Boemiei a
adus cu el 1600 de soldaţi în 1344/1345). Cruciaţii, inspiraţi de intenţia răspândirii
creştinismului, dar şi de oportunitatea de a câştiga recunoaştere şi avere, ajutau de fapt
Ordinul să-şi extindă suprafaţa; cruciadele au devenit adeseori ocazii pentru jafuri şi crime.
Fără ele, Ordinul nu ar fi putut să organizeze anual expediţii împotriva Lituaniei. Ţara a fost
atacată de toată Europa Catolică.
Ultima ţară europeană necreştină nu avea niciun aliat stabil, deşi i-a căutat, inclusiv în
Livonia, pentru scurt timp, unde a profitat de conflictele interne ale acelui stat. În primul sfert
al secolului al XIV-lea, a început o alianţă cu Polonia, care era în plin proces de unificare.
Aceasta a fost scurtă, deoarece alte interese au despărţit cele două ţări. O alianţă cu păgânii nu
era avantajoasă pentru statele creştine, pentru că aceştia erau subiect al unor presiuni politice
şi ideologice. Conducătorii lituanieni chiar au încercat să profite de ofertele făcute în secolul al
XIV-lea pentru a se converti şi au luat iniţiativa în această privinţă în cadrul luptei lor împotriva
cruciaţilor. Este dificil să afirmăm dacă negocierile lor în privinţa botezării erau sincere sau
mai degrabă un act de diplomaţie; de regulă, acestea erau rupte în momentul în care deveneau
evidente diferenţele fundamentale dintre vederile celor două părţi. Aceste manevre au adus un
beneficiu politic redus Lituaniei, dar cel puţin i-au permis să-şi prezinte argumentele şi să
păstreze totuşi relaţii ocazionale cu Europa creştină, limitând astfel povara războiului.
Războiul a rămas cea mai semnificativă trăsătură a relaţiilor dintre Lituania şi Ordin.
În timpul expediţiilor anuale majore şi a numeroaselor atacuri de jaf ale micilor bande de
cruciaţi, ţara a fost jefuită şi populaţia a fost ucisă sau luată captivă. Ordinul a construit castele
de-a lungul râului Nemunas, dar spre deosebire de cele din teritoriile prusiene sau din Livonia,
acestea au fost rapid distruse. Cruciaţii au avut de asemenea dificultăţi în privinţa ocupării
fortificaţiilor lituaniene din lemn, care, dacă erau distruse, erau rapid reconstruite. Aukaimis
a fost atacat de patru ori în anii 1285-1305, iar Veliuona de nouă ori în anii 1292-1319.
Lituanienii s-au preocupat de războiul de pe teritoriul inamic, cu expediţii în ţara Ordinului şi
în Livonia. S-au angajat în bătălii strategice, pe care le-au câştigat de obicei în secolul al XIII-
lea; norocul lor a oscilat oarecum în secolul al XIV-lea. Între sfârşitul secolului al XIII-lea şi
prima jumătate a secolului al XIV-lea, cruciaţii au atacat în special Žemaitija, mai puţin
Grodno, centrul statului şi Rusia Neagră. Ei au declanşat un atac aprig împotriva centrului
Lituaniei în 1362, distrugând castelul Kaunas şi de acolo au înaintat constant spre Vilnius şi
Trakai. Ordinul Livonian a distrus Lituania de nord, iar lituanienii, Polotsk-ul şi Rusia Neagră
s-au alăturat luptei împotriva cruciaţilor. La graniţele cu Ordinul şi cu Livonia a apărut
pustietatea (Wildnis); populaţia de acolo s-a diminuat şi s-a întors la agricultura extensivă.
Cea mai importantă sarcină în ceea ce priveşte organizarea şi economia statului
lituanian atacat constant a fost să facă faţă cerinţelor războiului. Baza forţei militare lituaniene
a fost formată prin recrutarea universală a nobililor din teritoriile lituaniene sau aduşi de
Gediminizi din Rusia. Când inamicii invadau ţara, toţi bărbaţii erau obligaţi să sară în apărarea
acesteia. Castelele, cele mai multe făcute din lemn, erau un element de apărare important.
Acestea erau păzite de garnizoane districtuale, toţi oamenii din împrejurimi fiind chemaţi
pentru a le proteja pe timp de pericol. Cea mai solidă reţea de castele era în districtele Vilnius,
Trakai şi în Žemaitija. În secolul al XIV-lea, au fost ridicate mai multe castele de cărămidă în
centrul statului şi în imediata lui apropiere – Vilnius, Trakai, Kaunas, etc. Apărarea ţării a
slăbit resursele întregii societăţi şi ale statului, iar Lituania nu a fost numită monarhie militară
din întâmplare în secolele al XIII-lea – al XIV-lea.
Lituania a reuşit să reziste atacurilor Ordinului Teutonic şi aliaţilor săi din Europa
pentru mult timp. Spre deosebire de Livonia şi de ţinuturile prusiene, aici cruciaţii au întâlnit
o organizaţie statală rezistentă, cu conducătorii dinastiei Gediminide antrenând forţele

1W. Paravicini, Die Preussenreisen des europäischen Adels, Bd.1, Sigmaringen, 1989.
poporului, societăţii şi statului. Cu toate acestea, războiul cu cruciaţii a irosit multe vieţi
umane, a produs mari pierderi economice şi a îngrădit dezvoltarea societăţii. Cruciaţii au
încercat să izoleze Lituania de Europa, iar statul însuşi a intensificat această izolare, întrucât
pentru a-şi apăra independenţa, şi-a păstrat cu încăpăţânare religia. Sub pretextul botezului, a
reuşit să intre în contact cu lumea catolică. Acestea au fost simple episoade ale războiului, dar
ele au forţat puterile politice ale Europei să recunoască existenţa statului lituanian.
Conducerea Gediminidă: istorie politică. Acţiunile conducătorilor lituanieni din
dinastia Gediminidă, şi ale societăţii lituaniene, au fost determinate de factorii şi procesele
menţionate anterior – cum ar fi relaţiile cu vecinii, dar şi mai important de evoluţia relaţiilor
sociale, de stat, de influenţele culturale şi de formarea unei naţiuni lituaniene. Ceea ce urmează
este o secvenţă de evenimente înrudite, de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi până în ajunul
creştinării de la sfârşitul secolului al XIV-lea.
Perioada puţin documentată a anilor 1280 nu relevă originile dinastiei care a fost mai
târziu denumită după Gediminas. Nu este nicio menţiune în surse despre o luptă pentru putere
sau despre un conflict în Lituania; aparent, schimbarea suveranilor s-a petrecut în mod paşnic.
Se cunoaşte că, în 1295, tronul era moştenit de la Pukuveras (Budvydas) de fiul său Vytenis
(1295-1316). La sfârşitul secolului al XIII-lea, prima preocupare a lituanienilor era războiul cu
cruciaţii. Lupta s-a desfăşurat pe două fronturi: în Livonia, unde ajutorul lipsit de succes
pentru rebelii semigalieni i-a forţat pe aceştia din urmă să predea armele şi de-a lungul râului
Nemunas, unde Ordinul a organizat sistematic atacuri. Ordinul a înaintat în Žemaitija, iar
teritoriile lituaniene au devenit un teatru de război permanent. Vytenis a fost preocupat în
special de relaţiile cu Ordinele. În Livonia, el a descoperit aliaţi în tabăra inamică; el i-a ajutat
pe arhiepiscop şi oraşul Riga şi s-a luptat alături de ei împotriva Ordinului în 1298 şi în 1305-
1310. Creşterea frecvenţei şi a intensităţii cruciadelor împotriva sudului Žemaitijei şi de-a
lungul râului Nemunas, adeseori de două-trei ori pe an, au slăbit hotărârea magnaţilor
žemaitijeni de a lupta şi l-au forţat pe Vytenis să-şi consolideze autoritatea suverană. Fratele
său, Gediminas, a reuşit să restaureze ordinea în Žemaitija. Lituania s-a aflat în defensivă până
în anul 1308, când au reînceput incursiunile în teritoriul Ordinului. O încetare simultană a
atacurilor împotriva Poloniei s-ar fi putut datora acordului dintre Vytenis şi Władysław
Łokietek, unificatorul Poloniei, pentru a face front comun împotriva Ordinului.
Ca succesor al lui Vytenis, Gediminas (1316-1341) a început o expansiune activă
(plăsmuită prin mariaje politice) în Rusia. Fiul său, Algirdas, a moştenit tronul din Vitebsk prin
căsătoria cu ducesa locală. Alt fiu, Liubartas, s-a căsătorit cu ducesa de Volânia şi a urmărit
accesul la teritoriile din Galiţia-Volânia. Fiica lui Gediminas, Maria, s-a căsătorit cu Dimitri,
ducele de Tver. Teofil, un mitropolit ortodox, a fost întronizat în Marele Ducat al Lituaniei în
anul 1316. Războiul cu cruciaţii a continuat în vest, Ordinul organizând anual atacuri şi
determinând Lituania să răspundă cu cele patru incursiuni în teritoriul Ordinului în 1322-
1323.
Gediminas s-a angajat într-o mare campanie diplomatică în 1323. Cu sprijinul Rigăi, el
a trimis scrisori Papei şi oraşelor Hansei, informându-i de disponibilitatea sa de a fi botezat,
împreună cu toată Lituania, şi spunându-le că cel mai mare obstacol în această privinţă era
agresiunea din partea Ordinului Teutonic. Scrisorile sale invitau de asemenea colonişti –
negustori şi artizani, cavaleri şi fermieri – în Lituania, cu promisiunea ca aceştia să se bucure
de aceleaşi condiţii ca în Europa. Înţelegerea faptului că aceste câştiguri politice pe termen
lung puteau fi dobândite numai odată ce ar fi devenit membri ai lumii creştine a stat la baza
încercărilor sale de a pune capăt izolării politice a Lituaniei. Gediminas era, de asemenea,
interesat de modernizarea statului şi de dezvoltarea economică. În vara anului 1324, Papa a
aprobat în cele din urmă solicitarea lui Gediminas de a fi botezat, dar trimişii săi au constatat
schimbări în Vilnius atunci când au sosit acolo în toamna aceluiaşi an – Gediminas dorea să
menţină pacea cu Ordinul, dar refuza să fie botezat. După toate probabilităţile el a înţeles că
nici Papa, nici Arhiepiscopul de Riga – care au aprobat botezul – nu puteau proteja Lituania
împotriva Ordinului dornic de război. Rezistenţa păgânilor era extrem de importantă şi,
întrucât nici cei din Rusia nu erau în favoarea botezului catolic, Gediminas a decis să nu
pericliteze stabilitatea statului.
Totuşi, acţiunea sa procreştină a avut unele beneficii pentru că a dus la încheierea unui
armistiţiu de patru ani între Lituania şi Ordin. Situaţia Lituaniei s-a îmbunătăţit prin evoluţiile
pozitive din relaţiile cu teritoriile nordice ruseşti Pskov şi Novgorod. Un tratat cu Polonia
împotriva Ordinului, semnat în 1325, a fost de asemenea foarte important. Acesta a fost
consolidat de mariajul fiicei lui Gediminas, Aldona, cu Cazimir, succesorul tronului polonez.
În 1326, Lituania a pornit împotriva Brandenburgului, împreună cu Polonia, care sprijinea
lupta Papei împotriva împăratului. Prin negocieri cu Papa şi ajutându-l pe acesta, încheind un
armistiţiu cu Ordinul Teutonic şi o alianţă cu Polonia şi cu Arhiepiscopul de Riga, Lituania,
sub conducerea lui Gediminas, a devenit un participant în politicile europene şi pentru un timp
a biruit izolarea politică. Cruciaţii au atacat Lituania din nou în anul 1328. Ordinul l-a înfrânt
pe Arhiepiscopul de Riga în Livonia, iar Lituania şi-a pierdut aliaţii. Victoriile au motivat
Ordinul să obţină un document de la împăratul Ludovic al IV-lea al Bavariei, în 1337, de
acordare a tuturor teritoriilor lituaniene ocupate. Documentul a divulgat adevăratele intenţii
ale Ordinului, dar atacurile lor s-au diminuat în 1340.
În cursul războaielor împotriva Ordinului, Lituania a avansat de-a lungul unui front
extins, pentru a ajunge la partea superioară a Dvinei şi a râului Nipru în Rusia. În nord,
Algirdas a deţinut Vitebskul; în sud, Kievul a fost ocupat anterior anului 1331 de fratele lui
Gediminas, Fedor. Teritoriul din Turov-Pinsk a fost anexat, iar influenţa lui Gediminas s-a
extins în cadrul ţinuturilor din Seversk. Ţinutul Smolensk a evoluat între Moscova şi Lituania.
În nord-estul Rusiei, Gediminas a ajutat Tverul în luptele sale împotriva Moscovei. Lituania a
anexat Podlachia în sud-vest. După moartea ginerelui lui Gediminas, Boleslaw Iuri, ducele de
Galiţia-Volânia, în anul 1340, Lituania a fost implicată în conflictul asupra posesiunilor
acestuia. Şi-a continuat, de asemenea, şi confruntările sale îndelungate cu Rusia.
Gediminas a murit în anul 1341. Se ştie că înaintea morţii sale i-a invitat pe călugării
franciscani din Boemia, cu scopul de a-l boteza. Şi această încercare a eşuat pentru că aceşti
călugări au fost asasinaţi. În timpul conducerii sale, Gediminas a reuşit respingerea atacurilor
cruciaţilor fără pierderea teritoriilor lituaniene şi a reuşit să iasă din izolarea politică a
Lituaniei pentru o perioadă de mulţi ani. El a fost conştient de oportunităţile pe care le oferea
creştinarea şi a căutat să se folosească de ele. Dar nu a reuşit să fie botezat, nici să modernizeze
statul, pentru că societatea nu era pregătită să accepte astfel de măsuri. Prin expansiunea în
Rusia, Lituania a fost capabilă să adune mai multe forţe pentru sarcina sa importantă –
războiul împotriva cruciaţilor. Totuşi, la sfârşitul domniei lui Gediminas, Lituania a fost
aruncată în îndelungatele lupte extenuante cu ceilalţi pretendenţi la teritoriile ruseşti –
Moscova, Polonia şi Ungaria. În cadrul statului, pe lângă autoritatea marelui duce, a apărut un
grup de duci Gediminizi dornici să participe la viaţa statului, iar astfel conducerea suveranului
a devenit o chestiune mai complicată, aşa cum a fost experimentată de succesorul lui
Gediminas.
Analele lituaniene notează că Gediminas a împărţit statul între cei şapte fii ai săi şi că
Vilniusul şi tronul său de mare duce i-a fost dat lui Jaunutis (1341-1345); se cunosc puţine
despre realizările acestuia. Fraţii lui Jaunutis – Algirdas, Kęstutis, Liubartas – erau, se pare,
mult mai activi în Rusia. În iarna anilor 1344/1345, Ordinul a organizat un atac, împreună cu
regii din Boemia şi Ungaria, împotriva Lituaniei. Această ameninţare a servit ca pretext pentru
Kęstutis să ocupe Vilniusul, să îl aresteze pe Jaunutis şi să-l invite pe Algirdas să preia tronul.
Conducerea lui Algirdas (1345-1377) a început în timp ce Lituania iniţia războaie
împotriva cruciaţilor (1345-1347). Expediţiile pe teritoriul Ordinului erau organizate în comun
de Algirdas şi de Kęstutis, ceea ce poate indica faptul că lovitura de stat a fost acceptată.
Algirdas şi-a stabilit o autoritate puternică asupra Vilniusului şi a întregului stat, iar
ameninţarea ca nucleul statului să fie împărţit a dispărut, deşi Trakai şi Žemaitija, împreună
cu Podlachia, au rămas sub dominaţia lui Kęstutis. Situaţia statului depindea de bunele relaţii
dintre cei doi fraţi, iar sursele atestă buna lor cooperare. Lituania nu ar fi putut menţine atât
de multe fronturi fără solidaritate, orice formă de separatism putând însemna sinucidere.
Algirdas a moştenit un stat imens, precum şi relaţii dificile cu numeroşii săi vecini. Cele patru
arii de tensiune includeau: teritoriile lituaniene şi alte teritorii vestice, ţinte ale atacurilor
cruciaţilor; bazinul Niprului Superior şi afluenţii săi stângi, obiect al expansiunii lituaniene şi
al rivalităţii sale cu Moscova; stepele împădurite ale Niprului Mijlociu, anterior aflate sub
dominaţie tătară; ţinutul Galiţiei-Volâniei, o zonă de conflict între Lituania, Polonia şi Ungaria.
Coordonarea cu succes a activităţii statului asupra unei asemenea întinderi largi şi cu atât de
mulţi parteneri putea fi realizată doar de un conducător puternic care nu era subordonat altor
membri ai dinastiei, dar era capabil să apeleze la ei pentru ajutor. Algirdas a fost un astfel de
conducător, iar Kęstutis a fost cel mai remarcabil aliat al său. Acesta din urmă a condus sfera
vestică a statului, a organizat atacuri împotriva cruciaţilor, s-a îngrijit de chestiunile defensive
cotidiene şi a trimis trupe să răspândească panică în teritoriul Ordinului. Kęstutis a fost de
partea fratelui său, adesea la conducerea trupelor în timpul atacurilor importante ale
cruciaţilor şi în expediţiile importante din teritoriul Ordinului sau din Rusia. Munca şi
responsabilităţile i-au dat lui Kęstutis atât de multă independenţă, încât contemporanii săi l-
au considerat egal cu Algirdas. Liubartas a operat în cadrul zonei restrânse a Galiţiei-Volâniei
şi a luptat împotriva Poloniei şi Ungariei, în timp ce recunoştea superioritatea lui Algirdas şi
coopera cu Kęstutis. Polotsk era condus de fiul lui Algirdas, Andrei; ceilalţi fii şi nepoţi ai săi
au fost incluşi în viaţa statului în cea de a doua jumătate a secolului al XIV-lea.
În 1348, Lituania a suferit o înfrângere în faţa cruciaţilor în bătălia de la Strėva şi a
pierdut influenţa asupra Novgorodului şi a Pskovului, a fost încetinită de Moscova în
încercarea de a stabilii relaţii bune cu tătarii şi a devenit victima atacurilor lui Cazimir, regele
Poloniei, pe domeniile deţinute de Liubartas. Părea că Lituania devenise dintr-o dată asaltată
de catastrofe. Au apărut noi iniţiatori ai creştinării Lituaniei: în 1349, regele Cazimir a obţinut
o bulă papală pentru botezul Lituaniei, precum şi o coroană regală pentru Kęstutis. În 1351, în
timpul unui atac comun polonezo-ungar împotriva Lituaniei, lui Kęstutis i-au fost oferite din
nou botezul şi coroana. El părea că şi-a dat consimţământul, dar imediat şi-a retras acordul.
Negocierile au fost prost pregătite şi păreau mai degrabă o încercare de a strica relaţiile dintre
Algirdas şi Kęstutis sau o dorinţă de-a polonezilor şi ungurilor de a câştiga avantaje din
creştinarea Lituaniei în lupta lor pentru Galiţia-Volânia. Lupta a încetat în 1352, când printr-
un armistiţiu Volânia i-a fost dată lui Liubartas şi Galiţia Poloniei.
Algirdas a recâştigat iniţiativa în est, în ciuda împotrivirii Moscovei. După ce a reuşit
înfiinţarea mitropoliei ortodoxe lituaniene (1354-1361), el a încercat din nou, la mijlocul anilor
1350, să încorporeze teritoriile ruseşti. Înconjurat de teritoriile lituaniene, Smolenskul i-a
recunoscut dominaţia; fii şi nepoţii lui Algirdas au fost investiţi ca duci în teritoriile Cernigov
şi Novgorod-Seversk. În 1362 Algirdas a organizat o expediţie în stepele Niprului unde i-a
învins pe conducătorii tătari în lupta de la Apele Albastre. Kievul, sub conducerea fiului lui
Algirdas, Vladimir, a devenit subordonat în întregime Lituaniei, în timp ce Podolia a fost luată
de nepoţii săi, Karijotizii. Operaţiuni pe scară largă, în Rusia, au fost posibile şi datorită
cruciaţilor care, mai degrabă decât să extragă avantaje de pe urma victoriei din lupta de la
Strėva, au organizat mai puţine expediţii (doar 18) împotriva Lituaniei în intervalul 1345-1361.
În această perioadă, lituanienii şi-au luat la rândul lor revanşa şi nu s-au abţinut să nu dea
prima lovitură. Această situaţie poate fi explicată prin hotărârea fermă a lui Algirdas şi Kęstutis
de a nu se supune cruciaţilor, prin restructurările petrecute în cadrul Ordinului şi prin ciuma
care a măturat ţările occidentale. Chestiunea creştinării Lituaniei a reapărut odată cu iniţiativa
din anul 1357 a împăratului Carol al IV-lea. În 1358, Algirdas a prevăzut următoarele cerinţe
în schimbul creştinării Lituaniei: toate terenurile patrimoniale ale suveranilor, care au fost
ocupate de Ordin, să fie returnate; o mare parte din teritoriul Ordinului Teutonic şi al Livoniei,
precum şi întreaga Rusie, să aparţină Lituaniei; ca Ordinul să fie mutat în stepele ruseşti pentru
a-i apăra pe creştini împotriva tătarilor. Aceste condiţii au fost văzute ca programul politic ce
stătea la baza activităţilor Gediminizilor în perioada creştinării Lituaniei. Algirdas a cerut
maximul, fără forţele necesare pentru a implementa cererile sale. El a năruit negocierile pentru
creştinare şi pentru o schimbare a poziţiei Lituaniei în regiune; în acest caz, acţiunile sale au
fost gândite pe termen scurt.
Marele Maestru al Ordinului, Winrich von Kniprode, şi-a intensificat atacurile
împotriva Lituaniei. În anul 1362 cruciaţii au distrus Castelul Kaunas, în timpul anilor 1364-
1365 au străbătut drumurile care duceau spre centrul statului, iar în 1367 au ajuns la Trakai.
Lituania se afla sub spectrul unei mari ameninţări, cruciaţii atacând ţinuturile vestice şi
apropiindu-se din ce în ce mai mult de Vilnius şi Trakai; campanii excepţional de puternice au
avut loc în anii 1375 şi 1377. De asemenea, Ordinul Livonian organiza expediţii pentru a se
apropia de Vilnius. Numărul campaniilor este impresionant: în perioada 1362-1382, Ordinul
Teutonic a atacat Lituania de 56 de ori, iar Ordinul Livonian de 22 de ori. Imediat ce au distrus
Kaunasul, Veliuona şi alte castele de pe Nemunas, cruciaţii şi-au ridicat propriile fortificaţii
de-a lungul râului, reînviind astfel o veche tactică de a captura teritoriile străine. Deşi
represaliile ar fi putut opri cruciaţii, în 1370 Algirdas şi Kęstutis au fost înfrânţi la Rudau.
Ameninţarea crescândă din vest a fost acompaniată de implicarea Lituaniei în războiul
reînceput cu Rusia. Moscova şi-a regrupat şi consolidat aliaţii, în timp ce Algirdas a pornit
împotriva ei în 1368, 1370, 1372, în încercarea de a-l ajuta pe ducele de Tver, care căuta să
ocupe tronul moscovit al marelui duce Vladimir. Algirdas s-a dovedit capabil să ajungă la
Moscova, dar nu şi să captureze Kremlinul. Aceste campanii au servit doar pentru a distrage
forţele de pe frontul împotriva cruciaţilor, pentru a întări autoritatea Moscovei şi pentru a arăta
că pătrunderea facilă a Lituaniei în Rusia ajunsese la momentul final. Lituania se afla într-o
situaţie dificilă la mijlocul anilor 1370.
Algirdas a murit în mai 1377. A fost un lider militar foarte energic, capabil să se ocupe
de problemele unui stat imens. Atât el, cât şi Kęstutis s-au bazat mai mult pe forţa armelor
decât pe diplomaţie şi chiar dacă au înţeles importanţa creştinismului, amândoi au rămas
păgâni. Ei erau foarte eficienţi în situaţii concrete, dar planul din 1358 a fost imposibil de
realizat. Iniţial Algirdas a obţinut multe victorii atât în Rusia, cât şi în lupta împotriva
cruciaţilor, dar către sfârşitul conducerii sale a avut de făcut faţă unei mari crize pe măsură ce
presiunea din partea cruciaţilor a crescut enorm, iar expansiunea în Rusia s-a lovit de statul
rus al Moscovei. Un motiv important în ceea ce priveşte dificultăţile întâmpinate era legat de
conservatorismul cultural şi politic, care a condus la izolarea statului şi care a blocat
modernizarea ţării. Acest conservatorism a fost rezultatul agresiunii din partea cruciaţilor şi
nu au fost găsite căi pentru a-l face să dispară. Conducerea lui Algirdas a reuşit, prin rezistenţa
împotriva atacurilor cruciaţilor şi prin abilitatea sa, după unificarea intereselor Gediminizilor,
să păstreze un stat unit.

O nouă politică: creştinarea Lituaniei şi unirea cu Polonia

În perioada cuprinsă între 1377-1382, situaţia statului Lituania a fost influenţată mai
mult de Kęstutis şi de fiul cel mare al lui Algirdas, din a doua căsătorie, pe nume Jogaila.
Algirdas a cedat tronul de mare duce lui Jogaila, care a fost sprijinit de Kęstutis. Relaţia lui
Jogaila cu fraţii săi vitregi din prima căsătorie a lui Algirdas a evoluat totuşi diferit.
Nemulţumiţi de ascensiunea lui Jogaila, Andrei – ducele de Polotsk – şi Dimitri Algirdinian au
trecut de partea Moscovei. Cu ajutorul unui stat străin, membrii dinastiei domnitoare au căutat
să-şi atingă propriile obiective politice, dezvăluind astfel o criză tot mai profundă la nivelul
statului şi al dinastiei.
În acelaşi timp, Jogaila a decis să încerce noi relaţii cu Ordinul; în 1379 l-a trimis pe
fratele său Skirgaila în Occident, având misiunea de a discuta posibilităţile creştinării. Un
armistiţiu cu Ordinul a fost semnat în anul 1380. Apoi, Jogaila a încercat să profite de relaţiile
încordate dintre Moscova şi Hoarda de Aur. El a mărşăluit pentru a-i sprijini pe tătari, dar nu
a ajuns la timp pentru bătălia decisivă de la Kulikovo Pole, astfel încât ducele moscovit Dimitri,
fiind victorios, şi-a consolidat autoritatea ca unificator al Rusiei. Pentru a apăra interesele
Lituaniei în Rusia, Jogaila era înclinat să renunţe la războiul cu cruciaţii şi prin urmare să
ajungă la un compromis cu Ordinul. Atitudinea lui era contrară soluţiei lui Kęstutis, aceea de
a nu ceda în faţa cruciaţilor, cu riscul ca relaţiile cu Rusia să slăbească. Aceste relaţii noi dintre
Jogaila şi Ordin, precum şi eşecurile din Rusia şi intrigile din partea Ordinului, au condus la
izbucnirea unui conflict intern. În 1381, Kęstutis a cucerit Vilniusul şi tronul de mare duce;
Jogaila a primit conducerea Krėvei şi Vitebsk-ului care aparţinuseră odată tatălui său. Andrei
s-a întors în Polotsk şi se pare că Kęstutis s-a stabilit în Lituania. El a reînnoit lupta împotriva
Ordinului şi a demonstrat că este posibilă consolidarea rezistenţei. Politica sa de a lupta până
la moarte a devenit totuşi neconvingătoare. Jogaila a câştigat rapid sprijin, întrucât fraţii lui
Kęstutis au început să se revolte împotriva lui, iar în luna iunie 1382 locuitorii din Vilnius,
conduşi de negustorul Hanul, au permis soldaţilor lui Jogaila să intre în oraş. Jogaila a
recuperat tronul de mare duce şi i-a arestat pe ascuns pe Kęstutis şi pe fiul lui, Vytautas.
Kęstutis a fost încarcerat şi mai târziu a fost găsit mort în castelul din Krėva; Vytautas a evadat
şi s-a predat Ordinului, în anul 1382.
Conflictul dintre cei doi duci a fost multilateral. Ei s-au luptat pentru autoritate şi
pentru orientare politică. Kęstutis a căutat să lupte cu cruciaţii până la moarte; a utilizat toate
forţele pentru acest scop, a respins posibilitatea creştinării şi a refuzat să facă compromisuri
indiferent de pierderi. Jogaila a înţeles avantajul creştinării şi s-a străduit să obţină pacea cu
Ordinul, în ciuda perspectivelor neclare din cauza agresivităţii acestuia. El a considerat, de
asemenea, Rusia ca fiind un aliat important pentru dinastie. Acesta poate fi numit conflictul
generaţiilor, chiar dacă contemporanul lui Jogaila, Vytautas, a fost de partea tatălui său.
Trecerea acestuia din urmă de partea Ordinului a arătat că nu era un conservator din punct de
vedere politic şi că miezul conflictului cu Jogaila l-a reprezentat lupta pentru putere.
Moartea lui Kęstutis a marcat sfârşitul primei etape a luptelor interne. În anul 1382, în
regiune au avut loc multe alte evenimente care au avut consecinţe importante pentru Lituania.
Între acestea se numără moartea regelui Ludovic al Ungariei şi Poloniei, în septembrie, un
eveniment care a însemnat sfârşitul uniunii dintre aceste două state. Fiica acestuia, Jadwiga, a
fost declarată succesoarea tronului polonez, iar nobilii care au deţinut autoritatea în ţară au
început să caute un soţ capabil, în încercarea de a îmbunătăţi situaţia Poloniei rămasă fără
aliaţi. Între timp, tătarii au distrus Moscova, iar rezultatul bătăliei de la Kulikovo Pole s-a
dovedit a fi unul incert. Toate evenimentele mai sus menţionate au consolidat poziţia lui
Jogaila, transformându-l, deşi era încă păgân, într-un conducător influent al regiunii.
În octombrie, Jogaila a promis Ordinului (căruia i-a cedat Žemaitija până la râul
Dubysa) că el împreună cu toată Lituania, vor deveni creştini. Odată ce a recâştigat puterea
însă, Jogaila şi-a încălcat promisiunea, provocând astfel reînnoirea focarului de război în anul
1383. Vytautas, care a fost botezat pe teritoriul Ordinului, şi-a adunat susţinătorii, a încheiat
un pact cu žemaitijenii şi a mărşăluit împotriva Lituaniei. Deşi putere lui Jogaila se afla în
ascensiune, situaţia Lituaniei, marcată de dezintegrarea internă şi de criza Gediminidă, a
continuat să devină tot mai dificilă. Atât Jogaila, în anul 1382, cât şi Vytautas, în 1383-1384,
au căutat sprijinul Ordinului – cel mai puternic şi mai mare duşman al Lituaniei. Forţaţi să
facă compromisuri politice, ambii duci au servit Ordinului, cu care au încheiat alianţe. Cu toate
acestea, în cele din urmă, evenimentele derulate au dezvăluit faptul că acţiunile lor au fost pur
şi simplu manevre tactice îndrăzneţe: nu au fost pregătiţi nici să sacrifice statalitatea
lituaniană, iar în final au reuşit să ajungă la înţelegeri. Aceasta a fost cazul şi în anul 1384, când
Jogaila a promis să-i înapoieze lui Vytautas ţinuturile care au aparţinut lui Kęstutis. Vytautas
s-a întors în Lituania, după ce a distrus câteva dintre castelele Ordinului situate de-a lungul
râului Nemunas.
În Lituania, el l-a găsit pe Jogaila care încerca să consolideze statul şi care, prin urmare,
negocia cu ducele moscovit Dimitri pentru a obţine mâna fiicei sale; însoţită de creştinism, sub
formă ortodoxă, aceasta ar fi semnificat recunoaşterea superiorităţii Moscovei. Acest plan, ca
şi cel de colaborare cu Ordinul, au fost însă numai manevre tactice; Jogaila de fapt a ales
Polonia, care avea nevoie de un rege şi de aliaţi şi care căuta onoarea de a iniţia creştinarea
Lituaniei. Nobilii polonezi au început tratativele în toamna anului 1384, trimişii s-au succedat
unul după celălalt, iar Jogaila era sprijinit de consiliul regal polonez şi de mama Jadwigăi,
regina Elisabeta a Ungariei; prin urmare, trimişii polonezi i-au adus recunoaşterea ca rege la
începutul anului 1386. Jogaila a intrat în Cracovia împreună cu escorta sa, a fost botezat sub
numele de Wladislaw, s-a căsătorit cu Jadwiga, a fost încoronat rege al Poloniei la 4 martie
1386 şi a semnat o uniune personală între Lituania şi Polonia.
În concepţia istoricilor, pactul de căsătorie pe care Jogaila îl semnase deja la data de 14
august 1385, la Krėva, a devenit unul dintre cele mai controversate documente referitoare la
relaţiile lituaniano-poloneze. A fost considerată o alianţă de stat şi un act de unificare, deşi alţi
cercetători l-au văzut ca un simplu contract nupţial. Pe baza modelelor relaţiilor dintre ambele
state, desemnarea sa ca o alianţă de stat susţine încorporarea Lituaniei regatului Poloniei. Prin
intermediul acestui pact, Jogaila a promis să introducă botezul şi să alăture (Applicare)
Lituania regatului Poloniei. Termenul Applicare a fost înţeles ca desemnând încorporarea
Lituaniei în Polonia. Ultimele studii arată însă că Actul de la Krėva a fost doar o parte a
negocierilor, care au fost completate şi confirmate de căsătoria lui Jogaila cu Jadwiga,
neexistând astfel de revendicări încorporate în cuprinsul Actului2. Niciun alt contract de stat

2J. Kiaupienė, 1385 m. rugpjūčio 14 d. Krėvos aktas [Actul de la Krėva], Vilnius, 2002, în special:S.C. Rowell, “S
Krėvos aktas: diplomatijos ir diplomatikos apžvalga”, p. 64-78; J. Kiaupienė, „Akt krewski z 14 sierpnia 1385 r.:
gdzie kryje się problem – w dokumencie czy w jego interpretacji”, Kwartalnik historyczny, vol. 108, nr. 4, 2001, p.
47-62.
adiţional nu a fost necesar, pentru că statele s-au asociat pentru a forma o monarhie unită, nu
un stat unic al Poloniei sub domnia unui singur conducător, Jogaila.
Cea mai importantă clauză a căsătoriei a fost botezarea lui Jogaila şi a Lituaniei. La
începutul anului 1387, Jogaila împreună cu Vytautas şi alţi Gediminizi au iniţiat creştinarea
Lituaniei, în prezenţa clerului polonez, dar nu şi a bisericii poloneze. Catolicismul s-a răspândit
în Lituania într-o perioadă foarte scurtă de timp; numai Žemaitija a rămas nebotezată. Statul
lituanian a devenit oficial o ţară creştină, iar diferenţele religioase faţă de restul Europei au fost
şterse. Botezul a fost recunoscut de către Papa Urban al VI-lea, dar a fost declarat lipsit de
valoare de către Ordin, care a simţit că justificarea lui de a ataca Lituania îi scăpa printre
degete.

***

Secolul domniei familiei păgâne a Gediminizilor a fost unul important pentru Lituania,
pentru că în acest timp statul Lituania a luat fiinţă în ţinuturile lituaniene şi, în urma anexării
teritoriilor ruseşti, a devenit o putere regională influentă. Naţiunea lituaniană, care a creat
acest stat, a redevenit un actor în procesele istorice ale Europei. Totuşi, fără acceptarea
creştinismului (în fapt nu s-au întrunit condiţiile necesare pentru a o face, ca rezultat al politicii
agresive adoptate de către potenţialii ei convertitori), ea a continuat să rămână izolată.
Păgânismul a ajutat-o să supravieţuiască şi să-şi păstreze identitatea etnoculturală, dar a
împiedicat modernizarea statului şi a societăţii şi nu i-a permis să înveţe din experienţa altor
ţări. Lituania a izbutit să-şi apere teritoriile împotriva agresiunii cruciaţilor, însă în cea de-a
doua jumătate a secolului al XIV-lea aceste măsuri au creat o apatie politică; înlăturarea izolării
sale politice şi culturale nu a putut şi nu ar fi putut deveni, din cauza politicii desfăşurate de
către Ordin, un plan realist pentru conducători. În plus, forţele statale au fost dispersate de-a
lungul unei zone întinse, iar anexarea ţinuturilor ruseşti, deşi folositoare din punct de vedere
economic şi militar, a început să creeze probleme: ele au devenit obiect al neînţelegerilor
dinastice şi al confruntării cu Moscova care se consolida tot mai mult. În vest, Lituania s-a aflat
în pericolul de a pierde războiul împotriva cruciaţilor şi de a fi cucerită de către Ordin. La
sfârşitul anilor 1370, statul a fost zdruncinat de războaiele interne dintre membrii dinastiei şi
de încercările acestora de a-şi proteja propriile interese ajutaţi fiind de conducătorii vecini care
erau ostili Lituaniei. Cea mai mare realizare a naţiunii – statul – a fost ameninţată de anihilare.
Noua generaţie a societăţii lituaniene şi a conducătorilor a căutat o cale de ieşire din
criză. Soluţia a venit sub forma unirii Lituaniei cu Polonia realizată de către Jogaila prin
mijloacele unei uniuni cu caracter personal în anul 1386 şi creştinarea Lituaniei în anul 1387.
Unirea sa cu Polonia a reprezentat un factor foarte important în ceea ce priveşte situaţia
politică a Lituaniei la acea vreme, dar semnificaţia sa pe termen lung va fi discutată în detaliu
mai târziu. Importanţa creştinării ei a fost însă evidentă imediat. Alegând o versiune
occidentală a creştinismului – catolicismul – Lituania s-a arătat, încă o dată, după 200 de ani,
a fi capabilă să intre pe scena statelor europene, iar situaţia ei politică a suferit schimbări
esenţiale. Botezarea a deschis calea pătrunderii realizărilor culturii şi civilizaţiei creştine în
Lituania.