SEMIOLOGIE GENERALĂ

METODELE PRINCIPALE DE EXAMINARE CLINICĂ

Inspecţia sau observaţia se face la lumină naturală, examinatorul fiind plasat în poziţii diferite.
Inspecţia individuală de la distanţă — animalele de talie mare sînt examinate de la 3—4 m distanţă, din
faţă, spate, lateral şi oblic, înconjurîndu-le de cîteva ori iar cele de talie mijlocie şi mică se examinează
din spate şi de sus, la distanţa de 1 m. Animalele se examinează în repaus şi în mers, apreciindu-se starea
generală, caracterul acesteia, se face identificarea lor. Concomitent se iau şi datele anamnetice. Se
constată
eventualele semne generale de boală, aspectul regiunilor corporale, aspectul pielii şi fanerelor,
modificările de culoare, prezenţa şi aspectul secreţiilor, modificări funcţionale, mirosurile particulare,
zgomotele.
Inspecţia individuală locală se face din apropiere, fără a atinge animalul,se observă şi se compară
regiunile corporale vecine sau congenere, orificiile naturale. Cînd este cazul se pot utiliza lupe, oglinzi.
Modificările constatate la inspecţia de la distanţă sînt apreciate din apropiere, privind localizarea,
dimensionarea, caracterul, se apreciază mai amănunţit aspectul, cantitatea şi mirosul scurgerilor de
lichide, se apreciază volumul şi forma.
Inspecţia de grup se efectuează în condiţiile normale de creştere a animalelor, observînd atît comportarea
animalelor cît şi condiţiile de întreţinere şi furajare. Animalele se examinează şi în mişcare. In fermele
de animale, în scop profilactic, este indicat ca inspecţia de grup să se facă periodic.
Palpaţia se face cu mîna sau cu ajutorul unor instrumente speciale, animalul fiind contenţionat.
Palpaţia externă directă mono sau bimanuală poate fi: superficială (simplă atingere); profundă (presarea
regiunii); penetrantă (se pătrunde în profunzimea regiunilor — examinarea organelor interne); glisantă
sau prin alunecare; prin lovire sub formă de şocuri cu degetele (balotare) sau cu toată palma (sucusiune).
Palpaţia internă directă se foloseşte la palparea organelor interne, cu toată mîna (exploraţie), practicată la
animalele mari, sau cu 1—3 degete la animalele mici (tuşeu).
Palpciţia indirectă se execută cu un cleşte, baston, ciocan, obţinîndu-se date despre sensibilitatea regiunii.
Prin palpaţie superficială se constată modificările de formă, volum tensiune, mobilitate, umiditate,
temperatură, sensibilitate superficială. La palparea profundă se apreciază consistenţa, sensibilitatea
profundă, crepitaţia.
Percuţia se efectuează cu mina sau cu instrumente speciale, animalul fiind contenţionat în poziţie
patrupedală. Instrumentul de percuţie este reprezentat de ciocanul eu vîrf de cauciuc şi plăcile
plesimetrice din metal sau material plastic.
Percuţia directă. se execută cu vîrfui degetelor, cu pumnul sau cu ciocanul de percuţie. Examinatorul se
aşază paralel cu animalul, încît privirea să cadă perpendicular pe zona percutată, mîna liberă se sprijină
după cap, pe grebăn sau căpăstru. Loviturile se aplică sub formă de rafale scurte (3—4 lovituri), succesiv
sau legate şi izolate sau stacato.
Percuţia indirectă se execută digito-digital sau cu ciocanul sau placa plesimetrică. Degetul mijlociu de la
mîna stingă (celelalte se ţin ridicate), sau placa plesimetrică, se aplică pe zona de percutat şi se apasă uşor.
Cu degetul mijlociu ele la mîna dreaptă, îndoit, respectiv cu ciocănaşul, se aplică lovituri de intensitate
uniformă.
Percuţia superficială se efectuează prin lovituri slabe,: cea profundă prin lovituri puternice, cea palpatorie
apreciază rezistenţa, sensibilitatea şi reacţiile neuromusculare, făcîndu-se prin reţinerea percutorului un
timp, pe suprafaţa examinată. La examenul regiunilor toraco-abdominale se foloseşte percuţia ascultatorie
(percuţie şi ascultaţie concomitentă).
Sunetele obţinute prin percuţie sînt slabe sau mate, puternice sau clare, lungi, scurte, înalte, joase,
timpanice şi atimpanice.
Sunetul mat este slab, înalt, .scurt şi înfundat: se întîlneşte la ascită, pneumonie, iar demonstrativ se
evidenţiază prin percuţia ariei hepatice, coapsei, eminenţelor osoase.
Sunetul submat este intermediar, potrivit de lung, de intensitate mijlocie, timpanic sau atimpanic. Se
obţine demonstrativ prin percuţia treimii inferioare a rumenului, în bronhopneumonii.
Sunetul clar este intens, lung, timpanic sau atimpanic, înalt sau grav. Se întîlneşte la percuţia cavităţilor ce
conţin gaze.
Sunetul timpanic are o înălţime joasă, timbru plăcut, intensitate diferită.
Se demonstrează prin percuţia ariei pulmonare la animalele mici.
Sunetul atimpanic sau pulmonar are timbru zgomotos, neplăcut, de intensitate, durată şi înălţime diferite.
Se demonstrează prin percuţia ariei pulmonare la animalele mari.
Sunetul metalic are timbrul metalic, este un sunet clar sau hipersonic prelungit. Se demonstrează lovind
cavitatea bucală cu buccele uşcr umflate sau o amforă de metal. Se întîlneşte în pneumotorax, timpanism
etc.
Sunetul de oală spartă este mat sau clar, timbrul asemănător lovirii unui vas spart. Se demonstrează prin
percuţia obrajilor, gura fiind întredeschisă.
Asculţaţia se efectuează direct, cu ajutorul cîmpului de ascultaţie aplicat pe zona de examinat, de care
examinatorul lipeşte urechea şi indirect, cu ajutorul stetoscopului sau fonendoscopului biaurieular.
Animalele se contenţionează.
Asculţaţia directă.
La animalele mari, examinatorul se aşază paralel cu animalul şi priveşte în faţă sau în spate în
funcţie de zona examinată. Cîmpul de ascultaţie este fixat cu o mînă pe animal, cealaltă fiind
folosită la dirijarea cîmpului de ascultaţie.
La animalele mici şi mijlocii examinatorul se aşază în spatele animalului şi priveşte înainte, după care
efectuează asculţaţia pe ambele laturi ale corpului.
Asculţaţia indirectă. Examinatorul se aşază în poziţiile recomandate la asculţaţia directă, se sprijină cu o
mînă pe spinarea animalului şi cu cealaltă plimbă pavilionul stetoscopului
pe zona examinată.

Prin ascultaţie se evidenţiază zgomote normale sau patologice, la nivelul aparatului respirator, cardio-
vascular şi digestiv.
Termometria poate fi directă, efectuată prin palpatie Animalele se contenţionează, după caz, în poziţie
patrupedală sau în decubit.
Termometrul, înainte de folosire, se dezinfectează, se scutură, se unge cu vaselină sau apă iar după
întrebuinţare se spală şi se dezinfectează din nou. Termometrul se poate introduce în rect, vagin, cavitate
bucală, cloacă şi în regiunea axilară. Animalele se termometrează după 30 de minute de la furajare şi
efort, după 5—10 minute de la defecare si dacă locul de elecţie nu prezintă modificări locale.
Termometrul se menţine la locul de elecţie 5 minute.
Termometria rectală la animalele mari. Examinatorul se aşază lateral în dreptul trenului posterior şi
priveşte înapoi. Mîna de lîngă animal alunecă dinspre crupă spre baza cozii, apoi spre vîrful ei, se prinde
coada şi se deplasează lateral în partea opusă. Termometrul, ţinut în mîna liberă, se introduce în orificiul
anal, prin mişcări de sfredelire pînă la jumătate din Tungimea sa. După 5 minute se extrage, se şterge cu
un tampon de vată, se citeşte temperatura şi se înregistrează, se spală şi se dezinfectează.
Pentru termometrarea animalelor mici şi mijlocii examinatorul adoptă o poziţie laterală sau înapoia
animalului.

Înregistrarea temperaturii. Animalele bolnave se termometrează de două ori pe zi (dimineaţa şi seara).

înregistrarea temperaturii se face în grafice speciaale, în foaia de observaţie sau pe hîrtie milimetrică.
Temperatura de dimineaţă se notează printr-un punct în stînga, iar cea de seară în dreapta. Punctele se
unesc şi se obţine curba sau diagrama termică. Termometria animalelor evidenţiază febra, hipertermia,
hipotermia.

Limitele de temperatura la animalele sanatoase:

Specia şi varsta Limite în °C Valori mai frecvente

' JC)
Cal peste 5 ani 37,5-38,2 37,5-38,0
Cal sub 5 anij 37,8-38,5
Mînz pînă la o lună 39,3
Măgar 37,5-38,5 37,5-38,0
Taurine peste un an 38,0-39,5 38,0-38,7
Viţei tineri 38,5-40,5
Kivol 37,5-39,0
Oaie peste un an 38,5-40,0 38,5-39,0
Oaie pînă la un an 38,5-40,5
Capră peste un an 38,5-40,0
Capră pînă la un an 38,5-41,0
Porc 37,5-40,0 38,5-39,2
Purcel 39,0-40,5 39,5-40,0
Cîine 38,0-39,0 38,5-39,0
Căţel 38,5-39,2
Pisică 38,0-39,5 38,5-39,2
Iepuri 38,5-39,5
Păsări 39,5-44,0
Nutrie 36,0-38,0

Febra se caracterizează prin hipertermie şi modificarea marilor funcţiuni. După aspectul curbei termice în
perioada de stare se deosebesc următoarele tipuri:
— Febra continuă sau în platou la care variaţiile temperaturii nu depăşesc 1°C. Se întîlneşte în
pneumonii.
— Febra remitentă — variaţiile zilnice depăşesc 1°C, iar temperatura
nu revine la normal. Se întîlneşte în bronhopneumonie.
— Febra intermitentă se caracterizează prin pusee scurte de hipertermie, intercalate între pauze lungi, ca
de exemplu în stările piemiee.
— Febra recurentă sau ondulată — temperatura creşte brusc, se menţine cîteva zile, iar perioadele
afebrile sînt, de asemenea, de cîteva zile. Se întîlneşte în bruceloză.
— Febra atipică nu seamănă cu nici una din cele descrise. Se întîlneşte frecvent la animale, mai ales în
toxiinfecţi.
Pentru a urmări evoluţia stării generale a animalului în timpul bolii, pe aceeaşi fişă, alături de curba
termică, se notează curba frecvenţei pulsului şi a respiraţiei.

EXAMENUL GENERAL AL ANIMALELOR

Aspectul exterior (habitusul) al animalului se examinează prin inspecţie de la distanţă şi din apropiere,
fără contenţie şi după ce acesta se obişnuieşte cu ambianţa. Prin examinarea generală se apreciază
conformaţia,
constituţia, starea de întreţinere, temperamentul, faciesul şi mimica, atitudinea, pielea, mucoasele
aparente, sistemul limfatic, graficul temperaturii, pulsului şi respiraţiei şi se examinează urechea externă.
Temperamentul normal sau modul de reacţie al animalului faţă de excitanţii mediului extern poate fi:
— Temperament vioi caracterizat prin privirea vioaie, urechi mobile, care se mişcă aproape permanent,
reacţie promptă faţă de excitanţii externi.
— Temperament limfatic — animalul este liniştit, aproape indiferent, greoi, reacţionează lent la excitanţii
externi.
Clinic se apreciază dacă temperamentul este normal sau dacă este modificat.
— Temperament exagerat (predomină stările de excitaţie nervoasă) se întîlneşte în tetanos, boli ale
encefalului (congestii, compresiuni, inflamaţii), intoxicaţii cu stricnină, alcaloizi, glucoizi.
— Temperament abolit (predomină stările de inhibiţie nervoasă) se întîlneşte în toxiemii, febră, infecţii,
oboseală, boli grave ale organelor interne.
Faciesul sau expresia feţii se apreciază după forma şi mişcările acesteia.
Mimica este apreciată după poziţia urechilor, tonusul musculaturii feţei, pleoapelor şi pielii, starea de
satisfacţie şi bună dispoziţie, starea de indiferenţă, frică, durere, somnolenţă, furie. Avînd în vedere aceste
aspecte, la examinarea faciesului se ia în consideraţie poziţia şi mobilitatea urechilor, expresia privirii,
deschiderea pleoapelor, nărilor şi buzelor, musculatura feţei, poziţia capului, apreciind dacă faciesul este
normal sau modificat.
Facies schimbat datorită modificărilor de formă:
— cap de hipopotam, se întîlneşte la caii cu anazarcă;
— rîtul strîmb, în rinita atrofică la porc;
— capul mare, în osteofibroză la cal şi cîine;
— grimasele se întîlnesc în cazul unor dureri mari, cînd muşchii feţei se contractă exagerat.
Facies modificat datorită mişcărilor şi contracţiilor musculaturii feţei:
— facies trist — musculatura feţei este relaxată, pleoapele semiînchise, urechile imobile la zgomote sau la
comenzi, faţa este imobilă.
Se întîlneşte în meningoencefalite cronice, colaps 'circulator, intoxicaţii şi infecţii grave, surmenaj cronic;
— facies agitat — faţa prezintă mişcări continue, la fel urechile, pleoapele, globii oculari şi buzele,
prehensiune în gol, scuturături din cap. Se întîlneşte în meningoencefalită, sindromul hepato-encefalic,
encefalopatii mecanice;
— facies tetanic sau rîsul sardonic. Datorită contractării de lungă durată a musculaturii, urechile sînt
ridicate şi imobile, apare pleoapa a 3-a, comisurile buzelor sînt retrase (animalul ,,rîde"), musculatura
feţei
este evidentă. Se întîlneşte în tetanos, tetanii, intoxicaţie cu stricnină;
— facies peritoneal sau gripat. Se manifestă prin eontractura feţei, înfundarea globilor oculari; privirea
este ştearsă (ochi de mort). Se întîlneşte în peritonită;
— facies dispneic. Privirea este îngrijorată, nările sînt dilatate în formă de trompetă, muşchii feţei sînt
evidenţi, poziţie ortopneică (poziţie rigidă, în linie dreaptă a capului). Se întîlneşte în dispneile respiratorii
şi circulatorii.
Atitudinea (poziţia) corpului sau a diferitelor regiuni corporale, se apreciază în staţiune, în mers sau în
decubit.
Modificările de atitudine în staţiune patrupedală. Animalul plasat pe un teren plan, liber sau contenţionat
se examinează prin inspecţie.
— Atitudini inerte sau pasive — animalul nu răspunde la comenzi, capul este aplecat, membrele sînt
flexate pasiv, nu se apără de muşte, în grup rămîne izolat sau în urma turmei. Se întîlnesc în toate bolile
generale
mai grave.
—- Atitudinile forţate se pot prezenta sub mai multe forme:
— poziţii forţate ale capului şi gîtului, manifestate prin: autoascultare (capul apropiat de torace sau de
abdomen); ortotonus (capul este întins în linie dreaptă pe gît); opistotonus (poziţia unui arc de cerc, capul
dat pe spate); emprostotonus (capul şi gîtul sînt îndoite în jos şi înainte); torticolis (răsucirea capului pe
gît); semnul aprobării (capul se mişcă vertical); semnul negării (capul se mişcă orizontal); semnul
astronomului (capul se roteşte pe gît dintr-o parte în alta);
— poziţii forţate ale coloanei vertebrale: cifoză (cocoaşă); lordoză
(gîrbovire); scolioză (deviere laterală a coloanei vertebrale); coloană vertebrală rigidă sau cu o mobilitate
mărită;
— poziţii forţate ale trunchiului şi cozii: atitudinea de cîine şezînd (de sfinx); de pinguin, de nelinişte şi
durere, hipotonia cozii manifestată prin desrăsucire, la porc, ţinerea ei între picioare la cîine, devine
imobilă la cal şi vacă;
— poziţii forţate ale membrelor: campare, cibducţie. In colici, ia cal, şi în general în dureri abdominale,
atitudinea este de autoascultaţie, în edem pulmonar şi inflamaţia regiunii guturale, ortopneică, în rahitism,
la purcei, pleurezii, dilataţii ale stomacului atitudinea este cea a cîinelui şezînd, în ascită, la păsări, poziţia
pinguinului, în reticulită traumatică şi boli ale organelor genito-urinare atitudine cifozată.
Modificări de atitudine în mers — Animalul se plimbă pe teren drept sau accidentat, liber sau condus, în
linie dreaptă şi cu întoarceri scurte. Se observă direcţia de deplasare, mişcarea capului, coloanei
vertebrale,
a membrelor şi crupei în diferite aluri. Modificări ale direcţiei de deplasare: mers in manej (în cerc); mers
ebrios (de om beat); pirueta (rotirea pe trenul posterior); anteropulsia (deplasarea numai înainte);
retropulsia (deplasarea numai înapoi); lateropulsia (deplasarea laterală);dromomania (tendinţa de
deplasare continuă); mersul clinilor de circ (numai pe trenul anterior); mers zburător (numai pe trenul
posterior); mers precipitat (cu paşi scurţi); mers rigid (înţepenit): vaccilaţia trenului posterior
(clătinarea); mers în genunchi, şchiopături, lipsa mişcării membrelor, greutatea coborîrii pantelor,
atitudinea de focă (membrele posterioare se tîrăsc înapoia corpului).
Mersul în manej, ebrios, dromomania, antero-, postero- şi lateropulsia se întîlnesc în boli ale sistemului
nervos. Mersul precipitat, în colici. în tetanos, furbură, nevrite, intoxicaţii cu strienină mersul este
rigid.
In pesta porcină, sindroamele medulare, tromboza aortei, posterioare, ataxie, la animalele epuizate se
întîlneşte vaccilaţia trenului posterior, cu semn de parapareză. Mersul în genunchi este caracteristic în
rahitism, la purcel, miel şi ied, pododermatite necrotice la oi. Greutate la coborîrea pantelor se întîlneşte
în reticuloperitonita traumatică. Lipsa mişcării membrelor, în paralizii.
Modificări de atitudine în decubit — decubitul normal este lateral,la tineret, iar la adulte sterno-
abdominal. Faţă de acestea se întîlnesc următoarele modificări:
— decubit dorsal, în colici grave;
— rostogolirea sau „răsucirea în butoi" în sindromul vestibular;
— pleurostotonus (capul este aşezat pe torace) în febră vituleră;
— membre rigide, în paralizii spastice;
— imposibilitatea ridicării din decubit, în paraliziii, pareze ale membrelor;
— decubit prelungit însoţit de depilaţii şi plăgi decubitale.
EXAMINAREA PIELII Şl FANERELOR
Animalele se contenţionează în poziţie patrupedală şi se examinează la lumina naturală. Examenul se
efectuează prin inspecţie de la distanţă şi de aproape, palpaţie cu vîrful degetelor pentru sensibilitate şi cu
dosul palmei pentru temperatură, precum şi plierea pielii pentru aprecierea elasticităţii ei. In cazul
modificărilor cutanate se utilizează şi percuţia superficială. Se verifică prezenţa pruritului prin scărpinarea
sau încălzirea regiunilor corporale şi, după caz, se măsoară grosimea pielii.
Examenul pielii urmăreşte stabilirea următoarelor aspecte:
Temperatura cutanată, creşte în febră, insolaţii, excitaţii corticale, inflamaţii locale şi scade în colaps,
intoxicaţii, agonie şi, local, în spasme, compresiuni, tromboze vasculare, gangrenă, edem de stază,
paralizii.
Secreţia sucloripară, poate fi: crescută (hiperhidroză generalizată sau localizată) în afecţiuni' cardio-
respiratorii, intoxicaţii, colici, insolaţie, eforturi mari; scăzută sau suprimată (anhidroză), pielea fiind
pergamentoasă, se observă în afecţiuni febrile, în stările de dezhidratare la animalele rău întreţinute;
epihidroză (transpiraţie localizată), periocular, peribucal, pe torace, abdomen, întîlnită în colici (clavirul
sudor al); hemathidroza (transpiraţie cu sînge) în diateze hemoragiee, sindromul .de icter.
Secreţia sebacee poate fi: crescută., (seboree) ' distingîndu-se o formă uscată (aspect de mătreaţă) şi una
uleioasă (pielea şi părul apar ca unse cu grăsime). Se întîlneşte în anemii, afecţiuni cronice ale pielii (cele
parazitare), eczemă, sclerod'ermie după afecţiunile digestive cronice, în timpul aclimatizării, la vacile cu
lapte foarte gras; scăzută (asteatoză) pielea are consistenţă dură, părul sau lîna devin mate",' se~rup uşor.
Se
întîlneşte în tulburările generale de metabolism, tulburări de nutriţie prelungite sau prin rărirea glandelor
datorită dermatitelor sau dermatozelor;
acneea (creşterea cantităţii de sebum) prin retenţie (acneea punctată) manîfestâlă prin butoni de mărimi
diferite, cu un punct negru. În mijloc şi acneea inflamâtorie complicată frecvent cu pustule sau foliculită.
Elasticitatea pielii — modificările se manifestă prin: sclerodermie (elasticitate redusă şi scleroză) în
parazitoze externe şi interne, dermatite, dermatoze, rosături de ham; pahidermie (îngroşarea pielii sau
elefantiazis) localizată, la cal, mai ales la membrele posterioare, la cîinii bătrîni la coate. Se produce după
sau în timpul eczemei, dermatitei cronice, limfangitei varicelor, aricelei, fureuţei putrede, hipotiroidiei,
rujetului;
ihtioza (pielea se îngroaşă exagerat, este cornoasă, crapă şi are aspectul solzilor de peşte), congenitală sau
cîştigată, este determinată de hipovitaminoza A.
Mirosul poate fi modificat şi anume: miros amoniacal (în sindromul izotermc),m iros de cloroform (în
parazitoze intestinale), miros rîneed;(în rîia demodecică), miros de acetonă (în cetoze), miros, fetid (în
gangrenă).
Culoarea pielii — modificările se pot prezenta sub formă de: hipercromie (exces de pigment) congenitală
(noevi pigmentări sau lentigo de culoare negricioasă şi noevi vasculari de culoare roşie-albăstruie) şi
dobîndită (efelidele, de culoare brună). Apar după tundere, helioterapie, expunere la raxe X, ultraviolete,
infraroşii, disfuncţii endocrine, nevroze,vegetative, alopecii; hipocromie (scăderea cantităţii de pigment)
congenitală manifestată ca ' albinism (pigmentul lipseşte din piele, păr, copite ,iris) şi nervi acromatici
(depigmentări circumscrise) şi cistigată. Care se poate prezenta ca leucodermie în tulburări nervoase şi
neurovegetative,compresiuni, cicatrizare), vitiligo (depigmentări regulate sau în anemia infecţioasă a
calului, durină), bot de broască (depigmentarea botului).
Pielea mai poate prezenta culoarea roşie (în congestii, eritem), galbenă (în icter), paliditate (în anemii).
Pruritul este o stare de parestezie care şe manifestă prin. Scărpinare şi poate fi simptomatic (în boli
generale şi cutanate), şi. provocat,care poate fi localizat (anal, nazal, vulvar, eczemă, ectoparazitoze) şi
generalizat (în intoxicaţii endogene, insuficienţe endocrine, parazitoze interne, intoxicaţii
medicamentoase, gastroenterite cronice).
Deformările pielii — edemul subcutanat (infiltraţie seroasă) întîlnit în insuficienţe cardiace, pericardită
traumatică, caşexie, nefropatii cronice, tuberculoză, leucoză, boli carenţiale; emfizemul subcutanat
(acumulare de gaze) întîlnit în urma traumatismelor sau prin acţiunea germenilor gazogeni, ea în gangrena
gazoasă, cărbune emfizematos.
Se mai pot întîlni, la nivelul pielii, chişti, hematoame, abcese.
Erupţiile pielii pot fi primare (macula, pete, eritem, congestia pielii,pata eritematosă, rozeola (pete
hemoragice) (ridicătură datorată edemului) nodulii, veziculele (colecţii seroase), pustule (vezicule
supurate), plăci urticariforme, vegetaţii, şi secundare (cruste, escoriaţia, scuamele (coajă), ulcerele,.
crevasele (crăpături), cicatrici, escara (sfacel), cheratoza (îngroşare), lichenificaţia, gangrena pielii).
'Odată eu pielea se examinează părul, lîna, penele,, coarnele, copitele, castanele, ghiarele, ciocul, pintenii,
solzii de pe picioarele găinilor, urmărindu-se dimensiunile, forma, aspectul, culoarea luciul, consistenţa,
lungimea, uniformitatea şi abundenţa.
EXAMENUL MUCOASELOR ACCESIBILE Şi A GANGLIONLiOR LIMFATICI
EXAMENUL MUCOASELOR APARENTE
Mucoasele aparente se examinează la lumina naturală, cu mainile curate, dezinfectate şi spalate.
Examenul se face prin inspecţie şi palpaţie, fiind obligatorie examinarea regiunilor din jurul orificiilor
naturale.
Ordinea de examinare este: mucoasa oculară, nazală, bucală, vaginală, prepuţială; urmărind culoarea,
volumul, integritatea, aspectul, cantitatea şi calitatea secreţiilor. .
Pentru examenul mucoaselor din regiunea capului animalul este contenţionat cu iavaşaua şi se scoate din
sprijin un membru anterior, se imobilizează de căpăstru şi capul se ridică.
Examinarea mucoaselor din regiunea capului se face pe animalul contenţionat în travaliu sau prin
aplicarea platlonjelor, la membrele posterioare.
Examenul mucoasei conjunctive se face prin abordarea animalului pe partea stîngă, trăgînd capul mult
lateral, mîna stîngă a examinatorului se sprijină pe regiunea nazală sau căpăstru, şi se priveşte atent
fanta palpebrală, marginile ciliare şi regiunea orbitală. Fără a speria animalul, marginea cubitală a mîinii
drepte se sprijină pe regiunea temporală în partea posterioară a ochiului şi cu degetul mare se trage
în jos pleoapa inferioară, iar cu cel arătător situat pe pleoapa superioară la 1 cm de regiunea ciliară (gene)
se apasă în direcţia supero-mediană.
Se evidenţiază şi se examinează în acest mod conjunctiva palpebrală, sclerală şi pleoapa a 3-a. în mod
normal mucoasa palpebrală are o culcare roz şi un uşor luciu, iar cea sclerală este alb-gălbuie.
Examenul mucoasei nazale — capul animalului se ridică şi se privesc din faţă şi din lateral orificiile şi
regiunea nazală. Se examinează apoi prin inspecţie şi palpaţie limfonodulii maxilari, pentru a preveni
contaminarea în caz de morvă (cînd examenul se întrerupe şi se iau măsuri speciale). Examenul propriu-
zis al mucoasei nazale se face mono sau bimanual, abordînd animalul pe stîngă. în examinarea
monomanuală,
examinatorul, plasat în stîngă, prinde căpăstrul cu mîna dreaptă şi orientează capul spre lumină şi
examinator. Mîna stîngă se sprijină uşor pe bot şi degetul arătător este introdus în aripa mediană a nării,
iar degetul mare sub cea laterală. Printr-o mişcare de extensie a degetelor, se lărgeşte orificiul nazal şi
mucoasa se evidenţiază. Examinarea bimanuală constă în contenţia capului, de către un ajutor, iar
examinatorul prinde cu degetul mare şi cel arătător de la mîna dreaptă aripa mediană iar cu aceleaşi
degete de la mîna stîngă aripa externă. Prin îndepărtarea nărilor se evidenţiază mucoasa nazală. Nara
falsă se examinează prin palpare externă cu pulpa degetelor şi palpare internă cu pulpa degetului arătător
orientată spre exterior. In mod normal mucoasa are culoare roşie-închisă.
Examenul mucoasei lahio-gingivale — animalul este contenţionat de căpăstru de către un ajutor, iar
poziţia examinatorului este aceeaşi cu cea pentru examenul mucoasei nazale. Mai întîi se privesc cu
atenţie
buzele şi comisurile, apoi cu mîna stîngă se prinde buza inferioară, iar cu dreapta buza superioară şi se
răsfrînge în afară, evidenţiind astfel mucoasa. în mod natural culoarea este roşu-pal.
Examenul mucoasei vaginale şi a orificiului anal — Animalul se contenţionează în travaliu, sau cu
iavaşaua, ridicarea unui membru anterior şi aplicarea platlonjelor la membrele posterioare. Examinatorul,
plasat în spatele animalului, priveşte cranial, iar ajutorul situat lateral prinde coada şi o trage lateral. La
început se examinează prin inspecţie orificiul anal şi vaginal. Apoi cu degetele mare şi arătător de ia
fiecare
mînă prinde buzele vulvei şi le trage lateral pentru a examina mucoasa. In mod normal culoarea este roşu-
pal.
Examenul prepuţului şi deshiclerea uretrei — Este indicată contenţia în decubit. Pielea de pe partea
internă a prepuţului se examinează prin scoaterea penisului din furou. Se examinează cu această ocazie şi
mucoasa uretrală.
Examinarea mucoaselor la carnasiere şi la iepuri.
După legarea botului, la carnasiere, examinatorul plasat în spatele animalului prinde capul acestuia cu
ambele mîini şi cu degetele mari trage alternativ în jos şi în sus de pleoape şi apoi de buze.
Examinarea mucoaselor la păsări constă în examinarea mucoasei buco-faringiene şi laringo-traheale, a
crestei şi bărbiţelor.
Un ajutor contenţionează pasărea de aripi şi picioare. Examinatorul prinde cu degetele creasta şi bărbiţele,
trage de ele pentru a deschide ciocul şi presează cu degetele laringele, evidenţiind mucoasele. Culoarea
mucoaselor este în general palidă.
Modificările mucoaselor. Modificările de culoare ale mucoaselor sînt:
— culoarea roşie — în inflamaţii, congestii şi hemoragii;
— culoarea cianotică (albăstrie) — în insuficienţă circulatorie şi respiratorie, în bolile infecţioase grave
(rujet, antrax), peritonită.
— culoare cenuşie-mur dară — în vasodilataţie de origine centrală, datorită scăderii hemoglobinei prin
transformarea ei în carboxihemoglobină şi methemoglobină, apare în colici grave, faza premortală;
— culoarea palidă — în anemii, parazitoze interne, boli cronice;
— culoarea subicterică sau icterică (îngălbenirea) —- în icter, hepatoze, anemia infecţioasă a calului.
— injectarea vaselor sanguine — în febră, efort:
 hemoragiile mucoaselor apar sub formă de peteşii (dimensiunea bobului de mac), echimoze (mai
mari dar regulate) şi sufuziuni (pete difuze, mari).
Se întîlnesc în bolile acute grave, de natură toxiinfecţioasă şi în bolile manifestate prin diateză
hemoragică.
Modificările volumului se manifestă prin edemaţierea mucoaselor ce capătă aspect de „ochi gras",
mucoasă sticloasă, slăninoasă.
Modificările secreţiilor pot avea caracter seros în inflamaţiile catarale, sau seropurulent.
Modificările secreţiilor glandulare pot fi în exces (epiforă-lacrimi abundente; sialoree sau hipersalivaţie),
sau scăzute cînd mucoasele sînt uscate.
Mai pot fi întîlnite deformări eruptive asemănătoare celor de la piele.

EXAMENUL SISTEMULUI LIMFATIC

Limfonodulii şi vasele limfatice se examinează prin inspecţie, palpare, puncţie, palpare transrectală,
examen radiologie. Animalele mari şi mijlocii se contenţionează în poziţie patrupedală, iar cele mici în
decubit lateral.
Examenul limfonodulilor la cal
Examenul limfonodulilor submandibulari. După ce animalul a fost contenţionat de un ajutor,
examinatorul observă prin inspecţie jgheabul mandibular, iar pentru palpare se aşază în dreapta, cu mîna
dreaptă
se sprijină pe regiunea supranazală iar eu stîngă ia sprijin cu degetul mare pe faţa externă a mandibulei
drepte, iar cu celelalte degete efectuează mişcări de glisare, medio-lateral şi dinăuntru în afară, palpînd
pachetul limfatic. Se procedează la fel pentru partea stîngă.
Examenul limfonodulilor paroticlieni se efectuează, numai în cazuri patologice, prin inspecţie şi palpaţie
mono şi bimanuală, alunecînd eupulpa degetelor înapoia marginei recurbate a mandibulei.
Examenul limfonodulilor retrofaringieni se face prin inspecţie şi prin palpare bimanuală, penetrantă, sub
aripile atlasului.
Examenul limfonodulilor cervicali se face prin inspecţie, examinatorul fiind aşezat lateral faţă de gît,
privind oblic şi caudal laturile traheei în treimea ei inferioară. Palparea se face bimanual cu degetele
lipite.
Examenul limfonodulilor prescapulari — animalul contenţionat cu iavaşeaua se examinează prin
inspecţie, stînd lateral de zona gîtului şi privind regiunea prescapulară, la un lat de palmă deasupra
articulaţiei umărului. Palparea se execută sprijinind mîna de lîngă animal pe gît, iar cu vîrful degetelor de
la mîna opusă se efectuează mişcări de glisare dinapoi-inainte, sub spata animalului.
Examenul limfonodulilor prepectorali — Animalul contenţionat cu iavaşaua şi avînd membrul anterior
tras înapoi se examinează prin inspecţie laterală, privind intrarea pieptului în dreptul primei coaste.
Palparea se efectuează cu mîna dinspre animal sprijinită de gît, iar vîrful degetelor de la mîna opusă se
introduc sub prima coastă, la nivelul jgheabului jugular, segmentul de la intrarea pieptului.
Examenul limfonodulilor precurali — Animalul se contenţionează cu iavaşeaua şi se ridică membrul
anterior de pe partea examinată,
Examinatorul se aşază lateral în dreptul toracelui şi priveşte regiunea pliului iei. Palparea se execută
sprijinind mîna de lîngă animal pe spatele acestuia, iar degetul mare (situat extern) şi restul degetelor
(situate intern) de la mîna opusă, efectuează mişcări de alunecare de sus în jos
şi dinapoi-înainte. Palparea se poate face şi bimanual.
Examenul limfonodulilor inguinali superficiali şi mamari. Animalul se contenţionează la fel ca mai sus,
iar după eaz se aplică şi platlonjele la membrele posterioare. Examenul se face numai prin palpaţie,
examinatorul fiind plasat lateral, în dreptul abdomenului şi privind caudal.
Mana dinspre animal se sprijină pe spinare sau crupă. Palma de la mîna opusă ia contact cu pielea şi
alunecă înapoi, pe lîngă furou spre faţa internă a membrului posterior, pînă în regiunea inguinală. Se
procedează la fel şi în partea opusă.
E x am e nul limjonodulilor la taurine
Examenul limjonodulilor submandibulari. Se eontenţionează capul şi se ridică uşor şi se examinează prin
inspecţie din apropierea regiunii salbei. Palparea se face de pe partea stîngă, privind spre capul
animalului, mîna dreaptă prinde cornul iar cea stîngă palpează regiunea salbei
în dreptul curburii mandibulare, executând mişcări de alunecare. Se poate face şi palparea bimanuală.
Examenul limjonodulilor prescapulari. Examinatorul plasat lateral în dreptul gîtului şi privind caudal
examinează prin inspecţie şi apoi prin palpaţie mono- sau bilateral regiunea inferioară a gîtului şi sub
articulaţia scapulo-humerală.
Examenul limjonodulilor jlancului (devin explorabili în stări patologice).
Examenul prin inspecţie şi palpaţie se face din poziţie laterală privind caudal scobitura flancului, sau
efectuînd cu o mînă, cu palma întinsă, mişcări de alunecare în golul flancului, iar cealaltă se sprijină pe
spinarea animalului.
Examenul limjonodulilor retromamari — animalul se contenţionează de cap şi dacă este nevoie se
contenţionează şi membrele posterioare.
Examinatorul se aşază în spatele animalului, priveşte cranial, deplasează lateral coada cu o mînă şi
examinează prin inspecţie regiunea retromamară. Palparea mono- sau bimanuală se face prin alunecarea
palmelor între mamelă şi coapsă, executate de sus şi înapoi. Ceilalţi limfonoduli se examinează la fel ca la
cal.
La rumegătoarele mici examenul se face la fel ca la taurine, la suine nu se practică iar la carnasiere şi
iepure se examinează numai în adenopatii.
Limfonodulii interni se examinează prin metode speciale şi numai cînd sînt afectaţi devin explorabili.
La examinarea limfonodulilor se urmăreşte forma, volumul, aspectul suprafeţei, consistenţa, temperatura
locală, sensibilitatea, mobilitatea.
In stările patologice (adenopatii) modificările limfonodulilor se manifestă prin tumefacţie, sensibilitate,
creşterea temperaturii locale, consistenţa devine fluctuantă sau dură, boselată.
Examinarea vaselor limfatice. Vasele limfatice se examinează odată cu limfonodulii, prin inspecţie şi
palpaţie, ele fiind explorabile numai în stările de boală. în procesele inflamatorii sau în stază limfatică,
vasele devin explorabile şi au aspectul unor cordoane drepte sau sinuoase şi
traiectul cuprins între leziunea primară şi limfonodulul regional. Se deosebesc limfangite radiculare,
caracterizate prin proeminarea sub pielea vaselor limfatice mari (formă de coardă) şi limfangita retieulară
care afectează capilarele limfatice; zona respectivă se tumefiază, este caldă,
dureroasă, consistenţa devine treptat păstoasă sau dură. Se mai pot întîlni ulcere, limforagie (scurgerea
limfei la exterior), noduli.
COMPLETAREA FOII DE OBSERVAJIE Şl A REGISTRULUI DE CONSULTAŢII

Foaia de observaţie este un document medical (consemnează datele referitoare la animalul bolnav),
ştiinţific (înregistrează date obţinute prin observaţii clinice ştiinţifice) şi juridic (certifică examinarea,
diagnosticul, evoluţia, prognosticul şi tratamentul bolii).
Foaia de observaţie clinică cuprinde:
Date informative generale:
— antetul instituţiei în care se examinează animalul;
— foaia semnaletică;
— numele şi adresa proprietarului de animale;
— data internării sau punerii sub obserbaţie clinică;
— diagnosticul la internare.
Foaia semnaletică — cuprinde semnalmentele necesare pentru identificarea animalului şi anume: specia,
rasa, serviciul, sexul, vîrsta, talie şi greutatea, culoarea şi particularităţile ei, numele şi numărul matricol.
Datele din foaie ajută şi la stabilirea diagnosticului, dozarea medicamentelor etc.
Anamneza sau interogatoriul clinic cuprinde:
— date despre animal, despre boală, despre condiţiile de viaţă ale animalului;
--- Anamneza cuprinde datele obţinute prin interogarea proprietarului, de către examinator. Examinatorul
trebuie să folosească un limbaj adecvat, terminologia folosită să fie pe înţelesul celui întrebat, se reţin
pentru diagnostic numai faptele observate, nu şi părerile celui care dă anamneza.
Planul interogatoriului cuprinde:
— motivul prezentării animalului, data îmbolnăvirii, semnele prezentate de animal, starea marilor
funcţiuni (apetit, defecare, urinare), date asupra condiţiilor de viaţă.
Examenul obiectiv sau starea prezentă a animalului se referă la:
Starea generală cuprinde date despre conformaţie, constituţie, starea de întreţinere, temperament, facies,
atitudine, examenul pielii, mucoaselor aparente, sistemului limfatic şi pe aparate.
Graficul temperaturii, pulsului şi respiraţiei:
— examenul pe aparate;
— examene speciale.
Foaia de evoluţie sau modificările zilnice cuprinde:
— date privind starea generală (ameliorarea sau agravarea bolii);
— date despre diferite organe sau aparate;
— dinamica simptomelor;
Date complete asupra tratamentului aplicat.
Datele finale consemnează observaţii, concluzii, recomandări privind tratamentul, regimul igieno-dietetic,
continuarea observaţiilor clinice.
La foaia de observaţie se anexează obligatoriu actul de necropsie,dacă animalul a murit.
Registrul de consultaţie se foloseşte în unităţile de profil şi serveşte pentru evidenţa cazurilor de
morbiditate, şi mortalitate, pentru eliberarea certificatului de sănătate, sacrificare sau moarte. In registrul
de consultaţii se trec, în rubrici separate, semnalmente, simptome, diagnostic,
prognostic, tratament.

SEMIOLOGIE SPECIALĂ

EXAMENUL APARATULUI DIGESTIV

EXAMINAREA PREHENSIUNII, MASTICAŢIEI, DEGLUT1ŢIEI Şl RUMEGARII
Examenul se face prin inspecţie de la distanţă, animalul fiind necontenţionat, liber sau legat.
Examenul prehensiunii — Examinatorul observă cum se face prehensiunea, cu ce organ (buze,
Jimbă_dinţi), frecvenţa, amplitudinea, mişcarilor de prehensiune, poziţia si mişcările capului,. Cantitatea
de furaje aplicate la o prehensiune. In stările de boala se întîlnesc următoarele modificarii:
— mişcări superficiale sau lipsa lor, în tetanos, meningo-encefalită,
Fracture ăle maxilarului, afecţiuni dureroase; ale limbii, buzelor, paralizia trigemenului;
— prehensiune „cîiească" sau cu incisivii, la rumegătoarele mari se observă în bolile limbii, iar la cele
mici în boli ale buzelor;
— prehensiunea în gol, în depresiunea activităţii nervoase superioare;
— animalul fumează sau pipează, furajele sînt păstrate între buze, în sindromul de imobilitate;
— imposibilitatea de a consuma hrana, în sindromul cerebelos şi vestibular, distrofici care au ciocul în
formă de foarfece, afecţiuni dureroase sau luxaţii ale coloanei cervicale;
— tulburări în prehensiunea lichidelor manifestate prin sugerea lichidelor, înfundarea botului în apă,
adăpare în gol, adăpare întreruptă brusc, capul este dat pe spate ca la păsări. De obicei aceste manifestări
sînt consecinţa bolilor localizate la limbă, buze şi encefal.
Examenul masticaţiei — se urmăreşte frecventa, ritmul, amplitudinea şi simetria mişcărilor de masticaţie
precum şi zgomotele care se produc. Inspecţia internă a gurii urmăreşte dacă între molari şi bucee se
găsesc furaje (magazia). Tulburările masticaţiei sînt :
— masticaţia leneşă, mişcările sînt rare, neregulate, frecvent întrerupte de pauze (inapetenţă). Se observă
în stările nervoase depresive.
— masticaţia pe o parte în dureri unilaterale ale structurilor cavităţii bucale, sau paralizia masticatorilor
de partea opusă;
— întreruperea bruscă a masticaţiei în boli dureroase cu localizare bucală,dentară;
— masticaţie în gol, în stomatite, faringite, boli ale glandelor salivare;
— zgomotul de sărut sau de pipat apare cînd cantitatea de salivă este mare şi animalul face o masticaţie în
gol. Se întîlneşte în stomatita aftoasă;
— zgomotul de scrişnire a dinţilor apare în mişcările forţate de masticaţie, determinate de colici,
encefalopatie.
Examenul deglutiţiei constă în examenul celor trei tipuri: bucal, faringian şi esofagian. Tulburările de
deglutiţie se caracterizează prin regurgitare (alimentele şi saliva sînt eliminate la exterior) şi pot fi de mai
multe tipuri:
— disfagie bucală, se manifestă în timpul bucal, masticaţiile sînt îndelungate, faciesul îngrijorat, în
momentul deglutiţiei alimentele scapă din gură sau se acumulează în magazie. Apare în afecţiunile
compartimentelor gurii.
— disfagie faringiană, se manifestă în timpul faringian al deglutiţiei prin eliminarea pe gură sau nări a
alimentelor şi lichidelor ce au fost deglutite. Este caracteristică bolilor faringelui;
— disfagia esofagiană, apare cînd tranzitul este blocat la originea esofagului, fiind o pseudovomitare
(vomitare falsă). Se întîlneşte în obstrucţia esofagului, spasmul cardiei, compresiunile esofagului de către
tumori sau limfonoduli tumefiaţi.
Examenul rumegării — Examinatorul urmăreşte cînd începe rumegarea, după consumarea tainului,
numărul mişcărilor de remasticaţie pentru un bol miricic, durata remasticării lui, durata unei perioade de
remasticare, frecvenţa mişcărilor de rumegare în 24 de ore, durata totală
a rumegării, poziţia capului şi gîtului în timpul rumegării, zgomotele produse. Tulburările rumegării sînt:
— rumegarea tristă — facies trist, abătut;
— rumegarea leneşă şi prelungită — bolul este rumegat într-un timp îndelungat;
— rumegareajvntreruptă — pauze de durată diferită sau rumegarea se opreşte cînd corpul are o anumită
poziţie;
— rumegarea rară — perioadele de rumegare se reduc în decursul celor 24 de ore;
—rumegarea neintreruvtăperioadele de rumegare sînt frecvente; este întîlnită la oi cu cenuroză, listerioză;
— lipsa rumegării — cel puţin 24 de ore.
Aceste modificări se întilnesc în bolile prestomacelor, stomacului, peritoneului, afecţiuni generale grave,
intoxicaţii, depresiuni funcţionale ale sistemului nervos central.
Examenul prestomacelor la rumegătoare
Examenul rumenului
Inspecţia rumenului se efectuează pe animalul necontenţionat, examinatorul privind regiunea flancului
stîng şi apreciind forma, aspectul şi dimensiunile flancului, mişcările din golul flancului şi zgomotele
percepute de la distanţă.
Palpaţia rumenului se face pe animalul contenţionat de cap, de către un ajutor, iar examinatorul plasat
lateral pe stînga, priveşte înapoi.
Mîna stîngă se sprijină pe regiunea lombară, iar cu dreapta se palpează superficial şi profund golul
flancului apreciind temperatura, sensibilitatea, consistenţa (elastică în mod normal în golul flancului şi
păstoasă in teşitură), frecvenţa şi amplitudinea mişcărilor ruminale, prezenţa
crepitaţiilor, freamătului.
Percuţia rumenului — Examinatorul priveşte perpendicular pe coloana vertebrală şi efectuează percuţia
digito-digitală sau plesimetrică şi percuţia cu pumnul, stabilind aria de percuţie, sensibilitatea şi sunetul.
In mod normal în treimea superioară a flancului sunetul este clar şi în cea inferioară mat. Aria de percuţie
normală cuprinde toată regiunea flancului şi a hipodermului stîng, pînă la limita posterioară a ariei
pulmonare. Percuţia cu pumnul pune în evidenţă sensibilitatea.
Ascultaţia rumenului. Poziţia examinatorului şi contenţia animalului sînt aceleaşi ca la palpare. Ascultaţia
durează 5—10 minute, în mod normal fiind percepute zgomotele produse de contracţia pilierilor ruminali,
cu o frecvenţă de 3 zgomote în 1—2 minute şi zgomote de crepitaţie gazoază.
Examenul reţelei
Inspecţia indirectă constă în observarea poziţiei coloanei vertebrale dorsale (poziţie cifozată în afecţiuni
ale reţelei), poziţia olecranelor şi reacţia anconaţilor (tremurături în caz de afecţiuni), aspectul salbei,
părţilor laterale ale gîtului şi grebănului, caracteristicile rumegării şi apetitului.
Palparea reţelei, examinatorul priveşte în faţă, mîna de lîngă animal se sprijină pe grebăn, cu cealaltă se
palpează superficial apoi pro fund, cu vîrful degetelor, ambele laturi ale toracelui, în spaţiile intercostale 6
—7, la înălţimea olecranelor. Se apreciază în acest mod sensibilitatea
reţelei.
Percuţia şe face obligatoriu bilateral, examinatorul avînd o poziţie laterală, în genoflexiune. Sunetul de
percuţie normal este submat.
Ascultaţia reţelei se face de asemenea bilateral pe aria de percuţie zgomotul normal fiind cel de ţîşnitură
sau boabe trecute prin ciur.
Se urmăreşte frecvenţa, intensitatea, caracterul şi aria de ascultaţie a zgomotelor.
Dintre metodele speciale de examinare a reţelei amintim:
—- palparea profundă — examinatorul se aşează lateral în dreptul toracelui, mîna de lîngă animal o
sprijină pe spinarea acestuia, cotul mîinii opuse îl sprijină pe genunchi, iar pumnul în unghiul costo-
xifoidian.
Prin mişcări de împingere cu genunchiul în direcţia latero-mediană şi dinapoi-înainte se presează reţeaua;
— proba bastonului — două ajutoare, plasate pe părţile laterale ale animalului, prind capetele bastonului
introdus pe sub animal şi îl ridică succesiv dinspre ombilic spre xifoid sau invers; în momentul cand se
ajunge în dreptul reţelei dacă animalul are reticulită (proba este. pozitivă)
acesta manifestă reacţii de durere care se pot menţine şi după încetarea probei. Reacţia este pozitivă şi în
peritonite, gastrite;
— proba planului înclinat —• animalul este coborît cu trenul anterior într-o groapă adîncă de 20—30 cm,
sau este urcat cu trenul posterior pe o ridicătură. în afecţiuni ale reţelei animalul geme şi caută să
evite aceste poziţii;
— proba coborîrii unei pante are acelaşi efect ca a planului înclinat.
Organele abdominale presează asupra reţelei:
— proba cutării pielii grebănului — folosind o mînă sau ambele mîini se cutează pielea grebănului.
Animalele sănătoase reacţionează prin lordoza coloanei vertebrale, cele cu reticuloperitonită evită lordoza
şi gemuitul.
— proba mulsului — în afecţiunile reţelei se constată o reacţie de apărare a animalului la mulgerea
sferturilor anterioare;
— percuţia cu pumnul, cu intensitate din ce în ce mai mare pe aria de percuţie, apendicele xifoid şi
hipocondru, determină animalul să se apere datorită exagerării durerii.
— Percuţia zonei ombilicale se face cu vîrful degetelor pe partea stingă, lateral faţă de linia albă, între
ombilic şi apendicele xifoidian.
Apariţia unui sunet sonor, atimpanic, demonstrează faza incipientă a reticulitei traumatice.
Controlul sensibilităţii dureroase a diafragmei în caz de reticulită traumatică se face prin:
— proba respiraţiei forţate — gura şi nările se acoperă cu mina timp de 30—31 secunde, după care se
eliberează brusc. Respiraţia fiind forţată, apar reacţii dureroase exteriorizate prin gemete; corpul străin
din reţea produce aderenţa între reţea şi diafragmă sau a perforat diafragma;
—- percuţia ariei de inserţie a diafragmei, cu ciocanul şi placa plesimetrică, evidenţiază, în caz de
reticulită traumatică, un sunet de cutie;
— proba animalului în mişcare — în prima fază atitudinea este cifozată, obligat să se deplaseze titubează
(mers în pantofi care strîng) ridicarea şi deplasarea membrelor anterioare se face cu grijă, capul este întins
pe gît şi ţinut rigid pe torace, coloana vertebrală este rigidă (animal de lemn), în pantă refuză deplasarea,
geme concomitent cu deplasarea trenului posterior.
Examenul intestinelor La cabaline se face prin inspecţie, palpaţie, percuţie şi ascultaţie, maî ales la
nivelul coardei flanului drept (pentru cecum) şi în jumătatea inferioară a teşiturii flancului (colonul stîng).
Sunetul normal de percuţie este clar, iar la ascultaţie se disting ghiorăituri şi zgomote de lichid la cecum,
zgomot de lichid şi gîlgîituri în cascadă la colon.
La taurine se examinează prin marile metode clinice regiunea flancului drept, sunetul de percuţie normal
fiind clar deasupra flancului şi submat în coarda flancului şi sub acesta.
La ascultaţie zgomotele intestinale sînt asemănătoare crepitaţiilor.
La carnasiere palparea transabdominală se face profund, glisant, bimanual şi bilateral la animalele de
talie mare şi monomanual la cele mici.
Examenul ficatului
Examenul se face pe animalul contenţionat în staţiune patrupedală.
Pentru animalele mari examinatorul se plasează pe partea laterală dreaptă, în dreptul spetei şi priveşte
spre spatele animalului. La animalele mici examinatorul se aşază înapoia animalului.
Prin inspecţie.se observă hipocondrul drept.
Palpaţi a s.e. face profund şi monomanual cu vîrful degetelor care glisează pe aria de examinare; la cal în
spaţiile intercostale 14—16, toată lungimea lor şi sub ultima coastă; la taurine spaţiile 10—12 şi
înapoia hipocondrului; la rumegătoare mici deasupra ultimei coaste; la carnasiere, palpare profundă, adînc
sub hipocondru şi glisată dinspre linia mediană spre peretele costal.
Percuţia se face digito-digital sau plesimetric, cu pumnul, urmărind sensibilitatea, aria hepatică. La
animalele sănătoase sunetul normal este mat.
Se utilizează probe speciale pentru examenul funcţional, al funcţiei de excreţie, al funcţiei metabolice etc.
Se cercetează prezenţa pigmenţilor şi sărurilor biliare în fecale, urină şi sînge.
Examenul defecării şi al materiilor fecale
Examenul defecării se face prin inspecţia de la distanţă observînd poziţia pentru defecare, intensitatea
eforturilor de defecare, frecvenţa şi durata. în stările patologice defecarea poate fi îngreunată şi dureroasa
cînd este însoţită de gemete, facies speriat, pozitii repetate de defecare, contracţia prelungită a presei
abdominale. Se observă în constipaţii, proctite, peritonite.
Tenesmele se manifestă prin eforturi frecvente rle defecare, prelungite. însoţite de durere, fără .a fi urmate
de eliminarea fecalelor, sau elimimarea unor cantitaţi mici de fecale lichide sau hemoragice, putînd să se
producă şi prolaps rectal. Se observă în proctite, diaree profuză, antrax, turbare la bovine.
Defecarea involuntară — fecalele sunt eliminate fără ca animalul să ia poziţia caracteristică. Se întîlneşte
în enterite diareice şi dizenterie,stările de frică, intervenţii chirurgicale dureroase.
Diareea — fecalele sînt eliminate frecvent, au consistenţă redusă şi multe resturi alimentare nedigerate.
.Dizenteria — eliminarea frecventă de fecale lichide, fetide şi sanguinolente, însoţite de durere; Se
întâlneşte în enterocolite, enterite difuze groase.
Constipaţia sau coprostaza — scade numărul de defecări, fecalele au consistenţă mărită, cantitatea este
mai redusa faţă de normal. Se întîlneşte în perltonite, alimentaţie cu furaje grosiere, hipochinezii şi
hiposecreţii intestinale, stări de deshidratare, sindroame encefalice şi medulare.
Flatulenţa — eliminarea gazelor pe cale rectală, în cantitate redusă la animalele sănatoase devine
frecventâ şi urît mirositoare în enterocolite, iar lipsa flatulenţei în meteorismul intestinal indică sindromul
de obstrucţie intestinală.
Examenul materiilor fecale
Examenul macroscopic stabileşte cantitatea de fecale la o defecare şi în 24 de ore, forma, aspectul
consiâtenţa moale , mirosul si compoziţia acestora.. Culoarea fecalelor este mai închisă cînd stagnează
mai mult în tubul digestiv (constipaţie) sau după descărcări de bilă mărite.
-.Culoarea lutului sau a chitului de geam, cu aspect cretaceu se întîlneşte în icter mecanic.
Culoare gri-gălbuie cu aspect gras şi consistenţă redusă, în insuficienţa exocrină a pancreasului. Culoare
roşcată, fecale amestecate sau striate cu sînge, în hemoragiile din segmentele posterioare
ale intestinului.
Culoare negricioasă ca păcura (melenă) în gastroragii sau enteroragii.
Examenul chimic al fecalelor urmăreşte prezenta sîngelui, pigmentilor biliari, a proteinelor şi grăsimilor
Determinarea sîngelui — Materiale necesare: reactiv cu benzidină preparat extemporaneu (5 ml acid
acetic 50% , 0,025 g benzidină + 0,1 g peroxid de bariu), lame de sticlă.
Pe lama de sticlă se întinde un frotiu subţire de fecale peste care se pun cîteva picături de reactiv. Dacă
apare culoarea albastră sau verde, fecalele conţin sînge.
Determinarea pigmenţilor biliari — Materiale necesare: apă distilată, soluţie saturată de biclorură de
mercur (sublimat), cilindru gradat de 50 ml, eprubete, pipete, mojar.
Se mojarează 3 g de fecale în 100 ml apă distilată. In cilindrul gradat sau într-o eprubetă mare se pun 15
ml de emulsie de fecale şi se adaugă 2 ml soluţie saturată de sublimat. In decurs de 30 de minute pînă la
24 de ore apare în mod normal o culoare roşie-cărămizie. Culoarea verde denotă un tranzit intestinal
rapid. Culoarea alb-cretoasă denotă lipsa bilei.
Determinarea grăsimilor. Materiale necesare: eter, pahare conice, fîşii de hîrtie obişnuită. Fecalele (10 g)
se amestecă, prin agitare, cu eter (10—20 ml). Se decantează stratul superior şi în soluţia decantată se
introduce fîşia de hîrtie. Se scoate hîrtia, se lasă să se evapore eterul, obţinîndu-se aspectul de pătare cu
grăsime. Dacă se dă foc hîrtiei şi se stinge imediat, apare un miros înţepător, puternic, datorită acroleinei
care ia naştere prin arderea grăsimilor.
Examenul microscopic al fecalelor se face pe preparate proaspete, între lamă şi lamelă.
— prezenţa amidonului se pune în evidenţă cu soluţie Liigol (la marginea lamei se pun cîteva picături),
apărînd culoarea albastru-închis;
— celulele epiteliale, leucocitele, hematiile se pun în evidenţă prin colorare.

EXAMINAREA APARATULUI RESPIRATOR

EXAMINAREA CĂILOR RESPIRATORII EXTERIOARE
Examenul extern al nasului se face examinînd animalul prin inspecţie, palpatie şi urmărind: forma şi
volumul capului şi nasului, simetria capului şi botului, prezenţa jetajului, cantitatea şi calitatea acestuia;
zgomote respiratorii; examenul aerului expirat, temperatura, mirosul şi forţa coloanei de aer.
— Examinarea Jetăjului prin examen macroscopic urmăreşte: dacă' apare brusc hemoragie, edem
pulmonar), lent (afecţiuni cu evoluţie progresivă), continuu (în inflamaţiile aparatului respirator),
intermittent (in colecţii ale sinusurilor, ale pungilor guturale sau caverne pulmonare); jetajul este
abundent (în faringită, bronşită, iritaţia mucoasei respiratorii prin gaze, pulberi) sau redus (în inflamaţii
cronice ale căilor respiratorii); jetajul este unilateral (in general în afecţiuni ale cavităţilor
nazale şi sinusuri) şi bilateral (din căile respiratorii şi digestive); jetajul poate fi hemoragie sub formă de
picături (epistaxis), sub formă de jet (rinoragie), bilateral spumos şi de culoare roşie-deschisă în
hemoragia pulmonară (hemoptizie). Mirosul jetajului este în mod normal fad, inodor, uşor dulceag. Dacă
jetajul nu este evident, se procedează la obţinerea forţată prin: înclinarea şi încapuşonarea capului;
presarea cu degetele asupra nărilor; palparea penetrantă, bilaterală a regiunii guturale;
provocarea reflexului de tuse prin comprimarea monom anuală a laringelui şi traheei.
— Examenul aerului expirat constă în: examinarea prin inspecţie a coloanelor de aer pe timp de iarnă;
examinarea cu dosul palmelor in taţa narilor. Mirosul aeruli expirat se apreciază prin devierea
coloanei de aer cu mîna. în mod normal este fad, dulceag (în cetonemie, ascaridioză), amoniacal (în
retenţie azotată), putrid (în gangrenă pulmonară).
Forţa, coloanei de aer este egală pentru ambele nări la animalele sanatoase şi cu o viteză mai mică în
rinită atrofică, catarală, tumori.
Tusea este un reflex realizat sub formă de expiraţii bruşte şi de obicei zgomotoase, consecutive unor
inspiraţii forţate urmate de strîmtarea sau închiderea glotei.
Examinarea tusei se face cu ocazia prezentării spontane, observîndu-se. frecvenţa, durata, acceselor de
tuse, modul lor de prezentare, caracterele acustice (intensitate, înălţime, timbru, durată).
Dacă animalul nu tuşeşte în timpul examinării se provoacă tuşea. Provocarea tusei se face prin diferite
intervenţii. La rumegătoarele mari reuşeşte mai greu şi se face prin suspendarea respiraţiei, apăsînd cu
degetele mari asupra nărilor iar restul degetelor ţin închisă gura animalului, botul acoperindu-se în acest
timp cu un sac.
La cabaline, rumegătoare mici, carnasiere, provocarea reuşeşte mai uşor, prin compresiune cu degetele de
la o mînă asupra laringelui sau a primelor inele traheale.
Aspectul tusei depinde de specia animalului şi de boala care determină tuşea. La rumegătoarele mari tuşea
este slabă şi prelungită, la rumegătoarele mici slabă şi profundă, la porc şi carnasiere prelungă şi
şuierătoare, la cabaline scurtă şi zgomotoasă.
In funcţie de repetare, tuşea poate fi: pasageră_cînd cauza se înlătură odată cu explozia de tuse (corpi
strâîni în căile aerofore); tuşea rară în boli erorii ce tuşea frecventă sau aproape continuă (catar,corpi
străini). Se manifestă cu o singură explozie — iar cînd intervin mai multe explozii succesive, —
chitinoasa. Tuşea se poate manifesta sub formă de acosse, perioade de tuse izolate de pauze de lungă
durată. După manifestările care însoţesc tuşea: tusea dureroasă (în laringită acută, pleurite); tuse
dureroase, tuse emetizantă (cu vomituriţii sau vomitare — în laringite, faringite).
Tuşea răguşită, surdă, uscată, voalată este' instituită "m afecţiunile laringiene în care corzile vocale sînt
tumefiate.
Palpaţia nasului se face pe animalul contenţionat mono- sau bimanual apreciind sensibilitatea,
temperatura, rezistenţa la palpare (rezistenţă osoasă).
Percuţia nasului se efectuează pe partea dorsală şi laterală, cu degetul sau ciocanul de percuţie, acoperind
ochiul de pe partea percuţiei cu mîna. Sunetul normal este clar, atimpanic.
Aşcultaţia nasului se face cu stetoscopul, zgomotul normal fiind suflant (suflu nazal); zgomote percepute:
strănutul — aerul este expulzat puternic pe nas; suspinul sau oftatul — o expiraţie sonoră, prelungită;
respiraţie suflantă' — "apare"vara în respiraţiile frecvente şi ample, sau în stenoza cavităţilor nazale;
cornajul sau stridor — zgomot asemănător unui şuierat, ţiuit, sincron cu respiraţia; gemete — o expiraţie
sonoră,
prelungită — apar la animalele sătule, sau în colici, reticulite, pleurite.
Examenul intern al nasului (cavităţilor nazale) se face prin palparea
Rapidă mcoasei nazale septumului, iar la cal şi nara falsă, urmărind sensibilitatea, integritatea, secreţiile.
Examenul sinusurilor, se face prin inspecţie, palpaţie. percuţie (sonor clar timpanic sau submat la
animalele sănătoase).
La cal se examinează prin inspecţie, palpaţie bimanuală şi bilaterală regiunea pungilor guturale (marginea
recurbată a mandibulei şi aripa atlasului).
Examenul laringelui şi traheal„urmăreşte: prin inspecţie poziţia capului si gatului prezenţa zgomotelor
laringiene (voce, cornaj); palparea bimranuală pentru temperatură, sensibilitate, formă, consistenta.
EXAMINAREA TORACELUI
Inspecţia de la distantă — animalele se examinează în poziţie patrupedală, examinatorul fiind plasat la 2
m distanţă şi simetric. Animalul se examinează din faţă, din profil, perpendicular pe torace, din profil,
oblic şi dinapoi.
Examinarea din faţă se face paralel cu linia sagitală, observînd: poziţia coloanei vertebrale; raportul
pieptului şi spetelor cu toracele; forma, volumul şi si simetria hemitoracelui; simetria mişcărilor
respiratorii.
Examinarea din profil, perpendicular pe torace constă în: aprecierea poziţiei coloanei vertebrale în raport
cu solul; raportul toracelui cu centura brahială şi olecranele; direcţia coastelor şi aspectul spaţiilor
interccostale in inspiratie si expiraţie; aspectul suprafeţelor costale ale hemitoracelor;
linia ventrală a toracelui şi abdomenului.
Examenul din profil oblic constă în plasarea examinatorului lateral faţă de bazin, privind oblic în faţă sub
un unghi de 45° faţă de regiunea hipocondrului şi flancului. Se examinează din această poziţie frecvenţa,
ritmul, durata şi amplitudinea mişcărilor respiratorii precum şi tipul
respirator.
Examenul animalului din spate se face paralel cu linia sagitală urmărind: raportul toracelui cu abdomenul;
volumul hipocondrului; amplitudinea mişcărilor respiratorii; volumul, forma şi simetria toracelui.
La animalele mici inspecţia se face din spate, de sus şi din profil pentru fiecare hemitorace.
Inspecţia din apropiere—se face prin abordarea animalului, examinatorui privind atent fiecare
hemitorace, din poziţie laterală privind perpendicular (pe hemitorace) sau uşor oblic caudal.

Frecventa miscarilor de respiratie pe specii

Specia Limite de Specia Urnite de

variaţie variaţie
respiraţii/minut respiraţii/min
ut
Cabaline 8-16 carnasiere 10-30
Taurine 10-30 pisică 20-30
Ovine, caprine 12-20 iepure 50-60
Suine 10-20 păsări 12-36

Ritmul mişcărilor respiratorii (succesiunea strict regulată în mod natural)

se modifică şi anume:
— inspiraţie prelungită — în stenoze respiratorii, pareza diafragmei, creşterea presiunii abdominale;
— expiraţie prelungită — în emfizem pulmonar, microbronşite;
— scurtarea inspiraţiei şi expiraţiei, în pleurite, inflamaţii ale diafragmei;
— respiraţie sacadată _ (întreruperea respiraţiei, mai ales inspiraţia) în pleurită, meningoencefalită,
pneumotorax;
— respipraţie subresotantă (expiraţie prelungită şi efectuată în 2 timpi separaţi de o mică pauză, apărînd
supresoul diafragmatic — coarda flancului se întinde — şi cel abdominal — se întîlneşte în sindromul de
tignafes;
— respiraţie discordantă (mişcări ale toracelui în sens opus faţă de abdomen) în paralizia diafragmei,
hernie diafragmatică, pleurezii, hidrotorax, bronhopneumonie difuză.
— dispneile periodice (pauze intermitente de durată diferită) sînt respiraţii de tip Cheyne-Stokes.
— dispneea (mişcări respiratorii forţate, atitudine caracteristică, facies speriat) în insuficienţa cardiacă,
stenoze nazale, boli cronice pulmonare etc.
Palpaţia toraceluv-animalele mari se contenţionează de cap, iar examinatorul se plasează lateral în
dreptul spetei şi priveşte oblic înapoi.
Mîna de lîngă animal se sprijină pe coloana vertebrală, iar cu cealaltă se palpează. La animalele mijlocii şi
mici examinatorul se plasează înapoia animalului şi priveşte cranial. La animalele mari palparea este
monomanuală, superficială şi profundă. Cea superficială se făce cu faţa dorsala a mîiniî pentru aprecierea
temperaturii, denivelărilor şi sensibilităţii superficiale şi cu faţa ventrală plasată pe hipocondru pentru
determinarea frecvenţei, amplitudinii şi simetriei mişcărilor respiratorii.
Cea profundă se face cu vîrful degetelor, prin alunecare pe spaţiile intercostale de sus în jos sau apăsînd
din loc în loc. Se apreciază sensibilitatea musculopleurală. La animalele mijlocii şi mici palparea este
bimanuală.
Percuţia toracelui se face diferit cu varful degetelor sau. cu pumnul (durerea profundă mediastinala) şi
indirect, digita-digital. Se începe percuţia de la nivelul coloanei vertebrale, pe primul spaţiu intercostal
înapoia spetei, pînă în zona ventrală accesibilă. Percuţia se execută pe ambele hemitorace. Sunetul normal
de percuţie este sonor, cu timbru atimpanic la animalele mari şi sonor cu timbru timpanic la cele mici.
Aria de percuţie se stabileşte prin percuţie superficială după procedeul „stacato", a fiecărui spaţiu
intercostal, dinainte înapoi şi de sus în jos. Forma ariei de percuţie pulmonară este triunghiulară: latura
anterioară este verticală şi paralelă cu spaţiul intercostal 6—7 situat imediat înapoia spetei; latura dorsală
este orizontală, paralelă cu coloana vertebrală şi este cuprinsă între spaţiul 7 şi ultimul spaţiu intercostal;
latura ventro-caudală este oblică de sus în jos şi dinapoi-înainte, unindu-se cu latura anterioară în dreptul
olecranului.
Prin percuţie se apreciază şi rezistenţa: elastică, corespunde sonului clar, cea dura sau păstoasă sonului
mat, ingroşarea peretelui toracic (edeme, tumori neoplazue. pneumotorax, leziuni dense pleurale sau
pulmonare-bronhopneumonii, pneumonii, edem pulmonar) determină apariţia
sunetului submat (cînd cantitatea de aer se reduce) şi mat (aerul lipseşte complet).
Matitatea hidrică (în colecţii de lichide în cavitatea pleurală) este declivă şi se deplasează în funcţie de
poziţia animalului.
Hipersonoritate se întîlneşte în emfizemul alveolar sau interstiţial şi în zonele limitrofe proceselor
patologice.
Sunetul timpanic presupune existenţa formaţiunilor cavitare cu conţinut gazos (pneumotorax, caverne
pulmonare, bronşectazii).
Ascultaţia toracelui se face în condiţii de linişte deplină, direct sau indirect La animalele mări
examinatorul se plaseaza lateral, la cele mici şi mijlocii în spate. Dacă zgomotele trebuie intensificate, se
supune animalul la efort (prin alergare, astuparea nărilor). In mod normal zgomotul perceput pe aria
pulmonară este asemănător pronunţării literei „V" şi se numeşte murmur vezicular. La rumegătoare se
percepe şi pe zona prescapulară lată de 2—3 degete, înaintea spetei. La cabaline murmurul
vezicular are intensitate mică, este scurt şi se aude la sfîrşitul inspiraţiei.
La taurine este mai aspru, perceptibil la începutul inspiraţiei şi mai slab în expiraţie. La rumegătoarele
mici şi suine este clar, distinct, mai aspru şi perceptibil în ambii timpi ai respiraţiei. La tineret este
puternic şi înalt, la animalele bătrîne este mai slab şi mai scurt. în stările de boală .murmurul vezicular se
modifică ca ritm, intensitate, tonalitate, şi timbru. El poate apare înăsprit (emfizem pulmonar, bronşite,
congestie pulmonară acută), diminuat (edeme), abolit (respiraţia nulă în obstrucţii
ale bronhiilor prineipale).
Suflurile respiratorii percepute la nivelul toracelui sînt patologice.
Din această categorie fac parte:
— suflul tubar sau bronşic — se percepe în procesele de condensasare a pulmonului, este asemănător
suflului glotic (asemănător pronunţării sunetelor guturale ch, g şi h). Se percepe în ambii timpi ai
respiraţiei, mai intens însă în expiraţie, are caracter suflant şi muzical. Se întîlneşte
în fazele evolutive ale pneumoniei, bronhopneumoniei, scleroză pulmonară, tumori pulmonare;
— sunetul pleuretic, mai slab ca intensitate, mai înalt ca tonalitate, scurt, perceput mai ales în expiraţie,
este mai muzical decît suflul tubar.
Se percepe atunci cînd condensarea pulmonară este determinată de acumularea unui lichid în cavitatea
pleurală, ascultaţia lui făcîndu-se la limita superioară a lichidului;
— suflul cavernos sau cavitar se percepe în ambii timpi ai respiraţiei, este intens, de tonalitate joasă, mai
muzical. Se percepe în caverne pulmonare cu diametrul de 2—5 cm care nu conţin produse patologice, cu
pereţii induraţi şi apropiate de peretele toracal;
— suflul amforic este de intensitate redusă, tonalitate joasă, timbru metalic.Asemănător cu sunetul produs
prin suflarea,încet, la gura unei damigene goale. Se percepe în ambii timpi ai respiraţiei, mai intens în
inspiraţie, pe toată aria pulmonară sau întreg hemitoracele. Se produce datorită cavităţilor din
parenchimul pulmonar, mai mari de 6 cm, cu pereţii întinşi şi netezi, în pneumotorax, hidro sau
piopneumotorax, cînd colecţiile produc tensionarea pereţilor cavităţii pleurale.
— suflul nedefinit apare în focare diseminate de induraţie pulmonară (bronhopneumonii), în infiltraţii
pulmonare de natură tuberculoasă, tumorete.
Zgomotele respiratorii supraadăugate—„ralurile bronhiale se .formeâză prm ingustarea bronhiilor şi
modificarea vitezei aerului.
—t raluri bronşiale uscate — cele care iau naştere pe bronhiole mari şi mijlocii (raluri ronflante), au
tonalitate joasă, (asemănător bîzîitului bondarilor, sforăitul la om), Cele care iau naştere în bronhiile mici
(raluri sibilante) au tonalitatea înaltă, sînt şuierătoare (ţiuiturile sirenei de telegraf pe furtună, scîrţîitul).
Se percep la ambii timpi ai respiraţiei, mai intens în inspiraţie, au caracter continuu sau discontinuu, sînt
sonore.
Se percep în prima fază a bronşitelor acute, în cele cronice, în astmul bronşic. In faza terminală a
traheobronşitelor pseudomembranoase se percepe zgomotul de fald sau de drapel.
Ralurile crepitante uscate se prezintă cu zgomot sec, de pîrîituri, intenseîn ambii timpi ai respiraţiei. Se
întîlnesc în emfizem alveolar.
Ralurile bronşiale umede sau buloase: cu bule mari şi mijlocii (tonalitate grava, mai puternice şi o durată
lungă), se aseamănă cu zgomotul făcut de apa care fierbe în clocot sau cînd se face gargară (bule mari) şi
cu zgomotul produs de suflarea aerului prin pipeta Pasteur într-un pahar cu apă (bule mijlocii); cu bule
mici (mai slabe şi mai scurte), se aseamănă cu zgomotul făcut de frecarea unei şuviţe de păr lîngă ureche.
Se mai numesc şi raluri subcrepitante.
Ralurile bronhiale umede sînt discontinue şi se percep în ambii timpi ai respiraţiei. Sînt percepute în
perioada de stare a bronşitelor, în primul şi ultimul stadiu de evoluţie a pneumoniilor, în faza exsudativă a
congestiei pulmonare, în edem şi hemoragii pulmonare.
Raluri crepitante umede sau ralul vezicular se formează în alveolele pulmonare spre sfîrşitul inspiraţiei,
este continuu cu sediu fix, asemănător cu zgomotele făcute de punerea unor cristale fine de sare pe o plită
încinsă. Se percep în infarctul pulmonar, pneumonia lobară, congestie pulmonară.
Zgomotele pleurale sînt:
— zgomotul de frecăţwră, se aseamănă cu scîrţitul zăpezii pe timp geros său frecarea cu mîna liberă a
feţei dorsale a palmei aplicată pe pavilionul urechii. Este sincron cu mişcările pleurale, se aude în ambii
timpi ai respiraţiei, mai intens în inspiraţie, este un zgomot uscat, sacadat, este fix, se intensifică odată cu
accelerarea respiraţiei, declanşarea tusei sau compresiunea toracelui. Se ascultă în pleuritele uscate, pleuri
te cronice, pleuropneumonii (faza incipientă);
— zgomotul de lichid, , glu-glu, clapotaj toracic) este perceput cînd în cavitatea pleurală se găseşte
conţinut hidrogazos şi se evidenţiază prin modificarea poziţiei animalului pentru a deplasa lichidul;
uneori acest zgomot este produs de mişcările respiratorii;
— zgomotul de picătură (clinchetul metalic), are tonalitate înaltă, timbru metalic asemănător cu zgomotul
făcut de alicele de plumb care cad într-un vas de cristal;
— zgomotul de supapă apare în pneumotoraxul cu supapă;
— zgomotul de picatură (gîlgîîtură) se percepe în piopneumotorax
şi hidropneumoterax.
APARATUL CARDIO-VASCULAR
EXAMENUL CORDULUI
Inspectia Animalul se contenţionează prin imobilizarea capului, în staţiune patrupedală şi cu membrul
anterior stîng tras înainte. Examinatorul se plasează lateral pe stînga toracelui şi priveşte caudal. Se
urmăresc spaţiile intercostale 2—7 sub linia orizontală care trece prin articulaţia cotului, apreciind
mişcările şi integritatea ariei cardiace. După efort, precum şi la animalele tinere, slabe sau bolnave se
observă mişcări ritmice ale firelor de păr.
Palpatie La animalele mari se face palpare monomanuală, cu palma întinsă, palpînd sub olecran între
spaţiile 3—6 intercostale, pe stînga. La animalele mici şi mijlocii palpaţia este bimanuală şi bilaterală,
examinatorul fiind plasat în spatele animalului. Se apreciază, prin palpare, sediul, intensitatea, frecvenţa şi
ritmul şocului cardiac. Şocul cardiac apare datorită modificării formei (globuloasă), consistenţei (dure) şi
poziţiei (rotire spre torace pe care îl loveşte), cordul în timpul sistolei ventriculare.
Ritmul sau succesiunea contracţiilor cardiace se face, în mod normal la toate speciile, la intervale strict
regulate de timp. La cîine în mod normal este aritmie.
Frecvenţa contracţiilor cardiace este caracteristică fiecărei specii, iar în stările de boală poate fi crescută
(tahicardie) sau scăzută (bradicardie).
Percuţia ariei cardiace Se recomandă poziţia examinatorului în genoflexiune, plasat pe latura stîngă în
dreptul spetei. Percuţia se face digito-digital, în spaţiul 2—8 intercostal, de sus în jos. Sunetul normal este
mat, la cîine submat (o bandă lată de 3—4 cm la marginea superposterioară
a ariei cardiace) şi mat la cal şi submat la restul speciilor.
Aria cardiacă de percuţie este triunghiulară: latura anterioară este verticală şi paralelă cu spaţiul 2-—3
intercostal; latura ventrală este orizontală şi paralelă cu linia mediană externă a sternului; latura
posterosuperioară este oblică de sus în jos şi dinainte-înapoi, unind capetele celorlalte
două. Se apreciază prin percuţie mărimea ariei, calitatea sunetului şi sediul modificărilor. Mărirea ariei de
percuţie de întîlneşte în hipertrofia cordului, dilataţie cardiacă, acumularea de lichide în sacul
pericardic. Diminuarea matităţii sau a submatităţii se întîlneşte în pneumopericard, emfizem şi
pneumotorax stîng.
Ascultaţia cordului se face în linişte deplină, cu răbdare şi atenţie, prin metode directe sau indirecte,
plimbînd urechea sau capsula stetoscopului pe aria de ascultaţie (aceeaşi ca pentru percuţie). Focarele de
ascultaţie cardiacă reprezintă locul de proiecţie pe cavitatea toracică a orificiilor atrioventriculare şi
arteriale.
In mod practic focarul tricuspid se ascultă pe partea dreaptă, cel mitral, aortic şi pulmonar pe stingă, şi
anume:
— se ascultă cordul pe stînga şi locul unde se aude bine primul zgomot cardiac (sistolic) corespunde
focarului mitral;
— zgomotul al doilea (diastolic) este perceput bine mai caudal şi nu corespunde focarului aortic;
— zgomotul diastolic este perceput bine cranial şi jos (sub anconaţi) şi corespunde focarului pulmonar.
In mod normal se aud două zgomote cardiace (primul zgomotul sistolic, al doilea zgomotul diastolic)
separate de mica tăcere, după al doilea zgomot urmînd marea tăcere.
Primul zgomot cardiac este puternic, profund şi prelungit, al doilea este scurt, are o tonalitate înaltă şi
intensitate redusă. Zgomotele cardiace se aseamănă cu reproducerea onomatopeică a silabelor dumm-
lupp, toa-ta, tum-ta, buh-dup, bum-top, prima silabă reprezentînd zgomotul sistolic, a 2-a pe cel diastolic.
în stările de boală, zgomotele cardiace pot să crească în intensitate (eforturi, hipertrofie cardiacă,
endocardite acute, stări anemice) sau să scadă (hidro, hemo-, pneumopericard, pseudopericardite, edemul
şi emfizemul subcutanat, hirsutism).
Modificări de frecvenţă:
— tahicardie sinusală (creşte frecvenţa) — în boli infecţioase, hiperparatiroidii etc;
— bradicardia sinusală (scade frecvenţa) — în stările de vagotonie;
— ritm nodal — scade frecvenţa sub limita inferioară şi se menţine scăzută.
Modificările de ritm sint:
— dedublarea primului zgomot cardiac sau zgomotul de galop se întîlneşte la animalele sănătoase in
stările de nelinişte, cele cu sistem nervos labil, şi se percepe la începutul sau la sfîrşitul expiraţiei. La
cordul hipertrofiat zgomotul apare cînd creşte presiunea în marea circulaţie;
— dedublarea celui de al 2-lea zgomot sau zgomotul de pitpalac,este produs de închiderea succesivă a
valvulelor sigmoide aortice şi pulmonare.
Este un zgomot patologic;
— ritmul fetal este caracterizat prin egalarea pauzelor, similitudinea zgomotelor, tahicardie. Se întîlneşte
în stările de colaps, stările toxice şi infecţioase grave, miocardită;
— aritmia respiratorie este fiziologică la tineret şi cîine. Se caracterizează prin rărirea contracţiilor
cardiace în expiraţie. Se întîlneşte în emfizemul alveolar cronic, în peribronşite etc.
— aritmia extrasistolică este determinată de extrasistole;
— aritmia perpetuă sau permanentă este incompatibilă cu viaţa. Se prezintă sub formă de fibrilaţie
(contracţii fine şi frecvente) şi fluier
(contracţii frecvente, ample, regulate şi succesive ale diferitelor regiuni cardiace musculare).
Zgomotele extracardiace:
—- frecătura pericardică se percepe mai intens la baza cordului, la jumătatea sistolei sau diastolei,
zgomotul fiind asemănător cu trecerea cu unghia pe o hîrtie sau frecarea (între ele) a 2 bucăţi de mătase.
Se întîlneşte în faza congestivă a pericarditelor.
— frecătura pleuropericardică este sincronă cu contracţiile cardiace şi mişcările respiratorii, este mai
intensă, diminuînd în intensitate pînă la dispariţie dacă se suprimă respiraţia un timp limitat;
-— zgomotul de plescăit (clapotare) apare în acumularea de colecţii hidrogazoase în sacul pericardic. Se
mai numeşte zgomot de clac-clac, bălăceală, glu-glu, şi se aseamănă cu zgomotul făcut prin clătinarea
unei sticle incomplet umplute cu lichid. Se percepe atît în sistolă cît şi în diastolă şi se întîlneşte în faza de
stare a pericarditei traumatice.
EXAMENUL VASELOR SANGUINE
Examinarea arterelor se face în special prin palparea cu pulpa degetelor şi apăsare uşoară, apreciind
calibrul, uniformitatea şi traiectul vaselor precum şi calităţile pulsului.
— Examinarea pulsului — animalele se contenţionează în poziţie patrupedală, iar examinatorul, plasat în
poziţii diferite în funcţie de artera explorată, examinează timp de un minut frecvenţa, ritmul, durata,
amplitudinea pulsului precum si sincronizarea lui cu activitatea cordului.
La cabaline se palpează pulsul la artera facială sau la artera mediană.
Examinarea arterei faciale — Examinatorul se aşază lateral în dreptul bazei gîtului şi priveşte înainte. O
mînă se sprijină pe nasul animalului, cu degetul mare al mîinii dinspre animal se sprijină pe faţa externă a
mandibulei, iar cu restul degetelor se caută artera în scizura mandibulară, care se apasă puternic cu
degetul mijlociu şi uşor cu degetul inelar pentru a recepţiona unda pulsatilă.
La taurine pulsul se examinează la artera facială (maxilară externă).
Examinatorul stă în faţa animalului. Faţa palmară a ambelor mîini se aplică pe laturile externe ale
mandibulei alunecînd în direcţie posterioară pînă la faţa anterioară a maseterilor. La acest nivel alunecarea
se face în jos, căutînd artera. Se pot folosi şi arterele coccigiene. Examinatorul,
plasat în spatele animalului, aplică degetele mari ale ambelor mîini pe faţa dorsală a cozii la aproximativ
15—20 cm de bază, iar celelalte degete presează faţa dorsală pe linia mediană.
La animalele de talie mijlocie şi mică pulsul se examinează prin palparea aortei femurale. Examinatorul
plasat lateral prinde regiunea coapsei, deasupra articulaţiei femuro-tibio-patelare. Degetul mare se află la
exterior, iar pulpa degetelor arătător şi mijlociu caută şi presează cordonul vasculo-nervos la faţa internă a
coapsei.
La păsări şi porcii graşi se apreciază contracţiile cardiace. în stările de boală se modifică frecvenţa (puls
accelerat, puls lent),
ritmul (puls aritmie, intermitent), amplitudinea (puls mare sau înalt, mic, inegal, alternant), tensiunea
(puls dur, moale), viteza sau durata (puls rapid, lent).
Examinarea venelor Inspecţia atentă a jgheabului jugular (la rumegătoare în specia) permite observarea,
pe traiectul jugularelor, a unor mişcări de val cu direcţia retrogradă, care corespund ondulaţiei venoase
sau pulsului venos negativ.
Ondulaţia venoasă se manifestă prin mărirea vomului jugularelor în expiraţie şi micşorarea în inspiraţie,
datorită variaţiei presiunii intratoracale în cei doi timpi ai respiraţiei. In bolile însoţite de dispnee, este
patologică.
Pulsul venos negativ (retrograd, diastolic sau presistolic) este normal la rumegătoarele mari şi cal, se
manifestă printr-o undă pulsatilă retrogradă, mişcarea ondulatorie ajungînd pînă la jumătatea jgheabului
jugular. Este determinată de lipsa valvulelor la originea venelor cavă şi jugulară.
Apariţia lui la animale denotă stază sau creşterea presiunii venoase.
Puls venos pozitiv (sistolic) — unda pulsatilă retrogradă apare concomitant cu sistola ventriculară. Se
datoreşte insuficienţei vacuolelor tricuspide. Unda pulsatilă venoasă ajunge în treimea superioară a
jugularelor.
EXAMENUL SÎNGELUI
Cantitatea totală de sing e circulant (volemia) variază în funcţie de specie, de vîrstă, de individ. Nou-
născuţii de la toate speciile au, în comparaţie cu adulţii, un volum mai mare de sînge.
In practică, determinarea volemiei prezintă o deosebită importanţă clinică, se determină numai calitativ,
prin examenul mucoaselor aparente, a stării de umplere a venelor superficiale şi prin interpretarea calităţii
pulsului.

Examenul hemostazei
Verificarea rezistenţei vasculare
Proba de stază (proba garoului) — Material nece ;ar: garou circular, cu diametrul de 3—4 cm, speculum
bucal.
Tehnica ele lucru: La cal, se deschide gura cu speculumul, se observă cu atenţie faţa inferioară a limbii,
dacă nu sînt hemoragii se aplică garoul la baza limbii, se examinează periodic limba iar în cazul
fragilităţii vasculare apar puncte hemoragice (în anemie infecţioasă).
La celelalte specii garoul se aplică pe ureche sau pe membre, după ce în prealabil se depilează locul (cu o
pastă de sulfat de bariu, o parte şi oxid de zinc două părţi, în apă albuminată — pasta se lasă 10
minute) se spală bine regiunea, se aplică garoul, urmărind acelaşi efect ca la cal.
Proba prin înţepătură
Material necesar — foarfecă, vată, ace, soluţie dezinfectantă.
Tehnica de lucru: Se pregăteşte iocul de elecţie, se execută o puncţie (înţepătură). A doua zi se
examinează locul puncţiei.
Dacă în zona depilată apar puncte hemoragice, proba este pozitivă — fragilitate musculară; dacă nu se
distinge locul puncţiei, proba este negativă. La porc proba se poate executa prin smulgerea a 2—3 fire de
păr, făcînd aceeaşi interpretare.
Verificarea capacităţii de coagulare a sîngelui
Timpul vascular — aprecierea timpului scurs de la provocarea hemoragiei pînă la oprirea ei spontană.
Timpul de sîngerare
Material necesar — foarfecă, lanţetă Franke, vată, sugativă şi substanţe dezinfectante.
Tehnica de lucru: Se tunde şi se dezinfectează conchia auriculară sau buza inferioară fără a provoca
congestie. Se face o puncţie de 3 mm adîncime şi se aplică sugativa din 30 în 30 de secunde. Operaţia se
termină cînd nu mai apar pete hemoragice pe sugativă (împărţind numărul de pete hemoragice de pe
sugativă la 2, obţinem timpul de sîngerare în minute). Normal, timpul de sîngerare este de 5 minute la cal,
3 minute la cîine, 5 minute la găină, 3,3 minute la pisică.
Determinarea timpului de coagulare global
Timpul de coagulare este timpul scurs între momentul recoltării sîngelui şi cel în care coagularea este
completă, apreciată prin dispariţia fluidităţii sîngelui. Determinarea lui se poate face utilizind metoda
lamei, eprubetelor, tuburilor capilare. Cea mai expeditivă şi cu întrebuinţare clinică curentă este metoda
lamei.
Materiale necesare, alcool, eter, vată, lame de sticlă, ace Franke sau seringă, cutie Petri, hîrtie de filtru,
ser fiziologic, cronometru, hîrtie milimetrică.
Tehnica de lucru: Lamele se degresează cu amestec alcool-eter. Locul de elecţie (buza inferioară,
pavilionul urechii, creastă bărbiţe), după dezinfecţia cu alcool şi uscare cu o hîrtie de filtru, se
puncţionează la o adîncime de 1—3 mm în funcţie de grosimea pielii. Prima picătură se
îndepărtează prin tamponare cu o hîrtie de filtru, iar următoarele picături se recoltează (se lasă să cadă) pe
lamele degresate (una pe lamă).
Diametrul picăturii trebuie să fie de 4—6 mm. Una din lame se introduce în camera umedă (cutia Petri pe
fundul căreia se găseşte hîrtie de filtru îmbibată în ser fiziologic) pentru a împiedica evaporarea. Se
cronometrează din momentul depunerii picăturii pe lamă şi din 30 în 30 secunde se înclină cutia Petri cu
lama, urmărind deformarea picăturii.
In momentul în care picătura nu se mai deformează (deci sîngele s-a coagulat) se citeşte timpul scurs, care
reprezintă timpul de coagulare global.
Valorile normale ale timpului de coagulare la animale, exprimate în minute sînt: cal 15—30; bovine 8—
10; porcine 10—15; ovine 1—2; cîine 4—8; găină 4—8.
Viteza de sedimentare a hematiilor (V.S.H.)
Metoda West.ergreen
Principiul constă în observarea sedimentării globulelor roşii într-un tub în care se poate citi nivelul
coloanei de hematii în orice perioadă de timp.
Materialul necesar: Seringă şi ace de seringă, soluţie de citrat de sodiu 3,8o/0, stativ Westergreen, pipete,
eprubete, vată, alcool, foarfece, cronometru.
Tehnica de lucru: Se aşază stativul pe o masă orizontală, se face toaleta locului de recoltat sînge, se
puncţionează vena, lăsînd primele picături de sînge să cadă, se aspiră într-o seringă 1 mililitru soluţie
citrat de sodiu 3,5"/o şi apoi se aspiră 4 ml de sînge, se scoate acul din venă şi se face hemostaza. Seringa
se agită de cîteva ori pentru omogenizare.
Se toarnă sîngele într-o eprubetă sau sticlă de ceas, se aspiră cu pipeta Westergreen pînă la diviziunea
zero, se face proba cu 3—4 pipete deodată. Fiecare pipetă umplută se axează cu capătul inferior pe dopul
din placa inferioară a stativului, se apasă pe dop, se aduce pipeta în poziţie verticală şi capătul superior se
introduce într-o clemă. După montarea în stativ se notează timpul, iar citirea se face după cum urmează
:
— la cal, porc şi rumegătoarele mici, se citeşte la 15 minute, la o oră, la 24 ore;
— la bovine citirea se face la o oră, două şi 24 de ore;
— la animalele mici se citeşte la o oră şi la 24 de ore.
La citire se apreciază capătul superior al pipetei (coloanei) de hematii în diviziunile înscrise pe pipetă (0
—200 sau 100). Cînd coloana nu este compactă, se apreciază nivelul superior cel mai compact.

APARATUL EXCRETOR
EXAMENUL FUNCŢIONAL
Prin acest examen se apreciază:
— modul cum se face micţiunea, urmărind poziţia animalului, efortul depus, cantitatea de urină eliminată,
presiunea sau viteza cu care se elimină;
— frecvenţa micţiunii în 24 ore;
— volumul de urină eliminat la o micţiune şi în 24 de ore.
Tulburările micţiunii sînt:
— Creşterea frecvenţei micţiunii sau polachiuria, se observă în cistite, scleroze şi calculoză vezicală,
prostatite, meningoencefalite;
— Oligokisuria (oligokiuria) sau urinarea rară se întîlneşte în nephrite acute, colici, disfagii, diaree;
— Lipsa urinării în obstrucţia canalului uretral prin calculi, cheaguri de sînge, spasm al sfincterul vezical.
— Disurie — urinare grea, însoţită de durere, se întîlneşte în colică renală, procese obstructive ale uretrei.
— Imposibilitatea de a urina (sau ischiurie), clinic se manifestă ca — Incontinenţa urinară (enurezisul),
micţiunea este involuntară continuă sau periodică, ca în sindromul paraliziei spastice.
— Tenesmele vezicale determină animalele să se menţină tot timpul în poziţie de urinare sau o adoptă
frecvent, cantitatea de urină eliminată fiind redusă. Se întîlnesc în: cistite, pericistite, pelvoperitonite
acute, prostatite, uretrite, vaginite.
— Urinarea în furou sau în pantalon se întîlneşte la caii care nu scot penisul din furou.
EXAMENUL RINICHIULUI Şl URETREI
Animalul se examinează prin inspecţie de la semidistanţă şi din apropiere şi prin palpaţia
transabdominală.
Inspecţia. Examinatorul se aşază lateral şi priveşte de la semidistanţă animalul necontenţionat urmărind:
poziţia coloanei vertebrale, a cozii şi trenului posterior; aspectul golului flancului şi al iei; cum se
realizează micţiunea; aspectul regiunii ventrale a abdomenului şi trenu- ^
lui posterior.
Se contenţionează apoi animalul (în travaliu sau prin aplicarea platîonjelor), se examinează regiunea
perivulvară, prepuţială şi se observă deschiderea uretrei, prin îndepărtarea prepuţului sau buzelor vulvei.
Palpaţia transabdominală. Animalele mari se contenţionează în travaliu.
Examinatorul se aşază lateral în dreptul hipocondrului şi priveşte în spatele animalului. Mîna de lîngă
animal o sprijină pe spatele acestuia, cu cealaltă execută palpaţie superficială, apoi penetrantă, sub
apofizele transverse lombare, observînd sensibilitatea şi rezistenţa la palpatie..
— Animalele mici şi mijlocii se contenţionează, prin imobilizarea capului, în staţiune patrupedală sau
decubit lateral. Examinatorul, plasat în spatele animalului, execută o palpaţie bimanuală şi bilaterală,
degetele mari fiind fixate pe coloana vertebrală iar cu celelalte palpează superficial şi penetrant sub
apofizele transverse lombare. Se urmăreşte: sensibilitatea, rezistenţa la palpare a golului flancului, forma,
volumul, poziţia, sensibilitatea rinichiului. La animalele mari se palpează, prin
exploraţie transrectală, regiunea posterioară a rinichiului sting.
EXAMENUL VEZICII URINARE
La animalele mari, contenţionate în travaliu se palpează superficial apoi penetrant panta flancului sau
regiunea inferioară a pantei, urmărind sensibilitatea şi rezistenţa la palpare. La animalele mici se
palpează, bimanual şi bilateral, înaintea pubisului urmărind sensibilitatea şi reacţia peretelui abdominal
precum şi forma, volumul şi consistenţa vezicii.
La mascul se palpează uretra în lungul feţei ventrale a penisului, urmărind consistenţa şi sensibilitatea,
după ce animalul este contenţionat sever.
La rumegătoare mari, prin palpare transrectală, pe planşeul cavităţii pelvine se examinează vezica urinară.
Cateterismul vezicii urinare. La cabaline — animalele se contenţionează sever în staţiune patrupedală sau
decubit.
La mascul — examinatorul se aşază lateral în dreptul abdomenului şi priveşte în faţă. Mîna de lîngă
animal ţine furoul, iar degetul mîinii opuse se introduce în furou pentru a prinde glandul penisului,
care este exteriorizat, spălat cu apă caldă şi săpun şi dezinfectat. Penisul este ţinut cu un prosop curat.
Cateterul dezinfectat şi uns cu vaselină se introduce prin mişcări fine în uretră şi se împinge pînă la
curbura pelvină, unde ajutorul apasă uşor pe vîrful cateterului, pînă cînd acesta depăşeşte curbura. Cînd
cateterul a ajuns în vezica urinară începe scurgerea urinii.
La femelă, se spală regiunea vulvei şi se dezinfectează. Degetele mijlociu şi arătător se introduc în vagin
şi se îndepărtează buzele vulvei.
In continuare se presează deschiderea uretrei şi se introduce fin degetul arătător în meatul urinar, apoi cu
mîna opusă se introduce cateterul pe sub deget.
La rumegătoare mari tehnica este aceeaşi, dar la mascul se face anestezie epidurală sau sacrală, cu
procaină 2%, pentru întinderea „S"-ului penian. La rumegătoarele mici „S"-ul se destinde prin tracţiuni
uşoare ale penisului.
EXAMENUL URINII
în acest scop se urmăresc:
Cantitatea de urină în 24 h, care este în mod normal de 6—20 1 la taurine, 0,5—1 1 la oaie, 2—4 1 la
porci 0,5 1 la cîinii mari, 40—200 ml la cîinii mici, 100—200 ml la pisică.
Culoarea — Urina se pune într-un cilindru sau vas de sticlă şi se examinează la lumina naturală. La
animalele sănătoase culoarea este galben-brun la cal, galben-deschis la rumegătoare, galbenă la porc,
galbenă cu nuanţe diferite la cîine. în stările de boală urina poate avea următoarele culori:
— galben-închis verzuie pînă la verde-brun, în icter hepatic sau hemolitic;
— lactescentă în cazul măririi cantităţii de grăsimi; se clarifică prin tratare cu eter.
— culoarea cafenie-închisă sau negricioasă apare cînd pigmentul melanic se elimină prin rinichi;
— culoare brun-închis sau neagră se constată în alcaptonurie;
— culoarea roşcată — în hematurîe (sînge), hemoglobinurie (hemoglobînă) şi mioglobinurie.
Hematuria se demarcă de hemoglobinurie utilizînd două metode: sedimentarea (urina suspectă se lasă în
repaus într-un vas de sticlă) şi centrifugarea urinii.
In hematurîe se observă la fundul recipientelor un strat roşu dens format din hematii şi lichidul clar.
— In hemoglobinurie urina este colorată uniform în roşu (hematiile se distrug şi eliberează hemoglobina).
Microhemoragia se apreciază prin centrifugarea urinii.
Provenienţa sîngelui în urină se apreciază prin proba celor 3 pahare.
Se recoltează urină în 3 pahare, o probă la începutul urinării (1), alta la mijloc (2) şi ultima la sfîrşit (3).
Dacă sîngele apare în primul pahar, provine din uretră sau meatul urinar.
— Dacă apare în al 3-lea provine din vezica urinară.
— Dacă apare în toate trei, sîngele provine din rinichi sau bazinet.
Culoarea urinei poate fi modificată şi de medicamente.
Transparenţa urinii se apreciază la lumina naturală, într-un vas de sticlă. La toate animalele urina este
transparentă, cu excepţia calului, la care urina este tulbure datorită prezenţei sărurilor insolubile de calciu.
Tulburarea urinii se datorează, în stările de boală, prezenţei sedimentului provenit din substanţe
anorganice şi organice. Diferenţierea se face prin proba fierberii cînd dispare sedimentul anorganic, iar cel
organic dispare numai prin centrifugare.
Mirosul urinii este caracteristic, aromatic la ierbivore, de supă de carne la cîine, respingător la porc şi
pisică.
Reacţia sau pH-ul urinei se face cu hîrtie indicatoare universală şi este alcalină la ierbivore, acidă la
carnasiere şi variabilă la omnivore,
în funcţie de hrană.
Determinarea albuminei. Proba fierberii — 5 ml de urină se încălzesc la fierbere, apoi se adaugă cîteva
picături de acid boric 10%- Dacă albumina este prezentă se formează o uşoară tulburare (nori), care
dispare la rece.
Determinarea pigmenţilor biliari — într-o eprubetă se introduc 5 ml
urină şi cîteva picături de albastru de metilen 0,1%, se agită brusc. în prezenţa pigmenţilor biliari apare
culoarea verde-închis, proba fiind extrem de sensibilă (proba pozitivă în icter).
Determinarea sărurilor biliare — urina de examinat se pune într-un cilindru şi se presară la suprafaţă
floare de sulf. Dacă floarea de sulf cade la fundul paharului urina conţine săruri biliare (proba este
pozitivă în icter).
Determinarea glicozuriei — într-o eprubetă se amestecă părţi egale de soluţie Fehling I şi II. lin altă
eprubetă se ia o cantitate de urină egală cu cea a amestecului. Ambele eprubete se fierb şi apoi se
amestecă. Apariţia unui precipitat roşu-cărămiziu demonstrează prezenţa glucozei.
DIAGNOSTICUL BOLILOR INTERNE
Supravegherea permanentă a animalelor permite depistarea cît mai precoce a animalelor bolnave. Se
observă, de către îngrijitor şi personalul ajutător, comportarea animalelor, modul de hrănire, îngrijire,
întreţinere şi exploatare. Inspecţia de ansamblu sau de grup se face de cîteva ori pe zi, examinînd atent
animalele care nu reacţionează la apropierea de ele, nu răspund la comenzi sau nu consumă furaje.
In unităţile de producţie este obligatorie descoperirea animalelor în faza preclinică a bolii, prin examene
alergice şi serologice, pentru a institui tratamente corespunzătoare sau aplicarea carantinei.
Dispensarizarea animalelor este o metodă eficientă de depistare precoce a bolilor şi de prevenire a lor. In
acest mod se ţine o evidenţă strictă a tuturor animalelor suspecte de boală sau bolnave, prin registrele de
consultaţie şi internări şi a foii de observaţie clinică. Dispensarizarea pe loturi urmăreşte asigurarea
condiţiile de zooigienă şi alimentaţie, situaţia bolilor în ultimii 2—3 ani, analiza cauzelor de îmbolnăvire,
analiza periodică a întregului grup, acordîndu-se atenţie animalelor cu producţii
mari sau cu predispoziţii pentru îmbolnăvire.
Diagnosticarea cazurilor de boală se face după simptomele de ordin general, manifestate prin stare de
abatere, rămînerea în urma turmei, izolarea de celelalte animale, lipsa poftei de mîncare, tendinţa de a sta
culcate, facies trist, atitudine modificată, scăderea producţiei.
Animalele bolnave se examinează prin marile metode semiologice, metode speciale, completate cu
examen paraclinic.
Medicaţia bolilor interne vizează atît tratamentul afecţiunii cît şi menţinerea marilor funcţiuni vitale,
reducerea febrei, restabilirea funcţionalităţii unor organe şi aplicarea unor metode igieno-dietetice
favorabile, care să grăbească însănătoşirea.
Prin tratamentele aplicate şi urmărind eficacitatea lor, se pot obţine rezultate deosebite în vindecarea
animalelor. Totuşi, dacă nu se observă ameliorări ale stării de boală, se vor schimba schemele de
tratament,
A fiind absolut necesar să se întocmească corect foile de observaţie clinică şi registrul de consultaţie. Se
va avea în vedere şi dezideratul economic;nu se recomandă executarea de tratamente prea costisitoare şi
prea complicate în administrare, mai ales dacă nu există şi un prognostic favorabil
al bolii.
anuria (lipsa totală a secreţiei urinare);