Ca un actor major în comerțul mondial, zona euro este puternic influențată de globalizare,

dar nu este deloc un spectator pasiv. Specializarea comercială a zonei euro s-a schimbat, ca răspuns
la o concurență internațională puternică și la apariția unor noi actori mondiali, evaluând rezultatele
și posibilele provocări viitoare. Obiectivul principal al Eurosistemului este de a asigura stabilitatea
prețurilor în zona euro este menținută pe termen mediu. Pentru a atinge acest obiectiv, Banca
Centrală Europeană utilizează temeinice analize economice și monetare pentru a fi monitorizate
riscurile la adresa stabilității prețurilor

Inflație din zona euro nu sunt determinate numai de evenimentele europene. În primul rând,
multe bănci centrale au adoptat, începând cu anii 1990, o țintă de inflație explicită sau implicită
centrat la sau aproape de 2%. În al doilea rând, forțele globale au influențat inflația internă. De
exemplu, prețurile petrolului reprezintă un factor important al inflației globale. Între 2000 și 2008,
prețurile petrolului (și ale altor mărfuri) au fost supuse unei șocuri pozitive (prețurile petrolului
Brent s-au dublat), asigurând o presiune ascendentă continuă asupra inflației din zona euro. După
prăbușirea neașteptată a prețurilor petrolului după criza financiară, inflația a scăzut drastic. În
2010, prețurile petrolului s-au îndreptat spre nivelurile anterioare crizei. Pe măsură ce prețurile la
petrol au scăzut din nou până la niveluri foarte scăzute începând cu 2014, inflația a scăzut . Inflația
în zona euro a scăzut constant de la începutul anului 2013, chiar și negativă la sfârșitul lui 2014 și
din nou în 2016. Deși o parte a acestui declin se datorează prețurilor petrolului, slăbiciunea cererii
agregate joacă un rol semnificativ. Pentru ca inflația din zona euro să corespundă obiectivului său
(inflația ar trebui să fie apropiată, dar sub 2%), BCE a luat mai multe măsuri.

Dezvoltarea sistemului monetar și a economiei este caracterizată, de gradul de lichiditate

a activelor financiare, exprimpat prin agregatul monetar M3.
În ceea ce privește evoluția agregatelor monetare și multiplicatorul monetar , este evident
din figura .. ce s-a întâmplat în acești ani. În faza care corespunde perioadei de criză bancară acută,
a existat o tendință clară pentru activele lichide, nu numai de către bănci, ci și de societățile
nefinanciare. Această creștere a preferinței de lichiditate indică o schimbare de portofoliu de la
M3 (M2) la M1. Creșterea M1 a atins o cifră apropiată de 14%, în timp ce creșterea M3 a devenit
practic stabilă. Perioada anilor 2010- 2011 arată o convergență către o creștere foarte scăzută a
tuturor agregatelor monetare care coincide cu începutul crizei creditelor. În anii 2011-2013 un
regim de creștere redus devine normă; O creștere cu mult sub referința pe termen lung pentru
stabilitatea prețurilor (4,5%). Acest lucru ar fi trebuit să fie o avertizare clară a riscurilor
deflaționiste, cu mult timp mai devreme pentru Banca Centrală European, deoarece acest
comportament încă menține pilonul său monetar și rata de creștere a M3 de 4,5% ca referință pe
termen lung pentru verificarea încrucișată a stabilității prețurilor. Cu toate acestea, până în iunie
2014, Banca Centrală Europeană nu a luat nicio măsură explicită pentru a contracara riscurile
deflaționiste.
De la introducerea numerarului în euro în 2002, valoarea și numărul bancnotelor euro aflate
în circulație au crescut constant. Numerarul reprezintă, de departe, cel mai utilizat mijloc de plată
pentru tranzacțiile cu amănuntul în zona euro în ceea ce privește numărul de tranzacții, deși, din
punct de vedere al valorii, are o cotă semnificativ mai mică. Cu toate acestea, în ambele privințe,
rolul numerarului a scăzut treptat în ultimele decenii, în timp ce utilizarea cardurilor de debit și de
credit a crescut, o tendință care se așteaptă să continue.

Balanța de plăți a zonei euro cuprinde toate tranzacțiile dintre rezidenții zonei euro și nerezidenți,
Poziția investițională internațională a zonei euro indică suma și compoziția restante a:
creanțele financiare ale rezidenților zonei euro asupra nerezidenților ; obligațiunile financiare ale
rezidenților din zona euro către nerezidenți; diferența dintre active și pasive este poziția
investițională internațională netă și reprezintă fie o creanță netă, fie o datorie netă față de rezidenții
din afara zonei euro.
În perioada anilor 2008-2010 la soldul conturilor curente pot fi resimțite efectele crizei financiare
mondiale, acesta înregistrînd decifite. Începînd cu 2011 soldul acestui cont înregistrează o creștere
constantă.
Una dintre cele mai importante schimbări din economia mondială de la începutul crizei
financiare a reprezentat balanța masivă a soldului contului curent al zonei euro de aproximativ 0,6
puncte procentuale din producția mondială față de media din perioada anterioară crizei. Deși
explicația simplă a apariției zonei euro ca primă sursă de dezechilibre mondiale la nivel mondial
este că consumul și investițiile s-au prăbușit relativ la restul lumii, un alt mod de a privi acest lucru
este că oamenii din interiorul și din afara zonei euro au vândut mai mult. Au cumpărat mai multe
active din zona euro decât au cumpărat și au cumpărat mai multe active din afara zonei euro.
Aceste ieșiri nete de capital au avut loc în mai multe valuri între diferitele categorii de active și
diferite tipuri de investitori.
Primii care au ieșit la ieșire au fost speculanții străini, care, aparent, au decis că toamna anului
2012 a fost un moment bun pentru a începe să parieze cu moneda unică în mărime. Între mijlocul
anului 2012 și începutul anului 2014, persoanele nerezidente din zona euro au vândut aproximativ
"647 miliarde" de "alte investiții", o categorie care cuprindea mai ales depozite bancare și repo.

Importanța monedei este măsurată în prezent prin gradul de utilizare a acesteia ca activ
de rezervă valutară și prin valoarea exporturilor vândute în această monedă .
În baza datelor din tabelul observăm cea mai mare pondere în structura coșului valutar
al DST o deține dolarul american, urmat de euro. Ponderea euro se află într-o permanență
fluctuație. Decizia Fondului Monetar Internațional de introducere a yuanului ca valută în
pondere coșul valutar, a dus la reducerea ponderii euro de la 37.4% la 30.93%. Cea mai mare
pondere în coșul valutar va continua s-o aibă dolarul (41.73%). Includerea yuanului în coșul DST
îi oferă calitatea de valută de rezervă. Pentru Bancile Centrale ale lumii care dețin rezerve în dolari
și euro, acest lucru ar însemna apariția unei alternative noi de realizare de rezerve. Acest lucru va
avea o importanță mai ridicată pentru o serie de state în dezvoltare aflate în relații comerciale
strânse cu China.
Cea mai mare apreciere a monedei euro față de celelante monede de referință analizate a
avut loc în perioada anilor 2007-2009, perioadă emergentă crizei financiare mondiale. Euro s-a
apreciat semnificativ fața de lira sterlina. În 2008 dolarul american a cedat cel mai mult în fața
euro-lui, pe cînd yuanul japonez și yenul chinezesc au început să se aprecieze în aceasta perioadă.
O intensificare a incertitudinii în ceea ce privește perspectivele economice în economiile
de piață emergente a contribuit, de asemenea, la consolidarea ratei de schimb efective nominale a
monedei euro. Moneda euro s-a apreciat cu mai mult de 5% în termeni efectivi pe parcursul anului
până în aprilie 2016, reflectând în mare parte o slăbire a monedelor economiilor de piață emergente
și a exportatorilor de mărfuri.
Evoluțiile înregistrate în această perioadă au avut loc într-un mediu de incertitudine
sporită din punct de vedere al perspectivelor economice globale și al așteptărilor pieței în
schimbare în ceea ce privește calea politicii monetare în economiile majore. Principalii factori de
utilizare a monedei euro pe plan internațional au fost măsurile suplimentare neconvenționale de
politică monetară implementate de Banca Centrală Europeană, ritmul mai lent de așteptare a
normalizării politicii monetare a Rezervei Federale și preocupările privind evoluțiile din China și
economiilor emergente pieței în general. Pe lângă acești factori ciclici, există, de asemenea, dovezi
că tendințele pe termen mediu pentru o mai mare multipolaritate în sistemul monetar internațional,
observate de la începutul crizei financiare mondiale, au continuat în perioada de revizuire.
În acest context, moneda euro a rămas a doua monedă importantă (a celor incluse în coșul revizuit
al DST) în sistemul monetar internațional, dar cu un decalaj semnificativ față de dolarul american
Figura 2.6 Totuși ponderea monedei euro a scăzut ușor, în perioada de revizuire. Aceasta s-a
întâmplat în special în cazul deținerii de rezerve valutare și a emisiunii de credite în valută străină
și împrumuturi transfrontaliere
Componența monetară a plăților globale oferă dovezi suplimentare pentru o trecere către
o mai mare multipolaritate în sistemul monetar internațional. În baza datelor se observă că dolarul
american a rămas cea mai frecvent folosită monedă de plată în 2016, reprezentând 43% din plățile
internaționale globale (Figura 2.7). Ponderea euro, între timp, s-a stabilizat la aproape 30%, după
trei ani consecutivi de declin. În activitățile de finanțare a comerțului, dolarul american rămâne
principala monedă a denominației, reprezentând aproximativ 80% din tranzacții.
Deși o parte din această dezvoltare poate fi atribuită ciclurilor divergente de afaceri din Atlantic,
deprecierea monedei euro față de dolarul american a jucat un rol și prin efectele de evaluare.
Datele disponibile din țările din zona euro indică o creștere semnificativă a utilizării euro
pentru comerțul cu bunuri și servicii cu țările din afara zonei euro, atât pentru importuri, cât și
pentru exporturi și sugerează că aproximativ jumătate din comerțul exterior al zonei euro poate fi
realizat utilizând euro . Datele disponibile pentru comerțul UE cu Japonia confirmă faptul că rolul
monedei euro a crescut, deoarece ponderea euro în importurile UE din Japonia a crescut de la 40%
la 52% în perioada de reexaminare, iar ponderea sa în exporturile UE către Japonia a crescut de la
18% La 29%.

Argumentele în favoarea unei uniuni economice şi monetare în spaţiul Uniunii Europene

au fost: - completarea pieţei unice, în sensul că o piaţă unică are nevoie de o monedă unică; -
creşterea vitezei de transfer a fl uxurilor monetare şi eliminarea costurilor de conversie; - reducerea
riscurilor legate de schimburi comerciale şi investiţii prin eliminarea fl uctuaţiilor ratei de schimb;
- transparenţa preţurilor şi prin aceasta o mai bună informare a participanţilor la tranzacţii; -
disciplina monetară, în sensul că guvernele nu vor mai putea utiliza valutele ca instrumente de
politică economică; - scăderea infl aţiei, datorită disciplinei impuse economiilor care formează
zona Euro; - fuziunea pieţelor fi nanciare, care poate conduce la economii la scară; - creşterea efi
cienţei şi obţinerea unor ritmuri de creştere economică înalte; - întărirea poziţiei Uniunii Europene
în cadrul sistemului monetar internaţional; - facilitarea atingerii ţelului creării uniunii politice;
Argumentele împotriva formãrii unei uniuni monetare în spaþiul Uniunii Europene au fost: -
pierderea controlului şi a puterii de decizie cu privire la problemele monetare; - pierderea de fl
exibilitate, în sensul că guvernele naţionale nu vor putea să ia decizii de politică 7 monetară care
să permită protejarea economiilor lor de şocurile externe, în detrimentul altor ţări; - diferenţe
relativ mari în ciclurile de afaceri şi standarde de viaţă între statele membre; - pericolul de a diviza
Uniunea Europeană în state din interiorul şi din afara Uniunii economice şi monetare; - costurile
materiale pe care le incumbă înlocuirea monedelor naţionale cu moneda unică, crearea
instituţională şi modifi cările de natură legislativă cerute de acest demers.

 Politică monetară comună. Ratele de dobândă necorespunzătoare pentru întreaga zonă

euro. O politică monetară comună implică o rată comună a dobânzii pentru întreaga zonă a
zonei euro. Cu toate acestea, rata dobânzii stabilită de BCE ar putea fi inadecvată pentru
regiunile care se dezvoltă mult mai rapid sau mult mai lent decât media zonei euro. De exemplu,
în 2011, BCE a majorat ratele dobânzilor din cauza temerilor legate de inflația din Germania.
Cu toate acestea, în 2011, membrii din zona euro din sud s-au îndreptat spre recesiune din cauza
pachetelor de austeritate. Ratele superioare ale dobânzii stabilite de BCE nu erau potrivite
pentru țări precum Portugalia, Grecia și Italia.
  Limitează politica fiscală. Cu o politică monetară comună este important să existe niveluri
similare de datorie națională, în caz contrar țările ar putea lupta pentru a atrage suficienți
cumpărători de datorii naționale. Aceasta este o problemă tot mai mare pentru multe țări
mediteraneene, cum ar fi Italia, Grecia și Spania, care au datorii naționale mari și randamente
ridicate ale obligațiunilor.
 Nici o posibilitate de devalorizare. De la începutul euro, mai multe țări au înregistrat costuri
ridicate ale forței de muncă. Acest lucru și-a făcut exporturile necompetitive. De obicei, moneda
lor ar devaloriza pentru a restabili competitivitatea. Cu toate acestea, în euro, nu puteți
devaloriza și sunteți blocat cu exporturile necompetitive. Acest lucru a dus la înregistrarea
deficitelor contului curent, scăderea exporturilor și creșterea scăzută. Aceasta a fost o problemă
deosebită pentru țări precum Portugalia, Italia și Grecia.

Istoricul arată că - fără un mecanism automat de ajustare a balanței de plăți, conform

standardului de aur - aranjamentele de curs valutar tind să scadă sub atacurile speculațiilor
financiare, dar și faptul că aceste atacuri sunt încurajate de divergențele susținute ale prețurilor și
productivitatea. Criza datoriilor suverane din zona euro în perioada 2010-2012 a început ca o criză
de plată a balanței de plăți determinată de acumularea de dezechilibre de plată mari între membrii
săi și reflectând divergențele persistente persistente ale prețurilor și cheltuieli [16].
Acest lucru s-a întâmplat deoarece uniunea monetară nu a eliminat segmentarea pieței și
rigiditățile nominale, în timp ce politicile fiscale au rămas la nivel național și au continuat să
răspundă obiectivelor naționale, acordând o atenție necorespunzătoare cerințelor de convergență
ale uniunii monetare. Problema a fost readusă la suprafață de criza datoriilor din Grecia, la
începutul lui 2010, care s-a transformat ulterior într-o criză a datoriei suverane a întregii periferi.
Această ultimă criză a subminat încrederea reciprocă în rândul statelor membre cu privire la
respectarea normelor bugetare și a reintrodus, în ochii investitorilor privați, un risc de reduce a
valorii nominală a monedei. Prin urmare, zona euro s-a reorientat de facto la un aranjament pe
bază de rată fixă de schimb între diferite "euro-uri naționale", fiecare dintre ele caracterizat de o
primă sau o reducere de risc proprie.
Nivelul general al riscului sistemic în zona euro s-a menținut redus în cursul anului 2016 [42], în
pofida episoadelor scurte de turbulență pe piețele financiare internaționale. Acestea au inclus, la
începutul anului, deteriorarea sentimentului operatorilor pe piață, determinată de volatilitatea
cotațiilor bursiere în China și de preocupările legate de piețele emergente și, mai târziu pe parcursul
anului, incertitudinile politice manifestate în contextul rezultatului referendumului din Regatul
Unit privind apartenența la UE și, respectiv, al rezultatului alegerilor prezidențiale din SUA.
 Pentru relațiile internaționale, apariția euro înseamnă mult mai mult decât un regim
monetar, oricât de inovatoare ar fi aceasta. Uniunea Europeană este un exemplu de construcție
regională în care diferite națiuni cooperează printr-o normă comună de drept și instituții comune.
Deși este nevoie de sprijin continuu al aranjamentelor globale prin instituții multilaterale, cred cu
tărie că un nivel regional de cooperare devine un complement indispensabil. Europa oferă un
exemplu remarcabil pentru toate acestea, iar apariția monedei euro este doar ultima, deși cea mai
proeminentă manifestare a unui proces lung.
În opinia autorului chiar dacă globalizarea aduce un progres economic incontestabil şi
posibilităţi certe de dezvoltare în anumite domenii, acest progres este departe de a fi uniform şi
creează zone privilegiate, dând naştere la conflicte majore în cadrul structurilor social-economice
care nu se pot adapta.
Efectele globalizării asupra piețelor produselor, pieței muncii și ale piețelor financiare pot
fi potențial importante. Cu toate acestea, implicațiile pentru politica monetară europeană sunt în
general destul de limitate. Fenomenul globalizării nu cere nici o schimbare fundamentală a
strategiei de politică monetară europente și nici nu afectează în mod semnificativ eficacitatea
generală a politicii monetare. Globalizarea implică o mai mare accentuare a obiectivului stabilității
prețurilor pe un orizont mediu sau lung. De asemenea, aceasta implică faptul că analiza monetară
a devenit mai dificilă, dar în același timp relativ mai importantă .
- Menținerea nivelului de inflație la un nivel rezonabil, pentru a preîntâmpina
devalorizarea monedei euro,
- Îmbunătățirea strategiilor și mecanismelor de intervenție a Băncii Centrale Europene, pentru
reglementarea politicii monetare și înlăturarea efectelor ultimei crize financiare. De asemenea în
cazul unor crize severe, s-ar putea ca anumite țări să iasă din sistem, situație pentru care nu sunt
prevăzute nici un fel de proceduri;
- Menținerea stabilității Uniunii Economice și monetare va favoriza, conducerea UE în economia
globală. O zonă euro bine funcțională pune bazele pentru ca Uniunea Economică și Monetară să
joace un rol important în exterior, atît în sfera macroeconomică, cît și în domeniul supravegherii
și reglementării financiare globale;
- Stimularea stabilității şi cooperării internaţionale, oferind astfel organizaţiilor internaţionale un
plus de eficienţă şi al prosperităţii economice;
- Înlăturarea divizării neproporționala a beneficiilor generate globalizare care pot provoca conflicte
la nivel regional, național si internațional;
- Preîntîmpinarea efectului „Brexit” în alte state ale zonei euro, pentru menținerea sabiltății și
existenți durabile a sistemului monetar european.