Sunteți pe pagina 1din 84

INTRODUCERE

România traversează astăzi o perioadă de amplă şi profunde schimbări de ordin politic


şi economic. Efectele negative majore ale tranziţiei spre economia de piaţă sunt
arhicunoscute:
• creşterea masivă a şomajului;
• diminuarea accentuată a veniturilor sub incidenţa inflaţiei.
În acest context se impune, ca obiectiv prioritar, evitarea deteriorării stocului de capital
uman prin focalizarea tuturor energiilor în vederea dezvoltării umane durabile.
În perioada de tranziţie formarea şi dezvoltarea unei noi pieţe a muncii întemeiată pe
principiile şi regulile de joc ale economiei de piaţă este, prin excelenţă, un proces de durată,
cu multe dimensiuni: instituţional - legislativ, educativ - formativ, economic, socio -
cultural, cu puternice accente derivând din opţiuni politice.
Piaţa muncii este o piaţă de un tip deosebit, al cărei obiect de tranzacţie este factorul
muncă, un bun care întruneşte un ansamblu de caracteristici biopsihologice, demografice,
educativ - profesionale şi comportamentale care îl diferenţiază net de oricare alt bun care
intră în sfera relaţiilor de schimb pe celelalte pieţe. În economiile moderne, lucrătorii îşi
vând serviciile de muncă posesorilor de capital în cadrul pieţei muncii. Prin urmare, piaţa
muncii reprezintă locul de întâlnire şi confruntare dintre purtătorii cererii de muncă
(deţinătorii de capital în calitate de cumpărători) şi ofertei de muncă (exprimată prin
posesorii forţei de muncă în calitate de vânzători ai unor servicii specifice). Negocierile
dintre participanţii la piaţa muncii se soldează prin încheierea unui contract de angajare şi
stabilire a unui nivel al salariului.
Orice activitate generează nevoie de muncă, dar nu orice nevoie de muncă se satisface
prin piaţa muncii. Condiţia esenţială pentru ca nevoia de muncă să fie considerată în
categoria cererii de muncă este salarizarea. La nivelul unei ţări (aşa cum ne propunem să o
analizăm în lucrarea de faţă), cererea de muncă este influenţată de mai mulţi factori, dintre
care amintim: mărimea capitalului şi eforturile de investiţii, nivelul înzestrării tehnice a
muncii, volumul resurselor naturale şi gradul lor de valorificare.
Satisfacerea nevoii de muncă se asigură pe baza folosirii disponibilităţilor de muncă

-5-
existente în societate, respectiv a cantităţii de muncă ce poate fi prestată de populaţia aptă
de muncă a unei ţări într-o anumită perioadă. Disponibilităţile de muncă se constituie în
ofertă de muncă.
Prin prisma echilibrării cererii cu oferta de muncă, piaţa muncii se defineşte ca un
“barometru al ocupării într-o anumită zonă”1.
Piaţa muncii poate fi privită într-o dublă ipostază:
• de piaţă derivată - sub aspectul dimensiunii şi structurii ocupaţionale, profesionale,
teritoriale a cererii de muncă şi, prin intermediul acesteia, asupra sistemului de
învăţământ, formare profesională iniţială şi continuă, pe întreaga durată a vieţii
active a individului. Cererea pieţei muncii este o cerere derivată, dar cum şi oferta
de muncă este determinată de aceeaşi cerere, se poate spune că întreaga piaţă a
muncii este o piaţă derivată. Această caracteristică este de mare importanţă pentru
înţelegerea a ceea ce este şi se petrece pe piaţa muncii, pentru abordarea teoretică, şi
mai ales practică a acesteia, pentru ajustarea echilibrelor, şi mai dezechilibrelor de
pe piaţa muncii.
• de piaţă principală din punctul de vedere al formării ofertei de muncă, sub aspect
cantitativ şi structural - calitativ al potenţialului de muncă, al intrărilor - ieşirilor de
pe piaţa muncii, a structurii demografice şi ocupaţional - profesionale şi de
calificare, al propensiunii şi capacităţii efective de mobilitate etc.2.
Piaţa muncii are particularităţi naturale sau dobândite datorită cărora se diferenţiază
net de celelalte pieţe, imprimându-i practic atributul de piaţă principală, fundamentală: este
piaţa celui mai important factor de producţie, cu importante caracteristici demo-socio-
psihosociale şi educaţional-formative; piaţă negociată, contractuală şi, ca atare, piaţa cea
mai imperfectă, mai puţin concurenţială, în care mecanisme ale pieţei libere conlucrează cu
reguli, convenţii, norme juridice, principii etice etc.; o piaţă cu tendinţe de rigidizare.
Asupra funcţionării pieţei muncii îşi exercită influenţa deopotrivă factori economici,
cât şi factori de natură social-instituţională. Factorii economici îşi pun amprenta în special
asupra cererii de muncă.
Piaţa muncii colectează impulsuri şi efecte de pe toate celelalte pieţe ale factorilor de
producţie, ale bunurilor şi serviciilor; ea colectează impactul tehnologiei, al intensităţii
1
Petit Larousse, Paris,
2
Boboc Ion, Perţ Steliana – Studiul pieţei forţei de muncă.

-6-
capitalului, al evoluţiei demografice, al reglementărilor legislative, ale pieţei monetare,
valutare, financiare, etc.
Piaţa muncii este însă un sistem complex, cibernetic care realizează şi legătura inversă,
întrucât transmite şi ea, la rândul ei, efectele pozitive şi negative (comportamentul
factorului muncă, costul salarial, gradul de investire a economiilor, etc.) asupra celorlalte
pieţe, putând genera distorsiuni şi dezechilibre în zona investiţiilor, a monedei, a deficitului
bugetar etc.
Fiind un factor de producţie, cererea de muncă apare, după expresia lui Alfred
Marshall, ca o cerere derivată. Aceasta înseamnă că volumul şi structura de calificare a
cererii de muncă sunt determinate de cererea finală de bunuri şi servicii, nivelul costurilor
salariale, dar şi de starea sistemului tehnologic exprimată prin nivelul productivităţii muncii
şi al consumurilor intermediare.
Oferta de muncă este modelată simultan de factori economici (nivelul salariului, ca
preţ al muncii), dar şi de factori cu o coloratură socială sau instituţională. În funcţie de
prioritatea acordată uneia sau alteia dintre grupele de factori, în literatura economică există
o diversitate de păreri asupra naturii şi modului de funcţionare a pieţei muncii.
Pornind de la faptul că munca este un factor de producţie şi că, în mod normal, într-un
univers în care acţionează forţele pieţei, deţinătorii acestei forme de capital tind să îşi
maximizeze beneficiile, teoria capitalului uman explică funcţionarea pieţei muncii pornind
de la salariu (venit), considerat elementul cheie ce condiţionează alegerile raţionale pe care
le fac deţinătorii de capital uman.
Prin urmare, investiţiile individuale pentru sporirea calităţii acestei forme de capital,
exprimată prin nivelul calificării, se fac în funcţie de randamentele scontate, deci în strânsă
legătură cu anticipările privind evoluţia salariului real. Se admite ipoteza randamentelor
descrescânde, ceea ce înseamnă că în timp efortul de sporire a calificării devine tot mai
puţin recompensat de sporul salarial. De asemenea, se mai are în vedere şi existenţa unei
alegeri din partea lucrătorilor începând de la un anumit nivel al venitului salarial, între
sporirea numărului de ore lucrate şi sporirea timpului liber. Aceste fenomene sunt
teoretizate sub forma “efectului de venit" şi a “efectului de substituţie".
Neconcordanţele dintre cerinţele de calificare impuse de schimbările mediului
economic şi nivelul de pregătire a celor care doresc să muncească, dar şi alocarea

-7-
ineficientă a factorului muncă între diferitele activităţi economice sunt o consecinţă a
neasigurării condiţiilor pentru funcţionarea normală a acestei pieţe.
În acelaşi timp, nu trebuie pierdut din vedere că imperfecţiunile pieţei muncii au o
determinare obiectivă. Ele derivă din faptul că nu toate reacţiile şi comportamentele
factorului muncă se supun logicii funcţionării unei pieţe perfecte, ceea ce în plan doctrinar
este pusă în evidenţă de teoriile dezechilibrului sau de cele de esenţă instituţionalistă.
Pentru o ţară aflată în tranziţie la economia de piaţă, cum este România, stabilirea
„regulilor jocului" de pe piaţa muncii în concordanţă cu specificul naţional, se constituie ca
una dintre premisele importante ale succesului reformei, în general, şi al susţinerii
schimbărilor tehnologice, în special;
b) schimbările tehnologice, deşi pot să pornească de la acelaşi set de cunoştinţe ştiinţifice,
se desfăşoară şi are consecinţe diferite asupra ocupării şi structurii de calificare în funcţie
de condiţiile locale.
În România, piaţa muncii este în formare. Consolidarea noii pieţe a muncii este un
proces relativ îndelungat, dificil şi în numeroase cazuri contradictoriu. Acest proces implică
atât dereglementare, prin noi instituţii, legi, norme juridice şi reguli de funcţionare, cât şi
schimbarea mentalităţilor şi comportamentelor umane ale partenerilor sociali, promovarea
unui alt sistem de motivaţii şi valori. Ca urmare, apare nevoia diferitelor iniţiative şi
demersuri legislativ-instituţionale, educativ-formative, de alegere atentă a mecanismelor şi
dispozitivelor utilizate pentru schimbarea pieţei muncii, în conformitate cu legile pieţei
libere.
Piaţa muncii presupune reglementarea relaţiilor de muncă dintre patroni (sau manageri,
ca reprezentanţi ai acestora) şi salariaţi (organizaţi sau nu în sindicate), dintre asociaţiile
patronale şi, respectiv, ale salariaţilor, la diferite niveluri de organizare a economiei (macro,
sectorial, micro). Deci, pe piaţă se reglează, cu predilecţie, raporturile de muncă salariată.
Pe piaţa muncii se întâlnesc trei grupuri mari de interese: ale capitalului - reprezentat
prin patronat, ale factorului muncă - reprezentat de sindicate – şi ale statului. Apariţia pe
piaţa muncii a sindicatelor şi a statului a condus nu numai la o apropiere necesară a forţelor
cererii şi ale ofertei, dar şi la îmbogăţirea şi creşterea complexităţii pieţei muncii. În
condiţiile intervenţiei acestor noi forţe, piaţa muncii devine rezultatul unor decizii
complexe, economice, sociale şi politice, care privesc atât firmele, cât şi ansamblul

-8-
societăţii. Acestea fac din piaţa muncii cea mai organizată şi reglementată piaţă, în cadrul
căreia relaţiile de concurenţă sunt imperfecte, încorsetate de dominarea elementelor
intervenţioniste, instrumentate prin sindicate şi stat.
Dincolo de dezechilibrele moştenite, pe piaţa muncii oferta de muncă depăşeşte în
permanenţă cererea. Potrivit unor aprecieri destul de globale, în întreaga perioadă de
tranziţie, la un loc de muncă disponibil revin în medie 200-300 de solicitanţi. Dacă la
aceasta adăugăm şi carenţele în măsurarea şomajului efectiv, impactul ieşirii de pe piaţa
muncii, prin descurajare a şomerilor de lungă durată, cu deosebire a celor care nu mai pot
beneficia de regimul de asigurare, respectiv asistenţă, gradul de acoperire a ofertei de
muncă este sensibil mai diminuat.
Piaţa muncii este, de fapt, mai tensionată decât transpare din datele oficiale ale
Ministerului Muncii, Familiei si Protecţiei Sociale şi Institutului Naţional pentru Statistică
şi Studii Economice. Există un deficit cronic global, sectorial şi microeconomic al
capacităţii de ocupare şi apărare a securităţii venitului din muncă. Se manifestă astfel un
nivel relativ înalt al şomajului care nu poate fi resorbit.
Tensiunile de pe piaţa muncii au un caracter atotcuprinzător şi privesc toate structurile
şi mecanismele acesteia. Deci, tendinţele de extindere a pieţei paralele a muncii (gri şi
neagră), generatoare atât de blocaje economice, financiare şi sociale, cât şi de alterare a
protecţiei sociale a populaţiei ocupate sau şomerilor, care fac subiectul acestei pieţe, conduc
la:
• blocaj al protecţiei sociale, deoarece, în lipsa contractului de muncă, persoanele
care lucrează în aceste condiţii sunt lipsite de o serie de drepturi sociale;
• blocaj economic prin nivelul scăzut şi oscilant al venitului net disponibil, cu efect
direct asupra blocării cererii finale de consum, a vânzărilor şi - pe cale de
consecinţă - a stimulării creşterii producţiei;
• blocaj financiar prin reducerea resurselor potenţiale de alimentare atât a bugetului
public, cât mai ales a bugetului asigurărilor sociale şi a fondului de şomaj.
Starea pieţei româneşti a muncii se caracterizează in prezent prin mai multe trăsături:
a) resursele de muncă au cunoscut evoluţii divergente. Ele sunt, în general,
relativ constante, cu o uşoară tendinţă de creştere temporară, ca pondere în
populaţia totală, în timp ce populaţia ocupată s-a redus considerabil. Rata

-9-
şomajului a crescut, astfel că, pe fondul unor resurse de muncă, relativ
constante, ea se modifică nu atât pe seama ocupării, cât pe seama ieşirii de
sub incidenţa legală a perioadei de şomaj.
b) raportul dintre populaţia ocupată, salariaţi şi pensionari, influenţează
echilibrul pieţei muncii într-o măsură importanţă, ţinând seama de
principiul potrivit căruia pensiile sunt plătite prin contribuţiile celor care
lucrează. Raportul dintre numărul mediu de pensionari şi şomeri, pe de o
parte, şi populaţia ocupată şi numărul de salariaţi, pe de altă parte, exprimă
presiunea ce se manifestă asupra veniturilor celor care lucrează sau rata de
dependenţă. Aceasta presupune ca relaţia dintre productivitatea muncii şi
salariu să fie apreciată mai complex, luând în calcul şi ajutoarele de şomaj
şi contribuţiile la pensii.
c) restructurarea ocupării este specifică austerităţii şi nevoii de contracarare a
recesiunii şi inflaţiei. Aceasta înseamnă că restructurarea ocupării în
România s-a realizat nu prin substituirea firească dintre muncă şi capital pe
calea investiţiilor şi, prin urmare, nu s-a realizat o restructurare
competitivă de dezvoltarea economică.
Ramurile care au cunoscut o restructurare a ocupării mai puternică sunt acelea unde se
înregistrează o productivitate scăzută sau sunt consumatoare directe de P.I.B. şi valoare
adăugată. Dintre aceste ramuri, unele vor putea contribui în perspectivă la creşterea valorii
adăugate.Datorită motivelor menţionate, formarea noii pieţe a muncii în România nu putea
fi scutită de erori, de greutăţi şi de dificultăţi practice.Alegerea modelului de piaţă a muncii
trebuie să ţină seama atât de stadiul de dezvoltare, cât şi de obiectivele atingerii unui stadiu
economic şi social superior în viitor.
Prezentarea lucrării „Piaţa Muncii în România, Instituţii, Politici şi Evoluţii” este
structurată pe patru capitole. Subiectul lucrării de diplomă „Piaţa Muncii în România,
Instituţii, Politici şi Evoluţii” nu a fost uşor de abordat întrucât piaţa muncii, ca parte a
sistemului economiei de piaţă, a ridicat şi ridică multe probleme teoretice şi practice
care nu au fost lămurite pe deplin de către oamenii de ştiinţă din domeniul
economiei.

- 10 -
În capitolul întâi cu titlul „Resursele de muncă” am încercat să reliefez principalele
noţiuni teoretice ale pieţei muncii. De la definirea pieţei muncii ca fiind ansamblul
operaţiilor care se derulează la diferite niveluri de organizare economico – socială de către
diferiţi agenţi economici, în legătură cu reglarea cererii şi ofertei de muncă, a relaţiilor
profesionale în genera este definită ca ansamblul operaţiilor care se derulează la diferite
niveluri de organizare economico – socială de către diferiţi agenţi economici, în legătură cu
reglarea cererii şi ofertei de muncă, a relaţiilor profesionale în general am ajuns la
resursele de muncă existente în societate care exprimă numărul persoanelor capabile de
muncă, respectiv acea parte a populaţiei care posedă ansamblul capacităţilor fizice şi
intelectuale ce îi permit să desfăşoare o activitate utilă. Resursele de muncă sunt
caracterizate de mai multi parametri:volumul acestora, indicatori specifici, grad de ocupare,
grad de neocupare. productivitate, fiind definiţi la randul lor.
În capitolul doi se prezintă „Instituţiile pieţei muncii în România”. Se incepe de la
un scurt istoric al Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi se termină cu
descrierea şi întrebuinţările fiecărei instituţii care aparţin acestui minister.
Capitolul trei al lucrării este rezervat în întregime aspectelor calitative ale politicilor
pe piaţa muncii. Problemele abordate în acest capitol au vizat: politicile de ocupare,
politicile de piaţa muncii, măsurile active si pasive pe piaţa muncii.
În capitolul patru sunt abordate cele mai importante şi relevante probleme privind
evoluţiile pe piaţa muncii ale sistemului de protecţie socială şi ale indicatorilor sociali.De
asemenea am încercat să reliefez şi unele măsuri active pentru piaţa muncii care se vor
aplicate în România în perioada aceasta de criză economică.
Dată fiind complexitatea problematicii pieţei muncii am încercat, în lucrarea prezentă,
reliefarea caracteristicilor acesteia în perioada actuală, a mecanismelor sale de funcţionare,
precum şi unele aspecte legate de ocupare (în prezent şi în perspectiva următorilor ani) şi de
şomajul contemporan.

- 11 -
CAPITOLUL 1
RESURSELE DE MUNCĂ

1.1. NOŢIUNI TEORETICE


PRIVIND RESURSELE DE MUNCĂ

Piaţa muncii poate fi definită ca spaţiul economic în care se întâlnesc, se confruntă şi


se negociază în mod liber cererea de muncă (deţinătorii de capital, în calitate de
cumpărători) şi oferta (reprezentată prin posesorii factorului muncă).
Într-o abordare mai tehnicistă, dar poate mai operaţională sub aspectul tehnicilor de
investigare, piaţa muncii este definită ca ansamblul operaţiilor care se derulează la diferite
niveluri de organizare economico – socială de către diferiţi agenţi economici, în legătură cu
reglarea cererii şi ofertei de muncă, a relaţiilor profesionale în general.
Operaţiile de reglare a cererii şi ofertei de muncă se referă, în principal, la: estimarea şi
evidenţa ofertei, respectiv a cererii de muncă; orientarea, recrutarea şi angajarea factorului
muncă; sistemul de instituţii publice care operează pe diferite pieţe ale muncii; organizarea
muncii şi folosirea factorului muncă ; durata muncii şi amenajarea orarelor de muncă;
orientarea, formarea şi reconversia profesională ; diversificarea modelelor şi a formelor de
ocupare şi protecţie a muncii ; calitatea muncii (condiţiile de muncă şi igiena muncii);
formele şi sistemele ce salarizare; protecţia socială a şomerilor; negocierea colectivă etc.
În procesul de dezvoltare şi funcţionare a economiei naţionale, piaţa muncii
îndeplineşte importante funcţii, de ordin economic, social-politic şi educativ:
• alocarea eficientă a resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, profesii, teritoriu în
concordanţă cu volumul şi structura cererii de muncă. Astfel, sunt puse în acţiune o serie
de mecanisme ale pieţei muncii, între care salariul şi diferenţele salariale, dar şi mecanisme
din afara pieţei muncii propriu – zise ( politici fiscale, politici de investiţii etc.);
• unirea şi combinarea factorului muncă cu mijloacele de producţie;
• influenţarea formării şi repartizării veniturilor:
o pe piaţa muncii se formează şi se repartizează veniturile din muncă, în funcţie de
criterii stabilite prin acte normative şi/sau prin contracte colective;

- 12 -
o se distribuie plusul de productivitate ( de rezultate) între muncă şi capital;
• funcţia socială, contribuind la formarea şi orientarea climatului de muncă şi la
realizarea unei protecţii sociale adecvate , mergând până la eliminarea canalelor de
adâncire a sărăciei şi polarizare socială.;
• funcţia cultural – educativă, întrucât furnizează informaţii pentru procesul de
orientare profesională, recalificarea şi reintegrarea forţei de muncă şi soluţionează prin
mecanismele sale acest proces.
Activităţile şi schimburile care au loc pe piaţa muncii privesc o marfă deosebită care,
prin particularităţile sale - fiziologice, psihologice, sociale şi morale – se deosebeşte de
celelalte mărfuri. Ca urmare, piaţa muncii prezintă o serie de particularităţi, în raport cu
celelalte pieţe, cele mai importante fiind:
1) multidimensionalitatea rezultată din modul de formare, evoluţie şi ajustare a
cererii şi ofertei de muncă. Ca urmare, piaţa muncii are dimensiuni demografice,
biopsihologice, economice şi educaţionale-formative.
Dimensiunile demografice se referă la câţiva indicatori importanţi care privesc aşa-
numitul profil demografic şi se regăsesc în statisticile oficiale rata anuală de creştere a
populaţiei şi, respectiv, a populaţiei în vârstă, resursele de de muncă disponibile, populaţia
de 60 ani şi peste etc.
Dimensiunile biopsihologice vizează comportamentele şi obiceiurile de muncă,
programul de lucru la întreprinderi, parteneriatul social ( relaţia consens – conflict în
relaţiile de muncă).
Dimensiunile economice se referă cu precădere la volumul şi structura populaţiei
ocupate, la distribuţia ei pe sectoare de activitate, pe categorii socio – ocupaţionale, la
costurile sociale ale şomajului, la participarea populaţiei la activitatea economică,, etc.
Dimensiunile educaţional – formative fac trimitere la modul de formare a capitalului
uman ( durata medie a şcolarizării, absolvenţi ai diverselor forme de învăţământ), la
dezvoltarea învăţământului ( gradul de cuprindere în învăţământ a populaţiei de vârstă
şcolară, ponderea populaţiei şcolare în populaţia totală) etc.
2) este o piaţă cu un grad ridicat de rigiditate şi de sensibilitate şi prin aceasta ea
condiţionează atât echilibrul economic, cât şi pe cel social-politic. Rigiditatea şi
sensibilitatea ei rezultă nu numai din particularităţile ofertei, ci şi din ponderea mare şi

- 13 -
întrepătrunderea ridicată a laturilor economice şi sociale. Asigurarea locului de muncă,
alegerea şi exercitarea liberă a profesiei reprezintă în egală măsură un act economic şi unul
de echitate socială, de echilibru social.
3) piaţa muncii este mai complexă, mai organizată şi mai reglementată în raport
cu celelalte pieţe. Tranzacţiile care au loc pe această piaţă nu sunt numai relaţii de
vânzare-cumpărare, iar agenţii economici nu sunt numai vânzători şi cumpărători. Piaţa
muncii este un cadru în care interacţionează şi se confruntă mai mulţi agenţi economici şi
parteneri sociali: salariaţii şi întreprinzătorii, organizaţiile patronale, sindicale şi statul,
fiecare dintre aceştia având roluri şi funcţii bine determinate. Piaţa muncii este
reglementată în cel mai înalt grad şi înregistrează cele mai multe influenţe din partea
multor factori. În decursul timpului au fost create pe plan naţional şi internaţional diverse
instituţii şi mecanisme legislative, care accelerează sau frânează mecanismul de
funcţionare a pieţei muncii.
4) mecanismele de acţiune ale acestei pieţe prezintă anumite trăsături, care-i
conferă un grad mai ridicat de imperfecţiune (din punct de vedere al concurenţei), în
raport cu alte forme de piaţă. Pe de o parte salariul, ca preţ al muncii, libera concurenţă,
productivitatea marginală acţionează într-un cadru reglementat, dinainte acceptat de toţi
participanţii (agenţi economici). Pe de altă parte, salariul nu mai reprezintă unica pârghie
de reglare a volumului ocupării şi utilizării eficiente a forţei de muncă, iar mărimea
salariului nu mai rezultă doar din acţiunea mecanismelor pieţei, ci din reglementări
economico-juridice adoptate în fiecare etapă. Piaţa muncii este o piaţă cu concurenţă
imperfectă, putând fi apreciată fie ca piaţă de monopol, fie ca piaţă de oligopol, în funcţie
de gradul de organizare şi de constituire a cererii şi ofertei de către patronate şi sindicate.
5) segmentarea, structurarea pieţei muncii. Segmentarea pieţei muncii poate fi
analizată în funcţie de diferite criterii de referinţă
• segmentarea naturală – în principal dependentă de criterii demografice ( sex, vârstă,
mediu de reşedinţă etc.). Fiecare segment este caracterizat printr-o serie de trăsături,
mentalităţi şi comportamente specifice pe piaţa muncii;
• segmentarea în funcţie de forma de proprietate ( sector public, privat şi mixt);
• segmentarea ocupaţional – profesională şi educaţională etc.
Diferitele tipuri de segmentare se interferează, se combină în proporţii diferite.

- 14 -
Dincolo de criteriile de segmentare menţionate, criteriile economice şi sociale au o
importanţă deosebită. Din acest punct de vedere, piaţa muncii se divide practic într-o piaţă
principală, competitivă, caracterizată printr-un grad relative de securitate a locului de
muncă, nivel înalt de pregătire, salarii mari şi, respectiv, o piaţă secundară, căreia îi sunt
proprii instabilitatea locului de muncă, calificarea scăzută, salarii mici.
Aceste particularităţi imprimă anumite trăsături tranzacţiilor cu factorul muncă, spre
deosebire de tranzacţiile cu ceilalţi factori de producţie:
• munca nu poate fi vândută sau cumpărată decât închiriind capacitatea de muncă a
proprietarului;
• contractul de angajare a factorului muncă este strict determinat de anumite
reglementări legislative cu caracter de interdicţie cumpărătorul nu dispune în totalitate de
„marfa”sa; el nu o poate utiliza decât pentru prestarea activităţilor specificate în contract şi
în limita timpului de muncă convenit;
• deţinătorii forţei de muncă au mai puţine posibilităţi de utilizare alternativă a
acesteia ( munca în propria gospodărie, recreere), dar ei se pot sustrage pieţei cu o parte din
acest potenţial pentru anumite perioade de timp;
• tranzacţiile cu forţa de muncă sunt legate de criteriile de preferenţialitate ale
posesorilor acestei „mărfi”, înzestrarea nativă, educaţia, orientarea profesională, stilul de
viaţă, modelul cultural, motivaţiile valorice etc.;
• munca este singurul factor de producţie cu autoorganizare: posesorii forţei de
muncă se constituie în sindicate, cu scopul de a influenţa condiţiile tranzacţiilor pe piaţa
muncii
• sindicatele, reprezentând factorul muncă organizat, negociază direct conţinutul
normativ al instituţiilor pieţei muncii:condiţiile de muncă, nivelul salarizării, durata
timpului de lucru, criteriile de promovare şi participare, clauzele disponibilizării
(negocierii ), garantarea protecţiei sociale, dreptul legal la grevă etc;
• sindicatele pot utiliza o strategie de monopol, monopson sau oligopol, ori pot
recurge, prin forţa lor socială, la tactica de intimidare a partenerilor;
• sindicatele pot determina numeroase abateri de la regulile pieţei, ceea ce
deformează modelul raţional de comportament pe piaţa muncii.
Hotărâtoare pentru definirea cererii, cât şi a ofertei de muncă este condiţia lor salarială.

- 15 -
Cererea de muncă reprezintă nevoia reală de muncă salariată care se formează la un
moment dat într-o economie. Cererea de muncă depinde de ritmul de creştere economică,
de nivelul şi dinamica productivităţii muncii, de structura producţiei şi activităţilor
economico-sociale, de formele de ocupare şi regimul ocupării etc. Aceasta se exprimă prin
numărul de locuri de muncă şi nu include activităţile realizate de femeile casnice, militarii
în termen, studenţii şi alţi nesalariaţi.
Este necesar să se realizeze distincţia dintre nevoia de muncă (adică necesarul virtual
al volumului total de muncă) şi cererea de muncă (adică necesarul real al volumului total
de muncă, condiţionat de efectivitatea locurilor de muncă).
Cererea de muncă provine din partea firmelor care angajează, pe bază de contract,
lucrători specializaţi în diferite domenii de activitate, la un anumit preţ al muncii, numit
salariu. Cererea de pe piaţa muncii se constituie ca o sumă a cererilor individuale. Cererea
de muncă este o cerere derivată, ea fiind determinată de cererea de bunuri rezultate din
utilizarea muncii.
Cererea de muncă se restrânge sau se extinde în funcţie de creşterea sau de reducerea
salariului, conform legii generale a cererii.
La un anumit nivel al salariului, cererea de muncă poate înregistra o creştere sau o
reducere, în funcţie de o serie de factori, care se numesc condiţiile cererii de muncă.
Principalii factori care determină creşterea sau reducerea cererii de muncă sunt:
a) preţul bunurilor rezultate din utilizarea factorului muncă; între modificarea
preţurilor de pe piaţa diferitelor bunuri şi modificarea cererii de muncă există o relaţie
pozitivă;
b) gradul de substituire a muncii cu un alt factor de producţie influenţează negativ
cererea de muncă;
c) modificarea preţului unui alt factor de producţie care poate substitui munca
determină o modificare în aceeaşi direcţie a cererii de muncă;
d) nivelul calitativ al muncii – modificarea calităţii muncii determină o modificare în
acelaşi sens a cererii de muncă;
e) aşteptările întreprinzătorilor − considerând că toţi ceilalţi factori rămân constanţi,
evoluţia cererii de muncă depinde direct de previziunile întreprinzătorilor în legătură cu
mersul afacerilor.

- 16 -
Oferta de muncă reprezintă munca pe care o pot depune membrii societăţii în condiţii
salariale. Ea este asigurată de resursele de muncă existente pe piaţă.
Resursele de muncă ale unei ţări reprezintă totalitatea populaţiei în vârstă de muncă şi
aptă de muncă. Limitele vârstei de muncă sunt determinate de la o ţară la alta prin
legislaţie. Resursele de muncă se compun din:
- populaţia ocupată, inclusiv cea cuprinsă în gospodăria casnică;
- persoanele în vârstă de muncă, dar care sunt în şcoli, în armată etc.
Resursele de muncă ale unei ţări depind de o serie de factori demografici cum ar fi:
natalitatea, mortalitatea, durata medie a vieţii, condiţii de trai etc.
Populaţia în vârstă de muncă cuprinde totalitatea persoanelor aflate în limitele legale
de vârstă, indiferent dacă participă sau nu la vreo activitate.
Populaţia aptă de muncă cuprinde toate persoanele având vârsta legală de muncă şi
care pot să participe la muncă. Nu cuprinde persoanele invalide. Oferta de muncă se
exprimă prin numărul celor apţi de muncă, din care se scad femeile casnice, studenţii,
militarii în termen, cei care desfăşoară activităţi nesalariale şi cei care nu doresc să se
angajeze în nici o activitate.
Oferta individuală constă în numărul orelor de muncă pe care o anumită persoană
doreşte să le presteze. Pe piaţa muncii, comportamentul fiecărei persoane se află sub
incidenţa efectului de substituire şi a celui de venit.
Interesul de a avea un venit cât mai mare îl determină pe salariat să depună muncă
suplimentară, ceea ce are ca rezultat diminuarea timpului liber şi creşterea dificultăţilor de
refacere a forţei de muncă. Acesta este efectul de substituire, denumit aşa pentru că
înlocuieşte o parte din tipul liber al salariatului cu timp de muncă.
Atunci când salariul atinge o mărime care permite posesorului forţei de muncă să aibă
condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale, el îşi va reduce timpul de muncă în favoarea
timpului liber. Acesta este efectul de venit.
Prin urmare, între mărimea perioadei de muncă şi durata timpului liber există o relaţie
negativă: fiecare oră de muncă suplimentară, fiecare venit suplimentar obţinut, presupune o
reducere corespunzătoare a timpului liber.
Oferta totală de pe piaţa unei categorii specifice de muncă este asigurată de lucrătorii
angajaţi şi de cei care caută un loc de muncă. Ea nu este afectată de cele două efecte şi

- 17 -
acest fapt se datorează în principal, mobilităţii profesionale şi geografice a forţei de muncă.
Exemplu: dacă salariul real orar al unui lucrător se dublează, numărul orelor lucrate de
acesta poate să scadă, dar numărul total de ore lucrate va creşte ca urmare a creşterii
numărului celor care vor opta pentru această meserie.
Prin urmare, oferta de pe piaţa muncii poate să se extindă sau să se restrângă în funcţie
de modificarea salariului, considerat variabilă independentă, constituind un caz particular
al legii generale a ofertei.
Oferta de pe piaţa muncii poate să crească sau să scadă în funcţie de următorii factori
numiţi condiţiile ofertei:
a) numărul populaţiei;
b) rata participării la activitatea economică;
c) numărul mediu de ore lucrate anual;
d) structura pe sexe şi vârste a populaţiei;
e) tradiţii, obiceiuri şi credinţe religioase;
Oferta anuală de pe piaţa naţională a muncii este egală cu: axbxc.
Elasticitatea cererii şi ofertei de pe piaţa muncii înseamnă gradul în care aceste
forţe reacţionează la modificările intervenite în factorii care le influenţează. Ea se măsoară
şi are aceleaşi forme ca şi elasticitatea cererii şi ofertei de pe piaţa diferitelor bunuri.
Fiind o cerere derivată, toţi factorii care influenţează elasticitatea cererii de pe piaţa
diferitelor bunuri influenţează în aceeaşi direcţie elasticitatea cererii de muncă. Prin
urmare, factorii care influenţează elasticitatea cererii de muncă sunt:
a) cererea de produs finit. Dacă cererea pieţei pentru produsul finit este elastică, tot
aşa va fi şi cererea pentru factori (când elasticitatea cererii în funcţie de preţ pentru un
produs este mare, la o creştere a preţului are loc o reducere a producţiei, ceea ce va
determina scăderea numărului de angajaţi);
b) posibilitatea de substituire cu alţi factori. Pe măsură ce salariul creşte, firmele
vor încerca înlocuirea acestui factor cu altul mai ieftin. Aceasta va determina reducerea
numărului de angajaţi. Prin urmare, posibilitatea substituirii muncii cu alţi factori va
determina o elasticitate mai mare a cererii de muncă;
c) ponderea muncii în costurile totale ale producţiei. Cu cât ponderea muncii în
costurile totale ale producţiei va fi mai mare, cu atât cererea de muncă va fi mai elastică;

- 18 -
d) timpul. Pe diferite segmente ale pieţei muncii, atât cererea cât şi oferta sunt mai
elastice pe o perioadă mai îndelungată de timp decât pe o perioadă scurtă de timp,
deoarece:
• în cazul cererii, firmele au nevoie de o perioadă mai îndelungată de timp pentru a
substitui unele profesii sau de a înlocui munca cu capitalul;
• în cazul ofertei, diferenţele de salariu între diferitele pieţe specifice ale muncii
afectează în timp deciziile de alegere a unor ocupaţii.
Cererea şi oferta de muncă sunt două mărimi dinamice ce reflectă legăturile existente
între dezvoltarea economico-socială, ca sursă a cererii de muncă, şi populaţie, ca sursă a
ofertei de muncă. În acest sens, se impun atenţiei următoarele caracteristici ale cererii şi
ofertei de muncă:
a) pe termen scurt cererea de muncă este invariabilă, deoarece dezvoltarea unor
activităţi existente şi iniţierea altora noi, generatoare de locuri de muncă, presupune o
anumită perioadă de timp;
b) oferta de muncă în ansamblul său se formează în decursul uni timp îndelungat în
care creşte şi se instruieşte fiecare generaţie de oameni până la vârsta la care se poate
angaja;
c) posesorii forţei de muncă au o mobilitate relativ redusă, oamenii nu se deplasează
dintr-o localitate în alta şi nu-şi schimbă cu uşurinţă munca, ci sunt ataşaţi mediului
economico-social, chiar dacă nu au avantaje economice. Oferta de forţă de muncă depinde
de vârstă, sex, starea sănătăţii, psihologie, condiţii de muncă etc., aspecte care nu sunt
neapărat de natură economică;
d) oferta de forţă de muncă este eminamente perisabilă şi are caracter rigid. Cel care
face oferta trebuie să trăiască, nu poate aştepta oricât angajarea pe un loc de muncă;
e) generaţiile de tineri nu sunt crescute de părinţii lor ca nişte mărfuri sau pentru a
deveni salariaţi, ci ca oameni. Paul Samuelson scrie în lucrarea sa “Economics” că, “omul
este mai mult decât o marfă”;
f) cererea şi oferta de muncă nu sunt omogene, ci se compun din segmente şi grupuri
neconcurenţiale sau puţin concurenţiale, neputându-se substitui reciproc decât în anumite
limite sau deloc.
Piaţa muncii, ca expresie a raporturilor dintre cerere şi ofertă, se desfăşoară în două

- 19 -
trepte sau faze. Prima fază se manifestă pe ansamblul unei economii sau pe segmente mari
de cerere si ofertă determinate de particularităţile tehnico-economice ale activităţilor. În
cadrul primei faze se formulează condiţiile generale de angajare a salariaţilor şi se
conturează principiile care acţionează la stabilirea salariilor şi o anumită tendinţă de
stabilire a salariilor la nivel înalt sau scăzut. A doua fază reprezintă o continuare a primeia
şi constă în întâlnirea în termeni reali a cererii cu oferta de muncă, în funcţie de condiţiile
concrete ale firmei şi salariaţilor ei. Cererea se dimensionează precis, ca volum şi ca
structură, pe baza contractelor şi altor angajamente asumate de firmă, iar oferta se
delimitează precis, ca volum şi structură, pe baza contractelor şi altor angajamente asumate
de firmă, iar oferta se delimitează şi ea pornind de la programul de muncă, numărul de ore
suplimentare pe care salariaţii acceptă să le efectueze sau nu. Din confruntarea cererii cu
oferta de muncă la acest nivel se determină mărimea şi dinamica salariului nominal.

1.2. VOLUMUL RESURSELE DE MUNCĂ

Resursele de muncă existente la un moment dat în societate exprimă numărul


persoanelor capabile de muncă, respectiv acea parte a populaţiei care posedă ansamblul
capacităţilor fizice şi intelectuale ce îi permit să desfăşoare o activitate utilă.
Resursele de muncă sunt caracterizate de mai multi parametri:
- volumul acestora
- indicatori specifici
- grad de ocupare
- grad de neocupare
- productivitate
Volumul resurselor de muncă (RM) se determină pe baza următoarei relaţii:
RM = PVM – PVMIM + PAVML;
Unde:
PVM = populaţia cuprinsă în limitele vârstei de muncă;
PVMIM = populaţia cuprinsă în limitele vârstei de muncă, dar inaptă de muncă;
PAVML= populaţia din afara limitelor vârstei de muncă, dar care lucrează.
Numărul populaţiei în limitele vârstei de muncă (PVM) determină în mod hotărâtor

- 20 -
nivelul şi structura resurselor de muncă şi cuprinde totalitatea persoanelor a căror vârstă
este cuprinsă între vârsta de intrare şi vârsta de ieşire din activitate.
Limitele de vârstă între care o persoană se consideră că poate participa la
activitatea socială se stabilesc prin legislaţia fiecărei ţări. În România, în prezent, limitele
vârstei de muncă sunt 16 – 63 ani si 9 luni pentru bărbaţi şi 16 –58 ani si 9 luni pentru
femei.
Având în vedere că în statisticile naţionale limitele de vârstă de intrare şi/sau de
ieşire din activitate sunt diferite, în comparaţiile internaţionale trebuie utilizate limite
standard.
Limitele vârstei de muncă sunt determinate de nivelul de dezvoltare economică a
fiecărei ţări. Astfel, în ţările mai puţin dezvoltate limita minimă a forţei de muncă este mai
scăzută, iar în ţările dezvoltate din punct de vedere economic limita minimă este mai
ridicată (ca urmare a prelungirii duratei şcolii obligatorii), existând şi posibilitatea ca limita
maximă să fie mai ridicată (ca urmare a duratei de viaţă mai mare a acestei ţări).
Caracterizarea resurselor de muncă se realizează cu ajutorul Balanţei resurselor
de muncă.Această balanţă cuprinde, structuraţi după diferite crietii mai mulţi indicatori
sintetici, după cum urmează:
Balanţa resurselor de muncă
Tabelul 1.1.
Resurse de muncă Utilizarea resurselor de muncă
I.Resursele de muncă(RM) II.Populaţia ocupată(PO)
• PVM -pe ramuri
• PVMIM(-) III.Rezervele de muncă(RZM)

• PAVML(+) • elevi şi studenţi în vârstă de muncă,


care nu lucrează
• militari în termen
• persoane casnice
• şomeri etc.

Între indicatori există relaţia de echilibru:


RM=PO+RZM
Pentru caracterizarea volumului resurselor de muncă se pot folosi şi alţi indicatori:

- 21 -
• Populaţia aptă de muncă – se determină ca diferenţă între numărul total al
populaţiei în vârstă de muncă şi numărul populaţiei cuprinse în limitele vârstei
de muncă, dar incapabilă de muncă;
• Resursele de muncă disponibile – exprimă potenţialul de muncă care poate
fi folosit în activitatea economico-socială şi se determină scăzând din volumul
resurselor de muncă, populaţia în vârstă de muncă cuprinsă în procesul de
învăţământ şi militarii în termen;
• Populaţia potenţial activă – cuprinde populaţia în vârstă de 15 – 63 ani şi
exprimă, într-o formă generală, resursele de muncă; acest indicator poate fi
folosit în comparaţiile internaţionale.

1.3. INDICATORI SPECIFICI

Pentru caracterizarea volumului forţei de muncă se utilizează următorii indicatori


specifici:
• Populaţia activă
• Populaţia ocupată
• Numărul salariaţilor
• Fondul de timp de muncă efectiv lucrat
Populaţia activă (PA) din punct de vedere economic include toate persoanele de 14 ani
şi peste, apte de muncă, care, într-o perioadă de referinţă specificată, furnizează forţa de
muncă disponibilă (utilizată sau neutilizată) pentru producerea de bunuri şi servicii în
economia naţională.
Într-o formulă generală, populaţia activă cuprinde populaţia ocupată (PO) şi
şomerii (S), după următoarea structură:
PA= PO + S

Populaţia ocupată (PO):


• Salariaţii civili – persoana care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de
muncă într-o unitate economică sau socială, inclusiv elevii şi studenţii încadraţi şi

- 22 -
pensionarii reîncadraţi în muncă pe baza unui contract de lucru;
• Patron – persoana care, având unul sau mai mulţi angajaţi (salariaţi), conduce
activitatea în propria sa unitate (întreprindere, agenţie, atelier, magazin, birou, fermă
etc.);
• Lucrător pe cont propriu- persoana care exercită activitatea în propria sa unitate şi
nu are angajaţi)salariaţi)
• Lucrători familial neremunerati -persoane care desfăşoară o activitate aducătoare de
venit în cadrul gospodăriei din care fac parte pentru care nu primesc remuneraţie în
bani sau dde altă natură;gospodăria ţărănească (agricolă) este considerată o astfel de
unitate;
• Membrii ai asociaţiilor cooperatiste(meşteşugăreşti şi de credit)
• Militarii de carieră;
• Militarii în termen.
Populaţia activă neocupată (sau şomerii)
• persoane în căutarea unui alt loc de muncă
• persoane în căutarea primului loc de muncă
Populaţia inactivă din punct de vedere economic:
• persoane casnice;
• elevi şi studenţi, exclusiv cei care exercită o activitate economică sau socială pe
baza unui contract de muncă;
• pensionari, exclusiv cei reîncadraţi;
• persoane întreţinute de alte persoane: copii preşcolari, bătrâni, persoane handicapate
şi invalizi;
• persoane întreţinute de stat: copii şi bătrâni aflaţi în întreţinerea unor instituţii
publice (casa copilului, cămine pentru bătrâni etc.);
• persoane care se întreţin din alte venituri decât cele provenite din muncă (închirieri,
dobânzi, economii, rente, dividende).
Orice persoană în orice moment se poate încadra – din punct de vedere al poziţiei pe
piaţa muncii – într-una din următoarele trei categorii:
• persoana ocupată = persoana activă inclusă în forţa de muncă

- 23 -
• persoana neocupată (şomer)
• persoana inactivă (în afara forţei de muncă)
Populaţia obişnuit activă se determină cu ocazia recensămintelor, perioada de
referinţă fiind de obicei anul caracteristic (sau precedentele 12 luni). Criteriul în funcţie de
care se stabileşte categoria în care se include o persoană este numărul săptămânilor:
• dacă numărul săptămânilor în care persoana respectivă a avut statut de “ocupat” şi
“neocupat” în perioada de referinţă este preponderent, atunci se include în populaţia
obişnuit activă;
• dacă numărul săptămânilor în care persoana respectivă a fost inactivă (nici ocupat,
nici neocupat) este preponderent, atunci se include în populaţia obişnuit inactivă;
Populaţia curent activă se determină cu ocazia anchetelor asupra forţei de muncă,
perioada de referinţă fiind de obicei o săptămână. Criteriul în funcţie de care se stabileşte
categoria în care se include o persoană este “ora”.
• dacă persoana respectivă a lucrat cel puţin o oră în săptămâna luată ca perioada de
referinţă sau a fost în şomaj, atunci ea include în populaţia curent activă;
• dacă persoana respectivă nu a lucrat nici cel puţin o oră şi nici nu era în şomaj în
perioada de referinţă, atunci se include în populaţia curent inactivă.
Populaţia activă, în cele două variante, se calculează pe baza a trei surse de date:
1. Recensământul populaţiei, caz în care se determină populaţia obişnuit activă,
ca o media anuală a perioadei de referinţă.
2. Ancheta asupra forţei de muncă este metoda principală de investigare a pieţei
forţei de muncă, caz în care se determină populaţia curent activă. În România, prima
anchetă asupra forţei de muncă s-a organizat în luna martie 1994, urmând ca, în
perspectivă, cercetarea să devină bianuală şi apoi trimestrială, lucru impus de dinamica
modificărilor pe piaţa muncii. Ancheta s-a realizat pe un eşantion reprezentativ la nivelul
ţării, eşantion ce a cuprins 15.000 de locuinţe, făcând obiectul anchetei toate persoanele din
gospodăriile selectate.
3. Sursele administrative permit estimarea populaţiei active prin însumarea
următoarelor elemente:
• populaţia ocupată civilă – POc, evaluată pe baza informaţiilor înregistrate la
Ministerul Finanţelor (în special în bilanţurile contabile ale agenţilor economici);

- 24 -
• efectivele militare (militari în termen şi militari de carieră) – M, informaţii furnizate
de ministerele respective (MapN, MI, SRI etc);
• numărul şomerilor – S, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei
Sociale.
Utilizând aceste elemente se obţine populaţia activă:
PA= POc + M+ S
Informaţiile care caracterizează populaţia activă pot fi structurate după mai multe
criterii:
1. Structura după sexe a populaţiei active permite evidenţierea ponderii bărbaţilor (pM) şi
a femeilor (pF) în totalul populaţiei active, atât pentru întreaga economie naţională, cât şi pe
ramuri de activitate.
2. Structura după vârstă a populaţiei active.
Analiza unor astfel de serii cu distribuţie de frecvenţe permite calculul şi interpretarea unor
indicatori cu o semnificaţie deosebită: vârstă medie a populaţiei active, intervalul median şi
mediana, intervalul modal şi modulul.
3 Structura pe sectoare de activitate a populaţiei active, respectiv gruparea populaţiei
active pe cele trei sectoare: sectorul primar (agricultura, silvicultura, economia vânatului şi
pescuitul), sectorul secundar (industria şi construcţiile) şi sectorul terţiar (serviciile).
Această repartiţie este unul din criteriile de analiză a nivelului de dezvoltare
economică a unei ţări. Astfel, compararea structurilor sectoriale ale populaţiei active din
ţări cu niveluri diferite de dezvoltare economice ne conduce la constatarea că ţările
dezvoltate se caracterizează – în opoziţie cu ţările mai puţin dezvoltate – printr-o pondere
ridicată a populaţiei active din sectorul terţiar şi o pondere foarte scăzută în sectorul primar.
4. Structura pe ramuri a populaţiei active permite stabilirea locului diferitelor
ramuri în ansamblul economiei naţionale din punct de vedere al ponderii populaţiei active.
5. Structura populaţiei active pe categorii socio-profesionale
La recensământul populaţiei din iulie 2002 s-a utilizat o structură corespunzătoare
recomandărilor făcute de organismele de specialitate ale O.N.U. şi C.E.E.: agricultori
particulari, membrii ai asociaţiilor agricole, salariaţi cu ocupaţii agricole, patroni, liber
profesionişti, salariaţi cu ocupaţii neagricole (exclusiv muncitori), meseriaşi şi comercianţi
particulari, personal al cooperaţiei meşteşugăreşti şi de consum, muncitori salariaţi.

- 25 -
În analizele economice, precum şi în comparaţiile internaţionale, populaţia activă
este corelată cu populaţia totală sau cu anumite segmente ale acesteia, determinându-se
ratele de activitate.
1. Rata generală de activitate (RGA)
Este raportul procentual între numărul persoanelor active (PA) şi numărul total al
populaţiei (P):
PA
RGA = ∗100
P
2. Rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă
Este raportul procentual între numărul persoanelor active(PA) şi numărul
persooanelor în vârstă de muncă(PVM):
PA
RAPVM = ∗100
PVM
3. Rate specifice de activitate
A. pe sexe
Rata de activitate masculină (RAm), respectiv feminină (RAf), este raportul procentual între
numărul populaţiei active masculine (PAm), respectiv feminine(PAf) şi populaţia totală
masculină (Pm), respectiv feminină (Pf) în vârstă de muncă..
PA m PA f
RAm = * 100 RAf = * 100
Pm Pf

Rata de activitate masculină are valori foarte apropiate în toate ţările, indiferent de
nivelul lor de dezvoltare economică, lucru explicabil prin simplul motiv ca forţă de muncă
masculină trebuie să fie în activitate, să desfăşoare o muncă în producţia socială. În schimb,
rata de activitate feminină – important indicator sociologic, economic şi demografic –
înregistrează mari diferenţieri între ţări, fiind influenţată nu numai de structura demografică
a populaţiei, ci şi de întregul context social – economic al ţării respective (structura
economiei naţionale, nivelul de instruire al femeii, tradiţii, religie, etc) .
B. pe medii
Rata de activitate în mediul urban (RAu), respectiv rural (RAr) este raportul procentual între
numărul persoanelor active din mediul urban (PAu), respectiv rural (RAr) şi numărul total al
populaţiei din mediul urban (Pu), respectiv rural (Pr).

- 26 -
PAu PA r
RAu = * 100 RAr = * 100
Pu Pr

C. pe grupe de vârstă
Rata de activitate la vârsta “i” (RAi) este raportul procentual între numărul populaţiei active
de vârsta “i” (PAi) şi numărul total al populaţiei de vârsta “i” (PI).
PAi
RAi = * 100
Pi

Pe baza acestor rate se pot trasa curbe de activitate care sunt reprezentări grafice ale
ratelor de activitate specifice pe vârste şi pe sexe.Între acestea o importanţă majoră o au
ratele de activitate la grupele marginale de vârstă(sub 20 de ani şi peste 60 de ani),care
exprimă,pe de o parte,efectul şcolarizării, deci al “intrărilor”în populaţia activă şi,pe de altă
parte, efectul legislaţiei muncăă şi al nivelului de trai, deci al “ieşirilor “ din activitate.
De menţionat că în ţările dezvoltate,ratele de activitate la populaţia sub 20 de ani
sunt mici, în timp ce ratele la peste 60 de ani sunt relativ mari. În ţările mai puţin dezvoltate
situaţia este inversă.
4. Rata de întreţinere(RI)
Reprezintă numărul de persoane inactive (PIA) ce revin la 1000 persoane active (PA).
PIA
RI = * 1000
PA
Populaţia ocupată este segmentul cel mai important al populaţiei active şi cuprinde
toate persoanele de 14 ani şi peste, care, în perioada de referinţă, au efectuat o activitate
economică sau socială producătoare de bunuri şi servicii în una din ramurile economiei
naţionale, în scopul obţinerii unor venituri sub formă de salarii, plata în natură sau alte
beneficii.
În comparaţie cu populaţia activă (PA), populaţia ocupată (PO) nu cuprinde şomerii
(S): PO = PA – S
În majoritatea cazurilor se calculează populaţia ocupată civilă(POc), prin exceptarea
forţelor armate (A) şi a salariaţilor organizaţiilor politice şi obşteşti (O).
POc = PO-A-O
Populaţia ocupată cuprinde atât personalul salariat, cât şi personalul nesalariat
(patroni, lucrători pe cont propriu, lucrători familiali neremuneraţi, membrii asociaţiilor
cooperatiste) care îndeplinesc criteriile de bază:

- 27 -
• la recensământ: numărul săptămânilor lucrate în anul de referinţă să fie
preponderent;
• la anchetă: să fi lucrat în săptămâna de referinţă cel puţin o oră (pentru lucrătorii pe
cont propriu şi lucrătorii familiali neremuneraţi care lucrează în agricultură, durata
minimă este de 15 ore).
Definirea populaţiei ocupate la anchetă are un caracter extensiv, criteriul impus
fiind îndeplinit şi de numeroase persoane înscrise la oficiile de forţă de muncă şi şomaj, dar
care desfăşoară activităţi în timp redus, ocazionale sau sezoniere. Aşa se explică faptul că
între populaţia ocupată înregistrată la recensământ şi la anchetă există – în general – o
diferenţă în defavoarea primei.
De asemenea, în populaţia ocupată se includ atât persoanele prezente la lucru, cât şi
cele temporar absente de la lucru, dar care îşi păstrează legătura formată cu locul de muncă
(concedii de odihnă, de boală, de maternitate, fără plată, de studii, pentru incapacitate
temporară de muncă; greve; cursuri de perfecţionare profesională; suspendare temporară a
lucrului datorită condiţiilor meteorologice, conjuncturi economice, penurie de materii
prime şi energie etc). Din aceste motive se poate aprecia ca populaţia ocupată nu este cea
mai bună estimare a forţei de muncă pentru calculul productivităţii sociale a muncii, între
volumul producţiei de bunuri şi servicii şi populaţia ocupată (în calitate de resursă de
muncă utilizată) neexistând întotdeauna o legătură directă.
Productivitatea socială a muncii ar trebui să se determine pe baza timpului efectiv la
nivelul economiei naţionale (în ore om), însă acest indicator nu se calculează decât la
nivelul unor ramuri (industrie, construcţii).
Între structurile populaţiei ocupate, cele mai utilizate pentru caracterizarea unor
proporţii macroeconomice şi pentru efectuarea comparaţiilor internaţionale sunt:
• structura după sex şi după vârstă
• structura pe sectoare de activitate
• structura pe ramuri
• structura pe forme de proprietate

În analizele economice ,populaţia ocupată este corelată cu populaţia totală sau cu


segmente ale acesteia,obţinându-se:

- 28 -
• rata brută de ocupare,care exprimă ponderea populaţiei ocupate în populaţia totală
• rate specifice de ocupare, calculate pe sexe, pe grupe de vârstă şi pe medii
• rate de ocupare a populaţiei potenţial active, care exprimă ponderea populaţiei
ocupate în populaţia de vârstă 15-65 de ani; acest indicator atenuează diferenţele
dintre ţări privind limitele vârstei legale de muncă, şi ca urmare, are o largă utilizare
în comparaţiile internaţionale
• rata de ocupare a resurselor de muncă
1. Rata generală a ocupării sau rata brută a ocupării are următoarea formulă:
PO
RGO= ∗100
P
2. Rate specifice de ocupare
A. Pe sexe
-Rata de ocupare masculină
PO m
ROm = ∗100
Pm

unde POm –populaţia ocupată masculină


Pm –populaţia totală masculină
-Rata de ocupare feminină
PO f
ROf = ∗100
Pf

B. Pe medii
-Rata de ocupare urbană
PO u
ROu= ∗100
Pu

-Rata de ocupare rurală


PO r
ROr= ∗100
Pr

Numărul salariaţilor este un alt indicator care exprimă volumul forţei de muncă,
cuprinzând numai persoanele care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă.
În numărul salariaţilor se cuprind atât persoanele prezente la lucru, cât şi cele care

- 29 -
absentează din diferite motive, dar păstrează relaţii contractuale cu unitatea economică.
Numărul salariaţilor se determină ca existent la un moment dat, deci este un
indicator de stoc (de moment). Faptul că, în caracterizarea activităţii desfăşurate de o
unitate economică, numărul salariaţilor se corelează cu indicatorii de intervale (de flux)
cum ar fi producţia şi consumul, face ca, pentru asigurarea compatibilităţii, să se calculeze
şi numărul mediu al salariaţilor. Pe ramuri şi la nivelul economiei naţionale, numărul mediu
al salariaţilor rezultă din însumarea numărului mediu al salariaţilor existent în unităţile
economice.
Legătura între persoanele care beneficiază de sistemul de protecţie socială şi de
sistemul de asigurări sociale şi persoanele care contribuie la formarea acestoor fonduri este
pusă în legătură de
Rata de dependenţă economică
PAVM
RD= ∗100 unde PAVM-populaţia în afara vârstei de muncă; PVM-populaţia în
PVM
vârstă de muncă.

1.4. GRADUL DE NEOCUPARE A RESURSELOR DE MUNCĂ

Unul din obiectivele principale ale politicii economice, în orice ţară, este acela al
asigurării ocupării depline a forţei de muncă. Problema ocupării forţei de muncă constituie
una din preocupările importante ale analizei macroeconomice. În cazul analizei
macroeconomice prin ocuparea deplină a forţei de muncă se înţelege o situaţie când rata
şomajului are un anumit nivel, acceptat (circa 4% este considerată rata naturală a
şomajului). De aceea se consideră mai indicat termenul de ocupare înaltă a forţei de muncă
în locul celui de ocupare deplină totală).
În statisticile naţionale şi internaţionale se operează simultan cu mai mulţi indicatori
privind numărul şomerilor şi rata şomajului.

În ceea ce priveşte numărul şomerilor, cei mai utilizaţi indicatori sunt:


Numărul şomerilor în sens BIM – Biroul Internaţional al Muncii – (sau definiţia
standard a şomajului) este alcătuit din toate persoanele de 14 ani şi peste, care, în cursul

- 30 -
perioadei de referinţă, îndeplinesc simultan următoarele condiţii:
• nu lucrează, neavând un loc de muncă
• sunt disponibile să înceapă imediat lucrul
• sunt în căutarea unui loc de muncă
În consecinţă, sunt considerate şomeri:
• persoanele concediate
• persoanele în căutarea primului loc de muncă (absolvenţi ai învăţământului
secundar, profesional, universitar)
• persoanele (de regulă femei) care, după o întrerupere voluntară a activităţii, solicită
reluarea acesteia.
• Persoanele ocupate cu timp parţial, temporar sau sezonier, aflate în căutarea unui
loc de muncă cu timp complet
• Persoanele care şi-au pierdut sau au renunţat la statutul anterior (lucrător
independent, patron, lucrător familial neremunerat) şi caută pentru prima dată loc de
muncă salariat.
Numărul şomerilor înregistraţi este alcătuit din toate persoanele care au declarat
că în perioada de referinţă erau înscrise la oficiile de forţă de muncă şi şomaj, indiferent
dacă primeau sau nu ajutor de şomaj sau alocaţie de sprijin.
Numărul şomerilor – aşa cum a fost definit de primii doi indicatori – ascunde o
parte importantă din timpul de muncă neutilizat. Astfel, ca urmare a recesiunii economice,
un segment mai mare sau mai mic al populaţiei ocupate este afectat de reducerea numărului
de ore prestate, fără a fi cuprins din punct de vedere statistic în categoria de şomeri. Aceste
persoane se află, de fapt, în şomaj parţial, fenomen manifestat în special prin întreruperea
temporară a lucrului, ca urmare a conjuncturii economice, a penuriei de materii prime şi
energie etc. În aceste condiţii, pentru cuantificarea în întregime a şomajului, se utilizează
indicatorul “timp de muncă disponibil neutilizat”, care cumulează atât timpul de muncă
neutilizat de către populaţia neocupată (şomerii), cât şi timpul de muncă neutilizat de către
o parte din populaţia ocupată (aflată în stare de şomaj).
Rata şomajului este un indicator prin intermediul căruia se măsoară intensitatea
şomajului, calculându-se sub forma unui raport între numărul de şomeri şi populaţia de
referinţă (de obicei populaţia activă).

- 31 -
În practică, în funcţie de obiectivele urmărite, de informaţiile disponibile şi de
legislaţia în vigoare, se utilizează mai multe tipuri de rate de şomaj:
1. Rata generală a şomajului (RGS), ca raport procentual între numărul de şomeri (S) şi
populaţia activă civilă (PAc) :
S
RGS= ∗100
PA c

PAc= POc+S
POc – populaţia ocupată civilă
2. Rate parţiale de şomaj(RSI), ca raport procentual între numărul de şomeri (S) şi
populaţia activă civilă(PAc)
Si
RSI= ∗100
PAci

Astfel se pot calcula rate parţiale de şomaj pe sexe,grupe de vârstă, categorii socio-
profesionale, judeţe.
3. Rata integrală de şomaj(RIS) , care include şi şomajul parţial şi se calculează ca raport
procentual între timpul de muncă disponibil al populaţiei neocupate şi în stare de şomaj
parţial(subocupare vizibilă) notat cu TMn şi timpul de muncă disponibil total(TMt).
În practica mondială, pentru colectarea informaţiilor privind şomajul, sunt utilizate
trei surse de date:
Recensământul populaţiei, ca înregistrare totală, la care criteriul prin care o persoană este
considerată în stare de şomaj este acela ca, în perioada de referinţă (de obicei un an),
numărul săptămânilor în care persoana respectivă a fost neocupată să fie predominant în
raport cu numărul săptămânilor în care aceeaşi persoană a avut o slujbă. Pe baza acestei
surse de date se obţine numărul şomerilor ca medie a anului de referinţă.
Ancheta asupra ocupării forţei de muncă efectuată în gospodăriile populaţiei este
considerată cea mai adecvată sursă de date şi metoda de investigare pentru măsurarea, sub
diferite aspecte şi cu ajutorul a diverşi indicatori, a şomajului.
Sursele administrative de colectare a informaţiilor, deşi sunt cel mai accesibile, au
limite în caracterizarea complexă a şomajului, oferind numai informaţii parţiale privind
proporţiile acestui fenomen.
La sfârşitul fiecărei luni, oficiile de forţă de muncă ale Ministerului Muncii, Familiei şi

- 32 -
Protecţiei Sociale furnizează date privind numărul persoanelor care solicită un loc de
muncă (prin înscrierea la oficiile de forţă de muncă).
În statistica curentă din România aceasta este principala sursă de date, pe baza căreia s-
au constituit serii lunare de indicatori privind:
- numărul şomerilor (în fapt, numărul persoanelor înscrise la oficiile de forţă de
muncă);
- rata şomajului;
- structura celor care solicită locuri de muncă pe sexe, pe grupe de vârstă, după durata
şomajului, pe categorii socio-profesionale şi pe judeţe.
Rata de ocupare a populaţiei cu varstă de munca (15-64 de ani) a fost în trimestrul trei
din 2009 de 60,4%, în conditiile în care ţinta la nivel european este de 70%, potrivit datelor
publicate miercuri de Institutul National de Statistică.
Nivelul gradului de ocupare a forţei de muncă din T3 este inferior celui din T2 cu 0,1
puncte procentuale, dar superior celui din T1 cu 1,2 puncte procentuale.Ca şi în trimestrele
anterioare, gradul de ocupare a fost mai mare pentru barbati (67,2%) decât pentru femei
(53,5%). Rata de ocupare a tinerilor (cu vârsta cuprinsa între 15-24 de ani) a fost de
26,1%.Rata de ocupare a forţei de muncă este, în opinia unor economisti, mult mai
releventă decat rata şomajului. "În timp ce rata somajului ne spunea, în 2008, că doar 4,4%
dintre romani din populaţia activă nu au un loc de muncă, rata ocupării ne spune că în
realitate 41% din românii care ar putea munci în România nu o fac", scrie Liviu Voinea în
cartea "Sfârsitul economiei iluziei", lansată în toamnă. Potrivit datelor INS, rata somajului
BIM a fost în T3 de 6,8%, în crestere fată de T2 când a fost 6,3% şi fată de T1 când a fost
5,4%.Rata somajului BIM a fost mai mare decât rata somajului înregistrat în cele trei luni
aferente T3. Cele doua rate ale şomajului nu sunt comparabile din cauza perioadelor de
referinţă şi sferei de cuprindere diferite.

1.5. EFICIENŢA UTILIZĂRII RESURSELOR DE MUNCĂ

În teoria şi practica economică, categoria de productivitate exprimă eficienţa utilizării

- 33 -
factorilor de producţie. Productivitatea unui factor de producţie este raportul dintre
producţia obţinută cu ajutorul factorului respectiv şi cantitatea acelui factor utilizată în
cursul perioadei de calcul. În această formă, productivitatea este deci raportul dintre un
output (efect) şi un input (efort).
Exprimarea inputului (forţei de muncă) se poate realiza cu ajutorul indicatorilor:
populaţie ocupată, număr mediu de salariaţi, timp efectiv lucrat în ore-om şi zile-om.
Acesta din urmă exprimă cel mai fidel cantitatea de muncă consumată şi deci asigură cea
mai bună exprimare a productivităţii muncii.
Nivelul productivităţii muncii se determină:
• la nivelul economiei naţionale (productivitatea socială a muncii), ca raport
între produsul intern brut (PIB) şi populaţia ocupată totală:
PIB
W =
∑T
• la nivelul fiecărei ramuri (W), ca raport între valoarea adăugată brută
obţinută în ramura respectivă (VAB) şi populaţia ocupată în ramura
respectivă (T):
VAB
W =
T
În 2009 productivitatea muncii din România a crescut în primele şapte luni cu 5,7%
faţă de aceeaşi perioadă din 2008, ceea ce indică faptul că disponibilizările au cântărit greu.
În iulie 2009, productivitatea muncii s-a îmbunătăţit semnificativ, cu 15,5% fată de iulie
2008. La nivel naţional, deşi ocupăm primul loc în Europa la numărul de ore petrecute la
serviciu (41,8 ore pe saptămână, faţă de Franţa, care ocupă ultimul loc cu numai 38,4 ore),
cu productivitatea nu stăm la fel de bine. Conform statisticilor întocmite de Eurostat,
românii ocupă de mai multi ani ultimele poziţii în clasamentul european al productivităţii
anuale a angajaţilor, iar estimările pentru 2010 spun că România se va clasa pe ultimul loc.
În special în perioade de criză, cresterea productivităţii muncii şi controlul costurilor
ar trebui să fie principalele preocupări ale managerilor.

CAPITOLUL 2
INSTITUŢIILE PIEŢEI MUNCII ÎN ROMÂNIA

- 34 -
2.1. INSTITUŢIILE PIEŢEI MUNCII ÎN ROMÂNIA
SCURT ISTORIC

Piaţa muncii a suferit schimbări puternice în ultimul deceniu .Modificarile apărute au


creat nevoia unor instituţii, unele moderne, flexibile cu capacitatea de a răspunde acestor
provocări.

Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale este una din instituţiile


administraţiei centrale cu o istorie zbuciumată. Înfiinţat în 1920, în baza Decretului – Lege
nr.1327/29 martie 1920 publicat în Monitorul Oficial din 30 martie 1920, îşi desfăşoară
activitatea neîntrerupt (chiar dacă sub alte denumiri), cunoscând 20 de forme de organizare.
A fost condus până în prezent de 67 de miniştrii, unii dintre ei având mai multe mandate.

Perioada care a urmat încetării primului război mondial a fost una grea pentru
România, care trebuia să-şi refacă economia. Condiţiile grele de trai au acutizat conflictele
colective şi au generat şomaj.
În această situaţie Guvernul este obligat să înfiinţeze o instituţie centrală care să
ocrotească interesele salariaţilor şi să reprezinte un partener de dialog social.
Primul articol al Decretului - lege nr. 1879 din 26 aprilie 1920 privind organizarea
ministerului prevedea: ’’Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale, înfiinţat prin Decretul-lege
nr. 1327/ 1920 are drept scop pregătirea, aplicarea şi supravegherea aplicării tuturor legilor
şi regulamentelor privitoare la asigurările sociale şi mutualitatea liberă; ocrotirea şi
organizarea muncii; cooperaţia orăşenească; asistenţa socială precum şi a oricăror alte legi
şi regulamente de prevederi de ocrotire socială care le vor fi date în atribuţiune’’.
Începând cu anul 1990 apare o efervescenţă legislativă în acest domeniu în dorinţa de
a reglementa noile realităţ sociale. De asemenea cresc competenţele Ministerului Muncii,
fiind necesară o reformă instituţională realizată în mai multe etape, având ca rezultat
apariţia unor instituţii noi la nivel central, aflate în coordonare sau subordonate Ministerului
Muncii.
În data de 5 ianuarie 1990 Ministerul muncii şi ocrotirilor sociale se înfiinţeaza
prin reorganizarea Ministerului Muncii prin Decretul CFSN nr. 23/1990.În iulie 1998 se

- 35 -
înfiinţează Agenţia Naţională pentru Ocuparea forţei de Muncă. Indiferent de forma sub
care a funcţionat, Ministerul Muncii s-a axat pe ocuparea, pregătirea şi formarea
profesională. Datorită reformei economice, cerinţelor societăţii şi importantelor schimbări
socio-economice apărute după 1990, a fost necesară înfiinţarea unei instituţii care să se
ocupe special de ocuparea forţei de muncă, de pregătirea profesională şi de îndrumarea
persoanelor în căutarea unui loc de muncă, dar şi, de efectuarea plăţilor băneşti pentru
populaţia beneficiară. În acest sens, în anul 1999, şi-a început activitatea Agenţia Naţională
pentru Ocupare şi Formare Profesională, instituţie publică de interes naţional, cu
personalitate juridică care şi-a schimbat denumirea în anul 2000, devenind Agenţia
Naţională pentru Ocuparea forţei de Muncă (ANOFM).
Dintr-o instituţie care se ocupa cu plata drepturilor baneşti ale şomerilor, Agenţia s-
a transformat într-un furnizor de servicii pentru persoanele în cautarea unui loc de muncă,
în prezent oferind o paletă largă de servicii, cum sunt: consilierea profesională, cursurile de
formare profesională, serviciile de preconcediere, medierea muncii, consultanţă pentru
iniţierea unei afaceri, subvenţionarea locurilor de muncă în care sunt încadrate persoane din
rândul categoriilor defavorizate ale populaţiei, acordarea de credite avantajoase pentru
crearea de noi locuri de muncă, şi multe altele.
16 iunie 1999 se înfiinţează Inspecţia Muncii
Primele dispoziţii, având ca obiect condiţii de igienă şi de protecţie a muncii
datează încă din anii 1800 (Legea sanitară din 1885 şi Regulamentul industriilor insalubre
din 1894).
După anul 1990, a fost necesară înfiinţarea unei instituţii care să se ocupe de
urmărirea îndeplinirii obligaţiilor legale de către angajatori în domeniul relaţiilor de muncă,
precum şi a celor referitoare la condiţiile de muncă, apărarea vieţii, integrităţii corporale şi
sănătăţii salariaţilor şi a altor participanţi la procesul de muncă, în desfăşurarea activităţi.
Încă de la înfiinţare, Inspectia Muncii a funcţionat ca organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, aflat în subordinea Ministerului Muncii. Aceasta a fost
înfiinţată în baza Legii nr. 108/1999 – republicată şi a H.G. nr.767/1999 - cu modificările
şi completările ulterioare.
12 noiembrie 1999 se adoptă Legea nr.169/1999 – Legea conflictelor de muncă
17 martie 2000 este adoptată Legea nr.19/2000 – Legea pensiilor şi a altor asigurări

- 36 -
sociale şi se înfiinţează Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale
(CNPAS), instituţie care administrează şi gestionează sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale şi sistemul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale. Principalele responsabilităţi ale CNPAS sunt: îndrumarea şi monitorizarea
aplicării dispoziţiilor legale de către casele teritoriale de pensii şi de către persoanele fizice
şi juridice investite cu drepturi şi obligaţii în domeniu; colectarea şi virarea contribuţiilor de
asigurări sociale pentru asiguraţii individuali şi a altor venituri, potrivit legii; furnizarea
datelor necesare pentru fundamentarea şi elaborarea bugetului asigurărilor sociale de stat;
organizarea evidenţei naţionale a contribuabililor la sistemul public precum şi a drepturilor
şi obligaţiilor de asigurări sociale; îndrumarea şi monitorizarea reexaminărilor medicale şi a
activităţilor de recuparare a capacităţii de muncă; reprezentarea în faţa instanţelor.
28 decembrie 2000 Ministerul Muncii şi Protecţiei sociale devine Ministerul
Muncii şi Solidarităţii Sociale.
24 octombrie 2007 prin Legea nr.90/2008 se înfiinţează Agenţia Naţională pentru
Prestaţii Sociale, organ de specialitate cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului
Muncii, Familiei şi Egalităţii de şanse care are următoarele obiective principale:
administrarea fondurilor alocate de la bugetul de stat pentru plata prestaţiilor sociale;
asigurarea unui sistem eficient şi integrat de gestionare şi plată a prestaţiilor sociale de la
nivel naţional; prevenirea fraudei în sistemul de acordare a prestaţiilor sociale;
monitorizarea sumelor cheltuite din bugetul de stat pentru plata prestaţiilor sociale;
organizarea şi asigurarea serviciilor de stabilire, evidenţă şi plata a prestaţiilor sociale;
organizarea şi asigurarea unui sistem de evidenţă şi evaluare a beneficiarilor de prestaţii
sociale; facilitarea accesului la prestaţii sociale a beneficiarilor.
24 decembrie 2008 Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse devine
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale (conform art.14 din Ordonanţa de Urgenţă
a Guvernului nr.221/23.12.2008 pentru stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul
administraţiei publice centrale.

Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale se organizează şi funcţionează


ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului, cu
personalitate juridică, având rol de sinteza şi de coordonare a aplicării strategiei şi

- 37 -
politicilor Guvernului în domeniile:
- muncii;
- familiei;
- egalităţii de şanse;
- protecţiei sociale.
În vederea realizării rolului său, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale
îndeplineşte următoarele funcţii:
1. de elaborare a strategiilor şi proiectelor de acte normative, prin care se asigură
punerea în aplicare a Programului de guvernare în domeniul muncii, familiei, egalităţii de
şanse şi protecţiei sociale;
2. de elaborare a programelor în domeniul muncii, protecţiei şi securităţii sociale;
3. de reglementare şi sinteză, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi
instituţional necesar pentru realizarea obiectivelor strategice în domeniul său de activitate;
4. de armonizare cu reglementările Uniunii Europene a cadrului legislativ din
domeniul său de activitate;
5. de autoritate de management pentru Programul operaţional sectorial pentru
dezvoltarea resurselor umane şi şef de misiune pentru Fondul social european;
6. agenţie de implementare şi de autoritate de implementare pentru asistenăa
financiară acordată de Uniunea Europeană în cadrul programelor PHARE, pentru domeniul
său de activitate;
7. de administrare a bunurilor şi de gestionare a bugetelor şi fondurilor alocate;
8. de reprezentare, prin care se asigură reprezentarea pe plan intern şi extern în
domeniul său de activitate;
9. de autoritate de stat, prin care se asigură exercitarea controlului aplicării unitare şi
respectării reglementărilor legale în domeniul său de activitate şi al functionării instituţiilor
care îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea sau în coordonarea sa, precum şi exercitarea
controlului asupra modului de îndeplinire a atribuţiilor prevăzute de dispoziţiile legale în
vigoare pentru ordonatorul principal de credite, delegate, potrivit legii, preşedintelui
Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea forţei de Muncă, respectiv conducătorului executiv al
Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale.

- 38 -
2.2. INSTITUŢIILE CARE FUNCŢIONEAZĂ ÎN SUBORDINEA
MINISTERULUI MUNCII, FAMILIEI ŞI PROTECŢIEI SOCIALE

2.2.1. Instituţii publice cu personalitate juridică,


cu finanţare de la bugetul de stat

Instituţii publice cu personalitate juridică, cu finanţare de la bugetul de stat sunt:


• Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap (ANPH)
• Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului
• Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei
• Agenţia Naţională pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi
• Inspecţia Socială
• Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale
• Direcţii de muncă şi protecţie socială judeţene şi a municipiului Bucureşti
• Organisme intermediare regionale pentru Programul operaţional sectorial pentru
dezvoltarea resurselor umane.
Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap (ANPH) este organ de
specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea
Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale. Autoritatea coordonează la nivel central
activităţile de protecţie si promovare a drepturilor persoanelor cu handicap, elaborează
politicile, strategiile şi standardele în domeniul promovării drepturilor persoanelor cu
handicap, asigură urmărirea aplicării reglementărilor din domeniul propriu şi controlul
activităţilor de protecţie specială a persoanelor cu handicap. n subordinea MMFPS
funcţionează şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC) care
are, printre atribuţiile sale, pe aceea de coordonare a activităţilor de protecţie a copilului cu
handicap.

Pentru realizarea obiectivelor în domeniul protecţiei persoanelor cu handicap,


Autoritatea îndeplineşte următoarele funcţii:

- 39 -
• strategie - prin care asigură fundamentarea, elaborarea, supunerea spre
aprobare Guvernului, precum şi aplicarea strategiei naţionale în domeniu şi a
programelor de reformă în domeniul protecţiei speciale a persoanelor cu
handicap, cu respectarea tratatelor internaţionale la care Romania este parte;
• reglementare - prin care asigură elaborarea cadrului normativ necesar în
vederea realizării obiectivelor Strategiei naţionale privind protecţia specială
şi integrarea socială a persoanelor cu handicap şi armonizării legislaţiei
interne cu principiile şi normele tratatelor internaţionale la care România este
parte;
• administrare - prin care asigură gestionarea bunurilor din domeniul public şi
privat al statului, pe care le are în administrare sau în folosinţă, după caz;
• de autoritate de stat - prin care exercită controlul asupra modului în care sunt
respectate şi promovate de către instituţiile publice şi celelalte persoane
juridice, drepturile persoanelor cu handicap în conformitate cu legislaţia în
vigoare;
• reprezentare - prin care asigură, în domeniul său de activitate, reprezentarea
pe plan intern şi extern a statului român..
În structura Autorităţii funcţionează Comisia superioară de evaluare a persoanelor cu
handicap pentru adulţi, cu activitate decizională în soluţionarea contestaţiilor la certificatele
de încadrare într-o categorie de persoane cu handicap, emise de comisiile judeţene sau ale
sectoarelor municipiului Bucureşti.
În subordinea Autorităţii funcţioneaza şi Institutul Naţional pentru Prevenirea şi
Combaterea Excluziunii Sociale a Persoanelor cu Handicap.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC) s-a
constituit la 1 ianuarie 2005, în baza prevederilor Legii 275/2004 şi a Hotărârii de Guvern
nr. 1432/2004, cu modificările ulterioare, odată cu intrarea în vigoare a pachetului legislativ
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, prin reorganizarea Autorităţii
Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie.
ANPDC funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu
personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
Instituţia dispune de 81 de posturi normate, din care 50 ocupate. În structura instituţiei

- 40 -
intră: Corpul de control, Compartimentul audit, Compartimentul presă, Direcţia de
monitorizare, Serviciul Licenţiere, Direcţia economică, Compartimentul resurse umane,
Biroul achiziţii publice, Compartimentul relaţii cu publicul, Serviciul afaceri europene şi
relaţii internaţionale, Direcţia politici, strategii, Biroul Programe, Serviciul juridic şi
contencios. ANPDC este condusă de un secretar de stat, ajutat în activitatea sa de un
subsecretar de stat şi un secretar general.
ANPDC asigură respectarea, pe teritoriul României, a drepturilor copilului prin
intervenţia, în condiţiile legii, în procedurile administrative şi judiciare privind respectarea
şi promovarea drepturilor copilului.
Autoritatea nu are structuri subordonate în teritoriu. Direcţiile Generale de Asistenţă
Socială şi Protecţia Copilului funcţionează în subordinea consiliilor judeţene, respectiv ale
consiliilor locale ale municipiului Bucureşti. Conform Hotărârii Guvernului României
nr.1432/2004, Autoritatea îndeplineşte atribuţii în următoarele domenii principale:
• protecţia şi promovarea drepturilor copilului
• prevenirea separării copilului de părinţi şi protecţia specială a copilului separat
temporar sau definitiv de părinţi.
Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei este o instituţie publică cu
personalitate juridică, ce funcţionează în subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi
Egalităţii de Şanse din februarie 2004, în baza Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi
combaterea violenţei în familie, modificată şi completată prin O.G. nr. 95/2003, şi în baza
H.G. nr. 1624/2003 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia
Familiei.Conform legii, obiectul de activitate al Agenţiei îl reprezintă VIOLENŢA ÎN
FAMILIE, A.N.P.F. coordonând punerea în aplicare a măsurilor de prevenire şi combatere
a violenţei în familie.
În subordinea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei funcţionează:
• Centrul Pilot de Asistenţă şi Protecţie a Victimelor Violenţei în Familie;
• Centrul de Informare şi Consultanţă pentru Familie.
Agenţia are în coordonare metodologică, la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului
Bucureşti, un compartiment cu atribuţii privind combaterea violenţei în familie înfiinţat în
cadrul Direcţiei de Muncă şi Protecţie Socială judeţene.

- 41 -
La nivel local, în fiecare instituţie deconcentrată din judeţ cu responsabilităţi în
prevenirea şi combaterea violenţei în familie au fost desemnate persoane cu atribuţii privind
violenţa în familie care colaborează pentru soluţionarea cazurilor de violenţă în familie.
Modul concret de conlucrare în prevenirea şi monitorizarea cazurilor de violenţă în
familie (în conformitate cu Ordinul comun nr. 384/2004) se stabileşte prin protocoalele de
colaborare încheiate la nivel judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti între:
• Inspectoratele de Poliţie Judeţene, respectiv Direcţia Generală de Poliţie a
Municipiului Bucureşti;
• Comandamentele Judeţene de Jandarmi, respectiv Comandamentul de Jandarmi al
Municipiului Bucureşti;
• Autorităţile de Sănătate Publică judeţene, respectiv Autoritatea de Sănătate Publică
a Municipiului Bucureşti;
• Compartimentele cu atribuţii în combaterea violenţei în familie din cadrul
Direcţiilor de Muncă şi Protecţie Socială judeţene, respectiv a Municipiului
Bucureşti;
• Unităţile pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie.
• Acest protocol de colaborare poate fi lărgit prin includerea şi a altor instituţii de la
nivel local, cum ar fi:
• Serviciul de Protecţie a Victimelor şi Reintegrare Socială a Infractorilor;
• Inspectoratul Şcolar Judeţean;
• Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului;
• ONG-uri active în domeniu;
• alte instituţii interesate de problematica violenţei în familie.
Atribuţiile Agenţiei
Conform art. 9 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în
familie, agenţia are următoarele atribuţii:
• elaborarea, fundamentarea şi aplicarea strategiei şi a programelor în domeniul
îngrijirii şi protecţiei victimelor violenţei în familie;
• controlarea aplicării reglementărilor din domeniul propriu, precum şi al activităţii
unităţilor care îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea sa;

- 42 -
• finanţarea sau, după caz, cofinanţarea programelor specifice în domeniul apărării şi
consolidării familiei, precum şi a îngrijirii şi protecţiei victimelor violenţei în
familie;
• înfiinţarea de adăposturi şi de linii telefonice de urgenţă pentru victimele violenţei
în familie;
• instruirea, autorizarea şi coordonarea activităţii profesionale a asistenţilor familiali;
• organizarea de cursuri de cunoaştere a formelor de violenţă în familie;
• efectuarea de studii şi cercetări, elaborarea de strategii, prognoze, realizarea şi
publicarea de materiale ştiinţifice şi promoţionale specifice;
• realizarea bazei de date pentru gestionarea situaţiilor de violenţă în familie;
• implicarea şi sprijinirea iniţiativelor partenerilor sociali în rezolvarea problemei
violenţei în familie;
• înfiinţarea de centre de recuperare pentru victimele violenţei în familie;
• înfiinţarea de centre de asistenţă destinate agresorilor.
Inspecţia Socială este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, aflat în
subordinea Ministerului Muncii, Familiei si Protectiei Sociale.
Înfiinţarea Inspectiei Sociale a jucat un rol hotărâtor în integrarea Romaniei în UE. Prin
înfiintarea IS s-a asigurat funcŢia de inspectare a activităţilor din instituţiile publice şi
private responsabile cu furnizarea prestaţiilor şi serviciilor sociale, precum şi funcţia de
control al implementării legislaţiei în domeniu.
Inspectia Sociala are rolul de a evalua furnizorii de servicii şi prestaţii sociale, de a
stabili corectitudinea şi legalitatea acţiunilor acestora, de a-i consilia în scopul
perfecţionării serviciilor prestate, iar în final de a controla şi a constata sau nu nereguli.
Inspectia Sociala pune accent pe rolul de prevenire şi educare a furnizorilor de servicii şi
prestaţii sociale, mentinând o comunicare constantă şi deschisă cu aceştia. Un rol foarte
important al Inspectiei Sociale este acela de a evalua situaţia de fapt din teritoriu şi a face
propuneri legislative în domeniul asistenţei sociale.
Inspectia Sociala are în subordine 8 inspectorate sociale regionale şi este condusă de
un inspector general de stat. Personalul de specialitate este format din inspectori sociali.

- 43 -
2.2.2. INSPECŢIA MUNCII

Inspecţia Muncii - este organ de specialitate al administraţiei publice centrale aflat în


subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, cu sediul în municipiul
Bucureşti şi are personalitate juridică.
Instituţia este înfiinţată şi este organizată în baza:Legii nr. 108/1999 - republicată.H.G. nr.
767/1999 - cu modificările şi completările ulterioare.
Inspecţia Muncii are ca principal scop urmărirea îndeplinirii obligaţiilor legale de către
angajatori în domeniul relaţiilor de muncă precum şi a celor referitoare la condiţiile de
muncă, apărarea vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii salariaţiilor şi a altor participanţi la
procesul de muncă, în desfăşurarea activităţii.
În subordinea Inspecţiei Muncii funcţionează:
-Inspectorate Teritoriale de Muncă - în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti.
-Centrul de Monitorizare a Unităţilor cu Risc Profesional - Criscior.
-Centrul de Pregătire şi Perfecţionare Profesională al Inspecţiei Muncii - Botoşani.
Obiective de bază ale Inspecţiei Muncii:
-Controlul aplicării prevederilor legale referitoare la relaţiile de muncă, la securitatea şi
sănătatea în muncă, la protecţia salariaţilor care lucrează în condiţii deosebite şi a
prevederilor legale referitoare la asigurările sociale.
- Informarea autorităţilor competente despre deficientele legate de aplicarea corectă a
dispoziţiilor legale în vigoare.
- Furnizarea de informaţii celor interesaţi despre cele mai eficiente mijloace de respectare a
legislaţiei muncii.
- Asistenţa tehnică a angajaţilor şi angajatorilor pentru prevenirea riscurilor profesionale şi
a conflictelor sociale.
- Iniţierea de propuneri adresate Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale pentru
îmbunătăţirea legislaţiei existente şi elaborarea de noi acte legislative în domeniu.

2.3. INSTITUŢII CARE FUNCŢIONEAZĂ SUB AUTORITATEA

- 44 -
MINISTERULUI MUNCII, FAMILIEI ŞI PROTECŢIEI SOCIALE

Instituţii sub autoritatea Ministerului Muncii, Familie şi Protecţiei Sociale sunt :


• Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS)
• Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM)

2.3.1. CASA NAŢIONALĂ DE PENSII ŞI ALTE DREPTURI DE


ASIGURĂRI SOCIALE (CNPAS )

Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS)


administrează şi gestionează sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi
a fost creată prin Legea nr. 19/2000. Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale are
rolul principal in procesul decisional referitor la administrarea bugetului asigurărilor sociale
de stat. Ministrul este indrituit să transfere anumite atributii bugetare conducătorului
executiv al CNPAS. De asemenea, îndeplinirea responsabilităţilor CNPAS face obiectul
controlului ministerului.Administrarea curentă este asigurată de un Preşedinte (care este şi
secretar de Stat în Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei) şi de un Consiliu de
Administraţie format din 19 membri (inclusiv Preşedintele). Membrii Consiliului de
Administraţie sunt reprezentanţi ai Guvernului, organizaţiilor patronale, sindicale şi de
pensionari reprezentative la nivel naţional. Sunt desemnaţi pe o perioadă de 4 ani, dar pot fi
revocaţi de către cei care i-au desemnat.CNPAS îşi elaborează statutul propriu care se
aprobă prin Hotărâre de Guvern. Statutul stabileşte atribuţiile Consiliui de Administraţie şi
ale Preşedintelui CNPAS, modul de organizare şi funcţionare al CNPAS precum şi
atribuţiile caselor judeţene de pensii. CNPAS are rolul principal în administrarea majorităţii
prestaţiilor de asigurări sociale, incluse în conceptul de ?securitate socială? de către
legislatorul comunitar. Deţine un rol cheie în asigurarea resurselor necesare pentru
mecanismele de protecţie socială , în stabilirea unor proceduri detaliate, în finanţarea şi
organizarea sistemului conform legislaţiei şi practicii naţionale.

Principalele responsabilităţi ale CNPAS sunt:

- 45 -
• îndrumarea şi monitorizarea aplicării dispoziţiilor legale de către casele teritoriale
de pensii şi de către persoanele fizice şi juridice investite cu drepturi şi obligaţii în
domeniu;
• colectarea şi virarea contribuţiilor de asigurări sociale pentru asiguraţii individuali şi
a altor venituri, potrivit legii;
• furnizarea datelor necesare pentru fundamentarea şi elaborarea bugetului
asigurărilor sociale de stat;
• organizarea evidenţei naţionale a contribuabililor la sistemul public precum şi a
drepturilor şi obligaţiilor de asigurări sociale;
• îndrumarea şi monitorizarea reexaminărilor medicale şi a activităţilor de recuparare
a capacităţii de muncă;
• reprezentarea în faţa instanţelor;
• elaborarea de rapoarte pentru Guvern şi partenerii sociali;
• aplicarea acordurilor internaţionale de asigurări sociale la care România este parte şi
dezvoltarea relaţiilor cu autorităţile similare de asigurări sociale din alte ţări;
• organizarea selecţiei şi perfecţionării profesionale pentru personalul propriu;
• implementarea, extinderea, întreţinerea şi protecţia sistemelor automate de calcul şi
de evidenţă;

2.3.2. AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU OCUPAREA FORŢEI DE


MUNCĂ (ANOFM)

Piaţa muncii a suferit schimbări puternice în ultimul deceniu. Modificările apărute au


creat nevoia unei noi instituţii. Una modernă, flexibilă cu capacitatea de a răspunde acestor
provocări.
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM), împreună cu cele
41 de agenţii judeţene, cu Agenţia Municipiului Bucureşti şi cu cele 88 de agentii locale şi
156puncte de lucru,răspunde acestor provocari. Serviciile sale se adresează şomerilor şi
agenţilor economici. Principalul său obiectiv este cresterea gradului de ocupare a forţei de
muncă şi implicit scăderea ratei şomajului.

- 46 -
Atribuţiile principale ale Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă
sunt:
• Instituţionalizează dialogul social în domeniul ocupării şi formării profesionale;
• Aplicară strategii în domeniul ocupării şi formării profesionale;
• Aplică măsuri de protecţie socială pentru persoanele neîncadrate în muncă;
• Orientează persoanele neîncadrate în muncă şi mediază între acestea şi angajatorii
din ţară, în vederea realizării echilibrului dintre cerere şi ofertă pe piaţa internă a
forţei de muncă;
• Organizează serviciile de stabilire, plata şi evidenţa a ajutoarelor, alocaţiilor şi
indemnizaţiilor finanţate din bugetul asigurărilor pentru somaj;
• Face propuneri privind elaborarea proiectului de buget al asigurărilor pentru şomaj;
• Administrează bugetul asigurărilor pentru somaj şi prezintă Ministerului Muncii,
Familiei şi Protecţiei Sociale rapoarte trimestriale şi anuale privind executia
bugetară;
• Propune Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale proiecte de acte
normative în domeniul ocupării şi formării profesionale şi al protectiei sociale a
persoanelor neîncadrate în muncă ;
• Elaborează, în baza indicatorilor sociali de performanţă stabiliti de Ministerului
Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, programe anuale de activitate pe care le
supune spre aprobare Ministerului Muncii, Familiei şi Protectiei Sociale.

2.4. INSTITUŢIILE CARE FUNCŢIONEAZĂ ÎN COORDONAREA

- 47 -
MINISTERULUI MUNCII, FAMILIEI ŞI PROTECŢIEI SOCIALE

Instituţiile care funcţionează în coordonarea Ministerului Muncii, Familiei şi


Protecţiei Sociale sunt :
• Institutul Naţional de Cercetare Ştiinţifică în Domeniul Muncii şi Protecţiei
Sociale - I.N.C.S.M.P.S. Bucureşti
• Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Muncii -
I.N.C.D.P.M. "Alexandru Darabont" – Bucureşti

2.4.1. INSTITUTUL NAŢIONAL DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ ÎN


DOMENIUL MUNCII ŞI PROTECŢIEI SOCIALE- I.N.C.S.M.P.S.
BUCURESTI

Institutul Naţional de Cercetare Ştiinţifică în Domeniul Muncii şi Protecţiei


Sociale - I.N.C.S.M.P.S. Bucureşti (INCSMPS) are ca obiect de activitate: cercetare-
dezvoltare în domeniul ştiinţelor sociale şi umaniste− care se încadrează în: cod CAEN
7320− cod UNESCO 5802.01 În conformitate cu art. 3 din HG nr. 1305/1996 şi nr.
1773/21.10.2004− obiectul principal de activitate al institutul este de „realizare de studii şi
cercetări cu caracter teoretic-aplicativ în domenii de interes naţional privind managementul
resurselor umane− dezvoltarea socială şi protecţia socială în România”. Pentru realizarea
obiectului principal de activitate− se au în vedere următoarele obiective:
Obiective generale:
• Consolidarea expertizei şi excelenţei ştiinţifice a institutului− în domeniul muncii şi
protecţiei sociale;
• Valorificarea rezultatelor obţinute de institut în activitatea de cercetare− prin
transferarea acestora către beneficiari;
• Integrarea institutului in reţele de cercetare - dezvoltare− din ţară şi UE− pentru
susţinerea politicii de cercetare-dezvoltare la nivel naţional.

Strategia managerială:

- 48 -
• Punerea în practică a atribuţiilor de institut naţional− reglementate prin HG nr.
1773/21.10.2004− în domeniul muncii şi protecţiei sociale;
• Dezvoltarea capabilităţilor competiţionale prin participarea pe piaţa de cercetare
ştiinţifică− la nivel naţional− european şi internaţional;
• Creşterea importanţei activităţii institutului prin valorificarea rezultatelor proiectelor
de cercetare ştiinţifică în procesul decizional al ministerului de profil− precum şi al
instituţiilor centrale cu atribuţii în domeniu;
• Susţinerea implementării legislaţiei din domeniul muncii şi protecţiei sociale− prin
participare directă în activităţi specifice;
• Dezvoltarea capacităţii instituţionale în scopul consolidării poziţiei pe piaţa
specifică de C-D din ţară şi străinătate;
• Consolidarea colaborării şi a relaţiilor parteneriale− în primul rând cu Ministerul
Muncii Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale − cu unităţile aflate în subordinea
acestuia− ANOFM; CNPAS; INSPECŢIA MUNCII− precum şi cu unităţi de
cercetare şi de învăţământ superior.

2.4.2. INSTITUTUL NAŢIONAL DE CERCETARE-DEZVOLATARE


PENTRU PROTECŢIA MUNCII - I.N.C.D.P.M. "ALEXANDRU
DORABONŢ" – BUCUREŞTI

Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Muncii


I.N.C.D.P.M. "Alexandru Darabont" desfăşoară o activitate continuă, de peste 50 de ani,
dedicată studiilor şi cercetărilor din domeniul prevenirii riscurilor profesionale,
fundamentării cadrului legislativ al securităţii muncii şi dezvoltării sistemului de instruire
în acest domeniu, precum şi soluţiilor practice şi asistenţei tehnice acordată întreprinderilor
pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă.
A fost înfiinţat în anul 1951, de către Academia Română, sub denumirea Institutul de
Igienă şi Protecţie a Muncii, în scopul cercetării şi soluţionării ştiinţifice a problemelor din
domeniul protecţiei muncii şi tehnicii securităţii muncii existente în întreprinderi şi

- 49 -
instituţii. Reorganizat prin HG nr. 406/1998 şi reacreditat prin ordinul MEC nr. 7293/2001,
în prezent funcţionează în conformitate cu HG nr. 1772 din 21 octombrie 2004 ca Institut
Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Protecţia Muncii, aflat în coordonarea
Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, cu un ansamblu extins de servicii,
studii, cercetări aplicative şi bune practici în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
Prin HG nr. 1772 din 21 octombrie 2004, devine Institutul Naţional de Cercetare -
Dezvoltare pentru Protecţia Muncii „ Alexandru Darabont” , aflat în coordonarea
Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, cu un ansamblu extins de servicii,
studii, cercetări aplicative şi bune practici în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
Activităţi de cercetare ştiinţifică fundamentală:
• fundamentarea ştiinţifică a strategiei de dezvoltare a domeniului securităţii şi
sănătăţii în muncă;
• coordonarea metodologică a activităţii de cercetare în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă la nivel naţional;
• dezvoltarea bazei teoretice şi conceptuale a securităţii şi sănătăţii în muncă;
• fundamentarea sistemului naţional de reglementări în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă;
• studiul riscurilor profesionale şi al impactului acestora asupra stării de sănătate şi
securitate a personalului;
• elaborarea de instrumente de identificare, analiză şi evaluare a riscurilor
profesionale;
• elaborarea instrumentelor de auditare a sistemelor de muncă;
• elaborarea instrumentelor de evaluare a costurilor accidentelor de muncă şi bolilor
profesionale;
• fundamentarea sistemului de evaluare a conformităţii calităţii de securitate/protecţie
pentru echipamente de muncă şi echipamente individuale de protecţie;
• elaborarea instrumentelor de evaluare a conformităţii, calităţii de protecţie, inspecţie
şi diagnosticare tehnică pentru echipamente de muncă şi echipamente individuale de
protecţie;
• elaborarea de sisteme de management al securităţii şi sănătăţii în muncă, integrate în
managementul general al organizaţiilor;

- 50 -
CAPITOLUL 3
POLITICI PE PIAŢA MUNCII ÎN ROMÂNIA

3.1. POLITICI DE OCUPARE PE PIAŢA MUNCII


ÎN ROMÂNIA

Politicile sau strategiile care încearcă să influenţeze cererea globală sau creşterea
economică) pot fi denumite politici economice sau politici de ocupare.
Politicile de ocupare sunt în principal politici macro – economice care se adresează
categoriilor globale macro-economice cum ar fi cererea globală de consum, investiţia
globală, etc.
Politicile de ocupare reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de stat pentru a
interveni pe piaţa muncii, în scopul stimulării creării de noi locuri de muncă, al ameliorării
adaptării resurselor de muncă la nevoile economiei, al asigurării unei fluidităţi şi
flexibilităţi eficiente pe piaţa muncii, diminuându-se dezechilibrele şi disfuncţionalităţile.
Obiectivul politicilor de ocupare este de a oferi oportunităţi de ocupare productivă
tuturor celor care doresc să lucreze şi de a menţine rata şomajului la minim posibil.
Mai precis, rata şomajului trebuie să fie menţinută cât mai aproape de acel
minimum “natural”, aşa numit “rată neinflaţionistă a şomajului” – RNŞ (“non-accelerating-
inflation rate of unemployment”-NAIRU). Dacă rata şomajului este mai mare decât rata
neinflaţionistă a şomajului, angajaţii au tendinţa de a pretinde salarii mai mari, acest lucru
având efecte negative asupra inflaţiei, producţiei, ocupării şi a bunăstării. De aceea este
important să existe competiţie în atâtea sectoare de piaţa muncii pe muncă şi (în acelaşi
timp) persoanele care deţin calificări înalte să poată şantaja angajatorii pentru salariile şi
beneficiile pe care aceştia şi le doresc. Acest fapt oferă legătura dintre ocupare şi măsurile
active pentru piaţa muncii (în special strategiile de formare profesională), care încearcă să îi
facă pe toţi şomerii competitivi pe piaţa muncii.

- 51 -
Instrumentele utilizate de politicile de ocupare sunt următoarele:
• politici fiscale, (impozite, subvenţii)
• politici monetare (dobânzi, rate de schimb valutar, oferta monetară),
• politici de salarizare (salariul minim, indexarea salariilor)
• politici sociale (vârsta de pensionare, alocaţii pentru copii, etc)
• investiţii în infrastructura publică, promovarea exporturilor şi aşa mai
departe.
Ar trebui să fie evident că aceste instrumente nu sunt la îndemâna serviciilor publice
de ocupare. Şi este mai bine aşa. Aceste instrumente “aparţin” Ministerelor de Finanţe,
Industriilor şi Comerţului, Guvernului Local sau Băncii Naţionale. Multe din instrumentele
politicilor de ocupare sunt identice cu instrumentele de politică economică. Acest fapt este
de înţeles atâta timp cât promovarea creşterii economice este similară cu promovarea unui
volum mai mare al ocupării. Ocuparea va creşte sau va scădea în conformitate cu ratele
creşterii economice, sau corespunzător cu intensitatea de ocupare promovată de creşterea
economică.
Unele din instrumentele prezentate mai sus pot fi concepute şi implementate de
Ministerele Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, cum ar fi politica salariului minim pe
economie sau politicile de pensii. Unii experţi nu privesc aceste politici ca fiind politici de
ocupare, ci mai mult ca fiind politici de piaţa muncii. Pentru noi, în cadrul serviciilor de
ocupare, acest lucru nu are importanţă.
Ceea ce este important pentru noi este că politicile de ocupare ar putea avea un
impact pozitiv sau unul negativ asupra volumului ocupării. Dacă oferta de forţă de muncă şi
structura internă a ocupării rămân constante, succesele înregistrate prin intermediul
politicilor de ocupare conduc la o reducere corespunzătoare a şomajului (şi viceversa).
Deoarece atât oferta de forţă de muncă, cât şi structura internă a ocupării sunt într-o
permanentă schimbare, este important de monitorizat dezvoltarea în toate cele trei domenii,
adică modificările la angajări (cererea de forţă de muncă), oferta de forţă de muncă şi
structura ocupării. Rata şomajului se poate modifica în cazul în care acelaşi volum de
ocupare a fost distribuit mai multor persoane (prin creşterea ponderii muncii cu fracţiune de
normă sau prin reducerea şi redistribuirea muncii desfăşurate peste program). Sau şomajul
ar putea creşte datorită faptului că mai multe persoane au absolvit sistemul educaţional, dar

- 52 -
volumul ocupării a rămas constant.
Este de asemenea important pentru noi să înţelegem că majoritatea politicilor de
ocupare (sau instrumentelor de politică) nu influenţează direct ocuparea . ci mai ales
indirect. Reducerea dobânzilor bancare nu creează direct locuri de muncă. Este acceptat
faptul că dobânzile bancare mai scăzute determină o scădere a costurilor cu investiţiile. Mai
multe investiţii ar conduce astfel la o creştere a ocupării. Economiştii pretind de obicei că
„politicile de ocupare pot doar să aducă vitele la adăpat, dar nu le pot forţa să bea”.
De asemenea nu se poate garanta că toate politicile care intenţionează să creeze
locuri de muncă şi reuşesc să facă acest lucru. Creşterea salariului minim pe economie, de
exemplu, ar putea conduce la un consum global mai mare al persoanelor care trăiesc la
nivelul salariului minim. Creşterea consumului ar putea duce la creşterea producţiei de
bunuri şi servicii, iar această creştere de producţie este de aşteptat că va determina creşterea
ocupării. Pe de altă parte, salarii minime mai mari înseamnă costuri crescute pentru
întreprinderi. De aceea, întreprinderile ar putea reduce numărul lucrătorilor care primesc
salariul minim şi să crească automatizarea producţiei. Mai multă automatizare ar putea crea
mai multe locuri de muncă pentru muncitorii care deţin calificări superioare în detrimentul
celor necalificaţi, care primesc salariul minim.
Problema ocupării forţei de muncă este destul de importantă pentru că, vizează
fiecare locuitor în parte al acestei planete. Pregătirea indivizilor pentru a intra pe piaţa forţei
de muncă este un proces forte lung şi costisitor, atât pentru societate, dar în special pentru
individ şi familia acestuia. Astfel, pregătirea într-un
anumit domeniu începe cu identificarea şi dezvoltarea aptitudinilor copiilor, continuă cu
orientarea şcolară, formarea profesională iniţială, integrarea socio-profesională la locul de
muncă, reciclarea permanentă a cunoştinţelor, recalificarea, policalificarea şi specializarea
fiecăruia, corespunzător cerinţelor locurilor de muncă în plin proces de transformare.
Orice individ care acordă o atenţie deosebită pregătirii profesionale va dori să îşi
găsească un loc de muncă pe măsura pregătirii şi investiţiei realizate, pentru că, ocuparea
unui loc de muncă îi va permite accesul la venituri mai bune şi o viaţă
profesională mai lungă, îi va determina rolul şi statutul în societate. Dacă, după terminarea
unui anumit nivel de pregătire, individul nu îşi găseşte un loc de muncă în domeniul în care

- 53 -
s-a pregătit, pierderile (costurile) vor fi destul de mari, atât ale societăţii, cât şi ale
individului.
Individul va fi decepţionat pentru că va intra pe piaţa muncii cu stângul, va fi nevoit
să lucreze la negru, să accepte un post sub nivelul pregătirii sale, sau să se reorienteze către
un alt domeniu de activitate, în care este mai puţin pregătit, dar unde sunt mai multe locuri
de muncă, iar toate acestea au efecte negative, atât asupra individului, cât şi asupra
dezvoltării economice şi sociale a unei societăţi. În acest sens, se impune adoptarea unor
politici de ocupare a forţei de muncă care să includă un ansamblu de acorduri şi măsuri de
ocupare, pentru a influenţa cererea şi oferta de forţă de muncă şi pentru a modifica relaţia
cantitativă şi calitativă de pe piaţa muncii.
În esenţă, politica ocupării reprezintă un ansamblu de intervenţii publice pe piaţa
muncii, pentru stimularea creării de noi locuri de muncă, pentru ameliorarea adecvării
resurselor de muncă la nevoile economiei, pentru asigurarea unei fluidităţi şi flexibilităţi pe
piaţa muncii.
Politica ocupării are ca obiectiv menţinerea şi creşterea gradului de ocupare a
populaţiei active prin acţiuni directe sau indirecte menite să asigure locurile de muncă
pentru noile generaţii ce devin active, şomeri sau alte persoane care vor să se angajeze ca
salariaţi.
Politica ocupării este în conţinutul său foarte complexă, fiind, în principal, un
amestec de acţiuni active şi acţiuni pasive, această împărţire având un caracter relativ,
pentru că despre fiecare acţiune s-ar putea spune că are atât un caracter activ cât şi pasiv.
În orice caz, chiar dacă politicile de ocupare influenţează indirect, ele trebuie să fie
privite ca având cea mai decisivă influenţă asupra volumului ocupării. Politicile de piaţa
muncii, chiar dacă au o influenţă mai directă, sunt de obicei mai puţin importante. Politicile
active de piaţa muncii este de aşteptat să aibă doar un impact marginal asupra volumului
ocupării şi/sau al şomajului (chiar dacă în titlul lor „crearea de locuri de muncă” sună foarte
promiţător).
O minoritate de salariaţi susţine economia României, bugetul şi restul
populaţiei.
Populaţie activă este foarte redusă (de aproximativ 47% din totalul populaţiei şi
55% din populaţia de 15 ani şi peste). Rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă

- 54 -
(15-64 ani) s-a diminuat cu circa 20% (peste 2 milioane persoane) între 1990 şi 2004 şi
reprezenta 63% în anul 2007, faţă de o rata de activitate medie a ţărilor UE-27 de 70.5%).
Populaţia ocupată s-a redus de asemenea în perioada de tranziţie, numărul persoanelor
ocupate în 2005 fiind cu circa 2,4 milioane mai mic decât cel din 1990.
Din rândul populaţiei ocupate, ponderea salariaţilor, cei pe care se bazează PIB-ul şi
Bugetul României, deşi a înregistrat o tendinţă crescătoare după anul 2001, a ajuns în
perioada 2004-2008 să fie de doar 65%-66% din populaţia ocupată, prin comparaţie cu
circa 85% în ţări precum Slovenia, Ungaria sau Bulgaria. Problema cea mai mare este
ponderea redusă a salariaţilor în mediul rural unde reprezintă doar 36% din populaţia
ocupată faţă de 92% în mediul urban.
În prezent, în agricultura românească încă lucrează 30% din populaţia ocupată, faţă
de 5% în ţările UE-25 dar ponderea în PIB a agriculturii este de doar 8%.
Ratele de ocupare sunt deosebit de mici în rândul tinerilor (15-24 ani) şi femeilor (care au
vârsta de pensionare cu 5 ani mai mică decât a bărbaţilor dar speranţa de viaţă cu peste 6
ani mai mare). În anul 2007, rata de ocupare a tinerilor (15-24 ani) a fost în România de
24.4%, prin comparaţie cu 37.4% în UE-27. În România, doar 10.4% din femeile ocupate
lucrează în timp parţial, faţă de 31.2% în UE-27, şi doar 1.5% au contract temporar, faţă de
15.2% în ţările UE-27. În România, formele flexibile de muncă sunt doar marginale pe
piaţa muncii formale, deşi sunt reglementate.
Numărul şomerilor înregistraţi şi acoperiţi cu indemnizaţii a fost foarte scăzut în
ultimii ani (sub 100 mii persoane în septembrie 2008). Începând cu 2008, probabil pe
fondul crizei, şomajul înregistrat a început să crească: de la 3.9% (353 mii şomeri
înregistraţi) în septembrie 2008 la 5.3%, (478 mii persoane) în februarie 2009.
Riscurile majore ale pieţei forţei de muncă din România sunt :
• munca în sectorul informal,
• munca în sectorul gospodăriilor (agricultura de subzistenţă);
• şomajul de lungă durată;
• descurajarea de a intra pe piaţa muncii
• sărăcia celor care muncesc.
Grupurile care se confruntă în cea mai mare măsură cu aceste riscuri sunt: tinerii,
populaţia din mediul rural, populaţia de etnie romă, femeile, populaţia cu nivel redus de

- 55 -
educaţie şi de calificare. Spre exemplu, peste 40% din persoanele ocupate în sectorul
informal sunt tineri de 15-34 ani. Ponderea cea mai mare a sectorului informal în total
populaţie ocupată se înregistrează la tinerii de 15-24 ani, şi anume 19%, faţă de 9-13% din
populaţia ocupată din celelalte grupe de vârstă activă (sub 65 ani). Cumularea carac-
teristicilor asociate cu riscurile privind ocuparea conduce la scăderea drastică a şanselor de
a fi ocupat în munci salariale. Spre exemplu, atunci când tinerii sunt din mediul rural, sunt
femei şi mai sunt şi de etnie romă au şanse infime de a lucra în economia formală.
Pentru a deschide piaţa muncii formală către grupurile vulnerabile sunt necesare:
a) schimbarea reglementărilor privind relaţiile de muncă în vederea îndepărtării
barierelor de intrare/revenire pe piaţa muncii;
b) încurajarea agenţiilor de muncă temporară;
c) îmbunătăţirea şi extinderea măsurii active de ocupare temporară;
d) introducerea unor noi scheme de suport financiar pentru persoanele care pierd
locul de muncă sau „o parte” din acesta şi anume: beneficiile pentru şomerii
care lucrează cu program redus şi beneficiile în caz de şomaj parţial.

3.2. POLITICI DE PIAŢA MUNCII

Politicile de piaţa muncii sunt formate din toate macro şi micro politicile care
încearcă să regleze cererea şi oferta de pe piaţa muncii (şi relaţiile între cerere şi ofertă).
Politicile de piaţa muncii încearcă să influenţeze direct deciziile referitoare la ocupare ale
indivizilor (persoane aflate în căutarea unui loc de muncă, persoane angajate, angajatori,
etc.).
Politicile pe piaţa muncii include în principal următoarele politici:
• legislaţia muncii sau toate politicile care reglementează condiţiile de ocupare
ale indivizilor cum ar fi salariul minim, programul de muncă, durata şi
condiţiile concediului annual, ale concediului de maternitate, regulamente
referitoare la angajări şi concedieri, protecţia muncii şi condiţiile de sănătate,
etc).
• politici care încearcă să crească participarea persoanelor în cadrul forţei de
muncă (promovarea formării continue, pensionare anticipată, muncă cu

- 56 -
program redus, etc.).
• politicile active pentru piaţa muncii şi serviciile de mediere/plasare, de
informare şi consiliere privind cariera, de formare profesională, subvenţiile
pentru angajare, de instruire în tehnici de căutare a unui loc de muncă, de
promovare a iniţiativei private, etc.
• politicile pasive pentru piaţa muncii care înlocuiesc salariile pentru cei care
au devenit involuntar şomeri sau pe timpul participării la măsuri active
pentru piaţa muncii.
Politicile de piaţa muncii au de obicei un impact mai direct asupra deciziilor
referitoare la ocupare ale participanţilor la piaţa muncii decât politicile de ocupare) şi de
aceea au un impact mai direct asupra volumului şi/sau asupra structurii ocupării şi/sau
şomajului, în special pe termen scurt.
În orice caz, chiar dacă impactul provocat de aceste politici este mai degrabă direct,
impactul asupra volumului ocupării şi/sau şomajului poate fi evaluat ca fiind mai degrabă
scăzut sau marginal, în special pe termen mediu şi pe termen lung. Acest fapt se aplică în
special acelor politici implemetare prin intermediul serviciilor publice de ocupare, aşa-
numitele politici active şi pasive pentru piaţa muncii. se aplică mai puţin pentru legislaţia
muncii.

3.3. MĂSURI ACTIVE PE PIAŢA MUNCII

Măsurile active pe piaţa muncii sunt de obicei micro-politici, care încearcă să facă
şomerii mai atractivi pentru angajatori. Aceste măsuri menţin competitivitatea existentă şi
încetinesc orice scădere a competitivităţii. Se adresează de asemenea persoanelor
ameninţate de concedieri. Sunt denumite “active” deoarece se presupune că au un efect mai
mare decât de a plăti “pasiv” şomerilor o indemnizaţie care să înlocuiască lipsa veniturilor.
Măsurile active pentru piaţa muncii include următoarele măsuri (sau instrumente de
politică) şi servicii:
• serviciile de mediere/plasare (corelare/potrivire între cererea şi oferta de
forţă de muncă)
• servicii de informare şi consiliere privind cariera

- 57 -
• servicii de informare pe piaţa muncii
• promovarea formării profesionale (inclusiv formarea continuă)
• promovarea mobilităţii (geografice) pe piaţa muncii
• promovarea instruirii în tehnici de căutare a unui loc de muncă (Job club)
• promovarea dezvoltării de afaceri pe cont propriu
• subvenţionarea temporară a anumitor grupuri dezavantajate
• subvenţionarea temporară a ocupării în sectoare economice speciale
(construcţii, agricultură)
• subvenţionarea temporară a ocupării în situaţii economice speciale (de
exemplu pe perioada de tranziţie la economia de piaţă subvenţionarea aşa-
numitelor “societăţi de ocupare” cu scopul de a pregăti întreprinderea şi/sau
infrastructura publică respectivă pentru potenţialii investitori particulari) de
exemplu subvenţionarea programului redus pe perioada reducerii temporare
a cererii).
Serviciile de mai sus se pot împărţi în două categorii: prima categorie îşi doreşte în
primul rând să sprijine angajatorii şi persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă să se
găsească unii pe alţii, să se găsească unii pe alţii mai repede, sau să se poată obţine o mai
bună “potrivire”. Aceste servicii constau în furnizare de informaţii, mediere/plasare,
servicii de informare şi consiliere precum şi servicii de instruire în tehnici de căutare a unui
loc de muncă. Cealaltă categorie, deseori combinată cu prima, încearcă să îmbunătăţească
calificările/abilităţile ocupaţionale (privite în cel mai larg sens posibil) şi de aceea şi
oportunităţile de pe piaţa muncii (de angajare) ale indivizilor, competitivitatea acestora pe
piaţa muncii (prin formare profesională sau subvenţionarea angajării). Sau cu alte cuvinte,
prima categorie de servicii sprijină clienţii de a vinde (mai bine sau mai repede)
calificările/abilităţile pe care le deţin, în timp ce a doua categorie încearcă să
îmbunătăţească calificările/abilităţile sau să le modifice odată cu schimbările cerinţelor
pieţii muncii.
Pe termen scurt, este de aşteptat ca măsurile şi serviciile active pentru piaţa muncii
active să aibă un impact direct asupra volumului ocupării (sau asupra nivelelor şomajului):
• dacă serviciile de mediere/plasare prin acţiunea lor ocupă un loc de muncă
vacant mai repede decât în lipsa acestor servicii, ocuparea creşte şi şomajul

- 58 -
scade mai repede decât în absenţa acestor servicii
• dacă şomerii care participă la cursuri de formare profesională nu sunt luaţi în
calculele statistice ca fiind şomeri, şomajul scade cu numărul corespunzător
de şomeri care au început cursurile
• dacă şomerii sunt cuprinşi în programe subvenţionate de muncă în folosul
comunităţii, şomajul scade iar ocuparea creşte cu numărul respectiv de
persoane cuprinse în program.
Pe termen mediu sau mai lung, lucrurile ar putea fi diferite. În funcţie de calitatea
serviciilor de mediere/plasare, acestea pot continua să aibă un impact pozitiv asupra
ocupării – chiar dacă acest impact este limitat. Acelaşi lucru s-ar putea aplica instruirii în
tehnici de căutare a unui loc de muncă. Lucrurile stau cu totul altfel dacă ne referim la
subvenţionarea ocupării sau la formarea profesională.
Prin formarea profesională nu se creează locuri de muncă suplimentare (cu excepţia
celor ce lucrează în sectorul formării). Angajatorii nu vor angaja mai multe persoane doar
pentru că mai mulţi lucrători calificaţi îşi doresc un loc de muncă. Ei vor angaja doar dacă
bunurile sau serviciile produse de aceşti lucrători vor putea aduce profit la vânzare.
Angajatorii sunt interesaţi să angajeze mai mult personal calificat doar în cazul în care cred
că lipsa de muncitori calificaţi a produs deja pierderea unor oportunităţi de a face profit.
O altă problemă este cea de a cunoaşte dacă angajatorii ar fi angajat oricum personal
suplimentar sau doar personal cu calificări sporite. Acelaşi lucru se aplică şi subvenţiilor
pentru angajare. Noi nu ştim efectiv dacă persoana care s-a angajat cu ajutorul subvenţiei
nu s-ar fi putut angaja şi în lipsa acesteia. Acest efect este efectul de “dead-weight”.
Serviciul public de Ocupare ar cheltui în acest caz nişte bani pe ceva care s-ar fi întâmplat
oricum ( cazul în care persoana oricum s-ar fi angajat şi în lipsa calificării sau a
subvenţionării angajării).
Sau, se poate întâmpla ca un agent economic să înlocuiască personalul angajat fără
subvenţii cu alţi lucrători care ar primi subvenţii pentru angajare. Acest efect ar fi efectul de
„înlocuire”-„substitution”.
Sau întreprinderile/ agenţii economici care au primit subvenţii pentru angajări ar
putea creşte producţia şi vânzările în detrimentul altor întreprinderi (nesubvenţionate).
Datorită creşterii subvenţionării ocupării în unele întreprinderi s-ar putea crea concedieri

- 59 -
corespunzătoare în alte întreprinderi care nu au fost subvenţionate. Rata şomajului ar putea
să ajungă astfel la cea existentă înaintea acordării subvenţiilor, sau ar putea chiar să o
depăşească. Acest lucru se poate întâmpla în cazul în care întreprinderile ne-subvenţionate
ar fi fost mai eficiente decât cele subvenţionate. Acest efect este efectul de “displacement”.
Toate aceste efecte: dead-weight, substitution sau displacement, pot avea şi alte
efecte negative asupra ocupării, care nu sunt luate de obicei în considerare. Toate aceste
măsuri active trebuie să fie finanţate şi implementate de Serviciul Public de Ocupare. Acest
lucru se face din taxele şi contribuţiile la fondul de şomaj. Dacă aceşti bani nu sunt cheltuiţi
cu chibzuinţă, ceea ce nu se întâmplă în cazul în care se produc asemenea efecte, înseamnă
că suma din fondul de şomaj nu mai este disponibilă pentru consum, economii sau
investiţii. Mai puţin consum şi investiţii înseamnă scăderea ocupării. Iar scăderea
economiilor înseamnă creşterea ratelor dobânzilor, costuri de creditare mai mari şi scăderea
investiţiilor, conducând toate acestea la scăderea ocupării.
Din aceste motive, crearea de noi locuri de muncă suplimentare nu este un obiectiv
realist pentru politicile active de piaţa muncii. Obiectivul principal ar trebui să fie acela de a
utiliza la maximum potenţialul existent al volumului de ocupare (în limitele succeselor şi
eşecurilor politicilor economice, sociale şi de ocupare) în principal prin evitarea lipsei de
forţă de muncă potrivită. Un obiectiv similar este de a pregăti (sau adapta) oferta de forţă de
muncă (resursele umane) pentru potenţialele dezvoltări ale volumului ocupării în structura
sa internă (îndreptarea spre calificări sporite, o creştere a fluctuaţiei de personal, muncă cu
program redus, etc.).
Măsuri active pe piaţa muncii în România sunt :
1. Echilibrarea pieţei muncii şi creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă.
2. Creşterea gradului de flexibilitate a pieţei muncii.
3. Întărirea dialogului social la toate nivelurile în scopul creşterii aportului acestuia la
dezvoltarea economică şi socială.
Aceste măsuri presupun următoarele acţiuni :
• Finalizarea şi implementarea sistemului unitar de salarizare a funcţionarilor publici
şi a personalului contractual bugetar, care să aibă la bază criterii de diferenţiere şi
corelare a salariilor între funcţii şi domenii de activitate bugetară.
• Creşterea gradului de ocupare la minimum 65%, până în anul 2013.

- 60 -
• Creşterea participării la formarea profesională la minimum 7% din populaţia în
vârstă de muncă între 25-64 de ani; susţinerea înfiinţării şi funcţionării comitetelor
sectoriale.
• Absorbţia eficientă a resurselor financiare europene destinate dezvoltării resurselor
umane, astfel încât să se asigure suportul de formare profesională şi ocupaţională.
• Simplificarea procedurilor de angajare şi concediere a lucrătorilor.
• Sprijinirea dialogului angajator - angajat în ceea ce priveşte flexibilizarea
programului de lucru şi facilitarea mobilităţii ocupaţionale, profesionale şi
geografice.
• Restructurarea centrelor de formare profesională şi plasarea lor într-un sistem de
competitivitate pentru ocupare şi formare profesională.
• Stimularea, prin măsuri fiscale, a participării salariaţilor la formarea profesională
continuă.
• Asigurarea serviciilor de formare profesională pentru persoanele din mediul rural şi
din cadrul grupurilor vulnerabile.
• Intensificarea procesului legislativ şi de aplicare a măsurilor instituţionale care
vizează reducerea muncii la negru.
• Redimensionarea competenţelor şi a atribuţiilor instituţiilor de control în scopul
creşterii exigenţei şi responsabilităţii în actul de control al raporturilor de muncă,
precum şi în ceea ce priveşte asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă.
• Revederea întregului pachet de legi privind sindicatele, patronatele, negocierile
colective, conflictele de muncă.
• Restructurarea şi revitalizarea dialogului social la nivel naţional prin revizuirea
legislaţiei privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social în ceea
ce priveşte adaptarea acesteia la nivelul practicii din Uniunea Europeană şi ţările
membre.

- 61 -
3.4. MĂSURI PASIVE PE PIAŢA MUNCII

Măsurile pasive pentru piaţa muncii sunt un amestec de măsuri. Au deopotrivă


elemente de politică de ocupare şi de politica pieţei muncii. Măsurile pasive sunt atât
micro-politici (au o influenţă directă asupra deciziilor referitoare la ocupare ale indivizilor)
cât şi macro-politici (contribuţia globală la fondul de şomaj şi plăţile globale a
indemnizaţiilor de şomaj sunt aşa-numiţii “stabilizatori automaţi” ai cererii globale). De
aceea, influenţează volumul şi structura ocupării şomajului atât direct cât şi indirect.
Instrumentele de politică disponibile constă din următoarele:
- contribuţiile la fondul de şomaj
- diferitele tipuri de indemnizaţii de şomaj (de tip asigurare sau de verificare a
altor surse de venituri)
- subvenţii pentru angajare (în cazul în care subvenţionarea nu este de natură
temporară sau nu este destinată îmbunătăţirii calificărilor/abilităţilor
individului).
Politicile pasive de piaţa muncii au un impact indirect asupra volumului ocupării
şi/sau a şomajului ca şi politicile de ocupare:
Contribuţiile la fondul de şomaj sunt ca şi impozitele. Banii disponibili pentru
consumul privat, economii sau investiţii se reduc. Cererea globală privată se va reduce
corespunzător cu consecinţe negative asupra volumului de ocupare.
Plata indemnizaţiilor de şomaj funcţionează invers. Persoanele care ar pierde
retribuţia prin pierderea locului de muncă pierd doar o parte din suma respectivă de bani.
Sunt obligaţi să sacrifice o parte din consumul lor lunar. Cererea globală (şi volumul
ocupării) scade mai puţin dacă există aceste indemnizaţii de şomaj decât în cazul în care
acestea nu ar exista.
Măsurile pasive pentru piaţa muncii au de asemenea şi un impact mai direct asupra
ocupării şi/sau şomajului şi a deciziilor referitoare la ocupare ale indivizilor. Multe
persoane acţionează fără a gândi în perspectivă. Atâta timp cât beneficiază de indemnizaţii
care nu sunt cu mult mai mici decât un salariu, mulţi şomeri preferă să nu se angajeze sau
să nu participe la vreo măsură activă. De aceea este important ca beneficiile să fie astfel
concepute încât să stimuleze beneficiarii de indemnizaţii de şomaj de a-şi căuta activ un loc

- 62 -
de muncă şi de a participa la măsuri active. Este de asemenea important de a crea un
stimulent pentru suplimentarea veniturilor prin acceptarea de munci ocazionale, cu program
redus, sau pe durată limitată.
Aceste stimulente pot fi create la modul următor:
• prin oferirea de indemnizaţii mai scăzute decât sumele care s-ar putea obţine
prin angajare legală. În acest sens, este mai important ca indemnizaţiile de şomaj
să fie corelate cu posibilităţile de venituri actuale sau posibile în viitor decât să
fie corelate cu veniturile obţinute în trecut.
• Prin plătirea de indemnizaţii mai ridicate în timpul participării la măsuri active
• Prin deducerea din indemnizaţiile normale doar a unei părţi din venitul obţinut
din prestarea de munci ocazionale, cu program redus, sau pe durată limitată.
Eficacitatea acestor stimulente este importantă din alte motive. În prezent piaţa
muncii se confruntă cu o gravă neconcordanţă între calificările oferite de persoanele aflate
în căutarea unui loc de muncă şi calificările pe care le pretind angajatorii. Este de asemenea
o neconcordanţă în ceea ce priveşte condiţiile oferite de angajatori şi condiţiile pe care şi le
doresc persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă. Dar, atâta timp cât angajatorii nu
găsesc personalul de care au nevoie, aceştia nu vor putea crea mai multe locuri de muncă.
Această neconcordanţă este oricum dificil de depăşit. Este dezastruos dacă această
neconcordanţă este susţinută de măsurile pasive pentru piaţa muncii.

- 63 -
CAPITOLUL 4
EVOLUŢII PE PIAŢA MUNCII ÎN ROMÂNIA

4.1. EVOLUŢIA SISTEMULUI DE PROTECŢIE SOCIALĂ

Deşi au trecut 19 ani de la evenimentele din 1989, politicile sociale din


România sunt încă incoerente, ineficiente, sunt reactive si oferă soluţii ad-hoc la crize
specifice, au obiective contradictorii, sunt lipsite de viziune, de abordare strategică, nu se
bazează pe evidenţe, pe indicatori sociali, nu recurg la monitorizare şi evaluare a
programelor curente şi anterioare.
Resursele umane din sfera politicilor sociale au fost adesea de slabă calitate şi,
oricum, la bază, în structurile administraţiei locale şi în special în mediul rural, au fost
insuficient calificate, imobile, prost plătite, numite şi controlate politic; la vârf, la nivelul
ministerelor, agenţiilor, direcţiilor, decidenţii, care se presupunea că imprimă o anumită
viziune strategică, s-au schimbat continuu, pe criterii politice şi nu de competenţă, sporind
efectul de provizorat, de schimbare permanentă generatoare de incoerenţă şi inconsecvenţă.
Aranjamentele instituţionale care ar fi trebuit să fie determinate de o viziune
strategică, coerentă pe termen lung, au fost determinate de rezultanta altor doi vectori
principali: interesele politice interne de moment şi reacţiile la presiunile occidentale care
puneau condiţii prin intermediul acordurilor pentru împrumuturi şi ajutoare (Banca
Mondială, FMI, UE) sau pentru aderarea la structurile euroatlantice.
Interesele politice interne au presupus, pentru fiecare partid sau coaliţie, plasarea în
funcţii a clientelei de partid care să fie răsplătită pentru serviciile aduse şi să asigure
protecţia de la nivel central la nivel local a propriilor susţinători si alimentarea cu resurse a
segmentelor sociale şi comunităţilor care susţin partidul, mai ales în anii electorali. Pentru a
pune oamenii proprii în funcţii din administraţia locală şi centrală s-a trecut în fiecare
guvernare la redenumirea ministerelor, agenţiilor, direcţiilor etc. şi la numiri pe criterii
politice în funcţii care presupuneau competenţă. S-au succedat procesele de „fesenizare”,
„cederizare”, „pedeserizare”, „alianţizare” a sistemului, procese prin care criteriul

- 64 -
competenţei nu a existat, fiind aplicat cel de fidelitate faţă de partid. În structura sistemului
de protecţie socială au intrat sistematic oportunişti incompetenţi care, în plus, au început de
fiecare dată de la «zero» ignorând proiectele anterioare ca fiind proiecte ale opoziţiei, ale
«celorlalţi». Singura direcţie în care s-a acţionat similar a fost aceea a generozităţii faţă de
votanţi, în special faţă de marile categorii, precum pensionarii şi sindicaliştii, angajaţii din
sectorul public.
Încercările continue de a compensa ineficienta prin generozitate şi “pomeni”
electorale sau prin cedări la presiunile străzii au condus la creşterea dependenţei de stat a
multor segmente sociale, la o rată de ocupare foarte mică, la proasta focalizare a
beneficiilor şi ignorarea unor grupuri sociale în situaţii de risc dar fără potenţial contestatar
şi impact electoral major. Pensionările anticipate succesive, pensionările frauduloase (în
special de invaliditate şi ale celor care lucraseră în agricultură), pensionările de lux din
MAPN, MI, SRI şi din alte domenii, au condus la creşterea numărului de pensionari de la
aproximativ 3,5 milioane în 1990 la peste 6 milioane în 2000 în timp ce numărul de
salariaţi a scăzut în aceeaşi perioadă de la 8,1 la 4,6 milioane creând dezechilibre majore în
sistemul de protecţie socială şi lăsând multe persoane şi familii fără venituri primare, sub
pragul de sărăcie.
În acelaşi timp, alocaţiile pentru copii, drepturile persoanelor cu handicap, copiii
instituţionalizaţi şi tinerii care părăsesc serviciile de protecţie socială, persoanele fără
locuinţă, familiile sărace cu mulţi copii sau monoparentale, şomerii de lung termen,
persoanele seropozitive, victimele violenţei şi traficului şi alte segmente sociale în situaţii
de risc au fost ignorate complet pentru anumite perioade sau protejate doar superficial, prin
programe cel mai adesea ineficiente şi/sau nesustenabile.
Ca o consecinţă logică, ineficienta politicilor sociale a contribuit suplimentar la
procesele de scădere a natalităţii şi a ratei căsătoriilor; mulţi tineri, mai ales din mediul
rural, s-au îndreptat, treptat, spre ţările vest-europene pentru a găsi locuri de muncă.
Chiar şi în cazul grupurilor aparent favorizate precum pensionarii sau salariaţii din
sistemul public inechităţile din interior, lipsa controlului şi sancţiunilor sau măsurile greşite
datorate incompetenţei decidenţilor au condus la niveluri ale pensiilor şi salariilor extrem
de mici pentru cei mulţi şi extrem de mari pentru grupuri de privilegiaţi. Pensiile celor
pensionaţi la limita de vârstă şi cu vechime completă ar fi putut fi mai mari dacă nu se

- 65 -
acordau privilegii unor cercuri apropiate de vârful puterii politice şi administrative în toate
componentele ei.
S-a ajuns la o „patologie” a sistemului de distribuire şi redistribuire a bunăstării:
parlamentarii şi-au votat singuri pensii speciale fără nici un suport contributoriu, magistraţii
au dat verdicte în favoarea lor pentru a avea un sistem privilegiat de sporuri salariale şi de
pensionare, la fel s-a procedat cu persoanele pensionate în structurile militare influente
(MAPN, MI; SRI, SIE) şi cu cele din Ministerul de Externe. Funcţionarii publici de vârf din
ministere, agenţii şi alte structuri şi-au creat un sistem de salarizare special, bazat pe sporuri,
care a creat o prăpastie între veniturile lor foarte mari şi cele modeste ale celorlalţi funcţionari
publici ca şi sistemul de retribuire suplimentară prin plasarea în consilii de administraţie sau
comisii de privatizare. Şi alte câteva grupuri cu mare influenţă socială şi politică, grupuri
puternic reprezentate în Parlament, în ministere şi la vârful partidelor politice şi-au creat
privilegii faţă de ceilalţi cetăţeni asigurându-şi venituri salariale foarte mari prin sporuri, prin
posibilitatea de a lucra în mai multe locuri şi prelungind vârsta de pensionare pană la 65 de
ani, egală pentru bărbaţi şi femei şi cu posibilitatea de prelungire anuală până la 70 de ani şi
chiar după aceea. Până şi preoţii, de asemenea o categorie socială cu influenţă mare în co-
munităţi şi la nivel politic central au obţinut privilegii (salarii din bani publici, subvenţionarea
masivă a construcţiei şi reparaţiilor bisericilor, obligativitatea predării religiei în şcoală care
asigură locuri de muncă şi venituri absolvenţilor facultăţilor de teologie).
Pe acest fond de complicităţi la vârf în alocarea privilegiată a resurselor către
grupuri foarte restrânse de persoane şi a „firimiturilor” către categorii mari de votanţi
precum pensionarii şi salariaţii la stat, au rămas resurse insuficiente pentru categoriile aflate
cu adevărat în situaţii de risc social menţionate mai sus. Pentru ele doar presiunile interna-
ţionale, iniţiativele neguvernamentale, studiile din mediul academic sau iniţiativele unei
minorităţi competente a decidenţilor (puţinele persoane competente cu influenţă în
ministere şi în partide politice) au determinat uneori apariţia unor politici sociale de suport
care le-au mai ameliorat situaţia.
După 1997 a fost începută o campanie pentru dezinstituţionalizare şi protecţia
copiilor instituţionalizaţi, în 2001 s-a înfiinţat CASPIS (Comisia Antisărăcie şi pentru
Promovarea Incluziunii Sociale) care a produs o strategie naţională antisărăcie; a apărut în
acelaşi an o Strategie a Guvernului de îmbunătăţire a situaţiei romilor, a apărut apoi o

- 66 -
Strategie Naţională de Ocupare a forţei de Muncă, Planurile Naţionale de Dezvoltare 2004-
2006 şi apoi 2007-2013 şi alte documente strategice. Cele mai multe documente de acest tip
au fost rezultatul unor modele similare europene pe care România trebuia să le aplice şi pe
care le-a imitat parţial, lăsându-le la stadiul de diagnoză şi direcţii de acţiune, fără opera-
ţionalizarea obiectivelor prin ţinte precise şi, mai ales, fără planuri de implementare, fără
monitorizare şi evaluare. A rămas, totuşi, o expertiză meritorie în planul diagnozei
problemelor sociale plasată preponderent în zona universităţilor, institutelor de cercetare,
staf-ului organizaţiilor internaţionale şi unor ONG-uri, materializată în rapoarte de
cercetare foarte relevante şi propuneri de politici sociale sectoriale din care, în bună
măsură, şi-a preluat informaţiile şi prezentul Raport.
Marea problemă a sistemului de protecţie socială este lipsa de capacitate de
planificare strategică integrată a politicilor sociale şi mai ales de implementare,
monitorizare şi evaluare a strategiilor. Este nevoie, aşa cum am precizat în concluzii, de
prioritizare, de decizii bazate pe evidenţe, pe indicatori de incluziune socială produşi
periodic şi puşi la dispoziţia decidenţilor, de monitorizare şi evaluare a măsurilor de
protecţie socială, de comparare a situaţiei cu cea din stadiile anterioare şi cu cea din alte ţări
europene. Este nevoie de baze de date utilizabile cu toţi beneficiarii de măsuri de protecţie
socială şi de prelucrare a lor pentru a facilita deciziile raţionale şi pentru a informa
populaţia. Sistemele de pensii, de beneficii de asistenţă socială, de ajutor de şomaj, de
asigurări de sănătate etc. trebuie să fie monitorizate prin crearea unui sistem informatic
integrat cu toţi beneficiarii, beneficiile şi istoricul acestora. Institutul Naţional de Statistică
produce un număr semnificativ de indicatori dar nu poate înlocui prin recensăminte şi
anchete statistice bazele de date permanent funcţionale ale componentelor sistemului de
protecţie socială. .
Efectele negative ale lipsei de coerenţă decizională şi instituţională, ale expe-
rimentării continue, provizoratului şi incertitudinii din sfera politicilor sociale au fost
estompate în perioada 2001- 2008 de creşterea economică şi de posibilitatea de a lucra în
străinătate ce au creat în rândul unei părţi importante a populaţiei percepţia unei
îmbunătăţiri a nivelului de trai.
Prezentul şi viitorul vor fi însă caracterizate de un context social diferit, criza
economică având efecte negative atât asupra veniturilor populaţiei care vor continua să se

- 67 -
reducă, cât şi asupra cererii de protecţie socială (ajutoare de şomaj, venit minim garantat,
locuinţe sociale, servicii de asistenţă socială etc.) care va creşte.
Paradoxul principal constă în reducerea veniturilor Statului (încasărilor bugetare) pe
fondul nevoii sale de a creşte cheltuielile de protecţie socială.
La toate acestea se mai adaugă şi riscurile pe termen mediu şi lung legate de
îmbătrânirea populaţiei, migraţie şi alte dezechilibre socio-demografice analizate pe larg în
capitolele Raportului. Pe acest fond, doar politicile sociale echitabile, coerente, bine
focalizate, eficiente vor putea reduce riscurile şi vor menţine echilibrul bugetar şi ordinea
socială.
În anul 2010 principalele probleme ale sistemului de protecţie socială a României
sunt următoarele:
1. lipsa de coerenţă instituţională, de viziune şi de planificare strategică pe
baza evidenţelor, absenţa monitorizării şi evaluării ca practici de corectare a
sistemului
2. ineficienţa, risipa, dezechilibrele bugetelor de protecţie socială
3. inechităţile multiple şi flagrante în distribuirea resurselor sociale
4. riscurile sociale majore prezente şi mai ales viitoare generate de tendinţele
de evoluţie a structurii populaţiei a crizei economice, a unor componente
ale sistemului de protecţie socială.
Fiind atât de puţini salariaţi este evident că mulţi dintre români fac parte din
categoriile care beneficiază de măsuri de redistribuire a veniturilor colectate la bugetul de
stat şi fondurile de asigurări sociale.
Valoarea indicatorului ponderea în PIB a cheltuielii sociale în cazul României este
printre cele mai mici din UE , doar ţările baltice înregistrând valori uşor mai scăzute
Sistemul de beneficii sociale este caracterizat de predominanţa beneficiilor contributorii,
cele mai importante dintre acestea - pensiile şi asigurările de sănătate, cumulând
aproximativ 78% din totalul cheltuielilor sociale din România.
În comparaţie cu mediile europene, România se particularizează prin ponderea mai
crescută a cheltuielilor cu sănătatea şi cu familia, în detrimentul celor efectuate pentru
problematica şomajului şi a celei privind locuirea şi excluziunea socială.

- 68 -
Programele care se asociază cu un număr (relativ) crescut de beneficiari dar cu
niveluri reduse ale cheltuielilor totale sunt cele de asistenţă socială, valoarea totală a
acestora reprezentând doar aproximativ 0.7% din PIB, în anul 2009.
Alocaţia complementară pentru familiile cu mai mulţi copii şi alocaţia de susţinere
pentru familiile monoparentale sunt beneficii de asistenţă socială selective, acordate
familiilor cu venituri reduse, cu cel mai mare grad de cuprindere, aproximativ 11% din
familiile din România beneficiind de una dintre ele.
Deşi este principalul mecanism de susţinere a indivizilor ce nu deţin veniturile
necesare ieşirii din sărăcie, ajutorul social acordat prin intermediul venitului minim garantat
este accesat de un număr relativ redus de beneficiari.
Condiţionările impuse pentru evitarea supraincluziunii, creşterea nivelului
veniturilor unor categorii de populaţie coroborată cu nivelul redus de indexare al pragurilor,
au condus în ultimii ani la scăderea numărului de beneficiari.
Sistemul de pensii
Cheltuielile totale anuale pentru pensii în România se cifrează la peste 10 miliarde
de Euro constituind cea mai mare categorie de cheltuieli bugetare. Ponderea lor în PIB a
fost în anul 2008 de aproximativ 7,3% (fără a lua în calcul pensiile agricultorilor şi cele din
sistemele militare care ridică toate cheltuielile la aproximativ 9% din PIB), iar în Bugetul
general consolidat de peste 26%. De aceste pensii beneficiau în 2007 aproximativ 5,7
milioane persoane, la un număr mediu de salariaţi de 4,9 milioane, pentru fiecare persoană
care contribuia la sistem şi plătea impozite revenind astfel aproximativ 1,2 pensionari. Este
evident că riscurile implicate sunt uriaşe, mai ales că de atunci situaţia bugetară s-a
degradat şi mai mult.
Studii credibile prognozează că ţări cu situaţie similară cu a României (Polonia,
Ungaria) vor ajunge la cheltuieli pentru pensii de 16 - 21% din PIB în 2050. Pentru
România care are cheltuieli publice totale de aproximativ 30 – 35% din PIB, a ajunge chiar
la acest nivel ar însemna să aloce jumătate din Buget numai pentru pensii ceea ce este de-a
dreptul imposibil.
Pe lângă pensiile speciale inechitabile pentru parlamentari, magistraţi şi alte grupuri
privilegiate se înregistrează şi abuzuri numeroase în masa mare a pensionarilor prin
pensionări frauduloase, în special în cazul pensiilor de invaliditate. Numărul pensionarilor

- 69 -
de invaliditate a crescut de peste 4 ori după 1990 ajungând în unele judeţe la aproape 30%
din numărul total de pensionari în timp ce în altele este de 5-6%. Este evident că sistemul
de acordare a pensiilor este scăpat de sub control de instituţiile publice şi acest lucru
afectează grav interesele masei mari a pensionarilor care îşi văd drepturile diminuate
complet nejustificat. La aceasta se adaugă perspectivele de îmbătrânire a populaţiei şi
scădere accelerată a populaţiei tinere care sporesc riscurile pe termen mediu şi lung pentru
sistemul de pensii.
Şi înainte şi după 1989 sistemul de pensii a fost controlat politic, Casa Naţională de
Pensii şi alte drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS) neavând o independenţă reală în
gestionarea fondului, în elaborarea şi adoptarea deciziilor strategice.
Una dintre problemele cu consecinţe grave pe termen lung este slaba acoperire cu
asigurări de pensie a populaţiei de vârstă activă. În prezent, mai puţin de jumătate din
populaţia activă este asigurată pentru pensii (sub 5 milioane din cele 10,5 milioane cât
numără populaţia activă). Peste 25-35 de ani cei care lucrează „la negru” sau nu lucrează
deloc (semnificativi ca număr) vor atinge vârsta de pensionare fără să fie asiguraţi şi vor
împovăra sistemul de asistenţă socială (solicitând din bani publici venitul minim garantat
sau alte forme de ajutor social). Între aceştia femeile sunt mai numeroase, casnicele (25%
din populaţia feminină inactivă) fiind cele care fac diferenţa.
Pe termen mediu şi lung raportul dintre pensionari şi salariaţi se va menţine ridicat,
structura populaţiei României fiind una atipică, cu cohorte/generaţii foarte numeroase la
vârsta de 19-41 de ani (rezultat al politicilor pro-nataliste agresive din perioada Ceauşescu) şi
foarte mici la vârstele de 0-18 ani (generaţiile tranziţiei). Ca urmare, pe piaţa muncii vor intra
în viitor generaţii puţin numeroase, iar numărul de salariaţi nu va putea creşte foarte mult,
chiar în eventualitatea unei creşteri economice. Numărul de pensionari, pe de altă parte, se va
menţine constant un timp pentru pensionarii ne-agricultori şi va scădea la categoria
pensionari agricultori care va deveni nesemnificativă numeric în următorii 10 ani.
După 2032 (când generaţiile născute după 1967 vor atinge 65 de ani) un val
suplimentar de pensionari va intra din zona de contributori în zona de beneficiari afectând
grav rata de dependenţă pentru următorii 22 de ani. De-abia spre 2050 sistemul de pensii se
va stabiliza pe componenta demografică, echilibrul lui depinzând atunci doar de
componenta economică.

- 70 -
Procentul pensionarilor este în prezent de aproximativ 28% din populaţie pentru că
avem (încă) o populaţie tânără şi nu pentru că vârstnicii ar lucra până la vârste înaintate.
Oricum şi procentul actual al pensionarilor este mare, ca dovadă faptul că a crescut de la
15% din populaţie în 1990 la 28% în 2007.
Ponderea pensionarilor va fi de aproximativ 32% din întreaga populaţie în 2025 şi
de peste 45% în 2050 în situaţia păstrării vârstei medii reale de pensionare din prezent.
Pentru a menţine o pondere acceptabilă a pensionarilor în populaţia totală, de aproximativ
30%, vârsta medie reală de pensionare ar trebui să fie de 65 de ani iar vârsta legală de
aproximativ 70 de ani. În 2025 vom avea 6,5 milioane de pensionari dacă menţinem o
vârstă (reală) de pensionare redusă şi 4,9 milioane dacă ajungem la 60 de ani. În fine, în
2050, la o posibilă populaţie de 16,7 milioane de persoane, vom putea avea 5 milioane de
persoane pensionate (30%) numai dacă atingem o vârstă medie reală de pensionare de 65 de
ani deci o vârstă legală (statutară) de pensionare de 70 de ani.
Măsurile care trebuie luate pentru ameliorarea situaţiei trebuie să pornească de la
eliminarea inechităţilor şi nu de la creşterea continuă a cheltuielilor pentru pensii pentru a
acorda compensaţii celor nedreptăţiţi păstrând nealterate drepturile acordate nejustificat.
1) Reducerea numărului de pensionari (şi implicit a ratei de dependenţă) şi
echilibrarea fondului de pensii:
• Creşterea vârstei medii reale de pensionare, (care acum este de doar
aproximativ 54 de ani) până spre o medie de 60 de ani prin descurajarea
pensionărilor anticipate, pensionărilor nejustificate pe motive medicale şi
interzicerea cumulului pensiei publice cu salariul. Acordarea unor drepturi
sociale în mod fraudulos (certificat de handicap, pensie de invaliditate etc.) ar
trebui pedepsită prin imputarea tuturor cheltuielilor celor care le-au acordat
nejustificat sau au facilitat acordarea lor. În această categorie ar trebui să intre
atât comisiile şi medicii care au facilitat pensionări de invaliditate nejustificate
cât şi instanţele, alte instituţii ori persoane care au acordat nejustificat drepturi
privind pensiile speciale.
• Egalizarea vârstei de pensionare între bărbaţi şi femei şi între categorii
ocupaţionale la 65 de ani pentru ambele sexe este imperativă din perspectiva
egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi este necesară pentru echilibrarea în timp a

- 71 -
cheltuielilor cu pensiile. Măsura poate fi adoptată într-o variantă cu consecinţe
parţiale imediate prin acordarea pentru femei a dreptului de a rămâne în funcţie
la cerere până la vârsta de pensionare a bărbaţilor. Acordarea dreptului de a
rămâne în muncă până la 65 de ani (chiar până la 70 de ani prin prelungire
anuală) numai pentru femeile cu grad de profesor universitar constituie o
discriminare faţă de femeile care au lucrat în alte domenii. Dacă se menţine,
dreptul trebuie generalizat.
• Este necesară o campanie publică de promovare a avantajelor pe care le au
femeile în cazul pensionării la vârste egale cu bărbaţii deoarece majoritatea
populaţiei nu este conştientă de acestea şi susţine încă pensionarea femeilor la
vârste mai mici.
• Trebuie evitată dezechilibrarea financiară a fondului de pensii prin decizii
politice (mai ales în perioadele electorale) sau judecătoreşti, prin introducerea în
legislaţie a obligativităţii demonstrării acoperirii financiare pe termen mediu şi
lung pentru orice drept de pensie acordat. Drepturile de pensie acordate fără
avizele obligatorii de la instituţii de control financiar de la nivelul Ministerului
Finanţelor şi de la Casa Naţională de Pensii ar trebui anulate.
2) Eliminarea inechităţilor din sistem prin reducerea pensiilor aberante
(exagerat de mari) şi unificarea sistemului public de pensii. Trebuie recalculate pensiilor
pentru toate categoriile care au obţinut privilegii şi eliminarea prevederilor privind
păstrarea unui drept odată obţinut dacă acesta este plătit din fonduri care nu au existat la
data acordării sau este obţinut printr-o procedură incorectă/inechitabilă faţă de generaţiile
actuale sau viitoare. Principiul contributivităţii şi al corespondenţei între efortul total de
contribuţie pe parcursul vieţii active şi nivelul pensiei trebuie să fie obligatoriu prin lege
pentru toate pensiile acordate din bani publici.
3) Introducerea unei pensii minime (sociale) este o măsură pozitivă şi trebuie
menţinută.
Faptul că sistemul este fragmentat, incoerent, impune o reformă a instituţiilor din
sfera protecţiei sociale care să asigure un cadru instituţional naţional şi local bazat pe
principiul subsidiarităţii, cu clarificarea funcţiilor, responsabilităţilor pe axa central-local,
cu apropierea de comunităţi a politicilor de prevenţie şi plasarea instituţiilor responsabile la

- 72 -
nivelul la care se pot lua decizii şi există resursele necesare. Aceasta reformă nu trebuie să
fie radicală, să înlocuiască instituţii şi persoane ci trebuie să integreze şi să adapteze
instituţiile actuale şi să le completeze pentru a acoperi problemele şi segmentele sociale
nerezolvate sau rezolvate inadecvat. Multe dintre soluţii sunt formulate chiar în prezentul
Raport sau în recomandări ale unor evaluări, studii, rapoarte. Reforma trebuie făcută cu
consultarea directă şi cu sprijinul specialiştilor din practică, din sistemul public şi neguver-
namental, din zona administrativă de la toate nivelurile, din mediul academic şi de
cercetare.
Problemele generale evidente ale sistemului instituţional sunt următoarele:
 La nivel local nu există servicii comunitare de asistenţă socială decât în mediul urban
dar şi acolo sunt inegale. Raportul a arătat însă că cele mai mari probleme sociale sunt
în mediul rural, acolo unde este imperativ să se creeze servicii de asistenţă socială
primară. Resursele umane din sistemul public, mai ales din mediul rural, sunt de
asemenea puţine şi slab calificate. Unele dintre cele de la nivel central şi mai ales
judeţean trebuie redirijate spre comunităţile rurale, dinspre birouri spre intervenţia în
comunitate.
 La nivel judeţean este o aglomerare de instituţii care deservesc adesea oraşul reşedinţă
de judeţ şi ignoră restul localităţilor. Trebuie făcută o separare clară între nivelul
serviciilor şi instituţiilor pentru comunitate sau regiune şi cele responsabile cu
conducerea, planificarea, coordonarea, controlul, monitorizarea, evaluarea şi raportarea
la nivel naţional. Nivelul judeţean trebuie să fie legătura între cel naţional responsabil
de politicile şi standardele naţionale şi comunităţile unde se face implementarea
politicilor sociale. Şi lipsa de comunicare şi de coordonare a acţiunilor între instituţiile
de la nivel judeţean şi chiar de la nivel local trebuie semnalată.
 La nivel central se constată o fragmentare instituţională datorată existenţei unui mare
număr de ministere şi agenţii care abordează specific anumite grupuri sau teme. Iată
numai câte sunt la nivelul Ministerului Muncii: Agenţia pentru Familie, Agenţia pentru
Protecţia Drepturilor Copilului, Agenţia pentru Persoane cu Handicap, Agenţia pentru
Egalitate de Şanse, Agenţia pentru Ocupare, Inspecţia Socială etc. Primele 4 dintre
aceste agenţii au un singur corespondent la nivel judeţean: DGASPC. Nivelul central
elaborează haotic diverse politici şi programe sociale, strategii, legi, care nu sunt

- 73 -
corelate nici măcar în cadrul aceluiaşi minister, cu atât mai puţin între ministere diferite.
Evaluarea politicilor sociale se face rar şi superficial, iar monitorizarea incoerent şi
amatoristic pe fondul lipsei unui sistem integrat de baze de date şi indicatori sociali. În
loc să emită standarde, să acrediteze, să controleze, nivelul central încearcă adesea
rezolvarea unor cazuri care ţin de responsabilitatea judeţelor sau comunităţilor şi, mai
ales, de priorităţile partidelor politice.
Aşa se face că sistemul de protecţie socială a fost scăpat de sub control şi s-a
dezvoltat inechitabil, incoerent şi ineficient.
Schimbările succesive pe criterii politice ale decidenţilor de la nivel central şi
judeţean au fost în mod cert contraproductive. Deşi mulţi dintre miniştrii muncii, spre
exemplu, au fost persoane foarte competente, subsistemele au fost blocate de incompetenţa
celor numiţi politic şi chiar de schimbarea prea frecventă chiar a miniştrilor şi secretarilor
de stat. Sistemul are nevoie de profesionişti şi de continuitate.
Pentru a avea continuitate şi coerenţă în reformă este nevoie de priorităţi pe care să
le accepte toate partidele politice, toţi partenerii sociali, specialiştii şi majoritatea
populaţiei.
Comisia propune elaborarea sub patronajul Preşedinţiei a unui Pact Social Naţional,
un document strategic general pentru politicile sociale căruia să i se subordoneze toate
politicile sociale sectoriale şi documentele strategice legate de acestea, care să fie corelat cu
un Plan Naţional de Dezvoltare revizuit şi adaptat la situaţia actuală. Pactul Social trebuie
redactat cu obiective şi ţinte generale şi sectoriale pe termen scurt, mediu şi lung, indicatori
de monitorizare şi aranjamentele instituţionale necesare pentru a fi implementat.
În vederea sprijinirii deciziilor privind politicile sociale şi a monitorizării procesului
de implementare a Pactului Social Naţional propunem înfiinţarea Observatorului Social
Naţional, instituţie care să publice anual un Raport privind Situaţia Socială a României în
care să fie prezentaţi indicatorii sociali pentru anul anterior. Toate sectoarele majore ale
sistemului de protecţie socială în care s-au propus strategii naţionale pot înfiinţa
observatoare sociale sectoriale care să monitorizeze şi să evalueze politicile sociale
sectoriale. Deja există un Observator privind Ocuparea şi propuneri în cadrul acestui Raport
privind observatoare sociale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, şi pentru Populaţia de

- 74 -
Romi. Guvernul va trebui să prezinte în aceeaşi perioadă Parlamentului şi Preşedinţiei un
Raport privind stadiul Implementării Pactului Social Naţional, un Plan Operaţional pentru
Implementarea Pactului Social pentru anul următor şi reperele privind implementarea pe
termen mediu. Astfel vor fi promovate şi menţinute mai bine echitatea şi eficienţa
politicilor sociale, condiţii esenţiale mai ales în perioada de criză pe care o traversează
România.

4.2. MĂSURI ACTIVE PENTRU PIAŢA MUNCII APLICATE ÎN


ROMÂNIA

Medierea muncii este măsura cu ponderea cea mai mare (77,90%) în totalul
persoanelor ocupate în primul semestru al anului 2008. Dintre acestea, ponderea cea mai
mare o are regiunea Vest - 12,34 pp, urmată de regiunea Sud-Vest Oltenia – 8,96 pp,
regiunea Sud-Est – 3,3 pp, iar ponderea cea mai mică o deţine regiunea Centru.
În primul semestru al anului 2008, din totalul persoanelor ocupate prin activitatea de
mediere (77,90%), 76,11% au fost ocupate pe locuri de muncă pe perioadă nedeterminată şi
23,89 % pe perioadă determinată, faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut când din totalul
persoanelor ocupate prin activitatea de mediere (78,56%), 73,88% aufost ocupate pe locuri
de muncă pe perioadă nedeterminată şi 26,12% pe perioadă determinată. În primul semestru
al anului 2008, informarea şi consilierea profesională deţine o pondere de 16,57%
dintotal persoane încadrate, cu 7,54 % mai mare faţă de semestrul I al anului 2007.
Regiunile cu ponderea cea mai mare în total program sunt: Nord-Vest (33,20%), Centru
(27,79%) iar regiunea Bucureşti–Ilfov cu cea mai mică valoare, respectiv 2,04%.
Ocuparea prin cursuri de formare profesională este o măsură activă ce deţine în
semestrul I al anului 2008, la nivel naţional, un procent de 5,96% din totalul realizărilor pe
anul 2008, cu 1,11% mai mare faţă de semestrul I al anului 2007. În total măsură, ponderea
cea mai mare în ceea ce priveste numărul persoanelor încadrate prin organizarea de cursuri
de formare profesională, o are regiunea Centru – 8,29%, realizând o creştere în comparaţie
cu semestrul I al anului 2007 de 2,35 % , urmată de regiunea Nord-Vest cu 0,17 %.
Din totalul de 235.990 persoane încadrate în muncă în semestrul I al anului 2008,
7,63% au beneficiat de alocaţii acordate persoanelor care se încadrează în muncă înainte de

- 75 -
expirarea perioadei de indemnizare pentru şomaj, înregistrând o uşoară descreştere faţă de
semestrul I al anului 2007, cu 0,17 %.
Implementarea măsurilor de stimulare a angajatorilor pentru încadrarea în muncă a
anumitor categorii de persoane defavorizate pe piaţa muncii, s-a concretizat în semestrul I
al anului 2008, prin:
• Subvenţionarea locurilor de muncă prin încadrarea şomerilor de peste 45 ani
sau şomeri unici susţinători ai familiilor monoparentale: la nivel naţional,
ponderea acestei măsuri în total program de ocupare este de 3,29 %
• Subvenţionarea locurilor de muncă prin încadrarea şomerilor care mai au 3
ani până la îndeplinirea condiţiilor legale de pensionare: au fost încadrate
157 persoane, ceea ce reprezintă 0,07% din program, faţă de 0,10% în
semestrul I al anului 2007;
• Subvenţionarea locurilor de muncă prin încadrarea absolvenţilor instituţiilor
de învăţământ: 1,82% din program au fost încadraţi prin acordarea acestui
tip de subvenţie, faţă de 2,04%, în semestrul I al anului 2007. Din totalul
absolvenţilor încadraţi prin această măsură, 12,92% au fost absolvenţi ai
şcolilor de arte şi meserii, 45,78 % absolvenţi de învăţământ secundar
superior sau postliceal, iar 41,30 % au fost absolvenţi de învăţământ
superior. Ca regiune, cel mai bine în totalul realizărilor la această măsură se
situează regiunea Bucureşti-Ilfov (4,32%) şi regiunea Centru (2,85%).
• Subvenţionarea locurilor de muncă prin încadrarea persoanelor cu handicap:
0,06% reprezintă implementarea acestui tip de subvenţie, faţă de 0,04% în
semestrul I al anului 2007;
• Stimularea mobilităţii forţei de muncă este o altă măsură care vine în
sprijinul persoanelor în căutarea unui loc de muncă. Din totalul celor 1.542
persoane ocupate prin acordarea de prime de mobilitate, un procent de
42,67% persoane au fost angajate într-o localitate situată la distanţă mai
mare de 50 Km de localitatea unde îşi au domiciliul stabil, iar 57,33%
persoane şi-au schimbat domiciliul ca urmare a angajarii lor. Se constată o
creştere a numărului de persoane încadrate prin stimularea mobilităţii forţei
de muncă, cu 0,03 pp faţă de semestrul I al anului 2007;

- 76 -
• Acordarea de servicii de consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei
activităţi independente sau pentru iniţierea unei afaceri. Serviciile acordate
s-au concretizat în furnizarea de informaţii juridice, metode şi tehnici
eficiente de management, consultanţă acordată de persoane specializate din
cadrul agenţiilor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti sau de către
furnizorii de servicii contractaţi în condiţiile legii. În semestrul I al anului
2008, această măsură deţine o pondere de 0,09% din totalul realizărilor
programului de ocupare
• Ocuparea temporară a forţei de muncă în lucrări publice de interes
comunitar
• Această măsură poate interveni direct şi operativ pentru a oferi locuri de
muncă în zonele şi localităţile cele mai afectate de şomaj, 10,57% din
program au fost persoane ocupate în primele 6 luni ale acestui an.
• Ponderea cea mai mare a realizărilor acestei măsuri în total program, în
primele 6 luni ale acestui an, au avut-o regiunile Sud-Est (14,24%), Nord-
Est (11,65%), şi Centru (11,19%).
• Încadrarea prin încheierea de contracte de solidaritate în baza Legii
nr.116/2002.
Prevenirea şi combaterea marginalizării sociale vine în sprijinul tinerilor cu acces mai
dificil pe piaţa forţei de muncă, şi anume:
• tineri proveniţi din centrele de plasament şi centrele de primire a copilului
din cadrul serviciilor publice specializate şi al organismelor private
autorizate în domeniul protecţiei copiilor;
• tineri singuri cu copii în întreţinere;
• tineri familişti cu copii în întreţinere;
• tineri familişti fără copii în întreţinere;
• tineri familişti care au executat pedepse privative de libertate;
• alte categorii de tineri aflaţi în dificultate.
În semestrul I al anului 2008, această măsură deţine o pondere de 0,30% din totalul
realizărilor programului de ocupare.

- 77 -
4.3. EVOLUŢIA PRINCIPALILOR INDICATORI
SOCIALI

Evoluția economiei reale din primele 9 luni 2009 a fost puternic afectată de criza
economică şi financiară care a început să se manifeste uşor în România încă din trimestrul
III 2008, pentru ca în trimestrul IV să acționeze mai vizibil. Astfel, după ce în trimestrul IV
2008 creşterea PIB a fost de doar 2,9% față de trimestrul IV 2007, în trimestrul I 2009
produsul intern brut – în termini reali, seria brută – s-a redus cu 6,2% față de trimestrul I
2008, iar în trimestrul II cu 8,7%. În trimestrul III reducerea s-a mai diminuat, fiind de
7,1%. În condiții de comparabilitate a sezonalității, datele statistice privind evoluția
produsului intern brut față de trimestrul precedent evidențiază tendința de diminuare încă
din trimestrul III 2008, când s-a redus cu 0,1% față de trimestrul II, urmată de o reducere
cu 2,8% în trimestrul IV 2008. În trimestrul I 2009, scăderea produsului intern brut s-a
accentuat, fiind de 4,6% față de trimestrul IV 2008. În trimestrul II declinul economic a
început să-şi reducă amplitudinea, produsul intern brut reducându-se cu 1,1% față de
trimestrul I şi cu 0,6% în trimestrul III față de trimestrul II 2009.
Cumulat pe primele 9 luni ale anului 2009 impactul negativ al crizei s-a reflectat în
reducerea produsului intern brut cu 7,4. Reducerea a fost determinată de diminuarea cererii
interne cu 13,7% şi a celei externe cu 10,1%. În cadrul cererii interne consumul final a
scăzut cu 11,1%, iar formarea brută de capital fix s-a redus cu 22,6%.
Datele statistice evidențiază o reducere a exporturilor de bunuri şi servicii în primele 9 luni
cu 10,1% şi a importurilor cu 24,3%, ceea ce a determinat o contribuție pozitivă la
creşterea reală a PIB (+8,3 procente). Valoarea adăugată brută s-a diminuat în primele 9
luni 2009 cu 11,9% în construcții, cu 7,1% în industrie, cu 6,2% în servicii şi agricultură cu
1,2%. Estimările privind creşterea economică pentru anul 2009 prevăd reducerea
produsului intern brut cu 7% față de anul 2008. Cererea internă se va reduce cu 13,0% ca
urmare a reducerii, atât a consumului final (-10,7%), cât şi a formării brute de capital fix (-
20%). Măsurile întreprinse pentru reducerea cheltuielilor bugetare de personal
vor determina diminuarea consumului guvernamental, pentru care se aşteapta o contracție

- 78 -
cu 3% față de 2008. Exporturile de bunuri şi servicii se vor reduce cu 10,5%, iar
importurile cu 24,8%, ceea ce va contribui pozitiv la creşterea reală a produsului intern
brut, respectiv cu 7,6 procente.
Pentru toate sectoarele economice se prevăd reduceri ale volumului de activitate,
aceasta Reflectându-se în diminuarea valorii adăugate brute la nivel de ramură. Cea mai
accentuată scădere o va înregistra valoarea adăugată brută din construcții (-18,9%), urmată
de cea din servicii (-5,6%). Pentru industrie şi agricultură reducerea valorii adăugate brute
va fi de 4,3%, şi respectiv 2%.
În primele 10 luni s-au exportat bunuri în valoare de 23,9 mld. euro şi au fost
importate bunuri în valoare de 31,8 mld. euro. Scăderea exporturilor de bunuri a fost de
18,1%, iar a importurilor de bunuri de 35,7%.
Deficitul comercial FOB-CIF a fost, în această perioadă, cu 61,0% mai mic decât cel din
aceeaşi perioadă din 2008 (valoric, diminuarea este de 12,3 miliarde euro).
Exporturile intracomunitare, în primele 10 luni ale anului 2009, au fost în valoare de 17,8
mld.euro, reprezentând 74,5% din total exporturi, iar exporturile extracomunitare au fost de
6,1 mld. euro. Exporturile intracomunitare s-au diminuat cu 13,4%, iar cele
extracomunitare cu 29,4%.
Importurile intracomunitare au fost de 23,3 mld. euro, reprezentând 73,4% din totalul
importurilor, iar cele extracomunitare de 8,4 mld. euro. Scăderea înregistrată de importurile
intracomunitare a fost de 31,9%, iar cea a importurilor extracomunitare de 44,2%.
Pe fondul unei contracții a activității economice, comparativ cu perioadele similare din
anul 2008, se estimează, pe întreaga perioadă a anului 2009 o tendință de scădere a
comerțului exterior. Se apreciază astfel, ca în anul 2009 exporturile de bunuri să scadă cu
18,0% iar importurile de bunuri cu 35,6%.
Ponderea deficitului comercial FOB-FOB în PIB se va diminua cu 8,6 puncte
procentuale față de 2008, ajungând la 5,4%. Deficitul contului curent, în primele 10 luni
2009, a scăzut reprezentând circa 28% din deficitul perioadei similare a anului anterior şi a
fost finanțat în proporție de 94,1% prin investiții străine directe care au cumulat 3,7 mld.
euro, comparativ cu 7,7 mld. euro în perioada corespunzătoare din anul 2008.

- 79 -
Deficitul de cont curent în 2009 se aşteaptă să ajungă la nivelul de 5,5 mld. euro (4,6% din
PIB), ca urmare a reducerii deficitului comercial cu 66,6%, dar şi de menținerea
contribuției pozitive a excedentului transferurilor curente
Ocuparea şi veniturile salariale
Rata şomajului înregistrat la sfârşitul lunii noiembrie 2009 a fost 7,5%, în creştere
față de luna decembrie 2008 cu 3,1 puncte procentuale, iar numărul de şomeri înregistrați
a crescut corespunzător cu 279,7 mii persoane.
Pe sexe, rata şomajului înregistrat a crescut cu 3,3 puncte procentuale în rândul
bărbaților (de la 4,5% la sfârşitul lunii decembrie 2008 la 7,8% la sfârşitul lunii noiembrie)
şi cu 2,6 puncte procentuale în rândul femeilor (de la 4,4% la sfârşitul lunii decembrie la
7,0% la sfârşitul lunii noiembrie 2009). Ponderea femeilor în numărul total de şomeri
înregistrați a scăzut de la 46,4% la sfârşitul lunii decembrie 2008 la 43,6% la sfârşitul lunii
noiembrie 2009.
Pentru începutul anului 2010 se estimează un număr de şomeri înregistrați de 700 mii
persoane şi o rată a şomajului de 7,8%. Cumulat pe primele 10 luni ale anului 2009,
câştigul salarial mediu brut a fost de 1878 lei, cu 10,2% mai mare decât în perioada
corespunzătoare din anul 2008, iar nivelul câştigului salarial mediu net a fost 1373 lei, mai
mare cu 9,5%. În primele 10 luni 2009 față de perioada corespunzătoare din anul anterior,
câştigul salarial real a crescut cu 3,5%.
Pe total economie, câştigul salarial mediu brut preliminat pentru anul 2009 este de 1850
lei, mai mare cu 5,1% decât în anul anterior, iar câştigul salarial mediu net de 1350 lei,
respectiv cu 3,1% mai mare. Pentru câştigul salarial real s-a estimat o scădere cu 2,3%.
Inflația
Inflația anuală şi-a continuat creşterea manifestată încă din anul 2008, până în luna
februarie a.c. ajungând la un nivel maxim de 6,89%. Începând cu luna martie 2009 s-a
remarcat, însă, o schimbare de trend în evoluție, astfel încât inflația anuală a ajuns la
4,65% la sfârşitul lunii noiembrie.La temperarea inflației anuale a contribuit, în special,
evoluția prețurilor mărfurilor alimentare, care s-au situat în luna noiembrie cu 4,09 puncte
procentuale sub rata anuală totală a prețurilor, respectiv 0,56%. În cazul prețului mărfurilor
nealimentare, creşterea anualizată a acestora (6,63%) s-a situat cu doar 0,24 puncte
procentuale sub nivelul înregistrat în aceeaşi perioadă a anului anterior. Un efect

- 80 -
considerabil în creşterea acestor prețuri l-a avut aplicarea celor două etape de majorare a
accizelor la produse din tutun, contribuția acestei grupe de mărfuri la rata inflației ajungând
la circa 1,4 puncte procentuale.
În ceea ce priveşte tarifele la servicii, creşterea acestora (8,52%) a fost cu 1,48 puncte
procentuale superioară celei înregistrate în aceeaşi perioadă a anului anterior. Majorările de
tarife s-au datorat în această perioadă, în special, deprecierii monedei naționale, care a
influențat serviciile corelate cu moneda europeană, cum ar fi transportul aerian (14,23%) şi
servicii telefonice (13,63%).
Un alt factor de presiune asupra inflației a fost cursul de schimb care a înregistrat la
începutul anului o depreciere nominală, urmată de o relativă stabilitate. În aceste condiții,
prețurile produselor importate au fost influențate negativ, ca şi prețul unor produse
administrate racordate la moneda europeană sau la dolarul american. Pe parcursul anului
2009, evoluția prețurilor de consum s-a bazat pe o reducere a excesului de cerere,
determinată de manifestările crizei financiare şi economice globale. Concomitent, la
susținerea procesului dezinflaționist au contribuit şi măsurile prudențiale ale BNR, având
ca obiectiv temperarea creditării, precum şi măsurile restrictive de politică salarială şi
bugetară promovate de către guvern.
În consecinţă, mix-ul de politici macroeconomice aplicate a fost orientat în direcția
revenirii pe un trend descendent al inflației. La sfârşitul anului 2009, nivelul inflației a fost
estimat la 4,5%, în timp ce media anuală se va situa la 5,6%.

- 81 -
CONCLUZII

Sistemul protecţiei sociale a fost permanent îmbunătăţit şi a devenit din ce în


ce mai funcţional prin noile instituţii şi mecanisme înfiinţate, reuşind însă doar parţial, să
facă faţă cererii tot mai crescute de servicii sociale. În ceea ce priveşte formarea
profesională continuă, se aşteaptă ca schimbările să fie profunde pe măsura presiunilor
rezultate din noile nevoi de calificare şi recalificare a forţei de muncă..
Deocamdată, oferta de formare profesională continuă vine din partea instituţiilor
publice (A.J.O.F.M.), centrelor de calificare, recalificare şi perfecţionare, şcolilor
profesionale. Posibilităţile sectorului privat sau a societăţii civile (ONG-uri,
asociaţii,fundaţii) nu sunt încă suficient exploatate. În plus, aşa cum rezultă din datele
disponibile, cei care urmează cursurile centrelor de calificare nu se integrează în mod
satisfăcător pe piaţa muncii.De asemenea procesele de reconversie profesională, cu referire
directă la cei disponibilizaţi ca urmare a lichidării unor întreprinderi şi concedierilor
colective nu sunt pe deplin conturate şi funcţionale. Se resimte, totodată, nevoia unei
cooperări între diverşii actori sociali, dezvoltarea dialogului şi crearea unui parteneriat real
între aceştia, implicarea şi cointeresarea sindicatelor, a patronatului, dar şi a altor
instituţii(Camera de C omerţ, prefecturi, primării) în formarea profesională,
calificarea şi recalificarea, în identificarea noilor posibilităţi locale de pregătire.
Programele naţionale de ocupare a forţei de muncă din ultima perioadă au fost completate
şi dezvoltate, cu acest prilej acordându-se o mai mare atenţie grupurilor şi populaţiilor cu
risc sporit de şomaj: tineri, femei, persoane handicapate, persoane cu nivel redus de
calificare, calificare îngustă sau pregătire în domenii care nu sunt solicitate pe piaţa muncii.
CONCLUZII:
1. Situaţia economică şi socială a şomerilor este dintre cele mai proaste, ei sunt
afectaţi de lipsa locului de muncă, de creşterea continuă a preţurilor la mărfuri şi servicii,
întâmpină greutăţi la tot pasul, atât în domeniul alimentaţiei, îmbrăcămintei, locuinţei,

- 82 -
cumpărării de medicamente ori întreţinerii copiilor cât şi pe plan psihologic, printr-o stare
de stress care afectează relaţiile şomerului cu ceilalţi membri ai familiei, dar şi în general
totalitatea relaţiilor sale sociale.
2. Persistă opinia ca numai cine nu vrea să lucreze şi este slab calificat nu are de
lucru, că şomerii iau bani de la stat şi o duc bine, chiar mai bine decât cei care lucrează.
Aceste opinii nu pot fi susţinute în mod argumentat, cauză şomajului fiind în
principal una structurală, care rezidă în transformările şi restructurările post-revoluţionare şi
nu datorită unor motive personale. Există totuşi un număr de şomeri, estimat la circa 5%
care se “descurcă” prin diverse “afaceri” şi munci ocazionale, nu neapărat în perfectă
legalitate şi care nu trăiesc mai prost decât restul populaţiei, dar ei sunt o foarte mică parte a
şomerilor şi nicidecum o pătură caracteristică pentru situaţia aceasta.
3. Şomerii tineri de 18-25 de ani sunt oarecum protejaţi în faţa efectelor şomajului,
în special prin întreţinerea lor de către familie, ca şi de muncile ocazionale, fără contract de
muncă legal, pe care le practică, folosiţi fără scrupule de patroni ca mână de lucru ieftină.
Tinerii şomeri nu prea îşi dau seama de efectele dezastruoase în timp ale lipsei unui
contract legal de muncă, iar patronii profită din plin de această situaţie .
4. Cei mai afectaţi sunt şomerii de vârste medii, 26-45 de ani, care “n-au moştenit”
de la regimul trecut o locuinţă şi posibilitatea de a cumpăra ieftin o serie de bunuri de
folosinţă îndelungată, care au familie şi copii şi a căror carieră profesională şi relaţii sociale
sunt brusc întrerupte.
5. Încrederea şomerilor în forţa statului, în dorinţa şi capacitatea lui de a “rezolva”
problema şomajului este nejustificat de mare, circa 70 % considerând că statul are obligaţia
de a asigura protecţia socială, de unde rezultă o actuală nemulţumire faţă de cuantumul
alocaţiei de stat pentru şomaj, care în opinia lor, ar trebui să crească. Dar ei uită că statul le
acordă doar un anumit ajutor, limitat în timp cât şi ca valoare, iar după încheierea perioadei
de şomaj, şomerii care în continuare nu vor găsi de lucru, nu vor primi chiar nimic de la
stat!
PROPUNERI:
• Crearea a noi locuri de muncă.
o Realizarea unor programe de lucrări publice cu focalizare pe mediul rural şi
zonele sărace.

- 83 -
• Statul poate să joace un rol activ prin realizarea unor programe de lucrări publice
o Promovarea formelor flexibile de ocupare
• Un alt mijloc eficient de creare de locuri de muncă este o bună reglementare şi
programe de promovare a formelor flexibile de muncă: munca temporară, munca cu
timp parţial, munca la domiciliu etc. Trebuie încurajată înfiinţarea de agenţii de
muncă temporară şi acordat suport pentru cele active în mediul rural şi în regiunile
estice şi sudice din ţară.
• Creşterea angajabilităţii (siguranţei ocupaţiei) prin cursuri de formare profesională
şi învăţare continuă
• Este esenţială dezvoltarea unui sistem integrat şi coerent de formare profesională şi
învăţare continuă. În România, componenta de măsuri active de formare pro-
fesională a politicilor de protecţie a şomerilor trebuie considerabil extinsă.
• Dezvoltarea unui sistem de formare profesională accesibil persoanelor ocupate
informal şi în agricultura de subzistenţă localizate în majoritate în mediul rural.
Sistemul trebuie să se bazeze pe formatori din mediul rural, care pot ajusta
programul de cursuri în funcţie de nevoile participanţilor. Şcolile rurale sunt cel mai
bine poziţionate în acest scop. Trebuie gândite mecanisme şi proceduri de
acreditare, precum şi un plan de sprijinire a şcolilor rurale pentru a se acredita
pentru formarea profesională a populaţiei rurale de vârstă activă.
• Îndepărtarea barierelor de intrare/revenire pe piaţa muncii
• Reducerea „flexibilităţii forţate” şi creşterea flexibilităţii reglementate

• Îndepărtarea barierelor structurale de pe piaţa muncii presupune înainte de toate o


schimbare de perspectivă a politicilor de ocupare dinspre protecţia locului de muncă
înspre protecţia omului. Ieşirea de pe piaţa formală a muncii, cu precădere pentru
persoanele cu calificare redusă, înseamnă şomaj de lungă durată sau (sub)ocupare
precară în sectorul informal sau agricultură de subzistenţă, iar în cazul femeilor
înseamnă retragerea în nişa economiei domestice.
• Partajarea între stat şi agenţii economici a activităţilor de ocupare şi adaptare
profesională, precum şi diversificarea atribuţiilor în domeniu ale agenţilor

- 84 -
economici, a asociaţiilor profesionale, sindicatelor şi instituţiilor specializate non-
guvernamentale
• Elaborarea de către agenţii economici a unor programe proprii anticipând activităţile
viitoare, evoluţia necesarului de personal şi a structurii profesionale a acestuia;
• Instituirea unui sistem tripartit de gestionare a fondului de şomaj şi control;
• Salariu egal pentru muncă egală, tratament egal în privinţa angajării, calificării şi
promovării
• Trebuie făcute eforturi în vederea evitării discriminării indirecte, evitarea
subreprezentării femeilor în anumite domenii şi în structurile sociale şi politice
• Reducerea contribuţiei agenţilor economici la constituirea fondului de şomaj de la
5% la 3,5% pentru cei care creează noi locuri de muncă;
• Scutirea persoanelor juridice de la plata contribuţiei pentru constituirea fondului de
şomaj în schimbul încadrării a cel puţin 10% din numărul total al angajaţilor, din
rândul tinerilor, a persoanelor singure care au în întreţinere minori, precum şi a
celor în şomaj de lungă durată:
• Scutirea de la plata contribuţiei pentru constituirea fondului de şomaj pentru cei care
angajează absolvenţi sun un an de la data absolvirii
• Acordarea în avans a tuturor indemnizaţiilor cuvenite pentru cele 27 de luni de
ajutor de şomaj, dacă persoana aflată în şomaj deţine terenuri agricole şi optează
pentru stabilirea domiciliului în mediul rural
• Finanţarea procesului de recalificare pentru persoanele aflate în şomaj care, potrivit
legii, nu beneficiază de indemnizaţii de şomaj
• Posibilitatea finanţării celui de-al doilea curs de (re)calificare pentru şomerii cărora
le-a expirat dreptul la plata indemnizaţiilor, cu condiţia ca aceştia să aibă
perspectiva unui loc de muncă
• Angajarea unor investiţii în special în zonele rurale prin creşterea unor obiective
mici pentru prelucrarea materiilor prime agricole care implică crearea de noi locuri
de muncă;

- 85 -
• Proiectarea de programe concrete de perfecţionare şi reconversie profesională a
angajaţilor(educaţia permanentă) în interiorul sau exteriorul întreprinderilor
• Încurajarea iniţiativelor private în formarea şi reconversia forţei de muncă
• Elaborarea de studii de prognoză asupra dinamicii forţei de muncă
• Realizarea unui sistem informaţional eficient şi operativ privind cererea şi oferta de
forţa de muncă, la nivel regional, local şi sectorial

• Creşterea rolului parteneriatului social în soluţionarea problemelor privind ocuparea


forţei de muncă
• Asigurarea cadrului instituţional şi juridic pentru recunoaşterea şi echivalarea
studiilor, diplomelor şi calificărilor profesionale
• Sprijinirea prioritară a programelor care vizează utilizarea forţei de muncă
reprezentată de categoriile defavorizate de piaţa muncii
o În plan imediat ar putea fi organizate cursuri de marketing pentru şomeri,
răspândirea în rândul lor a unor materiale publicitare, înfiinţarea unor
cabinete juridice de consultanţă pe probleme de şomaj în cadrul birourilor de
şomaj, promovarea unei legislaţii mai bune în domeniu, acordarea
referenţială-similar pensionarilor - a unor înlesniri în domeniul transportului,
al asistenţei medicale, al cumpărării de medicamente ş.a.
În consecinţă ar fi necesară desfăşurarea unei largi campanii, prin toate mijloacele
mass-media, pentru deplasarea centrului de pe rolul statului în protecţia socială a şomerilor,
cu caracter imediat, de scurtă durată şi care doar ameliorează momentan situaţia lui, ca un
tampon, pe un tip de protecţie activă a cetăţeanului însuşi, de păstrare a locului de muncă
existent , de construire a unor rezerve, de a adopta o atitudine mai activă pe plan economic,
folosindu-şi posibilităţile materiale şi profesionale şi nu în ultimul rând, de o pregătire
psihologică adecvată pentru cazurile-oricând şi pentru oricine posibile - de disponibilizare.

- 86 -
BIBLIOGRAFIE

1. Anghelache C –„România 2009 - starea economică în criză profundă”, Editura


Economică, Bucureşti, 2009
2. Anghelache C. - „România 2008”, Editura Economică, , Bucureşti, 2008
3. Bleahu M. – „Priveşte înapoi cu mânie... priveşte înăinte cu spaimă. Valenţele ecologiei
politice”, Editura Economică, Bucureşti, 2008
4. Boboc I, Perţ S – „Studiul pieţei forţei de muncă” Editura Economică, Bucureşti,2009
5. Cornescu V. Gh. Creţoiu, I. Bucur – „Economie”, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2008.
6. Cornescu V. (coord.) – „Economie – ghid practic”, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 2007.
7. Ciucur D – „Economie”, Editura Economică, Bucureşti, 2009.
8. Dinu M, Socol C – „Economia Romaniei”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti,2008
9. Jitaru C – „Statistica teoretica si macroeconomica”, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 2008.
10. Nica E.- „Strategii si politici de ocupare a fortei de munca in Romania”, Editura
Economică, Bucureşti, 2008
11. Marinescu S. - Agenţia Naţională pentru Ocupare şi Formare Profesională, articol
publicat în: „Raporturi de muncă” nr.12, Bucureşti,2008
12. Pavelescu F. – „Consideraţii privind piaţa forţei de muncă, articol publicat în:Tribuna
economică” nr.13, Bucureşti, 2008
13. Petrescu B. – „Formarea profesională – mecanism al flexibilităţii pieţei muncii, articol
publicat în: Raporturi de muncă, nr. 12, Bucureşti, 2008

- 87 -
14. Perţ S., Vasile, V. Pavelescu, F.M.. Vasile, L.- „Circulaţia forţei de muncă. Scenarii.
Posibile evoluţii”, CIDE, Bucureşti, 2008
15. Preda D. – „Ocuparea fortei de munca si dezvoltarea durabila” Editura Economică,
Bucureşti, 2009
16. Popescu. B- „Economia României în complexitatea integrării”, Editura Economică,
Bucureşti, 2008
17. Ungureanu E- „Piaţa muncii şi problematica ocupării factorului muncă în România”
Editura Economică, Bucureşti, 2008
18. http://www.mmuncii.ro/
19. http://www.zf.ro/
20. http://www.guv.ro/
21. http://www.capitalul.ro/
22. http://www.economice.ro/
23. http://www.capital.ro/
24. http://www.gandestebiz.ro/
25. http://www.financiarul.com/
26. http://www.anofm.ro/

- 88 -