Antropologia în lumina Revelaţiei şi a ştiinţei  53

maturizării fătului celor două genuri, dar Filon va considera o corespondenţă între
această părere filosofică şi Lev. 12, crezând chiar „că Aristotel s-a inspirat din
Biblie”.121 Părinţii răsăriteni nu corelează direct diferenţierea organelor embrionare
şi a apariţiei formei umane cu însufleţirea.
Una dintre ereziile cu implicaţii antropologice directe este aceea a lui
Apolinarie din Laodiceea (sec. al IV-lea). Acesta a adoptat trihotomismul platonic
şi susţinea că la întruparea lui Hristos, Logosul lui Dumnezeu a înlocuit raţiunea
omenească şi s-a unit doar cu două părţi ale acesteia: sufletul animal şi trupul.
Apolinarismul a fost combătut de Sf. Epifaniu din Salamina şi la Sinodul al II-lea
Ecumenic. Erezia lui Apolinarie făcea imposibilă mântuirea întregii firi omeneşti,
întrucât Dumnezeu mântuieşte firea pe care a unit-o cu Sine în Hristos. Dacă Fiul
lui Dumnezeu nu şi-ar fi însuşit şi duhul sau spiritul (nous) omenesc, acesta ar fi
fost exclus din planul lui Dumnezeu de restabilire a comuniunii omului cu Sine.
Dumnezeu nu a despărţit firea omenească în părţile ei componente atunci când S-a
întrupat, ci Şi-a asumat-o întreagă. În acest fel lucrarea Sa mântuitoare cuprinde
omul întreg.122
Cel mai important rol în asigurarea unicităţii persoanei umane îl are
sufletul său. În istoria Bisericii au apărut trei concepţii referitoare la originea
sufletului.123 Despre crearea primilor oameni Dumnezeu ne descoperă în Cartea
Facerii acţiunea Sa directă care are drept urmare însufleţirea omului cu suflet
raţional (Fac. 2,7; 1,26).
Trupul şi sufletul au fost create de către Dumnezeu simultan şi ele continuă
să apară deodată, la zămislire (fecundaţie sau concepţie). Astfel, teoria preexiasten-
ţialistă a lui Origen – conform căreia sufletele ar fi existat într-o pleroma de la
începutul creaţiei şi abia apoi ar fi ajuns în trup ca urmare a slăbirii comuniunii lor
cu Dumnezeu – nu se poate susţine şi este respinsă de teologia creştină. Rămân
două mari curente de gândire cu privire la originea sufletului: traducianismul, al
cărui promotor a fost Tertulian, susţinând că sufletul copilului este o anumită
combinaţie moştenită din zestrea spirituală a părinţilor; respectiv creaţionismul,
promovat de majoritatea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, susţinând că sufletul este creat de
Dumnezeu, dăruit de El fiecărei făpturi omeneşti în momentul conceperii.124

121
Jean-Claude Larchet, art. cit., pp. 28-29. Cf. Ibid., pp. 30-37.
122
Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria
Bisericească Universală, ed. a II-a, vol. I., manual pentru institutele teologice, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1975, pp. 246-247. Epiphanius, Panarion (Adversus haereses), Bände 1-3: Ancoratus
und Panarion, “Die griechischen christlichen Schriftsteller”, nr. 25, 31, 37, ed. K. Holl, Ed.
Hinrichs, Leipzig, 1915,1922, 1933, vol. 1, pp. 159, 161, 371, vol. 3, p. 49 ş.a.
123
Jean-Claude Larchet, Etica procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi, trad. Marinela Bojin,
Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, pp.151 sq. Mitropolit Nicolae Corneanu, Problema timpului de
apariţie a sufletului, în RT, anul VIII (80), nr. 1, ianuarie-martie, Sibiu, 1998, pp. 50-58; Pr.
lector George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Ortodoxe Alba-Iulia, pp. 189-190.
124
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ed. cit., vol. I, 1996, pp. 258-
261. Id., Introducerea traducătorului, la Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 19. Cf. G. Guţu,