Totul este așa cum este. Orice descriere tinde să fie părtinitoare, incompletă și limitativă.
În fapt, Viața este. Când se apucă însă mintea să descrie cum este Viața, orice descriere s-
ar face folosind cuvintele și limbajul, nu poate decât să îndepărteze de adevăr. Asta pentru
că orice propoziție reprezintă în sine o limitare. Așa cum frumos spune și David R.
Hawkins: „În realitate, nimic din ceea ce gândurile spun despre cineva sau alții nu are
nici o realitate. Toate afirmațiile sunt greșite și reprezintă programare și
poziționalități”. Desigur că același lucru este valabil și pentru prezentul text.
În realitate nimic nu este așa cum poate fi descris. Fiindcă orice descriere, prin însăși
natura sa, nu poate descrie ceva așa cum este. Descrierea reflectă cel mult lucrurile așa
cum i se par minții că sunt.
Ajunși în acest punct poate apărea întrebarea: „Bun, să zicem că nimic nu este așa cum
poate fi descris, iar tot ce face mintea este să descrie parțial, incomplet și de cele mai
multe ori eronat ceea ce este. Cu ce mă ajută asta pe mine? Cum fac să aplic ceea ce am
citit aici în așa fel încât realitatea experimentată să fie mai armonioasă”?
Un alt lucru la care ajută ideea transmisă de acest articol, idee conform căreia nimic nu
este așa cum poate fi descris, este renunțarea la discuții în contradictoriu, păreri personale
susținute până în pânzele albe și alte astfel de mecanisme care nu fac decât să întăreacă
ego-ul. Cititorul poate să își amintească că „punctul de vedere” este al ego-ului. Iar tot
din ego apare și suferința, lupta, tristețea, depresia, iluzia separării și multe altele.
Dacă nicio descriere nu este corectă, fiindcă nimic nu este așa cum poate fi descris, atunci
ce e de făcut? Nu e nimic de făcut. Doar de conștientizat. A conștientiza că noi suntem
adevărul și Viața, și nu separarea și falsitatea este schepsisul care dă la o parte vălul
iluziei spre trăirea cât mai deplină a unei vieți în adevăratul sens al cuvântului. O viață în
care lumina și iubirea sunt trăite ca fiind însăși esența și fundamentul Existenței.
Tu ești însăși Viața, ești însăși Iubirea, dar ai uitat asta. Dat fiind faptul că citești un text
precum acesta, înseamnă că a venit momentul să îți reamintești. Iar această reamintire
poate fi susținută semnificativ prin a nu mai considera niciun gând ca fiind „al tău” sau
„al meu”. Gândurile pur și simplu sunt. Nu sunt ale tale. Dacă ar fi ale tale, ai putea opri
chiar acum fluxul mental. Dar încercând, o să vezi că nu poți. Din momentul în care un
gând apare în minte și până când ego-ul îi atribuie eticheta de „al meu” trece 1/10.000
secunde. Adică a zece mia parte dintr-o secundă. Intervalul fiind atât de scurt, iar noi
fiind cufundați în visare și uitare, ajungem să ne considerăm gândurile și să spunem că
sunt ale noastre.
Cu cât mai mult se va deschide cititorul înspre a vedea mintea drept o unealtă utilă, dar
nu drept „cea mai bună unealtă”, și cu cât își va da voie prin meditație să experimenteze
măcar fragmentar starea de dincolo de minte, cu atât recunoașterea esenței va interveni,
iar atunci ideea că nimic nu este cum poate fi descris va căpăta mai mult sens și
însemnătate.
Până data viitoare cititorul este invitat să nu uite că el este chiar iubirea însăși și chiar
Conștiința însăși.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu