Sunteți pe pagina 1din 12

Statul ca subiect principal al dreptului internațional

public. Elementele statalității


Studiu de caz - Palestina
Cuprins
Subiectele dreptului internațional public....................................................................................3

Statul ca subiect al dreptului internațional public.......................................................................3

Definiția statului......................................................................................................................3

Condiții de îndeplinit..............................................................................................................4

Drepturile și obligațiile statelor..............................................................................................5

Tipuri de state..........................................................................................................................6

Studiu de caz: Elementele statalității în cazul Palestinei............................................................6

Bibliografie...............................................................................................................................12

Webografie................................................................................................................................12

Subiectele dreptului internatț ional public


Subiectele dreptului internațional public sunt entitățile din viața internațională,
care participă la raporturi juridice, reglemenatate de normele acestui drept. Însă, pentru a fi
subiect de drept internațional, trebuie îndeplinită cerința de a fi o personalitate juridică
internațională. Conceptul de ”personalitate juridică internațională”, presupune capacitatea de a
fi titular de drepturi și obligații cu caracter internațional.
Avem patru categorii de subiecte de drept internațional:
2
1. Statele – subiecte originare, tipice, primare
2. Organizațiile internaționale guvernamentale – subiecte derivate
3. Națiunile / popoarele care luptă pentru cucerirea independenței – subiecte cu
personalitate juridică limitată (până la formarea statului independent)
4. Alte entități – sunt prezente în raporturile juridice internaționale, însă nu au o
personalitate juridică recunoscută (persoane fizice, organizații neguvernamentale)
În această lucrare voi prezenta statul, ca fiind principul actor în dreptul
internațional. Pentru început, voi descrie definiția și caracteristicile statului în raport cu
dreptul internațional public. Se va face referire la drepturile statului și la condițiile pe care
statul trebuie să le îndeplinească pentru a deveni un subiect al dreptului internațional public.
La finalul părții teoretice, voi prezenta cele trei tipuri de state.
În a doua parte a lucrării are loc studiul de caz a Palestinei din punct de vedere
a elementelor statalității.

Statul ca subiect al dreptului internatț ional public


Definiția statului
Statul poate fi considerat ca principalul creator, destinatar și apărător al
dreptului internațional public. Ele au fost primele și pentru o vreme îndelungată singurele
subiecte al acestui drept.
Pe plan național, statul este o organizare politică a societății cu o putere
suverană, care subsumează diferite autorități cu atribuții specifice – legislative, executive,
jurisdicționale.
Pe plan internațional, statul este un membru al societății internaționale. Statul
este subiectul direct și nemijlocit al dreptului internaționale, având capacitatea deplină de a-și
asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional. În societatea
internațională, statele sunt egale din punct de vedere juridic, indiferent de întindere, populație,
dezvoltare. Ele participă la relații internaționale pe baza principiului egalității suverane, fiind
singurele subiecte care dețin atributele suveranității. Suveranitatea este baza politică și
juridică a calității statului de subiect de drept internațional. Statutul de personalitate de drept
internațional, pe care o conferă suveranitatea statului, reprezintă aptitudinea de a acționa în
cadrul comunității internaționale, prin exercitarea drepturilor și asumarea obligațiilor.
Suveranitatea este un atribut al puterii de stat. În virtutea acestui atribut, statul își exercită
,,autoritatea pe două planuri:

3
 Pe plan intern  statul are dreptul de a exercita puterea asupra cetățenilor săi, precum
și asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul și sub jurisdicția sa, prin impunerea
legilor și prin aplicarea sancțiunilor în cazul nerespectării lor
 Pe plan extern  statul are dreptul de a reprezenta națiunea și o angaja în raporturi cu
alte națiuni1

Condiții de îndeplinit
Pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică de tip statal trebuie îndeplinite
următoarele condiții:
 Populația – este o comunitate umană permanentă, deci statul este o expresie a unui
grup uman. Dreptul internațional public consacră dreptul popoarelor sau națiunilor de
a dispune de ele însele, inclusiv de a se constitui ca stat suveran. Fără a avea
considerațiuni de ordin cantitativ sau calitativ, o populație, care se poate defini ca
popor sau națiune, poate să-și exercite dreptul la autodeterminare.
 Teritoriul – este un element-condiție esențial pentru existența grupului uman
organizat politic în stat și pentru exercitarea prerogativelor suveranității în planul
relațiilor interne. Dreptul internațional public are principiul integrității teriotoriale și al
inviolabilității frontierelor, însă statul are dreptul la autodeterminare.
 Guvernul – este expresia concretă a organizării politice a unui grup uman. Prin
defniție guvernul este autoritatea politică prin care populația se organizează în interior
și prin care relaționează cu alte entități ca personalitate internaționașă. Este necesară
existența unui aparat de stat constituit pe un ansamblu de structuri și reguli politic-
administrative. Statul definește un cadru general al drepturilor și obligațiilor pe care
populația sa le are în raport cu el însuși. Pentru dreptul internațional public nu are
importanță forma de organizare statală. Guvernelor nu li se pot impune reguli
internaționale de organizare internă.
Se va lua în considerare tot la capitolul de condiții, capacitatea de a intra în
relații cu alte state. Această capacitate a fost formulată în anul 1933, dar nu s-a păstrat forma
inițială. În acel moment s-a avut în vedere ca statul să-și asigure propria securitate, ”de a
recurge la forță pentru exercitarea dreptului la legitimă apărare individuală sau colectivă” 2.
Însă după al doilea război mondial a apărut microstatele, care nu sunt capabile de a satisface

1
Stelian Scăunaș - Drept internațional public, Ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București 2007 pag. 106-108
2
Ibidem pag. 108

4
această prevedere. În plan internațional statele trebuie să aibă posibilitatea de a participa la
orice fel de raport internațional.

Drepturile și obligațiile statelor


În primă fază, Convenția de la Montevideo (1933) a jucat un rol important
pentru a pune bazele unora dintre drepturi și obligații. Toate drepturile și obligațiile statelor se
regăsesc în Carta drepturilor și obligațiilor economice ale statelor (O.N.U., 1974).
Drepturile statelor:
1. Dreptul la existență și suveranitate
2. Dreptul la pace și securitate
3. Egalitatea în drepturi
4. Dreptul de a participa la viața internațională
5. Dreptul la legitimă apărare în cazul comiterii unui act ilicit sau a unui act de agresiune
din partea altor state
6. Dreptul la autodeterminare, implicând dreptul de a alege și de a organiza în mod liber
sistemul politic și de a dispune nestingherit de resursele sale economice și naturale
7. Dreptul la dezvoltare și progres

Obligațiile statelor au la bază, în primul rând, respectarea principiilor


fundamentale ale dreptului internațional public.
Obligațiile statelor:
1. Obligația de a nu recurge la folosirea forței sau la amenințarea cu forță în relațiile
interstatale
2. Obligația de a respecta inviolabilitatea frontierelor
3. Obligația de a rezolva orice diferend pe cale pașnică
4. Obligația de a îndeplini cu bună-credință obligațiile internaționale rezultând din tratate
5. Obligația de a proteja mediul
Tipuri de state
În societatea internațională există mai multe tipuri de state:
 State unitare – au sistem unic de organe supreme ale puterii și administrației de stat și
reprezintă subiecte unice de drept
 Uniuni de state – sunt forme de asociere a două sau mai multe state independente.
1. Confederații – uniuni de state în cadrul cărora statele membre își păstrează
calitatea de subiecte de drept, fiind state independente care își conduc singurele
5
relațiile internaționale. Statele uniunii instituie organe comune, care centralizează
și coordonează activitatea acestora în anumite domenii.
2. Federații - Uniune a mai multor state autonome (care își păstrează propria
organizare) în cadrul unui stat unitar, cu un guvern central și cu organe de stat
comune.
 Statul permanent neutru – dispune de o capacitate limitată de a-și asuma drepturi și
obligații, determinată de statutul său specific. State cu neutralitate permanent neutră
sunt Elveția și Austria. Neutralitatea unui stat trebuie să rezulte din acte interne ale
acestuia (legi și dispoziții constituționale). Statului neutru îi revin obligații specifice:
o De a nu participa la alianțe militare, politice sau economice care
urmăresc pregătirea unui război
o De a nu permite folosirea teritoriului lor drept teatru al unor
operațiuni militare, sau ca loc de depozitare a munițiilor,
armamentului și a trupelor militare
o De a colabora activ cu celelalte state pentru asigurarea păcii și
securității internaționale

Studiu de caz: Elementele statalitaă tț ii îîn cazul Palestinei


De la începutul secolului XX și până în prezent, problema palestiniană a trecut
prin diferite etape de evoluție. După Primul război mondial mișcarea națională palestiniană și
lupta pentru independență era orientată contra ocupației britanice și imigrației evreilor. În anii
'30 au apărut unele partide și asociații politice, tensionând și mai mult situația.
Pe planul mondial, problema palestiniană a apărut în aprilie 1947, când Marea
Britanie a cerut includerea ei pe agenda de lucru a Organizației Națiunilor Unite și odată cu
adoptarea de către Adunarea Generală la 29 noiembrie 1947 a Rezoluției 181 privind
departajarea Palestinei.
După înfrângerea armatelor arabe în războiul din 1948, anexarea de către evrei
a 78% de teritoriu palestinian și declarația de creare a statului Israel, palestinienii au început
să se asocieze în organizații politice și militare. La mijlocul anilor '50 au apărut o serie de
organizații politice, care își puneau drept scop eliberarea Palestinei. În 1957 în Kuweit a fost
formată Mișcarea Palestiniană pentru Eliberare (FATH), activitatea căreia s-a dovedit a fi cea
mai organizată și mai bine orientată. În 1958 liderii Mișcării Naționaliste Arabe au format

6
Comitetul Palestinian. În mai 1964 a fost fondată Mișcarea Națională pentru Eliberarea
Palestinei, iar în decembrie 1967 – Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei. Activitățile
ilegale a palestinienilor în plan politic și militar, amenința declanșarea unei crize în regiune,
care, la rândul său, putea fi folosită de Israel ca pretext pentru o nouă lovitură asupra
regimurilor arabe. În aceste condiții, în cadrul întâlnirii panarabe de la Cairo în ianuarie 1964
s-a pus problema regrupării organizațiilor palestiniene și transformării lor într-o forță motrice
de eliberare și autodeterminare. Cu participarea activă a Egiptului fost adoptată rezoluția de
creare a Organizației pentru Eliberarea Palestinei.
La primul Congres Național Palestinian, desfășurat în Ierusalim în mai 1964, a
fost adoptată Carta palestiniană, care proclamă lupta armată pâna la eliberarea definitivă a
întregii Palestine. Mai târziu, după înfrângerea din 1967, mișcarea de rezistență a poporului
palestinian s-a activizat și s-a constituit mișcarea de eliberare palestiniană contemporană. OEP
s-a transformat într-un front al mișcărilor de rezistență.
În octombrie 1974 în cadrul întâlnirii de la Rabat statele arabe au recunoscut
Organizația pentru Eliberarea Palestinei drept unicul reprezentant legal al poporului
palestinian, iar în noiembrie al aceluiași an, prin rezoluția Adunării Generale, OEP a obținut
statutul de observator în cadrul ONU. Organizația Națiunilor Unite a recunoscut drepturile
inalienabile ale poporului palestinian și pe parcursul anilor '70 a adoptat o serie de rezoluții în
susținerea dreptului palestinienilor la autodeterminare și care îndreptățeau lupta palestinienilor
pentru drepturile lor, inclusiv cea armată. Din 1974 problema palestiniană este inclusă ca
punct aparte pe agenta de lucru a Adunării Generale. Rezoluția 3236 din 22 noiembrie 1974 a
confirmat dreptul palestinienilor la autodeterminare fără amestecul din exterior, dreptul lor la
independență, suveranitate națională și retrocedarea teritoriului, dreptul la lupta pentru
redobândirea drepturilor lor în conformitate cu Carta și documentele adoptate de ONU.
În 1988, la întrunirea a XIX-a a Consiliului Național Palestinian, OEP a adoptat
un nou program politic bazat pe recunoașterea Rezoluției 181 (1947) a Adunării Generale a
ONU și pentru prima dată a recunoscut Rezoluția 242 (1967) a Consiliului de Securitate.
Consiliul Național Palestinian a declarat independența Palestinei, care ulterior a fost
recunoscută de comunitatea mondială.
Cel mai important succes în lupta pentru recunoașterea poporului palestinian a
fost declararea în 1988 la Alger a creării statului Palestina, recunoscut apoi de ONU în
Rezoluția Adunării Generale 43/54 din 6 decembrie 1988. În baza acestei rezoluții, în locul
termenului OEP a început să fie utilizat termenul Palestina. ONU a consolidat această
recunoaștere prin Rezoluția 52/250 a Adunării Generale din 13 iulie 1998, conform căreia

7
delegației Palestinei i-au fost acordate drepturi și privilegii suplimentare de participare la
lucrările sesiunilor Adunării Generale, conferințele internaționale organizate sub egida
Adunării Generale și altor organe ale ONU, precum și la conferințele ONU. Acest fapt a
schimbat comportamentul Israelului față de OEP, 1-a forțat să recunoască OEP drept unicul
reprezentant al poporului palestinian și să înceapă dialogul cu OEP la nivel oficial.
În ianuarie 1993 la Oslo au început tratative secrete între palestinieni și
israelieni, care s-au finalizat cu semnarea la 13 septembrie a aceluiași an la Washington, sub
patronat american, a "Declarației principiilor privind măsurile temporare de autoadministare"
("Acordul de la Oslo"). Această declarație a permis poporului palestinian, pentru prima dată în
istoria sa, să-și instaureze puterea naționala și să-și afirme identitatea sa pe propriul său
teritoriu. Si totuși, autoritățile Autonomiei Palestiniene nu au obținut rezolvarea definitivă a
punctelor acordului: viitorul orașului Ierusalim, viitorul a peste cinci milioane de refugiați
palestinieni, viitorul coloniilor israelene pe Malul de Vest al râului Iordan si din sectorul
Gaza. Rezolvarea acestor probleme va fi posibilă doar odată cu soluționarea definitivă a
problemei privind crearea statului palesinian independent. Referitor la acesta, palestinienii, pe
parcursul luptei lor pentru autodeterminare, au avut poziții diferite.
Până la 1948 concepția palestiniană despre stat respingea rezoluția privind
departajarea Palestinei și crearea a două state separate din două motive: al dreptății și al
legitimității. Concepția palestiniană are încredere în drepturile sale, în posibilitatea de a se
opune sistemului impus de mandatul britanic, speranța în susținerea din partea statelor si
popoarelor arabe. După 1948 această concepție se baza pe refuzul de a recunoaște realitatea
care s-a creat pe teritoriul Palestinei.
Între 1967-1973 mai există ”visul” despre victoria revoluției populare și
instaurarea statului democratic pe întregul teritoriu al Palestinei. Din aceste cauze toate
proiectele privind crearea a două state separate sau a autonomiei, întâlneau o rezistență foarte
dură.
În 1973 gândirea politică palestiniană s-a schimbat din mai multe motive, între
care și conflictul dintre OEP și Iordania din 1970, eșecul proiectelor revoluționare, războiul
arabo-israelean din octombrie 1973 și începutul mișcării politice de pace, precum și al
relațiilor palestinienilor cu țările socialiste, în aceste condiții scopurile strategice au devenit
mai puțin dure, iar palestinienii au revenit la proiectele politice de soluționare a problemelor
pe etape. Aceste etape se bazau pe ideea creării statului independent pe Malul de Vest și în
sectorul Gaza, și care nu contraziceau celelalte drepturi naționale.

8
După 1982, odată cu plecarea detașamentelor OEP din Beirut, după războiul cu
Israelul și eșecul proiectului național palestinian, s-au creat noi condiții, care au schimbat
programul politic palestinian. Acesta a devenit mai flexibil și accepta chiar și statalitatea
Palestinei sub forma confederației cu Iordania și recunoașterea oficială a Israelului.
Începând cu 1991, în lume au intervenit schimbări serioase:
 la scara globală – prăbușirea socialismului,
 în lumea arabă – înfrângerea Irakului,
 în Palestina – retragerea Intifadei.
Toate acestea i-au forțat pe palestinieni să renunțe la ”dorințele” ferme de până
atunci și să accepte niște compromisuri. Acesta a fost un pas făcut în scopul autoapărării și
menținerii pe arena politica, precum și pentru a păstra prezența palestiniană la nivel regional.
Totodată, conducerea palestiniană a desfășurat o activitate intensă de
consolidare a poporului palestinian ca subiect de drept, în primul rând în:
 construcția statului,
 crearea instituțiilor statului, organelor legislative, executive și judecătorești în baza
principiului separării puterilor.
Principalul rezultat al evoluției statului palestinian a fost cristalizarea
autonomiei prin desfășurarea alegerilor prezidențiale și alegerilor Consiliului Legislativ la 20
ianuarie 1996. Alegerile au fost libere, directe și democratice și au avut loc în prezența
observatorilor internaționali. Analiza aspectelor politice, diplomatice și economice ale
activității palestiniene pe arena internațională, ca părți componente ale procesului de realizare
a dreptului poporului palestinian la autodeterminare, confirmă realitatea existenței poporului
Palestinei ca subiect de drept. Reprezentanța diplomatică palestiniană ocupa un loc important
pe arena internațională din anii '70. Ea s-a dezvoltat paralel cu lupta armată, mai ales după
1974 odată cu recunoașterea de către ONU a Organizației pentru Eliberarea Palestinei, drept
unicul reprezentant legitim al poporului palestinian. Aceasta a facilitat stabilirea și
consolidarea relațiilor OEP cu multe state ale lumii. O influență mare în consolidarea
activității diplomatice și îmbunătățirea relațiilor nu numai cu alte țări, dar și cu alte popoare, a
avut dezvoltarea relațiilor economice cu diferite țări. În scopul rezolvării problemelor de
dezvoltare economică OEP se manifestă activ în organizațiile țărilor din lumea a treia, țărilor
nealiniate, în grupul celor 77 țări în curs de dezvoltare, precum și în multe organizații
internaționale.

9
Se poate afirma că poporul palestinian constituie o realitate istorică. Teritoriul
pe care locuiesc palestinienii le aparține lor și acest fapt este recunoscut de comunitatea
mondială prin Rezoluția 181 a Adunării Generale a ONU. Asupra acestui teritoriu se extinde
puterea palestinienilor, realizată de Autoritatea Națională Palestiniană, și această putere are
trei ramuri:
 legislativă, executivă și judecatorească, recunoscute pe plan internațional.
Toate acestea fac crearea statului palestinian reală din punct de vedere politic și
juridic, în conformitate cu deciziile ONU. Dar crearea statului palestinian cu drepturi depline
și recunoașterea lui de către toate statele lumii va fi reală cu adevărat numai atunci, când
poporul palestinian va obține suveranitatea deplină asupra teritoriului său și autoritatea
palestiniana va putea conduce acest teritoriu fără obstacole.
În baza Declarației universale a drepturilor omului din 10 decembrie 1948,
Convențiilor de la Geneva din 1949 și Protocoalelor adiționale din 1977, Pactelor
internaționale din 1966 au fost elucidate drepturile omului și drepturile popoarelor și
interrelația lor. Se demonstrează că din punctul de vedere al acestor documente conflictul
palestino-israelean reprezintă un exemplu de încălcare a drepturilor omului, care a condus la
disbalanță la nivel global și amenință pacea și securitatea internațională. În rezultatul
conflictului au fost încălcate drepturile a peste opt milioane de palestinieni, trei milioane
dintre care trăiesc sub ocupație israelieană în condițiile unei permanente încălcări a drepturilor
omului.
În baza Cartei ONU, "Declarației de independență a țărilor și popoarelor
colonizate" din 1960, "Declarației asupra principiilor dreptului internațional privind relațiile
prietenești și cooperarea între state" din 1970, Actului final al Conferinței pentru Securitate și
Cooperare în Europa din 1975, numeroaselor rezoluții ale Adunării Generale a ONU, au fost
fundamentate din punct de vedere istoric și juridic dreptul și lupta poporului palestinian
pentru autodeterminarea și crearea statului independent. Au fost analizate cauzele ce se opun
realizării acestui drept la diferite etape de la începutul secolului XX dupa căderea Imperiului
Otoman, în perioada mandatului britanic, în perioada de după adoptarea în 1947 a Rezoluției
181 a Adunării Generale a ONU privind departajarea Palestinei.
Organizația Națiunilor Unite pe parcursul întregii sale activități a depus eforturi
susținute pentru soluționarea problemei palestiniene și realizarea drepturilor inalienabile ale
poporului palestinian. Poziția ONU în această problemă s-a cristalizat spre sfârsitul anilor '60
- începutul anilor '70 ai secolului trecut care a rămas neschimbată. În rezoluțiile Adunării
Generale, în particular 2535 (1969), 2672 (1970), 2963 (1972), 3070 (1973), 3236 (1974) este
10
confirmat dreptul poporului palestinian la autodeterminare, independența și suveranitatea
națională, dreptul palestinienilor de a se întoarce în patrie și la redobândirea întregii averi,
necesitatea unei atitudini față de palestinieni ca față de un partener egal în procesul de
instaurare a unei păci echitabile și durabile în Orientul Mijlociu.
Consiliul de Securitate în Rezoluțiile 242 (1967), 338 (1973) și altele, a indicat
inadmisibilitatea extinderii teritoriului prin mijloace militare, a recunoscut dreptul poporului
palestinian la autodeterminare și dreptul de a avea propriul stat independent, și a chemat spre
a lua măsurile și deciziile necesare, care ar permite acestui popor să-și realizeze drepturile
sale, menționând că respectarea principiilor Cartei ONU cere instaurarea unei păci stabile și
echitabile în Orientul Mijlociu, în condițiile căreia fiecare țară din regiune ar putea trăi în
afara oricărei amenințări. O confirmare importantă a corectitudinii poziției ONU privind
dreptul palestinienilor la crearea statului independent este și recunoașterea în 1974 a
Organizației pentru Eliberarea Palestinei drept unicul reprezentant legal al poporului
palestinian. Totodată cu eforturile depuse de comunitatea mondială, numeroasele documente
internaționale adoptate, diferitele proiecte de compromis care au existat, acordurile
multilaterale și bilaterale, Israelul, pe întreg parcursul existenței sale, s-a opus prin toate
mijloacele posibile soluționării reale și echitabile a problemei palestiniene prin crearea
statului palestinian independent.

Bibliografie

 Stelian Scăunaș - Drept internațional public, Ediția a II-a, Editura C.H. Beck,
București 2007
 Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Crsitian Jura – Drept internațional public. Sinteze
pentru examen, Ediția a II-a, Editura ALL Beck, București 2000

11
Webografie

 http://www.palestinehistory.com/history/palstate/palstate.htm
 http://www.google.com/search?q=palestina&ie=utf-8&oe=utf-
8&aq=t&rls=com.yahoo:en-
US:official&client=firefox#q=palestina&hl=en&client=firefox&hs=KNH&rls=com.y
ahoo:en-US:official&prmd=ivnsml&tbs=tl:1&tbo=u&ei=Ow-YTbW4KYfxsgavhOG-
CA&sa=X&oi=timeline_result&ct=title&resnum=19&ved=0CIABEOcCMBI&bav=o
n.2,or.r_gc.r_pw.&fp=c99decee79d1fe4a
 http://www.mideastweb.org/briefhistory.htm
 http://old.mae.ro/index.php?unde=doc&id=36363&idlnk=1&cat=3
 http://www.mideastweb.org/plc1988.htm
 http://www.mideastweb.org/181.htm

12

S-ar putea să vă placă și