ION CHIUŢĂ

CONSTANTIN RADU
NICOLETA – DORIANA SECĂREANU
ŞERPESCU MARIANA
MARIUS – ANDREI RONCEA

ECHIPAMENTE
ELECTRICE

Editura Electra
 ION CHIUŢĂ
CONSTANTIN RADU
NICOLETA – DORIANA SECĂREANU
ŞERPESCU MARIANA
MARIUS – ANDREI RONCEA

ECHIPAMENTE
ELECTRICE

Editura Electra
 Bucuresti,2008
Cuprins

1. Introducere

2. Contacte electrice
2.1. Generalităţi
2.2. Rezistenţă de contact
2.3. Încălzirea contactelor
2.4. Condiţii admisibile de funcţionare a contactelor
2.5. Aplicaţie

3. Scurtcircuitele în instalaţii electrice

3.1. Generalităţi
3.1.1. Scurtcircuite trifazate
3.1.2. Scurtcircuit alimentat de o sursa de putere infinită
3.2. Concluzii
3.2.1. Cazul în care işoc are valoarea maximă
3.3. Expresiile curenţilor de scurtcircuit apropiat
3.4. Influenţa reglajului automat de tensiune
3.5. Introducere în teoria componentelor simetrice şi a
curenţilor de scurtcircuit
3.6. Analiza diverselor tipuri de scurtcircuite
3.6.1. Scurtcircuite între o fază şi pământ
3.6.2 Scurtcircuit între faze
3.7. Efectul curenţilor nesimetrici
 3.7.1Generatorul electric
3.7.2. Efectele produse de curenţii homopolari
4.Forţe electrodinamice în sisteme de bare ecranate
4.1. Generalităţi
4.2. Regimul normal de exploatare:
4.3. Regimul de scurtcircuit
4.4. Scurtcircuitul bipolar
4.5. Scurtcircuitul trifazat
4.6. Aplicaţie

5.Arcul electric
5.1. Generalităţi
5.2.Caracteristicile arcului electric
5.3.Arcul în întreruptoare
5.4.Efectul de electrod. Efectul de nişă.
5.5.Caracteristica volt-amperică a arcului
5.6. Stabilitatea arcului electric
5.7. Ipoteza Mayr
5.8. Stingerea arcului de curent continuu
5.9. Stingerea arcului de curent alternative
5.9.1.Circuite ohmice.
5.9.2. Circuite inductive.
5.9.3. Întreruperea circuitelor trifazate
5.10. Tensiunea tranzitorie de restabilire
5.11. Fenomene care apar la funcţionarea întreruptoarelor de
la bornele generatoarelor în unele regimuri anormale
5.11.1. Deconectarea în timpul trecerii prin zero a
curentului de scurtcircuit
 5.11.2. Influenţa arcului electric
5.12. Deconectarea circuitelor de curent continuu
6. Izolaţia echipamentelor electrice
6.1. Generalităţi
6.2. Solicitările electrice ale izolatoarelor
6.3. Proprietăţile izolaţiei electrice
6.4. Îmbătrânirea izolaţiei

7. Întreruptoare
7.1. Generalităţi
7.2. Principalele tehnici de întrerupere
7.3. Aparate moderne
7.4. Clasificarea întreruptoarelor de înaltă tensiune
7.5. Întreruptoare pentru bornele generatorului
7.5.1.Întreruperea unei sarcini de la sursa de alimentare
7.5.2. Întreruperea curentului de la generator
7.5.3. Restabilirea tensiunii la sistem
7.5.4.Caracteristica tranzitorie a tensiunii de restabilire
7.5.5. Oscilaţiile pe partea generatorului
7.5.6. Oscilaţiile pe partea transformatoarelor
7.5.7. Scopul şi funcţiunea capacităţilor de protecţie
7.6. Întreruptoare pentru instalaţii de distribuţie la tensiunea
de producere

8. Coordonarea izolaţiei
8.1. Generalităţi
8.2. Descărcătoare
 8.2.1. Eclatoare
8.2.2. Descărcătoarele tubulare
8.2.3. Descărcătoare cu rezistenţă variabilă
8.2.4. Descărcătoare cu suflaj magnetic

9.Transformatoare de curent
9.1. Generalităţi
9.2. Erorile transformatorului de curent
9.2.1. Dependenţa erorilor de curent în funcţie de sarcina
secundară
9.2.2. Dependenţa erorilor în funcţie de parametrii
constructivi
9.3. Transformatoare de curent compensate
9.3.1. Autopremagnetizare prin utilizarea unui şunt
magnetic
9.3.2. Transformatoare de curent în cascadă
9.3.3. Transformatoare de curent magnetice de tip
inductiv
9.3.4. Transformatoare de curent optoelectronice
9.4. Reductoare de intensitate
9.4.1. Caracteristicile erorilor
9.4.2. Factorii de care depind erorile de curent şi de
unghi
9.4.3. Funcţionarea transformatoarelor de intensitate în
gol
9.4.4. Stabilitatea de scurtcircuit a transformatoarelor de
intensitate
9.4.5.Transformatoare de intensitate compensate
10. Transformatoare de tensiune
10.1. Generalităţi
10.2. Erorile transformatoarelor de tensiune
10.3. Construcţii ale transformatoarelor de tensiune
 1. Introducere

Legăturile între centralele de producere a energiei

electrice şi receptoarele de energie electrică se stabileşte prin
intermediul liniilor din reţelele de transport şi distribuţie a
energiei electrice.
Ţinând seama de condiţiile de exploatare şi protecţie,
legătura menţionată nu este rigidă, ci se realizează prin
intermediul aparatelor de comutaţie.
Rolul funcţional al aparatelor de comutaţie este de a
stabili şi întrerupe circuite electrice în condiţii de
funcţionare normală sau anormală în vederea asigurării unei
anumite distribuţii de energie electrică într-un sistem
energetic.
Aparatele de comutaţie trebuie sa deconecteze liniile
de transport sau porţiuni dintr-o reţea în cazul apariţiei unei
solicitări anormale, cum sunt scurtcircuitele.
În acest caz aparatele de comutaţie cu rol de protecţie
– în sensul că deconectarea se face temporizat şi limitează
efectele termice şi electrodinamice ale curenţilor de
scurtcircuit.
Procesele de comutaţie la întreruptoare se realizează
prin intermediul arcului electric.
Închiderea sau deschiderea unui circuit se face prin
deplasarea unei piese metalice, care constituie elementul
mobil al unui contact electric. Arcul electric conduce la
solicitări suplimentare – care sunt utilizate de fabricanţii de
întreruptoare pentru deconectarea acestuia.

Deşi sistemele electroenergetice sunt deja un concept

implementat la scara largă, echipamentele electrice sunt
entităţi mult mai vechi din punct de vedere temporal, iar
fenomenele pentru care au fost proiectate, precum şi a celor
ce apar în urma funcţionării acestora sunt foarte importante
pentru a înţelege principiul de funcţionare al acestora.

1.1.Componente ale sistemului electroenergetic

1.1.1. Generatoarele sincrone sunt maşini rotative cu

înfăşurarea statorică conectată la reţeaua de curent şi
înfăşurarea rotorică alimentată în curent continuu. Acestea
convertesc energia mecanică
a maşinii primare în energie
electrice electrică şi sunt
montate în centrale electrice.
Cand se utilizează energia
dezvoltata de uraniu avem
centrale nuclearo – electrice.
Fig. 1. Componentele unui generator

Energia electrică este produsă sub formă de curent

alternativ trifazat la de curent alternativ trifazat la 50Hz
pentru Europa şi 60Hz pentru America de Nord, Canada,
Japonia, etc.
 Se menţionează că pentru generatoarele de putere
mijlocie şi mare nu s-a ajuns la standardizarea tensiunilor de
producere. De regulă, tensiunea nominală creşte o dată cu
creşterea puterii, pentru a menţine curentul la valori curentul
la valori rezonabile.
Reţeaua electrică este un ansamblul de staţi şi linii
electrice, racordate între ele, care funcţionează interconectat.
1.1.2. Transformatoarele sunt maşini statice prin
intermediul cărora se modifică tensiunea (se ridică sau se
coboară), fiind deci posibilă interconectarea unor reţele cu
tensiuni diferite. Instalaţiile de transformare care realizează
transformarea energiei de la o treaptă de medie tensiune la o
treapta de joasă tensiune (< 1 kV) se numesc posturi de
transformare.

1.1.3. Staţia electrică reprezintă un ansamblu

concentrat de instalaţii electrice şi construcţii anexe, prin
care se poate asigura evacuarea puterii dintr-o centrală
electrică, transformarea energiei la diferite tensiuni sau cu
rol numai de transport la o anumită tensiune numite staţii de
conexiune.

1.1.4. Linia electrică: ansamblu de conductoare,

izolatoare şi accesorii, destinat transportului sau distribuţiei
de energie electrică, la aceeaşi tensiune nominală. Poate fi
aeriană sau în cablu.
 1.1.5. Echipamentele electrice sunt elemente ale
instalaţiilor electrice întrebuinţat pentru producerea,
transformarea, distribuţia şi utilizarea energiei electrice.

Principalele categorii de echipamente sunt:

a) Echipamente de comutaţie automată sau
neautomată a circuitelor electrice. Prin echipamente electrice
specifice configuraţia reţelei este continuu adaptată la
traficul de energie care este permanent controlat

Ca funcţii îndeplinite de un aparat de comutaţie:

• comutaţie = pregătirea, stabilirea(închiderea)
sau întreruperea (deschiderea) de circuite electrice
• protecţie = deconectări şi conectări de circuite,
cu scopul eliminării unor suprasolicitări produse de
incidente, avarii,

După rolul pe care îl au în întreruperea sau comutarea

curenţilor unor circuite, se cunosc ca echipamente de
comutaţie următoarele:

• întreruptoare şi separatoare (IT)

• contactoare şi ruptoare (JT şi MT)
• comutatoare şi controlere (JT)
• prize şi conectoare (JT)
 Întreruptorul de putere de înaltă tensiune – are rolul
de a închide, suporta şi deschide curenţii anormali cum sunt
curenţii de scurtcircuit. Deci întreruptorul de putere este în
acelaşi timp atât aparat de comutaţie, cât şi aparat de
protecţie.

Separatorul de înaltă tensiune – este un aparat de

comutaţie mecanică destinat a închide şi deschide circuite
fără sarcină şi care în poziţia deschis asigură în mod vizibil,
distanţa între elementele de contact. Acest aparat joacă un
rol important în asigurarea protecţiei personalului de
serviciu al centralelor, staţiilor electrice şi a celui care
execută mentenanţa instalaţiilor electrice.

Descărcătorul cu rezistenţă variabilă, oxid de zinc

(ZnO) sau cu coarne reduce solicitarea dielectrică.

Echipamente de protecţie
Echipamentele de protecţie asigură protecţia
împotriva valorilor periculoase (de defect) ale tensiunii şi
curentului

• siguranţe fuzibile
• relee de protecţie
• descărcătoare
 Echipamente limitatoare de curent
Echipamentele limitatoare de curent permit limitarea
curentului de scurtcircuit şi menţinerea unui anumit nivel al
tensiunii în momentul scurtcircuitului cunoscute sub
denumirea de bobine de reactanţă.

Echipamente pentru alimentarea circuitelor de

protecţie şi măsură
• transformatoarele de tensiune
• transformatoarele de curent
• divizoarele de tensiune

1.2. Parametrii aparatelor electrice.

1.2.1. Curenţii nominali ai aparatelor electrice:

În practică se utilizează de regulă seriile R10 şi, mai
rar, R5 pentru normarea valorilor curenţilor nominali:
R10= ( 10 ) =[1; 1.25; 1.6; 2; 2.5; 3.15; 4; 5; 6.3; 8; 10]
10

R5= ( 10 ) =[1; 1.6; 2.5; 4; 6.3; 10]

5

1.2.2. Tensiunile nominale (in kV) pentru

echipamente sunt aferente tensiunilor din reţelele de:
0.4; 0.66; (3); 6; 10; (15); 20; 25; (60); 110; 220; 400; 750

1.3. Elemente ale aparatelor de comutaţie, surselor şi

legăturilor electrice ale LEA şi LEC.
 1.3.1 Contacte electrice
Contactele electrice sunt legături între căile de curent
care asigură o bună trecere a curentului; ele au o rezistenţă
mică, iar încălzirea lor nu depăşeşte limita admisibilă.
Contactele electrice sunt elemente constructive de cea mai
mare importanţă ale aparatelor şi ale instalaţiilor electrice.
Construcţia şi execuţia lor greşită poate cauza pagube foarte
importante.

Contactele sunt
 Rigide (nu se desfac);
 Mobile, ce se desfac;
 Mobile, ce nu se desfac.

Tuturor contactelor li se impun

următoarele condiţii principale:
 siguranţa legăturii de
contact electric (rezistenţa
mecanică )
 stabilitate termică şi
dinamică (încălzire sub
valoarea admisă ) în cazul Fig. 2. Suprafaţa de contact
trecerii îndelungate a curenţilor nominali şi stabilitate
termică şi dinamică la trecerea curenţilor de scurtcircuit
 Întotdeauna legătura de contact se realizează printr-o
suprafaţă. Aparent însă, contactul poate fi de trei feluri:
 Punctiform (ex: sferă-plan, con-plan);
 Liniform (ex: plan-cilindru, după generatoare);
 De suprafaţă(ex. plan-plan).
Suprafaţa aparentă de contact la primele doua este
zero.
Suprafaţa reală de contact este însă diferită de zero la
toate tipurile şi este independentă de forma exterioară a
contactelor. Aceasta se explică prin aceea că suprafaţa
contactelor, oricât de fin ar fi ele prelucrate, prezintă
proeminenţe (fig. 2) şi acestea vin în atingere, într-un număr
şi suprafaţă mai mare, cu cât forţa aplicată contactelor este
mai mare. La mărirea forţei, suprafaţa reală de contact
S = ∑s creşte datorită deformării plastice a materialului. De
F
aceea S= , σ fiind rezistenţa la curgere, deci o mărime
σ
constantă şi cunoscută
În figura 3 a şi b sunt arătate înnădiri cu ajutorul
buloanelor sau şuruburilor trecute prin găuri executate în
bare. Numărul lor depinde de dimensiunea barei. Această
execuţie cere ajustaje bune şi găurirea precisă a barei, mai
ales când se face legătura unui pachet de bare. În figura 3 c
şi d este arătată înnădirea barelor cu eclise şi şuruburi de
strângere (de obicei patru), în acest caz este nevoie să se
găurească barele, ceea ce simplifică montajul şi micşorează
costul execuţiei, în mod analog se execută derivaţii plate cu
ajutorul buloanelor sau şuruburilor care trec prin bare sau cu
ajutorul ecliselor, exemplificat în figura 3 e şi f.

Fig. 3. Exemple de contacte fixe demontabile

 Se face observaţia că în timpul funcţionării, prin
încălzirea şi dilatarea barelor, buloanele de strângere sunt
foarte solicitate, deoarece dilatarea acestora este inferioară
dilatării barelor conductoare. Din această cauză se produce o
deformare permanentă a barelor, o slăbire pronunţată a
presiunii pe contact, urmată de încălzirea excesivă a
contactelor. Pentru a evita aceste consecinţe se vor folosi
întotdeauna rondelele-resort pentru menţinerea presiunii de
contact iar strângerea
şuruburilor se va face cu o
cheie dinamometrică.
În afara contactelor
demontabile, se pot realiza şi contacte nedemontabile, prin
sudare, nituire sau lipire.
Fig. 4. Tipuri de îmbinări
În cazuri speciale, în care
contactele fixe nu se pot folosi
(echipamente cu părţi in mişcare sau
care necesită întreruperi ale circuitelor
de alimentate) se folosesc legături
flexibile. Aceste legături flexibile pot
fi realizare din ansambluri de placi
subţiri de cupru sau chiar conductoare
flexibile. In figura 5 este
exemplificată o astfel de legătură.
Curentul trece prin elementul fix 1 către elementul mobil 2
prin legătura flexibilă 3.
Fig. 5. Contact cu legătură flexibilă
 O astfel de legătură flexibilă se foloseşte şi pentru
execuţia compensatorilor de dilatare a barelor

Unul din parametrii importanţi ai unui contact electric

este rezistenţa de contact.
Rezistenţa de contact este rezistenţa suplimentară
între doua secţiuni ale căii de curent care cuprinde contactul,
fată de rezistenţa care ar exista între aceleaşi secţiuni dacă
contactele ar fi sudate. Aceasta este condiţionată de prezenţa
neuniformităţilor pe suprafaţa metalului şi este o
caracteristică fizică
importantă pentru toate
tipurile de contacte.
În general,
rezistenţa de trecere este
proporţională cu
produsul ρ σ .
Fig. 6. Aspectul liniilor de curent printr-un contact

În domeniul timp, rezistenţa de trecere creşte liniar cu

temperatura, datorită creşterii lui ρ. La temperatura
corespunzătoare deteriorărilor mecanice bruşte ale
materialului, ceea ce are loc, de exemplu, pentru Cu la
temperatura de aproximativ 200°C, rezistenţa de trecere
scade brusc, datorită creşterii suprafeţei totale de atingere a
contactelor. Apoi rezistenţa de trecere creşte din nou datorită
creşterii rezistivităţii, până când suprafeţele se topesc.
Coeficientul de variaţie a rezistivităţii cu temperatura
este aproximativ egal cu:
l  2 
αc = α Rtθ = Rt 0 1 + α (θ − θ0 )  (1)
3  3 
Rezistenţa de contact se datorează parţial unei oxidări
superficiale a contactelor, însă mai ales strangulării liniilor
de curent.

Fig. 7. Strangularea liniilor de curent

Aceasta din urmă este calculabilă. Avem pentru un

loc de contact:
∞ ∞
ρdx ρ 1  ρ
R = 2 R' = 2∫ = −  =
a
2πx 2 π  x  a πa
(2)
 Pentru n locuri de contact rezultă rezistenţa de
R ρ
contact: Rc = = (3)
n nπa
La contacte punctiforme se poate presupune, în mod
idealizat că n=1, sau că n nu creşte cu mărirea forţei de
F
apăsare pe contacte. Cum s=πa2, rezultă că πa 2 =
σ
, deci
F c'
a= este proporţională cu F , deci Rc =
πσ F
La contacte de suprafaţă, dimpotrivă, se poate
presupune, ca un caz extrem, că la mărirea forţei F
suprafeţele individuale de contact nu se schimbă, însă se
modifică numărul lor n, proporţional cu forţa . În acest caz
rezultă:
R ρ c"
Rc = = = (4)
n nπ a F
c"
Faţă de cazurile extreme Rc = şi
F
c'
Rc = , situaţia reală va putea fi exprimată cu relaţia:
F
c
Rc = (m=0,5…1)
Fm
Constantele c şi n sunt date în tabele, în manuale de
specialitate, în funcţie de felul contactelor.
 Se observă deci că rezistenţa de contact nu depinde de
suprafaţa aparentă de contact şi este determinată în primul
rând de forţa de contact. Totuşi, alegerea unor dimensiuni
potrivite pentru contacte este de mare importanţă, pentru a
se putea asigura înmagazinarea căldurii produse în regim
tranzitoriu şi evacuarea căldurii, fără ca temperatura să
crească prea mult.
Pentru asigurarea forţei de contact necesare,
contactele trebuie sa fie prevăzute cu arcuire. Forţa
resortului accelerează sistemul mobil la deschiderea
întreruptorului, fără sa fie însă, bineînţeles, suficientă pentru
a asigura şi îndepărtarea completă a contactelor, pentru care
se cere o altă sursă de energie (resort, aer comprimat, ulei
sub presiune, electromotor, dispozitiv cu bobină solenoidală)
La curenţi mari, rezistenţa de contact trebuie să fie de
ordinul de 10-6Ω, altfel căldura produsă la contacte devine
prea mare. Astfel, la Rc=10-4Ω şi I=1000A se obţine:
P = Rc I 2 = 10 −4 (10 3 ) = 100W
2
(5)

Un alt parametru important pentru contactele electrice

este încălzirea contactelor
Temperatura maximă a contactelor apare în dreptul
suprafeţei elementare
de contact. Ea nu poate
fi măsurată direct. În
cazul configuraţiei din
fig. 8, supratemperatura
la suprafaţa sferei cu raza a se poate calcula însă uşor în
funcţie de căderea de tensiune totală pe perechea de
contacte.
Fig. 8. Contact tip sferă conductoare
Cantitatea de căldură care se produce în emisfera de
dθ
rază x în timpul dt este: dQ = −λ dx Sdt
dθ
S = 2πx 2 R x I 2 dt = −λ Sdt (6)
dx
de unde
Rx I 2 R I2 ρdx
− dθ = dx = x dRx dRx =
λS λρ S
dx
dRtermic = - rezistenţa termică (7)
λS
θ0 R '
I2 I 2 R '2 u '2
− ∫ dθ =
λρ ∫0
R x dR x θ − θ = =
λρ ⋅ 2 2λρ
c o
θc

u' – este căderea de tensiune pe o jumătate de contact

u
u=2u’ deci u' =
2
u2
rezultă θc −θo = (8)
8λρ
Prin măsurarea căderii de tensiune, supratemperatura
contactelor poate fi uşor controlată. Conductibilitatea
1
electrică ρ şi cea termică λ având la bază mişcarea
electronilor sunt proporţionale între ele.
Pentru metale de mare conductibilitate rezultă
ρλ = 2,4 ⋅10 −8 T (9)
T – fiind temperatura în grade Kelvin.
 Astfel de exemple, la u=0,03V când contactele nu se
încălzesc mult T=290 K se obţine
0.032 (10)
θ −θ =
c o = 16°
8 ⋅ 2.4 ⋅ 10 −8
Astfel
- la u=0.12-0.3 V contactele din Cu se înmoaie
- la u=0.43 V contactele din Cu se topesc la
suprafaţa de contact θ = 0165°C
În urma topirii contactelor în punctele de contact,
suprafeţele elementare de contact se măresc, astfel încât θ şi
u nu mai cresc, decât dacă contactele se îndepărtează. Atunci
se poate produce vaporizarea contactelor şi un arc între ele,
cu o tensiune de arc în jur de 10V. Prin arc se produce un
transport de metal între contacte, perlarea şi uzura
contactelor.

2.4.Condiţii admisibile de funcţionare a contactelor

La trecerea curentului nominal de durată, încălzirea

contactelor nu trebuie sa depăşească temperatura
conductorului. Deoarece în contact se dezvoltă o cantitate de
căldură mai mare decât în conductor, pentru eliminarea
acestei călduri trebuie mărită suprafaţa de disipare a
contactului.
Pentru o stabilitate îndelungată şi a siguranţei în
funcţionare a contactului temperatura lui nu trebuie să
depăşească temperatura maximă admisibilă.
 Temperatura maximală admisibilă de durată a
contactelor este funcţie de tipul contactului şi mediu în care
funcţionează.
Considerând că temperatura mediului ambiant este de
+35°C
- temperatura maximă 70-90°C
- pentru contactele care nu se desfac θmax=80°C
- pentru contactele de întrerupere θmax=75°C
- pentru contactele în ulei θmax=90°C
- pentru contactele de legătură ale barelor
θmax=70°C
Pentru contactele de legătură ale barelor de legătura
generator-transformator temperatura se consideră
temperatura admisibilă de 75° la temperatura mediului
ambiant +25°C.
Dimensionarea suprafeţei de contact pentru bare de
Cu se poate determina funcţie de densitatea de curent
admisibilă. Pentru alegerea densităţii de curent admisibilă
funcţie de suprafaţa totală de contact, în cazul curenţilor de
sarcină se poate folosi relaţia:
ρ = [ 0.31 − 1.05( I − 200 ) ] ⋅ 10− 4 A 2 (11)
mm
De regulă se adoptă
I<200 A => δ = 0.31⋅ 10 A 2
−4
mm
−4 A
I>2000A => δ = 0.12 ⋅ 10
mm 2
 În cazul scurtcircuitelor în contacte apare o forţă de
respingere la contacte care tinde să deschidă contactul. Forţa
se datorează existenţei curenţilor de sensuri diferite la
separarea contactelor.
D
F = Ki soc
2
ln ⋅10 −7 N
d
(12)
d – diametrul suprafeţei de trecere a curentului, după
anumiţi autori se poate lua (0,1- 0,2 cm)
K – 1,2 determinat experimental
Dacă nu este asigurată o anumită presiune de contact,
atunci la apariţia curenţilor de scurtcircuit sau cuplarea pe
scurtcircuit, respingerea contactelor capătă caracter
devibraţii. Prin aceasta apare arcul electric care poate
conduce la topirea şi sudarea contactelor. Valoarea
curentului de sudare depinde de material şi de de forţa de
apăsare.\
I sud = K F K - constanta care depinde de
material
Topirea contactelor şi pericolul de sudare se
accentuează în special când suprafeţele de contact vin în
contact pentru a închide un circuit în care circulă un curent
de mare intensitate.
Anularea vibraţiei armăturii contactoarelor de curent
alternativ.
∧ 2 ∧2
∧ Φ sin 2 ωt Φ (1 − cos 2ωt )
Φ = Φsin ωt F= = (13)
2 µ0 S d 4 µ0 S d
 ∧
Dacă se înlocuieşte Φ = 2Φ, obţinem:
Φ 2
Φ cos 2ωt
2
F= − (14)
2 µ0 S d 2 µ0 S d
Componenta alternativă a forţei conduce la vibraţii ale
armăturii mobile. Din această cauză se produce deteriorarea
armăturilor şi arderea contactelor. Înlăturarea vibraţiilor se
face prin împărţirea fluxului în două fluxuri decalate ca fază.
Pentru aceasta, polul electromagnetic se împarte în doua
părţi, pe una dintre părţi se îmbracă o spiră de Cu în
scurtcircuit. Fluxul care trece prin spire în scurtcircuit Φ2,
produce în ea o tensiune electromotoare.
Eecran= − jωΦ care este decalată în urmă cu 90° faţă
2

de flux.
Curentul în spira în scurtcircuit şi forţa magnetică de
demagetizare se determină cu ajutorul rezistenţei active a
ecranului şi sunt egale:
− jω
I ecran = Fecran = Φ2 (15)
Recran
− jω
Coeficientul Recran este partea reactivă a reluctanţei
magnetice complexe a circuitului magnetic; reluctanţa
întrefierului este partea activă a reluctanţei complexe.
Tensiunea magnetomotoare a înfăşurării electromagnetului F
produce fluxul Φ. O parte din acest flux Φ1 care corespunde
ca fază cu tensiunea magnetomotoare a înfăşurării. Cealaltă
parte a fluxului care trece prin polul ecranat, fluxul Φ2
datorată existenţei părţii reactive a reluctanţei magnetice
rămâne în urmă ca fază faţa de fluxul Φ1 co un anumit unghi
Θecran. Tensiunea electromotoare, care acţionează în spira
ecran, curentul prin spiră şi tensiunea magnetomotoare F ecran
rămâne în urma lui Φ2. Suma geometrică a tensiunii
magnetomotoare a înfăşurării şi a spirei în scurtcircuit este
egală cu tensiunea magnetomotoare în întrefier la polul
ecranat.
Din diagrama vectorială unghiul de decalaj dintre
fluxurile Φ1 şi Φ2 este egală:
Fecran ω
Θecran = arctg = arctg
Uδ 2 Recran Rmδ 2 de aici rezultă
expresiile tensiunilor:
∧ ∧
Φ1 (t ) = Φ1 sin ωt Φ2 (t ) = Φ2 sin(ωt − Θecran )
Dacă se determină forţele pentru fiecare flux conform
formulei Maxwell se obţine pentru constanta:
1  Φ 12 Φ 22 
F ' em =  + 
2µ 0  S1 S 2 
1  Φ12 Φ 22 
F ' 'em =  cos 2ωt + cos( 2ωt − 2Φ ecran ) 
2µ 0  S 1 S2  (16)
Φ 2
Φ 2

Dacă S = S ; Φecran = 45° atunci panta periodică din

1 2

1 2

forţa de atracţie se reduce de două ori iar pentru Φecran = 90°

va fi egală cu zero.
Materialele metalo-ceramice formate din pulbere de
Ag sau Cu, amestecată şi presată cu pulbere de W sau Mo.
Liantul de Ag sau Cu asigură conductibilitatea electrică şi
termică ridicată, iar partea de W sau Mo rezistenţa la
acţiunea arcului.

Contacte utilizate la comutaţia puterilor mari

La această exploatare, contactul de durată trebuie ferit
de acţiunea arcului electric.
De aceea, în comutaţie apare un precontact care preia
solicitarea produsă de arcul electric, atât la închidere cât şi la
deschidere.
Executarea contactelor mobile ale întreruptoarelor
reprezintă o problemă dificilă, având în vedere că acestea
trebuie să funcţioneze sigur la curenţi mari de regim normal
şi la regim de scurtcircuit.

2.5. APLICAŢIE
 Două bare rotunde, din Cu, la capete sunt prelucrate
sub formă de semisferă cu raza r=40 mm şi sunt comprimate
cu o forţă P=98N. Să se determine rezistenţa de contact.
N
E = 11.8 ⋅1010
m2
P⋅r 98 ⋅ 40 ⋅ 10−3
a = 0.863 = 0.863 = 2.76 ⋅ 10− 4 m
E 11.8 ⋅ 10 10

P 98 N
σ= 2= ⋅ 108 = 409 ⋅ 106 2
πa π ⋅ 2.76 2
m
Pentru Cu moale efortul unitar de strivire este
6
N
σs = 383 ⋅10 deci va avea loc o deformare plastică.
m2
P 98
a= = = 0.276 ⋅10 −3 m
πσ s π ⋅ 383 ⋅106
ρ 1.78 ⋅ 10−8
RST = = = 1.92 ⋅ 10−5 Ω
π ⋅ a π ⋅ 0.285 ⋅ 10 −3

1.4. Suprasolicitări în instalaţiile electrice

 1.4.1. Scurtcircuitele în intalaţii electrice
Scurtcircuitele în sistemele electrice apar din cauza
deteriorării izolaţiei conductoarelor, din cauza înlăturării
izolaţiei sau din cauza atingerii accidentale a conductoarelor
între ele şi/sau cu pământul. Deteriorarea mecanică a
izolaţiei poate apare, de exemplu, din următoarele cauze:

 Ruperea izolatoarelor suport ale aparatelor montate

în staţii
 Distrugerea izolaţiei cablelor la săpături
 Căderea stâlpilor sau ruperea conductoarelor la
liniile electrice aeriene, etc.
Poate apărea distrugerea izolaţiei în cazul
supratensiunilor, de exemplu, în cazul loviturilor direct de
trăsnet în conductoarele liniilor electrice aeriene sau în
staţiile exterioare.
Scurtcircuitele pot apărea şi din cauza pasărilor sau
animalelor.
Efectele scurtcircuitelor sunt variabile, depinzând de
tipul şi durata scurtcircuitului, locul din instalaţie unde s-a
produs ca şi de puterea de scurtcircuit a sursei.
Efectele includ:
- la locul defectului, prezenţa arcului electric, determinând:
• deteriorarea izolaţiei;
• topirea conductoarelor;
• incendii sau afectarea vieţii
- pe circuitul defect, forţe electrodinamice conducând la
 • deformarea barelor;
• deconectarea cablurilor;
• creşterea excesivă a temperaturii prin efect Joule cu
riscul deteriorării izolaţiei.
• goluri de tensiune pe durata necesară izolării
efectului, durată care poate fi de la câteva milisecunde
la câteva sute de milisecunde;
• deconectarea unei părţi a reţelei, mărimea acesteia
depinzând de modul de proiectare şi de selectivitatea
dispozitivelor de protecţie;
•instabilitate dinamică şi/sau pierderea sincronismului
maşinilor electrice;
• perturbaţii ale circuitelor de control şi monitorizare,
etc.

Datorită scurtcircuitelor elementele sistemului sunt

străbătute de curenţi care au valori mult mai mari decât
curenţii normali de funcţionare şi în acelaşi timp apar şi
căderi mari de tensiune. În sensul extinderii avariei
elementul defect al sistemului trebuie izolat cât mai repede.
Izolarea trebuie să fie făcută de cel mai apropiat întreruptor
de locul de defect.

Dacă elementul defect nu este înlocuit cu un element

de rezervă, sau calea de curent nu este cu alimentare dublă,
consumatorii rămân nealimentaţi, fapt ce implică posibile
pierderi materiale sau chiar de vieţi omeneşti.
1.4.2. Calculul curenţilor de scurtcircuit este necesar pentru:
  Alegerea aparatelor de înaltă tensiune
 Alegerea mijloacelor de limitare a curenţilor de
scurtcircuit
 Proiectarea şi reglarea protecţiilor prin relee
Pentru rezolvarea primelor două probleme este
suficient un calcul aproximativ al curentului de scurtcircuit
trifazat şi destul de rar curentul de scurtcircuit bifazat.
Mărimea curenţilor de scurtcircuit este funcţie de
foarte mulţi factori dependenţi de configuraţia S.E.N.
La calcule practice de scurtcircuit se fac următoarele
ipoteze simplificatoare:
 Se consideră sistemul trifazat simetric
 Se consideră scurtcircuitele metalice
 Nu se consideră saturarea circuitelor magnetice,
ceea ce face să se considere toate reactanţele constante (nu
depind de curent)
 Se consideră că toate tensiunile electromotoare
ale generatoarelor sunt în fază în tot timpul scurtcircuitului
 Se neglijează curenţii de magnetizare ai
transformatoarelor şi autotransfomatoarelor
 Se neglijează admitanţele capacitive ale liniilor
de înaltă tensiune
1.4.2.1. Determinarea curenţilor în ipoteza unui scurtcircuit
trifazat

În cazul scurtcircuitelor metalice curenţii de

scurtcircuit trifazaţi sunt simetrici iar la locul scurtcircuitelor
tensiunea este egală cu zero.
În cazul scurtcircuitelor trifazate reţeaua rămâne
simetrică deoarece suma geometrică a curenţilor cât şi a
tensiunilor este egală cu zero.

Fig. 9. Circuitul model şi diagrama fazorială

Unghiul φk se stabileşte funcţie de valoarea rezistenţei

şi a inductanţei din circuit.
x g + xe
tgϕk = (1)
rg + re
 Simetria curenţilor de scurtcircuit trifazaţi a permis să
se calculeze curenţii pe o singură fază, iar în calcule să se
folosească scheme monofilare.

xΣ = x g + xe rΣ = rg + re (2)

1.4.2.2. Scurtcircuit alimentat de la o sursă de putere infinită

Sursa de putere infinită este o sursă ipotetică care se

caracterizează prin aceea că impedanţa sa proprie este nulă
şi tensiunea sa are, la frecvenţă constantă, o amplitudine
constantă.
Ne vom referi la schema din figura 10 unde în punctul
K se produce un scurtcircuit trifazat metalic.

Fig. 10. Circuitul electric pentru scurtcircuit trifazat

 După apariţia scurtcircuitului, schema se descompune
în doua circuite independente, din care unul rămâne conectat
cu sursa iar al doilea formează un circuit închis.
Deoarece impedanţa circuitului rămas conectat la
sursă s-a micşorat, curentul în circuit trebuie să crească; în
general se modifică şi decalajul acestuia.
Să presupunem că există curenţii I pA , I pB şi I pC
care corespund noului regim stabilizat în acest circuit. În
orice moment, pentru faza A se poate scrie ecuaţia:
di A di di
u A = Rk iA + L +M B +M C (3)
dt dt dt
care, având în vedere relaţia iA+iB+iC=0 scrisă iB+iC=
-iA se poate scrie
di
u = Rk i + Lk
dt
, unde Lk=(L-M) este inductivitatea
rezultantă a fazei.
Introducerea acestor inductivităţi permite să se scrie
ecuaţia diferenţială de echilibru în aceeaşi formă ca şi
pentru un circuit monofazic.

Curentul anterior apariţie scurtcircuitului îl vom nota

cu iant.
u = umax sin(ωt −α)
umax
iant = I max ant sin(ωt − α − ϕ ) = sin(ωt − α − ϕ ) (4)
Z
R 2 + ( Lω)
2
Z =
R = RK + R '
 L = LK + L"
Lω
tgϕ =
R
La momentul t=0 apare un scurtcircuit undeva în
reţea. Atunci între sursă şi locul de scurtcircuit apar alte
valori ale rezistenţei şi inductanţei şi anume RK şi LK.

Ne interesează alura curentului în funcţie de timp.

Ecuaţia care redă fenomenul este:
di post
RK i post + LK = umax sin(ωt − α ) (5)
dt
Avem o ecuaţie de ordinul întâi cu coeficienţi
constanţi soluţia particulară:

I max post sin(ωt −α −ϕK ) , unde

Um
I max post = Z K = RK + ( LK ω )
2 2
ZK
LK ω
(6) tgϕK =
RK

Soluţie fără membrul doi:

t LK
− T =
C ⋅e T
RK
(7)
 Soluţia ecuaţiei diferenţiale este:
t
−
i post = I max post sin(ωt − α − ϕK ) + C ⋅ e T (8)
Constanta C se determină din condiţiile iniţiale şi
anume, la t=0 valoarea anterioară trebuie să fie egală cu
valoarea post avarie.
La momentul (0-) înainte de apariţia defectului
I ant ( 0− ) = I max ant sin( −α −ϕ) = −I max ant sin(α +ϕ)
I post ( 0+ ) = I max post sin( −α −ϕK ) + C
rezultă
C = I max post sin(α +ϕK ) − I max ant sin(α +ϕ) (9)

Soluţia generală a ecuaţiei rezultă

t
[ ]
i post = I max post sin(ωt − α − ϕK ) + I max post sin(α + ϕK ) − I max ant sin(α + ϕ ) ⋅ e
−
T

(10)

Fig. 11. Componentele curentului de scurtcircuit trifazat simetric

 Curentul de scurtcircuit iposterior are două componente:
− o componentă alternativă sinusoidală de
frecvenţă identică cu cea a sursei de alimentare, constantă,
stabilizată, care se numeşte componentă periodică;
− o componentă amortizată de curent continuu
numită componenta aperiodică

Componenta aperiodică apare deoarece în circuite cu

inductanţe curentul nu poate varia brusc.
Din relaţia 3 se vede că valoarea iniţială a
componentei aperiodice este funcţie de unghiul α care dă
momentul apariţiei scurtcircuitului. Scurtcircuitul poate
apare când tensiunea trece prin zero adică α=0. Dacă
scurtcircuitul apare când tensiunea este maximă, atunci
π
α= .
2

În acest caz în care işoc are valoarea maximă valoarea

constantei C este maximă. C este maximă dacă Iant este egal
cu zero. Valoarea iniţială a componentei aperiodice este
maximă dacă în momentul apariţiei scurtcircuitului, circuitul
funcţiona în gol. C este maxim când I max post se suprapune
peste axa verticală adică proiecţia are valoarea maximă.
π π
Aceasta are loc pentru α + ϕK =
2
adică α = 2 − ϕK , φK este
decalajul curentului de scurtcircuit după defect. La calculul
curenţilor de scurtcircuit se neglijează rezistenţa (rezistenţa
liniei). Se consideră deci curenţii de scurtcircuit ca fiind pur
inductivi.
π
Dacă ϕK =
2
atunci rezultă α=0. Deci se obţin
condiţiile cele mai periculoase: când circuitul este în gol şi
când tensiunea trece prin zero α=0.
i post = I max post sin(ωt − α − ϕ K ) +
t
[I
max post sin(α + ϕ K ) − I max ant sin(α + ϕ ) ⋅ e ] −
T

π
Pentru Iant=0 şi ϕK = 2 , ipost devine:
 − 
t
π
i post = I max post −cos(ωt +α) +cos α⋅e T  pentru α=
  2
componenta aperiodică este egală cu zero.

π
Pentru α=0, Iant=0 şi ϕK =
2
, ipost devine

 π − 
t
i post = I max post − sin(ωt − ) + e T 
 2 
I max post = 2 I SC 0 , deci
π −
t
i post = I max post sin(ωt − ) + I max post e T
2

Calculul componentei de şoc

π π 1
ωt = π t= = = = 0,01s
ω 2πf 100
 1 1
T = = = 0,02 s
f 50
 −
0 , 01

isoc = 2 I SC 0  − cos 0, 01 ⋅3,14 +e T 

 
 −
0 , 01

isoc = 2 I SC 0 
1 +e
T  = 2 I SC 0 K

 
unde K – coeficientul de şoc. T poate avea valori între
0 şi ∞.

Fig. 12. Dependenţa coeficientului de şoc de raportul R/X

Când T=0 LK<<R K=1
T=∞ LK>>R K=2

În practică de obicei T=0.05s şi K=1.8, rezultă

isoc = 2 ⋅1.8 ⋅ I SC 0 .
 Relaţiile scrise anterior sunt valabile pentru
scurtcircuite depărtate de generator. În aceste cazuri,
impedanţa reţelei este preponderentă în raport cu impedanţa
generatorului. Dacă scurtcircuitul este apropiat de generator,
curentul debitat de generator este un multiplu al curentului
nominal. Reactanţa generatorului comportă valori variabile
în timp, şi anume: reactanţa subtranzitorie, tranzitorie şi
sincronă.

Valorile curenţilor de scurtcircuit apropiat de

generatoare se verifică prin statii de încercări (laboratoare de
încercări). Staţiile de încercări folosesc generatoare sincrone
pentru producerea curentului intens necesar verificării
capacităţii de rupere a aparatelor electrice sau verificării
stabilităţii termice şi electrodinamice. În acest caz
scurtcircuitul depinde de construcţia generatorului sincron
care poate fi fără bare amortizoare şi fără poli masivi. În
cazul unui scurtcircuit apropiat de generator expresia
curentului de scurtcircuit este următoarea:
 −
t

i = 2 ( I SC 0 −I ∞) sin (ωt −α −ϕK ) ⋅ e T2 +



−
t

unde:
I ∞sin (ωt −α −ϕK ) +I SC 0 sin(α +ϕK ) ⋅ e T



- este valoare efectivă a curentului de şoc,
I SC 0
componenta de curent alternativ.
 T2 - constanta de timp a amortizării componentelor de
curent alternativ, corespunzătoare reactanţei tranzitorii a
generatorului sincron
I∞ - valoarea efectivă a curentului de scurtcircuit de
durată
T – constanta de timp a amortizării componentei de
curent continuu (curent aperiodic)
Valoarea cea mai mare a curentului de şoc se obţine
π
pentru α + ϕK =
2
Amplitudinea componentei periodice este determinată
atât de variaţia tensiunii electromotoare (t.e.m.) a
generatorului cât şi de variaţia reactanţei acestuia. După
amortizarea curenţilor liberi din înfăşurările generatorului,
curentul periodic se stabilizează la o anumită valoare (I∞),
mai mică decât valoarea iniţială cu cât scurtcircuitul este mai
apropiat de sursă.
Dacă generatorul are RAT, acesta sesizează scăderea
tensiunii la borne şi comandă creşterea tensiunii de excitaţie,
deci a t.e.m. Constanta de timp a RAT determină o oarecare
întârziere a fenomenului de creştere a amplitudinii
curentului de scurtcircuit conform figurii 13.
Determinarea expresiei curentului de scurtcircuit în
cazul alimentării de la o sursă de putere finită implică
studiul comportării generatorului sincron în regim
tranzitoriu.
 −
t −
t

isoc = 2 I SC 0 e T −( I SC 0 − I ∞ ) cos ωt ⋅ e T2 − I ∞ cos ωt 

 

Fig. 13. Curentul total şi componentele sale, în cazul scurtcircuitului trifazat simetric
la bornele generatorului fără înfăşurări de amortizare şi care funcţiona, anterior
producerii defectului, în gol

3.4. Influenţa reglajului automat de tensiune

Reglajul automat de tensiune, efectuat cu dispozitive

speciale, are drept scop menţinerea tensiunii la bornele
generatorului la valoarea dorită. Indiferent de principiul
constructiv, regulatorul automat de tensiune – R.A.T. –
acţionează asupra excitaţiei generatorului pentru anularea
abaterii tensiunii de la valoarea prescrisă. În regim de
scurtcircuit, tensiunea la bornele generatorului se micşorează
mai mult sau mai puţin, în funcţie de locul unde s-a produs
defectul. Ca urmare, RAT sesizând reducerea tensiunii, intră
în funcţiune şi măreşte nivelul de excitaţie pentru a readuce
tensiunea la valoarea prescrisă. Restabilirea tensiunii nu este
posibilă întotdeauna deoarece nivelul de excitaţie nu poate
creşte nelimitat, existând o valoare plafon, căreia îi
corespunde o t.e.m. limită – Eqlim. Dacă scurtcircuitul este
mai îndepărtat, prin ridicarea nivelului de excitaţie, se poate
restabili tensiunea nominală la bornele generatorului; în caz
contrar, deşi excitaţia este la valoarea plafon, tensiunea la
bornele generatorului este mai mică decât cea nominală. În
particular, în cazul scurtcircuitului la bornele generatorului,
tensiunea acestuia este nulă.
Va exista o anumită valoare a impedanţei de
scurtcircuit exterioare, numită impedanţă critică Z cr, care
delimitează cele două situaţii.
Pentru determinarea impedanţei critice se face
următorul raţionament:
a) Dacă impedanţa exterioară până la locul defectului
este mai mică decât cea critică, generatorul funcţionează cu
excitaţia plafon, cu t.e.m. limită Eqlim, iar curentul de
scurtcircuit stabilizat poate fi determinat cu relaţia:

(1)
b) Dacă impedanţa exterioară este mai mare decât
valoarea critică, generatorul funcţionează cu un nivel de
excitaţie sub plafon, având la borne tensiunea nominală.
Curentul de scurtcircuit stabilizat are expresia:

(2)
c) Dacă impedanţa exterioară este egală cu valoarea
critică, generatorul funcţionează cu excitaţia plafon care, în
acest caz, îi asigură la borne tensiunea nominală. Ca urmare,
curentul de scurtcircuit stabilizat se poate determina cu
oricare din relaţiile (1) sau (2), rezultând aceeaşi valoare:

(3)
Înlocuind în relaţia (3) Rext.cr = Zcrcosφ şi Xext.cr =
Zcrsinφ şi ordonând după Zcr se obţine ecuaţia:

de unde rezultă impedanţa critică:

(4)
Din relaţia (4) se constată că, pentru un anumit
argument φ, impedanţa critică este funcţie numai de
parametrii generatorului: Xd, Eqlim şi Un.
În concluzie, în cazul generatoarelor prevăzute cu
RAT, la determinarea curentului de scurtcircuit stabilizat, se
foloseşte fie t.e.m. plafon Eqlim, fie tensiunea nominală la
borne Un, după cum impedanţa exterioară până la locul
defectului este mai mică, respectiv mai mare decât
impedanţa critică.
În cazul particular la generatoarelor fără RAT,
curentul de scurtcircuit stabilizat se determină cu relaţia (3)
în care se consideră t.e.m. a generatorului existentă în
momentul producerii defectului, Eq. Dacă aceasta nu se
cunoaşte atunci poate fi determinată aproximativ cu relaţia:
în care U, I şi φ sunt mărimile corespunzătoare regimului
anterior producerii scurtcircuitului.

a)

b)
Fig. 14. Regimul tranzitoriu de scurtcircuit în cazul
generatorului sincron cu şi fără RAT
Generator sincron cu bare de amortizare sau cu poli
masivi
În acest caz la apariţia curentului de scurtcircuit se
produc curenţi de inducţie în barele de amortizare şi curenţi
turbionari în piesele masive ale rotorului, iar reactanţa
generatorului în această etapă iniţială se numeşte reactanţă
subtranzitorie. Expresia corespunzătoare a curentului de şoc
este:
  t t

( )
− −
i = 2  I p0 − I a sin (ωt −α −ϕK ) ⋅ e T1 +( I a − I ∞) sin (ωt −α −ϕK ) ⋅ e T2 +


−
t

+I ∞ sin (ωt −α−ϕK ) +I p0 sin(α+ϕK ) ⋅e T


Unde T1 este constanta de timp corespunzătoare
reactanţei subtranzitorii. Şi în acest caz curentul de şoc are
π
valoarea maximă pentru α + ϕK =
2
, când expresia curentului
de scurtcircuit devine:
 t t t

( )
− − −
i = 2 I p0 e T − I p0 − I a cos ωt ⋅ e T1 − ( I a − I ∞ ) cos ωt ⋅ e T2 − I ∞ cos ωt 

 


Fig. 15. Curentul total şi componentele sale, în cazul scurtcircuitului trifazat simetric
la bornele generatorului cu înfăşurări de amortizare şi care funcţiona, anterior
producerii defectului, în gol
1.4.2.3. Analiza diverselor tipuri de scurtcircuite
 Fig.19. Diferite tipuri de scurtcircuite:
1) 3FN -trifazat cu punere la pământ ; 2) 3F - trifazat fără punere la pământ;
3) 2FN - bifazat cu punere la pământ; 4)2F - bifazat fără punere la pământ;
5) FN - monofazat

Scurtcircuite între o fază şi pământ

 Fig. 20. Schema scurtcircuitului monofazat

Fig. 21. Fazorii pentru scurtcircuit monofazat

S-a presupus că, prin fazele S şi T nu mai trece deloc

curentul electric, tot curentul circulând prin faza R.
 Fig. 22. Sisteme de fazori caracteristice defectului
I R = I R+ + I R− + I R 0 IS = I S+ + IS− + IS 0 IT = IT + + IT − + IT 0

Scurtcircuit între faze

În figura 23,a se arată un scurtcircuit bifazat între fazele S şi

T, iar în figura 23,b se prezintă vectorii de curent pentru
acest timp de scurtcircuit.
 a)

b)

Fig. 23. Sistemele de

fazori caracteristice
scurtcircuitului
bifazat
1.4.3.
Efectul
curenţilor de
scurtcircuit
nesimetrici
Când un
generator debitează pe o sarcină trifazată simetrică, în
înfăşurările sale vor exista numai curenţi de succesiune
directă. În cazul în care generatoarele debitează pe sarcini
nesimetrice, vor apărea atât curenţi de succesiune directă cât
şi de succesiune inversă. Dacă apare şi un scurtcircuit cu
punere la pământ, vor apare şi curenţi de succesiune
homopolară.
Componentele de succesiune directă şi homopolară nu
creează probleme, dar apariţia unor curenţi relativ mici de
secvenţă inversă (0,08-0,15 din curentul nominal) va
provoca defectarea rapidă a rotorului.
Un curent de succesiune inversă are o succesiune a
fazelor R,T,S în sens antiorar sau sens trigonometric. Aceşti
curenţi vor produce un flux de rotaţie inversă în generator.
Rotorul învârtindu-se în sensul direct, normal, va întretăia şi
liniile acestui câmp magnetic care se roteşte în sensul invers
faţă de cel din generator. În consecinţă, în miezul rotoric se
vor induce curenţi cu frecvenţa de 100 Hz (presupunând că
frecvenţa nominală era de 50 Hz).
Datorită efectului pelicular, aceşti curenţi vor circula
la suprafaţa miezului rotoric, producând o mare cantitate de
căldură, aceştia putând să avarieze rotorul într-un timp foarte
scurt.
 Fig. 24. Liniile de câmp ce se închid prin rotor

S-a menţionat că, generatorul poate suporta, în mod

continuu, curenţi de succesiune inversă de ordinul 0,08-0,15
din curentul nominal. Dacă apar valori de curent de
succesiune inversă mai mari decât aceste valori limită, se
produce o încălzire rapidă, proporţională cu produsul I −2 ⋅ R .
Cantitatea de căldură este dependentă de timp I −2 ⋅ R ⋅ t . Cum
R se presupune constant, încălzirea va depinde practice de
I −2 ⋅ t. Producătorii de echipamente electrice garantează o
valoare admisibilă a mărimii I −2 ⋅ t , pentru funcţionarea
sigură a rotorului.
 Spre exemplu, să presupunem că, pentru un anumit
generator, se specifică valoarea I −2 ⋅ t =3. Dacă un curent de
succesiune inversă de 0,5 unităţi relative trece prin
înfăşurările statorice, rotorul va fi avariat in 12 secunde,
calculul acestui timp făcându-se astfel:
Se dă I −2 ⋅ t =3.
3 3
Introducând I-=0,5, va rezulta t = I 2 = 0,52 = 12s . Dacă
−

mărimea lui I- ar fi fost de 2 (200% faţă de curentul

3
nominal), avarierea s-ar fi produs în t= = 0,75s .
22
Generatoarele mari au factori I −2 ⋅ t =2,5-10s, iar cele mici,
până la 30s.
Încălzirea prin curenţi se succesiune inversă apare
atunci când un generator este supus unor curenţi de
succesiune inversă de mărime mare care persistă un timp
îndelungat.
Aceasta se întâmplă când:
 Scurtcircuitele sau alte defecte nu sunt
înlăturate rapid;
 Un conductor se arde sau se rupe, lăsând în
serviciu numai două faze (de exemplu S şi T). Curentul S-T
care trece prin generator este format din cantităţi egale de
componente de succesiune directă şi inversă.
 Unele procedee incorecte de testare , care
produc curenţi neechilibraţi în generator, sunt lăsate să
persiste pentru perioade de timp lungi
 Generatoarele sunt prevăzute împotriva valorilor de
curent invers ce le pot provoca avarii şi aceasta se realizează
folosind relee care reacţionează la apariţia unor valori
excesive ale lui I −2 ⋅ t . Este prevăzută o protecţie care
reacţionează când este depăşită în mod continuu valoarea
limită a lui I- (în mod obişnuit 8-15% din curentul nominal,
pentru generatoare mari) şi care comandă declanşarea
generatorului.
Efectele produse de curenţii homopolari sunt
evidentiate de fluxurile produse în generator de curenţii
homopolari care nu vor urma traseele normale sub formă de
buclă închisă deoarece aceşti curenţi nu sunt defazaţi între ei
cu 120°. Fluxurile produse de curenţii homopolari se
îndreaptă toate spre centrul rotorului.

Fig. 25. Schemă a generatorului reprezentând fluxurile produse de

curenţii homopolari
Fig. 26. Scurtcircuit fază cu pământul pe linie, producând scurtcircuit
de tip faza-faza in generator

În figura 25 se arată fluxul indus de fiecare fază,

îndreptându-se radial, spre centrul rotorului.
Aceste fluxuri trebuie să formeze bucle închise,
complete. Să remarcăm că, aceste bucle trec din exteriorul
spre interiorul rotorului şi apoi longitudinal , înainte de a se
întoarce spre sursă, prin lagăre, etanşările de hidrogen şi
carcasa metalică.
Pentru că un scurtcircuit cu punerea la pământ se
rezolvă, de obicei, în răstimpul câtorva cicluri, aceste fluxuri
nu produc, de obicei, defecte majore – cu o singură excepţie.
Această excepţie este în cazul în care, arborele a devenit
magnetizat longitudinal şi valoarea magnetismului remanent
este suficient de mare. În timpul funcţionării ulterioare, acest
magnetism remanent poate induce curenţi turbionari în
lagăre şi în etanşările de hidrogen. Aceşti curenţi pot avaria
suprafeţele delicate ale lagărelor şi etanşărilor. Singura
modalitate de a demagnetiza rotorul este de a aplica un câmp
magnetic invers, care va furniza forţa necesară de
demagnetizare.
 Generatoarele care distribuie energia la tensiunea de
producere sunt legate direct (fără transformatoare bloc) la
sistemul de distribuţie. Deci defectele cu punere la pământ
apărute în generator sau în sistem vor produce în generator
curenţi homopolari (dar şi direcţi şi inverşi). Toate
generatoarele mari sunt conectate la sistem, folosind
transformatoare ridicătoare de tensiune, având primarul legat
în conexiune triunghi şi secundarul cu conexiune stea.

Solicitările date de apariţia unui scurtcircuit, în funcţie

de apropierea, de efectul acestora şi de implicaţiile directe
ale acestora se împart în:
 solicitări mecanice – forţe electrodinamice
importante asupra conductoarelor şi barelor de legătură ale
transformatoarelor cu staţiile electrice cât şi ale barelor de
conexiuni ale staţiilor electrice
 solicitări electro-termice – arcul electric prezent
în aparatele de protecţie şi comutaţie ce vor înlătura defectul
produs.
1.4.4.Forţe electrodinamice în sisteme de bare dintre
generator şi transformator.

În centrale electrice, cu generatoare sincrone de mare

putere se realizează o legătură directă între generator si
transformator, eliminându-se astfel orice aparat de comutaţie
intermediar.
În acest mod curentul de scurtcircuit este diminuat
prin însumarea impedanţei transformatorului la impedanţa
generatorului în ipoteza excluderii oricărui defect între
generator şi transformator.
De aici apare necesitatea de a realiza legătura
menţionată prin intermediul unei bare ecranate, care trebuie
să îndeplinească următoarele scopuri:
 Să reducă riscul de amorsare al arcului electric între
faze
 Să ofere o protecţie contra electrocutării a
personalului de exploatare
 Să diminueze forţele electrodinamice, care apar cu
ocaziile scurtcircuitelor
 Pierderile de energie în ecrane sa fie destul de
reduse
 Barele ecranate sa fie prefabricate pentru a reduce
preţul de cost si de montaj
 Reducerea pierderilor de energie în construcţiile
metalice
 Solicitarile în regimul normal de expoatare sunt puse
în evidentă de relaţia:
die di di
Re I e + Le +L c +M c =0
dt dt dt
 Re – rezistenţa ecranului
 Le – inductivitatea proprie a ecranului
 L – inductivitatea bobinei rotorului
 M – inductivitatea mutuală între ecran si
conductor
 ic – curentul care circulă prin conductor
 ie – curentul care circulă in ecran

Φ ce Φ ec Φ e
M = = = = Le
ic ie ie

Deoarece ecranul şi conductoarele sunt coaxiale şi

fluxul din interiorul ecranului, datorat curentului din
conductoare, este nul.
În aceste condiţii ecuaţia scrisă în complex este:

ReIe+jωLIe+ jωLeIe+ jωLeIc=0

jωLe I c
Ie= R + jω( L + L) (1)
e e
 şi se poate controla curentul din ecran cu ajutorul
bobinei saturabile.

Regimul de scurtcircuit

a) Scurtcircuit monopolar
t
−
I sc = I m sin(ωt − α ) + I m sin α ⋅ e T0

În acest regim bobina se saturează L≈0.

Pentru componenta de curent alternativ este valabilă

ecuaţia:

ReIe + jωLeIe + jωLeIc=0

de unde se extrage expresia curentului din ecran

jωLe I c
Ie= R + jωLe
(2)
e

Se calculează curentul echivalent, din punct de vedere

al circuitului magnetic în afara ecranului.
jωLe Re R
Ie + Ic = − Ic + Ic = Ic ≈ e Ic
Re + jωLe Re + jωLe jωLe

deoarece Re<<ωLe
 Ie + Ic Re 1
K~ = = ≈
Ic jωLe 10 j

Pentru componenta aperiodică de curent continuu este

valabilă ecuaţia
die di
Re I e + Le + Le c = 0
dt dt
t t
− −
ic = I m sin α ⋅ e T0
= c⋅e T0

Prin aplicarea transformatei Laplace se obţine:

Reαie+Lepαie+ Lepαic=0

Ie 1  − Tt0
Te e − T0e Te 
−t
K~ = =
I m T0 − Te  
Curentul echivalent din punct de vedere al inducţiei
magnetice în afara ecranului rezultă a fi:
Im  − Tt − Tt  − Tt
I ee = i e + i c =  Te e 0 − T0 e e  + I m e 0
T0 − Te  
Im  − Tt − Tt − Tt − Tt 
=  Te e 0 − T0 e e + Te e 0 − T0 e 0 
T0 − Te  
T0  −Tt0
 e − e Te 
−t
I ee = I m
T0 − Te  
Coeficientul de atenuare pentru componenta de curent
continuu rezultă din rezolvarea ecuaţiei precedente
  − T0 −T
e 
t t

T0  e − e   −t  −  
 1 1 
ie + ic T0
K~ = = = 1 − e  Te T0   (3)
ic T0 − Te − Tt
e 0 T0 − Te  
 

Unde:
 T0 – constanta de timp a sistemului de
alimentare;
 Te – constanta de timp a ecranului;
 K~ – coeficientul de atenuare a componente de
curent continuu.

a) Scurtcircuitul bipolar

Pentru construcţii uzuale coeficientul de atenuare K~,

pentru curent alternativ se poate considera zero.
Forţele electrodinamice la scurtcircuit bipolar se
datorează interacţiunii dintre curentul care parcurge un
conductor şi inducţia magnetică atenuată a componentei
aperiodice datorită curentului care parcurge conductorul al
doilea.
F1 = 2i1i2 f
l
a
⋅10 −7 N
m
[ ]
Unde:
 −t 
- i1 = I m e T0 −cos ωt  - curentul conductorului 1
 
 
t
−
- i2 f = K ~ I m e T - curentul fictiv al conductorului 2,
0

numai componenta aperiodică.

  −T2t
[
]
t
l 2
−
−7
F1 = 2 ⋅10 K ~ I m e 0
−e T0
cos ωt  N
a   m
 
(4)
c) Scurtcircuitul trifazat

Eforturile electrodinamice se datorează interacţiunii

dintre curentul de scurtcircuit dintr-un conductor si câmpul
magnetic aperiodic rezultant indus de ceilalti conductori
vecini datorită curenţilor aperiodici (de curent continuu).
Efortul electrodinamic este maxim atunci când
produsul curentului conductor şi câmpul rezultant aperiodic
datorat celor doua conductoare vecine este maxim.
π
pentru α = ϕ +ψ = 2 rezultă
 −t 
i1 = I m e T0 −cos ωt 
 
 
(5)
 1 − Tt  2π 
i2 = I m − e 0 − cos ωt − 
 2  3 

 1 − Tt  4π 
i3 = I m − e 0 − cosωt − 
 2  3 
Efortul instantaneu maxim este:
K ~ 2  1 − T0 2π 
2t t
I1I 2 −7 −

Fmax =2 10 = 2 ×1.5 × I m − e − e cosωt +
T0
 (6)
a a  2  3 
 unde I1 – curentul fictiv ce produce câmpul aperiodic
maxim în centrul tubului din mijloc.
t t
 1 − −
I1 = K ~ I m 1 + e T0 = 1.5 K ~ I m e T0
 2
4.6. Aplicaţie:

Să se aleagă barele ecranate pentru un turbogenerator

de 60 MW – 75 MVA

Fig. 27. Schema cu datele de scurtcircuit

Conductorul – aluminiu 99.5%;

2U 150x60 mm grosimea 10 mm
S=5000 mm2
m=13,5 kg/m
wzy=167cm3
Ecranul – aluminiu 99.5%
Dext=540 mm
 grosimea=4mm
s=6900 mm2
m=23kg/m
wzy=1100cm3

Verificări în regim normal de funcţionare.

S 75
Curentul de durată este I d = 3U = 3 ⋅ 10 = 4,33kA
n

A
j ec = 0,9 T=7000 ore/an
mm 2
Id 4330
s= = = 4800mm 2 < 5000mm 2
j ec 0,9

Stabilitate termică la scurtcircuit

I po (m + n)t 63 (0,9 + 0) ⋅1
ssist = = ⋅103 = 853mm 2
jsc 70

Verificarea la eforturi electrodinamice

De regula, curentul cel mai mare este dat de

scurtcircuitul trifazat (metalic), drept urmare, vom face
verificarea numai pentru acest caz (cel mai defavorabil):

Conform relaţiei (6) rezultă:

 1.5 K ~ 2  1 − T0 2π 
2t t
−

Fmax = I m − e − e cosωt +
T0

a  2  3 
Datorită inerţiei reduse a barelor se poate neglija
componenta periodică de scurtcircuit.
Rezultă forţa aperiodică maximă:
1.5 K ~ 2 1 −T0 
2t t
−
Fmax = I p0  e +e T0

a 2
 

Coeficientul de atenuare K~ are valoarea:
Ta   1 1 
−t 
− + 

K~ = 1 −e  Te Ta  
Ta −Te  
 
Valoarea maximă a coeficientului de atenuare se
obţine pentru timpul t calculat pentru valorile T a=0.11 s şi
pentru Te=0.03 s;
Ta 0.11
ln ln
Te 0.03 = 0.0536 s
t= =
1 1  1 1
 −  −
 Te Ta  0.03 0.11

Coeficientul de atenuare este:

Ta   1
−t 
1 
− + 

0,11  
−t  −
1
+
1 

K~ = 1 − e  Te Ta   = 1 − e  0.03 0.11 
 = 0.571
Ta − Te   0.11 − 0.03 
 

 
Forţa maximă este:
1.5 ⋅ 0.571  − 2×00..0536
−1 1
−
0.0536

Fmax = ⋅ 4 ⋅ 63 ⋅10  e
2 11
+ e 0.11  = 1364 N
0.8 m
2 
 La verificarea
stabilităţii dinamice a barelor
trebuie ţinut cont şi de
greutatea proprie a barei.
Wx-x=74 cm2
Wy-y=14,7 cm2
Wyo-yo=167 cm2
m=13.5 kg/m
Se considera masa proprie 3.5 kg/m.
f = f max+ f g = 13,5 ⋅ 9.8 + 1364 = 1350 N
m Fig. 28. Schema barei
ecranate
fl 2 1350 ⋅ 42
σ= = = 10,8MPa ≤ σ a
12W 12 ⋅ 167 ⋅10−6

Deoarece forţele electrodinamice ce solicită

instalaţiile în urma apariţiei unui scurtcircuit nu pot fi
suportate pentru un timp mai mare de câteva secunde,
precum şi faptul că existenţa unui scurtcircuit afectează mai
multe echipamente în acelaşi timp, nefiind necesar ca
acestea să fie apropiate, este necesară eliminarea defectului.
Singurul echipament capabil să înlăture cu succes un
scurtcircuit este întreruptorul de putere.
Parametrii de bază care caracterizează întreruptoarele
depind de modul cum acesta deconectează arcul electric.
 1.4.5. Arcul electric

La întreruperea unui circuit alimentat la o tensiune de

peste 10V, apare între contacte arcul electric, dacă curentul
este mai mare decât câteva sute de miliamperi.
Apar următoarele fenomene pe durata arcului electric:
 Sub acţiunea câmpului electric electronii emişi
de catod sunt acceleraţi;
 Electronii produc ionizare prin şoc a atomilor
dintre electrozii;
 Ionii pozitivi au masă mare şi participă puţin la
conducerea arcului electric;
 Ionii negativi sunt chiar electronii, aceştia se
accelerează uşor, produc prin şoc noi ionizări şi au o viteză
medie mare;
 Smulgerea electronilor din catod necesită o
diferenţă de potenţial relativ mare, în jur de 10V, numită
cădere catodică.
 Pătrunderea electronilor în anod necesită un
câmp electric intens, rezultând căderea anodică, mai mică
decât cea catodică.
  Câmpurile interne la suprafaţa electrozilor sunt
datorate concentrărilor de sarcină, astfel căderea catodică
apare datorită unui nor de ioni pozitivi în faţa catodului;
 În lungul canalului, datorită ionizării puternice,
căderea de tensiune pe unitatea de lungime este relativ mică.
De aceea, la un arc scurt, căderea de tensiune se poate
considera concentrată pe o distanţă de o fracţiune de
milimetru lângă electrozi.

1.4.5.1.Caracteristicile arcului electric

Arcul electric este o descărcare autonomă în gaze.
Descărcarea se face fără ionizări externe. Se caracterizează
prin temperaturi foarte înalte ale coloanei arcului.

Fig. 29. Caracteristicile coloanei arcului

 ΔUc şi ΔUa – nu depind de curent, ΔUc+ΔUa=20V.

Zona catodului constă dintr-un strat subţire de gaze la

suprafaţa catodului. Căderea de tensiune este 10-20V, iar
câmpul electric ajunge la 105-106 V/cm. Energia care se
transmite din reţea se foloseşte pentru extracţia de electroni
din catod. Electronii eliberaţi se deplasează spre anod.
Zona anodului este locul unde se formează un volum
de sarcini negative în exces deoarece ionii pozitivi sunt
respinşi de anod. Căderea de tensiune este de 3-5 V.
Zona coloanei arcului este formată din plasmă, gaz
ionizat cu temperaturi de până la 20000 K. Plasma are
concentraţie egală de ioni şi electroni în unitatea de volum.
Electronii şi ionii participă la mişcarea haotică a
moleculelor neutre şi a atomilor, dar au şi o mişcare
orientată în câmpul electric în lungul arcului. Apar ciocniri
ale ionilor şi electronilor cu elemente neutre.
Particularitatea descărcării la înaltă presiune constă în
faptul energia termică a gazului este foarte mare şi marea
majoritate a atomilor şi a moleculelor excitate şi ionizate se
obţin prin ciocnirea dintre elementele neutre. Acest
mecanism de ionizare se numeşte ionizare termică.
Ionizarea specifică coloanei arcului depinde de
temperatură. Sursa de energie pentru ionizare termică este
câmpul electric.
Arcul electric în aparate de comutaţie este puternic
influenţat de condiţiile locale din camera de stingere a
întreruptorului, cum sunt: lungimea arcului, intensitatea
curentului, felul curentului (continuu sau alternativ).
În tehnica întreruperii se urmăreşte limitarea duratei
arcului electric în scopul reducerii la minimum a efectelor
termice în aparat şi a efectelor curenţilor de scurtcircuit în
instalaţiile protejate de aparat.
În aceste situaţii interesează stingerea arcului electric
fie la trecerea prin zero a curentului în cazul curentului
alternativ, fie la crearea unei instalaţii de ardere în cazul
curentului continuu.
În consecinţă pentru stingerea arcului electric
trebuiesc create condiţii speciale pentru ca puterea cedată să
fie cât mai mare.
Principial, acest deziderat se realizează răcind arcul
electric prin:
 Lungirea arcului electric.
 Dirijarea arcului electric către pereţii reci.
 Mărirea presiunii în camera de stingere pentru
a asigura o mai bună preluare a căldurii din arc.
 Folosirea hexafluorurii de sulf (SF6) care are o
constantă de temperatură mică comparativ cu uleiul
electroizolant.
Constanta de timp a arcului este:
Q0
τ= , unde
P0
Q0 – conţinutul de căldură al arcului
P0 – cedarea căldurii spre mediul ambiant
 În întreruptoare la curenţi mari, temperatura
contactelor este suficientă pentru topirea lor şi saturarea cu
vapori a spaţiului dintre contacte, ceea ce susţine apariţia
arcului, chiar şi la valori mici ale tensiunii.
Conductibilitatea arcului se explică în principal prin
apariţia ionizării termice, şi anume disocierea moleculelor
gazului în electroni şi ioni datorită agitaţiei termice. Gazul,
care se găseşte între contacte se transformă în plasmă.
Conductibilitatea γ şi gradul de ionizare creşte foarte repede
cu temperatura.
Dacă plasmei i se aplică o tensiune atunci electronii se
vor deplasa spre anod, iar ionii se îndreaptă, cu viteză mai
mică, spre catod şi în plasmă apare câmpul electric.
Prin aceasta în intervalul de aer încep să apară noi
particule neutre (ionizarea prin ciocnire la catod apar ionii şi
electroni şi smulgerea electronilor.
Deasemeni trebuie remarcat că menţinerea plasmei si
menţinerea gazului în această stare şi datorită ionizaţiei
termice, şi anume disocierea moleculelor gazului în electroni
şi ioni ca rezultat al agitaţiei termice puternice.
Procesele ce au loc în coloana arcului:
 Coloana arcului este formată din plasmă, gaz
ionizat cu temperaturi de până la 20000 K.
 În coloana arcului se produce o ionizare
termică. Sursa de energie pentru ionizarea termică este
câmpul electric. Apar ciocniri ale electronilor şi ionilor cu
elemente neutre. Numărul de ciocniri este mare şi ca rezultat
se transferă energia electronilor gazelor neutre sub formă de
căldura.
 Energia termică a gazului este foarte mare şi
marea majoritate a atomilor şi a moleculelor excitate şi
ionizate se obţin prin ciocnirea dintre elementele neutre.

Efectul de electrod constă în divizarea arcului în n

segmente în scopul creşterii de n ori a căderilor de tensiune
la electrozi. Pentru un interval se poate scrie
u = α + γl unde α şi γ sunt constante de material
Pentru un arc scurt se poate considera
u = α = ct unde u – tensiunea de ardere a arcului
electric
Condiţia de stingere în cazul divizării arcului în n
spaţii este
nα + γl > u
Efectul de electrod nu este aplicat în cazul stingerii de
curent continuu, deoarece eficienţa unei camere de stingere,
construită după acest principiu, este redusă, ţinând seamă de
faptul că la energia arcului electric contribuie şi energia
acumulată în câmpul magnetic al reţelei.
Stingerea arcului de curent continuu se face de obicei
prin lungirea arcului electric şi contactul lui cu pereţii reci ai
camerelor de stingere. Efectul de electrod este frecvent
utilizat la stingerea arcului electric de curent alternativ în
întreruptoare şi contactoare de joasă tensiune. În acest caz,
stingerea arcului electric este la trecerea naturală a
curentului la valoarea zero, astfel că tensiunea pe interval,
între doua placi, necesară stingerii este de ordinul 100-200 V
(nu numai α =26), cât este în cazul stingerii curentului
continuu.
Aceasta se explică prin faptul că curentul alternativ
trece prin zero. Distanţa dintre electrozi este foarte mică.
Arcul se va reaprinde în semiperioada următoare a dacă se
va aplică o tensiune suficientă pentru a asigura gradientul
necesar lângă noul catod la schimbarea planeităţii. Se ştie că
pentru smulgerea de electroni din suprafaţa catodului este
necesar de circa 300kV/cm. Dacă gradientul ar rămâne
constant în lungul spaţiului de arc, atunci pentru ca să se
producă un arc pe un spaţiu de 1 mm, ar fi necesară o
tensiune de circa 30 kV. În realitate arcul se aprinde dacă
tensiunea trece de 130-250 V, datorită repartizării
neuniforme a tensiunii în lungul spaţiului de arc. În
momentul trecerii curentului prin zero, în spaţiul dintre
electrozi rămân gaze fierbinţi încă puternic ionizate iar ionii
şi electronii sunt repartizaţi uniform în tot lungul spaţiului
dintre electrozi. În semiperioada următoare, la apariţia
tensiunii de restabilire , electronii care sunt mult mai mobili
decât ionii pozitivi, se deplasează în direcţia anodului. Ca
rezultat, lângă catod se formează o zonă cu sarcini spaţiale
pozitive. Repartizarea tensiunii în lungul spaţiului de arc
devine neuniformă. Gradientul potenţialului se măreşte
brusc în apropierea catodului. Cu timpul, densitatea
sarcinilor electrice se micşorează şi valoarea tensiunii se
măreşte.
 Rigiditatea iniţială U0 depinde de starea electrozilor şi
de materialul lor. Stingerea arcului scurt şi a arcului lung
depind de viteza de restabilire a tensiunii aplicată spaţiului
de arc. Dacă amplitudinea tensiuni de restabilire întrece
rigiditatea dielectrică a spaţiului, atunci (pentru stingerea
arcului) ca acesta să fie împărţit în mai multe spaţii, legate în
serie.
Numărul lor se poate calcula cu relaţia
Um
m= αβγ unde:
U0
Um – amplitudinea tensiunii de frecvenţă industrială;
α – coeficient care ţine seama de creşterea rigidităţii
dielectrice în momentul când tensiunea de
restabilire atinge valoarea sa maximă (amplitudinea), α=0.8;
β - coeficient care ţine seama de neuniformitatea
repartiţiei tensiunii între spaţii, β=1.1;
γ – factorul de oscilaţie γ=1,3.
U0≈100..200V în funcţie de intensitatea curentului I n
(400..10A)
Um
m = 1,15
U0
Pentru mărirea rigidităţii unui astfel de dispozitiv este
necesar să se uniformizeze repartiţia tensiunii în lungul
coloanei, ceea ce se obţine prin şuntarea elementelor
separate sau grupelor de elemente cu rezistenţe sau
capacităţi.
 Dispoziţia plăcilor metalice într-o cameră de stingere
cu efect de electrod este de aşa manieră încât, sub acţiunea
nişei astfel formate, arcul să fie atras în camera de stingere,
spre a fi divizat.
l
Ψ = µ0i x
δ

 dW m  µ0 l 2
Fx =  = i
 dx  2 δ
 

1 2 µ0 l 2
Wm = Li = i x
2 2 δ

h µ0 l 2
F= i
h−x 2 δ

Fig. 30. Efectul de nişă

Arcul electric iniţial se stabileşte între elementele de

contact. Dacă nişa este multiplă, eficienţa camerei de
stingere este sporită faţă de situaţia cu o nişă singulară.
Introducerea arcului electric în camera de stingere cu
bare metalice se face cu ajutorul suflajului magnetic, adică
cu ajutorul unui câmp magnetic auxiliar care se stabileşte
între plăcuţele feromagnetice.
Un rol important, în procesul stingerii arcului electric,
îl joacă şi masa relativ mare a plăcilor sau a barelor metalice
folosite în construcţia echipamentelor, care extrag căldura
prin piciorul arcului electric. Astfel, grosimi ale plăcilor de 2
mm şi diametre ale barelor de 6-8 mm sunt folosite în mod
uzual.
Principul efectului de electrod este aplicat în
construcţia camerelor de stingere la contactoarele
electromagnetice şi întreruptoarele de putere de joasă
tensiune.
Produsul ΔUi reprezintă puterea care apare sub formă
de căldură. Cea mai intensă dezvoltare de căldură are loc,
deci, lângă electrozi. Temperatura care rezultă la suprafaţa
electrozilor este necesară pentru a asigura emisia de
electroni. De aceea, arcul electric este legat de partea
catodică. Anodul deplasat produce lungirea arcului electric,
fără a putea deplasa piciorul arcului, legat de pata catodică,
produsă prin încălzirea plăcii care formează catodul. Dacă se
schimbă polaritatea, arcul se deplasează liber, ceea ce arată
că anodul nu trebuie să aibă temperatură ridicată.
Răcirea canalului arcului se face mai ales prin radiaţie
şi prin disocierea (descompunerea) moleculelor gazului din
canal, fenomen ce absoarbe energie. Atomii astfel eliberaţi,
părăsind canalul arcului, se recombină. Noi molecule ajung
încontinuu în canal, apoi prin recombinare cedează mediului
ambiant cantitatea de căldură absorbită. Temperatura în
coloana arcului este atât de mare încât majoritatea atomilor
sunt ionizaţi (ionizare termică).

Aceasta înseamnă că energia cinetică a particulelor

este atât de mare, se desfac nu numai legăturile între
molecule (disociere), ci şi cele între electroni şi nucleu.
Materia în această stare complet ionizată poartă numele de
plasmă (fig. 31)
În cazul arcului
electric, relaţia între tensiunea
la borne şi curent nu este
liniară (fig. 32). Dacă se
admite ca j = ct , rezultă la
creşterea curentului i, o
creştere a secţiunii canalului
arcului, deci o răcire înrăutăţită
Fig. 31. Procese în coloana arcului
a unităţii de volum, imediat urmând o creştere a temperaturii
arcului, o ionizare mai bună şi deci o micşorare a tensiunii
U.
De fapt, temperatura depinde şi de starea termică
anterioară şi prin urmare tensiunea arcului va fi mai ridicată
dacă curentul este în creştere şi aceasta cu atât mai mult cu
cât el variază mai rapid (şi invers). De aceea există o singură
caracteristică statică şi numeroase caracteristici dinamice.
 La variaţii foarte rapide ale curentului în jurul unei
valori P, starea de ionizare rămâne constantă, şi rezultă
caracteristica liniară, reprezentată punctat.
Caracteristica arcului a fost experimentată analitic
prin formula clasică a lui Herta Ayrton.
b a =α +γl
U =a+ în care
i b = β +δl
l fiind lungimea arcului iar α,β,γ,δ constante
experimentale. La i=0, relaţia nu e exactă, deoarece rezultă
U=∞. La curenţi mari, peste 50-100A se obţine U=a, adică
tensiunea nu descreşte sub o anumită limită deoarece
ionizarea spaţiului arcului este completă. Dacă totodată l=0,
U=α, exprimă căderea de lângă electrozi, iar β – intensitatea
câmpului în canalul arcului, la curent foarte mare.

Arcul electric în aparatele de comutaţie, ca fenomen

de descărcare electrică într-un gaz, este puternic influenţat
de condiţiile locale din camera de stingere, cum sunt
lungimea arcului, cedarea de căldură, intensitatea curentului
şi felul curentului.
În tehnica întreruperii se urmăreşte limitarea duratei
arcului electric în scopul reducerii la minimum a efectelor
termice în aparat şi a efectelor curenţilor de scurtcircuit în
instalaţiile protejate de aparat.
 Fig. 32. Caracteristicile arcului electric

Problema stabilităţii arcului este importantă pentru

diferitele sectoare de activitate. La sudura electrică, la
cuptoarele cu arc este necesar ca arcul să fie stabil. La
întreruptoare şi descărcătoare, arcul trebuie să fie instabil,
pentru a se putea aplica diferite metode pentru stingerea
acestuia într-un timp cât mai scurt. Din această cauză este
necesar studiul stabilităţii arcului electric.
Se consideră un circuit de curent continuu în care
apare arcul electric. În acest circuit se poate scrie ecuaţia:
dI
u0 = ua + IR + L (1)
dt
Să presupunem că din anumite motive curentul în
circuit variază cu ΔI. Din această cauză tensiunea arcului
trebuie să se modifice cu mărimea:
dua
∆ua = ∆I (2)
dI
Relaţia (1) capătă forma
dua d ( I + ∆I )
u0 = u a + ∆I + R ( I + ∆I ) + L (3)
dI dt
Şi scăzând (1) din (3), obţinem
dua d (∆I )
( + R )∆I + L =0
dI dt
Integrând această ecuaţie, se obţine:
dua
+R
− dI (4)
∆I = ∆I 0 e L
 dua
Dacă dI
+R >0, atunci exponentul în 4 va fi negativ şi
mărimea ΔI→0 pentru t→∞. Procesul se va întoarce la
dua
vechea situaţie, arcul va fi stabil. Dacă dI
+R <0, atunci ΔI
va creşte fără limită, şi arcul va fi instabil. Astfel condiţia
pentru stabilitatea arcului este:
dua
+R>0 (5)
dI
Să lămurim această condiţie în figura 34. U este
tensiunea de alimentare a circuitului ; R rezistenţa legată în
serie cu arcul. Curba 1 - caracteristica statică a arcului
În regim stabilizat
dI
I=const; =0, din această cauză u0 = ua + IR .
dt
Ducem prin punctul C o dreaptă 2 care intersectează
curba 1 în punctele A şi B. Dreapta CAB cu linia u 0 paralelă
cu axa absciselor formează unghiul α, determinat cu relaţia:
I1 R
tgα = =R
I1
Se vede că arcul poate exista numai în punctele A şi
B. Dintre ele punctul A este punct de ardere stabilă. Dacă se
funcţionează în punctul A şi din anumite motive curentul
creşte, atunci suma ua+IR devine mai mică decât tensiunea
u0. tensiunea suplimentară conduce la creşterea curentului,
care va creşte până va ajunge în punctul B. Dacă în punctul
A curentul se micşorează,tensiunea u0 va deveni mai mică
decât suma ua+IR. Curentul se va micşora, până când arcul
nu se stinge.
Condiţii inverse se vor obţine în punctul B. Mărirea
curentului conduce la creşterea sumei ua+IR, aceasta
devenind mai mare decât tensiunea u0, curentul se
micşorează până se ajunge în punctul B. La micşorarea
curentului de arc se va întoarce în punctul B. Se vede că
punctul B este un punct de funcţionare stabilă.
Această rezolvare este pentru arcul de curent
continuu. Studierea stabilităţii arcului de curent alternativ
este mai complicată deoarece trebuie studiata caracteristica
dinamică a arcului. Pentru regimul stabilizat trebuie studiat
bilanţul energetic a arcului, pe care îl vom prezenta sub
forma
ui − P0 = 0 (1)
aici P0 – este puterea care se din unitatea de lungime a
arcului. Pentru regim staţionar relaţia 1 se transformă în
inegalitatea:
ui − P0 <> 0
Dacă ui − P0 < 0 ,
atunci disiparea căldurii depăşeşte
aportul de căldură în unitatea de lungime a arcului Q se
micşorează, şi invers.
dQ
= ui − P0 (2)
dt
Ecuaţia (2) descrie echilibrul termodinamic al arcului
electric. Ţinând seama că arcul electric are temperatură
ridicată (3000-12000 K) şi că există o legătură între
temperatură şi gradul de ionizare, se poate admite că energia
Q este o funcţie de conductanţa arcului electric.
Q = f (G ) (3)
şi prin derivare
dQ dQ dG
= (4)
dt dG dt
Relaţia 2 se înmulţeşte cu G -1 şi se ţine seama de 4,
deci se obţine:
1 dQ dG P ui
+ =
G dG dt G G
1 dG ui − P dG
=
G dt G dQ
1 dG ui − P 1
=
G dt P dQ G (5)
dG P
dQ G
= τ are dimensiunea timp şi se numeşte
dG P
constanta de timp a arcului electric. Cu această prezenţă şi
i
observând că G=
ecuaţia 5 devine:
u
1 dG ui − P 1
=
G dt P τ
u d ( ui ) ui − P 1
=
i dt P τ
di du
u −i
u dt dt = ui − P 1
i u 2
P τ
1 di 1 du ui − P 1
− = (6)
i dt u dt P τ
 Expresia 6 este o ecuaţie diferenţială neliniară, care se
poate integra în condiţii particulare. Se mai observă că τ nu
este o mărime constantă dacă intensitatea curentului variază
în coloana arcului electric. Mayr a imaginat un model de arc
electric cilindric, în care plasma se află în echilibru termic,
dentsitatea de curent (j=ρv) se datorează electronilor, iar
cedarea de putere se efectuează prin conductivitate termică
către periferia cilindrului. Acest cilindru nu mai are
conductivitate electrică spre periferie – temperatura plasmei
fiind mai mică decât în zona centrală în care există atât
conductivitate termică, cât şi conductivitate electrică.
În aceste condiţii, Mayer ajunge la concluzia că
expresia conductivităţii electrice se poate scrie sub forma:

i Q

= G = Ke Q0 (7)
u

Unde K şi Q0 sunt constante, iar Q este conţinutul de

căldură al arcului electric.

Astfel constanta de timp din relaţia 5, în ipoteza că

puterea disipată P=P0=ct, devine o constantă:

P0
τ= (8)
Q0

Pentru curent alternativ sinusoidal

 di
i = Iˆ sin ωt si = ωIˆ cos ωt , deci rezultă:
dt
2 p0 sin ωt
u=
 sin( 2ωt + ϕ) 
Iˆ1 −
 1 + ( 2ωτ ) 
2

Parametrul produsului ωτ cu valori intre 0 şi ∞ şi
unde φ=arctg2ωτ.
1
Pentru ωτ=0 rezultă ω = 2π T şi deci T=∞ adică se
consideră situaţia de curent continuu. Pentru valori mici ale
curentului corespund valori foarte mari pentru tensiunea
arcului electric.
Pentru ωτ=∞ rezultă că ω=∞ sau că τ=∞. Pentru ω=∞
curentul alternativ are o frecvenţă foarte mare şi în acest caz,
tensiunea arcului se menţine
sinusoidală
2 p0
u= sin ωt
Iˆ
Pentru ωτ diferit de
valorile zero şi infinit
ωτ={0.125; 0.25; 0.5}
tensiunea arcului prezintă
cele două vârfuri, unul de
aprindere şi altul de
stingere, aşa cum se observă
pe înregistrările oscilografice. Fig. 33. Caracteristici ale arcului
 Stingerea arcului în circuit de curent continuu
Considerând circuitul din figura 34. În regim staţionar
cu întreruptor închis avem:
Ug
i0 =
R
În general când există şi
arc, iar curentul variază, avem
di
U g = L + Ri + U , pentru
dt
regim staţionar i=ct.
U st =U g − Ri această
relaţie apare grafic sub forma
unei drepte, ea reprezintă
caracteristica statică a sursei de
Ug
alimentare la Ust=0, i0 = ,
R
astfel rezultând:
di (1) .
L = U g − Ri −U =U st−U
dt

Fig. 34. Curbele caracteristice ale arcului

di
Arcul este staţionar la i=ct, între P 1 şi P2 la L dt >0

curentul creşte, în rest scade .

De aceea la orice modificare a curentului fată de
valoarea ip1, curentul revine la această valoare. P 1 este un
punct de funcţionare stabilă. La orice variaţie a curentului
faţă de valoarea ip2, curentul se va modifica astfel încât
diferenţa fată de ip2 să crească. P2 este un punct de
funcţionare instabilă; curentul fie că va creşte până la
valoarea Ip1, fie că se anulează. Dacă un întreruptor se
deschide astfel încât să existe un punct de intersecţie P 1 al
celor două caracteristici, curentul scade de la valoarea
iniţială i0 la valoarea ip1, circuitul rămânând închis mai
departe prin aer. Pentru a întrerupe arcul, caracteristica
arcului trebuie ridicată peste poziţia critică atunci când ea nu
mai atinge caracteristica statică a circuitului de alimentare,
adică distanţa dintre contacte trebuie mărită suficient. Atunci
corespunzător relaţiei (1) curentul descreşte şi arcul se
stinge. Tensiunea U la bornele arcului poate întrece mult
tensiunea Ug dată de sursă, datorită tensiunii induse .

Fig. 35. Întreruperea arcului de curent continuu prin

înclinarea caracteristicii externe sau modificarea caracteristicii statice
di
U i = −L , care este pozitivă, astfel pot să apară
dt
supratensiuni mari.
 di
U = U st − L =U st+U i (2)
dt

Pot să apară supratensiuni mari, dacă circuitul, chiar

de tensiune redusă, se întrerupe energic, adică printr-un arc
de rezistenţă mare (precum în cazul întreruperilor în ulei).
Pentru ca totuşi stingerea arcului să nu fie prea lentă,
este bine ca arcul să fie răcit de exemplu prin suflarea lui
într-un canal cu pereţi reci, care au efect de răcire în special
în domeniul curenţilor mari, când canalul arcului este de
diametrul relativ mare. Rezultă astfel caracteristica.
Cu cât tensiunea arcului este mai ridicată, cu atât ele
se întrerup mai repede, timpul de întrerupere este:
di di
U = U st − L L = U −U st
dt dt
t 0 0
di
T = ∫ dt = L ∫ = L ∫ f ( i ) di
0 i =i 0
U − U st i =i 0

Timpul de întrerupere se obţine prin integrare grafică

sau numerică, f (i ) fiind o funcţie cunoscută funcţie de i. În
timpul întreruperii în arc se dezvoltă o cantitate de căldură
i i 
t 0 0
Uidi Li02 U
W = ∫ Uidt = L ∫ U − U st 2
= ∫ U −U ⋅2 d 
0 i =i0 i =i0 st i0  i0 
U
Factorul U −U st tinde către 1 dacă U>>Ust şi în
general nu este mai mare ca 2.
i
Prin urmare notând i0 cu x, rezultă:
 1
i2L Li 2
W = 0 (1..2) ∫ 2 xdx = (1..2) 0 ,
i 0
2
adică la stingerea rapidă, căderea produsă în arc
constă din energia care a fost înmagazinată anterior în
câmpul magnetic al circuitului, iar la stingere lentă căldura
produsă este mai mare cu încă cel mult 100%, prin
contribuţia sursei de curent continuu. La stingerea lentă
contactele însă se încălzesc mai mult mai mult decât la
stingerea rapidă, nu numai datorită duratei arcului, dar şi
datorită lungimii sale mai mici, deci a evacuării căldurii
înspre contacte.
Aşadar întreruperea prea rapidă produce
supratensiuni, iar întreruperea prea lentă produce încălzirea
contactelor.
Arcul alimentat de la o sursă de curent alternativ se
stinge mai uşor decât arcul de curent continuu, deoarece
curentul trece prin zero în fiecare semiperioadă şi prin
urmare stingerea constă în îndepărtarea reaprinderii.
Stingerea se face mai uşor în circuite ohmice,
deoarece la trecerea curentului prin zero, şi tensiunea este
zero (aceste două mărimi fiind în fază) şi nu se produce
reaprinderea arcului. Intervalul de timp cu i=0 fiind relativ
lung, spaţiul ocupat anterior de arc se poate deioniza
(fig.36.)

La circuite inductive, la trecerea curentului prin zero,

tensiunea sursei are valoarea apropiată de cea de
amplitudine, astfel arcul se poate reaprinde, dacă nu se
asigură un suflaj foarte energic pentru deionizarea rapidă a
canalului arcului. Din această cauză curenţii de scurtcircuit
se întrerup mai greu fiind inductivi. Încercarea aparatelor de
deconectare trebuie făcută la cosφ<0,2.

În circuitele ohmice curentul

variază în fază cu tensiunea Ug a
sursei. Oscilograma reprezintă i în
funcţie de temperatură şi tensiunea
Ua a arcului.
Fig. 36. Schema circuitului ohmic
Până în momentul ta arcul nu
se poate aprinde, deoarece numai
atunci Ug devine egal cu tensiunea
de aprindere Ua. Dacă tensiunea de
aprindere Ua este suficient de
ridicată Ua>Ugmax reaprinderea nu
se mai produce şi arcul se stinge
(fig. 37). Fig. 37. Variaţia curenţilor

În circuitele inductive curentul fiind defazat faţă de

tensiune, la trecerea prin zero în momentul t s apare între
contacte o tensiune de ordinul Ugmax, care poate produce
reaprinderea arcului, dacă până în reapariţia tensiunii nu s-a
realizat o deionizare eficace (fig. 38.)
Datorită energiei
dezvoltată în arc la
deschiderea contactelor
întreruptorului, tensiunea
arcului U creşte în fiecare
semiperioadă. Stingerea se
produce atunci când
această tensiune se apropie
de Ugmax.
Fig. 38. Circuitul inductiv si variaţia
curenţilor la deconectare
La început este o fracţiune a acestei.
U medarc =εU g max ε <1
Tensiunea mijlocie a arcului din momentul deschiderii
contactelor este:
ε
U max arc = U g max
2
Energia dezvoltată în arc într-o semiperioadă este:
T T
2 2
T 2
W = ∫ Uidt = U ∫ idt = Uimed imed = imax
2 π
0 0

Prin urmare, într-o semiperioadă

T
2
T
∫Uidt = π Ui
0
max
 Iar în cele n semiperioade, de durată totală t până la
stingere
t
2t
∫Uidt = π U
0
i
medarc max

sau ţinând seama că U max arc =εU g max

t
ε 2ε
∫Uidt = π U
0
i
g max max t=
π
U g It (1)

În timpul scurtcircuitului, până la întrerupere, sursa

debitează o energie aparentă UgIt. Relaţia (1) ne arată că
energia dezvoltată în arc este o fracţiune a acestei mărimi şi
este direct proporţională cu puterea de scurtcircuit. Pentru a
o micşora, trebuie micşorat ε. În acest scop se menţine mică
tensiunea arcului pe durata semiperioadei, acţionând însă în
mod eficace pentru stingerea arcului la sfârşitul
semiperioadei, la trecerea curentului prin zero.

Pentru ca energia dezvoltată de arc să fie mică este

necesar ca întotdeauna contactele să se îndepărteze rapid
astfel încât tensiunea de aprindere să atingă valoarea U gmax
într-un număr cât mai mic de semiperioade, în care arcul se
mai aprinde.

Acestei tensiuni îi corespunde intensitatea de câmp

electric
U g max
Eapr =
vt
 v – viteza de îndepărtare a contactului
t – timpul de întrerupere a arcului.

Tensiunea de restabilire (de revenire) este un fenomen

ce are loc la trecerea curentului prin zero.
La t=0, la trecerea curentului prin zero (prin arcul
întreruptorului) tensiunea la bornele capacităţii circuitului
sursei este egală cu tensiunea arcului.
U C = U arc ≅ 0
După anularea curentului, tensiunea sursei egală cu
Ugmax alimentează numai circuitul LC, în care t=0 şi i şi U C
au valoarea zero. Rezultă o încărcare şi supraîncărcare a
capacităţii cu o tensiune UC oscilatorie, cu frecvenţa υ.
1
υ= , atingându-se o tensiune până la maxim
2π LC
2Ugmax dar în general mai mică din cauza amortizării.
Aceasta este tensiunea de revenire sau restabilire. Viteza cu
care se restabileşte tensiunea între contacte este cu atât mai
mare, cu cât υ este mai mare. În general υ este cuprins între
100 şi 10000 Hz, având valori mai mici (câteva sute de Hz)
la reţele de înaltă tensiune.

În momentul trecerii curentului prin zero se

restabileşte şi capacitatea de izolare a mediului între
contacte, exprimată prin tensiunea necesară pentru
producerea reaprinderii [(curbele 1 şi 2)].
În cazul 1 al unui suflaj energic tensiunea de revenire
este tot timpul mai mică decât cea necesară pentru
reaprindere. În cazul 2, când suflajul este mai slab, în
momentul t0 tensiunea între contacte se micşorează la
valoarea tensiunii arcului.
Din cele mai sus rezultă că pentru reuşirea stingerii
arcului este necesar ca viteza de restabilire a capacităţii de
izolare să fie mai mare decât viteza de revenire a tensiunii
între contacte. Puterea de rupere este deci şi funcţie de
circuitul unde este montat aparatul.

La întreruperea unui scurtcircuit trifazat, dinr-un

circuit trifazat, cele trei faze nu se întrerup în acelaşi
moment, deoarece curenţii sunt defazaţi între ei. Curentul se
presupune inductiv.
Se consideră momentul când curentul prin fază trece
prin zero.
Valorile curenţilor şi ale tensiunilor se obţin prin
proiecţia lor pe axa verticală de timp.
ia = 0 U fa = U f max
3 U f max
ic = −ib = imax U fb = U fc =
3 2
După întreruperea fazei a, potenţialul bornei B devine
egal cu potenţialul punctului de scurtcircuit K şi prin urmare
3
tensiunea între A şi B devine 2
U f .
Puterea de scurtcircuit pentru faza a este deci
3
Sa = UfI
2
 În continuare, circuitul devine monofazat, cu
3
tensiunile Ufb’ şi Ufc’ egal cu U f la fiecare loc de
2
3
întrerupere şi curenţii Ib’ şi Ic’ egali cu I .
2
π
După un sfert de perioadă ωt = 2 curenţii ib şi ic (ib=-
ic) trec prin zero şi arcul se stinge şi la aceste faze. Puterea
de scurtcircuit corespunzătoare este:
3 3 3 S
Sb = Sc = Uf I = UfI = a
2 2 4 2

Puterea de scurtcircuit totală este:

S sc = S a + S b + S c = 3U f I = 3UI
Sarcina de rupere nu este repartizată egal între cele
trei faze. Prima fază întrerupe jumătate a puterii de
scurtcircuit totale, iar celelalte două faze câte un sfert.
Tensiunea de revenire la prima fază este cu 50% mai mare
decât tensiunea de fază.
La întreruperea circuitelor trifazate, componenta
aperiodică uşurează mult întreruperea. Ea există întotdeauna
la întrerupere deoarece constanta de timp a amortizării
acestui curent este de aproximativ 0.05 secunde.
Apariţia componentei aperiodice este condiţionată de
faptul că în momentul produceri scurtcircuitului componenta
aperiodică nu poate avea valoarea zero decât pe cel mult o
singură fază. La celelalte faze, curentul total de scurtcircuit
devine zero (sau egal cu valoarea dinainte de scurtcircuit a
curentului de la faza respectivă) tocmai datorită
componentei aperiodice.

Se vede că curentul de scurtcircuit rezultant isc trece

prin zero în momente (t’ şi t”) diferite de acela când
componenta aperiodică ip trece prin zero.
De aceea, tensiunea Ug este mai mică în aceste
momente decât valoarea de amplitudine. În plus, în
momentul t”, întreruperea este mult mai uşoară prin aceea că
în intervalul t’ t” au valori relativ mici şi deci produce o
ionizare slabă a canalului arcului electric. De aici rezultă că
prima dată se va întrerupe faza cu componenta aperiodică
cea mai mare şi că sarcina de întrerupere va fi mai mică
decât cea care rezultă din relaţie
3
Sa = UfI
2
Având în vedere că componenta aperiodică uşurează
întreruperea, ea trebuie să lipsească la încercarea puterii de
rupere. În exploatare, întreruptoarele trebuie să întrerupă, în
afara curenţilor nominali şi de scurtcircuit, curenţii inductivi
ai transformatoarelor, curenţii capacitivi ai bateriilor de
condensatoare sau reţelelor de cabluri, curentii liniilor
aeriene în gol. Aceste întreruperi au loc cu producerea unor
importante supratensiuni, care solicită suplimentar atât
întreruptorul cât şi întreaga instalaţie prin aparitia tensiunii
tranzitorii de restabilire.
 La întreruperea unui circuit de către un întreruptor,
instalat într-o reţea, la bornele întreruptorului, apare o
tensiune denumită tensiune tranzitorie de restabilire. Această
tensiune constituie solicitarea dielectrică cea mai importantă
a întreruptorului imediat după stingerea arcului electric.
Determinarea prin calcul analitic a tensiunii tranzitorii
de restabilire se poate face pentru o reţea simplă , cu
parametri concentraţi, ceea ce constituie cazul frecvent din
laboratoarele de încercări.
Într-o reţea cu parametrii distribuiţi, pentru a se
determina tensiunea oscilantă de restabilire , se recurge la
modelarea reţelei.

Soluţia simplificată
U
i= sin ωt U s =U sin(ωt +ϕ)
R + (ωL) 2
2

ωL
ϕ = arctg
R

Ipoteze simplificatoare
 Întreruperea curentului are loc la trecerea lui
naturală prin zero
π
 Decalajul între tensiune şi curent este de 2
,
π
adică curentul de scurtcircuit este practic decalat cu 2
în
urma tensiunii sursei.
  Frecvenţa proprie de oscilaţie este mult
superioară faţă de frecvenţa reţelei şi pe durata în care se
studiază fenomenul se consideră tensiunea alternativă
constantă şi egală cu tensiunea de vârf E.
După deschiderea întreruptorului se poate scrie:
di
U s = Ri + L +u
dt
q =CU du 1
= i
∫ idt = CU dt
2
C
U max = RC
du d 2u
+ LC 2 + u
du d u 1 di dt dt
i =C =
dt dt 2 C dt
Prin aplicarea transformatei Laplace

U max
= RCpαu + LCp 2αu + αu
p
U max U max U max
αu = = =
(
p RCp + LCp + 1
2
)
 R
LCp  p 2 + p +
1  p p + 2 pδ + ω 02

2
( )
 L LC 

Si aplicând transformata Laplace inversă

1   δ 
αu = 2 
1 − e −δt  cos ωe t + sin ωe t 
ω0   ωe 

1 1R
ω0 = δ= ωe = ω02 −δ 2
LC 2L
   δ 
u = U max 1 − e −δt  cos ωe t + sin ωe t 
  ωe 

Ţinând cont că pentru t=0 aportul termenului în sinus

este mic, iar fenomenul este interesant în apropierea de t=0,
când are loc oscilaţia de amplitudine maximă, se poate scrie:
[
u = U max 1 − e −δt cos ωe t ]
Parametrii care definesc tensiunea oscilantă de
restabilire cu o singură frecvenţă sunt:
 Factorul de oscilaţie
u
γ=
U max
 Frecvenţa proprie de oscilaţie
1 1
f0 = =
T0 2π LC
 Viteza de creştere a tensiunii oscilante
γU max γU
v= = max = γ U max f 0
T t0
2
Deconectarea în timpul trecerii prin zero a curentului
de scurtcircuit
La un scurtcircuit trifazat componenta maximă
aperiodică poate lua naştere numai într-o singură fază. Lipsa
trecerii prin zero a curentului de scurtcircuit se va întâlni
numai în această fază (eventual şi încă o fază). Deci în
perioada lipsei trecerii prin zero a curentului de scurtcircuit,
cel puţin într-o fază curentul trece prin zero, şi întreruptorul
poate întrerupe curentul în această fază. La întreruperea
curentului într-o fază se produc modificări în restul fazelor
rămase nedeconectate (modificări bruşte ale componentelor
periodice şi aperiodice ale curentului de scurtcircuit), care
conduc de regulă şi în restul fazelor la trecerea prin zero a
curentului de scurtcircuit.
În acest moment, în faza S, suma componentelor
periodică şi aperiodică este egală cu zero. Un întreruptor
poate întrerupe în acest interval curentul din faza S.
is−~0 + is−=0 = 0
La momentul ( t1−0 ) înaintea întreruperii curentului se
scrie legea lui Kirchoff
iR−0~ + iR−0~ + iT−0 = 0 şi
iR−0= + is−=0 + iT−0 = 0
La momentul ( t1+0 ) componenta periodică are un salt
de 30° şi se produce şi o variaţie a mărimii componentelor
periodice pentru a se respecta legea lui Kirchoff
+0 +0
iRr ~ + iR ~ = 0

Saltul în valoarea componentei aperiodice nu este

posibilă dacă în acelaşi timp nu apare un salt a componentei
aperiodice în sens opus. Se poate scrie:

∆ir ~ = −∆ir = şi ∆iT ~ = −∆iT =

−0 −0 +0 +0 −0
i R~ +i
R= =i +iR~ R= = −(i
T~ + i ) = −(iT+~0 + iT+=0 )
−0
T=
+0 +0
i R= +i
T= =0
 La timpul t1 se întrerupe faza S. Componenta
aperiodică scade brusc (75%) şi deasemeni scade şi
componenta periodică (87%). Astfel curentul din faza R
trece prin zero 13 ms mai târziu. În cazuri excepţionale
aceste salturi de curent nu sunt suficiente pentru a asigura o
trecere sigură a curentului prin zero.

La scurtcircuitele monofazice şi bifazice, constantele

de timp sunt mai mici şi problema lipsei trecerii prin zero
este mai puţin importantă. Deasemeni, la astfel de
scurtcircuite nu apar salturi de curent.

În cele prezentate până aici s-a considerat

întreruptorul ideal şi s-a neglijat influenţa arcului electric
asupra procesului de întrerupere a curenţilor de scurtcircuit.

Pentru întreruptoarele cu aer comprimat trebuie luată

în considerare influenţa arcului deoarece căderea de tensiune
pe arcul electric care se formează la deschiderea contactelor
întreruptorului are o valoare importantă.
La generatoarele de putere foarte mare care au
tensiunea de 28 kV ( 28 = 16kV ), căderea de tensiune
pe arcul electric este 3 de 1,6 kV iar pentru un
întreruptor cu două camere de stingere în serie este cu încă
10% mai mare. Datorită acestei rezistenţe (a arcului electric)
valoarea curentului de scurtcircuit nu este influenţată
substanţial (şi din această cauză în calcule se neglijează),
însă constanta de timp To,care înaintea apariţiei arcului era
de 100 ms se reduce la mai puţin de 35 ms. În acest fel curba
curentului de scurtcircuit atinge valoarea zero în maxim 5
ms.
Problema lipsei trecerii prin zero a curentului de
scurtcircuit la generatoarele de mare putere, care au
constante de timp cu valori foarte mari, este stăpânită prin
intervenţia întreruptoarelor cu aer comprimat.
Întreruptorul sincron nu este potrivit deoarece el
trebuie să aştepte trecerea naturală a curentului de
scurtcircuit prin zero. La întreruptoarele sincronizate
practic nu se formează arc electric şi din această cauză nu se
reduce.
La valori foarte mari ale curenţilor de scurtcircuit nu
se poate aştepta până la prima trecere prima trecere prin zero
a curentului pentru a se realiza deconectarea circuitului. Se
menţionează că la întreruptorul cu SF6 căderea de tensiune
pe arcul electric este mică şi nu poate reduce suficient
constanta de timp aperiodică.

Până acum s-a analizat regimul de scurtcircuit la

mersul în gol al generatoarelor. O sarcină constantă a
generatorului înainte de apariţia scurtcircuitului influenţează
timpul până la prima trecere prin zero a curentului de
scurtcircuit.
Un scurtcircuit la un regim de lucru neexcitat al
generatorului între sarcina maximă activă (cosφ=1) şi
sarcina maximă capacitivă (cosφ=0) este deasemeni
defavorabil. Cauza principală este că după funcţionarea în
sarcină componenta periodică se amortizează mai repede
decât în cazul mersului în gol.

1.4.5.2. Deconectarea circuitelor de curent continuu

Procesul de deconectare a circuitelor de curent
continuu, mai precis, a curentului de tensiune continuă se
deosebeşte substanţial de deconectarea curentului alternativ.
După cum se ştie, funcţia întreruptorului de curent alternativ
se reduce la excluderea unei noi reaprinderi a arcului electric
după stingerea lui, în apropierea momentului de trecere prin
zero a curentului. Condiţia pentru deconectarea cu succes
este refacerea rigidităţii dielectrice a intervalului dintre
contacte după stingerea arcului.
Pentru a întrerupe circuite de curent continuu, este
necesar de a introduce în circuit rezistenţe care se măresc
încontinuu până când curentul ajunge la zero. O astfel de
rezistentă este arcul electric care se amorsează între
contactele întreruptorului. Camera de stingere trebuie
adaptată caracteristicilor arcului ua(i,t) pentru stingerea
efectivă a arcului. Au primit utilizare camere de stingere cu
canale înguste, asemănătoare cu canalele de la
întreruptoarele electromagnetice de curent alternativ.
Să analizăm procesul de deconectare, a unui
întreruptor monopolar, a unui circuit scurtcircuitat de curent
continuu, care conţine o rezistenţă activă şi o inductivitate
Dacă înainte de scurtcircuit, circuitul nu a fost încărcat,
atunci curentul se măreşte exponenţial conform formulei:
 i=
u
r
( −t
1−e T ), unde (1)
u – tensiunea reţelei, care se consideră constantă pe
durata întregului proces de deconectare
L
T = - constanta de timp a arcului.
r
Să presupunem, că contactele întreruptorului se
deschid după un anumit timp t1, când curentul nu a ajuns
încă la valoarea maximă. În circuit se introduce rezistenţa
arcului. Pe măsură ce se îndepărtează contactele, se lungeşte
arcul şi apare atragerea lui în canalele înguste ale camerei de
stingere.

Tensiunea creşte liniar până la valoarea maximă şi în

continuare rămâne constantă până în momentul stingerii
arcului electric. În fiecare moment este adevărată egalitatea
di
u = ir + L +u a (2)
dt

şi anume tensiunea reţelei se egalează cu căderea de

tensiune în rezistenţa activă, tensiunea electromotoare de
autoinducţie şi tensiunea arcului. După închiderea
 di 
contactelor (punctul t1) curentul continuă să crească  > 0 ,
 dt 
dar încet (vezi linia continuă). Punctul A corespunde
punctului critic, pentru care curentul are valoarea maximă
 di 
Imax; după aceasta el începe să se micşoreze  dt < 0 .
 
Tensiunea electromotoare de autoinducţie capătă în punctul
A valoarea zero şi îşi schimbă sensul. La micşorarea
curentului ea este orientată la fel cu tensiunea reţelei.
di
Tensiunea arcului u a = u − ir − L
dt
acum depăşeşte tensiunea reţelei. Când curentul
ajunge la valoarea zero atunci, arcul se stinge, iar tensiunea
între polii întreruptorului Uv se va micşora până la valoarea
tensiunii reţelei. Reamintim, că la deconectarea unui circuit
monofazat de curent alternativ, tensiunea pe polii
întreruptorului (după stingerea arcului) se măreşte (se
restabileşte) până la tensiunea reţelei. Cu cât este mai mare
tensiunea arcului, cu atât mai repede scade curentul şi cu atât
este mai mică energia, care se degajă în intervalul de arc al
întreruptorului.
Dacă tensiunea arcului nu este suficientă, curentul va
continua să crească. Acest lucru înseamnă că întreruptorul
nu este capabil să întrerupă circuitul. Deasemeni o mărire
exagerată a tensiunii pe intervalul de arc poate apare ca
periculoasă pentru izolaţia aparatelor din reţea. Conform
normativelor, tensiunea pe intervalul de arc al
întreruptoarelor ultrarapide de curent continuu nu trebuie să
depăşească (2-2.5)Unom (în funcţie de inductivitatea
circuitului).
O altă condiţie pentru instalaţiile de stingere a arcului
electric a întreruptoarelor de curent continuu, este ca să
dezvolte o lungime minimă în intervalul de arc în procesul
de deconectare. Această energie se poate calcula în modul
următor:
t t t t
2 2
 di  1 2

W = ∫ ua i ⋅ dt = ∫  u − ir − L i ⋅ dt = − L ∫ idi + ∫ ( u − ir ) i ⋅ dt =
t1 t1 
dt  0 t1
t
1 2 2
= LI + ∫ ( u − ir ) i ⋅ dt = W1 + W2 (3)
2 t1

În acest fel energia W este formată din două

1
componente. Prima componentă W1 = LI 2 corespunde
2
energiei electromagnetice, care se află acumulată în circuit
în momentul deschiderii contactelor. Ea depinde de timp şi
de viteza iniţială de creştere a curentului de scurtcircuit
 di  U
  = (4)
dt
 t =0 L
Cu cât se deschid contactele întreruptorului mai
repede, cu atât este mai mic curentul I1 şi energia W1.
A doua componentă W2 corespunde energiei, preluată
de întreruptor de la sursa de energie în timpul cât arde arcul
electric. Ea depinde de viteza de scădere a curentului, în
consecinţă, în funcţie de instalaţiile de stingere ale
întreruptorului şi de inductivitatea circuitului.
 6. Izolaţia echipamentelor electrice

6.1. Generalităţi
Echipamentele electrice din centrale, staţii electrice,
posturi de transformare, dar şi cele din diversele
întreprinderi ale industriei au rol de a înlesni utilizarea
maşinilor sau altor echipamente de producţie ce
funcţionează sub tensiune, prin eliminarea acţiunii fizice a
oamenilor, şi mai ales protecţia echipamentelor şi a
personalului. Această caracteristică de protecţie se aplică si
echipamentului în sine prin izolaţie, care împiedică
propagarea efectelor unor defecte în exteriorul
echipamentului, dar si protejează echipamentul de efectele şi
solicitările mediului în care acesta este montat.

6.2. Solicitări electrice

Izolaţia în instalaţiile şi aparatele electrice are rolul de
izolare electrică şi îmbinare mecanică a pieselor aflate la
potenţiale electrice diferite.
Alegerea corectă a nivelului de izolaţie la un aparat
electric, care funcţionează la tensiunea nominală dată, are o
mare importanţă practică din punct de vedere tehnic şi
economic.
La instalaţiile şi aparatele electrice în calitate de
izolaţie electrică se utilizează materiale solide, lichide sau
gazoase.
Sunt foarte rare cazurile în care o izolaţie este uniform
solicitată electric.

Când într-un anumit loc al materialului izolant se

depăşeşte rezistenţa de izolaţie electrică atunci în spaţiul
respectiv se poate produce o descărcare disruptivă prin
străpungere sau prin conturnare.

În izolaţia solidă descărcarea disruptivă provoacă o

pierdere permanentă a calităţilor dielectrice ale materialului.
În izolaţia lichidă sau gazoasă această pierdere poate fi
temporară deoarece are capacitatea de regenerare.
 Fiecărei tensiuni nominale îi corespunde o anumită
clasă de izolaţie (clasă de tensiune), care în general este
indicată de valoarea tensiunii nominale. La rândul ei clasa
de izolaţie determină valoarea tensiunilor de încercare.

Stabilitatea izolaţiei echipamentului electric, se

exprimă prin:

a)valoarea amplitudinii tensiunii de impuls, denumită

nivel de ţinere la impuls,
b)valoarea efectivă a tensiunii alternative de frecvenţă
industrială, aplicată timp de 1 minut, la care echipamentul
trebuie să reziste în cursul încercărilor în condiţii specificate.

Construcţiile electroizolante utilizate în aparatele şi

instalaţiile electrice de înaltă tensiune

Clasificarea izolatoarelor
Izolatoarele au rolul :
- izolaţie electrică
- izolaţie mecanică
Izolatoarele se
confecţionează în principal din
porţelan si materiale compozite

Fig. 39. Izolatoare din porţelan

 Din punct de vedere al destinaţiei şi al construcţiei,
izolatoarele ceramice pot fi clasificate în următoarele tipuri
principale:

a) suport (pentru aparate şi linii aeriene);

b) de suspensie (pentru linii aeriene);
c) de trecere;
d) carcasă;
e) tijă;
f) conducte pentru aer comprimat, sau ulei.

6.2. Solicitările electrice ale izolatoarelor

Solicitările electrice ale izolatoarelor pot produce
conturnări sau strapungeri. Cea mai grea avarie de izolaţie
este străpungerea izolatorului, fiind necesară înlocuirea
acestuia. Conturnarea izolatorului solicită termic numai
suprafaţa acestuia, neprovocând în general scoaterea lui din
serviciu.
Aerul străpuns din vecinătatea izolatorului se
regenerează uşor, restabilindu-se foarte repede condiţiile de
izolare precedente descărcării.
Izolatoarele se dimensionează astfel ca pentru oricare
valoare a tensiunii de descărcare aceata să fie numai
conturnat, străpungerea lui fiind exclusă.
Profilul exterior al izolatoarelor ceramice sau
compozite este determinat de condiţiile în care acesta trebuie
să funcţioneze.
 Distanţa de conturnare se poate mări, majorând
înălţimea activă sau dezvoltând suprafaţa lui exterioară.
Astfel, sunt folosite următoarele metode:
- izolatoarele pentru instalaţii interioare au pe
suprafaţa lor exterioară nervuri inelare, care formează
module cu profil triunghiular;
- izolatoarele pentru exterior au nervuri inelare în
formă de umbrelă, prevăzute cu lăcrămar (fuste – vile).

Pentru protejarea izolatiei se utilizează armături de

protecţie. La izolatoarele de foarte înaltă tensiune, care ating
lungimi apreciabile, tensiunea este neuniform repartizată de-
a lungul acestora, fiind determinată de capacităţile
elementelor de izolatoare faţă de pământ şi faţă de
conductorul aflat sub tensiune.

Din această cauză pe izolatoarele lungi se montează

armături de protecţie (inele), cu scopul de a egaliza repartiţia
tensiunii pe elementele izolatoare componente şi pentru a
proteja izolatoarele împotriva acţiunii termice a arcului
electric în cazul conturnării lor.

6.3. Proprietăţile izolaţiei electrice

Izolaţia electrică trebuie să aibă următoarele

proprietăţi:
 a) Rigiditatea dielectrică adecvată, pentru a preveni
străpungerea izolaţiei;
b) Rezistenţă de izolaţie corespunzătoare, pentru a
asigura scurgeri mici de curent prin izolaţie, sub o valoare
admisibilă;
c) Rezistenţă mecanică adecvată;
d) Să poată fi turnată sau fasonată, dându-i-se forma
dorită;
e) Să fie capabilă să suporte temperaturile la care este
supusă;
f) Cost rezonabil.

Rigiditatea dielectrică (străpungerea)

Un material electroizolant este caracterizat din
punctul de vedere al comportării sale la străpungere prin
rigidiatatea dielectrică, exprimată în KV/mm.
Se numeşte rigiditate dielectrică valoarea intensităţii
câmpului electric pentru care o mostră dintr-un material
electrizant se străpunge, în condiţii de încercare specificate.
O izolaţie electrică este caracterizată, din punctul de
vedere al comportării sale la străpungere, prin tensiunea sa
de străpungere exprimată în KV.
Un echipament electric, caracterizat prin tensiunea sa
nominală, are tensiunea de străpungere substanţial mai mare
decât aceasta.
De exemplu, un izolator de porţelan are o anumită
tensiune nominală. Dacă izolatorul este folosit la o tensiune
mai mare decât tensiunea sa nominală sau calitatea izolaţiei
scade, izolatorul nu va fi capabil să reziste la solicitarea
electrică, permiţând scurgeri ale curentului pe suprafaţă sau
prin izolaţie. Această circulaţie de curent va duce la apariţia
de descărcări în izolaţie şi în final, la distrugerea izolaţiei.
Acest mod de deteriorare a izolaţiei se numeşte străpungere.

Atunci când izolaţia este solicitată electric, un curent

de scurgere (coductivitate) poate circula la suprafaţa
izolaţiei.

În mod normal, lungimea suprafeţei liniei de fugă

izolante este suficientă, pentru a preveni apariţia descărcării
pe suprafaţa izolaţiei. Dacă suprafaţa izolaţiei este însă
poluată cu praf, murdărie, umezeală sau orice combinaţie a
acestor trei elemente, atunci un curent electric va începe să
circule, formând căi conducătoare pe suprafaţa izolaţiei.
Curentul electric care se va scurge prin căile conducătoare şi
căldura produsă vor începe să încălzească şi să carbonizeze
suprafaţa izolaţiei, ceea ce va face ca izolaţia să cedeze.

Pentru a preveni conturnarea izolaţia trebuie:

a) să aibă o lungime corespunzătoare a suprafeţei

dintre cele două conductoare aflate sub tensiune;
b) să fie menţinută curată şi uscată;
 c) să fie făcută dintr-un material care să fie rezistent la
conturnare;
d) să aibă suprafaţa bine lustruită sau glazurată?.
Anumite materiale izolante – cauciucul, de exemplu
are rezistenţă la conturnare scăzută, pe când sticla,
compozitul sau porţelanul, datorită suprafeţei lor dure şi
netede, nu colectează murdăria sau umezeala şi de aceea
sunt foarte rezistente la conturnare. Acesta este motivul
pentru care izolatoarele de sticlă porţelan şi compozitul sunt
utilizate pentru echipamentul electric în exterior.

Fiecare tip de izolaţie are o temperatură maximă de

funcţionare şi în funcţie de această temperatură, există o
împărţire a materialelor electroizolante în clase de izolaţie.
În tabelul 1 sunt date câteva exemple tipice de izolaţii,
temperaturile lor maxime de funcţionare şi clasa lor de
izolaţie (clasa de temperaturi).

Clasa Temperatura Exemple de

de izolaţie maximă materiale
admisibilă
[°C]
O(y) 90 bumbac, mătase,
hârtie
A 105 bumbac, mătase,
hârtii impregnat în ulei
 E 120 materiale
organice, hârtie, lemn
impregnat cu lacuri
B 130 mica, azbest, fibre
de sticlă cu lianţi
organici
F 155 mica, azbest, fibre
de sticlă cu lianţi
epoxidici
C 180 porţelan, sticlă,
teflon.
Tabelul 1. Exemple de materiale izolante, temperatura
lor maximă de funcţionare şi clasa lor de izolaţie.

Atunci când izolaţia funcţionează la o temperatură

peste temperatura maximă admisibilă a clasei din care face
parte, viaţa ei va fi scurtată. De exemplu un cablu cu izolaţie
de mase plastice, aparţinând clasei A (temperatura maximă
de funcţionare 105°C). poate avea o durată de viaţă de
câteva luni la 115°C, dar această izolaţie va ceda rapid la o
temperatură de 125°C. Un generator, aparţinând clasei E
(120°C), izolant cu un amestec bazat pe răşini poate
funcţiona la temperatură de 120°C timp de 25 de ani, la
temperatura de 130°C timp de 12 ani şi la temperatura de
140°C timp de 2 ani. Peste 140°C, izolaţia poate ceda în
foarte scurt timp.
 Ca o regulă empirică, se poate aprecia că, fiecare
creştere cu 10°C a temperaturii de funcţionare peste
temperatura maximă a clasei respective peste durata de timp
admisa înjumătăţeşte durata de viaţă a izolaţiei
corespunzătoare.
Proprietăţi mecanice
După cum s-a explicat anterior, cu puţine excepţii,
conductoarele sunt făcute de regulă numai din doua
materiale, cuprul şi aluminiul. Din contră, există mii de
materiale conductoare care pot fi utilizate în vederea
realizării legăturilor prin intermediul cărora se poate realiza
separarea mecanică (izolaţia mecanică). În ceea ce priveşte
proprietăţile mecanice ale acestor materiale izolante, acestea
variază de la materiale tari şi casante (sticla şi porţelanul)
sau dure şi rezistente (răşinile epoxidice şi fibrele de sticlă)
la cele mai flexibile (mase plastice şi cauciucul). În tabelul 2
sunt date exemple de proprietăţi ale materialelor
electroizolante, în penultima coloană fiind specificate
proprietăţile mecanice. Sunt scoase în evidenţă, de
asemenea, avantajele şi dezavantajele acestor materiale.

6.4. Îmbătrânirea izolaţiei

6.4.1. Îmbătrânirea naturală

Când izolaţia îmbătrâneşte, rezistenţa ei la
străpungere şi conturnare scade în punctele în care au apărut
modificări. Toate materialele organice electroizolante se
degradează în timp, unele au viteză mai mare, altele mai
lent. Un exemplu de îmbătrânire rapidă îl constituie
cauciucul, în special, atunci când este contaminat cu ulei. Un
exemplu de îmbătrânire lentă este hârtia care izolează
înfăşurările transportului şi stă în ulei. Umezeala şi
temperatura sunt unele din cauzele principale în
îmbătrânirea rapidă a materialelor izolante. Substanţele
anorganice: mica, sticla, azbestul îmbătrânesc lent.

În exploatare, izolaţia va îmbătrâni mai rapid decât ar

îmbătrâni în mod natural. Această îmbătrânire rapidă este
determinată de trei factori principali.

a)Efectul electrostatic. Când izolaţia este supusă unei

tensiuni, sub influenţa câmpului electric format, apar
depuneri de praf şi murdărie pe suprafaţa izolaţiei. Aceste
particule ajută la formarea căilor de conturnare, dar pot, de
asemenea, să atace chimic izolaţia.

b)Descărcări corona. În cazul liniilor de înaltă

tensiune, la suprafaţa conductoarelor şi a armăturilor
metalice, apar câmpuri electrice intense care produc
excitarea şi ionizarea atomilor din aer. Descărcările corona
sunt însoţite de un zgomot, ca un bâzâit, care poate fi auzit
în jurul staţiilor de înaltă tensiune, iar noaptea poate fi
observată ca o lumină roşie sau albastră, şi se poate simţi
miros de ozon.
 Atunci când apare efectul corona, în aerul din jurul
conductorului sau în minusculele incluziuni de aer din
izolaţie, oxigenul se transformă în ozon (O3), iar ozonul
formează acizii de azot NO şi NO2. În prezenţa umidităţii,
aceşti acizi formează acidul azotic care atacă izolaţia.

Descărcările parţale în izolaţie nu pot fi eliminate în

totalitate. Ele pot fi însă reduse, limitând numărul
incluziunilor de aer şi de aceea, izolaţia trebuie să aibă o
structură continuă lipsită de fisuri, găuri, structuri
spongioase. În acest sens în exploatare funcţii de tipul
izolaţiei se execută spălări sau ungere cu unsoare siliconică
sau minerală a izolatoarelor liniilor electrice aeriene şi
suport din zona IV de poluare.

În cazul staţiilor de conexiuni de înaltă tensiune,

amplasate, de obicei în exterior, curenţii de aer produc
îndepărtarea gazelor formate. În izolaţia solidă însă, acidul
va ataca structura izolaţiei, lăsând libere componentele
izolaţiei ca: fibra de sticlă, azbest, mică, ca urmare, va
surveni străpungerea.

c)Efectul radiaţiilor. Atunci când materialele plastice,

cauciucul sau materialele electroizolante pe bază de răşini
sunt expuse la lumina solară, ele se deteriorează mai rapid
decât atunci când sunt lăsate la întuneric. Efectele
câmpurilor intense de radiaţii sunt similare celor ale luminii
solare, Sub acţiunea acestora, cauciucul şi masele plastice
devin fragile (sfărâmicioase), iar materialele pe bază de
răşini îşi pierd rezistenţa mecanică şi într-o anumită măsură
proprietăţile electroizolante. Atunci când este posibil, sunt
utilizate materiale electroizolante cât mai puţin sensibile la
deteriorări, datorită radiaţiilor. Atunci când nu este posibil
acest lucru, materialele electroizolante vor fi schimbate la
anumite intervale de timp.

1) Efecte mecanice
În timpul pornirilor şi uneori chiar şi la funcţionarea
în sarcină, datorită efectului câmpului magnetic, apar vibraţii
ale elementelor conductoarelor. În cazul în care elementele
conductoare sau înfăşurările nu sunt fixate în mod corect,
izolaţia va fi uzată prin frecare, datorită atingerii cu alte
componente. Acest efect este foarte dăunător în special
pentru izolaţiile având ca lianţi răşinile epoxidice, deoarece
prin îmbătrânire răşinile epoxidice se scorojesc şi permit
erodarea prin frecare.
 Elemente constitutive ale reţelelor electrice
9. Întreruptoare

7.1. Generalităţi
Întreruptorul este un echipament electric complex,
atât ca funcţie cât şi construcţie. Principalul sau scop este de
a stabili, suporta şi întrerupe curenţii de serviciu, să
stabilească, să suporte pentru o durată determinată şi să
întrerupă curenţii de intensitate mai mare decât cea
nominală, cum sunt curenţii de scurtcircuit sau suprasarcină.

7.1.1Parametrii întreruptoarelor
a) Tensiunea nominală – tensiunea pentru care s-a
construit întreruptorul şi bornele, determinată de grosimea şi
calitatea izolaţiei.

b) Curentul nominal de durată – curentul maxim

pe care întreruptorul îl poate suporta în mod continuu, fără a
se supraîncălzi. Acest parametru este determinat de
secţiunea conductoarelor şi depinde şi de temperatura
mediului ambiant.

c) Curentul nominal de deconectare – curentul

maxim de scurtcircuit pe care întreruptorul poate să îl
întrerupă. Parametrul depinde de capacitatea de rupere a
camerei de stingere. Deconectarea se face în anumite limite
ale tensiunii de restabilire.
 d) Curentul limită dinamic care trebuie sa
îndeplinească condiţia
ild > isoc
e) Stabilitatea termică – curentul limită pe care
întreruptorul îl poate suporta pentru maxim o secundă fără
ca efectul termic al acestui curent să aibă efecte permanente.
I t t > I po = ( m + n )t d ,
unde m şi n sunt constante determinate experimental
pentru anumite tipuri de arc.
f) Capacitatea de rupere – se defineşte în raport cu
puterea aparentă (produsul dintre curentul maxim de
scurtcircuit şi tensiunea nominală a întreruptorului).
g) Numărul de poli

Consecinţă ale depăşirii parametrii

 Dacă se depăşeşte tensiunea nominală cu mai
mult de 10% există pericolul apariţiei arcului electric şi
deteriorarea izolatiei.
 Dacă se depăşeşte curentul nominal de durată
există riscul supraîncălzirii căilor de curent şi apariţia
arcului care conduce la distrugera contactelor
 Depăşirea curentului nominal de deconectare
implică apariţia unui arc electric ce nu poate fi stins în
camera de stingere a întreruptorului, fapt ce va conduce la
explozia acestuia. Cel mai întâlnit caz de astfel de incident
este la apariţia unui scurtcircuit alimentat din doua surse
simultan.
 7.2. Principalele tehnici de întrerupere

După ce vom evoca rapid tehnicile de rupere în aer la

presiunea atmosferică, în ulei şi în aer comprimat, care au
jucat la înaltă tensiune (IT) un rol considerabil, dar care
astăzi par un fel de tehnici ale trecutului, vom aborda cele
două mari tehnici actuale, SF6 şi vidul, fără a uita o tehnică
de viitor, întreruperea statică care joacă un rol din ce în ce
mai important.

7.2.1. Întreruperea în aer la presiunea atmosferică

Aceste aparate sunt cele mai simple şi primele care au

fost utilizate. Aerul la presiune atmosferică are o rigiditate
dielectrică modestă şi nici un proces fizic natural nu vine să
accelereze recombinarea ionilor şi a elementelor astfel încât
constantele de timp ale arcului rămân relativ ridicate.

a) Întreruperea în aer la joasă tensiune

Dacă pentru buna funcţionare a unui aparat clasic la

IT este necesară o constantă de timp foarte mică, în schimb
este posibil să se reuşească o întrerupere la joasă tensiune
(j.t.) şi chiar la medie tensiune (MT), cu un aparat cu
constanta de timp ridicată, dacă se dispune de o putere de
răcire suficientă pentru a nu se produce “ambalarea termică”
după trecerea naturală prin zero a curentului. Aparatul
termină atunci întreruperea lin, ca un întreruptor de curent
continuu (c.c.).
În cazul întreruperii la joasa tensiune, de exemplu, nu
este necesară o alungire mare a arcului pentru ca tensiunea
la bornele sale să atingă pe cea a reţelei, după aceea, puterea
pe care i-om poate furniza reţeaua devine inferioară celei
cedate mediului ambiant şi “arcul este condamnat să moară
de frig” prin răcire.

O constantă de timp importantă se traduce prin

imposibilitatea materială de a provoca supratensiuni de
rupere, calitate absolut primordială pentru reţelele de joasa
tensiune Nu este de mirare că întreruperea în aer a cucerit o
poziţie de monopol absolut în acest domeniu, situaţie întărită
şi de o mare simplitate şi securitate a utilizării precum şi
costuri reduse.

b) Întreruperea în aer la medie tensiune

Succesul obţinut la joasă tensiune de întreruperea în

aer a incitat pe constructori şi pe utilizatori să extindă
utilizarea ei şi către tensiuni superioare. Alungirea finală a
arcului trebuie să fie mult mai importantă, dar este de notat
de la început faptul că nu este de dorit ca această alungire să
se producă prematur atunci când curentul este mare, căci ar
rezulta furnizări de energie inutile dar şi dăunătoare.
În practică aceste aparate sunt deci concepute pentru
ca arcul să rămână scurt atât timp cât curentul este important
şi ca alungirea lui să nu devină posibilă decât în apropierea
trecerii prin zero a curentului; acesta poate fi obţinută
acţionând asupra secţiunilor de trecere oferite arcului.
Deoarece curentul descreşte, se anulează şi îşi
inversează sensul este posibil, utilizând forţele
electrodinamice aplicate arcului, ca acesta să fie alungit
suficient pentru ca tensiunea la bornele sale să devine
superioară celei a reţelei. Din momentul respectiv,
întreruperea se termină blând, prin simpla răcire a arcului
prin contactele realizate din materiale refractare.
Folosirea judicioasă a mijloacelor de alungire a
arcului permite să se obţină lungimi considerabile în volume
de camere de stingere extrem de reduse. Cu dezvoltarea
arcului în formă de solenoid, într-o cameră de stingere cu
despărţituri, de exemplu, s-a ajuns la recorduri în acest
domeniu. Acesta a făcut ca utilizarea aparatelor să se facă
până la 20 kV.

Astăzi, principalul handicap al acestui tip de aparat

constă în dimensiunile mari de gabarit, condiţionate de
dimensiunile camerelor de stingere şi de distanţele de izolare
în aer.
Tehnicile moderne de întrerupere în vid şi SF6 au
permis să se readucă atât de mult dimensiunile de gabarit, ca
şi costurile aparatelor de MT, încât întreruptoarele şi
contactoarele cu întrerupere în aer sunt acum depăşite.
În schimb la joasa tensiune, simplitatea, anduranţa,
uşurinţa întreţinerii, securitatea foarte mare a utilizării lor
conferă aparatelor cu rupere în aer o supremaţie absolută.
Numai semiconductoarele vor putea să atace progresiv
această poziţie de monopol.

7.2.2. Ruperea în ulei

Ruperea în ulei a apărut odată cu creşterea tensiunii.

Contactele întreruptoarelor au fost cufundate în ulei.
Rezultatul a fost remarcabil căci uleiul descompus prin arc,
eliberează o mare cantitate de hidrogen şi deci în acest gaz
se va efectua întreruperea. Hidrogenul este un excelent
mediu de stingere a arcului, care are o constantă de
deionizare slabă, datorită în particular, proprietăţilor termice
legendare, cu atât mai eficiente cu cât presiunea este mai
ridicată.

Formarea hidrogenului prin descompunerea uleiului a

fost utilizată la stingerea arcului deoarece se combină
folosirea H2 prin descompunerea uleiului, chiar în momentul
în care este nevoie, ceea ce permite în plus obţinerea lui
automat sub presiune.
De fapt, descompunerea unei cantităţi mici de ulei
eliberează un volum de gaz considerabil care formează brusc
o bulă în interiorul lichidului. Datorită inerţiei masei de ulei
pe care bula ar trebui să o deplaseze pentru a se destinde
liber, aceasta va fi supusă pe durata ruperii la o presiune
dinamică care poate atinge, în aparatele moderne, valori de
100 până l50 bar.
 Pentru aparatele vechi cu baie de ulei (cuvă), au fost
necesare anumite
măsuri de precauţie
pentru ca bulele să nu
se unească sau să nu
atingă cuva, caz în care
s-ar fi produs amorsări
ale arcului nedorite.
Teoria bulei gazoase a
permis o dimensionare
a aparatelor în
consecinţă. Fig. 40. Arc în bula de gaze în ulei

Cu creşterea valorilor de tensiune şi a curenţilor de

întrerupt aceste aparate au căpătat gabarite foarte mari
necesitând până la 20000 l de ulei la 220 kV. Odată ruperea
terminată, hidrogenul astfel format se ridică la suprafaţă
pentru a se răspândi în atmosferă şi deci există întotdeauna
un moment în care sub capac se formează un amestec
detonant care poate exploda.

Aparatele moderne închid bula în camere de stingere

pentru a-i reduce volumul. Camerele de stingere rezistă la
presiuni foarte mari. Aceste aparate utilizează cantităţi mici
de ulei. Totul este făcut pentru a reduce la minim riscurile de
defectare. Securitatea lor de utilizare este legată de lucrările
de întreţinere. Sunt necesare revizii frecvente care necesită
demontări frecvente cu înlocuirea contactelor.
Descompunerea uleiului duce şi la apariţia carbonului.
Ruperea în uleia trebuit să cedeze teren altor tehnici,
în particular în domeniul tehnicilor înalte, a puterilor de
rupere mari şi a curenţilor nominali mari.
Dacă întreruptoarele cu ulei rămân încă printre
aparatele cu performanţe modeste şi medii, nu încape nici-un
dubiu că progresele remarcabile ale tehnicilor de rupere în
SF6 şi în vid le condamnă la o dispariţie treptată dar sigură.

7.2.3. Utilizarea aerului comprimat

Şi-a făcut apariţia în anul 1930, ca mediu de stingere a
arcului la IT, ca urmare a numărului mare de accidente grave
provocate de explozia şi incendiul întreruptoarelor cu ulei
mult (IUM).

Securitate şi performanţe ridicate

Ca toate gazele sub presiune, aerul comprimat posedă
o rigiditate ridicată şi performanţe tehnice superioare celor
ale aerului atmosferic. Îmbunătăţirea diferitelor sale calităţi
este direct legată de creşterea densităţii moleculare, acestea
având ca efect multiplicarea ciocnirilor între particule şi
accelerarea astfel a schimburilor termice şi a neîmbinărilor
între particulele încărcate, adică a deionizării, ca şi cu H 2 sub
presiune se obţine o constantă de timp de valoare redusă
care permite să se realizeze ruperea, la o trecere a curentului
prin zero, cu arcuri relativ scurte. Din punct de vedere
practic, toate întreruptoarele cu aer comprimat utilizează
scurgerea acestuia printr-un ajutaj şi eşaparea sa în aer liber.
Arcul, situat central în ajutaj şi suflat de curentul de aer, va
fi supus unei răciri energice care pregăteşte şi uşurează
deionizarea, care va fi favorizată şi de fenomenul de
turbulenţă.
Aerul comprimat serveşte simultan ca dielectric, agent
de rupere şi fluid de acţionare. Aparatele cu aer comprimat
necesită şi o anumită întreţinere, staţie de aer comprimat.; au
performanţe ridicate.
Prezenţa unei staţii de comprimare care trebuie să
asigure aer comprimat deshidratat a constituit întotdeauna un
handicap serios faţă de tehnicile autonome.

7.3. Aparate moderne

După ce au fost timp îndelungat lideri incontestabili în

domeniul transportului la IT, aparatele cu aer comprimat au
cedat locul aparatelor cu SF6.
Aerului comprimat îi rămân însă câteva aplicaţii
excepţionale cum sunt:
- întreruptoarele de protecţie ale alternatoarelor;
- întreruptoare pentru exterior pentru climat foarte
aspru, sub -400C.

Ruperea arcului în SF6

Acest gaz necesită o atenţie deosebită, deoarece astăzi
a devenit gazul constructorilor de aparate în mod deosebit
pentru înaltă tensiune.
 Această alegere rezultă din îmbinarea puţin obişnuită
a unui ansamblu de calităţi care există simultan atât în
domeniul dielectric, cât şi în cel al stingerii arcului; aspecte
calităţi se bazează pe proprietăţile fizice ale acestui gaz; vom
încerca să punem în evidenţă doar aspectele fundamentale.

SF6 este un gaz de sinteză obţinut

prin reacţie directă a fluorului asupra
sulfului la presiune şi temperatură, ca
un gaz incolor şi inodor care are o
densitate relativ ridicată în raport cu
aerul, datorită masei sale moleculare
importante (146 faţă de 28 şi 32 pentru
azot şi oxigen).
Molecula, perfect simetrică, are
în centru un atom de sulf ai cărui 6
electroni de valenţă, care constituie
legăturile libere, sunt utilizaţi de 6
atomi de fluor pentru a-şi completa
stratul lor electronic periferic. Fig. 41. Molecula de
hexafluorura de sulf
Aceşti 6 atomi de F sunt dispuşi în jurul atomului de S
în cele 6 vârfuri ale unui octaedru
regulat. Acest edificiu, ale cărui
legături chimice sunt saturate, este
deci, din această cauză, perfect stabil
chimic şi prezintă o mare stabilitate
explicată prin energia de formare ridicată (1096 kJ/mol).
Fig. 42. Legaturile chimice
în molecula de SF6

Tabelul 3. Proprietăţile fizice ale SF6

Proprietăţile dielectrice ale SF6

 Fig. 43. Curbele de stare ale SF6
Prima dintre calităţile SF6 pentru un constructor de
aparate, se manifestă în domeniul rigidităţii dielectrice,
unde, la presiune egală SF6 se dovedeşte superior majorităţii
mediilor cunoscute. SF6 datorează acest avantaj dimensiunii
mari a moleculei sale şi multiplelor mecanisme de ciocniri
neelastice care îi permit să încetinească cei câţiva electroni,
întotdeauna prezenţi, pe care câmpul electric tinde să-i
accelereze şi care constituie germenii descărcării. La aceste
remarcabile proprietăţi de ciocnire se adaugă o proprietate
ciudată a moleculei de SF6 aceea de a captura temporar un
electron liber pentru a forma un ion negativ greu şi, în
consecinţă, mai puţin mobil şi incapabil să realizeze
ionizarea.

Fig. 44. Caracteristicile izolante ale SF6

Această proprietate reiese din caracterul extrem de
electronegativ al fluorului. Acest mecanism de capturare
contribuie el însuşi la întârzierea apariţiei străpungerii
dielectrice.
 Proprietăţile termice ale gazului SF6 au contribuit la
utilizarea acestuia pentru ruperea arcului electric. Dacă
considerăm un arc în interiorul unui tub cilindric umplut cu
un gaz oarecare, parcurs de un curent de intensitate i 0.
Intuitiv se poate accepta că temperatura acestui arc este
maximă în apropierea axului tubului, şi că pe urmă
descreşte, pe măsură ce ne depărtăm de ax.

Fig. 45. Variaţia conductivităţii termice cu temperatura pentru SF6 şi N2

Formarea palierului de temperatură şi a nucleului
central: când intensitatea curentului creşte, se observă, la
cele mai multe gaze, apariţia unui fel de palier termic şi
formarea, în centrul tubului, a unei zone cilindrice (nucleul
arcului), în care temperatura creşte rapid, înconjurată de o
zonă mai rece numită aureolă. Cu cât intensitatea curentului
creşte, cu atât temperatura maximă a nucleului este mai
mare, cea a palierului rămânând neschimbată.

Explicaţia existenţei palierului este că la temperatura

respectivă se produce o schimbare de stare a gazului.
Moleculele sale se disociază în atomi. Ca orice schimbare de
stare, disocierea necesită un anumit consum de energie,
numită energie de disociere (egală cu energia de formare).
Totul se produce ca pentru fierberea apei, unde energia de
vaporizare asigură o răcire foarte importantă şi menţine
energia constantă de 1000 C atâta timp cât există apă în
recipient.
Aici, prezenţa gazului în aureolă situată în aureola
arcului, menţine temperatura de legătură (între nucleul
central şi aureola care îl înconjoară), asigurând o răcire a
nucleului cu atât mai energică, cu cât această temperatură
este mai coborâtă. Aceasta se traduce printr-un fel de
supraconductibilitate termică a gazului în apropierea
temperaturii de disociere.
Dispariţia conductanţei ca urmare a răcirii: în cazul
SF6, numai sulful este conductor electric căci temperatura
palierului este inferioară palierului temperaturii minime de
ionizare.
Când curentul scade, se observă atât pentru SF6 cât şi
pentru azot o descreştere rapidă a temperaturii nucleului;
nucleul posedă de fapt o inerţie termică redusă, datorită
faptului că raza sa este foarte mică şi că masa volumică de
gaz adus la temperatură înaltă este foarte mică.
În apropierea trecerii prin zero a curentului dispariţia
moleculei antrenează în cazul SF6 dispariţia conductanţei cu
o constantă foarte mică. Nu este cazul pentru azot şi alte
gaze uzuale, pentru care aureola rămâne încă mult timp
conductoare, datorită temperaturii ridicate şi a inerţiei
termice mai mari.

Pentru SF6 , acest important avantaj de natură termică

este completat de o altă proprietate remarcabilă, legată de
caracterul foarte electronegativ al fluorului şi al compuşilor
săi. Acest caracter rezultă din configuraţia electronică a
acestui element căruia îi lipseşte un electron pentru ca
stratul său să fie complet. Rezultă astfel formarea unui câmp
de atracţie electronică a cărui intensitate depăşeşte de
departe pe aceea a tuturor elementelor prezentând această
proprietate. Această proprietate de captare record a
electronilor se traduce clinic prin faptul că fluorul este cel
mai reactiv dintre toate elementele, el fiind capabil să se
combine chiar şi cu gazele rare, cele mai grele, xenon şi
radon, considerate ca inerte chimic pentru că posedă starturi
electronice complete şi în consecinţă, valenţă chimică nulă.
Sub efectul unei temperaturi crescătoare, SF6 se
disociază progresiv în atomi simpli de S şi fluor la peste
2000 K.
 Pentru temperaturi superioare lui 3000 K atomii de S
se ionizează în S+ dar electronii liberi sunt captaţi de atomii
de fluor şi compuşii fluoruraţi pentru a forma ioni negativi.
Numărul electronilor e-, care sunt singurii responsabili
veritabili pentru fenomenul de conductanţă, nu creşte cu
adevărat decât peste 4000 K.
Invers în apropierea trecerii curentului prin zero, când
temperatura arcului scade şi devine inferioară lui 4000 K,
capturarea electronilor de către atomii de fluor şi moleculele
fluorurate antrenează o bruscă dispariţie a electronilor.
Curentul neputând fi vehiculat decât de ionii pozitivi şi
negativi, grei şi puţin mobili, rezistenţa arcului creşte brusc,
chiar înainte de dispariţia nucleului.

Constanta de timp a arcului in SF6, contrar la ceea ce

se observă în gazele utilizate anterior (N2, O2, H2) constanta
de timp de disociere a SF 6 descreşte continuu cât timp
curentul scade, astfel încât acesta este de numai câteva
fracţiuni de μs în apropierea trecerii prin zero a curentului.
Acest avantaj asociat proprietăţilor dielectrice
remarcabile ale SF6, îi conferă acestuia un ansamblu de
calităţi care nu se găsesc reunite la nici un alt mediu
cunoscut.
Numeroase cercetări conduc la ideea că este
foarte puţin probabil să se descopere alte medii care să-i fie
superioare sau măcar comparabile.
 7.3.1.1. Autocompresia utilizată la ruperea arcului
electric în SF6.
Cu o presiune de trei bar şi provocând suflajul cu
ajutorul unui piston simplu care se deplasează într-un
cilindru, se obţin, de exemplu, performanţe superioare celor
înregistrate la aer comprimat la 25 bar care eşapează în
atmosferă prin ajutaje mari.
Acest rezultat unitar este datorat nu numai
caracteristicilor fizice ale SF6, dar şi utilizării judicioase a
efectului de buşon gazos care se produce la buza ajutajului
la întreruperea curenţilor de mare intensitate.
Acest efect, provocat de dilataţia gazului adus la
temperatură înaltă are, paradoxal, câteva consecinţe benefice
care se explică cu uşurinţă:
- blocajul curgerii la valori mari ale curentului permite
să se consume gazul de rezervă în cilindru şi să se crească
astfel presiunea în amonte, ceea ce favorizează suflajul
arcului când efectul de buşon dispare la apropierea trecerii
prin zero a curentului.
- în cazul ruperii curenţilor mici, efectul de buşon nu
se produce, suflajul este mai puţin puternic iar
supratensiunile de comutaţie sunt mai uşor de stăpânit.
- la performanţe egale, utilizarea judicioasă a efectului
de buşon permite să se reducă substanţial energia mecanică
necesară comprimării gazului. Bineînţeles există condiţii
optime de utilizare a acestui efect, condiţii care pot fi corect
modelate. În aparatele cu aer comprimat, acest efect se
dovedeşte, dimpotrivă,nedorit căci el nu conduce evident la
creşterea presiunii în amonte observată în aparatele cu
autocompresie.
Aparatele cu SF6, în prezent cele mai performante
pentru reţelele de IT, utilizează întreruptoare cu o cameră de
stingere la 420 kV. Ultimele aparate cu aer comprimat
livrate pentru această tensiune utilizează patru camere de
stingere.
În domeniul tensiunilor de la 245 kV la 1000 kV, SF 6
a înlocuit acum toate celelalte tehnici.
În ultimii ani au apărut staţii de transformare cu
anvelopă metalică (GIS) montate în exterior.
Aceste staţii cu anvelopă metalică la IT (GIS) au
următoarele avantaje;
• Securitate de utilizare crescută şi insensibilitate faţă
de condiţiile din mediul ambiant;
• reducere importantă a operaţiunilor de neutralizare;
• absenţă a perturbaţiior faţă de vecinătăţi;
• reducere considerabilă a suprafeţei de teren;
• reducere importantă a înălţimii;
• reducere a duratei de construcţie;
• rezistenţă mai bună la seisme;
• reducere continuă a preţurilor, la performanţe
identice.
Utilizarea SF6 la medie tensiune
Datorită bunei capacităţi de realizare a unor
aparate funcţionale, perfect optimizate fiecare tip de
aplicaţie, SF6 este omniprezent în toate domeniile mediei
tensiuni: întreruptoare debroşabile sau nu, separatoare de
sarcină, contactoare, posturi de distribuţie publică, tablouri
de alimentare şi de comandă, puncte de alimentare, aparate
blindate etc.

Principiul adoptat de producătorii de întreruptoare se

bazează pe faptul că, în loc de a comprima gazul într-un
cilindru pentru a sufla arcul în axa unui ajutaj se provoacă
deplasarea arcului în raport cu gazul cu ajutorul unui câmp
magnetic.
Rezultatul este remarcabil. Aceasta permite să se
realizeze aparate şi mai compacte, care necesită o energie de
manevră mai redusă. Sunt avantaje deci pe toate planurile.

Contactoarele de IT au beneficiat primele de această

tehnică. O bobină parcursă de curentul de întrerupt dă
naştere câmpului magnetic care provoacă rotaţia arcului pe
contactele în formă de piste circulare protejate la evaziune
prin deplasarea rapidă a picioarelor arcului.

Principiul arcului rotitor este foarte favorabil pentru

comanda motoarelor de IT, deoarece ele au un nivel de
supratensiuni foarte coborât, câmpul magnetic fiind cu atât
mai slab cu cât curentul este mai coborât.
Privind utilizarea arcului rotitor şi auto-expansiunii
Ultima evoluţie a acestei tehnici constă în a folosi un
câmp magnetic produs de un magnet sau de o bobină şi de a
utiliza dilatarea gazului, provocată de arc, pentru a produce
simultan suflajul printr-un ajutaj obţinându-se arcul rotitor
cu autoexpansiune.
În fig. 46 sunt prezentate părţile componente ale unui
întreruptor cu SF6 de medie tensiune funcţionând cu
autosuflaj şi suflaj magnetic.
În ceea ce priveşte securitatea funcţionării şi
mentenanţa acestor întreruptoare, va fi nevoie să se
completeze, din când în când, încărcătura de gaz. Intervalul
între aceste operaţii se preconizează între 3 şi 5 ani.
Pentru aparatele de MT este mult mai uşor să fie
făcute anvelope perfect etanşe, închise ermetic pe viaţă.
Tendinţa generală este de a garanta, oricare ar fi tensiunea,
dispozitive de rupere care să nu necesite nici o intervenţie de
mentenanţă în timpul întregii durate de viaţă.
La ora actuală ruperea în SF6 acoperă totalitatea
domeniului de înaltă tensiune, de la 1 kV la 1000 kV şi
beneficiază de o supremaţie absolută peste 145 kV.
Fig. 46. Întreruptor cu SF6 cu autosuflaj şi suflaj magnetic
 b) Ruperea în vid
Cu vidul, vom aborda o tehnică întru totul originală
ale cărei proprietăţi de întrerupere au fost clar puse în
evidenţă încă din 1920; a trebuit să se aştepte până în 1950
pentru ca primele întreruptoare să fie comercializate.
De fapt principiul de funcţionare al întreruptorului de
sarcină cu vid este extrem de diferit de cel al altor aparate şi
este bogat în contradicţii şi dificultăţi termice de tot felul.

Vidul dielectric se bazează pe rigiditatea dielectrică

remarcabilă a vidului nu este datorată, ca în alte medii,
cauzelor multiple de încetinire pe care o pot suporta
electronii în urma ciocnirilor neelastice cu moleculele
gazului ci, dimpotrivă, faptului că nu se poate produce nici o
ciocnire.
Într-un vid perfect, nu există deci posibilitatea de a
declanşa, prin ionizare în cascadă, mecanismul de avalanşă
electronică care antrenează străpungerea dielectricului.
În practică imperfecţiunea vidului real şi mai ales
prezenţa electronilor temperează această viziune, dar
performanţele rămân totuşi spectaculoase în interval de un
cm, de exemplu, într-un vid de 10 −6 mmHg este capabil să
se reziste la o tensiune de vârf aproape de 200 kV.
Totodată, invers ca la alte medii, rigiditatea dielectrică
a vidului creşte puţin cu distanţa de izolaţie, ceea ce
limitează tensiunea aplicată fiecărui interval de rupere.
În fig. 47 este prezentată influenţa distanţei de izolaţie
în vid asupra rigidităţii dielectrice a vidului.
Fig. 47. Influenţa distanţei asupra tensiunii de rupere
 Amorsarea unui arc de mare intensitate în vid
antrenează o adevărată vaporizare a electrozilor care
dezvoltă rapid între contacte o presiune dinamică care poate
să atingă valori atmosferice.

La început, acest arc seamănă mult cu acela al altor

aparate, în particular, o coloană conductoare foarte
concentrată şi cu o pată catodică mică şi incandescentă a
cărei suprafaţă, adusă la fierbere, emite din abundenţă vapori
metalici. Când curentul descreşte, presiunea vaporilor scade
rapid datorită condensării acestor vapori pe contactele
respective şi a difuziei lor către anumite ecrane metalice
dispuse pentru aceasta.

Peste un anumit timp se constată că funcţionarea

arcului se modifică brusc pentru a trece de la regimul de
descărcare concentrată la un regim de descărcare difuză.
Pata catodică se divide în mai multe pete catodice distincte
de dimensiuni foarte reduse care se deplasează cu viteză
mare respingându-se între ele, astfel încât ele se repartizează
pe toată suprafaţa catodului. Curentul fiecărei pete catodice
este limitat la 100 A (a se vedea în fig. 48).

Această comportare este deci foarte diferită de cea

care se observă la un arc care arde într-un gaz sau în vapori
metalici sub presiune.
 Fig. 48. Regimuri ale arcului electric

Mişcarea retrogradată a petelor catodice conduce la

tendinţa petelor de a se respinge mutual, care poartă numele
de mişcare retrogradă care pare, la prima vedere, contrară
legilor fundamentale ale electromagnetismului. De fapt,
coloanele de plasmă care provin din aceste pete sunt
parcurse de curenţi paraleli şi sunt supuse deci la forţe de
atracţie electrodinamice.
Una din ipotezele avansate constă în a presupune că
mişcarea retrogradă a petelor rezultă din faptul că zona de
emisie se deplasează în permanenţă către regiunea petei în
care emisia electronică ar fi cea mai energică deci acolo
unde câmpul electromagnetic ar fi cel mai ridicat. Această
regiune se deplasează înspre regiunea în care câmpul produs
de curentul care traversează pata respectivă are aceeaşi
direcţie ca şi câmpul magnetic perturbator datorat curenţilor
celorlalte pete. Se vede imediat că pata despre care este
vorba se situează în opoziţie cu centrul de greutate
geometric a ansamblului celorlalte pete, de unde efectul de
respingere.
Mecanismul de întrerupere la trecerea prin zero a
curentului, dacă regimul difuz s-a stabilit de un timp
suficient de lung pentru ca toţi vaporii metalici emişi
anterior să fi avut timp să se condenseze, totul se petrece ca
într-o diodă cu vid. Atunci când curentul se anulează,
electronii încetează să mai traverseze spaţiul dintre electrozi
rezistenţa faţă de o tensiune inversă devine foarte repede
infinită, anodul rece dovedindu-se incapabil să emită la
rândul lui electroni.
Constanta de timp de disipare apare ca fiind foarte
redusă (mult inferioară valorii de 1μs).

După trecerea prin zero a curentului, rigiditatea

dielectrică se regenerează cu atât mai repede cu cât
presiunea reziduală a vaporilor metalici este mai redusă,
adică cu cât regimul difuz s-a stabilit de mai mult timp.
Pentru a obţine performanţe ridicate problema constă
deci de a trece cât mai repede posibil de la regimul de arc
concentrat la cel de arc difuz. Valoarea curentului, pentru
care se produce această tranziţie, depinde esenţial de forma
şi de natura contactelor şi au limite dificil de încălcat.
 Cu contactele cele mai bune de care se dispune în
prezent, nu este posibil să nu depăşească 20 kV.

Arcul difuz este instabil, fiecare pată are nevoie de un

anumit curent minim pentru a emite jetul său de electroni.
Sub acest curent el încetează brusc să mai funcţioneze, ceea
ce explică tendinţa cunoscută a acestor aparate de a provoca
supratensiuni de comutaţie prin smulgerea curentului.
Spre deosebire de alte tehnici numărul parametrilor
asupra cărora este posibil să se acţioneze este extrem de
redus şi constructorul este repede dezarmat el nu poate face
să varieze presiunea, diametrul ajutajelor sau alungirea
arcului; dimpotrivă, fiecare detaliu ridică probleme
tehnologice cu totul neobişnuite.

Domeniul de utilizare a întreruptoarelor cu vid

În practică domeniul de utilizare a cartuşului cu vid
este tipic celui de medie tensiune, cu o limită superioară
situată în apropierea lui 45 kV. Încercările de realizare a
cartuşului au atins 72 kV.
Cele mai performante cartuşe cu vid pot atinge 50 kA.
În funcţie de tehnologia contactelor utilizate, va fi nevoie să
se adauge aparatului, dispozitive împotriva supratensiunilor
care sunt cel mai adesea construite din materiale ceramice cu
oxid de Zn (ZnO).

Referitor la securitatea utilizării şi mentenanţa

întreruptoarelor se menţionează că aceste cartuşe cu vid
prezintă, în general, o securitate mare de utilizare şi o
anduranţă la rupere care depăşeşte cu mult necesităţile unei
exploatări normale. Cartuşele sunt închise ermetic pe viaţă.
Fiabilitatea aparatului depinde de dispozitivul de acţionare.
Energia cerută mecanismului este relativ mică, dar aceasta
trebuie să asigure presiuni mari de contact. Practic
mentenanţa se reduce numai la dispozitivul de acţionare.

Întreruptoarele cu vid se situează în domeniul mediei

tensiuni, unde se vor dezvolta şi vor înlocui în perspectivă
întreruptoarele cu SF6.

c) Ruperea statică
Această prezentare a tehnicilor de rupere nu poate fi
completă dacă nu se evocă şi utilizarea semiconductoarelor
care constituie, de altfel, singura alternativă valabilă pentru a
se opune monopolului actual deţinut de arcul electric. Mai
mult decât ştie arcul să o facă, comportamentul lui se
apropie de acela al unui întreruptor ideal .
Rezistenţa lor trece de la o valoare foarte mică la o
valoare considerabilă cu ocazia trecerii prin zero a
curentului,automat, ca şi în arcul electric, dar, de această
dată fenomenul se desfăşoară la temperatura ambiantă.
Din nefericire, semiconductoarele posedă prin natura
lor o inerţie termică extrem de redusă care este la originea
incapacităţii lor de a suporta suprasarcini mari, chiar un timp
foarte scurt. Căderea lor de tensiune directă, care determină
efectul Joule, este localizată într-un volum de material
(siliciu) infim situat de o parte şi de alta a joncţiunii, în
grosime care se măsoară în micrometri. Astfel, cu toate că
ele se găsesc foarte bine situate pe scara energiilor de rupere,
aproape de aparatele ideale, semiconductoarele sunt totuşi
incapabile să facă faţă, fără a cheltui mult, acestei disipări de
energie modeste. Ele nu sunt încă direct utilizabile în locul
arcului electric.
Totuşi progresele neîntrerupte de care
semiconductoarele beneficiază, de mai mulţi ani, referitor la
performanţe, gabarit şi preţ, le face din ce în ce mai capabile
de a pătrunde progresiv în domeniul aparatelor electrice.
Trebuie spus că, faţă de problemele de întrerupere,
semiconductoarele prezintă serioase avantaje care sunt:
- realizarea unei întreruperi ideale, fără supratensiuni
de comutaţie;
- absenţa uzurii şi a întreţinerii;
- posibilitatea de a predetermina performanţele
aparatului;
La joasă tensiune, ruperea statică este deja o realitate
şi câmpul său de aplicaţie nu încetează să se dezvolte,
interesând mai ales:
- contactoarele în întregime statice cu tiristoare sau
triac;
- dispozitivele ultralimitatoare (auto-protejate);
- întreruptoare hibride cu semiconductoare şuntate de
arc în caz de scurtcircuit.
 Probabil la medie tensiune, semiconductoarele îşi vor
putea face apariţia numai asociate cu contacte cu deschidere
sincronizată.
Cu cât sincronizarea va fi mai precisă, cu atât
solicitarea termică impusă joncţiunii va fi mai redusă.

Alegerea soluţiei celei mai bune adoptate fiecărei

utilizări constă în a selecţiona, pentru fiecare folosire,
tehnica care îi procură simultan:

- cea mai bună securitate de utilizare pentru personal

şi pentru instalaţie;

- cele mai reduse solicitări de mentenanţă pentru

exploatare;

- stăpânirea perfectă a supratensiunilor de manevră la

nivelele nepericuloase pentru instalaţie;

- capacitatea totală de a răspunde exigenţelor de

progres tehnic şi de reducere a gabaritelor în consecinţă
optime economic.

În prezent domeniul aparatelor electrice de înaltă

tensiune este dominat de două tehnici moderne: ruperea în
vid şi, mai ales, ruperea în SF 6 care acoperă fără nici o
lacună întreg domeniul.
 7.4. Clasificarea întreruptoarelor de înaltă tensiune

7.4.1. Întreruptoare cu ulei mult.

Construcţia sa este simplă. Nu posedă o cameră de
stingere propriu-zisă, stingerea realizându-se în interiorul
folosit şi ca mediu izolat pe baza efectului termic al arcului
electric. Cu cât arcul arde mai intens, adică este efectul unui
curent mai mare, însă în anumite limite, se extrage mai
multă căldură din coloana arcului şi se creează condiţii
pentru stingerea lui la prima trecere prin zero. Acest tip de
intreruptor poate fi instalat în exterior la temperaturile cele
mai scăzute, au putere mare de rupere.
Dezavantajele acestuia au fost însă mult mai
importante şi au dus la înlocuirea lor din staţiile electrice.
Printre aceste se numără pericolul de explozie şi incendiu
crescut, consum mare de material, masă mare,
imposibilitatea de a fi montat în spaţii interioare, revizie
greoaie în exploatare datorită necesităţii evacuării uleiului,
posibilităţi limitate pentru RAR din cauza maselor mari în
mişcare şi necesităţii stingerii arcului la intervale mici de
timp, imposibilitatea creării unitare pe principiul modelului,
uzură mare datorită pieselor grele în mişcare.

7.4.2. Întreruptorul cu ulei puţin

Construcţia întreruptorului este mult mai simplă decât
a întreruptoarelor cu ulei mult, sau cu aer comprimat,
consumul de materiale este mai mic, revizie uşoară,
elementele fiind accesibile, posibilitatea dezvoltării de serii
unitare pe principiul modelului. Poate fi instalat în instalaţii
exterioare cât şi interioare.
Deşi şi-au îndeplinit, pentru mai multe zeci de ani, cu
succes scopul în sistemul electroenergetic, acest tip de
întreruptor este în prezent înlocuit cu echipamente mai
performante.
Printre principalele dezavantaje care au condus la
decizia de înlocuire a acestora se numără: pericolul de
incendiu şi explozie putere de rupere limitată, revizii
frecvente a camerelor de stingere, dificultatea introducerii
RAR.

7.4.3. Întreruptorul cu aer comprimat

Principalele avantaje ale acestui tip de întreruptor sunt
siguranţa în exploatare şi împotriva incendiilor sau
exploziilor, greutate redusă, uzură redusă a camerelor de
stingere, şi deci revizii mai rare şi uşoare, posibilitatea
dezvoltării de serii unitare, deconectează curenţi capacitivi.
Dezavantajele sale sunt necesitatea unei staţii de aer
comprimat cu complexitatea aferentă, construcţia relativ
complexă a unor piese care necesită un grad înalt de precizie
în prelucrare, cost relativ ridicat.

7.4.4. Întreruptoare cu hexaflorură de sulf

Performanţele sunt mai ridicate faţă de întreruptoarele
cu aer comprimat în ceea ce priveşte capacitatea de rupere,
consum redus de materiale. Cu toate că construcţia
întreruptorului cu SF6 este destul de simplă, necesită
materiale scumpe şi tehnologii complicate. În prezent se
introduc în măsură crescândă începând de la 10 kV până la
cele mai mari tensiuni de 1050 kV, deoarece au capacitate
de deconectare mare.

Prin capacitatea de deconectare se înţelege cel mai

mare curent care poate fi întrerupt, curent măsurat în
momentul separării contactelor, fără ca întreruptorul să
sufere deteriorări excesive. Totodată la precizarea acestui
curent trebuie să se menţioneze tensiunea oscilantă de
restabilire, ca factor de oscilaţie şi frecvenţă.
Capacitatea de rupere a întreruptoarelor poate fi
 Simetrică - reprezintă cel mai mare curent
simetric care poate fi întrerupt de fiecare pol al aparatului;
 Asimetrică – cel mai mare curent asimetric care
poate fi întrerupt de fiecare pol al aparatului.
Pentru comoditate, aprecierea capacităţii de rupere se
face în funcţie de puterea de rupere, care este:
S = 3U n I v
Expresiei „puterii de rupere” nu îi corespunde o
mărime fizică. Cu puţin timp înainte de întrerupere,
tensiunea arcului este practic zero, curentul de scurtcircuit
este foarte mare, iar imediat după întrerupere curentul este
zero, iar tensiunea este cea nominală a reţelei, făcând
abstracţie de tensiunea oscilatorie de restabilire.
 Puterea de rupere exprimată în MVA sau capacitatea
de rupere are semnificaţie numai dacă se precizează
frecvenţa proprie a tensiunii de restabilire şi factorul de
oscilaţie.
Cu cât frecvenţa proprie de oscilaţie a tensiunii de
restabilire este mai mare cu atât puterea de rupere a unui
întreruptor scade.

7.5. Întreruptoare pentru bornele generatorului

Folosirea întreruptoarelor şi a separatoarelor, de sarcină în

marile centrale electrice, conduce la avantaje economice şi
de manevrare.
Într-un mare număr de cazuri se preferă instalarea la
bornele generatorului a întreruptoarelor în locul
separatoarelor de sarcină.
În această lucrare vom analiza condiţiile întreruperii
curentului de sarcină şi cei mai importanţi parametrii, care
nu sunt standardizaţi şi se vor explica şi mijloacele prin care
întreruptorul de la generator face faţă condiţiilor impuse.
Întreruptorul şi separatorul de sarcină de la bornele
generatoarelor şi în particular cele pentru marile
generatoare, diferă evident ca aspect exterior faţă de cele din
staţiile de comutaţie obişnuite.
Creşterea puterii alternatoarelor în ultimul timp, a
condus la capsularea pe fază a legăturii generator-
transformator. Această serie de întreruptoare ( tip DR )
cuprinde atât separatoare de sarcină cât şi întreruptoare şi
este destinată pentru curenţi nominali de până la 50 kA şi
capacitate de deconectare de până la 250 kA.
Datorită avantajelor tehnice şi de exploatare, folosirea
întreruptoarelor de generator pentru marile unităţi, a devenit
o regulă. Întreruperea curentului nominal, adică amorsarea
sarcinii, are loc numai în condiţii de avarie. În condiţii
normale curentul de sarcină este redus la zero înainte de
deschiderea aparatului. Cu toate acestea, pentru că trebuie
garantată funcţionarea la cuplarea în sarcină a aparatelor de
comutaţie, condiţia necesară este corecta dimensionare şi
testare a aparatelor pentru acest regim.

7.5.1.Întreruperea unei sarcini de la sursa de alimentare

În acest caz întreruptorul va fi solicitat de curentul de

sarcină care trebuie deconectat şi de către tensiunea
tranzitorie de restabilire ( TTR ) care apare între contacte
după întreruperea contactului, figura 49,a arată schema
monofilară pentru un asemenea caz.

O sarcină având impedanţa ZL este conectată la sursa

de alimentare având tensiunea electromagnetică E p şi
reactanţa internă Xs . În condiţiile regimului normal de
funcţionare, cu întreruptorul închis, tensiunea la bornele
sarcinii şi la bornele întreruptorului pe partea sarcinii şi
sursei este Up . Impedanţa de sarcină ZL determină diferenţe
de fază φ între tensiunea Up şi IL adică factorul de putere
cosφ.
 Căderea de tensiune pe reactanţa sursei este
U p = E p −U s
. Căderea de tensiune U s este decalată la 90


faţă de curent. Rezultă o reducere a tensiunii la bornele

Up Ep
sarcini şi anume < .

Fig. 49. a)Schema electrica a scurtcircuitului; b)Variaţia mărimilor de stare

Când diagrama fazorială este rotită în direcţia săgeţii

cu ωt, atunci proiecţia fazorilor pe axa verticală la care
momentul reprezintă valorile instantanee a curentului şi
tensiuni. În figura 49,b se prezintă condiţiile din regimul
normal la timpul t0 , când curentul IL este întrerupt la
trecerea lui prin zero. Tensiunea la acest moment determină
condiţiile pentru startul tensiuni tranzitorii de restabilire la
bornele întreruptorului I.
 Tensiunea sistemului Up, are la momentul t0 când se
întrerupe curentul, valoarea instantanee de 2U p sin ϕ la
ambele contacte ale întreruptorului. Pe partea sarcinii,
tensiunea după momentul t0 descreşte la zero. Pe partea de
alimentare, tensiunea creşte cu valsarea scăderii de tensiune
2I L X S .
Varierea instantanee a tensiunii de restabilire pe poli
întreruptorului la frecvenţa sistemului este absorbită din
suma variaţiilor de tensiune la bornele întreruptorului.
U Y p = 2 (U p sin ϕ + I L ) X S
(1)
Trecerea de la condiţiile de tensiune de dinainte si
după întreruperea curentului, au loc prin oscilaţii de
frecvenţe naturale fS şi fL ale celor două părţi separate ale
sistemului. TTR care apare între bornele întreruptorului se
compune din diferenţa între valorile instantanee ale celor
două oscilaţii. Caracteristica acestei tensiuni este un factor
determinist în solicitarea întreruptorului.
U
Up =
Într-un sistem trifazat cu tensiuni pe fază 3,
apare o tensiune de restabilire la frecvenţa sistemului pe
primul pol care întrerupe primul, egală cu 1,5 U p. Aceasta
este valabilă pentru sisteme cu neutrul izolat.
Procesul de restabilire la întreruperea curentului de
sarcină a fost explicat pentru un receptor obişnuit. În cazul
întreruptoarelor de generator, condiţiile sunt diferite, după
cum se va explica în paragraful următor.
 7.5.2. Întreruperea curentului de la generator

Generatoarele centralelor electrice sunt legate în

paralel prin intermediul reţelelor electrice de înaltă tensiune.
Un generator G care alimentează o sarcină care are o
impedanţă ZL printr-un transformator T şi o linie de înaltă
tensiune cu reactanţa XL. Toate celelalte generatoare
funcţionează în sincronism alimentează o sarcină totală cu o
impedanţă Z. impedanţa sistemului se poate neglija în
comparaţie cu impedanţa generatorului, deci se consideră
sistemul de putere infinită. Astfel numai variaţiile de
tensiune din generator şi transformator sunt importante
pentru întreruperea curentului de sarcină a generatorului IL
prin întreruptorul IB. Tensiunea de restabilire, după
aruncarea sarcinii, este formată de asemenea din suma
variaţiilor de tensiune pe fiecare pol a întreruptorului.
Tensiunea pe partea sarcinii nu scade la zero ci rămâne la
nivelul tensiunii sistemului.

Fig. 50. Schema electrică a reţelei

 7.5.3. Restabilirea tensiunii la sistem

Pentru restabilirea tensiunii la sistem se consideră

momentul întreruperii curentului la trecerea lui prin zero la
timpul to. Tensiunea pe partea generatorului, după
întreruperea curentului, creşte de la valoarea sa de serviciu
U p , la nivelul tensiunii electromotoare a generatorului E p .
''
Saltul de tensiune este egal cu U s , care este egal cu jI L xd .
"
xd deoarece
Se foloseşte notaţia variaţia sarcinii
alternatorului se face rapid.
În acelaşi timp, tensiunea pe partea transformatorului,
descreşte rapid de la valoarea, U p la valoarea U np .
Scăderea de tensiune este egală cu U t = jI L X T .
Tensiunea de restabilire la frecvenţa sistemului, care apare
pe întreruptor este compusă din variaţiile de tensiune care
sunt la bornele lui, adică:
(
U xp = I L x d" + xT )(1)
Într-un sistem trifazat cu neutrul izolat, tensiunea de
restabilire pe polul care deschide primul este 1,5 U f , de unde
rezultă:
(
U x = 1,5 I L x d" + xT )
(2)
Această relaţie este valabilă pentru toţi curenţii de sarcină.
Un curent de valoare dată IL când circulă printr-o rezistenţă
a circuitului, totdeauna produce o cădere de tensiune având
un defazaj de 90◦ faţă de curent,indiferent de unghiul de
sarcină pe fază (care este determinat de sarcină).
Un întreruptor de la bornele generatoarelor trebuie să
întrerupă toţi curenţii până la valoarea maximă minimală.
Varierea T.T.R. se determină prin aplicarea formulei
x d" xt
(2) folosind reactanţa a generatorului şi a
transformatorului.
U x = 1,5
U
(x "
d + xt )
3 (3)
În relaţia (3) s-a presupus că curentul întrerupt este egal cu
curentul nominal al generatorului şi reactanţele sunt date în
mărimi relative raportate la puterea generatorului. Trebuie
observat că, chiar pentru cele mai mari unităţi suma
reactanţelor x d + xt = 0,5 .
"

Oscilaţiile tensiunii de restabilire pe polii

întreruptorului au frecvenţe care sunt determinate de
parametrii nominali ai schemelor respective. După cum s-a
explicat mai înainte, T.T.R. constă din suma variaţiilor
tranzitorii de tensiune pe părţile generatorului şi
transformatorului.

Frecvenţa naturală a oscilaţiilor de tensiune la

generator f OG este în mod considerabil determinată de
"
reactanţa x d a generatorului şi capacitatea înfăşurărilor sale
C OG . În cazul aruncării de sarcină, frecvenţa naturală
aparţine plajei de 20-25 kHz, sau mai puţin (în cazul
particular al hidrogeneratoarelor lente) conducând la
oscilaţii de tensiune la generator.

Capacitatea înfăşurării transformatoarelor de mare

putere este cu un ordin de mărime mai mică decât cea a
generatoarelor. Din această cauză, este necesar să se ia in
considerare capacităţile tuturor elementelor conectate la
bornele transformatorului inclusiv a transformatoarelor de
tensiune. Cu toate acestea frecvenţa naturală a T.T.R. pe
partea transformatoarelor este de două, trei ori mai mare ca
cea de pe partea generatoarelor.

Viteza de creştere iniţială a T.T.R. care urmează unei

aruncări de sarcină face ca panta tangentei să fie aproximată
uc
tgα =
Tf
de raportul, , astfel:
tgα uc 2γ 2u x
S= = = f0
0,85 0,85T 0,85 (4)

Această formulă este bună pentru capacităţi şi inductanţe

concentrate. Nu este strict aplicabilă în acest caz, dar poate
fi folosită în cazul în care se fac unele aproximări.
T.T.R. pe polul care rupe primul, conform formulei 2
este egală cu suma celor două variaţii de tensiune.
"
Componenta de pe partea de generator este 1,5I L X d , care
oscilează cu frecvenţa naturală f OG şi componenta de pe
partea de transformator este egală cu 1,5I L X T care oscilează
cu frecvenţa f OT .
Însumarea celor două componente dă viteza de
creştere iniţială rezultantă, de:
1,5 ⋅ 2 ⋅ 2
S=
0,85
( ) (
I L x d" f OG γ G + xT f OT γ T = 5 I L x d" f OG γ G + xT f OT γ T )

Caracteristica tensiunii de restabilire pentru acest

grup, dar cu capacităţi de protecţie conectate pe înfăşurările
transformatorului prezintă. Frecvenţa naturală pe partea de
transformator este aşa de apropiată de cea de pe partea de
generator, încât cu ochiul se poate detecta o singură
frecvenţă. În acest caz viteza iniţială de creştere a tensiunii
de restabilire, în comparaţie cu cea obţinută fără capacităţile
de protecţie este cu 26% mai coborâtă.
Valorile vitezei de creştere a TR la aruncarea sarcinii
pentru blocuri generator-transformator, având puteri de 500-
1500 MVA sunt în gama:
0,7 – 1,5 kV/s – fără capacităţi
0,5 – 1,0 kV/s – cu capacităţi.
Ultimii doi poli întrerup curentul simultan la un sfert
de perioadă după primul pol. astfel tensiunea este împărţită
între cei doi poli ai întreruptorului şi din această cauză
componenta TR pe fiecare pol este mai mică decât tensiunea
care apare pe primul pol.
 7.5.4. Scopul şi funcţiunea capacităţilor de protecţie

Scopul capacităţilor de protecţie este de a proteja

înfăşurările de joasă tensiune ale transformatorului, asupra
supratensiunilor transferate de pe partea de înaltă tensiune şi
rezultând fie din unde tranzitorii călătoare, fie din deplasarea
neutrului ca rezultat al unui scurtcircuit în reţeaua de înaltă
tensiune. Transferul supratensiunilor prin transformator, au
loc nu numai ca rezultat al inductanţei şi în mod esenţial ca
un efect al raportului de transformare capacitiv.
Dacă legătura dintre transformator şi generator este
făcută, atunci din cauza capacităţi mari a generatorului se
reduc valorile supratensiunilor transferate. În cazul în care
transformator este în gol, din cauza capacităţii reduse a
transformatorului, supratensiunile transferate au valori mari.
Pentru capacităţile de protecţie se folosesc capacităţi cu
valori de 0,1 – 0,2 μF pe fază. Aceste capacităţi pe lângă
faptul că reduc valorile de vârf ale supratensiunilor
transferate, reduc si viteza T.T.R. pe partea
transformatorului. Astfel de capacităţi de protecţie
efectuează de asemenea o reducere a T.T.R. în timpul
întreruperii scurtcircuitelor şi din această cauză s-au găsit
aplicaţii din ce în ce mai numeroase în instalaţiile de
comutaţie din centralele electrice.
 7.5.4.1. Verificarea capacităţii de deconectare la
curentul de sarcină a întreruptorului montat la generator.
Tensiunea de restabilire cuprinde căderile de tensiune
inductive determinate de curentul de sarcină IL. după cum se
vede în diagrama din figura 2, cosinusul de φ al sarcinii nu
are nici o influenţă asupra formei şi amplitudinii tensiuni de
restabilire. Prin urmare capacitatea de deconectare a
întreruptorului de generator poate fi încercat folosind un
scurtcircuit inductiv.
Curentul In al generatorului, este luat ca bază pentru
încercare, care este de preferat să fie analizat într-un circuit
monofazat. Tensiunea de restabilire trebuie luată pentru cel
mai solicitat pol, adică pentru polul care întrerupe primul.
Dacă se aplică formula 3 se determină tensiunea:
U x = 1,5
u
(x "
d )
+ xT = 1,5
u
0,5 = 0,44u
3 3 (6)
Viteza iniţială de creştere a TR pentru încercare se
poate determina cu formula 5.
Întreruptoarele pentru generator s-au construit de
obicei cu aer comprimat.
În cazul unor condiţii mai severe pentru T.T.R. şi la
curenţi mari, se poate conecta un rezistor în paralel cu
întreruptorul primului pol.
Pentru un întreruptor fără rezistor de amortizare, TTR
este determinată numai de parametrii circuitului. Dacă se
conectează un rezistor în paralel, a cărei valoare este astfel
aleasă încât creşterea T.T.R. este aperiodică, atunci viteza de
creştere este dată în mod esenţial de:
du di
S= ≈R = 2ωRI L
dt t =0 dt t =0

Adică, S este determinată de primul pol de varierea

curentului întrerupt şi de valsarea rezistenţei în paralel.
Când se foloseşte un rezistor de amortizare întreruperea
curentului are loc în două etape.
Din analiza fenomenelor descrise reiese că solicitările
la care întreruptoarele de generator sunt supuse la
întreruperea curentului de sarcină, diferă de condiţiile
specifice pentru întreruperea curentului de sarcină în
diversele standarde.
Parametrii de încercare ai întreruptoarelor de
generator pentru determinarea capacităţilor de declanşare
pot fi calculaţi. Se poate afirma că, capacitatea de declanşare
poate fi testată folosind un circuit simplu fără să fie necesară
simularea sarcinii. Aceasta permite o testare corectă a
capacităţii totale de deconectare, în laboratoarele de
încercare la mare putere de rupere (LMP).
 7.6. Întreruptoare utilizate la tensiunea de producere a
generatorului.

Utilizarea în instalaţii de distribuţie la tensiunea de

6-36 kV a întreruptoarelor de generator permite să se
simplifice schemele de pornire a turbogeneratoarelor,
exploatarea şi protecţia lor. Întreruptoarele de generator I G
au o utilizare deosebit de eficientă la blocurile de mare
putere ale centralelor nuclearo-electrice (CNE) , unde
instalarea lor permite alimentarea autonomă şi sigură a
serviciilor proprii cu energie electrică. Pentru generatoare de
mare putere folosirea întreruptoarelor de generator obişnuite
este limitată din cauza costului ridicat şi a complexităţii care
este necesară la realizarea construcţiei pentru IG.
Construirea întreruptoarelor la generator (Ig) uşoare
este posibilă numai pe baza unui studiu amănunţit a
regimurilor şi a condiţiilor de funcţionare în scopul
determinării caracteristicelor optime.
La întocmirea standardelor pentru IG în primul rând au
fost stabiliţi curenţii maximi de deconectare pentru diferitele
tipuri de defecte ale circuitelor electrice şi s-a studiat mai
atent decât până acum condiţiile de stingere a arcului şi
influenţa mărimii tensiunii de restabilire U r la bornele
întreruptorului pe partea generatorului şi transformatorului
bloc, precum şi viteza de creştere a tensiunii tranzitorii de
dU V
restabilire la deconectarea curentului de sarcină, a
dt
 curentului de scurtcircuit şi în cazul proceselor tranzitorii de
pendulare. Ultimele, in anumite cazuri, sunt însoţite de
deconectarea curenţilor de defect, care apar datorită
dU V
scurtcircuitelor nesimetrice. Valoarea UV şi au o mare
dt
influenţă asupra condiţiilor de stingere a arcului electric în
întreruptoare şi asupra tipului constructiv.
Valoarea maximă a curenţilor de scurtcircuit în
circuitele blocului generator-transformator se determină prin
valorile reactanţei subtranzitorii a generatorului Xd” şi prin
reactanţa transformatorului ridicător Xt.

Tipul generatorului Reactanţa

Tranzitorie Subtranzitorie
Xd’ Xd”

Generatoare 25-210 MVA 24 15

cu doi poli 210-907 28 18
MVA
Generatoare 150-240 30 19
cu patru MVA
poli 240-1280 34 22
MVA
Generatoare cu poli 40 23-30
aparenţi
Tabel 1. Valorile reactanţelor pentru diferite tipuri de
generatoare (în % faţă de puterea nominală)
 Transformatoarele de forţă au XT=12-16%(raportată la
puterea nominală în MVA)
La studiul valorii şi caracterului curenţilor de
deconectare s-a studiat modul de circulaţie a curenţilor
componentelor de curent continuu şi curent alternativ,
precum şi influenţa regimurilor tranzitorii în regimurile de
scurtcircuit exterioare asupra pendulaţilor dinamice ale
rotorului. Durata de amortizare a componentelor de curent
alternativ şi curent continuu depind de raportul X R .
Durata de amortizare a componentei de curent continuu în
funcţie de caracterul defazajului este de 1-19 perioade. În
cazul curenţilor de scurtcircuit nesimetrici, prezenţa
armonicii de ordin doi influenţează asupra vitezei de variaţie
a curentului di dt în apropierea momentului de trecere a
curentului prin zero. Deoarece viteza de creştere a tensiunii
tranzitorii de restabilire este proporţională cu viteza de
variaţie a curentului în apropierea momentului de
deconectare, prezenţa armonicii de ordinul doi conduce la
faptul că valoarea efectivă a di dt în momentul trecerii
undei de curent prin valoarea zero este cu 30-50% diferită
faţă de cea teoretică (mai mare sau mai mică) valoarea care
depinde de caracterul trecerii undei de curent prin valoarea
zero şi care se determină ca sumă a componentelor de curent
continuu şi a armonicii fundamentale.
 Studiul asupra determinării parametrilor IG şi asupra
condiţiilor de fabricaţie s-au efectuat în laboratoare de mare
putere rezultând următorii parametrii de bază ai IG:

• Tensiunea de 38 kV
• Curentul de durată 48 kA
• Curentul simetric de deconectare 350 kA

Valoarea şi viteza de creştere a tensiunii tranzitorii de

restabilire au fost analizate în diverse scheme ale blocurilor
de mare putere.
Schemele caracteristice de instalare a IG în circuite
electrice ale blocurilor de mare putere sunt prezentate în
figura 51. Aceste scheme sunt analizate din punct de vedere
al valorii şi al vitezei tensiunii tranzitorii de restabilire în
circuitele blocurilor de mare putere.
În figura 51,a este prezentată schema tip a unui bloc
de mare putere. Reactanţa circuitelor în caz de scurtcircuit
este egală cu suma dintre Xd” şi XT.

Fig. 51. Scheme caracteristice pentru montajul întreruptoarelor de generator în

circuitele grupurilor de mare putere
 În schema din figura 51.b două generatoare sunt
conectate la un transformator cu doua înfăşurări la tensiunea
generatoarelor. În această schemă reactanţa
transformatorului xT trebuie sa fie raportată la puterea de
trecere a fiecărei înfăşurări, prin aceasta xT nu depăşeşte
valoarea reactanţei din schema 51,a. Schema este identică cu
schema 51.a.

Tensiunea de restabilire UV în schemă din fig. 51.d în

cazul deconectării curentului normal sau a curentului de
defect cu întreruptorul de generator instalat în circuitul
generatorului, este la fel ca la schema 51.a, deoarece doua
transformatoare (fiecare cu reactanţa xT, raportată la puterea
de totală de trecere) conectate în paralel au aceeaşi reactanţă
ca a unui transformator echivalent de putere dublă. Prin
deconectarea curentului prin întreruptoarele conectate la
joasă tensiune in circuitele transformatorului, curentul de
deconectare şi căderea de tensiune este pe jumătate faţă de
curentul care circulă prin întreruptorul din circuitul
generatorului. Tensiunea de restabilire după deconectare la
bornele întreruptorului are doua componente: tensiunea de
frecvenţă industrială şi tensiunea de înaltă frecvenţă.
Tensiunea de restabilire de frecvenţă industrială pe partea

generatorului este UG = I x"

0d
, iar pe partea transformatorului

U T = I 0 xT (aici curentul I0 este curentul de declanşare a

sarcinii sau curentul de defect, care depăşeşte curentul
nominal IN). Valoarea I0 poate depăşi IN ca în cazul
suprasarcinilor, precum şi în cazul unor defecte interne ale
circuitelor electrice, de exemplu în înfăşurările de excitaţie
ale generatoarelor. Valoarea tensiunii de restabilire este cu
atât mai mare, cu cât este mai mare raportul dintre curent şi
I0
curentul nominal de sarcină IN
. La deconectarea cu
întreruptoare cu trei poli a defectelor trifazate tensiunea de
restabilire atinge valoarea maximă UVmax la polul care
întrerupe primul. Această valoare UVmax de obicei se
foloseşte la calcule pentru alegerea întreruptoarelor şi este
egal cu U V max = kU f , aici k fiind un coeficient de schemă,
care depinde de caracterul de deconectare şi de schema
circuitului electric.

În acest fel, coeficientul de schemă este raportul

dintre tensiunea de restabilire de frecvenţă industrială la
tensiunea corespunzătoare a fazei Uf la bornele
întreruptorului după întreruperea curentului. Coeficientul de
schemă se determină uşor din valoarea reactanţei directe x+,
inverse x- şi homopolare x0 înseriate în circuitul care se
întrerupe. Dacă se consideră x+= x-, obţinem valoarea k,
egală cu raportul dintre reactanţa homopolară la reactanţa de
secvenţă directă a circuitului care se întrerupe, practic
x0
raportul x care depinde de modul de legare la pământ.
+
 x0
Pentru modurile actuale de legare la pământ raportul x
+

variază în domeniul 0,6-3. În instalaţiile electrice acest

raport are valoarea, de obicei, 1,5-2 şi foarte rar se ajunge la
3. Coeficientul de schemă are valoarea maximă 1,5 în cazul
deconectării circuitelor la bornele generatoarelor fără legare
la pământ şi fără să fie racordate alte circuite. Dacă în
circuitele electrice în spatele punctului de defect se află alte
elemente cu reactanţele lor, de exemplu transformatoare sau
o linie de plecare, atunci coeficientul de schemă poate avea
valori mai mici (de exemplu 1,3). Astfel, pentru defecte
trifazate cu legătură la pământ, ceea ce se întâmplă destul de
x0
2
x+
des, coeficientul de schemă K = 1.5 x0 are valori 0.8-1.3
1+ 2
x+
x0
prin modificarea raportului x de la 0.6 până la 2. Conform
+

normelor internaţionale CEI pentru aprecierea funcţionării

întreruptoarelor în funcţie de viteza de creştere a tensiunii de
restabilire, ca bază se adoptă defectul trifazat fără legături cu
pământul la bornele generatorului şi fără să fie alimentate şi
alte circuite, şi anume se adoptă k=1,5. Pentru circuite cu
neutru legat la pământ se ia k=1,3. În acest fel, în
majoritatea cazurilor coeficientul de schemă nu depăşeşte
1,3. Din această cauză alegerea şi verificarea
întreruptoarelor se face pentru k=1,5 asigurându-se si o
rezervă de siguranţă.
Valoarea tensiunii de restabilire de frecvenţă
industrială în cazul întreruperii curentului la ambele borne
ale întreruptorului (generator şi transformator) se stabileşte
după oscilaţii cu frecvenţe proprii corespunzătoare.
Caracterul procesului oscilator se poate determina
uşor cu ajutorul schemei echivalente a generatorului şi ale
transformatorului.

Frecvenţa proprie de oscilaţie a tensiunii de restabilire

pe partea generatorului f0G se determină cu reactanţa
subtranzitorie a generatorului xd” şi cu capacitatea înfăşurării
C0G. Sunt mai multe metode de determinare a frecvenţei
proprii de oscilaţie pentru diferite situaţii (aceste metode
sunt tratate şi în lucrările CIGRE). La deconectarea
curentului de sarcină a generatorului f0G, de obicei este egal
cu 20-25 kHz; valori mai mici pentru f0G au loc pentru
maşini cu poli aparenţi (hidrogeneratoare şi compensatoare
sincrone).
Capacitatea transformatoarelor de forţă este mult mai
mică decât capacitatea generatoarelor, din această cauză
tensiunea de restabilire pe partea transformatorului are un
caracter deosebit. Cu creşterea puterii transformatoarelor şi
folosirea transformatoarelor trifazate condiţiile de
funcţionare a întreruptoarelor pe partea de joasă tensiune a
transformatorului au devenit mult mai grele. Aceasta se
explică prin aceea că, cu creşterea puterii transformatoarelor
creşte puterea de scurtcircuit şi proporţional scade reactanţa,
iar capacitatea transformatoarelor rămâne practic constantă.
Ca rezultat creşte frecvenţa proprie de oscilaţie la
deconectarea scurtcircuitelor pe partea de joasă tensiune a
transformatorului. Această frecvenţă de determină din
relaţia:
1
f = unde:
2π LC
L – inductivitatea de scăpări a transformatorului;
C – capacitatea transformatorului şi a porţiunii de
bare.

Dacă L se micşorează cu creşterea puterii

transformatoarelor şi a puterii de scurtcircuit, iar C rămâne
relativ constant, atunci singura posibilitate de a reduce
frecvenţa de oscilaţie pe partea de joasă tensiune a
transformatorului este de a introduce capacităţi
suplimentare. Practica a arătat că porţiunea de bare
colectoare de 100m, cu o capacitate de 0.001μF nu are
influenţă asupra frecvenţei proprii de oscilaţie. Dacă se
montează condensatoare speciale cu o capacitate de 0.01μF
frecvenţa oscilaţiilor libere a tensiunii de restabilire se
reduce de 2 ori.
Deoarece capacitatea transformatorului nu este mare
(mai mică de 20pF pe fază), atunci în cazul lipsei capacităţii
suplimentare pe partea de joasă tensiune a transformatorului
frecvenţa proprie de oscilaţie a transformatorului, frecvenţa
proprie de oscilaţie este de 2-3 ori mai mare ca pe panta
generatorului. În acest fel, dacă la bornele generatorului pe
partea transformatorului se montează o capacitate
suplimentară de (0,1-0,2) μF pe fază, care este mult mai
mare decât capacitatea transformatorului, se poate micşora
substanţial frecvenţa proprie de oscilaţie a tensiunii de
restabilire pe bornele întreruptorului de generator pe partea
transformatorului, apropiind-o de valoarea frecvenţei proprii
de oscilaţie de pe partea generatorului.
Conform normelor CEI panta frontului tensiunii
tranzitorie de restabilire este caracterizată de tangentă, care
trece prin zero la curba undei de tensiune. Dacă se notează
cu UC valoarea maximă a tensiunii tranzitorii de restabilire,
iar prin y – coeficientul de amplitudine, atunci, cum rezultă
U
din curbă tgα = yC . Panta frontului de undă a curbei
tensiunii de restabilire rezultă:
tgα UC 2 2U V f 0
S= =
0,85 0,85 y
=
0,85
unde:
UV – tensiunea de restabilire de frecvenţă industrială;
f0 – frecvenţa proprie a tensiunii de restabilire cu panta S
Relaţia prezentată este valabilă în cazul
inductivităţilor L şi C concentrate. De asemenea această
relaţie poate fi folosită şi în cazul parametrilor uniform
distribuiţi în primă aproximaţie.
Tensiunea tranzitorie de restabilire de frecvenţă
industrială UV pe prima fază care se deconectează U f1 la
deconectarea curenţilor de sarcină conform celor prezentate
mai sus se determină cu relaţia:
 UV = KU f 1 = 1,5I ( x + xT )
"
0 d
Unde componenta tensiunii UV pe partea
generatorului, este egală cu 1,5I0xd”, va oscila cu frecvenţa
proprie f0G iar componenta 1,5I0xT,va oscila cu frecvenţa
proprie de oscilaţie f0T. Ambele valori de amplitudine se
adună şi determină panta rezultantă a frontului curbei
tensiunii care se calculează cu formula:
1,5 ⋅
S =
2
0,85
2
I0 (
x "
d f 0G y g +

Această relaţie poate fi folosită în cazul calculelor

formei curbei tensiunii tranzitorii de restabilire la bornele
întreruptorului şi în special pentru scheme de instalare a
întreruptorului.
Prin cuplarea capacităţilor suplimentare curbele
proceselor tranzitoriu atât pe partea generatoului cât şi pe
partea transformatorului sunt practic identice, iar panta
iniţială a frontului undei de tensiune de restabilire prin
aceasta se reduce cu 26%.
Viteza de creştere a tensiunii de restabilire pentru
blocuri de putere 500-1500 MVA la deconectarea curenţilor
de sarcină este 0,7-1,5 (fără capacităţi suplimentare) şi 0,5-1
(cu capacităţi suplimentare).
Coborârea vitezei de restabilire conduce la
simplificarea construcţiei întreruptoarelor de la bornele
generatoarelor. În afară de aceasta, instalarea capacităţilor
suplimentare conduce şi la reducerea amplitudinii şi a
vitezei tensiunii oscilatorii de restabilire la bornele
întreruptoarelor şi în cazul deconectării scurtcircuitelor.
Având în vedere condiţiile menţionate mai sus,
trebuie conectate condensatoare suplimentare pe partea de
joasă tensiune a transformatorului pentru a se obţine
condiţiile de funcţionare a întreruptoarelor de generator în
regim tranzitoriu.
Procesul de restabilire a tensiunii la deconectarea
scurtcircuitelor are particularităţile lui. Condiţii deosebit de
grele de lucru pentru întreruptoarele de generator apar la
deconectarea curenţilor de scurtcircuit pe partea
transformatorului. Aici, frecvenţa procesului oscilator şi
amplitudinea tensiunii de restabilire depăşesc valorile
normale. Apare un proces asemănător cu procesul de
restabilire a tensiunii la defectul kilometric.
În tabelul 2, sunt trecute datele obţinute în urma
experimentării procesului de restabilire a tensiunii pe
bornele unui întreruptor la deconectarea curenţilor de
scurtcircuit.
După cum se vede din tabelul 2, frecvenţa,
amplitudinea şi alţi parametri ai tensiunii de restabilire
depind de caracterul defecţiunii şi în consecinţă rezultă că
tensiunea de restabilire poate să oscileze cu frecvenţe
diferite. Cea mai mare frecvenţă este de 70 kHz, care se
obţine în circuitele transformatorului, frecvenţa medie are
valoare de 6-15 kHz – în circuitele generatorului; valoarea
medie obţinută prin folosirea întregului circuit, inclusiv
liniile de plecare este de 3-5 kHz.
 Scurtcircuitele trifazate la pământ între întreruptor şi
transformator dau cele mai grele condiţii de defect,
amplitudinea tensiunii de restabilire are valorile cele mai
mari. La acest tip de defect s-a obţinut o valoare triplă a
tensiunii tranzitorii de restabilire faţă de cazul precedent.
La scurtcircuite trifazate cu pământul pe partea de
înaltă tensiune a transformatorului tensiunea de restabilire
nu depinde de prezenţa capacităţilor suplimentare.
O mare atenţie în timpul experimentărilor s-a dat
procesului de restabilire a tensiunii pe bornele
întreruptorului, deoarece stingerea sigură a arcului este
posibilă în condiţiile creşterii vitezei de restabilire a
dE
rigidităţii dielectrice dt
a intervalului de arc care trebuie să
fie mai mare decât viteza de creştere a tensiunii de
dUV
restabilire . În acest fel condiţia de bază se îndeplineşte
dt
prin alegerea tipului constructiv de întreruptor care
îndeplineşte condiţia
dE dU V
>
dt dt
Rezultatele obţinute au stat la baza pentru stabilirea
parametrilor necesari pentru întreruptoarele care se
montează la bornele generatoarelor de mare putere.

Condiţiile de funcţionare a întreruptoarelor, montate

pe partea de joasă tensiune a autotransformatoarelor de mare
putere (AT) a staţiilor electrice, sunt apropiate de condiţiile
de funcţionare a întreruptoarelor de generator, deoarece
caracteristicile tensiunii tranzitorii de restabilire în ambele
cazuri sunt asemănătoare.
Caracterul Frecvenţa Curentul Amplitudine Durata Viteza de
defectului tensiunii de deconecta a tensiunii de procesului creştere a
restabilire t restabilire tranzitoriu tensiunii
până la de
atingerea restabilire
amplitudinii

- kHz kA kV μs kV/μs

Scurtcircuit
trifazat cu 70-15 130 73,1 34,6 5,3
pământ pe partea
de înaltă tensiune
Scurtcircuit
monofazat pe 70; 15-3 10,6 86,9 104,2 4,1
partea de înaltă
tensiune
Scurtcircuit
trifazat cu 15 192,5 66,2 40,5 1,9
pământ între
Generator şi
Întreruptor
Scurtcircuit
trifazat cu 70-5 305,1 87,9 90,4 11,2
pământ între
Transformator şi
Întreruptor
Tabelul 2. Valori masurate pentru diverse scurtcircuite

În caz de scurtcircuit pe partea de joasă tensiune a

autotransformatorului viteza de creştere a tensiunii
tranzitorii de restabilire are un caracter oscilator cu frecvenţă
înaltă care este determinată de inductivitatea înfăşurărilor
autotransformatorului şi de capacitatea înfăşurărilor şi a
bornelor. Deoarece capacitatea înfăşurărilor
transformatorului este de obicei mică (sub 20 pF pe fază),
frecvenţa rezultantă de oscilaţie, a tensiunii de restabilire
este mare. Dacă în schema electrică a staţiei lipsesc liniile
electrice de transport de mare lungime, atunci valoarea
vitezei de creştere a tensiunii de restabilire poate depăşi
valorile normale.
În schema tip a unei staţii prezentată în figura 52, sunt
montate autotransformatoare de mare putere pentru
interconexiunea reţelelor de 420 şi 245 kV şi cu înfăşurări
terţiare la joasă tensiune la care sunt conectate
compensatoare sincrone cu întreruptor de bloc.

Fig. 52. Schema staţiei analizate

Panta frontului de undă a tensiunii de restabilire S în

general depinde de curentul de scurtcircuit I k şi în funcţie de
impedanţa de undă a circuitului zk.
S = 2πf 2 I k z k unde f este frecvenţa în circuitul
electric în regim normal.
Impedanţa de undă zk depinde de reactanţele reţelei x+
şi x0 şi de numărul de linii care pleacă din staţie, deoarece ea
se micşorează cu creşterea numărului de linii.
 În cazul scurtcircuitelor trifazate fără pământ:
x+
z k = 1,5
n
În cazul scurtcircuitelor trifazate cu pământ:
x 2 x0
zk = 1,3 +
n 1 + 2 x0 .
x+
 8. Aparate pentru protecţia la supratensiuni
atmosfeice sau de comutaţie

8.1. Generalităţi
Limitarea
supratensiunilor care pot
apărea într-o instalaţie
electrică se face din faza de
proiect a instalaţiei respective
Măsurile care se
precizează în cadrul
coordonării izolaţiei
a – Introducerea
descărcătoarelor electrice care
au nivel de amorsare inferior
echipamentelor electrice
b – Stabilirea unor
nivele de tensiuni la care se
încearcă echipamentul înainte de a fi montat în instalaţie
Tensiunile de încercare sunt:
- de frecvenţă industrială
- de impuls sub formă 1,2 / 50 μs.
 8.2. Descărcătoare

Protecţia izolaţiei electrice a aparatelor ,

transformatoarelor şi generatoarelor de înaltă tensiune
împotriva supratensiunilor de origine atmosferică (sau de
comutaţie) se realizează cu ajutorul descărcătoarelor. Aceste
aparate de protecţie se montează între conductele de fază si
pământ ,principiul lor de funcţionare bazându-se pe
descărcarea la pământ a liniei cu scopul de a limita
amplitudinea şi panta undelor de supratensiune la valori
nepericuloase pentru izolaţia staţiilor electrice.
Descărcătoarele trebuie deci să îndeplinească
două funcţii :
a) să limiteze valoarea supratensiunilor , care pot să
apară între conductoarele protejate şi pământ , prin punerea
temporară a conductoarelor la pământ printr-o impedanţă
mică ;
b) să întrerupă automat legătura conductoarlor cu
pământul , îndată ce valoarea supratensiunii nu mai poate
periclita izolaţia.
Tensiunea de amorsare a aparatului de protecţie
trebuie să fie inferioară tensiunii de conturnare sau
străpungerii a izolaţiei exterioare protejate şi tensiunii de
amorsare a eclatoarelor de protecţie a aparatelor şi
transformatoarelor ( prin amorsarea eclatoarelor intervine
protecţia prin relee si deconectează instalaţia).
 Fig. 53. Variaţia tensiunii printr-un descărcător; Schema electrică

Descărcătoarele trebuie să aibă o întârziere la

funcţionare cât mai mică şi o mare capacitate de scurgere ,
construcţia să fie simplă ,montare şi întreţinere uşoară şi cost
redus. Aparatele de protecţie aduc astfel un important aport
economic prin reducerea considerabilă a avariilor la medie
tensiune şi înaltă tensiune si deranjamentelor în reţelele
electrice.

8.2.1. Cele mai răspândite aparate de protecţie sunt :

a) eclatoarele ,
b) descărcătoarele tubulare
c) descărcătoarele cu rezistenţa variabilă şi cu oxid de
zinc.

a) Eclatoare
Eclatoarele sunt cele mai simple aparate de protecţie
împotriva supratensiunilor de origine atmosferică. Ele se
compun din doi electrozi metalici ,izolaţi unul faţă de
altul ,uneori cu posibilitatea de reglare a intervalului
disruptiv.
Se construiesc trei tipuri de eclatoare utilizate
în sistemele de distribuţie
- cu coarne
- cu tije
- cu inele ecran si coarne de protecţie

Eclatoarele cu coarne au un domeniu de aplicare

limitat , utilizându-se în reţele aeriene de 3 ÷ 35 kV pentru
protecţia posturilor de transformare şi în reţelele de tracţiune
electrica în curent continuu.
 Fig. 54. Schema generală a unui descărcător:
1.corn de protecţie ;2.clema sau borna de racordare la linia de înalta
tensiune ;3.izolatoare de protecţie ; 4. traseul descărcării electrice; 5. inel de
protecţie.
 Eclatoarele cu tije au o răspândire mai mare , fiind
montate mai ales pe izolatoarele de trecere ale
transformatoarelor şi întreruptoarelor . Inelele sau coarnele
de protecţie se utilizează mai ales la liniile aeriene de înalta
tensiune pentru protecţia lanţurilor de izolatoare .
Eclatoarele având numeroase dezavantaje (de
pildă ,întârzierea la amorsare şi deci pătrunderea undei de
impuls în instalaţie înainte ca eclatorul să intervină ), au
răspândire limitată .

b) Descărcătoarele tubulare
Descărcătoarele tubulare sunt aparatele de protecţie
care, pe lângă funcţiunea principală de limitare a
supratensiunilor , îndeplinesc şi funcţia de întrerupere
automată a curentului de însoţire (la frecvenţă industrială
care pune linia la pământ prin arcul electric) , excluzând
necesitatea scoaterii instalaţiei de sub tensiune.
La apariţia unei unde de supratensiune între conductor
şi pământ ,care depăşeşte tensiunea de amorsare a
descărcătorului ,intervalele 4 si 5 sunt străpunse amorsându-
se două arce în serie , care pun conducta la pământ
.Tensiunea ridicată a undei provoacă scurgerea unui curent
de impuls prin descărcător.
Arcul electric în intervalul 4 , este supus unui energic
suflaj longitudinal de gaze , care întrerupe curentul de
însoţire la circa a treia trecere a curentului prin zero. Arcul
din intervalul 5 după întreruperea curentului se stinge de la
sine.
 Schema principala a unui descărcător tubular cu fibra
de 3-110kV
1.- tub gazogen
din fibră ,protejat de un
tub de bachelită ;
2.-electrod tijă
3.-electrod inelar ;
4.-interval
disruptiv interior (eclator
de reglaj );
5.-interval disruptiv
exterior (interval de
izolare)
P-legare cu pământul ;
L-linia de înaltă tensiune;
G-gaze eşapate.

Fig. 55. Schema principala a unui descărcător

tubular cu fibra de 3-110kV

Descărcătoarele tubulare se livrează pentru o

anumită tensiune nominală (3 ÷110kV ) şi pentru curent de
însoţire (scurtcircuit de punere la pământ )
 c) Descărcătoare cu rezistenţă variabilă
Descărcătoarele cu rezistenţă variabilă sunt aparate
perfecţionate de protecţie împotriva supratensiunilor a căror
caracteristică u(i) tensiune – curent este neliniară.

Fig, 56. Schema de principiu a unui descărcător cu rezistenţă variabilă

1.linia de înaltă tensiune ; 2. eclator de izolare ;3. cascadă de
eclatoare ;4.coloană de discuri semiconductoare cu caracteristică
neliniară ; 5.carcasă protectoare de porţelan; iî – curent de însoţire ;
iS – curent de scurgere ; ust – tensiunea de stingere ;
unz - tensiunea reziduală produsă de curentul de scurgere
P - legătura cu pământul.
 Funcţionarea descărcătorului cu rezistenţă variabilă se
desfăşoară după cum urmează :
Coloana de discuri semiconductoare 4 , presate din
carbură de siliciu a cărui rezistenţă variază cu tensiunea (sau
cu curentul).
Eclatorul de izolare 2 se foloseşte numai pentru a se
evita întârzierea la amorsare la tensiuni de peste 60 kV.
Eclatorul de stingere 3 asigură izolaţia necesară a
conductei ,aflată sub tensiunea de serviciu ,faţă de pământ
şi întrerupe curentul de însoţire.
Discurile semiconductoare , la trecerea curentului
mare de scurgere ( impuls după amorsarea descărcătorului
( is) ,opun o rezistenţă redusă ,determinând o tensiune
reziduală (urez ) relativ mică , iar după micşorarea tensiunii
(de circa 3 ori ) până la valoarea de stingere ( u st ) discurile
opun o rezistenţă mare , limitând curentul de însoţire (iî )
favorizându-se astfel întreruperea rapidă a acestuia cu
ajutorul eclatoarelor de stingere .

Presupunem că la borna de legătură a

descărcătorului cu conductorul de protejat apare o undă de
supratensiune . La tensiunea de amorsare se străpung
intervalele eclatoarelor de izolare si de stingere ,tensiunea
undei aplicându-se coloanei semiconductoare. Rezistenţa
foarte mică a coloanei în perioada iniţială canalizează spre
pământ o bună parte din energia undei, micşorându-se
apreciabil prin aceasta valoarea supratensiunii şi a
curentului scurgere, care determină o creştere considerabilă
a rezistenţei coloanei. Descărcătorul în această fază rămâne
sub tensiunea de serviciu a reţelei de frecvenţă industrială,
care întreţine un curent de însoţire de ordinul zecilor de
ampere. La prima trecere naturală a curentului prin zero a
curenţilor de însoţire, arcele electrice din intervalele în serie
ale eclatoarelor de stingere se sting definitive, reaprinderea
lor fiind împiedicată de căderile catodice înseriate şi
curentul se întrerupe.
Eclatorul de izolare scoate descărcătorul de sub
tensiune.

a – curba DRV
b – curba DT

Fig. 57. Variaţia tensiunii

 d) Descărcătoare cu suflaj magnetic
Într-un descărcător rezistenţa neliniară limitează
curentul de însoţire la 50-200 A, pe care îl poate întrerupe
eclatorul. În cazul în care curentul de însoţire are valori mai
mari este necesar ca diminuarea curentului sa se facă nu
numai cu rezistente neliniare dar şi prin lungimea arcului cu
suflaj magnetic.

Fig. 58. Descărcătoare cu suflaj magnetic

1 eclatoare , cu ajutorul cărora se lungeşte arcul
electric al curentului de însoţire.
2 bobine ale câmpului magnetic de suflaj
3 rezistenţe conectate în paralel cu bobinele de suflaj
4 discuri cu rezistenţa variabilă
 9.Transformatoare de curent

9.1. Generalităţi
Transformă curentul până la o valoare care este
comodă de măsurat şi izolează instalaţia faţă de înaltă
tensiune.

Înfăşurarea primară a TC se leagă în serie pe circuitul

curentului de măsurat. Această înfăşurare are număr mic de
spire până la o spiră. Cea secundară are un număr mare de
spire. Bobinele releelor şi ale aparatelor de măsură se leagă
în serie pe înfăşurarea secundară.

Curentul primar poate varia de la (0 -1,3)I n iar

curentul de scurtcircuit poate creşte de la 10 până la 100 de
ori. Scala standard a curenţilor nominali primari variază de
la 1A până la 400000A.

Curentul secundar nominal este de 1A şi 5A (mai rar

10A).
I1n
knom = ,
I 2n
scala aparatelor de măsură se scrie pentru knom I 2 .
w2
n= ,
w1
 este ceva mai mic decât knom - acesta pentru a se
compensa curentul de magnetizare şi a se mări precizia de
măsurare.

9.2. Erorile transformatorului de curent

Eroarea de raport
I 2 k nom − I1
∆I =
I1
Sarcina transformatorului de curent:

Z = R2 + X 2 [Ω].

Aceasta este dată de impedanţa circuitelor exterioare

transformatoarelor de curent.
X
ϕ2 = arctg
R

S 2 = I 22nom Z

Exemplu:

S=20VA, cosφ2=0,8

20
Z= = 0,8Ω; R = 0,8 ⋅ 0,8 = 0,64Ω;
52
X = 0,8 ⋅ 0,6 = 0,48Ω
 Clasele de precizie ale transformatoarelor de măsura
de curent:
Transformatoarele de curent se împart în cinci clase
de precizie:
Clasa de I1
⋅ 100% Sarcina Eroarea Eroarea
precizie I1n secundară de de
la curent unghi
cos ϕ2 = 0,8
[-] [%] [%] [%]
10 ±0,5 ±20
±0,35 ±15
0,2 20 25-100
±0,2 ±10
100-120
10 ±1 ±60
±0,75 ±45
0,5 20 25-100
±0,5 ±30
100-120
10 ±2 ±120
±1,5 ±90
1 20 25-100
±1 ±60
100-120
3 50-120 50-100 ±3 -
10 50-120 50-100 ±10 -

I 2 knom − I1
f =
I1
δ - este eroarea de unghi.
Pentru TC avem relaţia:
I 1 = I 2 n + I0 ,
• • •
 unde I0 este curentul de magnetizare.

Din această relaţie rezultă că erorile se datorează

curentului de magnetizare. Acesta depinde de construcţia
transformatoarelor de curent, de calitatea fierului. La TC
eroarea mai depinde de curenţi de sarcina secundară.
Pentru determinarea erorilor transformatoarelor de
curent, sunt necesare următoarele date: coeficienţii k nom şi n,
impedanţa înfăşurării secundare x2 şi r2, sarcina r şi x,
caracteristica de magnetizare a miezului magnetic,
impedanţa, curentul şi tensiunea secundară trebuie raportată
la primar.
x2 ' r2 ' x r
x2' = 2
; r2 = 2 ; x = 2 ; r ' = 2
n n n n
U
I '2 = I 2 n;U 2' = 2
n
Cu datele de mai sus se poate construi schema
echivalentă şi diagrama vectorială, la baza căreia se află
vectorul I’2, amplasat vertical. Vectorii I '2 r ' şi jI '2 x'2
reprezintă căderea de tensiune în circuitul exterior, U '2 fiind
tensiunea la bornele secundare. Adăugând la vectorul
tensiunii U '2 căderea de tensiune în înfăşurarea secundară a
TC, se obţine tem E '2 . Această tensiune este produsă de
fluxul φ, decalat cu 90o . Fluxul φ rezultă din compunerea
t.m.m. primare • •
F 1 = I 1 w1 , t.m.m. a înfăşurării secundare
 •
F '2 = I 2 w2 .
T.m.m rezultantă care este egală cu I 0 w1 poate
fi obţinută ca diferenţa :
• • •
F 0 = F 1 − F '2
sau
• • •
I 0 w1 = I 1 w1 − I 2 w2 = I1w1 − I 2 ' w1
I 0 = I1 − I 2 '
•
Curentul de magnetizare I 0 este decalat faţă de flux
cu unghiul ψ , datorat pierderilor în fier (pierderi datorate
pierderilor prin curenţi turbionari şi de premagnetizare).
Curentul de magnetizare pentru o t.e.m. E2 se poate
determina din curbele de magnetizare E2 ( I 0 ) .
Sumarea geometrică a vectorilor I’2 şi I0 redă vectorul
curentului primar I• .
1

Determinăm cu ajutorul diagramei eroarea TC la care

raportul nominal de spire este egal cu raportul de
transformare. În aceste condiţii eroarea de curent în procente
este conform relaţiei:
I 2 k nom − I1
f = 100 ⇒
I1
I 2 n − I1 OC − OA CB
⇒f = 100 = 100 ≈ 100
I1 OA OA
I0
f = sin ( α + ψ )100
I1
Pentru eroarea de unghi se poate considera egală cu
sinusul unghiului dintre cei doi vectori:
 AB I 0
δ= = cos(α + ψ )
OA I1

I0
Erorile depind de raportul I . Pentru TC de această
1

construcţie raportul depinde de valoarea curentului primar,

sarcina secundară şi de unghiul α .

Dependenţa erorii TC în funcţie de curentul primar se

poate explica cu ajutorul curbei de magnetizare a miezului
B(H), deoarece pentru o anumită sarcină inducţia B în miez
este aproximativ proporţională cu curentul primar, iar t.m.m.
H este proporţională cu curentul de magnetizare. Pentru un
anumit curent I1 eroarea este proporţională cu tangenta
unghiului β de înclinare a secantei dusă din centrul de
coordonate şi punctul corespunzător curentului I1.
Erorile f şi δ au formă de U. erorile minime se obţin
pentru µ = max şi pentru inducţii de (0,6…0,8)T.

Deoarece inducţia corespunzătoare curentului nominal

primar este mai mică, rezultă că erorile apar pentru valori ale
curentului primar de 2-3 ori mai mari ca cele nominale.
La scurtcircuit miezul se saturează şi erorile cresc.

9.2.1. Dependenţa erorilor de curent în funcţie de

sarcina secundară
 Cele mai mici erori se obţin pentru secundarul
scurtcircuitat.
Odată cu conectarea aparatelor, sarcina creşte şi în
acelaşi timp creşte şi t.e.m., inducţia în miez şi curentul
de magnetizare. În acest fel, creşterea sarcinii conduce la
creşterea erorilor .
În cazul înfăşurării secundare deschise (impedanţa
secundară infinită), t.m.m rezultantă devine egală cu t.m.m.
a înfăşurării primare şi creşte inducţia ceea ce conduce la
pierderi de putere mari în miezul magnetic.
Curba inducţiei în fier datorită magnetizaţiei devine
trapezoidală, iar curba tensiunii capătă caracter de vârfuri,
care pot atinge valori de sute de volţi, ceea ce reprezintă
pericole pentru personalul de exploatare şi pentru izolaţia
TC. Din această acuză funcţionarea TC cu secundarul liber
nu este permisă.
Mărimea lui ϕ2 dintre curent şi tensiune în
înfăşurarea secundară conduce la creşterea erorii de curent şi
scăderea celei de unghi.
I0
f = sin(α + ψ )100
I1
I0
δ= cos(α + ψ )
I1
Corecţia de înfăşurare
Sarcina TC, de regulă, este una activă-inductivă. Din
diagrama vectorială se vede că pentru n = knom eroarea de
curent este întotdeauna negativă, curentul secundar fiind mai
mic. Pentru a mări precizia măsurării, prin construcţie şi
fabricaţie se alege numărul de spire secundare mai mic decât
numărul de spire nominal.
I1n w
= 2
I 2n w1
I 2 (k nom − n)
∆f =
I1
Rezultă că erorile în funcţie de sarcina secundară pot
fi pozitive şi negative. Erorile TC pentru o anumită doză de
precizie nu trebuie să depăşească liniile haşurate.
Asupra erorii de unghi corecţia de înfăşurare nu are
influenţă.

9.2.2. Dependenţa erorilor în funcţie de parametrii

constructivi

O influenţă hotărâtoare asupra erorilor o are

dimensiunea miezului magnetic. Pentru lămurirea acestor
influenţe vom modifica relaţia pentru erori. Din legea
circuitului magnetic se poate determina curentul de
magnetizare:
H B 
I0 = =
w1 µµ0 w1
Unde H reprezintă intensitatea câmpului magnetic
[A/m];  - lungimea medie a circuitului magnetic [m]; B
inducţia magnetică [T]; µ - permeabilitatea fierului; µ0 -
permeabilitatea aerului [H/m];
 Inducţia este legată de t.e.m. prin relaţia:
E2 = 2πfw2 S c B ,
unde S c este secţiunea miezului[ m 2 ].
Dacă se neglijează impedanţa sarcinii atunci t.e.m. se
poate exprima cu relaţia:
w1
E2 ≈I 2Z = I1 Z
w2
Prin folosirea acestor relaţii se obţine pentru eroarea
de unghi şi de curent:
Z
f = sin(α +ψ )100
2πfµµ0 Sc w22
Z
δ= cos(α +ψ )
2πfµµ0 Sc w22
Rezultă că eroarea scade cu creşterea secţiunii şi cu
micşorarea circuitului magnetic.
Prin măsurarea secţiunii miezului inducţia se
micşorează şi valoarea minimă a erorii se obţine în zona
curenţilor mari. Secţiunea circuitului magnetic din oţel de
calitate medie se alege în aşa fel încât inducţia, în
amplitudine, să corespundă pentru curenţi primari maximi şi
sarcini nominale ale TC să nu depăşească 0,08-0,1T.
Cel mai bun material pentru miezuri este aliajul din
fier şi Ni (75%)- permalloy. Are permeabilitate mare pentru
intensităţi de câmp mici şi rezultă erori mici în regim normal
de funcţionare. În afară de aceasta, saturaţia apare la inducţii
mici (0,8-1T) şi din această cauză la s.c. când curentul
primar este mare, miezul se saturează şi curentul secundar
creşte relativ puţin. Aceasta produce protecţia aparatelor de
măsură împotriva scurtcircuitelor. Acest aliaj este scump şi
are rezistenţă mecanică slabă.
Se vede că erorile TC sunt invers proporţionale cu
pătratul numărului de spire secundare, şi numărul de spire
primare. Mărirea numărului de spire secundare conduce la
micşorarea inducţiei şi a curentului de magnetizare, sau dacă
se păstrează aceeaşi inducţie se micşorează secţiunea
miezului magnetic.
Mărirea numărului de spire a înfăşurării primare
conduce la reducerea stabilităţii electrodinamice şi termice.
Din această cauză se folosesc TC cu mai multe spire în
primar numai în cazul în care nu se poate asigura clasa de
precizie cu TC cu o singură spiră.

9.3. Transformatoare de curent compensate

Se numesc TC compensate acele transformatoare la

care caracteristica de erori este îmbunătăţită prin măsuri
speciale. O astfel de măsură este premagnetizarea miezului
de la o sursă separată sau chiar de la TC.
Premagnetizarea conduce la micşorarea dimensiunilor
şi masa TC.
TC cu compensare prin mărirea inducţiei în miezul
magnetic cu o sursă separată.
TC constă din două miezuri magnetice identice. Pe
fiecare miez magnetic este câte o înfăşurare secundară cu w 2
spire şi o înfăşurare ajutătoare cu wp spire. Înfăşurările
secundare sunt legate în serie şi în opoziţie înfăşurării
secundare.
Înfăşurările ajutătoare produc în înfăşurarea secundară
t.e.m. de sensuri diferite. Din această cauză înfăşurarea
ajutătoare nu are influenţă asupra curentului secundar.
T.m.m. ale înfăşurărilor I şi II sunt egale cu:
F1 = I1w1 − I 2 w2 + I p w p = I 0 w1 + I p w p
F2 = I1w1 − I 2 w2 − I p w p = I 0 w1 − I p w p
Unde Ip este curentul de premagnetizare.
Să presupunem că curentul de premagnetizare are
aceeaşi fază cu curentul de magnetizare: I 0 = I1 − I '2 , iar ca
modul este apropiat valorii pentru care inducţia în fier
corespunde permeabilităţii maxime.
Deoarece inducţia corespunzătoare t.m.m. F0 = I 0 w1 ,
în regim normal este mică, trebuie ca t.m.m. a înfăşurării
ajutătoare să fie mai mare.
După cum se vede din diagrama vectorială, t.m.m. F I
şi FII sunt apropiate ca modul şi în opoziţie de fază.
Unghiurile de pierderi ψ1 şi ψ2 pentru ambele
miezuri se pot lua egale. Astfel inducţiile BI şi BII, precum şi
t.e.m. corespunzătoare lor EI şi E2 în înfăşurările secundare
ale miezurilor sunt în opoziţie. T.e.m. rezultantă este:
• • •
E2 = EI + E2 .
Pentru a se obţine E2 în transformatorul fără
premagnetizare inducţia trebuie să varieze în intervalul ± B0
şi t.m.m. corespunzătoare este: F0 ' =I 0 ' w1 . Pentru a se
obţine aceeaşi t.e.m. la TC cu două miezuri cu
premagnetizare, inducţia în miezurile I şi II trebuie să se
modifice între limitele ± BI şi ± BII . În acest fel BI-
BII=2B0. T.m.m. corespunzătoare sunt egale cu FI şi FII , iar
t.m.m F0 în acest caz este mult mai mică decât F0’.
Eficacitatea premagnetizării depinde de faza
curentului ajutător. Cele mai bune rezultate s-au obţinut în
cazul în care Ip şi Ip au coincis ca fază.
Ca inconvenient al TC compensate este faptul că au o
construcţie complicată şi necesitatea unei surse separate.

9.3.1. Autopremagnetizare prin utilizarea unui şunt

magnetic

Acest tip de magnetizare se foloseşte pentru TC cu

spire multe pentru tensiuni până la 10kV.
Pe un miez magnetic dreptunghiular 1 este introdus un
şunt, care este o punte între coloanele miezului. Înfăşurarea
secundară este împărţită în două părţi inegale cu w2’ şi w2”
care sunt amplasate pe miezurile I şi II şi sunt egale cu:
FI = I1w1 − I 2 w2 '
FII = −I 2 w2 ' '
T.m.m FI şi FII sunt în antifază. Fluxurile de scăpări
Φ şi Φ'S' produse de aceste t.m.m deasemeni se găsesc
'
S

aproximativ în antifază. Ac rezultat se produce o

magnetizare în opoziţie a miezurilor I şi II până la inducţia
corespunzătoare permeabilităţii maxime. În acelaşi timp
t.m.m rezultantă nu este mare.
 Secţiunea şuntului magnetic şi raportul dintre
numerele de spire se alege în aşa fel ca să se obţină o eroare
minimă pentru curentul primar nominal. Pentru curenţi care
depăşesc curentul nominal, şuntul se saturează şi
influenţează puţin funcţionarea TC.

9.3.2. Transformatoare de curent în cascadă

Pentru tensiuni U n > 330kV construcţia TC reiese cu

dimensiuni mari şi greoaie. Izolaţia din hâttie impregnată cu
ulei are grosimi mari şi câmpul admisibil se micşorează.
Pentru a se micşora gabaritul şi masa se folosesc TC în
cascadă.
Fiecare treaptă este izolată pentru tensiunea de
250kV. Prima treaptă A are un singur miez magnetic şi
transformă curentul I1 la 20kV. Înfăşurarea secundară a
treptei A este cuplată la înfăşurarea primară a patru TC a
treptei B cu raportul 20/1.
Erorile rezultate de unghi şi de raport sunt egale cu
suma erorilor celor două TC.
Treptele transformatoarelor de curent în cascadă sunt
independente. Fiecare treaptă se poate transporta separat.

Dezavantaje :
a) schema în cascadă conduce la mărirea erorilor, şi la
micşorarea multiplului curentului de scurtcircuit.
 b) modificarea sarcinii oricărui TC influenţează
regimul de funcţionare al treptei superioare. În acest fel
produce o influenţă asupra tuturor TC.
c) în regimuri tranzitorii se observă o saturare rapidă
şi o deformare puternică a curentului secundar.

9.3.3. Transformatoare de curent magnetice de tip

inductiv
La TC cu U n ≥ 35kV cea mai mare parte a costului o
reprezintă izolaţia dintre înfăşurarea primară şi cea
secundară. La TC magnetice se utilizează izolaţie de aer
dintre conductorul prin care circulă curent şi înfăşurarea de
măsură. Fluxul magnetic produs de curentul de măsură
induce în înfăşurarea de măsură t.e.m. Releele protecţiei
sunt cuplate la această t.e.m. avem aici TC de măsură în
tensiune. T.e.m este funcţie de inductivitatea de cuplaj dintre
conductor şi înfăşurarea transformatorului.
M d = M e kl kα ,
Unde kl ţine cont dr distanţa de la conductor până la
înfăşurare. ( kl =1 pentru distanţa l=1m); kα depinde de
unghiul de orientare al TCM (TC magnetic), kα =1 când
t.e.m este maximă; Me – inductivitatea mutuală ( kl =1 şi kα
=1). Valoarea Me depinde de construcţie şi de dimensiuni.

Tensiunea de mers în gol:

ω
U 2 xx = I1kl ke kα
314
 unde I1 - curentul [kA]; ke - coeficientul de
transformare – acesta induce t.e.m în înfăşurare pentru I1
=1kA, kα = kl =1 şi ω = 314rad / s.
Puterea secundară în regim stabilizat:
Zd Zn
S 2 = 4 I 22 S yd ( ki kα )
2

ZΣ
,
unde I1 - curentul, kA; - puterea specifică,
S yd
2
VA/kA , debitată de TCM pentru kl =1, kα =1, curentul I1
k 2e
=1kA şi impedanţa sarcinii Zn = Zd , rezultă S yd = 0,25 şi
Zd
depinde numai de datele constructive ale TM; Z d -este
impedanţa înfăşurărilor; Z n - este impedanţa sarcinii; Z Σ -
este impedanţa rezultantă a înfăşurărilor şi a sarcinii.
Deoarece în apropierea TC se pot afla şi alţi conductori prin
care circulă curent (de ex. curenţi din celelalte faze), atunci
în MT se va induce t.e.m datorate acestor curenţi care
produc perturbaţii ce pot fi importante. Tensiunea de mers în
gol a acestor perturbaţii:
di1 di  di di 
U 2 xx = M d + M p p = M p  1 + k p p 
dt dt  dt dt 
Unde ip este curentul de perturbaţie. Pentru reducerea
perturbaţiei se folosesc MT diferenţiale sau MT compensate
special.
Pentru a se reduce perturbaţia TM trebuie amplasat
cât mai aproape de curentul care se măsoară.
Să vedem modul de funcţionare al TM. Fluxul ΦA
datorat curentului I A trece prin miezul în formă de U a
sistemului magnetic şi tensiunea electromotoare produsă de
acest flux în jumătăţile de înfăşurare se adună. Fluxurile
Φ' B şi Φ' ' B , produse de conductorul în care circulă I B,
produce în cele două jumătăţi de înfăşurare t.e.m decalate la
1800 şi t.e.m de perturbaţie se compensează reciproc.

9.3.4. Transformatoare de curent optoelectronice

Pentru tensiuni de 750kV şi mai mari, gabaritele şi
dimensiunile TC inductive cresc foarte mult. Trebuiesc
folosite scheme în cascadă, dar şi în aceste condiţii TC devin
foarte mari şi greoaie. Astfel TC pentru 1150kV au o masă
de 20000kg şi înălţimea de 17m. Erorile acestor TC sunt
mari şi trebuie să se recurgă la compensări. Din acest motiv
la tensiuni de astfel de ordin trebuie să se recurgă la alte
principii de realizare de TC – TC cu canale optoelectrice în
loc de cuplaje magnetice. Se pot folosi două metode de
modulaţie, interne sau externe.

9.4. Reductoare de intensitate

Înfăşurarea primară a TC se leagă în serie în circuitul
curentului care se măsoară, iar înfăşurarea secundară se
leagă în serie cu înfăşurările de intensitate ale instrumentelor
de măsurat sau ale releelor.
Impedanţa circuitului secundar al TC este
neînsemnată şi, în mod normal, el funcţionează în s.c., ceea
ce reprezintă particularitatea esenţială care îl deosebeşte de
TRAFO (transformatoarele de forţă).
 Curentul primar este determinat exclusiv de sarcina
circuitului la care este legat TC. Dacă curentul primar
variază între anumite limite, curentul secundar variază
aproximativ proporţional cu cel primar. Variaţia impedanţei
circuitului secundar în anumite limite aproape că nu
influenţează intensitatea curentului secundar.
Raportul de transformare, eroarea de curent şi eroarea
de unghi se definesc la fel ca cele de la începutul capitolului.
Erorile transformatorului de intensitate (TI) sunt determinate
de construcţia sa şi de calitatea tolei de oţel a circuitului
magnetic, depinzând de valoarea curentului primar şi de
impedanţa circuitului secundar.
TI care servesc pentru alimentarea aparatelor de
măsură trebuie să aibă o precizie suficientă pentru curenţi a
căror intensitate este cuprinsă între 0,1-1,2I1n. pentru aceste
TI s-au definit cinci clase de intensitate: 0,2; 0,5; 1; 3; 10.
Clasa 0,2- se utilizează ca T etalon şi pentru
măsurători de laborator; cele de clasă 0,5-1 se folosesc
pentru instrumente de măsurat de tablou, din centrale şi staţii
electrice; pentru contoare se folosesc în special cele de clasă
0,5; cele de clasă 3-10 se folosesc pentru măsurători de
foarte mică precizie şi pentru unele protecţii prin relee.

E 2 = ( Riy + jX inf + Re + jX e ) I 2

9.4.1. Caracteristicile erorilor

 Variaţia erorilor TI, în funcţie de condiţiile de
funcţionare, se poate găsi cu ajutorul diagramei vectoriale.
Din relaţia dintre curentul primar şi cel secundar, se ajunge
la :
I 2 kn − I1 I 2 w2 − I1w1 I
∆I = = = − 0 sin(α +ψ )
I1 I1w1 I1
w2
kn =
w1

Expresia erorii de unghi se poate determina tot

din diagramă:

I 0 w1 cos(α +ψ ) = Iw1δ
I0
δ= cos(α +ψ )
I1

9.4.2. Factorii de care depind erorile de curent şi de

unghi

Erorile de raport sunt cu atât mai mari cu cât:

- valoarea forţei magnetizante este mai mare;
- impedanţa secundară este mai mare.
Z 2 = R22 + X 22 şi la valori neschimbate ale lui I1 şi
cos ϕ2 , forţa electromotoare E2 creşte şi cu ea creşte şi
valoarea relativă a lui F0. De aici mărirea impedanţei
exterioare a circuitului secundar duce la creşterea erorilor.
 Reducerea lui cos ϕ2 duce la micşorarea decalajului
dintre curentul I 2 şi forţa electromotoare E2 (a unghiului
ψ ).
Funcţionarea TI în clasa de precizie respectivă poate
fi asigurată de condiţia ca impedanţa circuitului secundar să
nu depăşească valoarea nominală a impedanţei
corespunzătoare clasei de precizie respective, la o valoarea a
factorului de putere de 0,8. la creşterea impedanţei
secundarul trece într-o altă clasă de precizie.
Impedanţa exterioară a circuitului secundar a TI se
numeşte adeseori, sarcina TI, numire justificată prin faptul
că puterea totală cedată de TI pe partea secundară este
proporţională cu impedanţa exterioară.
P2 = U 2 I 2 = I 22 Z 2
Variaţia erorilor TI în funcţie de curentul primar, când
Z2 şi cos ϕ2 rămân constante este determinată de variaţia
curentului primar.
Pentru demonstrarea acestui lucru, se poate folosi
curba de magnetizare care este tipică pentru oţel. Se poate
considera că inducţia în fier este direct proporţională cu E2
şi egală cu:
1
E2 = I 2 Z ≈ I1 Z ,
kn
în care z este impedanţa circuitului secundar.
 I 0 w1
∆I = sin(α +ψ )
I1w1
Bmed
I 0 w0 = Hmed = = φRM
µ
1 Bmed
∆I = sin (α +ψ )
µ I1w1

Φ
Φ = BS ; B =
S
med
RM =
µS
Φ
∆I = RM sin (α +ψ )
I1w1
E2 = 4,44 fw2 BS ⋅10 −8V
E2 = KΦ
Pentru reducerea erorilor TI se construiesc de obicei
astfel încât inducţia la valori ale curenţilor primari egali cu
curentul normal să nu depăşească 600-1000 gauss.
Micşorarea impedanţei circuitului secundar, a
secţiunii fierului şi a lungimii circuitului magnetic, fac ca
valoarea lui w1I 0 să scadă şi prin urmare să scadă şi valorile
absolute ale erorilor.
Pentru miezuri se foloseşte de obicei oţel silicios (tole
sau benzi) sau permalloy.
Mărirea forţei magnetizante a înfăşurării primare
pentru o valoare dată a raportului nominal de transformare în
cazul transformatoarelor cu o spiră, în general nu este
posibil. În alte cazuri această mărire nu este de dorit,
deoarece duce la micşorarea stabilităţii electrodinamice.
TI destinate să fie folosite la alimentarea aparatelor de
măsurat, trebuie să protejeze circuitele secundare contra
curenţilor de mare intensitate, care se formează la s.c. De
aceea este necesar ca, pentru o creştere mare a curentului
primar, curentul secundar să varieze mai lent ca cel primar
şi atingând o valoare oarecare, să rămână practic constant la
creşterile următoare ale curentului primar.
Coeficientul de saturaţie (n – cifra de supracurent) al
TC este raportul dintre curentul primar şi cel nominal,
pentru care, la sarcină secundară normală, eroarea de curent
este de 10%.
I1
n=
I1n
Pe etichetă cifra de supracurent se indică sub forma
n>x sau n<x, în care x poate avea valorile 5, 10, 15, sau 20.
TCM trebuie să aibă secţiunea relativ mică a
miezului, fapt care va condiţiona saturaţia lui la intensităţi
mari de curent.
Pentru unele protecţii prin relee, dimpotrivă este
nevoie să se păstreze proporţionalitatea dintre curentul
primar şi cel secundar, când aceştia variază între limite
destul de largi. Respectarea acestei condiţii duce la mărirea
secţiunii fierului.
Diferitele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească
protecţia prin relee şi instrumentele de măsurare duc la
necesitatea de a separa circuitele secundare ale acestor
aparate.
Pentru a evita instalarea unui număr mare de TI şi,
prin aceasta scumpirea instalaţiei de distribuţie, se folosesc
TI cu două sau trei miezuri, având o înfăşurare primară
comună şi două sau trei înfăşurări secundare independente.
Condiţiile de funcţionare a TI folosite pentru protecţie
se deosebesc de condiţiile de funcţionare ale T folosite
pentru măsură. Funcţionarea TM se face în diapazonul de
curenţi 10-120%, iar transformatoarele pentru protecţie
încep să funcţioneze numai în momentul apariţiei pe linie a
unui s.c. Din această cauză, tehnica protecţiei prin relee
admite o eroare în cazul curenţilor mari care asigură
funcţionarea sigură a protecţiei.
După experienţa din exploatare, pentru o funcţionare
sigură a protecţiilor prin relee, eroarea TI trebuie să
depăşească 10%. Pentru aceasta la transformatorii de
protecţie se indică o caracteristică specială numită curbele
de eroare de 10%.

9.4.3. Funcţionarea transformatoarelor de intensitate

în gol

În cazul circuitului secundar închis şi la valoarea

nominală a curentului primar, inducţia în miezul TI
reprezintă 0,06-0,1T (600-1000G).
 La întreruperea circuitului secundar, dacă prin
circuitul primar circulă curent, inducţia în miez creşte brusc,
atingând valori de ordinul 14000-18000Gauss.
w2 I 2 =0
w1I1 = w1I 0
dφ
Fluxul magnetic capătă formă trapezoidală. dt
este
mare în momentul în care fluxul are variaţii rapide.

9.4.4. Stabilitatea de scurtcircuit a transformatoarelor

de intensitate

Prin stabilitatea transformatoarelor la scurtcircuit se

înţelege capacitatea lor de a suporta, fără defectări, acţiunile
electrodinamice şi termice ale curenţilor de scurtcircuit.
Corespunzător cu aceasta, se deosebeşte stabilitatea
electrodinamică şi stabilitatea termică.
La TI intervin două feluri de forţe electrodinamice:

1- forţe interioare, condiţionate de acţiunea reciprocă

între diferitele părţi ale unei înfăşurări;
2- forţe exterioare care sunt rezultatul acţiunii
reciproce între curenţii din diferite faze, care depind de
condiţiile de montare a TI.
Stabilitatea dinamică se dă prin:
 imax i
kd = ; kd ≥ soc
2 I1n 2 I1n
I1 sec I
k1m = ; k ≥ 1m t
I1n I1n
i 2 soc
Fadm ≥ 0,88  ⋅10−2
a

9.4.5.Transformatoare de intensitate compensate

Micşorarea erorilor unui TI, pentru anumite condiţii

ale încărcării sale se poate realiza prin:
1- mărirea secţiunii miezului;
2- folosirea unor materiale cu proprietăţi mai bune în
executarea miezului ;
3- mărirea numărului de spire în înfăşurarea primară
şi secundară.
Primele două variante presupun mărirea costurilor
reductorului. Pe lângă aceasta, prima variantă şi mărirea
numărului de spire al înfăşurării primare, duce adeseori la
înrăutăţirea calităţilor de exploatare (creşterea gradului
maxim de multiplicare al curentului secundar, micşorarea
stabilităţii dinamice şi termice). De aceea într-o serie de
cazuri s-a dovedit că este mai raţional să se folosească TI
compensate, la care reducerea erorilor se face fără o mărire
simţitore a consumului de tole de OL şi de Cu, folosind
pentru miezuri, tole din OL electrotehnic obişnuite.
 Se vor studia metode de compensare a erorilor bazare
pe magnetizarea suplimentară a miezului. Aceasta se reduce
la o mărire artificială a inducţiei până la o valoare care
corespunde valorii maxime a permeabilităţii magnetice,
creându-se condiţii optime pentru funcţionarea miezului.

w'1 = w' '1 −1

Suma w2 +w'2 este mai mică decât w1k n , iar suma

w2 + w' '2 este mai mare decât w' '1 k n şi de aceea în miezul 1
forţa magnetizantă a înfăşurării primare predomină faţă de
forţa magnetizantă a înfăşurării secundare.

Pentru miezul 1:
F0 ' = I1w1 '+I 2 ( w2 + w2 ') = F '1 +F2 '

Pentru miezul 2:
F0 ' ' = I 2 ( w2 + w2 ' ) + I1w1 ' ' = F1 ' '+F2 ' '
Vectorii F0 ' şi F0 ' ' formează între ei un unghi de
0
180 .

Compensarea prin îndreptarea de magnetizare

Caracterul neliniar al curbei de magnetizare a

miezului TI face ca curba erorilor să aibă caracter variabil.
Este uşor de arătat dependenţa erorii TI funcţie de
permeabilitatea magnetică.
1 Bmed
∆I = sin ( α + ψ )100[%]
µ I1w1
Φ
∆I = RM sin ( α + ψ )100[%]
I1w1

RM se modifică funcţie de inducţia din miez; la

inducţii mici creşte deoarece μ este mic; la valorile mijlocii
ale inducţiei RM se micşorează, iar la saturaţie RM se
măreşte din nou.
Îndreptarea caracteristicii de magnetizare a miezului
se poate obţine prin reglarea lui RM pe diverse porţiuni ale
curbei.

Îndreptarea curbei se poate face prin două metode:

- prin reglarea lui RM ;
- prin micşorarea numărului de spire a înfăşurării
secundare.

Compensare cu ajutorul şuntului magnetic din

permalloy. După această metodă înfăşurarea secundară se
împarte în două părţi inegale.

La curenţi mici în înfăşurarea primară, şi ca urmare

inducţii mici în miezul magnetic şi în şunt permeabilitatea
permalloyului este mare şi tot fluxul se va închide prin el,
prin miezul înfăşurării 3 nu va trece nici un flux.

Prin aceasta
a) fluxul magnetic se închide pe o cale mai scurtă prin
şunt cu o permeabilitate mare deci RM este mic.
b) în afară de asta la curenţi primari mici numărul de
spire secundare active se reduce numai la înfăşurarea
secundară şi prin aceasta se măreşte raportul de transformare
prin aceasta mărind curentul secundar.
La creşterea curentului primar inducţia în miez se
măreşte, şuntul din permalloy se saturează şi întregul flux se
închide prin miez ca rezultat se măreşte numărul de spire
activ al secundarului.
Realizarea constructivă a compensării cu şunt din
permalloy este greoaie din această cauză utilizarea a primit
altă schemă de compensare.
Orificiul a împarte circuitul magnetic în două părţi
paralele b şi c. Prin orificiul a se înfăşoară în jurul jumătăţii
b câteva spire pentru compensarea w3; ele se leagă în serie
cu înfăşurarea secundară.
Din această cauză în jumătatea b cuprinsă de spirele
w3 câmpul magnetic datorat acestor spire (flux de
compensare φ3 ) are acelaşi sens ca şi fluxul principal al
înfăşurării secundare, el va fi îndreptat în sens invers
fluxului de magnetizare φ0 . Fluxul de compensare φ3 se va
închide prin jumătatea c, unde el este îndreptat la fel ca
fluxul φ0 .
 În acest fel în jumătatea b vom obţine: φb = φ0 −φ3 , iar
în jumătatea c, in mod similar - φc = φ0 + φ3 . Astfel jumătatea
b se demagnetizează iar jumătatea c se magnetizează.
În cazul curenţilor secundari mici în jumătatea c,
inducţia este mare şi această zonă lucrează în zona II.
Jumătatea b lucrează în zona I.
Spirele w3 nu sunt străbătute de fluxul φ0 şi nu
participă la crearea lui E2 (ele apar ca o reactanţă inductivă).
În cazul curenţilor mari (aproape de nominal) inducţia în c
duce la saturaţie – zona III; jumătatea b va lucra în zona II
prin aceasta o mare parte din fluxul φ0 va trece prin b şi
induce în spirele de compensare tensiune electromotoare
care duce la mărirea raportului de transformare.

9.4.6. Construcţia de transformatoare de intensitate

Există o mare varietate de construcţii de TI

care se pot împărţi în următoarele tipuri principale:
1. transformatoare cu o singură spiră: cu tije, bară,
integrată;
2. cu mai multe spire: cu bobine, în buclă, în formă de
opt;
Din punct de vedere al montajului, se deosebesc pe
lângă acestea, TI de tip suport şi de trecere. Tipul TC se
deduce din grupul de litere indicat pe etichetă.
Fig. 59. Transformator de curent cu o singura spiră
 Fig. 59. Transformator de curent cu mai multe spire

Simbolizarea are următoarea semnificaţie:

C- transformator de curent;
 I – pentru montaj interior;
E- pentru montaj exterior;
U- cu izolaţie de ulei;
P- cu izolaţie de porţelan;
R- cu izolaţie de răşină;
S- tip suport;
T- tip trecere.
Grupa de cifre se referă la tensiunea nominală, dată în
kV.
Ex. CIRS-35.

Caracteristici tehnice

- Curent primar nominal I1n se indică pe eticheta

aparatului.
- Raport de transformare nominal ( k n ).
- Tensiunea nominală
- Curent de stabilitate termică
- Curent de stabilitate dinamică
- Sarcina nominală (Z2n)
- Puterea nominală
- Eroarea de curent
- Eroarea de unghi
- Clasa de precizie
- Coeficient de saturaţie – raportul dintre curentul
primar şi curentul nominal pentru care eroarea este de 10%
la sarcina secundară egală cu sarcina nominală, iar eroarea
de unghi de 6 grade.
10. Transformatoare de tensiune

10.1. Generalităţi
 Din punct de vedere constructiv şi din punct de vedere
al schemei de conectare, transformatorul de tensiune (TT)
este analog transformatorului de forţă şi se deosebeşte de
acesta, în special, prin valoarea puterii. În scopul asigurării
unei precizii de măsurare cât mai mare posibila se limitează
încărcarea TT, astfel încât, în mod normal, el funcţionează
în condiţii foarte apropiate de cele de mers în gol, curentul
magnetizant fiind astfel comparabil cu curentul de sarcină.

Schemele de conexiune
În sistemele trifazate trebuie măsurate tensiunea dintre
faze şi tensiunea fazelor faţă de pământ. Tensiunea între faze
se aplică la înfăşurările de tensiune ale instrumentelor de
măsură (voltmetre, wattmetre, contoare) şi ale releelor.
Tensiunea fazelor faţă de pământ se foloseşte pentru
protecţia prin relee, cum şi pentru detectarea punerilor la
pământ în reţelele la care neutrele generatoarelor sau ale
transformatoarelor nu sunt legate la pământ.
Acest tip de TT permite măsurarea tensiunii între
două faze (se foloseşte rar).
Schema cuprinde două TT monofazate conectate în V;
se foloseşte pentru legarea contoarelor şi a wattmetrelor
trifazate cu două elemente; dă posibilitatea să se măsoare
toate cele trei tensiuni de linie.
Cuplarea a trei transformatoare monofazate în stea cu
neutrul accesibil şi legarea la pământ a neutrului înfăşurării
primare, permite măsurarea tuturor tensiunilor de linie şi de
fază, dând posibilitatea de a controla izolaţia în sistemele cu
neutrul izolat.
Cuplarea unui transformator trifazat cu trei coloane,
permite măsurarea numai a tensiunilor de linie. Acest
transformator nu se poate utiliza pentru controlul izolaţiei.
Nu este permisă legarea la pământ a neutrului înfăşurării
primare, deoarece în acest caz nu are pe unde să se închidă
fluxul homopolar şi se arde transformatorul.
Cuplarea unui transformator cu cinci coloane, cu două
înfăşurări secundare, una cuplată în stea şi cealaltă în
triunghi deschis, serveşte pentru măsurarea tuturor
tensiunilor de linie şi de fază, precum şi pentru controlul
izolaţiei (în sistemele cu neutrul izolat), cu ajutorul a trei
voltmetre.
În acest caz nu se mai arde transformatorul deoarece
fluxul homopolar se poate închide prin coloanele externe.
Se presupune un transformator de tensiune trifazat cu
trei miezuri, legat la o reţea în care neutrul generatorului sau
a transformatorului nu este pus la pământ. TT are
conexiunea stea-stea.
În cazul unei puneri la pământ, diagrama fazorială ia
forma: tensiunea fazei R este nulă, cea a fazelor S şi T creşte
cu 3 . Unghiul de decalaj dintre ele va scădea până la 60 de
grade. Folosind metoda componentelor simetrice, asimetria
tensiunilor se poate explica prin apariţia a trei tensiuni
homopolare care se suprapun peste sistemul direct de
tensiuni.
 U R = Ud + Ui + Uh

 U S = a U d + aU i + U h
2


 UT = aU d + a U i + U h
2

0 1 3
a 2 = e − j120 = − −j
2 2
0 1 3
a = e − j 240 =− + j
2 2

1
Uh = (U R +U S +U T )
3
1
(
U d = U R + aU S + a 2U T
3
)
1
(
U i = U R + a 2U S + U T
3
)

Uh =
1
3
(
U S +U T =
3
3
) 0
( 0
U f e − j150 + e − j 210 = )
=
3
3
[ (
U f cos1500 + cos 2100 − j sin 1500 + sin 2100 = U f )]
Ud =
3
3
(
0 0
U f ae − j150 + a 2 e − j 210 = )
3
3
( )
U f e − j 30 + e j 30 = U f

Ui =
3
3
(0
U f a 2 e − j150 + ae − j 210
0

3
3
) ( )
U f a 2 e j 90 + ae − j 90 = 0
 Ud =
1
3
(U R + aU S + a 2U T )
U i = (U R + a 2U S + aU T )
1
3
1
U h = (U R + U S + U T )
3

Sistemului direct de tensiuni ca şi sistemului de

tensiuni homopolare, le corespund sisteme de curenţi şi de
fluxuri magnetice, fluxurile de tensiuni directe decalate cu
120 grade unul faţă de altul şi închid prin circuitul magnetic
de oţel a cărui rezistenţă este mică. Fluxurile homopolare
din cele trei miezuri sunt în fază, şi prin urmare, se închid
parţial prin aer şi parţial prin cuva de OL. Datorită
rezistenţei magnetice pe care o întâmpină fluxul homopolar,
curenţii homopolari au valori mari, de câteva ori mai mari
decât cei direcţi. Din acest motiv, curenţii totali în
înfăşurările transformatorului au valori apropiate atât ca
fază, cât şi ca mărime, depăşind simţitor curenţii
magnetizanţi normali.
La o funcţionare de durată a TT în condiţii anormale
care sunt indicate, el se poate deteriora datorită încălzirii
înfăşurărilor. Siguranţele pe partea primară se aleg pentru
curenţi nominali relativ mari, şi nu pot proteja TT. Pentru a
evita conectarea greşită a unui TT trifazat cu trei miezuri,
cestea nu au neutrul înfăşurării de înaltă tensiune scos.
 Dacă s-ar fi folosit un TT trifazat cu 5 miezuri,
fenomenele periculoase menţionate mai sus nu ar fi avut loc
deoarece fluxul magnetic rezultant s-ar fi închis prin miezul
auxiliar.

Raportul de transformare
U1n
k=
U 2n
Valoarea U 2 k n reprezintă valoarea aproximativă a
tensiunii măsurate.
TT monofazate destinate releelor cu neutrul legat la
pământ pentru conectarea după schema stea, se construiesc
pentru tensiuni nominale de fază ale reţelelor electrice, de
exemplu 110 / 3 sau 220 / 3 .
Tensiunea U 2 n este 100V sau 100 / 3 în cazul în care
înfăşurarea primară este calculată pentru tensiunea pe fază.

10.2. Erorile transformatoarelor de tensiune

Există erori ale raportului de transformare sau

de tensiune şi erori de unghi.
Eroarea de tensiune se numeşte diferenţa dintre
valoarea aproximativă a tensiunii primare ( U 2 k n ) care se
stabileşte prin măsurarea tensiunii secundare şi valoarea
reală a tensiunii primare U1 , exprimată în procente din
valoarea reală.
kU 2 − U1
∆U = 100
U1
Eroare de unghi se numeşte unghiul dintre
fazorul tensiunii secundare rotit cu 180 grade şi fazorul
tensiunii primare.
Erorile unui TT sunt determinate de construcţia
lui şi depind de sarcină, de tensiunea aplicată şi de frecvenţă.
Pentru TT s-au stabilit patru clase de precizie :
0,2; 0,5; 1; 3.

Puterea unui TT
Deoarece erorile unui TT depind de sarcină,
puterea lui trebuie raportată la o anumită clasă de precizie.
Prin puterea nominală a unui TTT se înţelege
puterea care corespunde clasei de precizie celei mai mari.
Ex. TITU-6 - TT trifazat (al 2-ilea T) pentru
montaj interior (I) cu izolaţie de ulei (U); puterea nominală :
0,5 1 3
80 150 320
Puterea maximă: 640VA.

10.3. Construcţii ale transformatoarelor de tensiune

TT se construiesc uscate sau cu ulei; izolaţia
uscată avea în trecut utilizare restrânsă până la tensiunea de
6kV. Azi se utilizează izolaţia uscată până la 35kV. Mai des
întâlnite sunt transformatoarele cu ulei.
În TT cu ulei cu tensiune de până la 35kV,
miezul se introduce în cuvă metalică sudată din tablă de OL
rotundă sau ovală.
Pentru tensiuni nominale de 110kV şi mai mari,
TT de construcţie normală, în cuvă metalică din ulei are
dimensiuni mari, care sunt determinate în primul rând de
distanţele de izolaţie şi de rezistenţă mecanică. Costul unui
astfel de TT este mare. Datorită acestui dezavantaj, pentru
tensiuni de 110-220-400kV se construiesc transformatoare
în cascadă, în cuve de porţelan.
Circuitele magnetice ale unui TT în cascadă
sunt izolate faţă de pământ şi unul faţă de altul. De fiecare
circuit magnetic se leagă punctul mijlociu corespunzător
înfăşurării primare. Astfel, izolaţia înfăşurării primare se
poate calcula pentru jumătate din tensiunea unui element.
Fiecare element are înfăşurări auxiliare de legătură, legate în
opoziţie cu înfăşurarea corespunzătoare a elementului vecin.
Rolul înfăşurărilor de legătură este de a egaliza tensiunile
între elementele cascadei.
 Bibliografie

G. Hortopan, Aparate electrice, Editura didactică şi

pedagogică, Bucureşti – 1967;
B. Herşcovici, Aparate electrice de înaltă tensiune, Editura
tehnică, Bucureşti – 1978;
B. Mathe ş. a., Încercarea aparatelor electrice, Editura
tehnică - 1976;
I. Suciu , Bazele echipamentelor electrice, Editura Facla –
1980;
Al. Selischi ş. a., Echipamente electrice – Îndrumar pentru
lucrări de laborator şi aplicaţii practice, Universitatea
Politehnica Bucureşti, Catedra Centrale electrice –
1994;
M. Adam ş.a., Echipamente de comutaţie şi izolaţia reţelelor
electrice, Editura AGIR, Bucureşti – 2001;
W. Mosch, W. Hauschild, Izolaţii de înaltă tensiune în
hexafluorură de sulf, Editura Tehnică, Bucureşti,
1984;
I. Delsega, Încercarea aparatelor şi echipamentelor electrice,
Timişoara, Editura Helicon
A. Ionescu, Verificarea aparatajului primar din staţii
electrice şi posturi de transformare, Editura Tehnică,
Bucureşti – 1983