Modelul lui Harold D.

Lasswell
Cercetător american în domeniul ştiinţelor politice, Lasswell, prezintă, într-un articol din
1948 una dintre cele mai cunoscute formule din domeniul comunicării. El susţine că un
act de comunicare poate fi corect descris dacă se răspunde la următoarele întrebări:
Cine?
Ce spune?
Cum?
Cui?
Cu ce efect?
Transpunerea grafică a formulei lui Lasswell arată în felul următor:

Cine? Ce spune? Cum? Cui? Cu ce efect?

Emiţător Mesaj Mijloc Receptor Efectul
de comunicare

Pentru fiecare dintre aceste întrebări el a identificat un câmp de cercetare:

Cine? Ce spune? Cum? Cui? Cu ce efect?

Analiza Analiza Analiza Analiza Analiza
controlului conţinutului canalelor publicului efectelor
organizaţiilor de comunicare

Modelul lui Lasswell a fost criticat pentru că nu ia în considerare feed-back-ul, factorul

contextual şi alte forme de comunicare, în afară de comunicarea cu ajutorul mass-media.
Cu toate acestea modelul lui Lasswell oferă un punct de plecare în studiul comunicării şi
a relaţiilor publice.
Modelul lui Shannon şi Weaver
Claude Elwood Shannon a lucrat într-unul dintre laboratoarele firmei Bell Telephone, iar
teoriile şi modelele sale se referă, în primul rând, la mijloacele de comunicare specifice
acestei companii.
 În modelul propus de Shannon şi colegul său, Warren Weaver comunicarea este
caracterizată ca fiind un proces liniar şi unidirecţional. Acest model stabileşte cinci
funcţii care trebuie îndeplinite şi identifică un factor disfuncţional, bruiajul.

Semnal
Mesajul Semnal primit Mesajul
Sursa Emiţătorul Canalul Receptorul
Destinatarul

Sursa de zgomot

Primul element al acestui proces este reprezentat de sursa de informaţii, cea care produce
un mesaj. Spre exemplu o persoană care vorbeşte la telefon. În acest caz, telefonul are
valoare de emiţător. Următorul pas este transformarea de către emiţător a mesajului în
impulsuri electrice şi transmiterea acestora printr-un fir electric cu valoare de canal de
transmitere, până la alt dispozitiv telefonic cu valoare de receptor. Acesta va decodifica
semnalele primite, astfel încât o altă persoană, cu valoare de destinatar să poată auzi
vocea persoanei care a transmis mesajul. În această convorbire pot apărea distorsiuni
create de sursa de zgomot. Odată cu acest model apar şi concepte noi în studiul
comunicării, cum ar fi: codare, decodare, sursă de zgomot. Însă un minus important în
cazul modelului lui Shannon şi Weaver este acela că nu analizează semnificaţia mesajului
şi nici feed-back-ul venit din partea receptorului.

Modelul lui Meyer-Eppler (1963)

Este unul dintre primele modele care se referă la comunicarea interpersonală. Acest
model implică existenţa unui emiţător, a unui receptor, a unei surse de zgomot, codare şi
decodare.
În cazul acestui model emiţătorul poate fi format din unul sau mai mulţi indivizi, la fel ca
şi receptorul.
Schema acestui model se prezintă în felul următor:
 codare zgomot decodare
Emiţător ----------------------------------------------------------------- Receptor

Re
Rr

Emiţătorul E emite un mesaj, folosind codarea, către receptorul R, mesaj care

poate fi bruiat de sursa de zgomot. Pentru ca mesajul să poată fi perceput şi înţeles de
către receptor el trebuie să aibă la bază o limbă şi un limbaj comun. De asemenea,
procesul comunicării interpersonale se realizează cu atât mai bine cu cât intersecţia
repertoriilor emiţătorului şi receptorului este mai mare.
Modelul lui Meyer-Eppler ia, pentru prima dată, în considerare feed-back-ul. Atât
emiţătorul cât şi receptorul au calitate dublă, astfel încât, în cazul transferului
informaţional, emiţătorul are rolul de a emite mesaje iar receptorul de a le recepta; în
cazul contratransferului informaţional receptorul se transformă în emiţător, iar sursa
emitentă a primelor mesaje se transformă în receptor.

Modelul circular al comunicării

Modelul concentric al comunicării, al lui Ray Hiebert, Donald Ungurait şi Thomas Bohn,
este denumit şi modelul HUB. Acest model se referă, în special, la comunicarea de masă,
pe care o ilustrează ca pe un ansamblu de cercuri concentrice, iar în interiorul acestor
cercuri are loc o permanentă negociere şi tranzacţie de informaţii.
Schematizat, acest model arată astfel:
 Efecte
Audienţe
Filtre
Regulatori
Mass-media
Retroacţiune Controlori (gatekeepers)
(feed-back) Coduri
Conţinuturi Comunicatori Conţinuturi
Amplificare

Conţinuturi
Distorsiune şi zgomot

Transmiterea mesajelor prin intermediul acestui model este văzută în două faze.
Prima fază se referă la diferitele tipuri de comunicatori care transmit mesajele. Aceste
mesaje sunt mai întâi codate, dar înainte ca ele să ajungă la canalul propriu zis de
transmitere ele sunt filtrate şi selecţionate de aşa numiţii controlori, care sunt
profesionişti ai comunicării de masa şi care pot fi şefi de agenţii, redactori şefi etc. După
ce trec de acest control, mesajele sunt emise prin intermediul mass-media. Cea de-a doua
fază începe odată cu intervenţia aşa numiţilor regulatori, care influenţează procesul
comunicării, afectând conţinutul şi obiectivitatea acestuia, denaturând sensul iniţial. Faza
a doua continuă cu filtrarea informaţiilor, venite de această dată din partea receptorilor şi
care se referă la o anumită disponibilitate a acestora de a primi sau respinge un anumit tip
de mesaj. În final, mesajele ajung la receptori, provocând efecte imediate sau de lungă
durată. Noutatea pe care o aduce acest model este introducerea conceptului de
amplificare şi de selecţie a informaţiilor.
Modelul interactiv al comunicării
Acest model vede procesul comunicării ca un circuit continuu al informaţiilor, având o
formă mai mult sau mai puţin circulară. Cercetările în domeniul comunicării, desfăşurate
pe parcursul mai multor ani au dus la dezvoltarea acestui model, a cărui schemă se
prezintă astfel:

Receptorul
Sursa Canal

Canal

Surs
a de
Receptorul
retroacţiune
Retroacţiune

Modelul interactiv al comunicării introduce conceptul de flux informaţional, ceea

ce înseamnă creşterea cantităţii şi calităţii informaţiei emise pe unitatea de timp, ceea ce
duce la amplificarea caracterului dinamic al procesului de comunicare.

Modelul fluxului în doi paşi

Acest model îşi are originea într-un studiu făcut asupra efectelor comunicării de masă, în
campania electorală din 1940 pentru alegerile prezidenţiale din SUA. Cei care au făcut
acest studiu, Paul Lazersfeld, Bernard Berelson şi Hazel Gaudet, au constatat că nici unul
dintre modele de comunicare cunoscute până la acea vreme nu puteau(putea?) explica
rezultatele campaniei respective.Modelul aduce ideea prezenţei, la nivelul grupurilor a
liderilor de opinie. Premisa de la care pleacă acest model este că nu orice membru al
societăţii poate fi atins direct de mesajele direcţionate transmise prin mass-media. Cei
care sunt răspunzători de informarea segmentelor mai puţin active ale populaţiei sunt
liderii de opinie.
Schematizat modelul fluxului în doi paşi arată astfel:

membrii grupului
primul pas pasul doi
Mass-media Liderii de opinie Grup

membrii grupului

La baza modelului în doi paşi se află următoarele presupoziţii:1

1. Persoanele nu trăiesc izolate, ci aparţin grupurilor sociale şi intră în legătură
cu alte persoane.
2. Răspunsul şi reacţia la mesajele mass-media nu sunt directe şi imediate, ci
mediate şi influenţate prin aceste relaţii sociale.
3. Cele două procese care au loc sunt unul de receptare şi atenţie, celălalt de
răspuns, sub forma acceptării ori respingerii intenţiei de a influenţa sau de a
informa. Receptarea nu este echivalentă cu răspunsul, aşa cum nonreceptarea
nu este echivalentă cu nonrăspunsul (pentru că putem avea de-a face, după
aceea, cu o acceptare, ca urmare a contactelor personale).
4. Indivizii nu sunt egali în faţa campaniilor media ci au diverse roluri în
procesul de comunicare şi pot fi împărţiţi în cei care au rol activ în receptarea
şi transmiterea ideilor venite de la media şi cei care se orientează bazându-se
în principal pe contacte personale.
5. Cei care joacă un rol mai activ (liderii de opinie) au următoarele caracteristici:
apelează mai mult la media, sunt mai sociabili, sunt conştienţi că îi pot
influenţa pe alţii, că le este atribuit atât un rol de sursă, cât şi unul de
orientare.

1
Denis McQuail, Sven Windahl, Modele ale comunicării, traducere de Alina Bârgăoanu şi Paul Dobrescu,
Ed. comunicare.ro, Bucureşti, 2001, p. 59