UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI

DREPT PENAL

Student :Anghelache Durst Andrei Ionut

Anul II Gr 10
UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI

REFERAT

FORMELE DE VINOVATIE
 UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI

Tragerea la raspundere a unei persoane, fie ca este vorba despre o raspundere juridica sau
nejuridica, nu poate fi conceputa fara a tine cont de stabilirea cu certitudine a formei vinovatiei.
In general, nu se poate concepe raspunderea pentru savarsirea unei fapte in lipsa vinovatiei
persoanei ce a comis-o. Pe de alta parte, insa, nu ar fi corect ca sa nu se faca o distinctie in ceea
ce priveste sanctiunea ce ii este aplicata unei asemenea persoane, si gradul sau de vinovatie. S-a
ajuns la distinctia intre diverse forme de vinovatie, ceea ce s-a reflectat intr-o raspundere
diferentiata, tinandu-se cont de aceste forme.
Exista doi factori inerenti vietii psihice a persoanei: constiinta sau factorul intelectiv si vointa sau
factorul volitiv care se interfereaza si se presupun unul pe celelalt.
Factorul intelectiv presupune reprezentarea deplina a continutului, sensului si finalitatilor
urmarite sau acceptate prin savarsirea faptei, precum si prevederea intregii desfasurari cauzale a
acesteia.
Factorul volitiv este elementul psihic care impulsioneaza si comanda energia fizica a omului.
Actualul Cod Penal, consacra teoria reprezentarii. Astfel, avand la baza aceasta teorie, s-a aratat
ca vinovatia exprima o anumita atitudine psihica periculoasa a infractorului fata de fapta si
urmarile ei. Pentru ca o fapta sa constituie infractiune, sa atraga aplicarea unei pedepse, nu este
suficient ca ea sa apartina material faptuitorului, ci trebuie sa fie imputabila acestuia. Cand fapta
nu este comisa cu vinovatie, ea nu este imputabila celui care a savarsit-o , deci nu i se poate
retine in sarcina.
In cadrul continutului constitutiv al infractiunii putem distinge o latura obiectiva si una
subiectiva.
Un element esential al laturii subiective il costituie elementul subiectiv vinovatia. Ca element al
continutului infractiunii, vinovatia va exista numai atunci cand elementul material al infractiunii
a fost savarsit cu forma de vinovatie ceruta de lege.
Potrivit art. 19 al. 1 Cod penal, vinovatia exista "atunci cand fapta care prezinta pericol social
este savarsita cu intentie sau din culpa".
 UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
In stiinta dreptului penal se face dinstinctie intre doua forme principale de vinovatie: intentia, si
culpa. Pentru unele infractiuni se adauga si o forma mixta: praeterintentia.
Potrivit art. 19, Cod penal, vinovatia prezinta doua forme Intentia si Culpa. In plus doctriva si
jurisprudenta recunoaste si Praeterintentia ca forma a vinavatiei.
Art. 16 alin. (2) şi (3) C. civ. defineşte cele două forme de vinovăţie: intenţia şi culpa; de
asemenea, este definită şi culpa gravă. Prin urmare, doctrina de specialitate şi jurisprudenţa nu
mai trebuie să invoce pe cale de împrumut sau prin trimitere definiţiile corespunzătoare din
Codul penal, aşa cum erau nevoite să procedeze sub imperiul vechiului Cod civil, care nu
cuprindea nicio dispoziţie cu privire la acestea. De altfel, textele art. 16 alin. (2) şi (3) C. civ.
constituie o preluare în esenţă a definiţiei intenţiei şi culpei din legislaţia penală (art. 19 vechiul
C. pen. şi art. 16 noul C. pen.).

Intentia
1. Intentia; este atitudinea psihica a faptuitorului rezultand din prevederea rezultatului faptei sale
si urmarirea lui, ori prevederea rezultatului faptei sale, neurmarirea dar acceptarea lui in caz ca se
produce.
Prin urmare intentia se refera la:
prevederea rezultatului faptei penale
in cazul intentie directe urmarirea de catre faptuitor a producerii rezultatului faptei, in cazul
intentiei indirecte desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii lui
savarsirea faptei penale.
Intentia directa este reglementata de art. 19 pct. 1 lit a, in timp ce intentia indirecta este
reglementata de art. 19 pct. 1 lit b. Exista intentie directa atunci cand faptuitorul isi reprezinta
actiunea sau inactiunea sa, modul de infaptuire, rezultatul socialmente periculos la care conduce
fapta, si in aceste conditii el urmareste producerea acelui rezultat.

In literatura juridica de specialitate, pe langa modalitatile normative ale intentiei (directa si

indirecta) se mai face deosebirea intre:
a) intentia simpla si intentia calificata;
 UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
b) intentia spontana (repentina) si intentia premeditata;
c) intentia unica si intentia complexa;
d) intentia initiala si intentia supravenita.

Fapta este săvârşită cu intenţie atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte
producerea lui sau, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acelui rezultat [art. 16
alin. (2) C. civ.]. Rezultă că intenţia, care în ştiinţa dreptului civil se numeşte şi „doi”, este de
două feluri: intenţia directă (dolul direct) şi intenţia indirectă (dolul indirect).
a) Intenţia directă sau dolul direct este atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale
şi urmăreşte ca el să se producă (de pildă, acţionează cu intenţie directă acela care
săvârşeşte un furt sau trage cu arma în victimă de la câţiva centimetri).
1) Intentia directa
Suntem in prezenta acesteia atunci cand infractorul prevede rezultatul faptei sale si
urmareste producerea acestui rezultat.
Ex: Lovitura cu un topor in cap.
Elementele laturii subiective se deduc, intotdeauna, pe baza elementelor care
caracterizeaza latura obiectiva.
Existenta intentiei de a ucide se stabileste, avand in vedere instrumentul folosit pentru
aplicarea loviturilor, tinand cont de zona vizata de lovitura, de numarul si intensitatea
loviturilor, de starea fizica si raportul de forte dintre infractor si victima. Astfel, se are in
vedere nu zona lezata, ci zona vizata de lovitura.

Intentia directa prezinta si doua forme speciale:

a) Intentia premeditata
Se caracterizeaza prin doua elemente:
- Luarea hotararii infractionale intr-o stare de relativ calm.
- Trecerea unui interval de timp din momentul adoptarii hotararii si pana la punerea ei in
executare .
 UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
Unii autori considera ca exista si un al treilea element:
- Efectuarea unor acte de pregatire.
In realitate, actul de pregatire nu este de esenta premeditarii, ci doar probeaza existenta
ei. Premeditarea apare ca circumstanta agravanta. E posibil retinerea ca o agravanta
judiciara la alte actiuni potrivit art. 75 (2), cod penal.

b) Intentia repentina (spontana)

Se caracterizeaza prin luarea hotararii sub imperiul unei stari de tulburare sau emotie si
punerea ei imediata in executare .
In codul penal este reglementata in trei situatii:
- Circumstanta atenuanta a starii de provocare (art. 73, lit. b)
- Infractiunea de pruncucidere (art. 177)
- Infractiunea de incaierare (art. 322)
Intentia repentina este o cauza de atenuare a raspunderii penale (fata de cea premeditata
care e o cauza agravanta). Totusi, intentia repentina nu exclude existenta unor acte de
pregatire.
b) Intenţia indirectă sau dolul indirect este atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei şi, cu
toate că nu-1 urmăreşte, acceptă riscul sau posibilitatea ca el să se producă (de pildă, acţionează
cu intenţie indirectă acela care a aplicat victimei mai multe lovituri în stomac cu pumnul şi
picioarele, deoarece, chiar dacă nu a urmărit moartea victimei, a acceptat consecinţele mortale
ale loviturilor aplicate).
In cazul intenţiei directe sau indirecte ambele elemente ale vinovăţiei - intelectiv şi volitiv - sunt
evidente şi uşor de sesizat. Este însă necesar să se reţină că, deşi din definiţia intenţiei, s-ar părea
că procesul intelectiv constă numai în prevederea de către autorul faptei a rezultatului urmărit sau
acceptat, în realitate el este necesar să aibă şi reprezentarea caracterului ilicit al acelei fapte şi a
condiţiilor în care unnează să acţioneze; bunăoară, în materie de furt, făptuitorul trebuie să-şi dea
seama că bunul pe care şi-l însuşeşte aparţine altuia şi că o astfel de conduită este interzisă de
lege.
 UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI

Fapta este savarsita cu intentie atunci cand infractorul prevede rezultatul actiunii sale, rezultat pe
care il doreste sau il accepta.
Ne aflam in prezenta acesteia atunci cand infractorul nu urmareste producerea rezultatului, dar il
accepta.
In cazul intentiei eventuale avem doua urmari:
- Prima pe care infractorul o doreste si in considerarea careia el efectueaza actiunea .
- Cea de-a doua, pe care o prevede, dar nu o doreste, ci doar o accepta, fiindu-i indiferent daca ea
se produce sau nu.
- Prima urmare poate sau nu poate fi prevazuta de legea penala. Cea de-a doua trebuie sa fie
prevazuta de legea penala.
Exista intentie indirecta atunci cand, dupa ce infractorul ii aplica victimei mai multe lovituri
nesusceptibile sa-i produca moartea, lasa victima cazuta in zapada in timp ce temperatura de
afara este scazuta.
S-a retinut tot intentie eventuala situatia in care o persoana isi imprejmuieste un teren cultivat cu
un gard de sarma care il alimenteaza cu curent electric. Fapta nu este prevazuta de legea penala.
Insa exista eventualitatea ca o persoana sa se electrocuteze, fapta care nu e dorita, dar acceptata
de catre proprietarul terenului.
Culpa

1) Culpa cu prevedere
In cazul culpei cu prevedere, infractorul prevede rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu il
accepta, socotind, fara temei, ca el nu se va produce. In aceasta situatie, fata de intentie,
faptuitorul nu accepta producerea rezultatului. Autorul isi fundamenteaza convingerea ca
rezultatul nu se va produce pe anumite imprejurari obiective pe care insa, el le apreciaza in mod
eronat.
Ex: Persoana care, aflata la vanat, incearca sa ucida animalul vanat, dar vede o alta persoana care
se afla tot la vanat. Convingerea ca nu va trage in acesta se bazeaza pe calitatea sa de bun
tragator.
 UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
Si in cazul culpei cu prevedere infractorul prevede doua urmari:
- o urmare pe care o doreste si care poate sa fie sau sa nu fie prevazuta de legea penala.
- o urmare pe care o prevede, dar nu o accepta si care este intotdeauna prevazuta de legea penala.

2) Culpa fara prevedere

In cazul acesteia, infractorul nu prevede rezultatul, desi putea si trebuia sa-l prevada.
In acest caz, spre deosebire de toate celelalte feluri ale vinovatiei, infractorul nu prevede urmarea
faptei .
Ex: O persoana care are un copil mic uita un recipient ce contine o substanta toxica intr-un loc
aflat la indemana copilului. In acest caz, persoana nu prevede rezultatul, desi trebuia si putea sa-l
prevada.
Posibilitatea si obligatia de prevedere
Obligatia si posibilitatea obiectiva, care se apreciaza in raport de situatia omului (persoanei) sau
subiectiva, care tine de o situatie concreta.
Cazul fortuit -; Imposibilitatea fortuita de prevedere (art. 47, cod penal).
Fapta ilicită este săvârşită din culpă în situaţia în care autorul prevede rezultatul faptei sale, pe
care nu-1 acceptă, socotind fară temei că nu se va produce sau, după caz, nu prevede acel
rezultat, deşi trebuia să îl prevadă [art. 16 alin. (3) Noul Cod Civil]. Aşadar, culpa poate fi cu
prevedere sau din neprevedere.
a) Culpa cu prevedere se mai numeşte şi imprudenţă şi constă în aceea că făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale, pe care însă nu-1 acceptă, sperând şi uneori crezând, în mod uşuratic, că nu
se va produce (de pildă, un conducător auto circulă cu o mare viteză pe un drum public pentru a
se prezenta la o întâlnire; îşi dă seama că poate produce un accident şi prejudicia pe altul, dar
speră uşuratic, superficial că rezultatul nu se va produce).
b) Culpa din neprevedere se numeşte neglijenţă şi constă în aceea că făptuitorul nu prevede
rezultatul faptei sale, deşi în condiţiile date trebuia şi putea să-l prevadă (de pildă, medicul care
nu a sterilizat instrumentul medical înainte de o nouă intervenţie chirurgicală; un fumător distrat
care intră cu ţigara aprinsă într-un depozit de combustibil lichid).
 UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
în cazul culpei, cu sau fară prevedere, procesul sau factorul intelectiv este manifest, deoarece în
ipoteza imprudenţei, autorul prevede rezultatul şi nu doreşte producerea lui, sperând uşuratic că
îl va putea evita sau preîntâmpina, iar în situaţia neglijenţei, nu-1 acceptă fiindcă nici nu are
reprezentarea lui mintală, deşi în condiţiile date putea şi trebuia să o aibă. în ce priveşte
elementul sau procesul volitiv, el este sesizabil doar în cazul imprudenţei ori culpei cu prevedere.
Distincţia între formele vinovăţiei, în dreptul nostru civil, de regulă, nu prezintă interes practic,
deoarece răspunderea civilă reparatorie are ca finalitate nu atât condamnarea făptuitorului, ci
repararea integrală a prejudiciului injust cauzat victimei. Aşadar, o persoană care a cauzat un
prejudiciu altuia este obligată să-l repare în întregime, indiferent dacă a acţionat cu intenţie sau
fară intenţie, din culpă. Cuantumul reparaţiei depinde de întinderea prejudiciului şi nu de forma
vinovăţiei.
Totuşi, uneori, distincţia dintre formele vinovăţiei prezintă importanţă. Astfel, în cazul în care
pentru un prejudiciu răspund în solidar două sau mai multe persoane (art. 1382 noul Cod Civil),
în raporturile dintre ele, sarcina reparaţiei se împarte proporţional în funcţie de contribuţia
fiecăreia la cauzarea prejudiciului ori, dacă aceasta nu poate fi stabilită, proporţional cu intenţia
sau gravitatea culpei fiecăreia (art. 1383, prima parte, noul Cod Civil).
în final, se poate spune că acela care nu a avut reprezentarea faptei sale şi nu i-a prevăzut
urmările prejudiciabile şi care, după împrejurări, nu trebuia şi nici nu putea obiectiv să le
prevadă, acţionează fară vinovăţie. Prevederea şi posibilitatea de prevedere se prezumă. Această
prezumţie poate fi însă înlăturată, dovedindu-se lipsa discernământului sau o cauză externă
autorului faptei care l-a împiedicat să-şi poată reprezenta caracterul ilicit al faptei şi prevedea
urmările sale prejudiciabile.
Culpa este atitudinea psihica a faptuitorului care prevede rezultatului faptei sale dar nu-l accepta,
considerand fara temei ca nu se va produce, ori nu prevede rezultatului faptei sale desi putea si
trebuia sa-l prevada.
Conform art. 19 pct. 2 C.p., Fapta este savarsita din culpa cand infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada
Ca forma a vinovatiei, se refera la:
 UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
prevederea rezultatului faptei penale
neacceptarea producerii rezultatului faptei
savarsirea faptei penale.
Culpa cu prevedere si culpa fara prevedere sunt cele doua modalitati ale culpei reglementate in
Codul penal.
Culpa cu prevedere (usurinta, temeritate) este reprezentata de savarsirea faptei penale si consta in
prevederea de catre faptuitor a urmarilor periculoase ale actiunii sau inactiunii sale, pe care nu le
accepta, socotind fara temei insa ca ele nu se vor produce (art. 19 pct. 2 lit. a C. p.).
Culpa simpla (greseala, neglijenta) este reprezentata de savarsirea faptei penale si nepreverea
rezultatului de infractor, desi acesta trebuia si putea sa-l prevada.
In literatura de specialitate si in practica judiciara sunt cunoscute si alte modalitati ale culpei:
culpa in agendo si culpa in omittendo, culpa generica si culpa specifica, culpa directa si indirecta,
culpa penala si culpa civila.

Gradele culpei.
Spre deosebire de vinovăţia cu intenţie, culpa are un anumit specific în ce priveşte cele două
elemente - intelectiv şi volitiv - ale vinovăţiei. Astfel, ele sunt relativ facil de decelat şi analizat
în cazul culpei cu prevedere, numită imprudenţă. în schimb, în situaţia culpei fară prevedere sau
a neglijenţei, procesul intelectiv este puţin sesizabil deoarece autorul nu-şi dă seama de
caracterul ilicit al faptei şi nu prevede rezultatul său, deşi trebuia şi putea să-l prevadă; mai mult,
procesul volitiv lipseşte cu desăvârşire. De aceea, în ce priveşte culpa, după criteriul intensităţii
sale, încă în dreptul roman, s-a făcut distincţie între: culpa gravă (culpa lata), culpa uşoară (culpa
levis) şi culpa foarte uşoară (culpa levissima). Culpa gravă era aceea de care nu s-ar face vinovat
nici omul cel mai mărginit, în sensul că orice persoană cu un minim de diligenţă ar fi prevăzut
rezultatul faptei. Culpa uşoară este neglijenţa de care nu s-ar fi făcut vinovat un „bun părinte de
familie”, adică un om cu diligenţă medie, normală. Culpa foarte uşoară este aceea care ar fi putut
fi evitată numai de „un excelent părinte de familie”, adică de un om cu diligenţa cea mai înaltă,
având un simţ de prevedere ieşit din comun.
 UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
Această clasificare a culpei nu a fost preluată în vechiul Cod civil. De aceea, în dreptul nostru
civil s-a considerat că, de regulă, gradul culpei nu are importanţă şi nici utilitate practică, atunci
când legea nu prevede altfel. Din moment ce culpa există, alături de celelalte condiţii ale
răspunderii civile, indiferent de gradul ei, se naşte obligaţia de reparare a prejudiciului.
Noul cod civil defineşte totuşi culpa gravă în art. 16 alin. (3), ultima frază, unde se stabileşte că
este „atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă şi imprudenţă pe care nici persoana cea mai
lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese”. De asemenea, principiul
răspunderii pentru orice culpă este consacrat implicit în art. 1357 alin. (2), în materia răspunderii
pentru fapta proprie, care dispune „Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”.
Subliniem că din economia prevederilor noului Cod civil se poate totuşi constata că gradele
culpei prezintă utilitate practică în câteva situaţii: clauzele de nerăspundere pentru prejudiciul
material cauzat bunurilor altuia sunt valabile numai în caz de culpă uşoară sau foarte uşoară [art.
1355 alin. (l)-(2)]; în cazul vinovăţiei comune, cei obligaţi să răspundă solidar faţă de victimă, în
raporturile dintre ei, suportă sarcina reparării proporţional, în funcţie de anumite criterii, dintre
care unul este gravitatea culpei (art. 1383 noul Cod Civil); atunci când şi creditorul a contribuit
la producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua corespunzător"; mai
mult debitorul nu datorează despăgubire pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita
cu o minimă diligenţă (art. 1354 noul Cod Civil).
Stabilirea culpei. Criterii.
Problema stabilirii vinovăţiei este simplă sau, dimpotrivă, dificilă în funcţie de forma pe care o
îmbracă. în cazul intenţiei (dolului) -directe sau indirecte - nu se ridică, de regulă, mari
dificultăţi; având configuraţia unui element pur subiectiv, pentru stabilirea intenţiei nu avem
nevoie, în dreptul civil, de un criteriu exterior; autorul faptei prevede consecinţele conduitei sale
ilicite şi prejudiciabile şi urmăreşte sau acceptă evident producerea acestora.
Cu totul diferit se pune problema stabilirii vinovăţiei neintenţionale, adică a culpei, constând în
imprudenţă sau neglijenţă. In ambele cazuri intervin anumite deficienţe în cadrul factorului sau
procesului intelectiv; la imprudenţă, făptuitorul prevede urmările faptei sale, dar crede sau speră
„uşuratic” că ele nu se vor produce sau că le va evita; la neglijenţă, făptuitorul nu prevede
urmările conduitei ilicite, deşi trebuia şi putea să le prevadă. Şi mai mult, în cazul neglijenţei,
 UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
elementul volitiv lipseşte. Or, trăind în societate, omul este obligat să fie prudent şi diligent. De
aceea, pentru a stabili culpa se pune întrebarea cum poate fi delimitată prudenţa de imprudenţă şi
diligenţa de peglijenţă?
Art. 1358 noul Cod Civil conţine o dispoziţie care prevede criteriile particulare de apreciere a
culpei. Lipsa unei reglementări cu privire la această problemă în vechiul Cod civil, multă vreme,
a dat naştere la dezbateri în doctrină şi la o jurisprudenţă, nu întotdeauna unitară, asupra
criteriilor de stabilire şi apreciere a culpei1. în consecinţă, s-au conturat trei puncte de vedere:
- unii autori au considerat că imprudenţa şi neglijenţa trebuie apreciate subiectiv, concret, adică
în funcţie de însuşirile şi capacitatea proprie fiecăruia, ţinând seama de vârstă, sex, nivel de
instruire, caracter, temperament etc., pentru a constata dacă putea şi trebuia să prevadă urmările
faptei sale; astfel, în acest scop, se va compara comportamentul autorului faptei ilicite şi
prejudiciabile cu propria sa conduită obişnuită;
- alţi autori şi practica judiciară în majoritatea ei au optat pentru un criteriu obiectiv, abstract.
Este în culpă acea persoană care nu a dat dovadă de prudenţa şi diligenţa cu care ar fi lucrat, în
acele împrejurări, un tip uman abstract, un om cu capacitate medie, normală, apreciată în funcţie
de nivelul general al răspunderii sociale6. în această concepţie, în urmă cu un secol, un eminent
jurist a apreciat că există culpă ori de câte ori „atitudinea dăunătoare a cuiva prezintă în sine
însăşi şi chiar neatâmat de starea de conştiinţă a autorului un caracter de anomalie cu privire la
manifestările cele mai statornice ale vieţii sale sociale”. Aceasta presupune o detaşare faţă de
procesele psihologice - intelectiv şi volitiv - care declanşează şi eventual însoţesc fapta ilicită,
elementul determinant fiind cel al comportamentului anormal, faţă de victima care trebuie să fie
protejată1. Aşadar, în această concepţie, nu se au în vedere însuşirile concrete, individuale şi
capacitatea autorului faptei prejudiciabile; este imprudent cel care nu a procedat cu prudenţa de
care ar fi dat dovadă un tip uman abstract, stabilit ca etalon în societate, şi a ales comportamentul
antisocial; este neglijent acela care nu a depus eforturi pentru a prevedea urmările faptei sale şi
putea să o facă, deoarece un om cu capacitate şi diligenţă medie ar fi avut reprezentarea
urmărilor negative ale unei asemenea conduite şi, prin unnare, s-ar fi abţinut să o desfăşoare. Pe
cale de consecinţă, persoanele care nu ating nivelul de prudenţă şi de diligenţă cerut de societate
unui om cu capacitate medie, normală de a fi prudent şi diligent sunt în culpă; însuşirile sau
 UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
capacităţile concrete, individuale, subiective nu au nicio relevanţă în aprecierea şi stabilirea
culpei;
- s-a exprimat şi o soluţie oarecum intermediară, potrivit căreia aprecierea culpei se face pornind
tot de la criteriul obiectiv, adică prin raportare la comportamentul unui om normal, abstract, care
acţionează dând dovadă de grijă - prudenţă şi diligenţă -faţă de interesele societăţii şi ale
semenilor săi, adică un bonus pater familias. Acest criteriu se completează cu unele elemente sau
circumstanţe obiective, externe", cum sunt: timpul şi locul în care s-a aflat făptuitorul; felul
activităţilor în cursul cărora s-a săvârşit fapta prejudiciabilă, cum ar fi întrecerile sportive;
infirmităţile fizice grave care exclud posibilitatea de informare (cecitatea) ori posibilitatea de a
împiedica producerea sau extinderea prejudiciului (paralizia); dacă fapta a fost săvârşită în
exerciţiul sau în afara exerciţiului unei profesiuni etc. Aşa de pildă, dacă fapta s-a săvârşit în
exerciţiul unei profesiuni, culpa se apreciază în funcţie de prudenţa şi diligenţa de care trebuie să
dea dovadă profesionistul model, cu respectarea exigenţelor şi regulilor aplicabile profesiunii
respective, pentru evitarea producerii de consecinţe dăunătoare.
Textul art. 1358 noul Cod Civil, în opinia noastră, consacră soluţia intermediară, potrivit căreia
culpa se apreciază după criteriul obiectiv, ţinându-se seama şi „de împrejurările în care s-a
produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei şi, dacă este cazul, de faptul că
prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exerciţiul activităţii sale”. Aşadar, nu se vor lua în
considerare circumstanţele şi însuşirile interne subiective ale autorului faptei ilicite şi
prejudiciabile, cum sunt: vârsta, sexul, temperamentul, nepriceperea, neîndemânarea personală
etc. Vor fi avute în vedere doar acele împrejurări concrete care au constituit circumstanţele
externe în care a fost săvârşită fapta ilicită; autorul va fi în culpă numai dacă se va proba că nu a
avut prudenţa şi diligenţa de care ar fi dat dovadă modelul uman aflat în aceleaşi circumstanţe
concrete.
Faţă de această soluţie legislativă este întemeiată afirmaţia din doctrina juridică potrivit căreia
criteriul obiectiv de apreciere a culpei este dinamic şi variabil'. Este dinamic pentru că exigenţele
sale sporesc mereu pe măsura evoluţiei societăţii, evoluţiei cunoştinţelor umane sub impactul
dezvoltării ştiinţei şi creşterii nivelului de instrucţie şi educaţie al omului mediu, normal, cu
valoare de etalon la care se raportează conduita persoanelor. De asemenea, este variabil deoarece
 UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
acest criteriu se aplică şi în funcţie de anumite condiţii externe care pot fi legate de timpul, locul,
felul activităţii în care s-a săvârşit fapta prejudiciabilă, precum şi de alte împrejurări obiective.

Praeterintentia

Forma mixta de vinovatie ce consta in suprapunerea unei culpe peste o intentie directa.
In cazul praeterintentiei, infractorul urmareste producerea unui rezultat prevazut de legea penala,
dar se produce un rezultat mai grav, pe care faptuitorul nu-l prevede, dar putea si trebuia sa-l
prevada, sau il prevede, dar nu-l accepta.
Cel mai adesea, la praeterintentie se intalneste culpa fara prevedere.
Avem doua urmari:
- Urmarea pe care infractorul o dorea.
- Urmarea pe care infractorul nu a prevazut-o, desi putea si trebuia.
Ex: O persoana, care urmareste ranirea alteia cu un cutit, arunca spre aceasta, in directia
picioarelor, un cutit. Cutitul raneste, insa, victima in abdomen si aceasta decedeaza.
Praeterintentia se deosebeste de culpa cu prevedere prin aceea ca, desi avem doua urmari, in
cazul culpei cu prevedere urmarea dorita poate sa fie sau sa nu fie prevazuta de legea penala. In
cazul praeterintentiei, urmarea dorita este intotdeauna prevazuta de legea penala.
Situatia in care actiunea de baza este savarsita cu titlu de gluma este tot o praeterintentie.
Intentia depasita (praeterintentia) este situatia in care faptuitorul urmarind producerea unui
anumit rezultat, savarseste o fapta cu un rezultat mai grav, decat a intentionat, rezultat ce trebuia
si putea fi prevazut
Praeterintentia reprezinta materializarea actiunii infractionale intentionate, dezvoltarea acesteia
prin culpa si crearea a doua rezultate:
unul intentionat: prevazut si acceptat de faptuitor
al doilea culpabil: neprevazut si neacceptat de faptuitor

Sunt cauze care inlatura caracterul penal al faptei prin inlaturarea vinovatiei:
a) legitima aparare
 UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU DIN BUCURESTI
b) starea de necesitate
c) constrangerea fizica
d) constrangerea morala
e) cazul fortuit
f) iresponsabilitatea
g) betia completa involuntara
h) minoritatea faptuitorului
i) eroarea de fapt
j) eroarea cu privire la o norma extrapenala.

Concluzie:
O cunoastere a formelor de vinovatie este deosebit de necesara, avand in vedere ca dreptul penal
are la baza principii precum:
infractiunea este unicul temei al raspunderii penale (art. 17, alin. 2, C. p.)
principiul personalitatii raspunderii penale
principiul individualizarii sanctiunilor de drept penal (art. 72, C. p)

In baza acestora, fara savarsirea unei infractiuni, nu se poate antrena raspunderea penala a
persoanei ce a savarsit-o, iar raspunderea ce decurge din nesocotirea normei de drept revine
persoanei care a savarsit fapta, si nu alteia.
Voi incheia aceasta prezentare subliniind importanta imensa a stabilirii formelor vinovatiei in
procesul juridic, pornind de la premisa ca raspunderea penala numai pentru faptele savarsite cu
vinovatie a reprezentat un imens progres al gandirii juridice.