Sunteți pe pagina 1din 11

CONFLICTELE JURIDICE DE

NATURĂ CONSTITUŢIONALĂ
DINTRE AUTORITĂŢILE
PUBLICE

George Liviu GÎRLEŞTEANU

George Liviu GÎRLEŞTEANU


Lector univ. dr., Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative,
Universitatea din Craiova, Craiova, România
Tel.: 0040-721-400.650
E-mail: girlesteanugeorge@yahoo.com

The Legal Conflicts of Constitutional Nature


between Public Authorities

Abstract
This study outlines the legal institution of legal
conflicts of a constitutional nature between public
authorities drawing the normative coordinates of the
institution from the general constitutional framework
established by art. 146 letter e) of the Romanian
Constitution and in relation to the Romanian
Constitutional Court case law. These regulations
cover issues related to the holders of the right to
appeal to the Constitutional Court, legal subjects
that may be found in opposition in a legal conflict of
constitutional nature (public authorities), objective
facts triggering the conflict or the content of the legal
conflict of constitutional nature and the resulting
legal effects.
Keywords: competence of the Constitutional
Court, legal conflicts of a constitutional nature, pu-
blic authorities, objective facts triggering the conflict, Revista Transilvană
the legal effects of the resolution of a constitutional de Ştiinţe Administrative
conflict. 1(30)/2012, pp. 41-51

41
1. Instituţia conflictelor juridice de natură constituţională
dintre autorităţile publice: coordonate normative
Coordonatele normative ale instituţiei conflictelor juridice de natură constituţională
(Dănişor şi Drăghici, 2007, pp. 109-122; Carpentier, 2006; Eleftheriadis, Nicolaïdis şi
Weiler, 2011, pp. 673-677) se desprind pornind de la cadrul constituţional general
trasat prin intermediul art. 146 lit. e), precum şi prin raportare la jurisprudenţa
instanţei constituţionale române.
Astfel, o primă coordonată normativă se relevă sub aspect procedural, auto-
sesizarea Curţii în această materie fiind interzisă, cererile cu privire la constatarea
şi soluţionarea eventualelor conflicte juridice de natură constituţională putând fi
introduse doar de Preşedintele României, unul dintre preşedinţii celor două Camere,
primul-ministru sau de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii (art. 146
lit. e) din Constituţie).
O a doua coordonată normativă ce se desprinde, de data aceasta din jurisprudenţa
Curţii, vizează subiectele de drept circumstanţiate ce se pot afla în opoziţie în
cadrul unui conflict juridic de natură constituţională: autorităţile publice. Ce se
înţelege însă prin această noţiune sau în ce constă natura acestor autorităţi publice?
Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005 că în
această accepţiune intră acele autorităţi publice generic prevăzute în Titlul III din
Constituţie: Parlamentul, Preşedintele, Guvernul, Administraţia publică şi Autoritatea
judecătorească.
A treia coordonată normativă reieşită din jurisprudenţa Curţii priveşte situaţia
de fapt obiectivă declanşatoare a conflictului, adică existenţa unor acte sau acţiuni
(practici instituţionale) concrete care să provină de la unul dintre posibilele subiecte
circumstanţiate ale conflictului, o autoritate publică. Astfel, exprimarea unor opinii
sau declaraţii politice, şi chiar a unor judecăţi de valoare (Curtea Constituţională,
Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005), a unor păreri sau propuneri privind regimul
unei autorităţi publice (Curtea Constituţională, Decizia nr. 435 din 26 mai 2006), nu
pot constitui prin ele însele premisele unui conflict juridic de natură constituţională
decât dacă le sunt ataşate acte sau acţiuni prin care se concretizează.
A patra coordonată normativă priveşte conţinutul conflictului juridic de natură
constituţională, prin intermediul actelor sau acţiunilor concrete declanşatoare ale
conflictului trebuind ca anumite autorităţi publice, fie să îşi aroge puteri, atribuţii
sau competenţe delegate altor autorităţi publice prin actul fundamental, fie să îşi
decline competenţa prin omisiune, fie să refuze îndeplinirea anumitor acte obligatorii
pentru acestea. Astfel, conţinutul conflictului juridic de natură constituţională se
conturează în primul rând prin intermediul unor conflicte pozitive sau negative de
competenţă între autorităţile publice (Dănişor şi Drăghici, 2007, p. 115) . Natura
juridică a competenţelor ce pot da naştere unor astfel de conflicte juridice nu poate fi
decât una constituţională, vizând doar acele competenţe atribuite autorităţilor publice
prin intermediul actului fundamental. În al doilea rând, în conţinutul unui conflict
juridic de natură constituţională pot intra şi situaţii juridice de natură conflictuală

42
rezultate în mod direct din textul actului fundamental, Curtea subliniind (Decizia
nr. 901 din 17 iunie 2009) că noţiunea de conflict juridic de natură constituţională
„nu se limitează numai la conflictele de competenţă, pozitive sau negative, care ar
putea crea blocaje instituţionale, ci vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror
naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei”.
A cincea coordonată normativă a conflictelor juridice de natură constituţională
vizează efectul pe care trebuie să îl producă un conflict de competenţă, faptul arogării
de către o autoritate publică prin actele sau acţiunile sale a unor competenţe ce nu îi
aparţin, şi anume, să fie de natură să producă un blocaj instituţional între autorităţile
publice în discuţie. Curtea Constituţională, nedefinind noţiunea de blocaj instituţional,
are o marjă largă de apreciere în ceea ce priveşte apariţia sau posibilitatea producerii
unui astfel de blocaj, analiza acesteia făcându-se întotdeauna in concreto, de la caz la
caz. Trebuie subliniat faptul că instanţa constituţională română poate interveni atât
a posteriori, în momentul producerii efective a unui blocaj instituţional, în vederea
remedierii situaţiei create, cât şi a priori, înainte ca blocajul să se producă în concret,
intervenţie preventivă în scopul împiedicării apariţiei unui astfel de blocaj (Curtea
Constituţională, Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009).
Cea de-a şasea coordonată normativă ce se relevă în materia conflictelor juridice
de natură constituţională priveşte posibilitatea ca efectele juridice produse să poată fi
remediate doar prin pronunţarea de Curtea Constituţională a unei soluţii susceptibile
de executare (Decizia nr. 435 din 26 mai 2006). În acest mod instanţa constituţională
îşi subliniază latură sa jurisdicţională, creând premisele raportării la dreptul comun
din materia punerii în executare a soluţiilor pronunţate. Fără îndoială, mai trebuie
precizat că, imposibilitatea din punct de vedere juridic a punerii în executare de către
Curte a soluţiei adoptate echivalează cu imposibilitatea remedierii efectelor juridice
produse şi, deci, cu ineficacitatea constatării unui conflict propriu-zis de competenţe
între autorităţile publice.
O a şaptea coordonată normativă a conflictelor juridice de natură constituţională
vizează, sub aspect procedural, obligativitatea soluţionării acestora de către Curtea
Constituţională (Rousseau, 2007, pp. 28-43; Garlicki, 2007, pp. 44-68) şi a pronunţării
unei decizii, indiferent dacă conflictul încetează înainte de judecarea cauzei, deoarece
„dispoziţiile cuprinse în articolele citate [n.n., art. 1 alin. (5) şi art. 146 lit. e) din
Constituţie] sunt imperative şi nu îngăduie Curţii să se sustragă de la soluţionarea
conflictului cu care este sesizată” (Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008).
O a opta coordonată normativă din domeniul conflictelor juridice de natură
constituţională vine în completarea celei anterioare de ordin procedural şi se
referă la obligativitatea soluţionării conflictului de competenţă de către Curte
(Vesterdorf, 2006, pp. 607-617; Garlicki, 2007, pp. 44-68), arătând conduita în acord
cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie să se conformeze
(Curtea Constituţională, Decizia nr. 838 din 27 mai 2009). Întinderea efectelor deciziei
pronunţate de către Curte este limitată la actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile
ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul
juridic de natură constituţională.

43
2. Jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale române în materia conflictelor
juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice
Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 şi Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie
2010, decizii pronunţate de către instanţa constituţională română de dată recentă,
la o distanţă scurtă de timp, sunt complementare prin prisma problemelor juridice
prezente, procedura constituţională a asumării răspunderii de către Guvern în toate
etapele sale, precum şi a subiectelor de drept circumstanţiate aflate în opoziţie în
cadrul conflictelor juridice de natură constituţională constatate.
Astfel, Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 relevă o situaţie conflictuală sesizată
de către Parlamentul României, prin intermediul Preşedintelui Senatului, şi a cărei
situaţie de fapt obiectivă declanşatoare a conflictului provine de la nivelul Guvernului.
La nivelul Deciziei nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, situaţia se prezintă în sens invers:
Guvernul sesizează existenţa unui conflict juridic de natură constituţională a cărui
sursă se regăseşte într-un act şi o anumită conduită instituţională a Parlamentului.
Apariţia celui de-al doilea conflict juridic de natură constituţională între cele
două autorităţi publice rezidă în poziţia cel puţin ciudată a Curţii Constituţionale
române exprimată în analizarea primului conflict ivit, analiză deficitară din punct de
vedere al condiţiilor fundamentale rezultate din propria sa jurisprudenţă în materia
conflictelor de competenţă şi prin care aceasta nu reuşeşte să tranşeze problema de
drept, conflictul în sine, care rămâne astfel neclară şi nesusceptibilă de executare
în concret.

2.1. Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010


În ceea priveşte problema existenţei unui conflict juridic de natură constituţională
între Parlament şi Guvern de la nivelul Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, trebuie
remarcat că, deşi în principiu argumentaţia Curţii este corectă, aceasta nu realizează
o analiză treptată a condiţiilor fundamentale rezultate din propria sa jurisprudenţa
în materia conflictelor de competenţă (Drăghici, 2011a, pp. 130-139).
În primul rând, Curtea determină subiectele de drept circumstanţiate aflate în
opoziţie în cadrul respectivului conflict juridic de natură constituţională (autorităţile
publice implicate), abia la sfârşitul argumentaţiei sale, cu puţin înainte de a pronunţa
soluţia. Aceste autorităţi, precizează corect Curtea, sunt pe de o parte, Parlamentul,
şi nu Senatul, ca şi componentă a legislativului, deoarece procesul legislativ vizează
parcurgerea unor etape obligatorii ce implică aportul ambelor camere şi nu doar a
uneia singure, iar pe de altă parte, Guvernul.
În al doilea rând, deşi nu subliniază într-o manieră directă, Curtea constată
situaţia de fapt obiectivă declanşatoare a conflictului, constând în existenţa unei
acţiuni concrete din partea uneia dintre autorităţile în conflict, Guvernul, angajarea
răspunderii pe marginea proiectului Legii educaţiei naţionale, acţiune ce prinde contur
juridic prin intermediul unui act concret, hotărârea adoptată de Guvern şi transmisă
Parlamentului.
În al treilea rând, în ceea ce priveşte conţinutul conflictului juridic de natură con-
stituţională, trebuie remarcat că prin decizia de faţă jurisprudenţa Curţii în materie se

44
extinde şi se completează în sensul că, de data aceasta, vizează faptul arogării de către
o autoritate publică, Guvernul, prin actele sau acţiunile sale a unei competenţe care îi
aparţine, dar care este exercitată în mod neconstituţional şi lezează competenţa unei
alte autorităţi publice, Parlamentul. Instanţa constituţională română a constatat că
prin acţiunea de angajare a răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei
naţionale, în condiţiile în care proiectul de lege se afla în proces de legiferare la Senat,
în calitate de Cameră decizională, Guvernul şi-a arogat o competenţă (competenţa de
legiferare) exercitată cu nerespectarea cadrului constituţional care o circumstanţiază,
încălcând competenţa Parlamentului de unică autoritate legiuitoare, declanşând astfel
un conflict pozitiv de competenţă.
Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat impune, în materia legiferării,
prioritatea şi superioritatea Parlamentului faţă de Guvern (Nica, 2009, p. 46), iar
în ceea ce priveşte procedura angajării răspunderii, ca modalitate simplificată şi
indirectă de legiferare, o exercitare a acestei competenţe de o manieră nediscreţionară
din partea Guvernului, de manieră oricând şi în orice condiţii, o manifestare opusă
echivalând cu transformarea acestei autorităţi în autoritate publică legiuitoare, făcând
concurenţă Parlamentului în ceea ce priveşte competenţa de legiferare. În acelaşi timp,
trebuie subliniat un argument cel puţin ciudat utilizat de către Curte în analiza sa ca
„prelungire” a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat: necesitatea unui
„comportament loial” al autorităţilor în cauză, buna funcţionare a statului de drept,
impunând colaborarea dintre puterile statului, care ar trebui să se manifeste „în spiritul
normelor de loialitate constituţională”. Este adevărat că principiul în discuţie, astfel
cum este el constituţionalizat prin actul fundamental român, impune o separaţie dar
şi un echilibru al puterilor în stat, această separaţie, dublată de necesitatea asigurării
unui echilibru al puterilor, impunându-se normativ ca o separaţie suplă, ce atrage în
mod obligatoriu o colaborare a puterilor. Cu toate acestea, utilizarea unor astfel de
concepte nejuridice de către Curte în argumentaţia furnizată („comportament loial”
al puterilor sau „spiritul normelor de loialitate constituţională”) excede cadrului
unei analize propriu-zise de constituţionalitate, analiză ce trebuie să aibă un caracter
juridic strict şi care interzice orice exprimări de natură pur poetică.
În al patrulea rând, cât priveşte efectul pe care trebuie să îl producă un conflict
de competenţă, actul sau acţiunea de arogare de către o autoritate a unei competenţe
atribute constituţional alteia trebuind să fie de natură a crea un blocaj instituţional
între acestea două, Curtea constată, a posteriori, posibilitatea producerii în viitor a
acestui blocaj, în sensul în care Parlamentul ar fi în imposibilitate de a legifera, adică
de a-şi exercita rolul său fundamental, de unică autoritate legiuitoare, în contextul
angajării în mod neconstituţional a răspunderii Guvernului plecând de la premisa
greşită că dacă art. 114 din Constituţie nu interzice, acest lucru echivalează cu a
permite.
În al cincilea rând, în ceea ce priveşte posibilitatea ca efectele juridice produse
să poată fi remediate doar prin pronunţarea de Curtea Constituţională a unei soluţii
susceptibile de executare, remarcăm atitudinea de detaşare şi de delimitare a Curţii

45
cu privire la executarea soluţiei adoptate, acesta, cu privire la solicitarea autorului
sesizării, în sensul ca instanţa de contencios constituţional să oblige Guvernul să
renunţe la procedura angajării răspunderii, constatând că „această cerere excedează
competenţei sale, soluţia aparţinând în exclusivitate autorităţilor publice aflate în
conflict”.
Cu alte cuvinte (în al şaselea rând), deşi prin soluţionarea conflictului de com-
petenţă constat Curtea ar fi trebuit să prevadă o conduită în acord cu prevederile
constituţionale la care Guvernul ar fi trebuit să se conformeze, de genul a face sau
a nu face, instanţa constituţională română pare să îşi uite propria jurisprudenţă în
materie (Decizia nr. 838 din 27 mai 2009) şi evită tranşarea problemei, care rămâne
astfel neclară şi nesusceptibilă de executare în concret.
Deşi potrivit propriilor competenţe Curtea Constituţională nu are posibilitatea
obligării unei autorităţi să nu îşi exercite competenţele delegate constituţional, în cazul
de faţă, credem că se impunea ca instanţa constituţională să indice într-o manieră
clară şi neechivocă Guvernului o anumită conduită de urmat pentru evitarea unui
blocaj instituţional, chiar de genul renunţării la procedura angajării răspunderii
pe marginea proiectului Legii educaţiei naţionale, mai ales în contextul declarării
neconstituţionalităţii procedurii în sine.
Atragem încă o dată atenţia asupra faptului că nu poate fi vorba de o veritabilă
obligaţie juridică instituită prin decizia Curţii în sarcina Guvernului, ci doar de o
recomandare cu privire la o anumită conduită ce trebuie atinsă, nepurtând însă
puterea deosebită de persuasiune şi influenţă pe care ar avea-o o astfel de recomandare
exprimată.

2.2. Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010


Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010 relevă o argumentaţie ciudată şi deficitară,
printr-o amalgamare a problemelor juridice analizate şi o direcţionare a analizei
juridice a acestora plecând de la anumite coordonate prezentate ca imuabile, fără însă
a explica suficient acest caracter (irevocabilitatea procesului de angajare a răspunderii
şi a procedurii declanşate a moţiunii de cenzură), sau care, deşi valabile la nivel
general, consecinţe normative ale principiului statului de drept democratic, raportate
la situaţia concretă de faţă, suscită o anumită ponderare a discursului juridic (dreptul
opoziţiei parlamentare de a se exprima liber prin mijloace specifice în statul de drept
democratic).
Argumentaţia Curţii Constituţionale în determinarea existenţei sau non-existenţei
unui conflict juridic de natură constituţională în situaţia de faţă ar fi trebuit să se
constituie într-o analiză treptată a coordonatelor fundamentale rezultate din propria
sa jurisprudenţa în materia conflictelor de competenţă (Drăghici, 2011b, pp. 140-154;
Gîrleşteanu, 2010, pp. 113-130).
Prin cererea formulată, Primul-ministru al Guvernului României a solicitat Curţii
Constituţionale constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională
dintre Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României alcătuit din Camera

46
Deputaţilor şi Senat, pe de altă parte, conflict generat de refuzul Parlamentului
României de a permite prezentarea şi dezbaterea moţiunii de cenzură depuse ca
urmare a angajării răspunderii Guvernului, conduită ce a determinat un blocaj
instituţional referitor la moţiunea de cenzură. Totodată, ca modalitate de soluţionare
a conflictului juridic de natură constituţională, s-a solicitat Curţii Constituţionale să
se constate că blocajul instituţional cu privire la prezentarea şi dezbaterea moţiunii
de cenzură putea fi înlăturat numai prin continuarea procedurii parlamentare de
asumare a răspunderii Guvernului.
Un prim aspect ce trebuie avut în vedere vizează subiectele de drept circumstanţiate
aflate în opoziţie în cadrul conflictului juridic de natură constituţională analizat
(autorităţile publice implicate). În cauza de faţă, după cum şi Curtea le precizează la
începutul argumentaţiei sale, acestea sunt Guvernul şi Parlamentul.
Un al doilea aspect ce ar fi trebuit avut în vedere într-o manieră expresă de către
Curte în analiza conflictului se referă la situaţia de fapt obiectivă declanşatoare a
conflictului. În acest sens, jurisprudenţa anterioară a Curţii este foarte clară: existenţa
unor acte sau acţiuni (practici instituţionale) concrete care să provină de la unul dintre
posibilele subiectele circumstanţiate ale conflictului. Cu toate acestea, instanţa noastră
constituţională nu se pronunţă în mod direct, astfel cum ar fi trebuit în mod normal,
şi determină cauza conflictului, punctul său iniţial, printr-o raportare la conţinutul
conflictului juridic, etapă care ar fi trebuit să urmeze acestei determinări, astfel încât
cele două etape distincte sunt contopite în mod nepermis.
Situaţia de fapt obiectivă declanşatoare a conflictului era constituită dintr-un act
juridic provenit din partea Parlamentului, şi anume scrisoarea Preşedintelui Senatului
comunicată Primului-ministru al Guvernului României în data de 12 noiembrie
2010. Curtea reţine două aspecte cu privire la scrisoarea Preşedintelui Senatului:
pe de o parte, natura juridică a acesteia ca fiind una „specifică a unui act juridic, o
manifestare expresă a voinţei Parlamentului ca autoritate publică”, iar pe de altă parte,
semnificaţia juridică a acesteia, constatându-se într-un prim timp că prin aceasta se
solicită Primului-ministru al Guvernului României „să retragă din procesul legislativ
proiectul Legii educaţiei naţionale asupra căruia Guvernul şi-a angajat răspunderea”.
În ceea ce priveşte al doilea aspect privind cauza conflictului, scrisoarea
Preşedintelui Senatului adresată Primului-ministru al Guvernului României, Curtea
interpretează sensul juridic al acesteia ca „o manifestare expresă de voinţă a Senatului
în sensul de a obliga Guvernul să «retragă» proiectul de lege în cauză”. Fără îndoială
că solicitarea Parlamentului, prin intermediul Preşedintelui Senatului, solicitare
fundamentată pe declararea anterioară a neconstituţionalităţii procedurii de angajare
răspunderii Guvernului pe proiectul Legii educaţiei naţionale, viza un fapt de „a face”
din partea Guvernului (renunţarea la asumarea răspunderii), însă calificarea de către
Curte a acesteia ca obligaţie ni se pare exagerată, din moment ce Parlamentul nu este
abilitat constituţional să oblige Guvernul în acest sens, acesta din urmă fiind liber să
aprecieze asupra solicitării primite.

47
Această aserţiune a Curţii se fundamentează pe o afirmaţie care, explicată în mod
lapidar după cum vom observa în a doua parte a studiului de faţă, devine imuabilă
şi dobândeşte un caracter absolut: „procedura constituţională prevăzută de art. 114
din Constituţie nu poate fi «retrasă» de subiectul care deja a iniţiat-o, fiind un act de
voinţă care angajează Guvernul în mod irevocabil”. Pornind de la o asemenea premisă
absolută, instanţa constituţională atribuie actului juridic declanşator al conflictului „o
valenţă duală”, două sensuri concretizate în două situaţii juridice dintre care, în opinia
sa, numai una devine posibilă: „fie Guvernul renunţă la angajarea răspunderii, ceea
ce, din punct de vedere constituţional, nu mai este posibil, fie urmează ca Parlamentul
să nu mai continue procedura angajării deja începute, cu consecinţa neadoptării legii
în cauză”. Altfel spus, interpretarea dată de către Curte solicitării adresate de către
Parlament Guvernului de a renunţa la procedura iniţiată de angajare a răspunderii
capătă sensul unic al unei somaţii de retragere adresate Guvernului care, în caz de
neexecutare, se transformă într-o blocare a procedurii la nivel parlamentar.
Din nou, o astfel de interpretare ni se pare exagerată, însă ea reprezintă modul ciudat
de justificare din partea Curţii a existenţei conflictului juridic de natură constituţională
dintre Guvern şi Parlament: „în aceste condiţii, în cauza de faţă, Curtea constată că
există în mod evident un conflict juridic (…)”. Evidenţa conflictului juridic trebuie însă
să rezulte dintr-o argumentaţie solidă, nu doar dintr-o simplă declaraţie bazată pe orice
substrat juridic, argumentaţie ce trebuie să plece de la coordonatele instituţiei juridice
trasate anterior prin jurisprudenţa Curţii, adică prin stabilirea clară şi cronologică a
subiectelor conflictului, a izvorului conflictului, a conţinutului conflictului etc. În
fapt, constatarea existenţei conflictului capătă conturul unei construcţii logice a unui
silogism în care sunt introduse premisele concrete în forme impuse şi care automat
trebuie să dea naştere unei concluzii corecte: existenţa sau inexistenţa conflictului
juridic.
După cum am stabilit într-un mod foarte simplu, urmând jurisprudenţa anterioară
a Curţii, se poate constata că izvorul conflictului juridic rezidă în actul juridic
reprezentat de scrisoarea Preşedintelui Senatului comunicată Primului-ministru al
Guvernului României. Prin argumentaţia sa deficitară, Curtea, amalgamând planul
cauzei conflictului juridic cu cel al conţinutului acestuia, planuri ce ar fi trebuit
analizate separat, comite o eroare majoră, eroare corect observată şi de către autorii
opiniei separate, afirmând că „izvorul acestui conflict juridic rezultă chiar din
prevederile Constituţiei, respectiv din prevederile art. 114 coroborate cu art. 113 din
Constituţie, precum şi din cele ale art. 146 lit. e) coroborate cu art. 147 alin. (4) din
Constituţie”. Izvorul posibilului conflict juridic sau situaţia declanşatoare a acestuia,
potrivit jurisprudenţei Curţii, reiterăm, nu poate consta decât în existenţa unor acte
sau acţiuni (practici instituţionale) concrete care să provină de la unul dintre posibilele
subiecte circumstanţiate ale conflictului.
Un al treilea aspect ce ar fi trebuit distins de către Curte, în analiza sa, de cel
precizat anterior se constituie din stabilirea conţinutul conflictului juridic de natură
constituţională. Astfel, în principiu, instanţa constituţională ar fi trebuit să verifice

48
dacă prin intermediul actului juridic concret declanşator al conflictului, scrisoarea,
Parlamentul, fie şi-ar fi arogat puteri, atribuţii sau competenţe delegate Guvernului
prin actul fundamental, fie şi-ar fi declinat competenţa prin omisiune, fie ar fi
refuzat îndeplinirea anumitor acte obligatorii pentru acestea. Altfel spus, ar fi trebuit
constatată existenţa unui conflict pozitiv sau negativ de competenţă între autorităţile
publice implicate.
Cu toate că jurisprudenţa majoritară anterioară a Curţii în privinţa conţinutului
conflictelor juridice se defineşte în principal prin intermediul coordonatelor enunţate
anterior, în cazul de faţă, instanţa constituţională preferă o jurisprudenţă relativ
recentă, rezultată prin Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, potrivit căreia noţiunea
de conflict juridic de natură constituţională „nu se limitează numai la conflictele
de competenţă, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituţionale, ci
vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul
Constituţiei”. Această ultimă rezultantă a jurisprudenţei constituţionale în materie,
spre deosebire coordonatele clare stabilite anterior, se prezintă ca una fluidă şi al cărei
conţinut neclar poate fi extins în mod periculos şi fără o limită prestabilită exact, decât
poate la nivel generic: „a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei”.
Această preferinţă ciudată pentru această parte a jurisprudenţei sale are drept
rezultat eroarea constatată anterior în ceea ce priveşte izvorul conflictului juridic,
confuzia provenind din utilizarea sintagmei „a căror naştere rezidă” cu privire la
determinarea conţinutului conflictului juridic, sintagmă apropiată celei de „izvor al
conflictului” care însă priveşte situaţia de fapt obiectivă declanşatoare a conflictului.
Curtea reuşeşte indirect să determine conţinutul conflictului juridic de natură
constituţională, dar fără să constate şi să precizeze expres, astfel cum de altfel
considerăm că ar fi trebuit, existenţa unui conflict negativ de competenţe concretizat
prin refuzul Parlamentului de a continua o procedură constituţională iniţiată anterior
şi care trebuia desfăşurată în anumite termene (procedura moţiunii de cenzură depusă
cu ocazia asumării răspunderii Guvernului). Potrivit art. 78 alin. (1) din Regulamentul
şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului „(…) Moţiunea de cenzură
se prezintă în şedinţa comună a celor două Camere în cel mult 5 zile de la data
depunerii”. Această dispoziţie regulamentară instituie obligativitatea Parlamentului de
a stabili un calendar al prezentării unei moţiuni de cenzură într-un termen de maxim
5 zile de la data depunerii acesteia, fapt nerealizat în concret cu privire la moţiunea
de cenzură depusă. De asemenea, trebuie precizat că determinarea conţinutului
conflictului juridic de natură constituţională se produce nu ca o etapă distinctă şi
cronologică a unei analize complexe presupuse de însăşi instituţia juridică în cauză, ci
în mod tangenţial, în cadrul unei etape ulterioare a procesului, şi anume soluţionarea
conflictului juridic.
Un al patrulea aspect ce ar fi trebuit avut în vedere în analiza Curţii vizează efectul
pe care trebuie să îl producă un conflict de competenţă constatat, şi anume crearea
unui blocaj instituţional între autorităţile publice.

49
Acest aspect nu este analizat, decât poate tangenţial de către instanţa constituţională,
care afirmă, în cadrul aparentei soluţionări propriu-zise a conflictului juridic, că, prin
refuzul Parlamentului de a supune spre dezbatere în şedinţa comună a Camerelor
moţiunea de cenzură iniţiată, „opoziţia parlamentară nu se mai poate exprima şi
controlul parlamentar este lipsit de eficienţă”. S-ar putea induce astfel aparenţa
unui blocaj instituţional, însă, potrivit jurisprudenţei Curţii, acest tip de blocaj poate
interveni doar între autorităţi publice, în speţă subiectele conflictului juridic, or, în
cazul de faţă, opoziţia parlamentară nu ar putea avea un astfel de caracter.
În fapt, Curtea ar fi trebuit să constate că, prin refuzul Parlamentului de a da curs
unei proceduri regulamentar obligatorii (supunerea spre dezbatere pe ordinea de zi),
procedura asumării răspunderii Guvernului este suspendată sine die, şi că efectul
juridic creat printr-un astfel de conflict negativ de competenţă este constituit dintr-un
blocaj instituţional între cele două autorităţi publice în cauză.
Un al cincilea aspect pe care Curtea ar fi trebuit să îl aibă în vedere priveşte
posibilitatea ca efectele juridice produse să poată fi remediate doar prin pronunţarea
de Curtea Constituţională a unei soluţii susceptibile de executare. Imposibilitatea
din punct de vedere juridic a punerii în executare de către Curte a soluţiei adoptate
echivalează cu imposibilitatea remedierii efectelor juridice produse şi, deci, cu
ineficacitatea constatării unui conflict propriu-zis de competenţe între autorităţile
publice.
Caracterul executoriu al deciziei pronunţate de către Curte rezultă mediat prin
sublinierea de către instanţa constituţională a efectului ex nunc al deciziilor sale
care „nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se
înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură
constituţională”, precum şi prin exprimarea din finalul deciziei, care, chiar dacă nu
obligă în mod expres Parlamentul, trebuie considerat a avea un astfel de caracter:
„Curtea Constituţională constată că există un conflict juridic de natură constituţională
între Guvern şi Parlament, generat de refuzul Parlamentului de a dezbate moţiunea
de cenzură depusă de opoziţia parlamentară, dezbatere care, odată declanşată, ţinând
seama de prevederile Constituţiei, nu poate fi oprită”.
Un al şaselea aspect cu privire la care instanţa constituţională ar fi trebuit să fie
atentă se referă la obligativitatea soluţionării conflictului de competenţă de către Curte
cu indicarea conduitei în acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile
publice trebuie să se conformeze. Deşi potrivit propriilor competenţe Curtea
Constituţională nu poate obliga o anumită autoritate să îşi exercite competenţele
delegate constituţional, în cazul de faţă, instanţa constituţională, induce o anumită
conduită ce incumbă Parlamentului în vederea depăşirii blocajului instituţional creat
afirmând că dezbaterea moţiunii de cenzură „odată declanşată, ţinând seama de
prevederile Constituţiei, nu poate fi oprită”.

50
Bibiliografie:
1. Carpentier, E., La résolution juridictionnelle des conflits entre organes constitutio-
nnels, Paris: L.G.D.J., 2006.
2. Dănişor, D.C. şi Drăghici, S., „Comentariul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 148
din 21 februarie 2007”, 2007, Revista de Drept Public, nr. 2, pp. 109-122.
3. Decizia Curţii Constituţionale nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 144 din 17 februarie 2005.
4. Decizia Curţii Constituţionale nr. 435 din 26 mai 2006, publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 576 din 4 iulie 2006.
5. Decizia Curţii Constituţionale nr. 98 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 140 din 22 februarie 2008.
6. Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 461 din 3 iulie 2009.
7. Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 503 din 21 iulie 2009.
8. Drăghici, S., „Comentariu la Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 asupra cererii
de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul
României şi Guvern, formulată de Preşedintele Senatului”, 2011a, Pandectele
Române, nr. 1, pp. 130-139.
9. Drăghici, S., „Comentariu la Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010 asupra
conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României, pe de o
parte, şi Parlamentul României alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, pe de
altă parte”, 2011b, Pandectele Române, nr. 1, pp. 140-154.
10. Eleftheriadis, P., Nicolaïdis, K. şi Weiler, J.H.H., „Foreword: The Changing Land-
scape of European Constitutionalism”, 2011, International Journal of Constitutional
Law, vol. 9, nr. 3-4, pp. 673-677.
11. Garlicki, L., „Constitutional Courts versus Supreme Courts”, 2007, International
Journal of Constitutional Law, vol. 5, nr. 1, pp. 44-68.
12. Gîrleşteanu, G., „Notă la Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 asupra cererii
de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamen-
tul României şi Guvern, formulată de Preşedintele Senatului”, 2010, Pandectele
Române, nr. 11, pp. 113-130.
13. Nica, M., „Notă asupra Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie
2009”, 2009, Revista Română de Jurisprudenţă, nr. 6, p. 40-49.
14. Rousseau, D., „The Conseil Constitutionnel Confronted with Comparative Law
and the Theory of Constitutional Justice (or Louis Favoreu’s Untenable Parado-
xes)”, 2007, International Journal of Constitutional Law, vol. 5, nr. 1, pp. 28-43.
15. Vesterdorf, B., „A Constitutional Court for the EU?”, 2006, International Journal
of Constitutional Law, vol. 4, nr. 4, pp. 607-617.

51