Tensiune, Curent, Putere

Marimi electrice, calculul puterii electrice

Patru marimi fizice caracterizeaza, printre altele, un

circuit
electric : tensiunea, notata cu U si masurata in volti(V) -
de
unde si denumirea de voltaj, curentul - I, amperi(A),
amperaj,
puterea - P, watt(W), vataj - si rezistenta
electrica R avand
unitatea de masura ohm-ul( - grecescul omega); prin
analogie
cu o conducta de apa, avem, in aceeasi ordine :
presiunea,
debitul de apa, puterea instalatiei si grosimea conductei.
In cazul instalatiei electrice de acasa, prin care circula
curent
alternativ monofazat, puterea P se numeste activa; ea
e cea
care, multiplicata cu numarul orelor, apare sub forma de
KW
in formula energiei electrice active(KWh) masurate de
contorul
de apartament; pe langa P mai exista doua feluri de
putere :
cea aparenta notata S si masurata
in VA(volt-amper) si cea reactiva
notata Q si masurata in VAR(volt-amper-reactiv).
Intre cele trei puteri exista urmatoarea relatie matematica :
.

Formula de mai sus e chiar teorema lui Pitagora pentru un triunghi dreptunghic
a carui ipotenuza este S, astfel ca cele trei puteri pot fi reprezentate grafic in
Triunghiul Puterilor :
O masura a eficientei de utilizare a energiei
electrice, ce arata cat din energia trimisa de
catre distribuitor este, in realitate, necesara
consumatorilor(casnici sau industriali) pt.
diverse actiuni(lucru mecanic sau caldura
utile),
e factorul de putere, definit de catre
Comisia
Internationala de Electrotehnica(IEC) drept
raport intre puterea activa P si cea aparenta
S
adica, conform triunghiului pitagorean, de
raportul intre cateta alaturata
unghiului  (fi)
si ipotenuza, asta insemnand cosinusul
acelui
unghi, pe scurt cos .
Acest cos de fi - ce poate lua numai valori cuprinse intre 0 si 1 - nu e pe
lista grijilor
consumatorilor casnici cu puteri maxime contractate mai mici de 30KW, pt.
simplul
motiv ca ei nu platesc, conform legii, energia reactiva(Q) - un fel de the dark side
of the Force a energiei electrice, contorul de apartament numindu-se de energie
activa(P) si masurand, cum am zis mai 'nainte, numai watii sau kilowatii
consumati
pe ora, fara sa bage in seama volt-amperii aparenti ori pe cei reactivi.
Ceilalti consumatori electrici sunt scutiti de plata energiei reactive numai daca
depasesc factorul de putere neutral(0,92), altfel sunt taxati invers proportional
cu valoarea acestuia, conform unuia dintre documentele oficiale de Tarifare a
Energiei Electrice, cel al ENEL.
Legarea în serie
Pentru a explica acest mod de legare te invit să te uiţi peste schemele din figura 1. Înainte de
vorbi despre legarea în serie menţionez că generatorul din figura 1 se presupune a fi unul
de curent alternativ. De ce ? Pentru că, pe scurt, cel puţin în cazul bobinelor şi
condensatorilor, efectele legării în serie şi în paralel se observă cel mai uşor în curent
alternativ.

Figura 1. Legarea în serie a rezistenţelor, bobinelor şi condensatorilor electrici

Aşadar, aşa cum se observă şi în figura 1, legarea în serie înseamnă legarea componentelor
una după alta aşa cum sunt legate inelele unui lanţ. Toţi electronii care circulă prin circuit trec
rând pe rând prin fiecare componentă.
Să studiem primul caz şi anume legarea în serie a rezistenţelor. Fiind mai mult de o
componentă în circuit, ca să înţelegem exact ce se întâmplă în circuit avem nevoie să
ştim rezistenţa echivalentă serie, adică rezistenţa electrică rezultată prin legarea în serie a
acelor rezistenţe. Rezistenţa echivalentă serie se calculează adunând valorile tuturor
rezistenţelor legate în serie. În figura 1 am reprezentat un circuit cu n rezistenţe, ceea ce
înseamnă că generatorul va alimenta un circuit care are o rezistenţă echivalentă la legarea în
serie (Rechiv.serie) de

unde R1 este prima rezistență din circuit iar Rn este ultima.

Exemplu: presupunem că circuitul cu rezistențe din figura 1 este format din 3 rezistențe care
au următoarele valori: R1 = 1Kohm, R2 = 2Kohmi şi R3 = 10Kohmi. În acest caz rezultă că
circuitul respectiv ar avea o rezistenţă echivalentă serie de:

După cum se observă şi din exemplul de calcul, legarea în serie produce o rezistenţa
echivalentă care este întotdeauna mai mare decât oricare din rezistenţele din respectivul
circuit serie.

La fel stă treaba şi cu legarea în serie a bobinelor: inductanţa echivalentă al celui de-al doilea
circuit din figura 1 se obţine adunând toate inductanţele din acel circuit. Aşadar, inductanţa
echivalentă la legarea în serie (Lechiv.serie) se calculează cu relaţia:
unde L1 este prima bobină (inductanță) din circuit iar Ln este ultima.
La legarea în serie, inductanţa echivalentă este întotdeauna mai mare decât oricare din
inductanţele din respectivul circuit serie.

Exemplu: presupunem că circuitul cu bobine din figura 1 este format din 3 bobine care au
următoarele valori: L1 = 10mH, L2 = 20mH şi L3 = 30mH. În acest caz rezultă că circuitul
respectiv ar avea o inductanță echivalentă serie de:

Spre deosebire de rezistenţe şi bobine, capacitatea echivalentă la legarea în serie (Cechiv.serie) se

calculează cu o relaţie diferită şi anume:

unde C1 este primul condensator din circuit iar Cn este ultimul.

Exemplu: presupunem că circuitul cu condensatori din figura 1 este format din 3
condensatori care au următoarele valori: C1 = 1nF, C2 = 5nF şi C3 = 9nF. În acest caz rezultă că
circuitul respectiv ar avea o capacitate echivalentă serie de:

De aici rezultă că:

La legarea în serie, capacitatea echivalentă este întotdeauna mai mică decât oricare din
capacităţile din respectivul circuit serie.

Legarea în paralel
Aşa cum se poate vedea şi în figura 2, legarea în paralel presupune că o parte din electroni
trec printr-o componentă, o altă parte trece prin altă componentă şi aşa mai departe.

Figura 2. Legarea în paralel a rezistenţelor, bobinelor şi condensatorilor electrici

Legarea în paralel a rezistenţelor (primul circuit din figura 2), produce o rezistenţă echivalentă
paralel care este mereu mai mică decât oricare din rezistenţele din respectivul circuit
paralel. Rezistența echivalentă la legarea în paralel (Rechiv.paralel) se calculează cu următoarea
relaţie:

unde: R1 este prima rezistenţă din circuit iar Rn este ultima.

Exemplu: presupunem că circuitul cu rezistențe din figura 2 este format din 3 rezistențe care
au următoarele valori: R1 = 1kΩ, R2 = 2kΩ şi R3 = 10kΩ. În acest caz rezultă că circuitul
respectiv ar avea o rezistență echivalentă la legarea în paralel de:

De aici rezultă că:

Legarea în paralel a bobinelor (al doilea circuit din figura 2), produce o inductanţă echivalentă
paralel care este mereu mai mică decât oricare din inductanţele din respectivul circuit
paralel. Inductanța echivalentă la legarea în paralel (Lechiv.paralel) se calculează cu următoarea
relaţie:

unde: L1 este prima bobină din circuit iar Ln ultima.

Exemplu: presupunem că circuitul cu bobine din figura 2 este format din 3 bobine
(inductanțe) care au următoarele valori: L1 = 2mH, L2 = 4mH şi L3 = 8mH. În acest caz rezultă
că circuitul respectiv ar avea o inductanță echivalentă la legarea în paralel de:

De aici rezultă că:

Legarea în paralel a condensatorilor (al treilea circuit din figura 2), produce o capacitate
echivalentă paralel care este mereu mai mare decât oricare din capacităţile din respectivul
circuit paralel. Capacitatea echivalentă la legarea în paralel (Cechiv.paralel) se obţine însumând
valorile capacităţilor legate în paralel, adică:
Exemplu: presupunem că circuitul cu condensatori din figura 2 este format din 3
condensatori care au următoarele valori: C1 = 2nF, C2 = 6nF şi C3 = 10nF. În acest caz rezultă
că circuitul respectiv ar avea o capacitate echivalentă la legarea în paralel de:
Dacă în circuitul cu condensatori de mai sus am considera C1 = 2nF, C2 = 6nF şi C3 = 10nF,
rezultă că circuitul respectiv ar avea o capacitate echivalentă paralel de:

Legarea în serie-paralel
După cum se vede şi în figura 3, legarea în serie şi legarea în paralel se pot combina pentru a
realiza circuite mai complexe. Prima întrebare care s-ar pune ar fi: cum aflu rezistenţa,
inductanţa sau capacitatea echivalentă a unui circuit serie-paralel ? Raspunsul constă în a lua
fiecare bucăţică de circuit în parte, a-i calcula valoarea echivalentă şi apoi a o combina cu
celelalte valori echivalente.
Să luăm exemplul primului circuit din figura 3 (pentru celelalte două circuite treaba stă exact
la fel). Se observă că rezistenţele R1 şi R2 reprezintă o legare în serie, iar R3, R4 şi R5 reprezintă
o legare în paralel. Prima dată calculăm rezistenţa echivalentă paralel, pe care să zicem că o
notăm cu Re. Apoi, observăm că R1, R2 şi Re formează împreună un circuit serie. Aşadar,
utilizând formulele de la legarea în serie şi legarea în paralel, descompunând un circuit mai
complex în circuite serie şi paralel elementare, obţii uşor valoarea echivalentă a circuitului
respectiv.
În practică foarte rar se întâlnesc circuite serie-paralel formate dintr-un singur tip de
componente, însă principiul descompunerii rămâne valabil. De exemplu, dacă în locul lui R3,
R4 şi R5 ar fi nişte condensatori C3, C4 şi C5, ai putea calcula capacitatea echivalentă paralel a
grupului C3, C4 şi C5 (să-i zicem Cp) şi rezistenţa echivalentă serie a grupului R1, R2 (să-i zicem
Rs). În final vei putea spune că circuitul respectiv este compus dintr-o rezistenţă Rs înseriată cu
un condensator Cp.

Figura 3. Legarea în serie – paralel a rezistenţelor, bobinelor şi condensatorilor

La ce foloseşte legarea în serie a rezistenţelor, bobinelor şi condensatorilor ? Luând cazul
rezistenţelor sau al bobinelor, observăm că ne permite să folosim mai multe rezistenţe sau
bobine de valoare mai mică pentru a construi una de valoare mai mare. În cazul
condensatorilor este exact invers: legarea în serie a mai multor condensatoare conduce la
obţinerea unei capacităţi echivalente mai mici. Însă principala importanţă este dată de faptul
că în punctul de legătură a două rezistenţe, bobine sau condensatori legaţi în serie, tensiunea
electrică măsurată între acel punct şi oricare dintre bornele generatorului este mai mică decât
cea dată de generator. Această proprietate stă la baza funcţionării atenuatoarelor
(reducătoarelor) de semnal.

Legarea în paralel permite obţinerea unor rezistenţe de valoare mică. Te-ai putea întreba “dar
cum, nu se pot găsi rezistenţe exact de valoarea de care am nevoie ?” Poţi găsi, însă de
exemplu în situaţiile în care ai nevoie de o rezistenţă care să disipe câteva zeci de W, greu
găseşti una de cumpărat. Aşa că în cazul acesta, poţi lua mai multe rezistenţe de putere mai
mică şi valori mai mari ale rezistenţei, calculezi câte îţi trebuie să pui în paralel ca să ajungi la
rezistenţa echivalentă de care ai nevoie şi te-ai scos.

În ceea ce priveşte condensatoarele, legarea în paralel permite creşterea capacităţii

echivalente. De exemplu, o problemă frecvent întâlnită la condensatoarele mai ieftine este
aceea că nu suporta curenţi de încărcare/descărcare foarte mari. Dacă aceştia sunt folosiţi la
încărcări şi descărcări dese (cum ar fi în cazul unui stroboscop dintr-un club) rişti să îi
încălzeşti până explodează. Pentru a evita problema asta poţi folosi un condensator care
suportă un curent de încărcare/descărcare mai mare dar care este mai scump sau poţi folosi
o variantă mai ieftină, la fel de bună dar probabil puţin mai voluminoasă – să legi în paralel
mai mulţi condensatori obişnuiţi.

Principalele tipuri de diode

Parametrii diodelor pot fi dictaţi într-o anumită măsură prin procesul de
fabricaţie şi astfel de-a lungul timpului au fost dezvoltate mai multe categorii de
diode. În figura 5 este prezentată simbolizarea principalelor tipuri de diode iar
mai jos ai o scurtă descriere a fiecăreia din acestea.

Figura 5. Simbolizarea principalelor categorii de diode

Dioda redresoare
Este cel mai întâlnit tip de diodă. Este folosită în principal la redresarea curentului
alternativ, adică la obţinerea curentului continuu din curent alternativ.

Dioda Zenner
Singura diferenţă funcţională a diodei Zenner faţă de o diodă obişnuită este
faptul că diodele Zenner sunt construite în aşa fel încât tensiunea de străpungere
să aibă valori foarte precise. Astfel putem găsi diode Zenner de 1,2V, 2,7V, 3,3V,
5V, 10V, 12V, 15V şi tot aşa mai departe. În rest, funcţionează la fel ca o diodă
redresoare, adică în polarizare directă tot la tensiunea Vp se deschide. Principala
lor aplicaţie este ca “etalon de tensiune” în construcţia stabilizatoarelor de
tensiune.
Dioda varicap
Varicap vine de la Variable Capacitor (condensator variabil). Atunci când sunt
polarizate invers, capacitatea electrică a diodelor variază odată cu tensiunea.
Asta înseamnă că, în polarizare inversă, diodele pot fi folosite ca şi
condensatoare variabile controlate nu de vreun buton mecanic ci de o tensiune
electrică (ce poate veni de exemplu de la un microprocesor). Diodele varicap
sunt optimizate acestui scop. Acum nu-ţi închipui că este vorba de cine ştie ce
capacitate – este vorba de valori mici, însă iscusit folosite pot de exemplu să
înlocuiască funcţia condensatorului variabil cu care acum 20 de ani căutai
frecvenţa postului radio dorit.

Dioda Shottky
Ca şi dioda redresoare, dioda Shottky este o diodă frecvent folosită la redresarea
curentului alternativ. Cu ce e mai bună dioda Shottky decât cea redresoare ? Cu
faptul că are tensiunea de deschidere (Vp) şi timpul de revenire de valori mult
mai mici. Asta înseamnă că pe ele se pierde mai puţină putere electrică şi că pot
fi folosite la redresarea curenţilor de frecvenţe ridicate. Ah, şi evident că sunt şi
ceva mai scumpe :D.
Dioda Tunnel
Este o diodă cu care nu am avut de-a face practic până acum însă pentru că este
şi ea destul de celebră am făcut o mică documentare pentru amândoi. Pe scurt,
am aflat că nu are tensiune de prag (Vp), adică dacă o polarizezi direct, începe să
conducă curent imediat după de ai depăşit 0V. Principale ei aplicaţii sunt în
domeniul curenţilor cu frecvenţe de ordinul miliardelor de herţi.
Fotodioda
Este o diodă a cărei capsulă are o mică fereastră prin care poate intra lumină.
Particularitatea ei este aceea că dacă primeşte suficientă lumină, permite
trecerea curentului electric chiar şi în polarizare inversă. Are o destinaţie clară:
senzor optic.

LED-ul
Sunt sigur că ştii deja cum arată. Ce poate ştii mai puţin este faptul că este de
fapt o diodă, că graficul tensiune-curent prezentat mai sus i se aplică şi lui şi că
o parte din energia electrică pe care o consumă o transformă în lumină. Un lucru
interesant la el este faptul că tensiunea de deschidere (Vp) depinde de culoarea
led-ului (roşu are undeva între 1 şi 2 V, verdele vreo 3V, albastrul 4V şi ceva etc.).
Pe lângă aplicabilitatea sa ca sursă de lumină, am observat că este des folosit în
locul diodelor Zenner ca şi “etalon de tensiune”.

1. Condensatorul intr-un circuit de Curent Continuu

La condensator, deficitul de electroni din placa de pe care electronii pleaca, face posibil excesul de

electroni pe placa opusa, unde electronii sunt predispusi sa se acumuleze in compensatie, datorita

campului electric care se transmite instantaneu in TOT circuitul de la sursa de tensiune (jonctiunea

sau spatiul izolator dintre platanele condensatorului avand o latime de numai cativa microni

permite propagarea campului electric dar nu si a electronilor).

Practic campul electric care se propaga prin intreg circuitul misca electronii prin circuit DAR

nu ii si trece prin spatiul izolator dintre platanele condensatorului. Electronii migreaza sub forma de

incarcatura electrostatica PE SUPRAFATA platanului asociat bornei cu potential negativ (deci nu se

acumuleaza in interiorul conductorului) si respectiv pleaca in cantitate echivalenta de pe platanul

opus, spre borna asociata acestuia. Pana cand circula electronii prin semi-circuit in felul acesta sub

forma de curent electric temporar? Pana cand potentialul electric al platanelor a echivalat

potentialul electric al bornelor de tensiune din circuit, adica:

> Borna 1 - Platanul 1 au fiecare potentialul: -nV, -nV si sunt astfel in echilibru de potential.

> Borna 2 - Platanul 2 au fiecare potentialul +nV, +nV si sunt la randul lor in echilibru de potential.

Tensiunea dintre platanele condensatorului a echivalat-o pe cea de la bornele

circuitului iar ca sens, cele doua tensiuni sunt in opozitie, facand astfel imposibila circulatia pe

mai departe a curentului electric prin circuit, platanul cu -nV respingand orice nou aflux de electroni

venit de pe borna cu potentialul -nV, la fel si in cazul platanului 2, care respinge tendinta de a

creea deficit de sarcina a bornei 2. Practic in circuit exista acum 2 campuri electrice, egale ca forta
si de sens opus, care fac imposibila miscarea pe mai departe a electronilor sub forma de flux

electric.

Condensatorul odata decuplat de la sursa de tensiune va ramane INCARCAT pana cand este

conectat la un circuit de consum prin care energia poate fi utilizata sub forma de curent electric de

scurta durata (de exemplu blitul aparatelor foto) sau pana cand este scurtcircuitat (prin conectarea

directa a platanelor intre ele fara nici un consumator intercalat sau rezistenta) ori pana cand

ambele platane se conecteaza la Pamant si astfel condensatorul se descarca prin Pamant.

Asadar condensatorul BLOCHEAZA rapid trecerea curentului electric printr-un circuit de curent

continuu, actionand ca o membrana elastica montata etans pe o teava in calea curentului de apa

unidirectional. Cand contra-presiunea din membrana echivaleaza presiunea curentului de apa din

teava, apa inceteaza sa mai curga prin teava. Avem astfel flux nul in instalatie (intensitate 0 a

curentului electric) dar tensiuni nenule, egale si de sens opus in sursa de apa din instalatie si

respectiv in membrana elastica de pe traseul instalatiei (tensiunea electrica la bornele

condensatorului este egala si de sens opus cu tensiunea electrica de la bornele sursei).

2. Condensatorul intr-un circuit de Curent Alternativ

Intr-un circuit de curent alternativ condensatorul nu influenteaza oscilatia electronilor inainte si

inapoi pe traseele de circuit, practic el actionand ca o membrana elastica amplasata fix si etans pe

o sectiune a unei tevi pline cu apa in care fluxul de apa din teava oscileaza sub forma de curent

mai puternic sau mai slab, inainte si inapoi pe distante scurte, astfel incat prezenta membranei nu

afecteaza fenomenul daca e suficient de flexibila (prezenta condensatorului cu o capacitanta

ridicata nu este sesizabila intr-un circuit de curent electric alternativ).

3. Condensatorul in circuite care combina Curentul Continuu si Curentul Alternativ

Este vorba de circuite care includ tranzistori pe post de AMPLIFICATORI (alimentati in curent

continuu) si, aditional, un curent electric alternativ - spre exemplu de la un microfon de la care

pleaca un semnal audio oscilant (tradus in curent alternativ care se cere amplificat). Prin tranzistor

se amplifica semnalul sinusoidal de curent alternativ al microfonului dar tranzistorul trebuie parcurs

tot timpul de un curent continuu si deci are nevoie sa fie strabatut de cei doi curenti (de la sursa de

putere si de la sursa de semnal) intr-o formula in care nici un curent sa nu oscileze astfel incat sa

ajunga sa schimbe sensul in circuit (sau sa treaca in partea negativa a graficului de voltaj). Acest

lucru se intampla prin insertia in circuit de condensatori care salta sinusoida de curent alternativ

intr-o zona de curent continuu. Un astfel de consdensator se mai numeste si condensator de

decuplare deoarece "separa" curentul continuu de cel alternativ.

Tot in combinatie curent alternativ - curent continuu, condensatorul care jongleaza cu

sarcina electrica, stocand surplus sau eliminand necesar, are rolul de a elimina intr-o buna masura

pulsatiile nedorite de curent sau de tensiune din circuit, practic oscilatiile fluxului de sarcina

datorate interferentelor intre piese, fire, campuri electrice si magnetice interne si externe. El

netezeste varfurile si umple golurile undelor neregulate de intensitate si tensiune. Se mai spune ca

elimina o buna parte din zgomotul de fond al circuitelor electrice, captat intr-o buna masura ca
urmare a interferentei firelor cu fenomenele de tip inductivitate electro-magnetica din afara sau din

interior. Deoarece protejeaza bucata de circuit la bornele careia este montat de interferenta cu

"zgomotele" nedorite, acest tip de condensator se mai numeste "de ocolire" sau by-pass.

Comportarea bobinelor in curent alternativ

Caracteristica comportarii bobinelor in curent alternativ e faptul ca datorita fenomenului

de autoinductie, la aplicarea unei tensiuni la bornele circuitului, curentul nu atinge instantaneu
valoarea maxima posibila, ci preyinta o intaryiere, Curentul e defazat cu π/2 in urma tensiuni.

Circuitul cu rezistenta in current alternative:

a) schema electrica b) diagrama factoriala

Datorita fenomenului de autoinductie, bobina prezinta in curent alternativ., o reyistenta

mult mai mare decit in c.c. Rezistenta firului I se adauga o marime specifica de curent
alternativ. a bobinei, ce poarta numele de reactanta inductiva (XL).
 XL=Lω

Fiind de natura rezistentei, reactanta inductive se masoara in Ω .

Studiul comportarii in curent alternativ. a unei bobine se face in doua cazuri, o bobina
ideala fara rezistenta si o bobina ideala, care comporta o parte reactiva si o parte rezistiva.

In curent continuu, bobinele si condensatoarele nu influenteaza repartitia tensiunilor si

curentilor, insa acumuleaza energie pe durata xxxxx de stabilire a regimului stationar.

Pentru bobina si in curent continuu pentru si deci

bobina se comporta in curent continuu ca un element scurtcircuitat. Din ecuatia

, unde , rezulta ca bobina parcursa de curentul I acumuleaza energie electromagnetica

constatnta .

Mașina de curent continuu

Masina de curent continuu se compune dintr-un stator (inductor) şi un rotor (indus)

Statorul este format dintr-o carcasă de fontă sau de oţel în miezul în miezul căreia
sunt fixaţi polii (principali şi auxiliari) cu bobinajele respective (inductoare) sau fără
bobinaje în cazul magneţilor permanenţi. În părţile laterale ale carcasei sunt situate
cele două scuturi ce poartă lagărele.

Rotorul este confecţionat din tole de oţel electrotehnic, fixate pe arbore, având
crestături periferice în care se află laturile active ale bobinelor indusului. Rotorul
posedă un colector cilindric din lamele de cupru, izolate, montate în coadă de
rândunică pe un butuc al arborelui.

Capetele bobinelor rotorului sunt conectate la lamelele colectorului care fac contact, în
timpul rotaţiei, succesiv cu periile situate în portperii ce sunt fixate cu material izolant
de stator. Periile din cărbune, cupru sau bronz grafitat sunt conectate prin legături
flexibile din cupru, la bornele maşinii. Ele sunt fixate în „axa neutră”, ceea ce duce la
îmbunătăţirea comutaţiei.
PRINCIPIU DE FUNCȚIONARE

Când curentul trece prin rotorul unui motor de curent

continuu, este generat un câmp magnetic care genereaza o forta electromagnetica, si
ca rezultat rotorul se roteste.
Rotatia rotorului induce o tensiune în bobinajul rotorului. Acesta tensiune indusa are
sens opus tensiunii aplicate rotorului. În timp ce motorul se roteste mai rapid, tensiunea
rezultata este aproape egala cu cea indusa.

Viteza motorului va ramâne constanta atât timp cât asupra motorului nu actioneaza
nici o sarcina, Când asupra rotorului se aplica o sarcina, tensiunea va fi redusa, dar
motorul va absorbii un curent mai mare pentru a efectua lucru mecanic.

Deoarece viteza rotatiei controleaza trecerea curentului prin rotor, trebuiesc folosite
dispozitive speciale pentru pornirea motoarelor cu curent continuu. Când rotorul se afla
în repaus, el, efectiv, nu are nici o rezistenta, si daca tensiunea normala este aplicata,
va trece un curent mare, ceea ce ar putea avaria periile colectoare sau motorul.

Mijloacele obisnuite pentru prevenirea acestor accidente este folosirea în serie a unei
rezistente, la început, împreuna cu rotorul, pentru a limita curentul pâna când motorul
începe sa dezvolte un curent suficient. Pe parcurs ce motorul prinde viteza, rezistenta
este redusa treptat, fie manual ori automat.

Viteza cu care un motor cu curent continuu functioneaza, depinde de puterea câmpului

magnetic care actioneaza asupra rotorului, cât si de curentul rotorului. Cu cât este mai
puternic câmpul magnetic, cu atât este mai mica rata rotatiei necesare sa creeze un
curent secundar necesar pentru a contracara curentul aplicat.

Din acest motiv viteza motoarelor cu curent continuu poate fi controlata prin variatia
câmpului curentului.

CLASIFICARE

Masinile electrice de curent continuu ca şi cele de curent alternativ sunt reversibile,

putând funcţiona ca generatoare sau ca motoare după cum sunt antrenate sau
antrenează mecanisme.
a) motor de cc cu excitație derivație, b) motor de cc cu excitație paralel, c) motor de
cc cu excitație serie, d) motor de cc cu excitație mixtă

Atât la generatoare cât şi la motoare, după felul excitaţiei distingem: maşini cu excitaţie
derivaţie (paralel), serie sau mixtă (compound).
În comparaţie cu motoarele asincrone, ele permit reglajul turaţiei în limite largi şi în
mod continuu.

Motoarele cu excitaţie derivaţie sunt folosite la acţionarea maşinilor unelte grele,

alimentarea acestora făcânduse de la o sursă de tensiune constantă sau având numai
înfăşurarea de excitaţie la tensiune constantă, iar indusul alimentat de la o sursă de
tensiune variabilă (motoare cu excitaţia alimentată separat).

Motoarele cu excitaţie serie sunt folosite în tracţiunea electrică, la acţionarea

tramvaielor, troleibuzelor, electrocarelor, la demararea motoarelor autovehiculelor şi la
unele macarale. Ele au caracteristică mecanică moale (viteza scade mult la creşterea
cuplului de sarcină), au cuplu mare la pornire, suportă mai bine suprasarcinile şi nu
sunt sensibile la căderile mari de tensiune.

Motoarele cu excitaţie mixtă se utilizează la acţionările mecanismelor cu regim

variabil, cu număr mare de conectări şi frânare dinamică la oprire. Caracteristicile lor
sunt intermediare în raport cu cele ale motoarelor derivaţie şi serie.

Ce este un tranzistor ?
Este o componentă electronică a cărei rezistenţă electrică poate fi controlată cu ajutorul unui
semnal electric numit semnal de comandă. Cea mai importantă menţiune referitoare la această
definiţie este faptul că tranzistorul ne permite să controlăm un curent electric mare cu ajutorul
unui cantităţi foarte mici de energie electrică. Din acest motiv, una din principalele aplicaţii ale
tranzistorului este cea de amplificator.
Echivalentul mecanic al tranzistorului ar putea fi robinetul de gaz de la aragaz – cu ajutorul
unui semnal de comandă (forţa mâinii tale) controlează cantitatea de gaz care iese pe ochiul
respectiv şi implicit intensitatea flăcării.

Aşa cum se observă şi în figura 1, pentru a putea funcţiona normal, tranzistorul are nevoie să
fie conectat simultan în două circuite şi anume:
 un circuit de intrare – prin intermediul căruia tranzistorului i se aplică semnalul electric
de comandă de la o sursă de tensiune (pe care o voi prescurta S.C.In);
  un circuit de ieşire – prin care circulă curentul electric controlat prin intermediul
tranzistorului. Acest curent este generat de o altă sursă de tensiune (pe care o voi
prescurta S.C.Out).

Figura 1. Circuitul de intrare şi circuitul de ieşire al tranzistorului.

Notă: în figura 1 tranzistorul este simbolizat într-un mod simplificat, valabil doar în acea figură.
Aşa că ai grijă să nu confunzi acel simbol cu simbolurile reale pe care le voi prezenta în
subcapitolele următoare.
Considerând schema din figura 1, tranzistorul se poate afla la un moment dat în una din
următoarele situaţii:
 tranzistor blocat. Fără semnal de comandă în circuitul de intrare, tranzistorul
blochează complet trecerea curentului prin circuitul de ieşire. Alfel spus, dacă nu bagi
nimic la intrare, nu obţii nici un curent prin circuitul de ieşire. În acest caz, rezistenţa
electrică dintre bornele de ieşire ale tranzistorului este foarte mare (de cel puţin câteva
sute de kΩ);
 tranzistor în regiunea activă. De îndată ce creştem puterea semnalului de comandă,
tranzistorul se va deschide puţin câte puţin permiţând astfel trecerea curentului electric
prin circuitul de ieşire. În acest caz, intensitatea curentului de ieşire este dictată de
puterea semnalului de comandă. Cu alte cuvinte, cu cât semnalul de comandă este mai
puternic, cu atât mai mare va fi şi curentul din circuitul de ieşire;
 tranzistor saturat. Dacă vom creşte în continuare puterea semnalului de comandă,
vom observa că la un moment dat valoarea curentului din circuitul de ieşire nu mai
creşte. Acest fenomen apare atunci când, în prezenţa unui semnal de intrare suficient
de puternic, rezistenţa electrică dintre bornele de ieşire ale tranzistorului scade până la
0.
Tranzistorul Bipolar

Din punct de vedere fizic, tranzistorul bipolar este format din două joncţiuni PN, dispuse spate
în spate, aşa ca în figura 2. Denumirea de bipolar vine de la faptul că este compus din două
tipuri de materiale semiconductoare, care pot forma un tranzistor NPN (cu o felie de
semiconductor de tip P pusă între două felii de semiconductori de tip N) sau un tranzistor PNP
(cu o felie de semiconductor de tip N pusă între două felii de semiconductoare de tip P).
Simbolizarea fiecăruia din aceste tipuri este de asemenea prezentată în figura 2.
 Figura 2. Structura şi simbolizarea unui tranzistor bipolar.
Tot în figura 1 se observă că fiecare din cele 3 materiale semiconductoare care compun un
tranzistor bipolar au denumiri specifice: Bază (B), Emitor (E) şi Colector (C). Aceste denumiri au
fost inspirate de rolurile pe care aceste materiale îl joacă în funcţionarea tranzistorului.

Pentru a te face să înţelegi cum funcţionează tranzistorul bipolar, prima dată te invit să arunci
o privire peste figura 3, unde este schiţat principiul de funcţionare al unui tranzistor NPN.
Ca să evit orice confuzie, menţionez că în figura 2 joncţiunile PN sunt reprezentate într-un mod
simplificat iar în figura 3 sunt desenate aşa cum apar ele în realitate. Pentru a înţelege de ce
este nevoie ca aceste joncţiuni să fie construite atât de întortocheat trebuie să ţii minte
următoarele:
 emitorul (E): este fabricat dintr-un semiconductor de tip N, foarte puternic dopat, ceea
ce înseamnă că dispune de o mare cantitate de electroni liberi;
 colectorul (C): este fabricat tot dintr-un semiconductor de tip N însă care este mai
slab dopat, ceea ce înseamnă că are mai puţini electroni liberi. Pe lângă acestea,
colectorul este cea mai voluminoasă zonă tranzistorului;
 baza (B) – este fabricată dintr-un semiconductor de tip P tăiat sub forma unei foiţe
foarte subţiri. Baza este plasată între emitor şi colector creând bariere de potenţial la
zonele de contact cu aceştia (vezi liniile roşii din figura 3).

Figura 3. Funcţionarea unui tranzistor bipolar

În figura 3 stânga, respectând schema sugerată în figura 1, am conectat terminalele
tranzistorului într-un circuit de intrare şi respectiv într-unul de ieşire. Ţinând cont că acum ne
referim la sensul real al curentului electric, hai să ne uităm cu atenţie în imaginea din figura 3
dreapta. Am polarizat în sens direct joncţiunea B-E cu o tensiune mai mare decât tensiunea de
deschidere a acesteia şi astfel am anulat bariera de potenţial a acestei joncţiuni. Asta înseamnă
că electronii liberi din emitor vor putea trece în golurile din bază şi de acolo mai departe către
borna + (plus) a sursei de alimentare, formând un curent electric numit curent de bază (IB).
Toate par bune şi frumoase până aici, însă există o mică problemă: baza, fiind fabricată
(intenţionat) de forma unei foiţe foarte subţiri, nu va permite prea uşor trecerea electronilor
liberi prin ea. Astfel, pe traseul dintre emitor şi bază, electronii liberi circula cu greu, ceea ce
înseamnă că baza are acum un surplus de electroni liberi. Acum îşi intră în rol colectorul, despre
care am spus deja că, fiind slab dopat, are mai puţini electroni liberi decât cei înghesuiţi în bază.
În plus, colectorul este legat la borna + (plus) a sursei de alimentare din circuitul de ieşire,
motive pentru care o parte din electronii liberi din bază sunt atraşi şi absorbiţi de către colector.
Electronii care sunt atraşi în colector formează un curent electric ce poartă numele de curent
de colector (IC). Cum atât curentul de colector cât şi cel de bază sunt formaţi din electroni
proveniţi din emitor, curentul de emitor (IE) este dat de suma dintre IC şi IB .
Ştiind toate aceste lucruri, acum îţi poti da seama că:

 terminalul emitor (E) îşi trage denumirea de la faptul că reprezintă sursa tuturor
sarcinilor electrice care circula prin tranzistor;
 terminalul colector (C) se numeşte asa deoarece “colectează” sarcini electrice din zona
bazei;
 terminalul bază (B) se numeşte aşa pentru că la primele tranzistoare, baza reprezenta
suportul întregii structuri a tranzistorului.
În practică, componentele tranzistorului bipolar sunt optimizate în asa fel încât cea mai mare
parte a electronilor plecaţi din emitor ajung prin bază în colector. Cu alte cuvinte, curentul de
colector este mult mai mare decat cel de bază. Raportul dintre curentul de colector şi curentul
de bază poartă denumirea de factor β (beta), care mai este numit şi factor de amplificare al
tranzistorului. În general, factorul β este cuprins în gama 10-1000.

Având în vedere că în general în circuitul de ieşire se aplică o tensiune mai mare decât în
circuitul de intrare (adică de regulă tensiunea de pe colector este mai mare decât cea de pe
bază) apare întrebarea: “bine, dar joncţiunea B-C din figura 3 nu este cumva polarizată invers ?
Cum de totuşi curentul electric trece prin ea, ca apoi să ajungă prin emitor la borna
negativă”. Specialiştii explică acest lucru prin faptul că emitorul este mult mai puternic dopat
decât colectorul, dar şi prin faptul că baza are o grosime foarte mică. Altfel spus, datorită
motivelor menţionate, bariera de potenţial din joncţiunea B-C devine parţial transparentă.
În toată prezentarea de mai sus, am considerat că circuitul de comandă al tranzistorului este
conectat pe joncţiunea B-E. Trebuie însă să menţionez că circuitul de comandă poate fi aplicat
foarte bine şi pe joncţiunea B-C (adică în figura 3 poţi inversa colectorul cu emitorul). Acest
mod de legare nu este prea practic deoarece conduce la transformarea tranzistorului din
amplificator (IB<IC) în atenuator (IB>IC).
Tranzistorului PNP, aşa cum poţi vedea în figura 2, este compus dintr-o bază fabricată dintr-un
semiconductor de tip N care este aşezată între un emitor şi un colector fabricaţi din
semiconductoare de tip P. Din acest motiv, curenţii electrici IB, IC şi IE circulă în sens invers faţă
de sensul avut în tranzistorul NPN. În rest, baza, colectorul şi emitorul tranzistorului PNP au
aceleeaşi configuraţii ca şi la tranzistorul NPN.
La fel ca în orice altă joncţiune PN, tensiunea directă de pe joncţiunea B-E nu va putea fi
niciodată ridicată prea mult peste tensiunea de deschidere a acestea, singurul lucru care poate
fi crescut fiind doar intensitatea curentului care trece prin ea, adică IB. Asta înseamnă că
tranzistorul bipolar este un tranzistor comandat în curent, conform următoarei reguli: cu cât
este mai puternic semnalul de intrare (IB), cu atât mai mare este şi curentul pe care îl determină
în circuitul de ieşire (IC).
Tranzistorul cu Efect de Câmp cu Poartă Joncţiune (JFET)
Înainte de toate vreau să-ţi clarific următorul lucru: tranzistor cu efect de câmp – TEC (sau Field
Effect Transistor -FET) reprezintă orice tranzistor în care controlul curentului din circuitul de
ieşire se realizează prin modificarea unui câmp electric din acel tranzistor. Cu alte cuvinte,
pentru a comanda un tranzistor cu efect de câmp, nu ai nevoie de curent electric ci doar de un
câmp electric corespunzător. Asta înseamnă că un FET este sensibil la prezenţa unei tensiuni în
circuitul de intrare sau pur şi simplu la câmpurile electrostratice care pot apare prin zonă (ca
de exemplu acela care te electrocutează când te dai jos din maşină şi atingi părţile metalice ale
acesteia).

Revenind la tranzistorul cu efect de câmp cu poartă joncţiune (Junction Field Effect Transistor
– JFET), putem spune că este format prin crearea unor joncţiuni PN pe un bloc de material
semiconductor, aşa cum este arătat în figura 4. Se observă că terminalele JFET-ului se numesc
diferit faţă de cazul tranzistorului bipolar, şi anume: poartă, sursă şi drenă. Cu toate acestea,
din punct de vedere al rolului funcţional, echivalenţa între terminalele celor două tipuri de
tranzistoare este practic totală:
 sursa, la fel ca şi emitorul, are rolul de a furniza toţi purtătorii de sarcină cu care
funcţionează tranzistorul;
 drena, la fel ca şi colectorul, are rolul de a capta, colecta, absorbi purtătorii de sarcină
din sursă;
 poarta, la fel ca şi baza, are rolul de a introduce semnalul de comandă în tranzistor şi
implicit, de a controla cât de mulţi purtători de sarcină ajung din sursă în drenă.
Important de menţionat este faptul că în practică de multe ori poarta se notează cu G,
care este prescurtarea de la gate (denumirea din limba engleză a porţii).
În funcţie de tipul semiconductorului pe care sunt create acele joncţiuni PN, JFET-ul poate fi cu
canal P sau cu canal N. În acest context, canal este denumirea dată spaţiului dintre cele două
joncţiuni PN, pe unde poate trece curentul electric. Numele de canal P sau de canal N, arată
tipul de semiconductor din care sunt formate sursa şi drena (sau tipul de semiconductor
conectat la bornele circuitului de ieşire).
După cum se observă în figura 4 , cât timp JFET-ul nu este conectat nicăieri, joncţiunile PN
formează bariere de potenţial normale, care nu deranjează cu nimic circulaţia curentului electric
între sursă şi drenă.

Figura 4. Structura şi simbolizarea unui tranzistor cu efect de câmp cu poartă joncţiune (JFET)
Când însă JFET-ul este polarizat corespunzător într-un circuit de intrare şi unul de ieşire,
rezistenţa electrică dintre sursă şi drenă creşte. Pentru a înţelege mai bine fenomenul, hai să
ne uitam în figura 5 unde este reprezentată funcţionarea unui JFET cu canal N. În primul rând
observăm că sursa de alimentare a circuitului de ieşire este conectată între sursă şi drenă, şi că
aceasta creează un curent electric prin semiconductorul de tip N. Apoi, se observă că zonele P
ale joncţiunilor PN sunt legate la un loc de borna – (negativă) a sursei de alimentare a circuitului
de intrare. Cealaltă bornă a acestei surse este legată la sursa JFET-ului, ceea ce înseamnă că
joncţiunile PN sunt polarizate invers. După cum ştim, polarizarea inversă a joncţiunilor PN le
măreşte bariera de potenţial (zonele gri din figura 5 dreapta), fapt pentru care se îngustează
canalul prin care poate trece curentul electric. Dacă vom creşte suficient de mult tensiunea
inversă pe acele joncţiuni PN, se poate ajunge ca acel canal să se subţieze de tot şi să blocheze
complet trecerea curentului electric.
Cu alte cuvinte, funcţionarea JFET-ului este similară cu situaţia în care calci cu piciorul un furtun
prin care circula apă: cu cât îl calci mai tare cu atât apa va trece mai greu prin el. Această
comparaţie ne sugerează că, într-un JFET, curentul între sursă şi drenă poate circula în ambele
sensuri, ceea ce ca principiu este adevărat. Asta mai departe înseamnă că JFET-ul poate fi folosit
ca o rezistenţa electrică a cărei valoare poate fi controlată prin intermediul unei tensiuni
electrice. Cu toate acestea, în realitate există şi JFET-uri care prin optimizările suferite în
procesul de fabricaţie, nu pot conduce curentul electric în ambele sensuri.

Din prezentarea de mai sus reiese că JFET-ul nu consumă curent din circuitul de intrare, ceea
ce înseamnă că JFET-ul este un tranzistor care îl poţi comanda în tensiune după următoarea
regulă: cu cât este mai puternic semnalul de intrare (UPS), cu atât mai mic este curentul de drenă
(ID) pe care îl determină în circuitul de ieşire.

Figura 5. Funcţionarea unui tranzistor JFET cu canal N

Funcţionarea JFET-ului cu canal P are loc în acelaşi mod, exceptând bineînţeles faptul că
polaritatea tensiunilor electrice trebuie inversată.

Tranzistorul cu Efect de Câmp cu Poartă Izolată (MOSFET)

MOS-FET vine de la Metal Oxid Semiconductor- Field Effect Tranzistor, ceea ce înseamnă că
este vorba despre un FET în care poarta este izolată de celelalte elemente ale tranzistorului
printr-un strat de oxid. Fiind un FET rezultă că terminalele MOS-FET-ului păstrează denumirile
folosite în cazul JFET-ului.
În figura 6 am schiţat structura unui MOS-FET cu canal P. Se observă că are în componenţă
două joncţiuni PN care sunt plasate spate în spate la fel ca în cazul tranzistorului bipolar, motiv
pentru care barierele de potenţial formate între acestea nu permit trecerea curentului electric
între sursă şi drenă.
 Figura 6. Structura şi simbolizarea unui tranzistor cu efect de câmp cu poartă izolată (MOS-
FET)
Dacă însă ne uităm în figura 7, observăm că situaţia se schimbă radical când MOS-FET-ul este
polarizat corespunzător. Observăm că poarta este conectată la borna + (plus) a sursei din
circuitul de intrare, ceea ce înseamnă că electronii liberi care freacă menta în jurul barierelor de
potential vor fi atraşi către poarta MOS-FET-ului. Aceşti electroni nu vor putea să ajungă în
zona porţii pentru că îi impiedică stratul de izolator, motiv pentru care se vor aduna sub forma
unei “pelicule” de electroni alungită de-a lungul izolatorului (vezi zona portocalie din figura 7).
Această peliculă dizolvă barierele de potenţial deoarece în acest caz şi de o parte şi de alta a
joncţiunilor PN există surplus de electroni. Mai departe, observăm că această peliculă creează
o punte de legatură între sursa şi drena MOS-FET-ului.

Figura 7. Funcţionarea unui tranzistor cu efect de câmp cu poartă izolată (MOS-FET)

Se observă că drena şi sursa MOS-FET-ului sunt simetrice şi deci am putea inversa oricând
drena cu sursa. Cu toate acestea, trucurile folosite de fabricanţii de MOS-FET-uri pentru a-i
îmbunătăţi performanţele, în general nu permit inversarea drenei cu sursa.

La fel ca şi JFET-ul, MOS-FET-ul nu consumă curent din circuitul de intrare, ceea ce înseamnă
că şi el este un tranzistor pe care îl poţi comanda în tensiune. Regula de funcţionare este însă
inversă: cu cât este mai puternic semnalul de intrare (UPS), cu atât mai mare este curentul de
drenă (ID) pe care îl determină în circuitul de ieşire.
Funcţionarea MOS-FET-ului cu canal P are loc în acelaşi mod, exceptând bineînţeles faptul că
polaritatea tensiunilor electrice trebuie inversată.

Există şi alte tipuri de tranzistoare, însă cel bipolar împreună cu JFET-ul şi MOS-FET-ul sunt cele
mai importante în electronică. Fizica funcţionării lor este un subiect plin de detalii care a fost şi
este tratat în cărţi întregi. Cu toate acestea, sper că am reuşit să te fac să înţelegi măcar
imaginea de ansamblu a acestui subiect.
Releul este un dispozitiv care închide sau deschide contacte într-unul sau mai multe circuite
separate.

Există multe varietăți de relee, proiectate pentru diverse scopuri. Multe din ele utilizează ca element
de bază un electromagnet așa cum este arătat în fig. 1. Atunci când bobina electromagnetului este
alimentată prin circuitul A, se închide contactul prin circuitul B. Avantajul unei astfel de scheme
consistă în faptul că un curent mic, în circuitul A, poate comanda un curent mare în circuitul B. În
acest fel echipamentele de mare putere pot fi comandate de la distanță prin circuite de mică putere.
Alte relee se bazează pe efectul termic al curentului electric.

Fig. 1 – Un electromagnet simplu

În fig. 2 sunt prezentate trei tipuri de relee electromagnetice. Contactele releului prezentat în (a)
sunt închise într-o incintă cu atmosferă uscată. Releul din (b) este astfel conceput încât circuitul de
curent este întrerupt atunci când bobina electromagnetului este alimentată. În cazul releului
prezentat în (c), la alimentarea electromagnetului unul din circuite este întrerupt, în timp ce altul

este închis. Acest releu re alizează comutarea de

pe un circuit pe altul.

Fig. 2 – Relee: a – releu cu contacte închise într-o incintă; b – releu cu contacte normal
închise; c – releu comutator.
Releele sunt utilizate pe scară largă în sistemele de control automat și în circuitele telefonice; ele
pot fi realizate cu o mare varietate de contacte astfel încat în același timp pot fi întrerupte sau
închise foarte multe circuite. Releele pot constitui elemente de siguranță atunci când sunt
proiectate astfel încât la depășirea unui anumit curent prin circuit, armătura să fie atrasă.
 Un switch de reţea este un dispozitiv care realizează conexiunea diferitelor segmente
de reţea pe baza adreselor MAC. Din punct de vedere tehnic, switch-urile funcţionează la nivelul doi
(Data Link Layer) din modelul OSI.

Dispozitivele hardware uzuale includ switch-uri, care realizează conexiuni de 10, 100 sau chiar 1000
MO pe secundă, la duplex jumătate sau integral.

Jumătate duplex înseamnă că dispozitivul poate doar să trimită sau să primească la un moment dat, în
timp ce duplex integral înseamnă posibilitatea trimiterii şi a primirii concomitente de informaţie.

Utilizarea extinderilor special proiectate fac posibilă realizarea unui număr mare de conexiuni utilizând
diverse medii de reţea, incluzând tehnologii utilizate curent,
precum Ethernet, Fibre channel, ATM, IEEE 802.11.

Dacă într-o reţea sunt prezente doar switch-uri şi nu există huburi, atunci domeniile de coliziune sunt
fie reduse la o singură legatură, fie (în cazul în care ambele capete suportă duplex integral) eliminate
simultan. Principiul unui dispozitiv de transmisie hardware cu multe porturi poate fi extins pe mai multe
straturi, rezultând switch-ul multilayer.

Un repetor este cel mai simplu dispozitiv multi-port. Totuşi, tehnologia folosită este
considerată depaşită din moment ce un hub retrimite orice pachet de date primit la toate porturile sale
cu excepţia celui de la care l-a primit.

Atunci când se folosesc calculatoare multiple viteza scade rapid şi încep să apară coliziuni care
încetinesc şi mai mult conexiunea. Prin folosirea switch-ului acest neajuns a fost rezolvat.

Metode de retransmitere

Există 4 metode de retransmitere a datelor:

 Stochează şi trimite - switch-ul acţionează ca un buffer şi, în mod uzual, realizează o însumare
pentru fiecare cadru retransmis.
 Cut through - Switch-ul doar citeşte adresa hardware a cadrului înainte de a o trimite mai
departe. Nu există detector de erori la această metodă.
 Fragment free - Metoda încearcă să reţină beneficiile ambelor metode prezentate anterior. Se
verifică primii 64 de octeţi din cadru, stocându-se informaţia legată de adresare. În acest fel
cadrul îşi va atinge întotdeauna destinaţia. Detecţia erorilor este lăsată în seama dispozitivelor
terminale de la nivelele 3 şi 4, de obicei fiind vorba de routere.
 Adaptive switching - Metoda comută automat între cele trei metode precedente.

Notă: Metoda cut through apelează la stochează si transmite dacă portul destinaţie este ocupat în
momentul sosirii pachetului. Metodele nu sunt controlate de utilizator, constituind sarcinile exclusive
ale switch-ului.

Tipuri de switch-uri
1. După formă
o Montate într-un rack
o Nemontate
2. După posibilitatea de configurare
o Neconfigurabile
o Configurabile
o Inteligente
 PWM (Pulse Width Modulation) este o tehnică folosită pentru a varia în mod
controlat tensiunea dată unui dispozitiv electronic. Această metodă schimbă foarte
rapid tensiunea oferită dispozitivului respectiv din ON în OFF și invers (treceri rapide
din HIGH în LOW, de exemplu 5V - 0V). Raportul dintre perioada de timp
corespunzătoare valorii ON și perioada totală dintr-un ciclu ON-OFF se numește
factor de umplere (duty cycle) și reprezintă, în medie, tensiunea pe care o va primi
dispozitivul electronic. Astfel, se pot controla circuite analogice din domeniul digital.
Practic, asta înseamnă că un LED acționat astfel se va putea aprinde / stinge
gradual, iar în cazul unui motor acesta se va învârti mai repede sau mai încet.

În cazul unui motor, căruia i se aplică un semnal PWM cu factor de umplere de 0%,
viteza de rotație a acestuia va fi egală cu 0 rpm. Un factor de umplere de 100% va
duce la o turație maximă a acestuia.

1. Principiul de funcționare
Factorul de umplere se exprimă în procente și reprezintă cât la sută din perioada
unui semnal acesta va fi pe nivelul ON. În Figura 1 se pot observa semnale PWM cu
factori de umplere diferiți. Astfel, se poate deduce foarte ușor formula pentru a
obține valoarea factorului de umplere (D):

D = t_on / (t_on + t_off) * 100 = pulse_width / period * 100

Astfel, tensiunea medie care ajunge la dispozitiv este dată de relația: D * Vcc.

Fig. 1: Semnal PWM cu diferiți factori de umplere

Modularea folosește variația factorului de umplere a unei forme de undă
dreptunghiulară pentru a genera la ieșire o tensiune analogică. Considerând o formă
de undă dreptunghiulară f(t) cu o valoare minimă ymin și o valoare maximă ymax și
factorul de umplere D (ca în figura figure 1) valoarea medie a formei de undă e dată
de relația:

cum f(t) este o formă de undă dreptunghiulară valoarea sa maximă se atinge pentru
0<t<D*T.

Multe circuite digitale pot genera semnale PWM. Majoritatea microcontroller-elor

oferă această facilitate, pe care o implementează folosind un numărător care este
incrementat periodic (conectat direct sau indirect la o unitate de ceas) și care este
resetat la sfârșitul fiecărei perioade a PWM-ului. Când valoarea numărătorului este
mai mare decât valoarea de referință, ieșirea PWM (output-ul) trece din starea HIGH
în starea LOW (sau invers).

1.1. PWM folosind Atmega324

În cadrul laboratorului trecut am văzut că microcontroller-ul Atmega324 are 3

timere: Timer0 pe 8 biți, Timer1 pe 16 biți și Timer2 pe 8 biți.

Fiecare dintre aceste timere putea fi configurat în diferite moduri. În cazul timer-ului
1 configurarea se realiza prin intermediul registrelor TCCR1A și TCCR1B cu ajutorul
biților WGM13 - WGM10. Printre aceste moduri se numărau:

 Normal mode
 CTC mode (Clear Timer on Compare match) cu TOP la OCRnA
 CTC mode cu TOP la ICRn
Atmega324 dispune de 6 canale de PWM distribuite astfel:

 timer0 - OCR0A, OCR0B respectiv timer2 - OCR2A, OCR2B - în total 4 canale

pe 8 biți
 timer1 - OCR1A, OCR1B în total 2 canale pe 16 biți
Controller-ul dispune de 6 canale de PWM în cazul în care acestea sunt configurate în
moduri ce au ca TOP valorile 0xFF respectiv 0xFFFF. Alternativ, putem configura fiecare
timer (atât cele de 8 biți cât și cele de 16 biți) în moduri ce au ca TOP o valoare
specificată într-unul din registrele OCRnA sau OCRnB. Un timer configurat astfel are
doar un canal ce genereaza output așa cum ne-am aștepta. Și canalul corespunzător
registrului ce conține valoare TOP va genera semnal, însa nu în modul dorit.

Conform tabelului 16-5. din datasheet, Timer-ul 1 mai poate fi configurat să

funcționeze și în modul PWM. Din punct de vedere al microcontroller-ului Atmega324
există 3 tipuri de PWM:

 Fast PWM
 Phase Correct PWM
 Phase and Frequency Correct PWM
1.1.1. Fast PWM

Numărarea se face doar pe frontul crescător al semnalului de ceas. În modul Fast

PWM, modificarea factorului de umplere se realizează instant, în schimb semnalul nu
este centrat (este defazat, practic apare un “glitch” la modificarea semnificativă a
factorului de umplere). Se utilizează pentru majoritatea aplicațiilor, mai puțin cele în
care este nevoie de un control precis (de exemplu motoare BLDC, audio). Există mai
multe moduri de Fast PWM oferite de către microcontroller. De exemplu, pentru
Timer-ul 1 avem:

 Fast PWM pe 8 biți, cu valoarea de TOP = 0x00FF.

 Fast PWM pe 9 biți, cu valoarea de TOP = 0x01FF.
 Fast PWM pe 10 biți, cu valoarea de TOP = 0x03FF.
 Fast PWM cu valoarea de TOP în ICR
 Fast PWM cu valoarea de TOP în OCRnA
 Fig. 2: Fast
PWM Timing
Pentru variantele de Fast PWM oferite de către celelalte timere (0 și 2), studiați
datasheet-ul.

1.1.2. Phase Correct PWM

Numărarea se face pe ambele fronturi ale ceasului. Pentru aceleași configurații ca

Fast PWM, Phase Correct PWM este de două ori mai lent (dar are o rezoluție mai
bună). În comparație cu modul Fast PWM, semnalul este centrat (modificare
simetrică a factorului de umplere), efectul fiind practic vizibil la modificarea factorului
de umplere.

Există și pentru acest mod mai multe variante de configurare, asemănătoare celor de
la Fast PWM.

Fig. 3: Phase
Correct PWM Timing
Comparație între Fast PWM și Phase Correct PWM:
Fig. 4: Fast PWM (stanga) vs. Phase Correct PWM (dreapta)
1.1.3. Phase and Frequency Correct PWM

Principala diferență între acest mod și cel de Phase Correct este momentul în care
este actualizat registrul OCRnx. Practic, spre deosebire de modul Phase Correct PWM
se păstrează durata semnalului ON pe toată perioada T_on + T_off și rezultă un
semnal “curat”, fără distorsiuni (de exemplu frecvențe nedorite care pot avea ca
efect pierderi de energie în motoare DC).

Fig. 3: Phase
And Frequency Correct PWM Timing
2. Lucrul cu PWM-ul
Lucrul cu PWM-ul presupune inițializarea unui timer și configurarea output-ului pe
pini. Fiecare timer are doi pini pe care genera ca output un astfel de semnal (cele
două canale): Timer0 are OC0A și 0C0B, Timer1 are OC1A și OC1B etc.
 Fig.
6: ATmega324 PWM Output Pins
De exemplu, presupunem că avem Timer1 configurat pe modul de funcționare Fast
PWM (modul de funcționare nu trebuie neapărat să conțină cuvântul 'PWM' ca să
poată fi folosit pentru generarea unui semnal). Fast PWM este caracterizat de o
frecvență fixă și un prag stabilit de programator, ce poate fi modificat în timpul
execuției.

Vom configura tipul de output cu biții numiți COM.. din registrele TCCR.. ale timer-ului
corespunzător (în exemplul nostru timer-ul 1). Descoperim în capitolul 16 (16-bit
Timer/Counter1 and Timer/Counter3 with PWM) - secțiunea Register
Description - TCCR1A, TCCR1B și TCCR1C