Sunteți pe pagina 1din 200

UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU”, BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT
Departamentul învăţământului la distanţă

DISCIPLINA:
LOGICĂ JURIDICĂ

1
CUPRINS

Introducere

1. Concepte introductive (A)

2. Concepte introductive (B)

3. Ideea de formă logică.

4. Exigenţele logice fundamentale.

5. Structura limbajului.

6. Formele limbajului şi ale vocabularului.

7. Funcţiile principale ale limbajului uman.

8. Statutul termenilor.

9. Sistematizarea informaţiilor

10. Propoziţiile categorice.

11. Inferenţele deductive imediate cu propoziţii categorice.

12. Raţionarea silogistică

13. Raţionarea deductivă cu propoziţii compuse

14. Raţionarea inductivă

2
INTRODUCERE

A. Scopul disciplinei

Cursul de logică juridică este dedicat studenţilor de la învăţământul ID al Facultăţii de


Drept şi urmăreşte perfecţionarea abilităţilor de analiză a discursului scris sau rostit şi inter-
pretării lui corecte.
Principalul scop al cursului este îmbunătăţirea instrumentelor de raţionare, iar pe par-
curs vor fi dezvoltate diferite modalităţi de susţinere a ideilor.

B. Obiective generale

(1) Studenţii pregătiţi vor dispune de capacitatea de a de a folosi corect definiţiile, cla-
sificările, raţionamentele, explicaţiile şi teoriile de profil, pe baza exigenţelor logice funda-
mentale indispensabile pentru evaluarea corectă a teoriilor şi metodelor avansate de-a lungul
timpului în aplicaţiile şi teoriile juridice.
(2). Se va insista pe formarea competenţelor necesare de obţinere a concluziilor corec-
te ori puternice, chiar în situaţiile în care cei care le derivă ar fi presaţi de găsirea rapidă a
unor soluţii de tratament adecvat.
(3). În acest sens, logica îi sprijină pe viitorii specialişti în drept să identifice la timp
erorile formale ori informale de argumentare din propriile declaraţii sau din relaţiile lor cu
persoanele cu care se confruntă.

C. Cerinţe obligatorii

(1). Se impune ca studentul să citească cel puţin parţial bibliografia ataşată, să deţină o
cultură generală, să cunoască bine informaţiile aferente lecţiilor parcurse în primul semestru al
anului universitar şi să acorde fiecărei teme, cu aproximaţie, minim două ore de studiu.
(2). Se cere de asemenea ca ei să manifeste un interes major pentru dezvoltările actuale
caracteristice teoriilor şi practicii juridice româneşti ori străine şi să stăpânească o limbă de
circulaţie universală.
(3). Se recomandă studenţilor de la cursurile ID să studieze cu atenţie lecţiile, să rezol-
ve problemele şi exerciţiile oferite, să găsească singuri răspunsuri la întrebări, să înţeleagă
corect ideile din textele ataşate fiecărei teme tratate, cu atât mai mult.

D. Bibliografie generală cu titlul informativ:

1. Alexander Peter, An Introduction to Logic, The Criticism of Arguments, George Al-


len and Unwin Ltd., London, Great Britain, 1969
2. Antonelli Aldo, Grounded for Defeasible Logic, Cambridge University Press, New
York, USA, 2005
3. Aristotel, Respingerile Sofistice, în Organon II, Editura IRI, Bucureşti, 1998

3
4. Besnard Philippe, An Introduction to Default Logic, , Springer Verlag, Berlin, Hei-
delberg, Germany, 1989
5. Bieltz Petre, Logici Polivalente, în volumul: Botezatu Petre, Dima Teodor, Bieltz
Petre, Vieru Sorin, Enescu Gheorghe, Direcţii în Logica Contemporană, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1974
6. Bieltz Petre, Logica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1988
7. Bieltz Petre, Dumitru Gheorghiu, Logică Juridică, Editura Pro Transilvania, Bucu-
reşti, 1998
8. Bieltz Petre, Ţepelea Adriana, Dumitru Mircea, Clitan Gheorghe, Dobre Marius,
Ghid pentru Rezolvarea Testelor de Verificare a Raţionamentului Logic, INM, Bucureşti,
2010
9. Bieltz Petre, Bazele Gândirii Critice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012
10. Braine, M. D. S. Martin, Mental Logic, Mahwah, Erlbaum Associates, New Jersey,
USA, 1998
11. Botezatu, P., Introducere în Logică, vol. 1 şi 2, Graphix, Iaşi, 1994
12. Carroll Robert Todd, The Skeptics Dictionary, John Wiley&Sons Inc., Hoboken,
New Jersey, USA, 2003
13. Clark Michael, Paradoxes from A to Z, Routledge, London, UK, New York, USA,
2003
14. Cohen, M. R., Nagel, E., An Introduction to Logic and Scientific Method, Rout-
ledge&Kegan Paul, Ltd., London, UK, 1964,
15. Copi, M. Irving, Cohen, Carl, Introduction to Logic, 11th Edition, Prentice Hall,
Upper Saddle River, New Jersey, USA, 2002
19. Christensen David, Putting Logic in its Place, Oxford University Press, New York,
USA, 2004
16. Enescu Gheorghe, Dicţionar de Logică, Editura Tehnică, Bucureşti, 2003
17. Enescu Gheorghe, Fundamentele Logice ale Gândirii, Editura Ştiinţifică şi Enci-
clopedică, Bucureşti, 1980
18. Fisher Alec, Critical Thinking. An Introduction, Cambridge University Press, New
York, USA, Cambridge, UK, 2008
19. Fodor A. Jerry, The Language of Thought, Harvard University Press, Cambridge,
Massachusetts, USA, 1975
20. Frankish Keith, Ramsey M. William, The Cambridge Handbook of Cognitive
Science, Cambridge University Press, Cambridge, UK, 2012
21. Gula J. Robert, Nonsense, Axios Press, Mount Jackson, Virginia, USA, 2006
22. Halle Michael, Jakobson Roman, Fundamentals of Language, Mouton, The Hague,
Holland, 1956
23. Halpern Y. Joseph, Reasoning about Uncertainty, MIT Press, Cambridge, Massa-
chusetts, USA, 2003
24. Johnson-Laird N. Philip, Byrne M.J. Ruth, Deduction, Lawrence Erlbaum Publi-
shers, Hove, London, UK, Hillsdale, USA, 1991
25. Johnson-Laird Philip Nicholas, How We Reason, Oxford University Press, New
York, USA, 2006
26. Johnson-Laird Philip Nicholas, Mental Models and Human Reasoning, Proceeding
of the National Academy of Science, USA, 2010
27. Lewis, I. Clarence, Langford, H. Cooper, Symbolic Logic, Dover Publications
Inc., New York, USA, 1959
28. Macnamara John, Reyes E. Gonzalo, The Logical Foundations of Cognition, Ox-
ford University Press, New York, USA, Oxford, UK, 1994
29. McInerny D. Q., Being Logical, Random House Trade Paperbacks, New York,
USA, 2004
4
30. Moore Brook Noel, Parker Richard, Critical Thinking, McGraw Hill Companies
Inc., New York, USA, 2004
31. Oakhill Jane, Garnham A. Gabriel, Mental Models in Cognitive Science, Lawrence
Erlbaum Associates Publishers, Sussex, UK, 1996
32. Sălăvăstru Constantin, Teoria şi Practica Argumentării, Editura Polirom, Iaşi, 2003
33. Sorensen Roy, A Brief History of Paradox, , Oxford University Press, New York,
USA, 2005
34. Stein Edward, Without Good Reason, Clarendon Press, Oxford, UK, 1997
35. Stenning Keith, Seeing Reason; Image and Language in Learning to Think, Oxford
University Press, New York, USA, 2002
36. Sternberg J. Robert, Roediger III L. Henry, Halpern Diane, Critical Thinking in
Psychology, Cambridge University Press, London, UK, New York, USA, 2007
37. Tanase Viorel Logica juridica romaneasca. Antologie, Ed. Univers Stiintific,
Bucuresti, 2005
38. Tymoczko Tom, Henle Jim, Sweet Reason, Springer Verlag, New York, USA,
2000
39. Vaughn Lewis, The Power of Critical Thinking, Oxford University Press Inc.,
New York, USA, Oxford, UK, 2005
40. Vlastos Gregory, The Socratic Elenchus, Oxford Studies in Ancient Philosophy,
No.1/1985
41. Wundt Wilhelm, Logik, , (3 vol.), Enke, Stuttgart, Deutschland, 1920
42. Ziembinsky Zbigniew, Ziemba Zdislaw, Practical Logic, Warszawa-Poland, Dor-
drecht-Holland, Boston, USA, 1976

E. Pentru înţelegerea bibliografiei, a temelor de Logica juridica


şi rezolvarea exerciţiilor, se recomandă următoarele lucrări:

(1). De Agostini Enciclopedie de Filosofie şi Ştiinţe Umane, 2004, Editura All


Educational, Bucureşti.
(2). Flew, A., Dicţionar de Logică şi Filosofie, 1996, Humanitas, Bucureşti

F. Aspecte importante asupra subiectelor tratate

(1). Conceptele introductive (A): Locul argumentării în logică. Istoria şi stadiul


actual al logicii în drept. Înţelesul denumirilor „argument”, „inferenţă” şi „raţionament”.
(2). Concepte introductive (B): Problema descoperirii argumentelor. Precizări
speciale privind raţionamentele. Inferenţe deductive corecte ori incorecte. Raţionamentele
inductive.
(3). Ideea de formă logică: Forma logică, structură ideală a conţinutului. Diversitatea
formelor logice. Nivelul de generalitate şi de abstracţie al formelor logice.
(4). Exigenţele logice fundamentale: Principiile logice şi prezenţa lor tacită în
argumentarea umană. Utilizarea spontană a principiilor de raţionare. Încălcarea exigenţelor
raţionării corecte. Erorile de raţionare.
(5) Structura limbajului: Raportul dintre gândire şi limbaj. Structura cuvântului în
calitate de semn. Diferenţa dintre semn şi simptom în psihologie şi în medicină.
(6) Logica despre formele limbajului şi ale vocabularului. Limbaj verbal şi
neverbal. Limbaj formal şi natural. Limbaje distincte ca nivel de generalitate. Formele şi
alcătuirea vocabularului. Felurile vocabularului.
5
(7) Logica in drept şi funcţiile principale ale limbajului: Funcţii semantice şi funcţii
pragmatice (legate de utilizarea ale limbajului). Trăsăturile de bază ale limbajului.
(8) Statutul termenilor: Cuvânt şi termen. Intensiune, conotaţie, extensiune şi
denotaţie a termenilor. Raporturile extensionale şi intensionale dintre termeni.
(9) Sistematizarea informaţiilor: Structura definiţiilor în cunoaşterea comună şi în
cea juridica. Definirea corectă. Clasificarea în viaţa obişnuită şi în ştiinţă. Regulile clasificării.
Erori de definire şi de clasificare.
(10) Propoziţiile categorice: Structura propoziţiilor categorice. Tipuri de cuantori.
Distincţia dintre propoziţii logice şi enunţuri lingvistice. Raporturi între valoarea de adevăr a
propoziţiilor categorice. Statutul extensional al termenilor.
(11) Logica despre inferenţele deductive imediate cu propoziţii categorice:
Conversiunea şi obversiunea propoziţiilor categorice şi validitatea lor. Combinaţii între
inferenţele imediate cu propoziţii categorice.
(12) Raţionarea silogistică: Scheme silogistice diferite. Restricţii de argumentare
silogistică. Abordarea cognitivistă a argumentării silogistice.
(13) Raţionarea cu propoziţii compuse Propoziţii simple şi compuse. Operatori
propoziţionali. Raţionamente ipotetico-categorice şi cele disjunctiv-categori-ce. Psihologia
raţionării cu propoziţii compuse. Raţionare naturală şi raţionare artificială.
(14) Argumentarea inductivă: Inducţie şi deducţie. Specificul raţionării inductive.
Inducţia incompletă şi cea completă. Inferenţe inductive în viaţa comună şi în ştiinţă. Erorile
inductive.

G. Recomandări pentru studiu

(1). Studentul va urmării atent parcurgerea şi însuşirea subiectelor tratate în fiecare


capitol, respectând în principiu timpul de studiu alocat acesteia care este de aproximativ 2 ore,
rezolvând exerciţiile şi problemele corespunzătoare.
(2) Stăpânirea adecvată a temelor de Logică juridică, presupune ca studentul ID să
parcurgă şi să înţeleagă textele ataşate fiecărui capitol.
(3). Fiecare capitol al cursului se referă la următoarele aspecte:
- ideile prezentate în capitol;
- cunoştinţe introductive;
- cunoştinţe aferente capitolului;
- un rezumat al capitolului;
- cuvinte cheie din respectivul capitol;
- exerciţii, probleme şi texte aferente respectivului capitol
Obs. 1. Rezolvarea corectă a exerciţiilor oferite, surprinderea ideilor din texte date îi
va atesta studentului ID că a înţeles corect subiectele tratate în lecţii.
Obs. 2. Fiecărui student ID i se recomandă ca soluţionarea problemelor şi rezolvarea
exerciţiilor ataşate să fie făcută cu „hârtia şi creionul” şi să determine cât mai complet ideile
cuprinse în textele aferente fiecărui capitol.
Obs. 3. În cazul primul capitol, informaţia este divizată în două sau două părţi, pentru
a-i facilita studentului la ID o înţelegere cât mai bună a celor prezentate.

6
H. Teste de autoevaluare primară

(1). În blocul locuinţelor de serviciu există numai trei apartamente libere, Nr. 1, Nr. 2
şi Nr. 3, iar în bloc locuiesc exclusiv cinci angajate ale firmei: Cornelia, Felicia, Gabriela,
Elena şi Sanda, dar doar trei din ele deţin câte un animal de companie. În această situaţie, cele
cinci locatare ocupă apartamentele disponibile şi respectă neapărat următoarele şase condiţii:

(i). Unul din cele trei apartamente libere rămâne neocupat;


(ii). Locatarele ce au un animal de companie nu locuiesc în acelaşi apartament împre-
ună cu o locatară care nu are animal de companie;
(iii). Felicia nu locuieşte în acelaşi apartament cu Gabriela;
(iv). În apartamentul Nr. 1, nu locuieşte decât o singură fată;
(v). Elena are un animal de companie şi locuieşte cu o altă locatară;
(vi). Sanda nu are un animal de companie şi locuieşte în apartamentul 3;

Cerinţă: În situaţia descrisă de condiţiile (i)-(vi), se solicită să precizaţi camera în care


vor locui cele cinci viitoare locatare. Se precizează că din cele cinci variante înşirate mai jos
una singură este adevărată:

(A). În apartamentul 1 vor locui Felicia, Elena şi Cornelia, în apartamentul 2 va locui


Gabriela, iar în apartamentul 3 va locui sigur Sanda;
(B). Apartamentul 1 va rămâne neocupat, dar în apartamentul 2 vor locui Felicia,
Gabriela şi Elena, iar în apartamentul 3 vor locui Cornelia şi Sanda;
(C). Apartamentul 1 va rămâne neocupat, dar în apartamentul 2 vor locui Gabriela,
Elena şi Cornelia, iar în apartamentul 3 vor locui Felicia şi Sanda;
(D). În apartamentul 1 va locui Elena, în apartamentul 2 va locui Gabriela, iar în
apartamentul 3 vor locui Felicia, Cornelia şi Sanda;
(E). În apartamentul 1, vor locui Felicia şi Cornelia, în apartamentul 2 va locui
Gabriela, dar în apartamentul 3 vor locui Elena şi Sanda.
(2). Deoarece empatia este esenţială pentru ca oamenii să respecte anu-mite reguli
morale care le impun să ignore deseori propriul interes pentru a face bine altuia, societăţile
civilizate nu ar putea exista în absenţa empatiei.

Cerinţă: Care din următoarele enunţuri este sigurul care redă o premisă cerută de
raţionamentul de mai sus ?

(A). De obicei, lipsa empatiei conduce la fapte şi atitudini omeneşti care sunt în
detrimentul unei societăţi civilizate;
(B). Societatea civilizată nu poate exista fără ca în alcătuirea ei să nu fie şi oameni
dispuşi uneori să-şi ignore interesul pentru a-i ajuta pe alţii;
(C). Dacă orice membru al societăţii este dispus să-şi ignore propriul inte-res pentru a-
i ajuta pe alţii, respectiva societate este una civilizată;
(D). În multe societăţi civilizate au apărut coduri de conduită şi reguli mo-rale care
impun oamenilor să-i ajute pe alţii, ignorându-şi interesul lor;
(E). Oamenii care dau dovadă de empatie tind să-şi ignore propriul inte-res pentru a-i
ajuta pe alţii.

7
(3). Analizaţi cu atenţie textul de mai jos şi desprindeţi ideile importante la care se
referă autorul lui.

Logica poate fi atât de complicată pe cât doreşti să o faci. Savanţii situaţi în prima
linie a cercetării ştiinţifice sunt ajutaţi substanţial de logică. La fel sunt medicii teoreticieni ori
practicieni, juriştii sau oamenii de afaceri. În mod obişnuit, raţionarea lor este realizată sub
forma unor părţi simple pe care ei le grupează în autentice combinaţii complexe. De pildă,
genele proprii unui om îi determină culoarea părului, înălţimea, specificul amprentelor lui
digitale, tonalitatea vocii sale, înfăţişarea şi orice altă trăsătură biologică caracteristică lui.
Trăsăturile specifice oricărui om au rezultat din numai patru substanţe chimice, simbolizate cu
A. C, G şi T. Felul în care aceste substanţe sunt combinate şi modul în care ele sunt ordonate,
dau naştere la adevărate scheme genetice care includ, posibil, sute de substanţe chimice de
acest tip. În acest fel, substanţele menţionate determină varietatea infinită a trăsăturilor prin
care un om se deosebeşte de oricare din semenii lui.
În mod asemănător, logica este constituită din părţi simple, iar înţelegerea acestora
este cea mai bună cale de perfecţionare a raţionării proprii. Pentru această perfecţionare sunt
necesare asimilarea termenilor, a metodologilor de sistematizare a informaţiilor de profil, a
argumentelor deductive şi inductive, identificarea surselor unor informaţii, descoperirea
cauzelor şi a condiţiilor legate de producerea anumitor efecte, operarea de explicaţii şi
evaluări, stabilirea consecinţelor sau a referinţelor, asumarea unor idei şi o atitudine activă şi
chiar creativă. Înţelegerea şi exersarea operaţiilor presupuse de gândirea critică este în măsură
să uşureze orice fel de activitate practică sau teoretică. Scopul principal pe care trebuie să-l
urmărească cineva este câştigarea abilităţii de a face mai bine un lucru şi nu doar acela de a şti
că el există sau numai acela de a memora diferite idei despre el. (Phil Washburn, The Voca-
bulary of Critical Thinking, 2010, Oxford University Press, New York, USA, Oxford, UK)

8
I. CONCEPTELE INTRODUCTIVE

1. Logica argumentării.

2. Istoria logicii şi stadiul ei actual.

3. Înţelesul diferit al cuvântului „argument”.

3.1. În gândirea comună.

3.2. În psihologia generală.

3.3. În psihologia cognitivă.

3.4. În matematică.

3.5. În retorică.

3.6. În gândirea critică.

9
Pe parcursul părţii A din primul capitol vor fi analizate următoarele subiecte:
1. Ce este logica şi care este rolul ei.
2. Istoria şi stadiul actual al logicii în stiintele juridice.
3. Sensul acordat cuvintelor „argument”, „inferenţă” şi „raţionament”.

În prima parte a capitolului dedicat conceptelor introductive, vom analiza câteva


probleme preliminare legate de logică.

În aceste condiţii, pe parcurs vom trata temele din pe paragrafele de mai jos.

10
1. Logica argumentării

Studiul raţionării umane realizat de gândirea critică şi de logica argumentării este


obligatoriu pentru orice om de ştiinţă, deoarece susţinerea sau avansarea unei idei are
totdeauna la bază, adeseori tacit, un raţionament. În activitatea curentă sau în cea savantă sunt
avansate diferite feluri de probe şi dovezi care sunt folosite ca premise pentru a înainta pe
baza lor diferite opinii, sugestii sau păreri, iar această manieră presupune utilizarea cel puţin
tacită sau explicită a unui raţionament sau a unui argument mai simplu ori mai elaborat.

2. Istoria logicii şi stadiul ei actual

Se apreciază că începuturile logicii argumentării datează tocmai din antichitate, fiind


considerat aproape unanim ca întemeietor al gândirii critice Socrate (c.470-399 î.Hr.), deşi el
nu utiliza explicit raţionamente, ci întrebări.
Primul savant antic care a explicat pe larg ideea de raţionament a fost însă Aristotel
(384-322 î. Hr.). În direcţia gândirii critice au fost realizate şi ulterior o serie de eforturi multi-
ple de către anumiţi învăţaţi din evul mediu şi chiar mult după aceea. De exemplu, unul din
iniţiatorii metodologiei şi gândirii moderne, René Descartes (1596-1650), susţinea:

Cunoaşterea ştiinţifică autentică


presupune îndoiala metodică

Ulterior, la scurt timp după aceea, s-a înţeles că gândirea critică nu poate fi total lipsită
de logica argumentării, care este firească şi normală pentru gândirea umană sănătoasă. Au
apărut astfel, o serie de lucrări datorate unor specialişti reputaţi în cele mai diferite discipline,
care au înţeles bine importanţa gândirii critice fundamentată pe o logică a argumentării amen-
dată corespunzător câmpului lor de activitate. Pe această linie, s-au înscris savanţi reputaţi
pentru studiile lor în matematică, în epistemologie şi chiar în retorică să trateze în lucrări de
referinţă raţionamentele altfel decât ele erau dezvoltate în ştiinţele formale, fără a renunţa
deloc şi la metodele şi instrumentele proprii ştiinţei pe care o servesc. În consecinţă, o serie de
autori prestigioşi în mai multe ramuri de cercetare ştiinţifică nu au evitat să prezinte în lucrări-
le lor teoria generală a argumentării, folosind în acest scop diferite simboluri şi scheme grafi-
ce evite iniţial de pedagogi, dar cultivând în general spiritul gândirii critice şi al noii logici a
argumentării. Astfel de lucrări sunt şi cele menţionate aici:

(1). George Polya publică la Princeton University Press, în 1954, cartea


Mathematics and Plausible Reasoning, care a fost tradusă în română şi
publicată în 1962, la Editura Ştiinţifică din Bucureşti.
(2). Stephan Toulmin dezvoltă gândirea critică pe fondul epistemologiei
în cartea lui The Uses of Arguments, apărută în Anglia, la Cambridge Uni-
versity Press, în 1958.
(3). Chäim Perelman şi Lucie Olbrechts-Tyteca analizează retorica de pe
poziţia gândirii critice, în cartea lor Traité de l’Argumentation: La Nou-
velle Rhétorique, Press Universitaire de France, 1958

11
Din anul 1989 însă, chiar inteligenţa artificială devine interesată de gândirea critică bazată pe
logica argumentării şi a început să întreprindă studii sub denumirea de „logică ne-
monotonică”, prin care este numit un nou program de operare pentru calculatoarele din viitor.
Deschiderea gândirii critice spre o logică a argumentării adecvată a fost prevăzută şi de savan-
tul şi demnitarul român Titu Maiorescu, autor al unei cărţi de logică1, care spunea:

Don Quijote confunda morile de vânt cu uriaşii, iar


mulţi dintre noi confundăm uriaşii cu morile de vânt

Pe scurt, argumentele sunt inevitabile, chiar dacă ele sunt tacite, pentru a stabili cu
ajutorul lor dacă ideile noastre sau cele propuse nouă sunt adevărate, false sau dubitabile ori
trebuie să fie luate în seamă, dacă justificarea acelor idei ori propuneri sau a unui comporta-
ment este corectă şi urmează a stabili ce atitudine decurge din acceptarea sau respingerea lor.

3. Înţelesul diferit al cuvântului „argument”

Cu alte cuvinte, argumentul este unicul instrument teoretic propriu unui om normal
pentru a stabili pe o cale raţională dacă ideile sau atitudinile lui sau cele ce i-au fost propuse
ar fi acceptabile şi trebuie să le urmeze sau, dimpotrivă, ele se ar fi incorecte logic ori moral,
situaţie în care ele trebuie evitate. Atât în situaţiile obişnuite, cât şi în cele mai elevate, cuvân-
tul „argument” provine în limba română, fie din limba franceză de la „argument”, fie direct
din limba latină de la cuvântul „argumentum”. La nivel general, în gândirea critică cuvântul
„argument” este sinonim cu cel de „raţionament” şi cu cel de „inferenţă”, iar ideea de demon-
straţie este gândită ca un raţionament complex sau ca un autentic şir de inferenţe. Frecvent,
adesea în limba română şi nu exclusiv în ea, ideea de argument ori cea de inferenţă sau de
raţionament este folosită deseori şi cu alte înţelesuri. De exemplu, ideea de argumentare şi cea
de raţionament primeşte semnificaţii mai mult sau mai puţin diferite în domenii precum:

3.1. În gândirea comună

Prin argument sau prin inferenţă se înţelege orice fel de idee sau atitudine fizică meni-
tă să impună o aserţiune sau o atitudine. De multe ori, prin argument se înţelege o simplă do-
vadă, o întărire sau o sugestie pentru a adopta sau a respinge o poziţie ori o atitudine. Alteori,
prin argument se înţelege un simplu gest sau un comportament fizic prin care se pretinde că
ceva este autentic şi merită atenţie, ori dimpotrivă, este „rău” şi trebuie îndepărtat.

3.2. În psihologia generală

Argumentele sunt considerate deseori drept principala activitate teoretică umană, iar
alteori ca o activitate senzorială. În primul rând, psihologia generală înţelege prin raţionament
faptul că o persoană inteligentă îşi promovează propriile idei ori le combate pe cele ale altora.
O astfel de activitate mentală este însă influenţată de diferite alte fapte „psihice” pe fondul

1
Alexandru Surdu (ed.) Titu Maiorescu, Scrieri de Logică, 1958, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
12
cărora se derulează şi este influenţată de acestea, cum ar fi atenţia, memoria, sensibilitatea
individului şi alte trăsături de personalitate caracteristice lui etc. Pe de altă parte, procesul de
raţionare diferă de la o persoană la alta şi depinde radical de educaţia lui şi de starea de sănă-
tate a celui care construieşte argumentele. Totodată, psihologia generală consideră că prin in-
termediul argumentelor sale, cineva poate influenţa nu doar concepţiile altcuiva, ci chiar com-
portamentul acestuia.

3. 3. În psihologia cognitivă

Raţionamentele sunt tratate ca procesare mentală de informaţii, prin care se înţelege un


proces teoretic, care vizează desigur o modalitate individuală de realizare a acestei procesări,
făcând totuşi o diferenţă între procesarea informaţiilor în condiţiile simţului comun şi procesa-
rea lor în situaţia unui savant, dar inspirându-se din inteligenţa artificială şi din logica argu-
mentării. În această ordine de idei, psihologia cognitivă vizează diferenţa în raţionare între un
om normal şi un bolnav psihic, cu referinţă la calitatea procesului de argumentare, dar nu ne-
glijează că deseori raţionatorul care nu cunoaşte bine procesele de raţionare sau este umbrit de
satisfacerea unor interese speciale şi comite adesea intenţionat ori neintenţionat erori logice,
numite „sofisme” formale sau informale în folosirea argumentelor.

3. 4. În matematică

A fost introdusă o nouă semnificaţie a ideii de argument. Astfel, matematicienii înţeleg


adesea prin „argument” o „variabilă independentă a unei funcţii”, adică îi dau un sens total di-
ferit şi absolut formal. Cu toate acestea, ei folosesc totuşi termenul de „raţionament” sau pe
cel de „raţionare” pentru a indica procesul strict formal de demonstraţie matematică.

3. 5. În retorică

Argumentele sau inferenţele sunt considerate, în primul rând, instrumente de persuasi-


une, de influenţare şi de convingere a altei persoane de anumite idei sau opinii. Ca atare, rolul
cuvintelor şi al expresiilor lingvistice speciale este valorificat ori utilizat de orator sau de au-
torul textului retoric, fără a neglija folosirea metaforelor şi a cuvintelor mai rare, ori a gesturi-
lor şi a mimicii, încercând prin vorbirea şi gesturile sale să-l impresioneze pe cel căruia i se
adresează, exploatând meşteşugit până şi particularităţile lui psihice.

3. 6. În gândirea critică

Gândirea critică din drept se bazează pe logica argumentării, se inspiră din logica tra-
diţională şi apreciază că raţionamentul este o structură ideală proprie minţii umane alcătuită
din două feluri de propoziţii cu rol diferit într-un argument. Astfel, unele din aceste propoziţii
au rolul de premise ale argumentului (cel puţin una) şi au menirea de a o întemeia pe alta, care
va fi concluzia respectivei inferenţe. Gândirea critică bazată pe logica argumentării apreciază
că forţa justificării concluziei depinde radical de puterea altei componente a inferenţei, numită
„relaţie de conchidere”, pe baza căreia premisele argumentului întemeiază concluzia lui.
Să presupunem că cineva îi adresează altcuiva întrebarea: „Pe ce te bazezi dumneata
13
când susţii că limba română este de origine latină?”, iar cel întrebat îi răspunde cu ajutorul
următorului argument:

Întrucât toate limbile romanice sunt de origine latină, iar româna


este o limbă romanică, rezultă că, limba română este de origine latină

Din textul încadrat, se observă că în structura acestui argument apar trei componente,
care au un rol diferit în alcătuirea oricărui raţionament.
(a). Mai întâi, este vorba de premisele argumentului, care acum sunt redate de propozi-
ţiile exprimate de enunţurile declarative următoare:

Toate limbile romanice sunt de origine latină


Româna este limbă romanică

(b). Apoi, în construcţia acestui raţionament apare şi concluzia sa:

Româna este limbă latină

(c). În sfârşit, legătura dintre premise şi concluzie introduce în alcătuirea fiecărui argument,
deci şi a acestuia, o relaţie specială de inferare, numită şi „relaţie de conchidere”, cu ajutorul
căreia din premisele menţionate este derivată concluzia raţionamentului. În cazul nos-tru, rela-
ţia de conchidere este redată de cuvintele:

Întrucât …, rezultă că …

astfel încât cuvântul „întrucât” introduce premisele argumentului, iar cuvintele „rezultă că”
introduc concluzia acestei inferenţe.
Trebuie precizat că aceste trei elemente caracterizează orice fel de raţionament indife-
rent de natura lui, chiar dacă premisele, concluzia sau relaţia de conchidere sunt tacite şi pot fi
redate altfel, dar ele sunt importante pentru discuţia oricărei inferenţe. Dincolo de această pre-
cizare despre înfăţişarea unui raţionament, premisele şi concluzia argumentului nu apar tot-
deauna în această ordine ori nu sunt nici ele la fel de explicite ca în inferenţa luată ca exem-
plu.

Rezumat
(1). Logica argumentării studiază explicațiile şi argumentele (raţionamentele, inferen-
ţele) care sunt folosite în ştiinţă ori în viaţa curentă pentru justificarea unor idei.
(2). Istoria logicii argumentării a debutat în Grecia antică cu 4 secole î. Hr., a fost intu-
ită ulterior, iar într-o formă actuală a fost promovată începând de la jumătatea secolului XX.

14
(3). În diferite domenii de cercetare şi în viaţa de toate zilele, cuvântul „argument” a
primit şi alte înţelesuri.
(4). Din perspectiva logica argumentării, inferenţa este un proces intelectual prin care
concluzia este justificată ori dovedită pe baza unor premise cu ajutorul unei relaţii de conchi-
dere.

Cuvinte importante
1. Istoria argumentării critice;
2. Argumentare umană.
3. Inteligenţă Artificială;
4. Argument, inferenţă, raţionament;
5. Premise.
6. Concluzie.
7. Relaţie de conchidere.

Exemple:

Exemplul 1: Se cere analizarea adevărului următoarei afirmaţii:


„Logicienii din toate timpurile au cultivat în scrierile lor gândirea critică”

Soluţie: Afirmaţia nu este întrutotul adevărată. Gândirea critică a fost iniţiată


de Socrate, a fost sugerată în lucrările multor savanţi din evul mediu sau din epoca modernă
(Descartes ori Locke) şi a intrat în circulaţie abia în secolul al XX-lea. La început gândirea
critică nu era tratată pe baza logicii, mai târziu ea a transformat chiar logica formală şi s-a
fundamentat pe logica argumentării.

Exemplul 2: Se oferă un text şi se cere a stabili ideile prezentate de autorul lui:


O consecinţă a faptului de a nu gândi critic este pierderea propriei libertăţi. Dacă ac-
cepţi pasiv opiniile ce ţi-au fost transmise de familie sau de cultura ta, atunci acele opinii re-
almente nu-ţi aparţin. Dacă ele nu sunt într-adevăr personale şi le laşi să-ţi ghideze alegerile şi
acţiunile, atunci ele îţi determină viaţa proprie însă nu tu. Opiniile întreţinute de tine îţi sunt
proprii numai dacă tu eşti acela care le-a examinat critic pentru a vedea dacă se sprijină sau nu
pe o bună raţiune.
Unii cred că gândirea critică îi face pe oameni cinici, emoţional-reci, şi le restrânge
drastic creativitatea. Nu există însă nici un fel de temei sănătos pentru aşa ceva. În mod nece-
sar, gândirea critică nu conduce la cinism. Ea poate suplimenta simţămintele noastre, ajutân-

15
du-ne să le sortăm. În plus, ea nu ne limitează creativitatea, ci ne ajută să ne perfecţionăm.
(Lewis Vaughn, The Power of Critical Thinking, Oxford University Press, New York, 2005).

Soluţie: În text, autorul insistă pe următoarele idei:


(a). Ne spune că a gândi critic înseamnă a te perfecţiona şi a nu prelua mecanic toate
ideile şi părerile altora, chiar dacă ar fi părinţii tăi;
(b). Autorul ne spune totodată că gândirea critică nu ne restrânge autonomia, dar ne
dezvoltă creativitatea, cunoştinţele şi sentimentele şi astfel, ne oferă posibilitatea de a fi liberi
şi de a ne perfecţiona.

Exerciţii şi probleme

I. Analizaţi şi explicaţi adevărul următoarelor aserţiuni:

1. Logica informală este un tip de gândire critică.


2. Principala preocupare a logicii este relaţia mentală de decurgere a unei propoziţii
din alta sau din altele.
3. Toţi cei care au studiat gândirea critică s-au preocupat de logica argumentării.
4. Raţionarea este proprie oricărui om norma psihic.
5. Cuvântul „argument” are un înţeles diferit în ştiinţă sau în viaţa de toate zilele, care
nu coincide cu cel dat lui de gândirea critică în psihologie.
6. Orice raţionament este alcătuit din trei părţi indisolubile. Care sunt acestea?
7. Enunţ lingvistic şi propoziţie.
8. Inferenţele şi obţinerea de cunoştinţe.

II. Stabiliţi dacă următoarele texte exprimă sau nu o inferenţă:

1. Oamenii obişnuiţi consideră că în componenţa atmosferei există oxigen, dar savanţii


apreciază că în atmosferă există de asemeni şi alte gaze.
2. Pe lângă oxigen, în atmosfera terestră există şi gaze irespirabile sau nocive pentru
sănătatea oamenilor.
3. Toţi savanţii şi artiştii caută în lumea înconjurătoare relaţii de ordine, întrucât ei
caută legături stabile între lucrurile pe care le întâlnesc.
4. Dumnezeu vrea binele oricărui lucru, întrucât a iubi un lucru înseamnă a vrea binele
acelui lucru şi este clar că Dumnezeu iubeşte tot ceea ce există (conform: Thoma d’Aquino,
Summa Theologica).
5. Fiecare meserie și fiecare investigație și, asemănător, fiece activitate și căutare este
gândită ca urmărind un bine. Pe acest temei, se poate pretinde că binele este acela către care
tind toate lucrurile (conform: Aristotel, Etica Nichomatică).

III. Analizaţi cu atenţie textele de mai jos, datorate unor renumiţi specialişti în dome-
niul logicii, şi stabiliţi apoi principalele idei la care se referă autorii lor.

1. A fi obiectiv înseamnă capacitatea de a reveni asu-pra modului propriu de gândire şi


de a-l examina critic. Examinarea critică de acest fel este, în fond, un „proces de

16
autodirecţionare şi autocorectare” a gândirii potrivit standardelor şi metodelor corecte de raţi-
onare.
Aspectul social al obiectivităţii direcţionează gândirea dinspre logic (prezentarea coe-
rentă sau necontradictorie a ideilor) şi psihologic (examinarea critică a deciziilor luate) înspre
comunicaţional (a examina argumentele altora). Obiectivitatea în sens comunicaţional nu pre-
supune neutralitatea, nonpartizanatul sau indiferenţa, ci imparţialitatea în aprecierea argumen-
telor celorlalţi. Astfel concepută, obiectivitatea reprezintă o atitudine pe care o adopţi faţă de
raţionamentele altora şi care este imposibil de realizat în lipsa unor abilităţi de argumentare,
precum:

(1). a identifica şi evalua argumentele auzite;


(2). a discerne cu claritate punctele de vedere susţinute;
(3). a înlătura ambiguitatea şi neclaritatea din expresiile utilizate;
(4). a ţine cont de diferitele contexte de argumentare.

Sporirea performanțelor gândirii este imposibilă în afara respectării unor reguli şi stra-
tegii, întrucât acestea funcţionează ca standarde de acţiune. Validitatea acestor standarde con-
stituie obiectul de studiu al logicii generale, iar aplicabilitatea lor la problemele vieţii de zi cu
zi reprezintă domeniul logicii informale sau al gândirii critice. (Gheorghe Clitan, Gândire
Critică, Editura Eurobit, Timişoara, 2003)

17
I. CONCEPTELE INTRODUCTIVE B

1. Problema descoperirii argumentelor.

2. Precizări speciale privind dezvăluirea raţionamentelor.

3. Inferenţe deductive corecte sau incorecte.

4. Raţionamentele inductive.

18
Pe parcursul părţii B a primului capitol vor fi analizate următoarele subiecte:

1. Expresii lingvistice speciale pentru redarea unui argument.


2. Rolul schemelor formale în exprimarea structurii unui raţionament.
3. Diferenţa dintre construcţia în plan lingvistic a unui argument şi alte feluri de
expresii lingvistice.
4. Argumentarea deductivă reală şi cea înşelătoare.
5. Varietăţi de raţionare în viaţa obişnuită şi în cunoaşterea ştiinţifică

Drept urmare, în a doua parte a capitolului iniţial vor fi luate în considerare temele
discutate pe parcursul primei părţi a acestui capitol introductiv.

Mai exact, acum ne vom ocupa de problemele repartizate pe următoarele paragrafe.

1. Problema descoperirii şi reprezentării argumentelor

De multe ori identificarea unui raţionament este facilitată de prezenţa în textul lui a
unui indicator de argumentare care, după rolul lui în inferenţă, poate fi de mai multe feluri:

(1). Indicator de premise. Exemple: „datorită faptului că ..., de aceea ...,” „deoarece ...,
întrucât ...”, „pentru că ...”, „pornind de la ...”, la care se pot adăuga şi mulţi alţii;
(2). Indicator de concluzie. Exemple: „astfel că ...”, „aşadar ...”, „ca atare ...”, „conchi-
dem că ...”, „deci ...”, „în concluzie ...”, „prin urmare ...”, „reiese că
...”, „rezultă că ...”, etc.
(3). Indicatorul relaţiei de raţionare, Exemple: „întrucât ..., rezultă că ...”, „pornind de
la ...”, „reiese că ...”, „dacă ..., atunci ...” şi mulţi alţii.
De pildă, se poate observa că în argumentul luat ca exemplu de raţionare a fost utilizat
indicatorul „întrucât ..., rezultă că ...”, numit şi „indicator de argument”. Raţionamentul iniţial
poate fi însă reformulat şi astfel:

19
Româna este limbă latină, deoarece româna este limbă
romanică şi toate limbile romanice sunt de origine latină

Se poate observa că în cazul acestei reformulări a inferenţei iniţiale, s-au produs două
schimbări: pe primul loc apare acum concluzia acelui raţionament, iar indicatorul de premise
„deoarece”, a substituit indicatorul relaţiei de argumentare „întrucât ..., rezultă că ...” din
exemplul de argument anterior şi indică acum premisele raţionamentului. Această inferenţă
poate fi reformulată astfel încât în alcătuirea ei să apară şi alt indicator:

Dacă româna este limbă romanică şi toate limbile romanice sunt


de origine latină, atunci româna este de origine latină

După cum se poate observa, acest argument a fost reconstruit în maniera în care pro-
ceda Aristotel (383-322 î.Hr.) pentru a formula silogismele, considerat unanim ca fondator al
logicii (Organon, volumul doi, 1958, Editura Ştiinţifică, Bucureşti). În această nouă reformu-
lare a inferenţei iniţiale s-au produs încă două modificări, pe lângă înlocuirea indicatorului
relaţiei de conchidere. Astfel, premisele argumentului iniţial şi-au schimbat locul şi cuvântul
„iar”, care lega iniţial premisele inferenţei, a fost substituit cu conjuncţia „şi”, care îndeplineş-
te aici exact acelaşi rol. Pe de altă parte, în multe manuale de logică se recurge şi la următoa-
rea reconstrucţie a silogismului aristotelic de mai sus:

Toate limbile romanice sunt de origine latină


Româna este limbă romanică
Limba română este de origine latină

în care a apărut o altă schimbare, deşi premisele au fost ordonate la fel ca în raţionamentul
silogistic iniţial. De această dată, relaţia de conchidere (raţionare) a fost substituită de o sim-
plă linie, ca la adunare, deasupra căreia se află premisele inferenţei şi după care este inserată
concluzia ei.
În multe lucrari de logica argumentării, termenii de bază ai unui raţionament silogistic
ori ai unei alte inferenţe pot fi redaţi simbolic cu ajutorul literelor din alfabetul latin devenite
în acest fel simboluri logice. Procedând astfel, din inferenţa dată se obţine o schemă de argu-
mentare oarecum formală, iar în această schemă de inferenţă semi-formală, relaţia de conchi-
dere a fost înlocuită tot printr-o linie, asemănător schemei de inferenţă dată mai sus, unde este
exprimată concret şi semnificaţia termenilor de bază ai acestui silogism. Premisele lui pot fi
inversate pentru a pune în evidenţă tranzitivitatea de la termenii premiselor la cei ai concluzi-
ei, caracteristică unui silogism obişnuit. Adică, putem proceda după următorul model, indi-
când schema formală de raţionare a silogismului concret dat iniţial şi a schemei sale
semiformale de argumentare:
A este C
C este B
A este B

Este clar că în această schemă de inferenţă, premisele raţionamentului au fost inversa-


te, iar în locul termenilor au fost utilizate ca simboluri litere ale alfabetului latin. Această
schemă de conchidere sugerează clar tranzitivitatea de la premise la concluzie. Suplimentar,
20
literele-simbol preferate de gândirea critică din psihologie bazată pe logica argumentării, care
au luat locul cuvintelor din raţionamentul anterior, au înlocuit respectivele expresii lingvistice
concrete din argumentul deductiv folosit ca exemplu, în felul următor:
- A apare în locul expresiei „limba română”,
- B a înlocuit expresia „limbă de origine latină”,
- C care nu mai apare în alcătuirea concluziei, dar el se face trecerea de la premise la
concluzie, iar în schema de inferenţă, C a substituit expresia „limbă romanică” şi a asigurat
obţinerea concluziei.

2. Precizări speciale privind descoperirea argumentelor

Deşi exemplele de până acum sunt clare, indiferent dacă ele sunt exprimate prin expre-
sii lingvistice româneşti sau cu ajutorul unor simboluri din alfabetul limbii latine, problema
descoperirii unui argument în vorbirea obişnuită ori în componenţa unui text scris este de
multe ori extrem de dificilă pentru o persoană obişnuită, pentru că există multe paragrafe sau
expuneri verbale care exprimă un proces de raţionare, dar în alcătuirea lor nu apar deloc indi-
catori de argumentare, cum ar fi şi următorul:

Se ştie că limba română este limbă romanică şi că limbile romanice


sunt de origine latină, aşa că afirm: şi româna este de origine latină

În plus, nu trebuie neglijat nici faptul că multe texte care conţin expresii lingvistice ca-
re pot indica o inferenţă, dar care nu conţin de fapt un argument, aşa cum ar fi şi următorul
enunţ:

El a răcit deoarece a ieşit fără să se îmbrace


corespunzător frigului de afară

Acest enunţ vorbeşte despre cauza îmbolnăvirii persoanei care a ieşit neîmbrăcată pen-
tru vre-mea rece de afară, adică explică de ce a răcit. Deşi el conţine cuvântul „deoarece”,
numit an-terior „indicator de premise”, enunţul nu exprimă o inferenţă, însă în schimb pune în
evidenţă o cauză a stării precare de sănătate.
Mai mult decât atât, întâlnim şi alte construcţii lingvistice care conţin expresii ce redau
un indicator de argument, dar ele exprimă cu totul altfel de structuri sau propoziţii logice, aşa
cum este şi textul:

Dacă plouă, atunci îmi iau umbrela

care redă o propoziţie compusă numită „condiţional”, adică o relaţie de succesiune de la pro-
poziţia „plouă” sau de la evenimentul descris de ea, la propoziţia ori la evenimentul „îmi iau
umbrela”, prezentat în a doua propoziţie.
Din exemplele de mai sus rezultă evident că pentru descoperirea unui raţionament sau
a unui alt tip de relaţie este absolut necesar ca persoana care citeşte un text sau participă la o
discuţie să deţină competenţele necesare pentru a distinge între două situaţii total diferite po-
sibil să fie descrise de cineva. Astfel este important să se diferenţieze între a dovedi sau a de-
21
monstra ceva, situaţie în care interlocutorul va considera că este vorba de cel puţin un raţio-
nament şi între doar a explica, a scoate în evidenţă sau a clarifica o idee sau o intervenţie insu-
ficient de bine înţeleasă, caz în care nu poate fi vorba de un argument în sensul autentic al
cuvântului.
Cu alte cuvinte, a fi apt să identifici un argument (un raţionament sau o inferenţă),
înseamnă să dispui de competenţa de a-i specifica premisele, concluzia şi relaţia de argumen-
tare din acel raţionament, dar şi valoarea de adevăr a propoziţiilor din alcătuirea lui, iar dacă
este nevoie ori dacă ni se cere, trebuie să reconstruim schema de inferenţă a respectivului ar-
gument. Aceste lucruri pot fi dificile mai ales în situaţia unei demonstraţii care presupune un
şir de raţionamente, pentru că în acest caz este vorba de un demers intelectual uneori extrem
de complex, iar fără a fi familiarizat cu exigenţele logice de raţionare, cu descoperirea argu-
mentelor „bune” şi a erorilor de raţionare (a sofismelor) intenţionate sau neintenţionate, acest
lucru devine în mare parte imposibil.

3. Inferenţe deductive corecte sau incorecte

Corectitudinea raţionării, numită şi „validitate”, este indiscutabil o condiţie esenţială


pentru siguranţa adevărului concluziilor argumentării deductive. Adevărul concluziei nu este
nici pe departe singurul fapt capabil să ne dovedească validitatea raţionamentului sau că pre-
misele din care ea a fost derivată sunt cu certitudine adevărate. Astfel, schema de raţionare de
mai sus este un exemplu formal de raţionare validă. Să presupunem, că literele-simbol din
această schemă de raţionare primesc o altă interpretare. De pildă, în locul lui A punem cuvân-
tul „mere”, pe B din schema de raţionare să-l înlocuim cu expresia „fructe comestibile”, iar pe
C din aceiaşi schemă îl substituim cu cuvântul limbii române „pere”. În aceste condiţii, din
schema de raţionare de mai sus, a cărei validitate este indiscutabilă, obţinem următorul exem-
plu de silogism:

Merele sunt pere, iar perele sunt fructe comestibile


De aici, rezultă că merele sunt fructe comestibile

sau, după schema semi-formală de prezentare specifică argumentului silogistic din textul în-
cadrat mai sus şi manualelor de logică, din acest argument obţinem următorul raţionament
deductiv tot concret însă în formă clasică:

Merele sunt pere


Perele sunt fructe comestibile
Merele sunt fructe comestibile

Din această nouă formă de redare a unui raţionament indiscutabil corect, în schema de
argumentare concluzia este aşezată sub premise ca la adunare. Mai important este însă faptul
că am obţinut un exemplu de raţionament în care concluzia este sigur o propoziţie adevărată,
în timp ce premisele din care ea a fost derivată au o valoare de adevăr diferită: astfel, dacă a
doua premisă este neîndoielnic adevărată (Perele sunt fructe comestibile), prima din ele este
cert falsă (Merele sunt pere). Acest exemplu de argumentare construit pe fondul unei scheme
simbolice de raţionare corectă ori validă ne probează destul de evident că adevărul concluziei
nu este nici pe departe un temei absolut suficient pentru a pretinde că şi premisele din care a

22
fost derivată sunt în totalitatea lor sigur propoziţii adevărate. Explicaţia este că argumentele
valide cu premise diferite ca valoare de adevăr pot produce şi o concluzie falsă.

Delfinii sunt animale marine


Animalele marine sunt peşti
Delfinii sunt peşti

Din ultimele două exemple reiese cu prisosinţă că nu ne putem baza pe valoarea de


adevăr a concluziei pentru a stabili adevărul premiselor sau validitatea raţionamentului deduc-
tiv prin care a fost obţinută respectiva concluzie. După cum rezultă din al doilea argument
deductiv, este suficient, de exemplu, să-l înlocuim pe A din schema de argumentare validă de
mai sus cu cuvântul „delfini”, pe B să-l înlocuim cu expresia generală „animale marine”, iar
pe C să-l substituim cu „peşti”. Într-adevăr, concluzia ultimului argument valid este propoziţie
falsă, „Delfinii sunt peşti”, iar ea a fost derivată din două premise diferite ca valoare de ade-
văr: în timp ce propoziţia „Delfinii sunt animale marine” este sigur adevărată, cealaltă premi-
să, respectiv „Animalele marine sunt peşti”, este o propoziţie indiscutabil falsă, întrucât ea
spune de fapt că toate animalele marine sunt peşti.
Din compararea acestor două exemple concrete de inferenţe deductive construite pe
fondul aceleiaşi scheme formale valide, reiese destul de clar că nu ne putem baza pe adevărul
ori falsitatea concluziei pentru stabili adevărul sau falsitatea premiselor din care ea a fost de-
rivată. Cu alte cuvinte, acest fapt este evident pentru că un raţionament deductiv valid concret
în care cel puţin o premisă este falsă poate fi neconcludent însă, dimpotrivă, orice argument
deductiv valid ale cărui premise sunt integral propoziţii adevărate va fi un raţionament con-
cludent. Pe această bază, putem susţine că numai raţionamentele deductive concrete care sunt
concludente şi valide ne conduc inevitabil de la premise adevărate la concluzii sigur adevăra-
te, iar pentru a clarifica autenticitatea acestui fapt să luăm în considerare şi următorul silogism
concret:

Depresia provoacă disconfort şi se ştie că orice tulburare psihică


conduce la disconfort. Prin urmare, depresia este tulburare psihică

căruia îi corespunde schema formală de argumentare de mai jos:

A este C
B este C
A este B

în care litera A este un simbol pentru termenul „depresie”, B pentru „tulburare psihică”, iar
cuvântul „disconfort” pentru litera C. Într-o nouă interpretare pentru A, B şi C, această sche-
mă formală de argumentare ne duce la un alt silogism concret:

Se ştie că durerile de cap produc disconfort, iar tulburările psihice


generează disconfort. Deci, durerile de cap sunt tulburări psihice

23
Deşi noul silogism are premise adevărate, se poate remarca destul de uşor că el are o
concluzia falsă. Mai precis, enunţul „Durerile de cap sunt tulburări psihice”, redă o propoziţie
falsă, întrucât acest exemplu de silogism a fost construit prin valorificarea ultimei scheme
formale de argumentare, care este nevalidă. Mai precis, enunţul „Durerile de cap sunt tulbu-
rări psihice”, care redă concluzia acestui raţionament deductiv, poate fi transformat fără a-i
modifica înţelesul, într-o construcţie lingvistică standard de felul „Orice durere de cap este re-
zultatul unei boli psihice”, care redă absolut aceiaşi propoziţie falsă ca şi cel despre delfini.
Sub aspectul concludenţei lor, deşi situaţia argumentării de mai sus pare oarecum pa-
radoxală, raţionamentele deductive în general nu sunt numai valide sau nevalide (logic-core-
cte sau logic-incorecte), dar ele sunt şi concludente sau neconcludente, aşa cum rezultă şi din
următorul tabel:

Relaţie de
Inferenţe deductive Premise Concluzie
conchidere
Concludente Adevărate Adevărată
Valide Măcar Necesară
una falsă
Neconcludente Adevărate
?
Nevalide Măcar Nenecesară
una falsă

Altfel spus, în primul exemplu de raţionament deductiv ne-am bazat pe premise adevă-
rate şi am obţinut din ele o concluzie adevărată, iar în al doilea raţionament deductiv am ple-
cat tot de la premise adevărate, dar am obţinut o concluzie indiscutabil falsă. În această situa-
ţie în care ambele raţionamentele deductive concrete au valorificat aceleiaşi schemă formală
şi amândouă se bazează pe premise adevărate, dar într-unul am obţinut o concluzie adevărată,
iar în al doilea am derivat o concluzie falsă şi rezultă că schema de raţionare respectivă este
nevalidă, iar concludenţa ei este dubitabilă.
Pentru a întări această aserţiune, să notăm că în ultimele exemple de raţionamente de-
ductive, relaţia de argumentare nu este necesară şi tocmai această situaţie a făcut ca în prima
inferenţă să obţinem o concluzie adevărată, iar în a doua o concluzie falsă. Prin urmare, con-
cluzia argumentului deductiv este cu necesitate o propoziţie adevărată numai dacă raţiona-
mentul deductiv satisface următoarele două condiţii:
(1). Argumentul deductiv este clădit pe o schema de conchidere validă;
(2). Premisele inferenţei deductive sunt integral propoziții adevărate.

4. Raționamentele inductive

Deseori, suntem obligaţi să folosim inferenţe despre care nu putem pretinde sub niciun
motiv că ar fi valide sau nevalide precum cele deductive. Asemenea inferenţe poartă numele
de „raţionamente inductive”, iar premisele lor conferă totdeauna concluziei derivată din ele un
grad de probabilitate mai mare sau mai mic, fără a o transforma pe acesta într-o certitudine.
Situaţia aceasta se datorează faptului că în argumentele inductive relaţia de conchidere nu este
niciodată necesară cum se întâmplă adesea în raţionamentele deductive, iar aceasta înseamnă
că premisele inferenţelor inductive nu sunt deloc suficiente pentru susţinerea concluziei.
Tocmai această calitate a relaţiei de conchidere din raţionamentele inductive face ca
din premise indiscutabil adevărate să fie derivată o concluzie care ar putea fi adevărată, cel
24
puţin până la probe contrarii. Iată un argument inductiv ce ar fi datorat, să spunem, unui împă-
timit jucător de zaruri:

Întrucât la primele opt aruncări ale zarului am obţinut exclusiv


numere pare, sunt sigur că la a noua aruncare obţin tot un număr par

Acest argument este un prim exemplu simplu de raţionare inductivă în care relaţia de
conchidere este evident nesigură sub aspectul puterii ei logice de a impune concluzia. Cu alte
cuvinte, adevărul concluziei este probabil, deşi ea a fost derivată din premise sigur adevărate.
Din această cauză, chiar dacă relaţia de conchidere ar fi exprimată tot cu ajutorul indicatorul
„întrucât ..., rezultă că ...”, ca şi în situaţia primului exemplului de inferenţă deductivă şi chiar
dacă premisele lui sunt indiscutabil adevărate, concluzia derivată din ele este incert adevărată,
dacă nu chiar falsă, întrucât nu este o certitudine ca în cazul raţionamentelor deductive valide.
Mai exact, niciodată premisele unui argument inductiv nu oferă un temei suficient
concluziei derivată din ele. Explicaţia acestei particularităţi importante a inferenţelor inducti-
ve, probabilitatea valorii de adevăr a concluziei lor, reiese din faptul că concluzia unui raţio-
nament inductiv depăşeşte cumva premisele adevărate din care a fost obţinută. Acesta este
motivul esenţial pentru care adevărul premiselor unui raţionament inductiv nu justifică sufici-
ent nici adevărul şi nici falsitatea concluziei sale. De fapt, în situaţia argumentelor inductive
relaţia de conchidere care asigură derivarea concluziei din premise este nesigură.
În aceste condiţii, premisele suplimentare adăugate ulterior pot întări încrederea în
adevărul concluziei, dar şi o pot slăbi. Niciodată însă premisele unui argument inductiv nu pot
să facă din adevărul premiselor un temei indubitabil pentru adevărul sau pentru falsitatea con-
cluziei. Cu alte cuvinte, deşi raţionamentele inductive, indiferent dacă sunt elaborate de un sa-
vant ori de un om obişnuit, nu pot fi valide sau nevalide după modelul celor deductive, însă
inferenţele inductive pot fi totuşi mai puternice ori mai slabe. Să presupunem că o persoană
încearcă să o convingă pe alta de oportunitatea de a merge împreună la schi, cu ajutorul argu-
mentului inductiv de mai jos:

Altitudinea ridicată şi vremea rece din timpul iernii au dus


mereu la ninsori abundente în zona montană. Deci, în ianuarie,
când propun să mergem la schi, va fi zăpadă la munte.

Desigur, că în dorinţa sa de a-l convinge pe partenerul său să accepte vacanţa la schi,


persoana care a formulat acest argument inductiv va adăuga la cele deja spuse o serie de in-
formaţii ce sunt menite să crească încrederea celui căruia i se adresează în autenticitatea con-
cluziei acestui raţionament inductiv. Astfel, informaţiile suplimentare despre abundenţa ninso-
rilor din perioada iernii în zona respectivă, cele despre vremea rece sau despre frecvenţa pre-
cipitaţiilor în luna ianuarie din zona în care ar trebui să aibă loc excursia şi altele asemenea
lor, vor fi informaţii suplimentare care întăresc destul de mult încrederea adresantului în ade-
vărul concluziei acestui argument inductiv.
În schimb alte informaţii suplimentare referitoare la efectele negative ale încălzirii
globale ori acelea care privesc masivele defrişări de copaci din regiunea unde autorul raţio-
namentului inductiv intenţionează să planifice excursia celor două persoane, vor reduce sensi-
bil puterea relaţiei de conchidere a acestui raţionament inductiv şi vor diminua încrederea ipo-
teticului său adresant în adevărul propunerii avansată de el.
Pentru a pune cât mai clar în evidenţă modificările suferite de probabilitatea adevăru-
lui concluziei raţionamentului inductiv dat ca ultim exemplu şi de fapt a relaţiei lui de conchi-

25
dere propunem următorul tabel, din care reiese că ea rămâne probabilă deşi această probabili-
tate se modifică:

Informaţii Probabilitatea relaţiei Raţionament


suplimentare de conchidere inductiv
Favorabile Mai
Creşte
concluziei puternic
Defavorabile Mai
Descreşte
concluziei Slab

Rezumat
1. Indicatori de argumentare şi folosirea lor în alte construcţii lingvistice.
2. Schemele formale de raţionare şi calitatea raţionamentelor.
3. Argumente deductive corecte (valide) şi incorecte (nevalide)
4. Raţionarea inductivă şi probabilitatea concluziei lor.

Cuvinte importante
(1). Indicatori de raţionare.
(2). Inferenţe şi explicaţii.
(3). Argumente deductive valide.
(4). Argumente deductive nevalide.
(5). Scheme de conchidere.
(6). Inducţie puternică.
(7). Inducţie slabă.

Exemplu de exerciţii şi probleme

Exemplu: Se dă expresia „dacă …, atunci …” şi se cere să se stabilească dacă ea


corespunde unui indicator de raţionare.

Soluţie : Expresia „dacă …, atunci …” redă uneori un indicator al relaţiei de


conchidere dintr-o inferenţă deductivă. De exemplu, această expresie era folosită de Aristotel
pentru a exprima silogismele. Sub aspectul acestor cuvinte, nici un indicator de argumentare
26
nu este însă un criteriu sigur că textul în care apare redă neapărat o inferenţă. Astfel, de multe
ori expresia lingvistică „dacă …, atunci …” exprimă o succesiune de la evenimentul descris
de propoziţia p la cel descris de q. Cu alte cuvinte, deseori expresia lingvistică „dacă …,
atunci …” indică o propoziţie compusă numită „condiţional”şi care este alcătuită din două
propoziţii mai simple.

Exerciţii şi probleme

I. Explicaţi dacă următoarele aserţiuni redau sau nu propoziţii adevărate.

1. Toate enunţurile care conţin expresii corespunzătoare unui indicator de argumentare


redau sigur o inferenţă.
2. Argumentele deductive pot fi corecte sau incorecte.
3. Indicatorii de argumentare sunt de mai multe feluri.
4. Locul în care apare un indicator de inferenţă indică precis premisele şi concluzia
acelui raţionament.
5. indicatorii relaţiei de conchidere diferă de la o inferenţă deductivă la una inductivă.
6. Orice raţionament deductiv logic-corect este valid.
7. Orice raţionament deductiv valid este o inferenţă concludentă.
8. Orice inferenţă deductivă concludentă este validă.
9. Orice raţionament deductiv valid are premise adevărate.
10. În viaţă şi în ştiinţă se folosesc multe inferenţe inductive.
11. Adevărul concluziei unui raţionament inductiv se poate modifica.
12. Argumentele inductive sunt puternice ori slabe, în dependenţă de conţinutul premi-
selor.
13. Numai începătorii în cunoaşterea sistematică folosesc inferenţe inductive.
14. Ştiinţele experimentale şi viaţa curentă îşi bazează generalizările pe inferenţe in-
ductive.

II. Stabiliţi dacă enunţurile de mai jos redau o inferenţă deductivă validă
sau nevalidă ori un raţionament inductiv.

1. Dacă Dan şi Mihai au aceiaşi prieteni, iar Adrian este prieten cu Mihai, rezultă că
Adrian este prieten şi cu Dan.
2. Presupunând că persoana este perfect sănătoasă, comportamentul ei se bazează
aproape mereu pe argumente, deoarece fiecare dintre noi dispune de informaţii despre faptele
pe care se bazează comportamentul nostru, aşa încât, pentru a oferi un sens activităţilor noas-
tre şi a anticipa ce urmează să se întâmple, ar trebui să formulăm premise şi din ele să derivăm
concluzii.
3. Întrucât afecţiunea psihică a acestui pacient seamănă perfect cu cea avută de per-
soana care s-a prezentat ieri la consult, trebuie să-i recomand şi lui tratamentul recomandat
pacientului de ieri.
4. Dacă un bolnav psihic s-a vindecat perfect cu tratamentul recomandat de psihotera-
peut şi în cazul lui nu s-a comis nici un fel de eroare privind diagnosticul dat şi remediul re-
comandat, conchid că acest bolnav psihic trebuie să consulte acelaşi psihoterapeut.

27
5. Cu cât este mai lung un pendul gravitaţional cu atât timpul oscilaţia pendulului este
mai mare. Prin urmare, cu cât este mai lungă tija pendulului unui ceas clasic, cu atât acel ceas
va merge mai încet.
6. Tratatul de psihologie oferit de editura aceasta conţine un studiu detaliat despre bo-
lile psihice şi despre abordarea lor, iar tratatul de psihologie scos recent de o altă editură con-
ţine, la rândul său, o prezentare detaliată a tratamentului şi a detaliilor bolilor psihice, conchid
că ar fi o risipă de bani să cumpăr şi noul tratat de psihologie.

III. Analizaţi cu atenţie textele de mai jos şi detectaţi ideile pe care le conţine cu privi-
re la argumentare şi explicare:

1. Amintirile mărturiilor vizuale sunt de o notorie irelevanţă. Un motiv principal este


că amintirea unui eveniment văzut poate fi alterată, mai ales, dacă ulterior înregistrării lui sunt
recepţionate noi informaţii legate de respectivul eveniment. Cercetarea ştiinţifică de speciali-
tate arată că cele memorate se pot modifica. Vei fi însă sincer convins că memoria alterată
este chiar memoria originală. În mod repetat, studiile de specialitate au pus în evidenţă acest
fenomen. Odată, un bărbat (pe care îl voi numi Mike) s-a nimerit să fie martor la un furt armat
dintr-un magazin de produse tehnico-sanitare. Hoţul a cotrobăit talmeş-balmeş prin magazin,
vânturând o armă argintie. Finalmente, el a furat toţi banii. Apoi, ca un fel de reacţie tardivă,
hoţul a înşfăcat un calculator de mână şi un ciocan, pe care le-a îndesat în rucsac în timp ce
părăsea în grabă magazinul. Poliţia a fost alertată imediat, însă până la sosirea poliţiştilor,
martorul evenimentului a discutat cu o cumpărătoare (pe care o voi numi Maria) şi ea martoră
la furt. Maria i-a relatat lui Mike că l-a văzut pe hoţ înşfăcând calculatorul şi o şurubelniţă pe
care le-a înghesuit în rucsac în momentul fugii din magazin. Poliţiştii veniţi la faţa locului l-au
interogat pe Mike, care le-a descris cu anumite detalii cum s-a petrecut furtul: Mike le-a rela-
tat despre arma argintie, despre banii şi calculatorul luate de hoţ. Poliţiştii i-au spus lui Mike
că au auzit că hoţul luase şi o unealtă şi l-au întrebat: Aţi observat ce fel de unealtă a fost, un
ciocan sau o şurubelniţă?, Mike a răspuns ferm: O şurubelniţă! (Elisabeth Lofts, Hunter G.
Hoffman, Misinformation and Memory: The Creation of New Memories, Journal of Experi-
mental Psychology, General, 118 (1), martie 1989, pp.100-104)

2. Cunoaşterea noastră este constant revizuită şi noi competenţe trebuie să le înlocu-


iască pe cele vechi. Ce trebuie oare să ştie studenţii noştri pentru a fi capabili să gândească
critic şi cum îi putem sprijini să cunoască acest fel de gândire şi să o aplice?
Înainte de răspunde la această întrebare, să ne gândim la vieţile curente şi la cele din
viitor ale studenţilor noştri şi, în general, a celor din orice facultate. Conform unor treceri în
revistă diferite, studenţii unei facultăţi petrec multe ore din zi accesând toată ziua site-ul Fa-
cebook, ocupându-se de e-mailuri şi de IMing-uguri (adică, trimiţând mesaje acelora care nu
sunt preocupaţi să comunice prin intermediul tehnologiei mediatice). Rareori, aceşti studenţi
sunt deconectaţi de la internet. Intră în sala de clasă discutând cu alţii prin intermediul micilor
dispozitive wireless sau cântă împreună cu muzica auzită direct cu ajutorul căştilor amplasate
în urechi. Mulţi dintre actualii studenţi petrec echivalentul unei zile din săptămână cu jocuri
online, unele dintre ele fiind atât de complicate încât ei reacţionează într-un fel în care credem
că seamănă cu cele ale unor copii. Mulţi dintre studenţii noştri lucrează în timp ce sunt la curs
sau sunt angajaţi full-time ori part-time într-un serviciu oarecare, fiind torturaţi de ideea de a-
şi acoperi taxa de şcolarizare. Michael Welsch, asistent de antropologie culturală la Universi-
tatea de Stat din Kansas, a îndrumat un proiect original de cercetare al studenţilor săi, prilej cu
care a descoperit că studenţii petrec mult din timpul lor lucrând cu tastatura computerului.
Oare ei nu înţeleg că orele petrecute majoritar online nu sunt reale, ci doar virtuale? Studenţii
care au lucrat la acest proiect au adunat date referitoare la istoria vieţii studenţilor care parti-

28
cipă rar la orele de curs sau de seminar şi care nu cumpără cărţi de specialitate ori dacă le
cumpără, le citesc numai cel mult pe jumătate. Desigur, studenţii noştri sunt mai diferiţi decât
au fost cei dinaintea lor şi orice rezumat statistic actual nu va reuşi să captureze ceea ce este
esenţial sau este legat în esenţă de viaţa lor extrem de ocupată.
Studenţii noştri sunt tentaţi să-şi schimbe serviciul de şase ori sau să pretindă că lu-
crează astăzi în servicii care nu mai există. Ei speră că vor descoperi un fapt cu nu mai mult
de trei click-uri de mouse, dar mai mult decât atât, ei cred că se salvează dacă se arată întrebă-
tori faţă de calitatea celor studiate, iar eu sper că ei se vor opri din asemenea chestionări. S-a
estimat că astăzi există mai multe informaţii în ediţiile săptămânale ale ziarului New York
Times decât numărul mediu al persoanelor care trăiau în secolul al XVII-lea, pe parcursul în-
tregii lor vieţi. Noi suntem avizi azi după întrebările care ar produce un real pericol dacă am
avea toate răspunsurile la ele şi totodată încă nu ştim ce înseamnă fiecare dintre aceste între-
bări. Studenţii noştri vor trebui să soluţioneze problemele create de ei şi care includ poluarea,
terorismul, rasismul, sărăcia, armele nucleare, obezitatea, singurătatea, că să numim doar câ-
teva. (Diane F. Halpern, Cuvânt Înainte la cartea: Teaching Critical Thinking in Psychology,
Blackwell Publishing Ltd., Oxford, UK, 2008)

3. Raţionamentul, numit adesea şi inferenţă, este o procedură prin care se obţin infor-
maţii noi din combinarea celor deja existente. Deci, raţionamentul (inferenţa) reclamă o trece-
re dincolo de informaţia dată, o producere de cunoştinţe din cele deja existente. Nu orice tre-
cere dincolo de informaţia dată este o inferenţă. De pildă, deşi la un moment dat vedem numai
două feţe şi trei muchii ale unui cub, ştim că e vorba de un cub. La această cunoştinţă nu ajun-
gem însă printr-o inferenţă, ci printr-o operaţie de gestalt sau o serie de procesări inconştiente.
În mod tradiţional, raţionamentele se împart în două categorii: inductive şi deductive. (Mircea
Miclea, Psihologie Cognitivă, Collegium, Polirom, Iaşi, 2003)

4. Printre tipurile de gândire direcţionată, raţionarea debutează cu un punct de plecare


definit – un set de observaţii sau premise – şi astfel poate fi diferenţiată de procesele de crea-
tivitate, care se pot naşte fără nici un punct de plecare în spatele lor, să spunem, o pânză albă
sau o coală de hârtie goală. Există trei varietăţi principale de raţionare: calculul, deducţia şi
inducţia. Calculul este aplicarea unei proceduri de rutină cunoscută pe din afară, ca în aritme-
tica mentală. Deducţia este un proces mai puţin sistematic în care scopul este de a deriva valid
o concluzie din premise. Inducţia sacrifică validitatea pentru plauzibilitate. Asemănător lui
Sherlock Holmes, deseori nu dispunem de suficiente in-formaţii care să ne abiliteze să con-
struim o inferenţă validă.
Asociativitatea, creativitatea, inducţia, deducţia şi calculul stau la baza tuturor forme-
lor de gândire şi, ca atare, o teorie completă asupra gândirii trebuie să le explice pe fiecare în
parte. (Philip N. Johnson-Laird, Ruth M. J. Byrne, Deduction, Lawrence Erlbaum Associates,
Publishers, Hove and London, UK, Hillsdale, USA,1991)

29
III. IDEEA DE FORMĂ LOGICĂ

1. Forma logică, structură ideală a conţinutului.

2. Alcătuirea formelor logice şi diversitatea lor.

3. Forme logice accesibile şi caracterul abstract al formelor logice.

30
În acest capitol, vor fi analizate următoarele probleme:
1. Raţionarea este proprie minţii sănătoase.
2. Generalitatea formelor logice.
3. Conţinut şi formă logică în raţionare.

Vom discuta aspecte indispensabile pentru logică în genere.

Temele analizate vor fi repartizate pe paragrafe.

1. Forma logică, structură ideală a conţinutului

Gândirea umană sănătoasă presupune structuri logice inerente ei, pe a căror bază omul
este considerat fiinţă raţională. Aceste structuri ideale cunosc inevitabil un nivel ridicat de ge-
neralitate în funcţie de gradul lor de abstractizare şi sunt numite de gândirea critică „forme
logice”, iar unele din cele mai simple forme logice sunt consemnate în următorul tabel:

Limba Enunţuri afirmative Enunţuri negative


Orice experiment psihologic im- Unii licenţiaţi în psihologie nu
Română pune observaţia practică psihoterapia
Plusieurs déordres psychologique
Beaucoup de gens vivent dans le
Franceză ne sont pas appropié au assistance
secteur urbain
medical
Kognitive Verhaltenpsihologie ist Die Selbstbeobachtung ist nicht
Germană Neue Niederlassung von moderne Untersuchungen
Psychoterapy
All psychological disorders
Engleză involve certain psychological No animal dreams
processes
Gli psicologi sono importanti in La gente dalla depressione non
Italiană admministrazione dei servizi dovrebbe evitare presenza
umani psicologico
La psicologia está de gran interés La psicoanálisis no fueron
Spaniolă
para los muchos de gente fundades des cerca psicológos
Ansiedade é un afeição La psicoanálisis no fueron
Portugheză
psicologico fundades de cerca psicológos
Sommige psychologische
Olandeză Alle mensen houden van gokken
wanvorde is niet permanent

31
Dincolo de conţinutul enunţurilor şi de limba în care sunt redate, ele au aceiaşi formă
logică. Lăsând deoparte prima coloană din stânga tabelului în care sunt specificate limbile în
care au fost formulate enunţurile de pe fiecare rând, coloana a doua redă numai propoziţii
afirmative, în timp ce a treia coloană a tabelului include doar propoziţii negative. Deşi enunţu-
rile din aceste coloane sunt formulate în limbi total diferite, ele indică aceleaşi propoziţii în
sensul logic al cuvântului. Cu alte cuvinte, între aceste enunţuri lingvistice există o anumită
identitate de fond din perspectiva propoziţiilor logice exprimate de ele. Mai întâi, dincolo de
limba în care construcţiile lingvistice sunt redate, prin propoziţiile exprimate, toate enunţurile
afirmative din tabel exprimă propoziţii construite pe fondul aceleiaşi forme logice, ce poate fi
exprimată prin formula:

(1). A este B.

Procedând la fel şi cu enunţurile negative, formei logice redată de acestea i s-ar putea
asocia, cu ajutorul aceloraşi simboluri, formula:

(2). A nu este B.

Desigur, dacă luăm în considerare mai amănunţit structura logică a propoziţiilor afir-
mative şi a celor negative din tabelul de mai sus, se poate susţine că în tabel există în fond
patru forme logice propoziţionale diferite, pe care le vom lua în considerare în amănunt în
momentul discuţiei despre propoziţiile categorice.
Drept urmare, pentru a ne opri în cele ce urmează de aici încolo asupra înţelesului
acordat conceptului de formă logică de gândirea critică în psihologie fundamentată pe logica
argumentării, esenţial pentru cele menţionate şi analizate în cele ce urmează, formele logice
pot fi descoperite printr-o analiză aparte a conţinutului ideilor structurate pe fondul lor, altfel
spus al conţinutului lor, iar ele vor fi redate numai cu ajutorul unor simboluri specializate. În
consecinţă, pentru a facilita înţelegerea termenului de formă logică, am luat în considerare
exclusiv informaţii din cele mai simple. Trebuie totuşi reţinut că de fapt, conceptul de formă
logică a primit de-a lungul timpului o diversitate de semnificaţii şi de tratări din partea a nu-
meroşi autori în domenii diferite de activitate, cum ar fi filosofia, lingvistica, logica formală,
psihologia, matematica şi multe altele, dar el nu a fost înţeles la fel de toţi aceşti specialiştii.
Pentru moment vom spune numai atât şi anume, că enunţurile lingvistic afirmative din
tabelul prezentat, indiferent de limba naţională în care sunt formulate, exprimă exclusiv pro-
poziţii categorice prin care termenul A este legat de termenul B, aşa cum reiese din formula
(1) de mai sus. La fel, enunţurile lingvistic negative din ultima coloană a tabelului exprimă
numai propoziţii logice prin care termenii A şi B sunt despărţiţi, de felul formulei (2) de mai
sus. În acest sens, dacă limbile naturale sunt diferite de la un popor la altul, structurile logice
sunt aceleaşi la toţi oamenii normali, indiferent de limba vorbită de ei.

2. Alcătuirea formelor logice şi diversitatea lor

Menţionăm că în conformitate cu logica tradiţională din care s-a inspirat, foloseşte


simbolurile literare A şi B din formulele (1) şi (2), numite „subiect logic” şi, respectiv, „pre-
dicat logic”, după rolul avut de aceşti termeni în structura propoziţiilor categorice aflate în

32
tabel. În legătură însă cu ideea de formă logică propoziţională ori de un alt tip, concept fun-
damental în gândirea critică, trebuie reţinute pentru moment o serie precizări suplimentare.
Astfel, formele logice au o mare diversitate, în funcţie de structura lor, iar literele A şi
B care reprezintă subiectul şi predicatul logic al propoziţiilor din tabel corespund termenilor,
adică celei mai simple structuri logice. Pe lângă termeni şi propoziţiile categorice alcătuite
numai din termeni, aşa cum au fost şi cele exprimate prin formulele (1) şi (2) de mai sus, exis-
tă multe altele utilizate în formularea explicaţiilor şi a raţionamentelor, iar un exemplu ar fi şi
expresia logică:

2.1. Dacă p, atunci q

care corespunde, după cum s-a afirmat, unui condiţional şi în care literele latine p şi q repre-
zintă două propoziţii mai simple decât formula încadrată, între ele există o relaţie de succesiu-
ne de la p (antecedentul condiţionalului), la q (consecventul condiţionalului).
În acelaşi timp, se poate susţine că fiecărui raţionament deductiv sau inductiv, indife-
rent de structura lui, îi este proprie o formă logică de inferare. Dacă luăm în considerare alte
structuri formale implicate în inteligenţa noastră şi folosim alte denumiri, se poate susţine că
gândirii umane îi corespund o diversitate de forme logice de nivele diferite de complexitate şi
de profunzime pe care încearcă să le imite inteligenţa artificială. De fapt, formele logice sunt
inerente minţii umane, cam în acelaşi fel în care o gramatică corespunde oricărei limbi natura-
le ori formale, sau după cum un anumit genom este propriu tuturor oamenilor sănătoşi în cali-
tatea lor de fiinţe inteligente, indiferent de nivelul lor de pregătire.

3. Formele logice accesibile şi caracterul abstract al formelor logice

Pe de altă parte, deşi formele logice sunt implicate inerent în demersurile teoretice ale
fiecărui om, indiferent de limba naturală folosită de el, ele pot fi afectate chiar structural de
sănătatea psihică a persoanei, ca şi de respectarea integrală ori doar parţială a restricţiilor im-
puse de exigenţele logice fundamentale, mai ales când sunt violate cu orice preţ pentru a pro-
mova anumite interese speciale. Explicaţia acestui aspect, constă în aceea că oamenii obişnuiţi
iau în seamă în primul rând de informaţiile redate pe fondul formelor logice şi nu con-
ştientizează structurile logice pe care sunt clădite aceste informaţii.
Astfel, în funcţie de capacitatea lor intelectuală şi de nivelul lor de educaţie oamenii se
descurcă mai bine în chestiuni nemijlocit concrete şi nu în situaţii abstracte. Iată un experi-
ment care probează acest fapt, imaginat în 1966 de un profesor de psihologie cognitivă de la
University College London. Este vorba de Peter Wason (1924-2003). El a propus potenţialu-
lui subiect patru cartonaşe pe care a scris pe ambele părţi litere din alfabetul latin şi numere
naturale şi pe care le-a ordonat în felul următor2, două întoarse spre noi cu literele, iar celelal-
te două cu cifrele înscrise:

E C 5 4

2
. Wason Peter, Reasoning, în volumul: B. M. Foss, New Horizons in Psychology, pp. 63-71, 1966, Harmonds
Worth, Penguin London, UK
33
şi i-a cerut acestuia să întoarcă numai două din ele în aşa fel încât să decidă astfel dacă este
respectată regula conform căreia dacă pe faţa vizibilă a unui cartonaş se află o vocală, atunci
pe spatele lui se află neapărat un număr impar.
Pentru un subiect apt să opereze cu abstracţii şi să se desprindă de concretul obişnuit,
decizia nu este dificilă, dar unei persoane obişnuită să se descurce exclusiv în situaţii concrete
îi va fi destul de greu să ajungă la decizia corectă. Explicaţia este următoarea. Să ne imaginăm
propoziţia:

3.1. Pe Pământ există 5 continente locuite

Ştim despre (4) că este o propoziţie adevărată, întrucât pe Terra sunt locuite numai marile
întinderi geografice Africa, America, Asia, Australia (cu Oceania) şi Europa. Dacă 5 este con-
siderat o proprietate a uneia din aceste întinderi geografice, ea nu poate fi o însuşire a unuia
din teritoriile geografice enumerate, întrucât acesta are proprietatea de a fi locuit şi niciunul
din aceste continente considerat individual nu are calitatea de a fi 5. Deci, 5 este o proprietate
a altei proprietăţi, întrucât acest număr exprimă o însuşire a altei însuşiri, respectiv a aceia de
continent locuit, care este mai generală şi mai abstractă decât cele redate de denumirile Afri-
ca, America, Asia, Australia ori Europa, care sunt individualităţi geografice.
Prin urmare, un individ nedotat cu aptitudinea de a lucra cu abstracţii, ci doar cu obi-
ecte ori cu imagini intuitive care pot fi şi simţite şi nu trebuie neapărat gândite abstract, s-ar
descurca mult mai uşor dacă s-ar confrunta cu situaţie absolut concretă în care s-ar conserva
regula de decizie anterioară. Astfel, să ne imaginăm că subiectul nostru are de decis acum în
situaţia specificată mai jos, în care un părinte însoţit de copilul său intră într-un restaurant şi îi
solicită ospătarului să le servească o băutură. Pe cele patru cartonaşe sunt înscrise acum bău-
turile servite şi vârsta consumatorilor după modelul din situaţia anterioară, Să presupunem de
asemenea că ospătarul şi cei doi consumatori respectă o regulă strictă, conform căreia este to-
tal interzis ca minorii să consume băuturi alcoolice.
Prin urmare, că individul nostru are de această dată de decis care două din cele patru
cartonaşe ar trebui să le întoarcă pentru a vedea ce fel de bătură consumă cei doi. Ca atare, pe
faţa şi pe spatele următoarelor patru cartonaşe sunt înscrise băutura solicitată ospătarului şi,
respectiv, vârsta celor doi consumatori:

Coniac Pepsi 35 14

Pentru deplină lămurire, decidentul este obligat să întoarcă numai două cartonaşe şi
mai adăugăm că ospătarul respectă regula care ne spune că este interzis minorilor să consume
băuturi alcoolice. Este evident că în această situaţie stabilirea deciziei corecte este mult mai
uşoară şi este accesibilă oricui om normal.

34
Rezumat

(1). Forma logică ca structură ideală proprie minţii umane.


(2). Indiferent limba în care sunt redate, ideile au exact aceiaşi structură logică.
(3). Explicaţiile şi raţionamentele se construiesc pe fondul unor forme logice
(4). Formelor logice sunt abstracţii proprii minţii umane sănătoase.

Cuvinte importante

2. Forme logice sunt diferite şi au un de generalitate distinct.


3. Detectarea formelor logice.

Exemplu de rezolvare

Se dă enunţul:

„Nu există doi oameni care au aceleaşi amprente digitale”


şi se cere să se stabilească forma logică pe care este construit.

Soluţie: Forma logică a acestui enunţ este următoarea:

A nu este B

Exerciţii şi probleme

I. Oferiţi un răspuns corect următoarelor probleme:

1. Stabiliţi forma logică pe care sunt clădite enunţurile lingvistice de mai jos:

(a). Pătratul are patru unghiuri drepte


(b). Fiecare judeţ are o capitală proprie
(c). Când soseşte trenul, să fi pe peron
(d). Există sigur garoafe albe
(e). Undele radio nu sunt de natură electrică

35
(f). Nici un dreptunghi nu are toate laturile egale
(g). Există înălţimi de teren care nu sunt munţi
(h). Dacă plouă, atunci îmi iau umbrela
(i). Mulţi tineri studiază literatura
(j). Puţini oameni au aceiaşi statură

2. Specificaţi structura logică a enunţurilor declarative şi prezentaţi im-portanţa aceste-


ia.
3. Arătaţi dacă există explicaţii sau raţionamente fără formă logică specifică lor.
4. Stabiliţi diferenţa dintre forma lingvistică a unei declaraţii sau a unei inferenţe şi
forma ei logică.

II. Stabiliţi principalele idei redate de fiecare din textele de mai jos:

1. Gândirea critică poate fi atât de complicată pe cât doreşti. Savanţii din prima linie a
investigaţiei ştiinţifice sun angajaţi în gândirea critică. Exemple de acest fel ar fi medicii, ju-
riştii şi chiar oamenii de afaceri. Gândirea lor este formată din părţi simple care se grupează în
combinaţii complexe. Aceasta se întâmplă în orice alt domeniu. Genele dumneavoastră vă
determină culoarea părului, înălţimea, amprentele digitale, tonalitatea vocii, înfăţişarea şi ori-
ce altă trăsătură biologică ce vă caracterizează. De fapt, genele sunt rezultatul a numai patru
substanţe chimice notate A, C, G şi T. Felul în care ele sunt combinate şi ordonate în scheme
complexe produce infinita varietate a trăsăturilor indivizilor umani.
Asemănător, gândirea critică este alcătuită din câteva părţi simple. Cred că cele menţi-
onate deja sunt părţile unui tot, iar înţelegerea corectă a acestora este cea mai bună cale de a
vă perfecţiona gândirea. Există de fapt nouă elemente de bază: compararea, generalizarea,
raţionarea, aflarea surselor, descoperirea cauzelor şi a efectelor, operarea evaluărilor, stabili-
rea referinţelor, asu-marea responsabilităţilor şi creativitatea. Pe parcurs, veţi învăţa în detaliu
ce înseamnă aceste cuvinte, ca şi multe alte aspecte legate de ele. Înţelegerea corectă a sensu-
lui acestor cuvinte face mult mai uşoară operaţia de aplicare a lor în situaţii mai complicate. În
fond, scopul urmărit este operaţia prin care ceva este mai bine înţeles, de a descoperi cauzele
ce îl produc, de a evalua corect resursele de care dispunem etc. şi nu doar a şti că acel ceva
există ori de a memora câteva ilustrări ale lui. (Phil Washburn, The Vocabulary of Critical
Thinking, Oxford University Press, New York, USA, Oxford, UK, 2010).

2. Oamenii de ştiinţă sunt profund preocupaţi de influenţa distonantă a aşteptărilor


asupra percepţiilor noastre, aşa că ei încearcă să proiecteze experimente care să reducă la mi-
nim distonanţa. La rândul nostru, trebuie să ne străduim să reducem cât mai mult posibil
această influenţă negativă. Puternicele noastre aşteptări şi speranţe sunt de fapt un indiciu că
este necesar să controlăm de două ori informaţiile ce provin de la simţuri şi, mai ales, să avem
o prudenţă deosebită faţă de concluziile derivate pe baza lor: dacă un om aflat în deşert are
impresia că vede o oază aceasta este un miraj. El nu percepe un obiect real, deoarece oaza pe
care are impresia că o vede nu există în realitate. (Alfred J. Ayer, The Foundation of
Empirical Know-ledge, MacMillan, London, UK, 1940)

3. Tendinţa noastră de a percepe uneori lucruri care nu există în realitate devine pro-
nunţată când stimulii sunt vagi sau ambigui. De pildă, percepem stimuli lipsiţi absolut de o
formă: nori, fum, desene haotice, imagini neclare, lumini pe cerul nopţii, pete pe tavan, voci
trunchiate, „zgomote albe” etc. şi credem că vedem imagini sau auzim sunete reale. Deşi nu
dispunem de forme precise vedem fantome ori diverse imagini neclare, ni se pare că auzim
cântece, cuvinte, gemete, scâncete sau avertismente. De fapt, este posibil să vedem şi să au-

36
zim ceea ce credem să vedem sau să auzim şi nu ceea ce există în realitate. Altfel spus, doar
firava sugestie a ceva pe care ar trebui să-l percepem ne face chiar să-l percepem. Fenomenul
acesta este cunoscut ca o iluzie ce poartă numele de „pareidolia”, adică de „nălucire”. Acesta
este motivul pentru care indivizii umani pretind că aud mesaje satanice dacă în apropiere se
cântă muzică rock, alţii susţin că văd o stâncă gigantică pe planeta Marte în imaginile neclare
văzute cu ochiul liber sau chipuri ale lui Iisus în aburul ce se degajă dintr-o tigaie în care se
prepară o omletă.
Pe de altă parte, venim pe lume fără prejudecăţi, fără valori sau puncte de vedere, iar
ulterior capul este suprasaturat de informaţii. Dacă ai încerca să redai aceste informaţii în
scris, ai fi ocupat tot restul vieţii şi, probabil, ai câştiga titlul de cel mai plictisitor om din lu-
me. În acelaşi timp, părerile pe care le ai te ajută să-ţi găseşti drumul în viaţă. Aceste idei te
orientează spre eşec ori succes, te fac ignorant sau înţelept, bun sau rău, te paralizează ori îţi
dau putere. Unele din aceste informaţii îţi vor fi utile, iar altele te vor orbi. Unele vor fi adevă-
rate, iar altele nu vor fi adevărate. În aceste condiţii se pune întrebarea: Care din informaţii
sunt într-un fel şi care sunt altfel? Tocmai acest fel de întrebare despre calitatea părerilor tale
este preocuparea fundamentală a gândirii critice.
Determinarea valorii de adevăr sau a calităţii opiniilor este funcţia principală gândirii
umane, iar gândirea umană care îndeplineşte cel mai bine această sarcină este gândirea critică,
pe care educaţia superioară tinde să o edifice. Cu alte cuvinte, această calitate a gândirii critice
nu se vizează ce anume gândeşti, ci felul în care gândeşti. (Lewis Vaughn, The Power of Cri-
tical Thinking, Oxford University Press, New York, USA, 2005)

4. Forma logică este forma unui raţionament exprimată într-o reprezentare simbolică a
cărei structură învederează procedeul de raţionare adoptat. […] Pentru a reda forma unui raţi-
onament, este necesar să se dea o reprezentare structurii logice a propoziţiilor ce intră în alcă-
tuirea lui – să li se atribuie o formă logică. Această reprezentare trebuie, bineînţeles, să satis-
facă cerinţa de a face mai evidente interdependenţele dintre respectivele propoziţii, deoarece
aici interesează să ştim în ce fel adevărul sau falsitatea unora dintre ele afectează adevărul sau
falsitatea altora. (Antony Flew, Dicţionar de Filosofie şi Logică, Humanitas, Bucureşti, 1996)

5. Cu toate acestea, noţiunea de formă a unei deducţii a fost centrală în dezvoltarea lo-
gicii. Forma este o chestiune de sintaxă: ea depinde de poziţia anumitor cuvinte, cum ar fi
„toţi” şi „unii” şi de a altor termeni din premise şi din concluzie. Ca atare, logica formală este
în esenţă un instrument sintactic pentru a testa dacă forma unui argument este validă sau nu.
Într-adevăr, Leibniz (1666) a visat un sistem universal care ar abilita rezolvarea tuturor dispu-
telor cu ajutorul unor asemenea calcule propoziţionale. Un pas spre realizarea acestui vis a
fost inventarea, în secolul al nouăsprezecelea, a calculului propoziţional. (Philip N. Johnson-
Laird, Ruth M. J. Byrne, Deduction, Lawrence Erlbaum Associates, Publishers, Hove and
London, UK, Hillsdale, USA, 1991)

37
IV. EXIGENŢELE LOGICE FUNDAMENTALE

1. Exigenţele raţionării corecte şi rostul lor.

2. Principiul identităţii şi semnificaţia lui.

3. Opoziţia contrară şi opoziţia contradictorie .

4. Principiul necontrarietăţii.

5. Principiul terţului exclus.

6. Principiul raţiunii suficiente şi justificarea susţinerilor.

38
Pe parcursul acestui capitolul, vom explica următoarele idei:

1. Raţionarea ireproşabilă a respectării legilor de inferare.


2. Erorile de raţionare săvârşite spontan sau conştient.
3. Rostul corectitudinii (validităţii) în argumentarea umană.

Drept urmare, vom insista asupra formelor raţionării corecte în psihologie.

Temele discutate pe parcusul acestui capitol sunt repartizate pe paragrafe.

1. Exigenţele raţionării corecte şi rostul lor

Adesea, exigenţele logice sunt numite tradiţional şi în gândirea critică şi logica raţio-
nării „principii logice”, adică sunt elemente fundamentale pe care se întemeiază orice structu-
ră logică, deoarece rolul lor de bază este de a asigura corectitudinea logică a oricărui proces
teoretic. Explicaţia denumirii ar fi tocmai aceea că pe baza lor se asigură evitarea, identifica-
rea, evidenţierea şi înlăturarea sofismelor formale sau informale strecurate voit ori în necunoş-
tinţă de cauză în raţionamente sau în alte activităţi teoretice, care iau forma unor definiţii, de-
scrieri, clasificări, explicaţii, expuneri, susţineri etc. Erorile de raţionare numite şi „sofisme”
se regăsesc în mod obişnuit în demersul teoretic nespecializat la persoane normale din punct
de vedere psihic şi care nu sunt rău intenţionate sau în cazul indivizilor sentimentali, dar sen-
timentele domină uneori absolut raţiunea chiar în situaţia savanţilor, iar în asemenea condiţii
este dificil de presupus că activitatea teoretică a cuiva este într-adevăr ireproşabilă. Trebuie
reţinut că numele de „principiu” dat acestor exigenţe logice de raţionare vine în română din
limba latină sau din limba franceză, iar conform dicţionarului explicativ al limbii române, el
înseamnă element fundamental, lege primordială căreia i se supune orice activitate teoretică
corectă.

2. Principiul identităţii şi semnificaţia lui

Conform acestei exigenţe logice fundamentale, orice cuvânt sau idee trebuie folosite
într-un context determinat numai cu sensul cu care au fost introduse în discuţie. Folosind o
formulare tradiţională se poate susţine că orice idee nu este nici mai mult şi nici mai puţin
39
decât ceea ce ea este de fapt. Mai exact, cu ajutorul unei formule obişnuite, în gândirea critică
din psihologie bazată pe logica argumentării, se poate susţine că expresia:
A =id A
care redă tocmai principiul identităţii. În formula de mai sus, A exprimă o formă logică oare-
care sau înţelesul unei idei, iar semnul „=id” se citeşte „este identic”. Această formulă poate fi
citită şi mai simplu, respectiv, „A este A”, dar cu înţelesul că „A este identic cu el însuşi”.
Prin urmare, cu acest înţeles, citirea formulei de mai sus este perfect justificată pentru
orice fel de activitate teoretică. În multe manuale sau cărţi de logică formală şi chiar în lucrări
de gândire critică mai vechi se consideră că principiul identităţii, indiferent dacă este redat
prin cuvinte sau printr-o formulă, este prea banal pentru a fi luat în discuţie şi poate fi trecut
cu vederea, iar în acest scop se invocă faptul că el este la îndemâna oricui şi este imposibil să
nu fie respectat. Practica argumentării în cele mai diferite domenii arată că lucrurile nu stau
deloc aşa şi că el este greşit înţeles, fapt asupra căruia insistă şi reputaţi savanţi.
Mai precis, sensul utilizării principiului identităţii este acela că fiecare cuvânt scris sau
rostit trebuie gândit şi folosit în discurs ori într-un text cu înţelesul cu care el a fost întrebuin-
ţat iniţial, iar orice schimbare de sens trebuie explicit anunţată. Această exigenţă este impusă
şi de faptul că multe cuvinte din vocabularul uzual au mai multe sensuri, fără ca înţelesul unui
cuvânt sau gest din limba naturală să fie unic, iar pentru detalii a se vedea orice dicţionar ex-
plicativ. În aceste condiţii, ni se cere să îl avertizăm pe interlocutor asupra oricărei schimbări
de înţeles, mai ales dacă modificarea lui nu a fost sesizată sau pricepută de acesta şi dacă cel
care emite cuvintele nu are intenţii de a-l înşela pe interlocutorul său.
În condiţii normale, respectarea cerinţelor principiului identităţii în situaţia unui cu-
vânt este firească în cazul oamenilor educaţi, mai ales dacă ei împrumută şi denumiri din lim-
bajul obişnuit, dar cărora le conferă un înţeles parţial nou. De pildă, unul este înţelesul cuvân-
tului “forţă” în limbajul de toate zilele şi altul este sensul acestui cuvânt în fizica newtoniană
şi mai ales în cea relativistă. Desigur, un om normal psihic şi bine intenţionat are tendinţa de a
conserva înţelesul şi particularităţile cuvintelor şi al ideilor folosite de el pe parcursul expune-
rii sau al argumentării lui, dar nimeni nu este „a toate cunoscător” şi total imun la orice fel de
erori logice.
Din acest motiv, pentru orice termen sau cuvânt utilizat în comunicarea interumană
obişnuită ori într-un text ştiinţific, principiului identităţii stipulează necesitatea ca el să respec-
te restricţia de a-şi conserva pe întreg parcursul acelui context exact înţelesul cu care acesta a
debutat. De multe ori suntem totuşi obligaţi să schimbăm înţelesul unui cuvânt, apelând la
unul din celelalte sensuri ale sale, iar această schimbare, după cum s-a precizat, trebuie imedi-
at precizată. În gândirea critică, principiul identităţii nu trebuie niciodată absolutizat, mai ales
în cazul cuvintelor provenite din limba comună. Este imposibil să consideri că oricărui cuvânt
din vocabularul specific vreunei limbi naturale îi este propriu un înţeles cunoscut vorbitorilor
ei sau că oricărui obiect (material sau ideal) îi aparţine o singură denumire.
Deseori identitatea logică este mai profundă şi nu se referă doar la cuvinte sau denu-
miri. În acest sens, considerăm util să analizăm trei exemple de identitate a unor nume proprii,
adaptate după Willard V. O. Quine (1908-2000), care a făcut numeroase intervenţii filosofice
şi logice asupra discursului omenesc, (printre altele, în renumita sa carte Methods of Logic,
Routledge  Kegan Paul, London UK, 1970). Să luăm deci în considerare trei posibilităţi de
identitate logică, pentru a clarifica accepţiunea ei în gândirea critică din psihologie:

(1). Tudor Arghezi =id Tudor Arghezi


(2). Tudor Arghezi =id Gala Galaction
(3). Tudor Arghezi =id Ion N. Theodorescu

40
Situaţia (1) de aici redă o identitate autentică şi adevărată din perspectivă obişnuită,
dar ea este banală pentru că orice individ normal psihic nu se îndoieşte de faptul că acela care
poartă numele de Tudor Arghezi este în fond chiar persoana poetului şi scriitorului Tudor Ar-
ghezi. Situaţia (2) menţionată este însă falsă şi incorectă, întrucât Tudor Arghezi şi Gala Ga-
laction sunt pseudonime literare a doi scriitori diferiţi. În schimb, situaţia (3) listată mai sus
este şi adevărată şi de-a dreptul utilă. De fapt, este adevărat că scriitorul Tudor Arghezi se nu-
mea în actele lui de identitate sau în Certificatul lui de Botez, Ion N. Theodorescu, dar că el se
numea Tudor Arghezi doar ca pseudonim literar acceptat la Uniunea Scriitorilor, în presă şi de
marele public. În al doilea rând, situaţia (3) este utilă întrucât oricine află din ea că numele
propriu Tudor Arghezi este de fapt pseudonimul literar al persoanei Ion N. Theodorescu şi de-
ci, această situaţie are cert şi valoare informativă.
Identitatea din situaţia (3) nu vizează persoana fizică, ci gândul pe care îl asociem cu
aceste două nume proprii (Tudor Arghezi şi Ion N. Theodorescu). Ea este legată acum direct
de exigenţa logică de raţionare a identităţii, în sensul că pe fondul situaţiei (3) reiese înţelesul
principiului identităţii: el nu vizează construcţiile lingvistice, deoarece aceste două nume pro-
prii sunt diferite ca expresii lingvistice. Valoare informativă a situaţiei (3) este aceea că ea ne
arată despre un scriitor că el era cunoscut publicului printr-un pseudonim literar şi că numele
lui real era de fapt Ion N. Theodorescu.
Principiul identităţii nu trebuie confundat nici cu aplicaţiile lui şi nici nu trebuie redus
la sensurile speciale cu care cuvântul “identitate” este folosit în diferite contexte ştiinţifice sau
comune. În alte cazuri, chiar ştiinţifice, cuvântul “identitate” este utilizat cu alte înţelesuri de-
cât în gândirea critică din psihologie şi în logica argumentării pe care ea se bazează. De exem-
plu, în psihologie se vorbeşte deseori de „identitate socială” sau de „autoidentificare”, iar une-
le afecţiuni psihice sunt numite “defecte de identitate”. Psihanaliza, foloseşte expresia „identi-
tate proiectivă” şi construcţia lingvistică „identitate de gen” pentru a spune că cineva conşti-
entizează propriului său sex.
În algebră, pentru a indica identitatea a două expresii matematice se foloseşte simbolul
egalităţii (=), care trimite la ceva diferit de identitatea logică, aşa cum reiese şi din următorul
tabel în care menţionăm în prima coloană proprietăţile relaţiilor:

Proprietăţile Egalitatea Identitatea


relaţiilor matematică logică
Orice număr este egal Orice idee A este
Reflexivitate
cu el însuşi identică cu ea însăşi
Dacă numărul x este egal Oricare idei A şi B pot
Simetrie
cu y, atunci y este egal cu x să nu fie identice
Dacă x, y şi z sunt numere diferite, Trei idei oarecare A, B şi C
Tranzitivitate dar x este egal cu y şi y cu z, atunci pot să nu fie identice
x este egal cu z

Tocmai în această accepţie, identitatea logică este promovată de gândirea critică din psiholo-
gie bazată pe logica argumentării şi introduce o serie de restricţii fundamentale pentru expli-
care şi raţionare corectă.
După cum reiese şi din acest tabel, în gândirea critică din psihologie bazată pe logica
argumentării identitatea logică nu se confundă cu egalitatea matematică, indiferent de semnul
folosit în oricare domeniu de cercetare. Între identitate logică şi egalitate matematică există o
diferenţă esenţială, iar neglijarea principiului identităţii are ca efect gândirea deficitară în ori-
ce câmp teoretic, nu numai în psihologie. Valoarea practică a restricţiilor impuse de principiu-

41
lui identităţii nu poate fi contestată raţional. Pentru început, iată un exemplu oferit de profeso-
rii medievali de logică, probabil elevilor lor de atunci:

Şoarecele roade hârtia, dar şoarecele este substantiv articulat.


Prin urmare, un substantiv articulat roade hârtia.

Legat de acest aspect neplăcut facem câteva precizări privitoare la valoarea practică a
principiului identităţii. Putem remarca, în primul rând, că premisele inferenţei de mai sus, care
este corectă inclusiv formal, au fost integral adevărate, dar concluzia ei este falsă. Explicaţia
acestei situaţii este aceea că în raţionamentul utilizat ca exemplu de logicienii medievali, a
fost încălcat pe linie de conţinut sau al funcţiei gramaticale tocmai principiul identităţii care a
luat forma unei schimbări de funcţie gramaticală şi de înţeles al cuvântului „şoarece” şi a con-
dus la o concluzie de-a dreptul aberantă, trecând subtil de la numele animalului la funcţia gra-
maticală a acestui cuvânt. Principiul identităţii ne impune să nu confundăm „incluziunea” unei
clase de animale în clasa rozătoarelor cu calitatea de a indica „apartenenţa” unui individ la
clasa respectivă. În acelaşi timp, orice modificare a înţelesului unui cuvânt poate da naştere la
confuzii, la erori (sofisme) logice dacă ea nu este explicită, după cum au arătat şi logicienii
medievali. Respectarea cerinţelor principului identităţii asigură claritatea şi exactitatea indis-
pensabile demersurilor noastre teoretice, dar şi comunicării interumane.

3. Opoziţia contrară şi opoziţia contradictorie

Deseori se poate constata că două construcţii lingvistice sunt opuse prin propoziţiile pe
care le exprimă, întrucât cele două propoziţii nu pot fi simultan, cel puţin, ambele adevărate.
Ca exemplu, să presupunem că cineva susţine că viteza luminii are o limită şi nu poate depăşi
aproximativ 300.000 Km/sec., iar altcineva îl contrazice şi spune că recent s-a probat într-un
accelerator special de sub Alpi (LHC), că ar exista subparticule capabile să dezvolte viteze şi
mai mari de 300.000 Km/sec. Este evident că declaraţiile celor două persoane sunt opuse şi
ele nu pot fi simultan adevărate.
În principiu vorbind, în activitatea teoretică obişnuită sau elevată există enunţuri care
introduc termeni sau propoziţii care se află în unul sau altul din două raporturi de opoziţie.
Astfel, unele enunţuri se află în opoziţie contrară, ceea ce ne obligă să considerăm că cel puţin
una din construcţiile lingvistice nu introduce o propoziţie adevărată, deşi nu este exclus total
să fie ambele propoziţii să fie false şi în condiţiile respective să fie adevărată o altă propoziţie
diferită de cele două iniţiale.
Pe de altă parte, întâlnim deseori varianta ca opoziţia a doi termeni sau a două propozi-
ţii să fie maximă, în sensul că nu există acum niciun fel de intermediar între opuşii iniţiali.
Astfel, cineva poate pretinde că noaptea trecută a plouat, iar opozantul lui susţine că noaptea
trecută a fost senin şi nu a plouat absolut deloc. Este clar că declaraţiile ultimelor două per-
soane nu pot fi nici ambele adevărate şi nici ambele false. Cu alte cuvinte, declaraţiile celor
doi se află în raport de contradicţie, iar acest fel de opoziţie este maximă, întrucât ea nu admi-
te niciun fel de intermediar între cei doi opuşi.

42
4. Principiul necontrarietăţii

Cea de a doua exigenţă logică fundamentală vizează un raport de opoziţie între ter-
meni sau propoziţii şi este cunoscut în logica formală şi sub denumirea de „principiu al non-
contradicţiei”, dar această denumire formală generează o serie de confuzii între două tipuri
diferite de opoziţie logică menţionate anterior: contrarietatea şi contradicţia. De exemplu, aşa
cum s-a spus, două propoziţii contrare nu pot fi împreună simultan adevărate, însă nu este
exclus ca ele să fie simultan false, dar dacă două propoziţii sunt contradictorii acestea nu pot
fi, în exact acelaşi timp, nici ambele adevărate şi nici ambele false, pentru că una din ele este
sigur adevărată.
Propoziţiile contrare sunt de fapt logic-incompatibile, pentru că între două propoziţii
contrare care ar fi simultan false, există de regulă cel puţin o a treia propoziţie opusă, contrară
ambelor propoziţii iniţiale, care ar putea fi singura adevărată. Prin urmare, dacă una din cele
două propoziţii contrare iniţiale este redată simbolic cu p, opusa ei contrară ar putea fi expri-
mată prin p’, iar această exigenţă a necontrarietăţii poate fi exprimată simbolic cu ajutorul
formulei:

4.1. (p & p’)

în care, simbolul „” ce se citeşte „nu sunt adevărate”, şi ne spune clar că cele două propoziţii
contrare, adică p şi p’, nu pot fi simultan adevărate. Această formulă (4.1) nu exclude însă
eventualitatea ca tocmai o altă propoziţie p*, care ar fi contrara ambelor, adică atât a lui p, cât
şi al lui p’, să fie adevărată.
Pentru a înţelege cât mai exact formula 4.1, ar trebui probabil precizat că simbolul „”
reprezintă la nivel general operatorul propoziţional „negaţie”, dar aşezat în faţa parantezei de
aici el se citeşte şi „este fals că ...”. În aceste condiţii, litera p este acum un simbol ce cores-
punde unei anumite propoziţii, iar simbolul p’ redă o altă propoziţie care ar fi contrară celei
exprimate prin intermediul lui p, dar nu este exclus ca ambele să se dovedească false. Prin
urmare, dacă într-un text sau într-o discuţie apar atât p, cât şi p’, se spune că oricare din aceste
două propoziţii contestă ceea ce spune cealaltă şi deci astfel se ştie că ambele propoziţii nu
pot fi adevărate, dar nu este deloc exclus să fie amândouă false. Abaterile de la cerinţele prin-
cipiului necontrarietăţii se produc şi în cazul unor formulări deficitare, cum ar fi şi următorul:

Vă ordon să nu îndepliniţi acest ordin

Asemenea enunţuri aberante încalcă principiului necontrarietăţii şi sunt chiar hazlii,


cum este şi acesta, datorat unui personaj celebru Moş Teacă, creat de Anton Bacalbaşa (1855-
1899), apar uneori şi din neatenţie, sau în urma unor interese sau pasiuni ori în situaţia unor
afecţiuni psihice ale emitentului.
Astfel de enunţuri contrare reprezintă însă şi defecte grave de cunoaştere sau de preci-
pitare (grabă, lipsă de concentrare într-o discuţie) şi sunt adesea un simplu simptom care de-
notă deseori emotivitate, irascibilitate excesivă, angoasă, oboseală accentuată etc. Indiferent
de sursa sau natura lor, astfel de enunţuri construite prin încălcarea conştientă sau inconştientă
a restricţiilor logice impuse de principiul necontrarietăţii trebuie evitate.

43
5. Principiul terţului exclus

Cel de al doilea raport de opoziţie dintre termeni sau propoziţii, cum s-a şi menţionat,
este un raport de contradicţie care însă împarte universul de discurs exclusiv în două părţi care
se exclud reciproc. Termenii ori propoziţiile con-tradictorii se află într-un raport de opoziţie
maximă astfel încât dacă unul din contradictorii vizează una din părţi, celălalt se referă exclu-
siv la orice ceea ce ar fi în afara acestuia.
Prin urmare, în cazul valorilor de adevăr, dacă ar fi autentic unul din ter-menii ori una
propoziţiile contradictorii ar fi adevărată, celălalt termen ar fi ne-autentic sau propoziţia con-
tradictorie ar fi falsă, iar când unul din contradictorii este termen neautentic ori propoziţia dată
este falsă, celălalt termen este autentic, respectiv, cealaltă propoziţie este indubitabil adevăra-
tă. În această situaţie se poate spune că oricare dintre termenii ori propoziţiile contradictorii ar
reprezenta „complementarul celeilalte”. Cu alte cuvinte, ar însemna că din per-spectiva gândi-
rii critice fundamentată pe logica raţionării între o propoziţie şi contradictoria sa nu există de
fapt nici un fel de intermediar. Iată deci că opoziţia contradictorie este o opoziţie logică ma-
ximă şi în consecinţă, pentru a exprima simbolic acest principiu logic, putem recurge la for-
mula:

(2). p V p

în care „p” desemnează orice valoare de adevăr, iar simbolul „V”, care este ales de la latinul
„vel …, vel ..”, indică disjuncţia, iar simbolul „” indică negaţia logică. Într-o situaţie de
acest fel, înţelesul formulei (2) poate fi redat şi cu ajutorul cuvintelor:

Oricare ar fi propoziţie p, sau este adevărată p, sau este adevărată p

Având în vedere cele menţionate mai sus, principiul terţului exclus poate fi redat în
cuvinte şi printr-o altă citire a formulei (2) şi anume:

Oricare ar fi propoziţia p şi contradictoria ei p, nu pot fi ambele


false, întrucât una din ele este sigur adevărată.

Ca atare, având un enunţ declarativ de acest fel, construit corect lingvistic, noi ştim deja că el
poate exprima o propoziţie adevărată sau una falsă, altfel spus, oricare din informaţiile redate
prin p, trebuie socotite ca fiind autentice ori neautentice. Prin urmare, nicio informaţie cogni-
tivă redată de o propoziţie nu poate fi absolut lipsită de orice fel de valoare de adevăr, chiar
dacă ea nu este ştiută.
În aceste condiţii, nu este admisibil să considerăm că informaţia redată de un enunţ de-
clarativ corect lingvistic ar fi undeva dincolo de adevăr ori de fals, adică absolut neutră ca va-
loare de adevăr. Există neîndoielnic şi propoziţii despre care nu ştim pentru moment dacă ele
sunt adevărate sau false, dar această situaţie nu ne interzice să raţionăm pe baza lor, presupu-
nând că ele s-ar putea dovedi cândva fie adevărate, fie false.
Prin urmare, ceea ce trebuie să reţinem este că principiul terţului exclus nu admite ni-
ciun fel de intermediar între opuşii contradictorii şi de aceea el este implicat şi în demonstra-
ţia prin reducere la absurd. Înainte de a încheia discuţia despre raporturile de contradicţie,
trebuie totuşi reţinut că logica argumentării bazată pe gândirea critică ne obligă să distingem
44
clar între două restricţii referitoare la raporturile de opoziţie contradictorie între termeni sau
propoziţii:

(i). Principiul terţului exclus ca exigenţă logică a gândirii critice şi ne permite să ale-
gem între două propoziţii contradictorii, dintre care una este cert adevărată, iar cealaltă este
sigur falsă: tertium non datur;
(ii). Principiul bivalenţei este însă o convenţie formală necesară distincţiei între logici-
le bivalente şi cele polivalente. Mai exact, oricare din logicile bivalente este un demers strict
formal şi admite numai două valori de adevăr, iar logicile polivalente admit mai mult de două
valori de adevăr pentru evaluarea variabilelor, dar este şi ea doar o construcţie formală algo-
ritmice3.

6. Principiul raţiunii suficiente şi justificarea susţinerilor

Această a patra exigenţă logică fundamentală este legată de procesul raţionării umane
autentice şi presupune o justificare corectă a ceea ce susţinem. El ne spune că premisele orică-
rei forme de raţionare deductivă corectă reprezintă „raţiunea suficientă” a concluziei. Această
exigenţă logică a fost avută în vedere neîndoielnic şi de Aristotel, dar a fost prezentată explicit
abia mai târziu de către Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716).
Ea introduce restricţii logice, în care expresia „raţiune suficientă” din denumirea aces-
tui principiu de raţionare înseamnă că premisele inferenţei oferă un temei suficient concluziei
unui argument deductiv. În practica raţionării, calitatea unui temei oferit de pre-mise conclu-
ziei, soluţiei sau explicaţiei, depind de competenţa, de starea psihică a raţionatorului, de since-
ritatea lui, dar şi de faptul că el apelează la raţionamente deductive sau inductive. Reiese că în
practica justificărilor, temeiurile dedicate întemeierii unei concluzii ori explicaţii pot fi de mai
multe feluri. Să presupunem că cineva ar recurge la ideea că:

(1). Mihai Eminescu şi Ion Creangă au fost contemporani

şi pentru a o justifica utilizează propoziţia (2):

(2). Mihai Eminescu şi Ion Creangă au fost prieteni.

Este de la sine înţeles că cei doi scriitori nu putea fi prieteni dacă nu erau contempo-
rani, dar propoziţia (1) este doar un temei necesar nu însă şi suficient pentru a dovedi adevărul
propoziţiei (2). Cu alte cuvinte, propoziţia (1) nu este un temei suficient pentru a putea atesta
indubitabil adevărul lui (2). Pentru a face această explicaţie şi mai clară, să introducem simbo-
lul „p” pentru propoziţia (1) şi simbolul „q” pentru propoziţia (2). În aceste condiţii, relaţia de
la (1) la (2), poate fi exprimată prin formula:

(3). Numai dacă p, atunci q

3
Bieltz, Petre, Logici Polivalente, în volumul: Petre Botezatu, Teodor Dima, Petre Bieltz, Sorin Vieru, Gheorghe
Enescu, Direcţii în Logica Contemporană, 1974, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
45
care de fapt ne spune:

(4). Dacă q, atunci p

În schimb, dacă din perspectiva cerinţelor gândirii critice bazată pe logica argumentă-
rii am inversa lucrurile, adică am utiliza pentru propoziţia (2) simbolul „p” şi am folosi-o ca
temei pentru a justifica cu ajutorul ei propoziţia (1) simbolizată acum prin „q”, putem susţine
corect că „p” într-adevăr justifică corect adevărul lui „q”. Prin urmare, putem susţine de
această dată că formula:

(5). Dacă p, atunci q

este indubitabil adevărată din perspectiva cerinţelor principiului raţiunii suficiente, întrucât
sensul formulei (5) este de fapt acela că propoziţia (2) este un te-mei suficient pentru justifica-
rea propoziţiei (1), deşi ea nu este însă şi un temei necesar pentru a pretinde pe această bază
că propoziţia (2) este cert adevărată. Să luăm acum în considerare acum alte două propoziţii.
Să presupunem de această dată că propoziţia (6) şi anume:

(6). Mihai Eminescu a fost becher

este folosită pentru a justifica cu sprijinul ei propoziţia (7), adică:

(7). Mihai Eminescu a fost celibatar

sau invers, folosim pe (7) pentru a justifica pe (6). Mai exact, indiferent dacă utilizăm variabi-
la „p” pentru propoziţia (6) şi pe „q” pentru a indica propoziţia (7) ori procedăm exact invers,
putem susţine fără teama de a greşi că formularea:

(8). Dacă şi numai dacă p, atunci q

este sigur adevărată. Aceasta înseamnă că oricare din propoziţiile (6) ori (7) este deopotrivă şi
un temei suficient şi totodată un temei necesar pentru cealaltă propoziţie. Faptul are o expli-
caţie oarecum specială. Cuvintele „becher” şi „celibatar” au exact acelaşi înţeles, întrucât am-
bele cuvinte înseamnă „bărbat necăsătorit” şi provin în limba română din limbi diferite: în
timp ce „becher” provine din limba turcă, cuvântul „celibatar” provine în limba română fie
din limba franceză, fie direct din limba latină (pentru detalii a se vedea Dicţionarul Explicativ
al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic „Gold”, Bucureşti, 2009).
În legătură cu principiul raţiunii suficiente trebuie reţinut că singurele temeiuri care
satisfac integral cerinţele impuse de acest principiu sunt numai cele care sunt suficiente, fără a
fi obligatoriu şi necesare sau cele care sunt suficiente şi totodată necesare. Temeiurile numai
suficiente sunt utilizate în multe domenii informale corecte, în timp ce temeiurile suficiente şi
necesare sunt implicate mai ales în ştiinţele formale.
Nu trebuie neglijat totuşi că în diferite situaţii ştiinţifice sau din raţionarea comună şi
mai ales în cele caracteristice dezbaterilor politice, întâlnim deseori argumentări bazate pe
justificări doar necesare şi chiar accidentale pentru a presupune sau pretinde că anumite idei
ar fi sigur adevărate. În cunoaşterea ştiinţifică această situaţie este datorată lipsei de moment a
46
informaţiilor suficiente, iar în raţionarea comună aceste temeiuri sunt invocate datorită com-
petenţelor limitate. În politică şi în reclame primează adesea interesele de moment ale vorbito-
rului legate de promovarea cu orice preţ a unui punct de vedere sau a unui produs.
Prin urmare, nu trebuie neglijate situaţiile negative de felul celor menţionate, ca şi
existenţa unei afecţiuni psihice care face imposibilă o susţinere co-rectă. În această ordine de
idei, menţionăm că niciuna din cele de mai jos despre Liviu Rebreanu nu reprezintă nici pe
departe un temei cât de cât serios pentru cealaltă:

(8). Liviu Rebreanu a tratat într-un roman al său răscoala din 1907
(9). Liviu Rebreanu a fost martor al răscoalei din 1907.

Rezumat
1. Importanţa exigenţelor logice fundamentale.
2. Restricţiile impuse de principiul identităţii.
3. Principiul necontrarietăţii şi compatibilitatea propoziţiilor.
4. Principiului terţului exclus şi bivalenţa.
5. Principiul raţiunii suficiente şi justificarea concluziilor.

Cuvinte importante
1. Exigenţe logice fundamentale.
2. Principii logice.
2. Principiul identităţii.
3. Identitate.
4. Opoziţia logică.
5. Contrarietate
6. Contradicţie.
7. Temeiuri.
8. Justificări corecte.

Exemplu de exerciţii sau probleme

Ilustrare: Să presupunem că cineva susţine că localitatea Deva este capitala judeţului


Hunedoara, iar altcineva pretinde că municipiul Hunedoara este capitala acestui judeţ.

47
Soluţie: Între afirmaţiile celor doi parteneri în discuţia de mai sus, există un
raport de opoziţie, întrucât două oraşe diferite nu pot fi capitala aceluiaşi judeţ. Dincolo de
realitatea geografică şi administrativă efectivă, din perspectiva gândirii critice în psihologie,
raportul de opoziţie dintre susţinerile celor doi este un raport de contrarietate, deoarece capita-
la judeţului menţionat poate fi într-o altă localitate din judeţ. În realitate însă, Deva este capi-
tala judeţului Hunedoara, iar municipiul Hunedoara este o localitate principală de pe teritoriul
acestui judeţ cu titlul de Municipiu.

Exerciţii şi probleme

I. Stabiliţi exigenţele logice fundamentale (principiile logice) care ar putea fi încălcate


în fiecare discuţie de mai jos dintre A şi B:

A: Te rog să-ţi verifici ceasul şi vei constata că am întârziat minim 15 minute.


B: Ceasul îţi merge greşit! Ceasul meu merge perfect şi arată că ai întârziat maxim 15
minute.
A: Copacul care s-a prăbuşit de bătrâneţe nu produce nici un zgomot, întrucât nimeni
n-a auzit zgomotul produs de prăbuşirea lui.
B: Sunetul căderii unui copac bătrân este produs oricum. Prăbuşirea co-pacului produ-
ce vibraţii ale aerului care dau naştere unui sunet, indiferent dacă a fost auzit de cineva sau nu.
A: După cum şti, Dan este un amator, întrucât face parte dintr-o trupă de teatru amator.
B: Greşeşti amarnic! Dan nu este un amator, pentru că el mi-a reparat computerul care
nu mai funcţiona corect.
A: „Holtei” provine în limba română dintr-o limbă slavă şi înseamnă „bărbat necăsăto-
rit”.
B: „Holtei” se foloseşte de obicei în Moldova şi provine din limba poloneză. În româ-
na literară, unui bărbat necăsătorit i se spune „celibatar”, ca în multe zone din ţară.
A: Bucureştiul este capitala României şi numără circa două milioane de locuitori sta-
bili.
B: Sunt de acord că Bucureştiul este capitala României, dar are mai mult de două mili-
oane de locuitori stabili.

II. Stabiliţi diferenţele de înţeles promovate de gândirea critică în psihologie între ur-
mătoarele idei sau principii:

(1). Identitate logică, egalitate matematică şi echivalenţă formală;


(2). Principiul necontrarietăţii şi principiul terţului exclus;
(3). Principiul terţului exclus şi principiul bivalenţei;
(4). Principiul raţiunii suficiente şi cauzalitate

III. Mulţi scriitori folosesc încălcarea exigenţelor logice fundamentale cu scopul de a


produce situaţii comice şi a scoate în evidenţă incultura unor personaje, aşa cum au procedat
la vremea lor A. Bacalbaşa şi I. L. Caragiale. Arătaţi care sunt exigenţele logice nerespectate
în situaţiile de mai jos:

48
(1). - Mâine să iasă jurnalul […] Să dai ordin să-l citească toată compania!
- Da nu ştie toţi carte.
- Ce tot vorbeşti dă carte răcane? […] Carte e jurnalul?
(2). Am fost atacat ziua-n amiaza mare de o ceată de contrabandişti ast’noapte pe la
ora 12.
(3). Nu garantăm de viaţa a o mulţime de trecători ucişi până acum.
(4). - Ce datorii ai tu răcane?
- Eu n-am niciuna, trăiţi don căpitan, dar am auzit că don sergent are mai
multe!
(5). Oricine îşi va permite a face contrabandă fără a aviza pe comandantul postului, va
fi omorât prin împuşcare şi apoi va fi dat judecăţii.
(6). Pichetele care observă că contrabandiştii trec prin puncte pe unde nu sunt văzuţi,
au dreptul să-i împuşte pe loc. (Textele de la (1) la (6) au fost selectate din lucrarea: Anton
Bacalbaşa, Moş Teacă şi Alte Povestiri, Biblioteca pentru Toţi, 1955, Editura pentru Literatu-
ră, Bucureşti)
(7). După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani …
(8). Batem o depeşă la Bucureşti. Trebuie să ai curaj, ca mine! Trebuie s-o iscăleşti, o
dăm anonimă!
(9). Ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic. Ori să nu se revizuias-
că, primesc, dar atunci să se schimbe pe ici pe acolo şi anume, în părţile esenţiale.
(10). Într-o chestiune publică, de la care atârnă viitorul, prezentul şi trecutul ţării!
(Conf. Ion Luca Caragiale, Teatru, 2006, Editura Gramar, Bucureşti)

IV. Arătaţi la ce idei se referă textele de mai jos:

1. Este desigur foarte bine să luăm poziţie într-o anume controversă, dar dacă această
dispută este importantă pentru noi, ne dorim să fim capabili să oferim un suport opiniei noas-
tre. Aici este locul în care intervin argumentele şi ele conţin suportul de care avem nevoie.
Dacă disputa este simplă, de felul celei în care ne întrebăm dacă cheia va deschide sau nu
broasca, argumentul s-ar baza numai pe faptul că putem face o observaţie relevantă sau că
dispunem de o informaţie solidă dintr-o sursă de încredere. Dar, dacă controversa este mai
complicată, asemănătoare celei referitoare la cauza bolii de care suferă ulmul olandez, cerinţa
este cu mult mai mare. Indiferent de problemă, argumentele sunt cele pe care le folosim pen-
tru a o rezolva, uneori împreună cu observaţiile directe şi cu informaţii provenite din surse
demne de încredere. (Brook N. Moore, Richard Parker, Critical Thinking, McGraw-Hill, New
York, 2004)

2. Cuvântul „falacios” derivă din latinul „fallax” („înşelător”, „care induce în eroare”)
şi din verbul „fallere” („a minţi”, „a înşela”, „a amăgi”„a deghiza”, „a simula”). Acest con-
cept este important în viaţa oamenilor, întrucât o mare parte a gândirii umane se amăgeşte
singură dar, în acelaşi timp, îi înșeală şi îi amăgeşte pe ceilalţi. Mintea omenească nu dispune
de un factor natural care s-o îndrume spre adevăr, dar ea nici nu iubeşte în mod natural adevă-
rul. Ceea ce este pe deplin caracteristic minţii umane este faptul că ea se iubeşte pe sine, că
iubeşte tot ce îi serveşte, tot ce o flatează, că iubeşte acel ceva care îi oferă ceea ce îşi doreşte
şi totodată iubeşte orice loveşte şi distruge tot ceea ce ar constitui o „ameninţare” la adresa ei.
Studiul gândirii falacioase poate fi derulat în două feluri diferite. Pe de o parte, el poa-
te fi abordat în maniera tradiţională: se definesc, se explică şi sunt oferite exemple privind
felurile în care pot fi produse argumentele falacioase şi modalităţile prin care se face în aşa fel
încât ni se pare că ele sunt corecte. Pe de altă parte, studiul gândirii falacioase poate fi făcut
într-o manieră aprofundată care presupune raportarea la construirea argumentelor eronate în

49
legătură cu scopul urmărit de autorul lor şi anume, acela de a-şi servi propriile interese şi de a-
şi satisface propriile dorinţe iraţionale. În cazul folosirii primei metode de abordare, cel care
studiază argumentele eronate nu câştigă decât o memorare a denumirilor şi a definiților erori-
lor de raţionare. Curând, respectivele denumiri şi definiţii vor fi uitate. Mintea lui va rămâne
complet neatinsă şi, ca atare, total neschimbată. Dimpotrivă, cea de a doua metodă de aborda-
re a erorilor de raţionare face posibilă o achiziţionare de durată a capacităţii de înţelegere a
felului în care mintea lui, dar şi mintea celorlalţi, foloseşte argumente incorecte, apelează la
„înşelăciuni” sau „minciuni” intelectuale pentru a atinge anumite deziderate. Mintea umană
este o minunată mulţime de structuri şi sisteme: ea este centrul şi sursa acţiunilor noastre. Ea
este aceea care ne dă o identitate unică. Ea ne creează o imagine asupra lumii. Experienţa
noastră bogată se naşte din interacţiunea ei cu lumea. Cu ajutorul ei gândim. Cu ajutorul ei
simţim. Cu ajutorul ei dorim. Cu ajutorul ei pătrundem adevărul şi eliminăm erorile. Cu spri-
jinul ei ajungem la intuiţii şi tot ea fabrică prejudecăţile. Ea este aceea ce ne face să credem cu
uşurinţă că ceva este fals şi că altceva este adevărat.
Mintea umană dispune de puterea de a realiza frumuseţea unui compor-tament corect,
dar şi de aceea de a dovedi că altceva este flagrant imoral. Cu ajutorul ei putem iubi sau urî.
Ea este aceea care ne face buni sau cruzi. Ea ne permite să avansăm să avansăm pe linia cu-
noaşterii sau pe cea a erorilor. Ea ne face să fim îngăduitori intelectual sau intelectual aro-
ganţi. Ea poate fi empatică sau închistată. Poate fi deschisă sau închisă. Mintea umană are
puterea de a atinge o stare de permanentă extindere a cunoaşterii sau pe aceea de a ne prăbuşi
într-o îngustă ignoranţă. Mintea umană ne face să oferim abilităţi celor care ne privesc cu în-
credere, ori dimpotrivă, să insultăm inocenţa şi nobleţea lor printr-o totală lipsă de interes sau
prin cruzime. (Richard Paul, Linda Elder, The Art of Mental Thrickery, The Foundation for
Critical Thinking, Dillon Beach, California, USA, 2006)

3. Există nu puţine situaţii în care eludarea exigenţelor logice în raţionare ia şi o altă


formă. Astfel, se întâmplă adesea, în controverse de pildă, ca unul dintre parteneri să folo-
sească premise inacceptabile pentru interlocutorul său, cu toate că acele premise sunt relevan-
te pentru concluzia pe care urmează să o justifice. Din perspectiva logicii şi a gândirii critice,
această inacceptabilitate a premiselor este una din sursele principale ale erorilor de raţionare,
ale sofisme lor. (Lewis Vaughn)
O asemenea situaţie corespunde în mare parte celei sesizate de teoria modelelor men-
tale avansată de psihologia cognitivă, care afirmă că cea mai im-portantă categorie a erorilor
de raţionare şi-ar afla cauza în faptul că modelele mentale pe care se fundamentează premisele
argumentului nu sunt singurele modele mentale posibile pentru acele premise. (Ph. N. John-
son-Laird)

4. Noi, oamenii, suntem suficient de inteligenţi pentru a trimite nave cosmice dincolo
de graniţele Sistemului Solar, pentru a combina material genetic cu ajutorul căruia modificăm
diferite varietăţi de viaţă, pentru a construi maşini care îi scot din joc pe marii maeştri ai şahu-
lui, dar, cu toate acestea, comitem frecvent erori logice. În ciuda impresionantelor realizări ale
intelectului uman, oricine se confruntă adesea cu exemple de raţionare greşită, cu erori, cu o
judecare deficitară. Într-un recent sondaj Gallup, 18% din cei chestionaţi credeau că Soarele
se roteşte în jurul Pământului. Unul din colegii noştri a descoperit că peste o jumătate din stu-
denţii săi cred că primul om care a păşit pe Lună a fost Lance Armstrong.
În timp ce scriam aceste rânduri, a apărut în ziar o istorioară despre o oarecare Robyn
Rouse (din Columbus, Ohio), care a plătit 25$ pentru o pereche de lentile de contact verzi,
procurate dintr-un magazin de legume şi fructe, pentru a le asorta pantofilor ei de sport. Nu
mai târziu decât în dimineaţa următoare a constatat că suferă de o serioasă infecţie oculară ca-
re evoluează rapid. Avem tot dreptul să pariem, cu mari şanse de câştig, că oricare dintre noi
ia din timp în timp astfel de hotărâri, decizii lipsite de informaţii, deficitar gândite, altfel spus,
50
greşite. Ocazional, astfel de decizii sunt dezastruoase. Acum, Robyn are nevoie de transplant
de cornee şi de un an de tratament costisitor pentru a-şi salva vederea. (Brook N. Moore, Ri-
chard Parker, Critical Thinking, McGraw-Hill, New York, USA, 2004)

5. Operaţiile mentale au un caracter ideal, nonsubstanţial şi se caracterizează printr-o


serie de proprietăţi specifice, precum: reversibilitatea, reflexivitatea, simetria, asociativitatea,
tranzitivitatea ş.a. […] Reflexivitatea este transformare identică, de raportare a unui obiect la
el însuşi, care se exprimă simbolic prin relaţia A  A (A este identic cu A). Valoarea cognitivă
a acestei proprietăţi rezidă în conservarea identităţii obiectului în pofida unor fluctuaţii situa-
ţional-accidentale ale unor caracteristici nemijlocit perceptibile. […] A avea identitate în-
seamnă, în mod practic, a fi cineva, a ocupa o anumită poziţie în contextul social, a juca un
anumit rol, a dispune de un anumit statut. (Mihai Golu, Bazele Psihologiei Generale, Editura
Universitară, Bucureşti, 2002)

6. Doctrina lipsei de sens a contradicţiei are consecinţe metodologice care o fac impo-
sibilă, în principiu, chiar pentru a imagina o probă cu privire la ceea ce are sens şi ceea ce este
lipsit de sens. Ne-ar fi totdeauna imposibil să stabilim exact dacă un şir de semne (cuvinte,
formule etc.) are nu înţeles pentru noi şi, cu atât mai mult, pentru alţii. (Willard V. Orman
Quine, From a Logical Point of View, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts,
USA, 1961)

7. Principiul terţului exclus a fost contestat pe baza faptului că ar exista şi o altă posi-
bilitate pe lângă adevărul sau falsitatea unei propoziţii. Astfel, se pretinde că nu este necesar
ca una din următoarele propoziţii să fie adevărată: El este mai vârstnic decât fratele său şi El
este mai tânăr decât fratele său, întrucât există posibilitatea ca El să fie de aceeaşi vârstă cu
fratele său. Această obiecţie însă confundă contrarietatea propoziţiilor cu contradicţia lor.
Contradictoria pro-poziţiei El este mai în vârstă decât fratele său nu este propoziţia El este
mai tânăr decât fratele său, ci propoziţia El nu este mai în vârstă decât fratele său. Principiul
terţului exclus se aplică la această pereche de propoziţii contradictorii. (Morris R. Cohen,
Ernst Nagel, An Introduction to Logic and Scientific Method, Routledge&Kegan Paul, Lon-
don, 1964)

8. Principiul raţiunii suficiente, aplicat consecvent, ne recomandă, pe de o parte, să nu


acceptăm ca adevăruri aserţiuni nedemonstrate, şi pe de altă parte, să acceptăm propoziţiile
demonstrate, acelea pentru care ni se oferă temeiuri suficiente. Aceste două reguli, alături de
altele, caracterizează spiritul ştiinţific, încrederea în cunoaşterea ştiinţifică. A accepta ca ade-
vărate idei nedemonstrate (misticism, iraţionalism) sau a ne îndoi de ceea ce este dovedit
(scepticism, agnosticism), constituie încălcări ale principiului raţiunii suficiente izvorâte din
atitudini retrograde.
K. Ajdukiewicz crede că acest principiu este identic cu exigenţa gândirii critice: să nu
acordăm încrederea noastră cu uşurinţă oricăror păreri, ci să cre-dem numai ceea ce este înte-
meiat suficient. Cerinţa gândirii critice se opune oricărui fel de dogmatism, adică acceptării
necontrolate a aserţiunilor. Întemeierea propoziţiilor se realizează nu numai indirect, cu ajuto-
rul deducţiilor din alte pro-poziţii, ci şi pe cale directă, din experienţa externă sau internă. Ne
putem sprijini nu numai pe experienţa noastră, ci vom exploata şi experienţa altora, dacă este
însoţită de garanţii ştiinţifice (este opera unui specialist, care nu urmăreşte să ne înşele). Aj-
dukiewicz ne atrage atenţia asupra primejdiei pe care o include puterea sugestivă a cuvintelor
şi a persoanelor. Anumiţi termeni străini, repetarea cuvintelor cheie, autoritatea sau siguranţa
de sine a unor personalităţi sau a unor prieteni pot influenţa judecata noastră fără să ne dăm
sea-ma, ca şi dorinţele noastre intime, mărturisite sau tăinuite. Împotriva acestor capcane ne
fortifică deprinderea de a reclama dovezi suficiente pentru oricare informaţie. (Petre Botezatu,
51
Introducere în Logică vol. 1, Editura Graphix, Iaşi, 1994)

9. Principiul terţului exclus a fost obiectul multor critici pe baza faptului că ar conduce
la „orientarea bivalentă” care obligă obiectele din univers să fie „albe sau negre” şi care ob-
strucţionează realizarea de compromisuri, în ciuda existenţei reale unei gradaţiei absolute,
care ar fi caracteristică vieţii şi gândirii umane. La rândul său, această obiecţie se naşte dintr-o
greşită înţelegere. Desigur, declaraţiile „Acesta este alb” şi „Acesta este negru” – în care
„Acesta” se referă la acelaşi obiect – nu pot fi împreună adevărate. Dar, cu toate că aceste
declaraţii nu pot fi ambele adevărate, ele pot fi amândouă false. „Acesta” poate să nu fie nici
„negru” şi nici „alb”; cele două declaraţii sunt contrare, nu contradictorii. Contradictoria de-
claraţiei „Acesta este alb” este declaraţia „Acesta nu este alb” (cu condiţia ca „alb” să fie fo-
losit în exact acelaşi sens în ambele declaraţii) şi una din ele este cu necesitate adevărată, iar
cealaltă falsă. Principiul terţului exclus este inevitabil.
Tuturor celor trei „legi de gândire” (identitatea, non-contradicţia şi terţul exclus, n.n.)
nu li se poate reproşa nimic atât timp cât ele sunt aplicate la enunţuri care conţin expresii ne-
ambigui, neeliptice şi termeni precişi. Ele nu au doar statutul onorific ce le-a fost atribuit de
unii filosofi, dar sunt neîndoielnic adevărate. (Irving M. Copi, Carl Cohen, Introduction to Lo-
gic. 11th ed., Pearson Education Inc., New Jersey, USA, 2002)

52
V. STRUCTURA LIMBAJULUI

1. Viaţa ideală a omului şi limbajul.

2. Limbajul uman ca ansamblu de semne.

3. Structura semnului şi componentele sale.

3.1. Substratul material al semnului.

3.2. Informaţia redată de substratul material al semnului.

3.3. Regula de semnificaţie a semnului.

3.4. Reguli de semnificaţie implicite sau explicite

4. Simptomul stării de fapt şi substratul material al semnului.

53
Principalele aspecte discutate pe parcursul acestui capitol sunt legate de ideile:
1. Gândire, sensibilitate şi limbaj.
2. Limbajul ca ansamblu semne verbale sau neverbale
3. Rolul celor trei părţi din care este alcătuit un semn.
4. Distincţia dintre semn şi simptomul stării de fapt.

Drept urmare, în continuare vor fi discutate o serie de idei importante prin care
omul se distinge de alte fiinţe terestre.

Discutarea acestor aspecte va fi făcută în paragrafele de mai jos.

1. Viaţa ideală a omului şi limbajul

Gândirea oricărui om şi sensibilitatea lui, indiferent de aptitudinile sale, se produc şi se


exteriorizează totdeauna printr-un tip oarecare de limbaj. Ideile şi sentimentele noastre nu pot
fi trăite decât prin cuvinte gândite sau sentimente simţite şi nici nu pot fi exteriorizate şi co-
municate altcuiva altfel decât printr-o limbă naţională sau prin gesturi. În aceste condiţii, pro-
dusele noastre ideale pot fi înţelese ori conştientizate de un eventual interlocutor numai printr-
o formă a limbajului.
Oricare ar fi limbajul utilizat, el are o autonomie faţă de gândurile şi stările afective
materializate şi exprimate cu ajutorul lui, întrucât producerea ideilor şi a simţirilor dispune de
o relativă independenţă în raport cu limbajul, în sensul că producerea sau exteriorizarea sen-
timentelor ori a ideilor are loc exclusiv printr-o autentică varietate de limbaje verbale sau ne-
verbale. Ca atare, se impune un răspuns la întrebarea: Ce este limbajul?

Limbajul este un sistem de semne şi de reguli privind combinarea


şi folosirea lor pentru exprimarea ideilor şi stărilor sufleteşti proprii

Această definiţie generală a limbajului este corectă şi întrutotul admisibilă deoarece ea


ne permite evitarea controverselor datorate majoritar perspectivelor diferite asupra limbajului

54
(lingvistice, filosofice, psihologice etc.) şi permite interpretarea corectă a raporturilor dintre
limbaj şi alte produse ale minţii sau subiectivităţii noastre4. La nivel general, limbajul uman
este compus din două părţi:

Vocabularul şi gramatica limbii

Vocabularul limbajului este format din cuvintele sau gesturile, modificările de mimică etc.,
specifice limbii, iar gramatica lui este formată din regulile de combinare sub formă de enun-
ţuri a cuvintelor şi a semnelor neverbale ale limbii respective, dar cu acest prilej precizăm că
gramatica oricărei limbi naturale este studiată prioritar de filologii specializaţi în domeniu. Ca
atare, gândirea critică bazată în general pe logica argumentării pe care o avem în vedere aici,
analizează exclusiv elementele vocabularului, gândit ca mulţime de cuvinte şi de semne ne-
verbale prin care omul îşi manifestă sentimentele, gândurile sau intenţiile lui şi care alcătuiesc
limbajul fiecărui om normal, indiferent dacă el ar fi un individ cu educaţie avansată sau un
individ mediocru.

2. Limbajul uman ca ansamblu de semne

Precizăm că discutând despre limbajul uman analizăm cuvintele şi expresiile autono-


me de felul celor listate într-un dicţionar explicativ al unei limbi naturale şi gesturile, care în
cele ce urmează vor fi numite „semne verbale”. Pe lângă cuvinte şi expresii verbale care au
rolul de denumiri, din limba naturală mai fac parte şi „semnele neverbale” proprii oamenilor
care o folosesc şi care pot prin gesturi, mimică, lumini colorate, sunete produse cu aparatul
fonator al individului ori cu sirene, fluiere, claxoane, cu amplasări sau mişcări de steguleţe
etc. menite să transmită un mesaj. După cum se ştie, utilizatorii oricărei limbi naturale folo-
sesc atât cuvinte, cât şi gesturi, mimică şi alte semne neverbale.
În aceste condiţii, vom spune că toate elementele unui limbajul natural sunt simple
semne, fără a mai specifica de fiecare dată dacă este vorba de cuvinte sau semne neverbale.
Precizăm cu acest prilej că în alte contexte, cuvântul „semn” este utilizat şi cu alte înţelesuri,
dar în calitate de componentă a limbii umane, altfel spus ca expresie lingvistică, orice semn
este alcătuit din trei părţi.

3. Structura semnului şi componentele sale

Indiferent de tipul de limbaj verbal ori neverbal, orice semn are în alcătuirea sa trei
elemente din care el este inevitabil compus:

Substratul material, Sensul, Regula de semnificaţie

4
Precizăm că discuţia despre limbaj este făcută după lucrarea: Ziembinski, Zbigniew, Ziemba, Zdislaw, Practical
Logic, Warszawa, Poland, Dordrecht, Holland, Boston, USA, 1974
55
Astfel, primul element care intră în alcătuirea semnului este substratul lui material, ca-
re constă dintr-un fenomen material accesibil simţurilor şi este utilizat de emitorul semnului
pentru a exterioriza cu ajutorul lui un înţeles (o idee sau o stare afectivă) şi pentru a-l comuni-
ca altcuiva. Cel de al doilea component al semnului este tocmai ideea sau starea afectivă pe
care emitorul o leagă de substratul material şi care constituie sensul semnului. În sfârşit, în
componenţa oricărui semn intră şi regula de semnificaţie, care este caracteristică oricărui
semn verbal sau neverbal şi este prevăzută ca o obligaţie în dicţionarul explicativ al limbii
căreia îi aparţine semnul. Regula de semnificaţie este tacită în cazul limbajului obişnuit şi ea
ne cere ca un anumit înţeles (sens) al semnului să fie legat de substratul lui material.
Aceste trei componente sunt definitorii din alcătuirea unui semn şi se regăsesc cu ne-
cesitate în componenţa fiecăruia, indiferent dacă limbajul este verbal sau neverbal şi este tot-
odată un criteriu de bază pentru clasificarea semnelor, a vocabularelor şi a limbilor, motiv
pentru care le vom analiza distinct. Primul dintre acestea este relativ uşor de sesizat şi constă
din:

3.1. Substratul material al semnului

Substratul material al semnului este produs intenţionat de autorul acestuia în calitate


de suport fizic al mesajului său în aşa fel încât semnul să fie accesibil în principiu simţurilor
unui ipotetic interlocutor. În acelaşi timp, substratul material al semnului îi creează interlocu-
torului posibilitatea de a percepe senzorial ideea sau starea afectivă care i-a fost comunicată
cu ajutorul suportului material, deoarece în absenţa acestui suport material gândurile sau stări-
le afective nu pot fi nici comunicate altcuiva şi nici conştientizate de acesta.
În aceste condiţii, substratul material al oricărui semn, care coincide cu un cuvânt spus
sau scris, dintr-un gest, o mimică, un indiciu oricum sensibil etc., este o componentă indispen-
sabilă a semnului. Prin calitatea de substrat material al semnului ca parte necesară a limbajului
verbal sau neverbal, el face din expresia lingvistică a unei idei ori a unui sentiment un feno-
men accesibil unuia din simţurile omeneşti. De reţinut că în cazul limbajului interior (gândit,
doar) substratul material al semnelor este desigur numai imaginat. Iată câteva exemple de sub-
strat material al unui semn şi consemnăm principalele lui forme:
(a). Substratul material al semnelor verbale constă din litere scrise sau sunete articula-
te perceptibile care corespund fiecărei litere scrise. De reţinut că în cazul nevăzătorilor, sub-
stratul material al semnelor scrise revine altor forme sensibile, cum este limbajul Braille, de
regulă, tactile.
(b). Substratul material al semnelor neverbale ia forma gesturilor, sunetelor, luminilor,
desenelor de pe panouri, steguleţelor fixe ori mobile etc., dar toate după anumite reguli şi ac-
cesibile tot senzorial.
Substratul material al unui semn este însă total diferit de simptomul unei stări de fapt
cu care adesea este tot de natură materială ori subiectivă şi poate fi confundat ca redând un
semn, datorită faptului că şi ultimul ne poate trezi un gând sau o reacţie şi poate fi perceput cu
ajutorul simţurilor. Mai exact, simptomul stării de fapt este un fenomen fizic sau psihic evi-
dent, iar uneori nici nu este perceptibil direct sau chiar sesizabil (detectabil), dar el nu este
niciodată o componentă a limbajului. Explicaţia acestui fapt este aceea că simptomul poate fi
efectul unor cauze specifice fenomenelor fizice ori psihice care nu implică voinţa şi intenţio-
nalitatea umană de a comunica. Iată câteva exemple de simptom:
(i) Creşterea anormală a temperaturii; (ii) Revenirea rândunelelor; (iii) Teama de avi-
on; (iv) Amnezia; (v) Lipsa de orientare în spaţiu sau timp; (vi) Oboseala; (vii) Agresivitatea
fizică sau de limbaj; (viii) Agorafobia; (ix) Lătratul câinelui, şi altele de acelaşi fel.

56
De pildă, în calitatea lui de efect al uneia sau a mai multor cauze, simptomul unei stări
de fapt se produce de la sine în mod natural, în accepţiunea că face parte dintr-o relaţie cauza-
lă şi, sub acest aspect, este total independent de voinţa şi de intenţia subiectului de a comunica
a face ceva. Repetarea relativ frecventă a evenimentelor naturale, totdeauna când sunt înde-
plinite anumite condiţii, favorizează confuzia dintre simptomul stării de fapt şi substratul ma-
terial al semnului, adică dintre un fenomen posibil material care apare determinat o cauză in-
dependentă de voinţa unei persoane şi un altul tot material care este instrument uman de co-
municare.

3.2. Informaţia redată de semn

În calitatea sa de semn verbal sau neverbal, orice semn participă la constituirea unei
limbi naturale sau artificiale numai dacă el are un sens (un înţeles), adică dacă exprimă o in-
formaţie pentru cunoscătorii acelei limbi. Se poate susţine deci că sensul unui semn este com-
ponentă indispensabilă a acestuia, chiar dacă algoritmiştii declară că ei operează cu simboluri
şi formule ca simple forme grafice.
Înţelesul unei construcţii lingvistice (al unui semn) coincide cu o idee ori o stare afec-
tivă asociată substratului material, care s-au născut în mintea celui ce a produs substratul ma-
terial al semnului şi în principiu îi corespunde doar acestuia. De regulă, semnele sunt comuni-
cate altcuiva cu ajutorul substratului material al semnului. Se poate spune că acela care a înţe-
les ideea sau starea afectivă care au fost asociate substratului material şi i-au fost transmise,
le-a perceput tot, numai dacă a perceput substratului material cu ajutorul căruia ele i-au fost
comunicate. De aici reiese că sensul este componentă necesară a semnului, întrucât în lipsa lui
nu avem nici semn şi nici limbaj. De exemplu, putem produce aşa numite construcţii lingvis-
tice asemănătoare celor obişnuite, dar dacă ele sunt total lipsite de sens nu comunică absolut
nimic. De pildă „construcţia lingvistică” de mai jos:

Piroţii carulează elatic

care este cumva specifică gramaticii limbii române, întrucât are subiect gramatical (piroţii) şi
s-ar putea spune că în alcătuirea ei apare şi un predicat gramatical (carulează) sau chiar că în
ea s-ar afla şi un complement gramatical (elatic). Cu toate acestea ea este totuşi o construcţie
lingvistică bizară pentru că ea nu are nici un fel de înţeles pentru orice cunoscător al limbii ro-
mâne sau al altei limbi şi astfel se explică de ce ea nu aparţine limbii obişnuite.
Altfel spus, deşi seamănă destul de bine cu aşa ceva, „enunţul declarativ” de mai sus
nu aparţine nici unei limbi cunoscute, indiferent dacă aceasta ar fi naturală sau artificială, iar
această concluzie este impusă cu deplină necesitate de imposibilitatea de a-i asocia orice fel
de înţeles substratului material care aici ar fi un presupus enunţ declarativ. Ca atare, sensul
atribuit unui semn îi conferă acestuia calitatea de a fi numele unui lucru material sau ideal
(obiect, proprietate, relaţie etc.), care ar fi denotatul (referentul) acelui nume.
Mai ales, în cazul limbajului natural, între nume şi denotat nu există o relaţie de felul
„un singur semn – un singur denotat”. Dacă se modifică sensul semnului, se schimbă obliga-
toriu şi denotatul său, chiar dacă în această situaţie substratul său material nu s-a schimbat de-
loc. Prin urmare, identificarea corectă a sensului şi înţelegerea exactă a unui semn este vitală:

3.3. Regula de semnificaţie a semnului

57
Cea de a treia componentă a unui semn, regula lui de semnificaţie, face din acesta un
cuvânt sau un semn neverbal propriu unei limbi, altfel spus semnul unei limbi naturale sau
simbolul unui limbaj formal. Regula de semnificaţie care este proprie oricărui cuvânt sau ex-
presii a unei limb naturale este deseori tacită în scrierea sau vorbirea curentă, dar ea are tot-
deauna forma unei prevederi (norme) care ne obligă să acordăm un anumit înţeles substratului
material emis sau recepţionat de noi. În această accepţie, descoperirea regulii de semnificaţie
a oricărui semn este un instrument necesar pentru a descoperi înţelesului (sensului) exact al
acelui semn. Orice limbaj, artificial ori natural, devine practic inutilizabil dacă nu putem iden-
tifica sau nu putem specifica regulile lui de semnificaţie.
În situaţia unei limbi naturale, iar un caz este şi limba română, semnul specific ei este
folosit incorect ori limba îşi pierde calitatea ei de a mai fi un instrument de comunicare în ab-
senţa regulii de semnificaţie specifică. Trebuie să reţinem totuşi că pe parcursul istoriei deve-
nirii sale, adică după de felul în care semnele şi regulile de semnificaţie specifice lor s-au ivit
şi sunt folosite, există două feluri de reguli de semnificaţie între care trebuie să distingem:

3.4. Reguli de semnificaţie implicite sau explicite

Regulile de semnificaţie implicite sunt specifice limbilor naţionale şi ele s-au sedimen-
tat asemenea tradiţiilor, obiceiurilor, cutumelor comunităţii care foloseşte limba în cauză ca
limbă maternă. Regulile de semnificaţie de acest fel nu sunt însă conştientizate de fiecare dată
când cunoscătorii limbii materne o utilizează pentru a comunica, iar în caz contrar ele devin
clare prin intermediul dicţionarelor explicative specifice acelei limbi. În schimb, regulile de
semnificaţie explicite sunt specifice de regulă limbajelor artificiale şi ele trebuie neapărat ştiu-
te precis şi chiar conştientizate de fiecare dată când este folosit acel limbaj artificial.
Prin urmare, prin intermediul substratului material al semnului, cuvântul sau simbolul
este un fenomen perceptibil, produs de o persoană în calitate de construcţie lingvistică. În ace-
ste condiţii, substratul material al semnului poartă o informaţie, adică are drept sens un gând
sau o stare afectivă născută sau mimată în mintea cuiva sau trăite de cel care a produs substra-
tul material sau de cel care a perceput (a sesizat) acel substrat material. Legătura dintre sub-
stratul material (fenomen material perceptibil) şi înţelesul semnului (fenomen subiectiv) pre-
supune cel puţin o regulă de semnificaţie. Pe baza acestor precizări poate fi construită urmă-
toarea caracterizare a semnului:

Semnul este fenomen perceptibil de care este legat un


înţeles în conformitate cu cel puţin o regulă de semnificaţie

De reţinut că numai întrunind aceste proprietăţi se poate vorbi de limbaj natural ca in-
strument de naştere a ideilor şi de comunicare sau exteriorizare a lor sau a vieţii subiective sau
de limbaj artificial utilizat într-un domeniu sau altul al ştiinţei sau al vieţii obişnuite. Indife-
rent de forma sa, complex de cuvinte ori semne neverbale. În calitate de element fundamental
al limbajului natural, semnul este alcătuit obligatoriu din dintr-un fenomen fizic perceptibil la
care se adaugă un fenomen de conştiinţă sesizabil numai dacă este cunoscută regla de semni-
ficaţie a semnului, prin intermediul căreia cel care a emis semnul a legat înţelesul semnului de
substratul material al acestuia. Dincolo de semnele obişnuite, fiecărui popor îi sunt specifice
anumite expresii, care exprimă prin cuvinte sau gesturi anumite idei ori sentimente.

58
4. Simptomul stării de fapt şi substratul material al semnului

Substratul material al unui semn şi simptomul unei stări coincid cu expresii lingvistice
care sunt de fapt denumiri pentru fenomene absolut diferite. În această accepţie, simptomul
face parte dintr-o relaţie cauzală, deseori independentă de voinţa umană, iar substratul materi-
al al semnului participă la alcătuirea unui semn, are o anumită intenţionalitate şi face parte din
limbajul uman în calitate de instrument de comunicare. Fenomenele care au statutul de simp-
tom al unei stări de fapt şi sunt totdeauna exclusiv în ordinea lucrurilor, iar producerea lor este
totdeauna naturală şi de-a dreptul independentă de ideea de comunica ceva, adică simptomele
nu sunt generate de intenţia subiectivă a unei persoane psihic normale sau de conştiinţa ei, fo-
losite pentru a da naştere unui sentiment sau unei idei care ar putea fi comunicate unui even-
tual interlocutor. Mai exact, iată câteva exemple de cauze care produc în calitate de efecte
diferite simptomuri. De pildă, declinul capacităţii de reamintire este efectul unei amenzii,
creşterea temperaturii este efectul unei infecţii, revenirea rândunelelor primăvara este efectul
încălzirii vremii ş. a. m. d.
De aici reiese că în situaţiile în care o persoană a fost implicată în producerea unui
simptom, aceasta nu a făcut-o cu scopul de a comunica o informaţie cuiva, ci doar a produs un
fenomen sesizabil senzorial ca efect al unei cauze. Deseori, asemenea fenomene sunt incorect
numite „semn”, fără ca ele să fie o componentă a limbajului. Simptomul poate să fie de fapt
efectul unei idei sau al unei stări afectivă şi poate fi chiar o cauză care determină absolut in-
dependent de voinţa sau intenţionalitatea noastră un alt fenomen.

Rezumat

1. Gândurile şi simţirile omului se exprimă prin intermediul unei forme de limbaj inte-
rior sau exterior.
2. Limbajul uman este un ansamblu de cuvinte tacite sau rostite şi de semne neverbale,
prin care el îşi exprimă gândurile ori simţirile.
3. În diferitele sale activităţi, omul foloseşte cuvinte şi semne neverbale care reprezintă
vocabularul lui, pe care le combină în conformitate cu regulile gramaticale.
4. Oamenii obişnuiţi şi savanţii se confruntă cu diferite simptomuri, pe care le exprimă
prin construcţii verbale şi nu fac parte din vocabularul lui.

59
Cuvinte importante

1. Gândirea şi sensibilitatea umană.


2. Cuvinte exprimate.
3. Cuvinte tacite.
4. Vocabular.
5. Gramatică.
6. Semn.
7. Substrat material.
8. Sens (Înţeles).
9. Regulă de semnificaţie.
10. Regulă explicită.
11. Regulă tacită.
12. Simptomul ca efect al cauzei.
13. Semn şi simptom

Exemplu
Problemă: Arătaţi care este răspunsul corect la întrebarea: „Care este structura limba-
jului?”

Soluţie: Limba este un fenomen exclusiv omenesc alcătuit din cuvinte şi din
semne neverbale
utilizate în intercomunicare, numite în general „semne”. Semnul este compus din trei elemen-
te:
(1) Substratul material al semnului, care este accesibil unuia din simţurile omului;
(2) Sensul sau înţelesul semnului, care este un fenomen subiectiv ataşat substratului
material al semnului şi este surprins mental;
(3) Regula de semnificaţie prin care sensul este ataşat de substratul material. Exemple
de cuvinte şi expresii sunt redate explicit în dicţionarul explicativ.
Obs. În situaţia nevăzătorilor, substratul material al semnelor este sesizat de ei prin in-
termediul atingerii senzoriale.

Exerciţii şi probleme

I. Explicaţi care este răspunsul corect la următoarele întrebări:

(1). Ciripitul păsărilor este o formă specială de limbaj?


(2). Fumul este un semn al focului?
(3). Oare spusele lui sunt incredibile?

60
(4). Priveşte, nu-i aşa că apusul Soarelui este încântător?
(5). Există forme de limbaj uman care nu exprimă un gând?
(6). Există un fel limbaj uman care nu exprimă sentimente?
(7). Există diferite feluri de semne neverbale?
(8). Există oare o diferenţă între semn şi simptom?
(9). Creşterea anormală a temperaturii este un semn al gripei?
(10). Prezenţa numărului mare de ciori este un semn că aici s-a întâmplat ceva?

II. Arătaţi dacă următoarele construcţii lingvistice exprimă sau nu propoziţii adevărate:

(1). Febra bolnavului de gripă este un semn că persoana nu se simte bine.


(2). Unor sentimente nu le corespunde o formă lingvistică de exprimare.
(3). Gesturile lui disperate ne semnifică faptul că este în pericol.
(4). Mimica nu are nici un rol în comunicarea de idei abstracte.
(5). Sentimentele sunt trăite dar nu sunt exprimate prin limbaj.
(6). Între gramatica şi vocabularul unei limbi nu există nici un raport.
(7). Orice semn este parte a unei propoziţii autentice.
(8) Există semne ale limbajului lipsite de referent.
(9) Regulile de semnificaţie nu sunt proprii oricărui cuvânt.
(10) Există un sigur fel de reguli de semnificaţie,
(11) Regulile de semnificaţie sunt de mai multe feluri.
(12) Nu există o definiţie a semnului ca parte a limbajului.
(13) Limbajul conţine semne lipsite de înţeles.
(14) În definiţia semnului intră mai multe elemente

III. Precizaţi dacă enunţurile următoare redau un semn sau un simptom?

(1). Sosirea rândunelelor primăvara.


(2). Aplauzele spectatorilor la un spectacol.
(3). Chemarea copilului de afară ca să-şi facă lecţiile.
(4). Expresia feţei sale arată că este îngrijorat.
(6). Indicarea unei cărţi aflată pe rândul de sus.
(7). Strigătul cuiva care s-a tăiat la deget.
(8). Pietrele rotunjite de pe acest versant făcute de un gheţar prin topire şi alunecare.

IV. Analizaţi textele de mai jos şi prezentaţi ideile susţinute în fiecare din ele:

1. Limba este instrumentul prin care ne comunicăm gândurile. Mai mult, este univer-
sal: fiecare societate umană posedă un limbaj şi fiecare fiinţă umană dotată cu inteligenţă
normală învaţă propria limbă maternă pe care o foloseşte fără efort. Dată fiind naturaleţea sa,
se pare că limba nu reclamă nicio explicaţie specială. Nimic nu poate fi însă mai departe de
adevăr. Unii oameni pot citi, alţii nu; unii pot efectua calcule aritmetice, alţii nu; unii pot juca
şah, alţii nu. Cu toate acestea, teoretic vorbind, oricine poate învăţa şi utiliza un sistem lin-
gvistic de o imensă complexitate. Pe de altă parte, în timp ce până şi cele mai sofisticate com-
putere întâmpină încă dificultăţi serioase în interpretarea vorbirii, în înţelegerea textelor scrise
sau sub aspectul rostirii eficiente a cu-vintelor, marea majoritate a copiilor normali au capaci-
tatea de a realiza asemenea sarcini lingvistice fără efort. Cauza pentru care lucrurile stau astfel
este una din enigmele fundamentale ale psihologiei umane. (E. E. Smith, S. Nolen-Hoeksens,

61
B. L. Fredrickson, G. R. Loftus, Atkinson&Hilgard’s Introduction to Psychology, Wadsworth,
a division of Thomas Learning Inc., Stanford, Connecticut, USA, 2003).

2. În prezent, în circuitul ştiinţific întâlnim trei termeni (comunicare, limbă şi limbaj)


în utilizarea cărora există un anumit echivoc semantic. Acest echivoc rezultă din aceea că atât
în cadrul unor discipline diferite, cât şi în interiorul aceleiaşi discipline, termenii respectivi
sunt folosiţi uneori ca echivalenţi, iar alteori ca desemnând realităţi distincte. Conţinutul lor a
devenit obiect de cercetare multidisciplinară, la preocuparea „tradiţională” a lingviştilor şi
psihologilor adăugându-se şi cea a inginerilor în tehnica inteligenţei artificiale şi a comuni-
caţiei, a logicienilor, matematicienilor, sociologilor etc. S-au constituit discipline noi, ca se-
mantica şi semiotica, fixându-şi ca obiect nemijlocit de studiu semnele, cu sensurile şi viaţa
lor. Cultura obiectivată, în întregul său, inclusiv arhitectura, se abordează şi se interpretează
ca un ansamblu integrat şi ierarhizat de semne. Semnul şi semnificaţia s-au impus drept coor-
donate esenţiale de definire şi orânduire a existenţei umane. (Mihai Golu, Bazele Psihologiei
Generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002)

3. Poţi face o mulţime de lucruri cu ajutorul cuvintelor: poţi formula ipoteze, poţi să-ţi
exprimi părerea, poţi presupune şi propune. Poţi amuza sau poţi interpreta un rol. Poţi încerca
să-i influenţezi pe alţii (chiar pe tine însuţi) cu ceva sau să încerci să-i determini să facă ceva.
Folosim cuvintele pentru a ne ruga, pentru a promite, a pretinde sau a promova ceva; pentru a
minţi, a decepţiona, a insulta şi a umili; pentru a te scuza, pentru a te simţi confortabil sau a
ieşi din discuţie şi tot aşa la infinit. (Uneori, folosim cuvintele fără să ştim ce efect vor avea).
Toate aceste situaţii sunt supuse gândirii critice în ceea ce priveşte succesul, eficienţa, clarita-
tea, completitudinea, legitimitatea, autenticitatea, originalitatea şi a multor alte calităţi. (Brook
N. Moore, Richard Parker, Critical Thinking, McGraw-Hill, New York, USA, 2004)

4. Un termen ambiguu („echivoc” în limbajul logicii) este acela care are mai mult de
un singur înţeles şi apare într-un context ce nu indică clar care din-tre aceste înţelesuri este cel
intenţionat în situaţia dată. Un semn turistic aflat pe un panou postat la o răscruce de cărări
montane şi pe care scrie: „Atenţie la dreapta” poate fi interpretat în două feluri diferite. Unul
dintre înţelesuri ar fi acela de a-i îndruma pe turişti să meargă spre dreapta şi nu spre stânga.
Să presupunem însă că acela care a amplasat semnul l-a folosit cu sensul opus. El a intenţionat
să-i avertizeze pe turişti să nu meargă pe poteca din dreapta, deoarece riscă să întâlnească în
zonă un urs. Prin urmare, textul folosit de cel care a amplasat semnul turistic a fost lipsit de
grijă şi a lăsat deschisă posibilitatea unor interpretări greşite care ar putea avea consecinţe ne-
fericite. Singura modalitate de a evita ambiguitatea este de a formula textul în aşa fel încât lu-
crurile să fie cât mai explicite: „Nu folosiţi cărarea spre dreapta. În zonă există urşi. Mergeţi
spre stânga!” (D. Q. McInerny, Being Logical, Random House, New York, USA, 2005)

5. Specificaţi rolul următoarelor construcţii lingvistice, prezentaţi înţelesul lor şi la ce


anume se referă:
„A ieşit ca undelemnul deasupra apei”, “m-a lăsat mască”, “ieftin la făină, scump la
tărâţe”, “se potriveşte ca nuca-n perete”, “colac peste pupăză”, “câine surd la vânătoare”,
„ploua cu găleata”, „trage barca pe uscat” şi „cine s-a fript cu supa, suflă şi-n iaurt.

62
VI. FORMELE LIMBAJULUI
ŞI ALE VOCABULARULUI

1. Principalele tipuri de limbaj.

1.1. Limbaj verbal sau limbaj neverbal.

1.2. Limbaj obiect sau metalimbaj.

1.3. Limbaj natural sau limbaj artificial.

1.4. Raportul dintre limbajul natural şi limbajul artificial.

1.5. Limbaj natural şi limbaj verbal.

2. Ipostazele limbajului verbal.

3. Tipurile de vocabular.

3.1. Vocabular general şi vocabular individual.

3.2. Vocabular obştesc, special, instrumental, comunitar sau ştiinţific.

63
În cel de al şaselea capitol, ne vom ocupa în principal de varietatea limbajului şi a vo-
cabularului său, iar legat de acestea vom aborda următoarele aspecte:

1. Feluri de limbaje utilizate de oameni în raport cu activitatea lor.


2. Raportul dintre limbajul natural şi cel verbal.
3. Raportul dintre vocabularul individual şi cel ştiinţific.

Acest capitol îl continuă pe cel anterior cu clasificarea limbajelor şi a vocabula-


relor.

Pe parcurul noului capitol vor explicate următoarele aspecte legate de limbaj (limbă)
şi vocabular, care sunt repartizate pe paragrafele de mai jos.

1. Principalele tipuri de limbaj

Din perspectiva substratul material al semnului, deosebim două tipuri de limbaj, după
cum urmează:

1.1. Limbaj verbal sau limbaj neverbal

Limbaj verbal este principala formă a oricărei limbi naţionale şi este alcătuit din cu-
vinte rostite ori scrise, numite în general „semne verbale”, „cuvinte” sau „expresii lingvisti-
ce”, la care se adaugă diferite specificaţii ortografice. Lim-bajul verbal este caracteristic în
principiu unui popor iar cuvintele lui sunt consemnat în dicţionarul explicativ şi în gramatica
corespunzătoare. În situaţia cuvintelor scrise, substratul material al semnelor coincide cu
combinaţii de grafeme, numite şi „litere”, iar în cazul rostirii lor substratul material constă din
sunete dublu articulate, numite „foneme”şi emise cu ajutorul aparatului fonator sau cu un in-
strument specializat. Fiecare din aceste sunete luate individual dispune de o literă care îi co-
respunde în alfabetul acelei limbi verbale.

64
Pe de altă parte, prin limbaj neverbal înţelegem tipul de limbaj în care substratul mate-
rial al semnelor este îndeplinit de diferite fenomene materiale accesibile senzaţiilor noastre,
cum ar fi şi următoarele exemple:

Sunete produse cu diferite instrumente, culori ori lumini,


uneori colorate, gesturi sau modificări de mimică, poziţionări
sau mişcări de steguleţe, forme grafice amplasate pe panouri
(de pildă, Semnele de Circulaţie) şi altele.

După cum s-a precizat, exemplele de semne neverbale de mai sus nu pot fi unicele po-
sibile, iar multe din ele ţin de o anumită limbă naţională şi de obiceiurile şi tradiţiile poporului
care o foloseşte. De pildă, înclinarea ori clătinarea capului, mişcările mâinilor ori a unui sin-
gur deget nu înseamnă exact acelaşi lu-cru la toate popoarele sau în orice situaţie.
Uneori, semnele neverbale ne trimit la alte semne neverbale (în partiturile muzicale, de
pildă) şi aproape totdeauna la semne verbale (la cuvinte şi chiar la întregi enunţuri) care ar fi
incomod să fie redate pe larg. De aici reiese că limbajul neverbal are o valoare practică indis-
pensabilă în diferite activităţi şi acţiuni îndeplinite de oameni.
Mai precis, particularităţile limbajului verbal şi a celui neverbal nu sunt mereu ace-
leaşi. Astfel, limbajul verbal este alcătuit dintr-un număr mare de cuvinte ori combinaţii de
cuvinte, care au în majoritatea lor multiple sensuri. Elementele limbajului verbal se remarcă
de altfel şi printr-o imensă capacitate de nuanţare şi combinare a cuvintelor cu înţeles parţial
diferit. De pildă, limbajul verbal poate fi utilizat inclusiv în descrierea şi analiza limbajului
neverbal.
Din păcate, diversitatea de înţelesuri şi nuanţări proprii folosirii elementelor limbajului
verbal este, totodată, o sursă de încălcare a restricţiilor principiului identităţii prin ambiguităţi
şi confuzii în cazul comunicării. În privinţa limbajului neverbal utilizat în multe activităţi
practice se poate susţine că el este mai sărac decât cel verbal sub aspectul numărului de semne
pe care le conţine şi al diversităţii de înţelesuri pentru fiecare semn în parte. Cu toate acestea,
limbajul neverbal este indispensabil pentru exprimarea exactă a diferite mesaje sau a unor în-
demnuri speciale, întrucât plasticitatea semnelor neverbale poate fi sporită şi cu ajutorul cu-
vintelor, mai ales în situaţia în care se pune problema explicării lor. În aceste condiţii, limba-
jul verbal şi cel neverbal formează împreună ceea ce se numeşte limbajul natural şi se mani-
festă, de regulă, sub forma unei limbi naţionale.

1.2. Limbaj obiect sau metalimbaj

După sensul semnelor şi după generalitatea acestuia, semnele aflate în structura unei
limbi naţionale vizează situaţii total diferite şi în consecinţă, distingem şi alte tipuri de limbaj.
Astfel, prin limbaj obiect se înţelege un sistem de semne verbale de redusă generalitate
care corespund în mod obişnuit unor denumiri de obiecte, proprietăţi sau relaţii aflate imediat
sensibile. De exemplu, cuvinte ca „blond”, „student”, sau „fratele meu” contează ca denumiri
pentru persoane ori însuşiri care s-ar afla imediat în afara limbajului şi indică un anumit deno-
tat. Într-un context strict formal, acest fel de limbaj este numit de „limbaj de ordin 0” şi se
diferenţiază de un limbaj mai general în care se vorbeşte despre limbajul de ordinul 0. În aces-
te condiţii, un limbaj imediat mai general cu ajutorul căruia cineva se refe-ră enunţurile limba-
jului obiect se va numi „limbaj de ordin 1” sau „metalimbaj”.
În raport cu limbajul obiect, metalimbajul este un limbaj mai general prin care ne ra-
portăm la limbajul obiect considerat. Metalimbajul este caracteristic şi situaţiilor obişnuite în

65
care construim uneori fără să ştim declaraţii despre entităţile iniţiale, despre care vorbeşte
limbajul obiect de toate zilele. Astfel, dacă presupunem că cineva spune simplu:

Plouă

raportându-se evident la vremea de afară. Spusele acestei persoane ţin de limbajul obiect. În
aceste condiţii, dacă o altă persoană, care auzit spusele primei persoane şi eventual a privit pe
fereastră, spune la rândul ei:

Este adevărat că plouă

ea nu se mai referă la ploaia de afară, ci declară că ceea a fost spus de prima persoană este
adevărat. Spusele acestei a doua persoane fac parte din meta-limbajul imediat superior, prin
care a doua persoană evaluează ceea ce a enun-ţat prima persoană.
Pe de altă parte, Indistincţia dintre limbajul obiect şi metalimbajul dedicat lui poate
conduce imediat la paradoxuri, ce sunt de regulă semantice. Pentru a clarifica această aserţiu-
ne să reluăm un aspect important discutat încă din antichitatea greacă. În această ordine de
idei să presupunem, de exemplu, că o persoană declară „Eu mint”, iar o altă persoană, care a
auzit declaraţia făcută de prima, se întrebă în mod firesc:

Oare cel care a spus că minte, a spus adevărul sau a minţit?

Dacă această a doua persoană admite o prima variantă de răspuns, adică admite că
prima persoană a spus un adevăr, rezultă indubitabil că ea minte, iar dacă ea conchide că pri-
ma persoană a enunţat un fals, va rezulta la fel de necesar că prima persoană a spus un adevăr,
deci n-a minţit.
Un asemenea paradox semantic este însă aparent dacă respectăm diferenţa de generali-
tate dintre limbajul obiect şi metalimbajul dedicat lui, întrucât enunţul „Eu mint” se referă la
un anumit comportament, deci face parte din limbajul obiect (cel de ordinul 0), iar cel formu-
lat de a doua persoană se raportează la enunţul primei persoane primei persoane pe care îl
evaluează, deci nu se referă la un comportament al cuiva, ci la un enunţ formulat de acesta,
adică a formulat un enunţ mai general decât primul (de ordin 1), respectiv, a construit un
enunţ la nivelul metalimbajului imediat superior.
Cu alte cuvinte, despre comportamentul unor persoane putem susţine că este bun sau
că este rău, iar aceste enunţuri formulate despre o persoană pot fi adevărate sau false. Dar
dacă altcineva se referă la valoarea de adevăr a acestor enunţuri nu se mai referă la compor-
tamentul persoanei la care ne-am raportat. În concluzie, trebuie să stabilim cât mai exact sen-
sul şi referinţa enunţurilor pentru a evita pe cât posibil erorile de înţelegere şi de intercomuni-
care, făcând o distincţie clară între enunţurile care se referă la fapte (limbajul obiect) şi cele
care se raportează la alte enunţuri şi nu la fapte (metalimbajul).
Luând în considerare ultimul element din alcătuirea unui semn (cuvânt), adică regula
lui de semnificaţie, diferenţiem şi alte două feluri de limbaj, din care unul este utilizat obişnu-
it, iar celălalt este specific investigaţiilor ştiinţifice:

66
1.3. Limbaj natural sau limbaj artificial

Astfel, limbajul natural caracteristic unui popor s-a format treptat pe par-cursul istoriei
comunităţii umane care foloseşte acel limbaj ca mijloc de intercomunicare între componenţii
săi. Regulile de semnificaţie specifice limbajului natural s-au constituit de-a lungul timpului,
asemănător obiceiurilor, tradiţiilor, cutumelor morale proprii comunităţii şi pe baza legăturilor
ei cu alte popoare. Totodată, limbajul natural există sub forma unei multitudini de limbi naţi-
onale, iar în alcătuirea lui există, după cum s-a precizat, atât semne verbale (cuvinte), cât şi
semne neverbale (gesturi, mimică etc.). În privinţa originii acestor semne verbale şi neverbale,
regulile lor de semnificaţie se pierd în negura timpurilor, iar folosirea lor în intercomunicare
este tacită.
Pe de altă parte, limbajul artificial este caracteristic doar unor comunităţi de specialişti
din poporul respectiv şi poate depăşi limitele acelui popor, el fiind caracteristic celor care au
preocupări aparte, unele din ele dedicate activităţilor practice, iar altele sunt utilizate exclusiv
de savanţi. Limbajele artificiale au fost special inventate de persoane sau instituţii şi sunt folo-
site în scopuri speciale, fiecare simbol are o semnificaţie unică în oricare domeniu şi are o
exactitate exemplară în denotare. Limbajele artificiale cunosc o deosebită diversitate, în func-
ţie de domeniul în care sunt utilizate.
Unele din aceste limbaje artificiale sunt proiectate pentru activităţi concrete, de exem-
plu, limbajul Morse, limbajul Braille, simbolurile muzicale, semnele de circulaţie şi aşa mai
departe, iar altele sunt dedicate unor activităţi ştiinţifice care acordă un loc important simbolu-
rilor. Ca exemplu, pot fi considerate simbolurile folosite în matematică, în gândirea critică din
psihologie bazată pe logica argumentării sau cele din chimie etc. Limbajele artificiale practice
sau ştiinţifice sunt indispensabile, întrucât în lipsa lor nu poate fi reglementată, de pildă, circu-
laţia pe drumurile publice, iar cunoaşterea ştiinţifică nici n-ar putea progresa fără aceste lim-
baje.
După cum s-a precizat, limbajele artificiale ocupă un loc aparte în gândirea critică din
logica argumentării specifică ei prin folosirea simbolurilor în redarea schemelor de argumen-
tare şi a formelor logice. La nivel general, limbajul artificial constă din simboluri speciale,
cum este cel al ştiinţelor, care include un alfabet special, parţial litere şi cuvinte împrumutate
din limbajul obişnuit, dar care au primit o destinaţie şi o utilizare aparte.
Aceste simboluri care constituie vocabularul unui limbaj artificial sunt absolut necesa-
re pentru redarea exactă a ideilor ştiinţifice şi pentru lucrul cu ele. În fiecare ştiinţă, chiar în
psihologie, s-a conturat un vocabular special care conţine pe lângă cuvinte scheme grafice şi
două tipuri de simboluri, variabile şi constante, unele din acestea provenind şi din alte dome-
nii ştiinţifice. Variabilele desemnează diferite concepte şi utilizări în demersurile ştiinţifice
formale sau parţial formale cum este şi noua gândire critică, iar constantele indică operaţii cu
aceste simboluri sau paranteze.
De exemplu, literele A şi B utilizate în prezentarea unor scheme de argumentare au
statut de variabile care pot fi înlocuite cu cuvinte din limba obişnuită, iar literele p şi q din
acelaşi alfabet latin au rolul de „variabile propoziţionale” într-un ipotetic condiţional, de pil-
dă. În prezentarea schemelor de argumentare am utilizat verbul „este”, dar i-am dat statutul de
constantă logică care desemnează în principiu numai apartenenţa proprietăţii B la obiectul A.
În mod analog, cifrele 1 şi 0 sunt constante care semnifică doar valorile de adevăr posibile
pentru propoziţii, expresii ca „toţi ...sunt...”, „unii ... nu sunt ...” şi altele sunt tot constante,
linia care stă pentru relaţia de conchidere dintr-un raţionament este la rândul ei o constantă,
iar relaţia de succesiune dintre p şi q, care a fost redată prin cuvintele „dacă ..., atunci ...” cu
rol de constantă, va fi exprimată în sectoare mai elaborate ale gândirii critice în psihologie
bazată pe logica argumentării cu ajutorul simbolului „”, care este o constantă inventată.

67
Să reţinem totuşi că folosirea constantelor este curentă şi în textele ştiinţifice sau în
cele obişnuite, deoarece şi parantezele utilizate deseori au tot statutul de constante. Limbajul
simbolic folosit şi de gândirea critică şi logica argumentării este absolut necesar, întrucât fără
el este imposibilă o tratare exactă a raţionării umane sau a unor maşini special inventate. Va-
liditatea raţionamentelor deductive, puterea celor inductive sau analiza raporturilor dintre ter-
meni sau propoziţii devine dificilă şi greu de înţeles fără a apela la simboluri şi scheme grafi-
ce. În absenţa unui limbaj simbolic, realizarea şi discutarea unor operaţii metodologice de
primă importanţă într-un domeniu ştiinţific, aşa cum sunt definirea şi clasificarea, devin gre-
oaie, obositoare şi chiar imposibile.
Pe scurt, studiul şi progresul ştiinţei contemporane impune în mod nece-sar folosirea
limbajului artificial al simbolurilor. Mai mult decât atât, cercetările psihologice actuale au
dovedit că utilizarea limbajelor simbolice şi a regulilor cu ajutorul cărora sunt manipulate
simbolurile sunt inevitabile în cunoaşterea ştiinţifică. Pe de altă parte, simbolismul este asimi-
lat de timpuriu odată cu abilităţile de a scrie, de a citi şi a rosti cuvinte. Scrierea sau vorbirea
obişnuită este un tip aparte de folosire a simbolurilor, iar învăţarea scrierii dezvoltă abilitatea
redării diverselor manifestări fizice şi intelectuale. Cu alte cuvinte, scrierea, lectura şi vorbirea
contribuie esenţial la progresul capacităţii de gândire şi de exprimare, la perfecţionarea com-
portamentului individual şi la integrarea socială a oricărei persoane, mai ales dacă este psihic-
normală.

1.4. Raportul dintre limbaj natural şi limbaj artificial

Spre deosebire de limbajul artificial, cel natural este mult mai bogat ca număr de sem-
ne şi de expresii lingvistice construite din acestea, dar şi ca posibilităţi considerabile de nuan-
ţare, de flexibilitate şi de sugestibilitate. În această direcţie, semnele verbale (cuvintele) sunt
ajutate substanţial de semnele never-bale proprii limbajului natural (de gesturi, mimica vorbi-
torului etc.) şi datorită felului în care s-au constituit, multe cuvinte şi expresii lingvistice dintr-
un limbaj natural pot fi utilizate independent sau dobândesc prin combinaţie cu altele mai
multe înţelesuri, ceea ce poate fi şi un dezavantaj.
Printre aspectele negative ale limbajului natural în literatura specializată sunt de regulă
menţionate multitudinea de înţelesuri pentru un singur cuvânt sau pentru o expresie a limbaju-
lui natural care conduce şi la inexactitate şi chiar la ambiguitate în înţelegere şi în comunicare,
la confuzii în exprimare şi pricepere şi poate avea ca urmare încălcarea restricţiilor impuse de
exigenţele logice fundamentale. Tocmai din această situaţie se consideră că limbajul natural
singur nu se bucură de suficientă acurateţe pentru nevoile cercetării ştiinţifice, ceea ce impune
şi folosirea măcar parţială a limbajului artificial.
În acelaşi timp, limbajul natural are însă şi importante calităţi pozitive în sensul că
majoritatea semnelor din vocabularul lui au o capacitate serioasă de a exprima trăiri şi senti-
mente, dar şi pe aceea de a nuanţa ideile, de a face comunicarea interumană mai plastică şi
mai influentă prin pronunţarea ori prin scrierea lor. Printre valenţele pozitive ale limbajului
natural, nu le putem neglija deloc pe acelea că toate operele literare semnificative au fost scri-
se în limbaj natural cu ajutorul cuvintelor din vocabularului său şi nici pe acela că până şi lu-
crările ştiinţifice riguroase nu pot evita total folosirea limbajului natural.
După cum s-a precizat, limbajul artificial conţine mult mai puţine semne decât limba-
jul natural şi totodată este lipsit de nuanţare şi de sugestibilitate, în-să ştiinţa nu este interesată
de asemenea aspecte, întrucât ea exprimă cu deosebită economicitate şi precizie informaţiile
ştiinţifice, iar limbajul ei este adecvat redării gradului înalt de abstractizare propriu ştiinţelor
avansate şi este indispensabil în activităţi speciale şi în rezolvări de probleme teoretice şi
practice.

68
Relativ la utilitatea deosebită a limbajului simbolurilor, un cunoscut logician, C. I.
Lewis (1883-1964), ne atrăgea atenţia că matematicieni celebri din Grecia antică nu au fost în
stare să formuleze o regulă generală pentru împărţirea numerelor întregi, întrucât erau con-
vinşi că cifra „0” nu este un număr5.

1.5. Limbaj natural şi limbaj verbal

Din păcate, există şi persoane care înţeleg prin sintagma lingvistică „limbaj natural”
limbaj verbal, dar acest lucru nu este corect, întrucât limbajul verbal este doar o parte a limba-
jului natural. Prin denumirea de „limbaj verbal” se înţelege limbajul cuvintelor şi al construc-
ţiilor lingvistice alcătuite din cuvinte, adică acelea care sunt trecute în revistă de Dicţionarul
Explicativ al Limbii Române. Prin urmare, limbajul natural are în componenţa sa atât limbajul
verbal, cât şi pe cel neverbal al gesturilor, al mimicii, al mişcării mâinilor etc., dar toate pur-
tând cu ele un anume mesaj. Prin urmare, limbajul caracteristic popoarelor avansate pe linia
civilizației, există de fapt în două forme de limbaj natural:

Limbaj
natural

Limbaj
verbal

Alături de cuvintele unei limbi naţionale care formează limbajul verbal, în sistemul de
comunicare prin viu grai sau în scris oamenii folosesc în mod curent şi diferite gesturi care
sunt semne neverbale şi prin urmare, numitul „limbaj natural” este alcătuit deopotrivă din
cuvinte care sunt semne verbale şi din semne neverbale, care nu sunt aceleaşi la toţi cunoscă-
torii aceluiaşi limbaj verbal.
După cum cuvintele care formează limbajul verbal ţin de o anumită lim-bă naţională şi
după cum obiceiurile principale ale unui popor reflectă constitu-irea sa istorică şi tradiţiile
sale, la fel este şi situaţia semnelor neverbale. La români, de exemplu, înclinarea capului în-
seamnă de fapt aprobarea a ceva sau un acord, iar clătinarea capului semnifică un dezacord
sau o îndoială. În schimb, la vorbitorii altor limbi naţionale, chiar destul de apropiaţi ca terito-
riu de români, aceste gesturi au semnificaţii exact inverse.

2. Ipostazele limbajului verbal

După cum rezultă şi din schema de mai sus, limbajul verbal constă din cuvinte sau
expresii idiomatice şi există în calitate de cea mai importantă parte a limbajului natural. Înain-
te de toate, trebuie precizat că limbajul verbal există de fapt sub forma unei imense varietăţi
de limbi materne, iar specialiştii susţin că ar exista aproximativ 2000 de limbi naţionale diferi-
te. Principalele semne ale vocabularului limbilor verbale sunt cuvintele şi denumirile idioma-
tice construite din cuvinte. Aceste expresii lingvistice sunt inventariate şi explicate de dicţio-
narele explicative proprii fiecărei limbi, iar limbajul verbal al majorităţii populaţiilor de pe

5
Lewis I. Clarence, Langford H. Cooper, Symbolic Logic, Dover Publications Ltd., New York, USA, 1959
69
globul terestru cunoaşte două forme de existenţă şi anume, ca limbaj verbal scris şi ca limbaj
verbal rostit.
Cele mai importante particularităţi ale limbajului verbal scris ar fi aceea că el ia forma
unor combinaţii de litere (grafeme) realizate pe un anumit fel de material (hârtie, lemn, piatră
etc.) cu un instrument de scris adecvat, manual ori automat. Această caracteristică este proprie
inclusiv unor forme speciale ale limbajului verbal scris, aşa cum sunt grafemele Braille. For-
ma scrisă a limbajului verbal se bucură de o durabilitate mai mare sau mai mică, în funcţie de
instrumentele folosite şi de materialele pe care literele au fost imprimate. Ca atare, limbajul
verbal în formă scrisă deţine calitatea de a fi un mijloc eficient pentru conservarea informaţii-
lor şi pentru redarea lor clară şi precisă.
Evident, din perspectivă individuală, această ultimă particularitate a limbajului verbal
scris este o realitate atât timp cât persoana implicată ştie să scrie şi să citească. Comparativ,
principalele însuşiri ale limbajului verbal vorbit ar fi acelea că în situaţii normale, substratul
material al cuvintelor este produs cu ajutorul aparatului fonator al emitorului lor sau cu ajuto-
rul diferitelor aparate electronice de redare a sunetelor. Această formă de redare a sunetelor
este pe-risabilă cu excepţia înregistrărilor şi este sesizabilă cu ajutorul simţului auditiv, se
înţelege cu excepţia persoanelor lipsite de acest simţ. Nu trebuie însă neglijat totuşi că limba-
jul verbal rostit este sprijinit substanţial de semnele neverbale care însoţesc în mod obişnuit
pronunţarea cuvintelor, de gesturile vorbitorului, de mimica lui, de tăria sau intonaţia pronun-
ţării cuvintelor, care sporesc ra-dical plasticitatea şi sugestibilitatea semnelor neverbale şi fac
limbajul rostit im-presionant şi convingător.
Indiferent însă dacă luăm în considerare forma scrisă sau vorbită a limbajului verbal,
vocabularul acestuia înregistrează continuu schimbări. Cele mai importante modificări ale
lexicului limbajului verbal se datorează contactului cu alte limbi naţionale şi influenţei reci-
proce dintre acestea, cu excepţia gramaticii lor, care rămâne relativ stabilă. Principalele
schimbări în vocabularul unei limbi naţionale se realizează mai ales pe fondul limbajului ştiin-
ţific şi sunt deopotrivă ascendente sau descendente, cu prioritatea celor ascendente, dar ambe-
le modificări vizează atât cuvintele, cât şi înţelesul unora din ele. În limba română a intrat
relativ recent expresia telefon mobil sau arbore de decizie, dar au dispă-rut din limbajul co-
mun o mulţime de alte cuvinte, cum ar fi cel de calpuzan, ca-re însemna „falsificator” de bani
sau documente şi despre care se presupune că ar proveni în română din limba turcă.
Să reţinem însă că acordarea de sensuri noi cuvintelor sau împrumutul lor din alte
limbi naţionale nu este totdeauna justificat, mai ales când împrumutul acestor înţelesuri nu se
justifică datorită faptului că persoana care l-a preluat nu cunoaşte bine nici limba română şi
nici limba din care a fost împrumutat. Un exemplu de epatare ar fi preluarea verbului engle-
zesc „to apply” spunând „că aplică” când „face o cerere” sau „solicită ceva”, deşi în limba ro-
mână expresia „a aplica” provine din latină sau din franceză şi înseamnă „a pune ceva peste
altceva” sau „a fixa ceva peste altceva” (vezi Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editu-
ra Univers Enciclopedic „Gold”, Bucureşti, 2009).
Legat de schimbările ascendente sau descendente referitoare la cuvinte sau la înţelesu-
rile acestora nu trebuie omise nici precizările privind denumiri ce au fost introduse în limba
română datorită legăturilor cu alte state sau descoperirilor ştiinţifice de ultimă oră. Un exem-
plu ar fi expresia „sound blaster” importată din limba engleză şi folosită de români pentru a
indica placa de sunet dintr-un calculator. Un alt exemplu ar fi prescurtările, cum ar fi metoda
MRI de scanare a creierului şi a reţelei nervoase, fără consecinţe nocive pentru organism, dar
importantă în înlăturarea psihoterapeutică a alcoolismului şi chiar a unor forme de schizofre-
nie, a cărei prescurtare provine tot din limba engleză.
În aceiaşi ordine de idei, este menţionată denumirea de „substanţe psihoactive” aplica-
bilă în cazul unor produse halucinogene, iar cuvântul „substanţe” din cadrul acestei denumiri
a dobândit aici un înţeles cel puţin diferit de cel pe care îl are în limba română obişnuită, des-
pre care se spune însă în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române că prin substanţă se înţele-
70
ge un corp solid constituit din atomi şi molecule, că substanţa este baza existenţei sau că ea
reprezintă miezul unei discuţii.
În ceea ce priveşte modificările în timp ale vocabularului (lexicului) oricărei limbi
naţionale, se va reţine că el este un ansamblu în continuă mişcare. Ca atare, modificările as-
cendente ale lexicului au o prioritate absolută în raport cu cele descendente, ceea ce conduce
inevitabil la o amplificare continuă a vocabularului mai ales în direcţia compartimentelor şti-
inţifice şi tehnice ale acestuia şi a dezvoltării relaţiilor internaţionale, unele dintre acestea fi-
ind legate de practicarea diferitelor activităţii zilnice.
Trebuie totuşi să reţinem că paralel cu asemenea schimbări au loc apari-ţia de noi ter-
meni ori de noi înţelesuri pentru termenii deja existenţi are loc o amplificare a vocabularului,
inclusiv pe fondul ieşirii din uzul curent al unor cuvinte sau a unor sensuri cu care erau anteri-
or folosite acestea. Avem prin aceste modificări un exemplu de progres al fiecărei limbi naţi-
onale. Oricum, schimbările ascendente şi cele descendente ale vocabularului individual, de-
pind însă hotărâtor de cultura personală, de profesiunea şi de profesiunea practicată de fiecare
individ, inclusiv de preocupările sale, de vârsta şi de sănătatea lui mentală. Prin urmare, indi-
ferent cum este privit, vocabularul general al fiecărei lim-bi naţionale, dar şi cel individual,
este un ansamblu de cuvinte şi expresii dinamic care, în principiu se dezvoltă continuu.

3. Tipurile de vocabular

În conformitate cu alcătuirea lui, fiecare limbă naţională ori maternă conţine mai multe
feluri de vocabular, care se modifică însă din timp în timp şi între care există un transfer per-
manent de cuvinte şi de înţelesuri, chiar dacă nu total. Astfel, oricare limbă naturală include,
în principiu desigur, următoarele feluri de vocabular:

3.1. Vocabular general şi vocabular individual

De pildă, vocabularul general este caracteristic oricărei limbi naţionale şi el cunoaşte


o permanentă amplificare datorită contactului cu alte limbi naţionale şi a transferului din alte
compartimente ale vocabularului. Acest tip de vocabular este inventariat permanent de specia-
lişti şi nu este cunoscut în amănunt de toţi utilizatorii acelei limbi materne.
Pe de altă parte, vocabularul individual este propriu fiecărei persoane ce cunoaşte şi
utilizează în comunicarea sa cu alţi indivizi respectiva limbă naţională. La rândul său, vocabu-
larul individual se diferenţiază în funcţie de utilizatorul lui şi de pregătirea acestuia şi ca atare
el are mai multe compartimente.

3.2. Vocabular obştesc, special, instrumental, comunitar sau ştiinţific

Astfel, vocabularul obştesc coincide în mare parte cu ansamblul cuvintelor folosite de


persoanele ce deţin doar o cultură generală obţinută prin şcoală şi prin experienţa lor cotidia-
nă. În schimb, vocabularul special, este caracteristic persoanelor implicate în practicarea unor
profesiuni obişnuite sau al unei ac-tivităţi de profil şi prin urmare, vocabularul special presu-
pune o distincţie între vocabularul profesional sau instrumental, şi cel caracteristic unei co-
munităţi, ce este numit şi convenţional.

71
Rezumat

1. Limbajul uman cunoaşte mai multe grade de generalitate


2. Limbajului uman are o diversitatea deosebită, în funcţie de situaţie.
3. Ca parte esenţială a limbii, vocabularul cunoaşte o mare diversitate şi se dezvoltă
continuu.
4. Vocabularul ştiinţelor a preluat şi a modificat sensul unor cuvinte din limbajul natu-
ral obişnuit, iar în stadii mai avansate foloseşte multe simboluri.

Cuvinte importante

1. Limbaj verbal
2. Limbaj neverbal.
3. Limbaj obiect
4. Metalimbaj
5. Limbaj artificial
6. Limbaj formal.
7. Limbaj natural
8. Limbaj verbal.
5. Vocabular general.
6. Vocabular individual.
7. Vocabular obştesc.
8. Vocabular special.
9. Vocabular instrumental.
10. Vocabular comunitar.
11. Vocabular ştiinţific.

Exemplu:

Examinaţi înţelesul următoarei aserţiuni:


Simbolurile nu fac parte din niciun vocabular

72
Răspuns: Afirmaţia este greşită şi, ca atare, neglijează motivele care urmează:
(a). există numeroase ştiinţe care folosesc, cel puţin parţial, o serie mai mare sau mai
mică de simboluri, iar printre acestea sunt gândirea critică în psihologie şi chiar psihologia
generală actuală;
(b). pe de altă parte, simbolurile sunt folosite şi în cazuri destul de concrete, aşa cum
ar fi partiturile muzicale sau semnele de circulaţie, care includ şi desene ori scheme grafice,
sau socotirea banilor la cumpărături.

Exerciţii şi probleme

I. Analizaţi valoarea de adevăr a următoarelor susţineri:

1. În interiorul limbajului natural nu există nici un fel de diferenţă între


limbaj verbal şi limbaj neverbal.
2. Limbajul neverbal este un limbaj artificial.
3. Există şi limbaje cu nivel de generalitate diferit.
4. Limbajul verbal este de mai multe feluri.
5. Ştiinţele se mulţumesc cu un limbaj artificial propriu.
6. Simbolurile sunt semne abstracte şi nu au reguli de semnificaţie.
7. În ştiinţele formale se folosesc simboluri care nu au înţeles.
8. Nu există tipuri diferite de vocabular.
9. Limbajul simbolic este o formă de limbă naturală.
10. Parantezele sunt fireşti în exprimarea cotidiană.
11. Vocabularul obişnuit conţine o mulţime de variabile.
12. Ştiinţele formale nu folosesc deloc cuvinte obişnuite.
13. Între expresiile folosite de psihologi distincţi nu există deloc diferenţe de sens.

II. Oferiţi explicaţii propoziţiilor exprimate de următoarele enunţuri:

1. Disciplinele ştiinţifice folosesc masiv scheme abstracte şi simboluri.


2. Raportul real dintre limbajul natural şi limbajul verbal.
3. Diferenţa între limbaj general şi limbaj individual.
4. Diferenţa dintre vocabularul obştesc şi cel special.
5. Raportul dintre vocabular obştesc şi vocabular special.
6. Distincţia dintre vocabular obştesc şi vocabular instrumental.
7. Raportul dintre vocabular obştesc şi vocabular comunitar.
8. Disciplinele ştiinţifice folosesc cuvinte din vocabularul general, dar le schimbă sen-
sul.
11. După folosirea lor, semnele fac parte din mai multe feluri de vocabular.

III. Precizaţi care sunt ideile exprimate de următoarele texte:

1. Limbajul natural are la bază alfabetul elaborat şi instituit social-istoric. Fiecare lim-
bă îşi are propriul alfabet, ale cărui elemente constitutive diferă atât ca număr, cât şi ca formă.
Astfel, se cunosc alfabetul latin, alfabetul chirilic, alfabetul arab, alfabetul chinezesc etc., care
se deosebesc după forma literelor şi numărul de sunete pe care le reprezintă aceste litere. […]
73
Limbajul natural posedă o diversitate suficientă şi un spaţiu combinatoriu întins pentru a asi-
gura acoperirea unui registru teoretic infinit al variaţiei stărilor unei surse, care s-ar constitui
în mesaje informaţionale. Se ştie, de pildă, că în urma descoperirilor ştiinţifice se apelează la
formarea şi introducerea unor noi cuvinte pentru desemnarea noilor însuşiri şi fenomene. (Mi-
hai Golu, Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002)

2. Faptul că trebuie să recurgem la asociaţii de cuvinte sau chiar la propoziţii şi fraze


pentru a putea determina înţelesul unor noţiuni dovedeşte că noţiunile sunt mult mai numeroa-
se decât cuvintele luate izolat, că nu există în limbă suficienţi termeni adecvaţi pentru orice
noţiune. Rămânerea în urmă a vocabularului este explicabilă. Este adevărat că, pe măsură ce
se creează noţiuni noi, se făuresc şi termeni noi. Fizica atomică, cibernetica, astrofizica, medi-
cina modernă ş.a. au îmbogăţit sub ochii noştri vocabularul ştiinţei cu numeroşi termeni noi.
S-ar părea că vocabularul ţine pasul cu progresul ştiinţelor. (Petre Botezatu, Introducere în
Logică 2, Editura Graphix, Iaşi, 1994)

3. În limbajul curent sau în cel ştiinţific întâlnim mai multe feluri de vocabular: (1)
Vocabularul general coincide cu totalitatea cuvintelor unei limbi şi de mai numeşte „lexic”:
feluritele influenţe sub care s-au dezvoltat şi sub care s-au transformat vocabularul şi grama-
tica (Odobescu); (2) Vocabularul activ este o totalitate de cuvinte pe care un vorbitor le folo-
seşte în exprimare şi care va-riază de la o categorie de vorbitori la alta; (3) Vocabularul pasiv
este o totalitate de cuvinte pe care vorbitorul le înţelege, dar el nu le foloseşte decât foarte rar;
(4) Vocabularul de bază (fundamental) este acea totalitate de cuvinte care reprezintă fondul
principal de cuvinte al unei limbi; (5) Vocabularul special este totalitatea de cuvinte care sunt
specifice unui anumit domeniu de activitate, cum ar fi un anumit stil al limbii sau a celor care
sunt proprii unui scriitor, unui vorbitor sau unui grup de vorbitori specializaţi într-un dome-
niu. (Text adaptat după: Noul Dicţionar Universal al Limbii Române, Litera Internaţional, Bu-
cureşti, Chişinău, 2006)

4. Unele cuvinte cu rezonanţă arhaică sau (şi) regională au căpătat o foarte mare răs-
pândire. Astfel, de exemplu, tălmăcire e aproape general preferat lui traducere, aducând în
trena sa pe a tălmăci şi, e drept, mai rar, pe tălmăcitor (?).
Astfel, de exemplu, în Talentul … cunoaşterea perfectă a limbii … înţelegerea în
adâncime a … operei de tălmăcit, iată numai câţiva factori … care contribuie la realizarea
unor traduceri cum sunt acelea de care avem nevoie. RL 1971, nr. 8203, p.2/3, tălmăcit e fo-
losit în locul lui tradus (foarte probabil pentru a evita repetiţia – ceva mai jos apare substanti-
vul traduceri.
Arhaicul tălmăcire este întrebuinţat şi ca echivalent al lui interpretare (înţelegere). Cu
acest sens, a apărut într-un interviu: Care este tălmăcirea d-voastră a dăruirii …? TV 23 VII
1969. (Şi utilizarea lui dăruire are un efect uşor arhaizant.). A tălmăci avea în limba veche
ambele sensuri. De altfel, chiar dacă nu avem în vedere semantica arhaică a termenului, o tra-
ducere presupune în mod necesar şi interpretare, deci de la tălmăcire „interpretare”.
Frecvente sunt, de asemenea, a făuri şi făuritor, împlinire, (ne)asemuit, temei, a vădi
şi multe altele.
A asemui se întrebuinţează frecvent în locul neologicului a compara – cf. În planul li-
teraturii acest proces poate fi asemuit cu tendinţele abstracte în plastică. RL 1971, nr. 8241,
p. 2/2 (deşi a asemui e sinonim mai curând cu a asemăna, şi nu cu a compara). (V. Guţu-Ro-
malo, Corectitudine şi Greşeală, Humanitas, Bucureşti, 2008)

5. Studiul felului în care cuvintele îşi schimbă sensul este fascinant. Pe parcursul ur-
mătorului capitol vom avea ocazia să punem în evidenţă unele dintre confuziile produse în

74
filosofia matematicii, generate tocmai de aceea că aceste modificări de înţeles au fost trecute
cu vederea.
Una dintre aceste modalităţi a fost numită „generalizare”. Acelaşi simbol poate să de-
note o clasă mai extinsă de obiecte, astfel încât, el nu mai denotă cu aceeaşi acurateţe obiecte-
le mai speciale pe care le-a simbolizat cândva. În acest fel, cuvântul englezesc „paper” denota
în trecut papirus; ulterior, el a fost folosit pentru a denota un material pe care se scria şi care
era fabricat din articole textile; astăzi el continuă să simbolizeze un astfel de material produs
din textile, dar mai ales unul obţinut dintr-un material lemnos cu ajutorul tratării chimice. Is-
toria cuvântului „număr” ilustrează la fel de bine acest proces progresiv de generalizare.
Cândva el denota doar „întregi”, gradual a ajuns să includă printre denotaţii săi fracţii, numere
raţionale, transcendentale, de pildă pe π, şi chiar determinanţi. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi
cu alte cuvinte, cum ar fi „forţă”, „energie”, „geometrie” sau „egalitate”.
„Specializarea” este un al doilea mod în care sunt alterate înţelesurile di-feritelor cu-
vinte. Acelaşi cuvânt poate deveni mai restrictiv sub aspectul sensului său, întrucât el ajunge
să se aplice la o clasă de obiecte mai mică, să denote particularităţi mai concrete decât o făcea
anterior. Astfel, englezescul „surge-on” denota odată pe indiferent oricine lucra cu propriile
mâini, dar astăzi el şi-a îngustat denotaţia la doar aceia care au o pregătire medicală specială.
Există şi alte cuvinte care ilustrează procesul de specializare al înţelesurilor pe care le poartă,
cum ar fi „ministru”, „internist” şi „artist”. O fertilă şi interesantă sursă de schimbare a sensu-
rilor unor cuvinte se iveşte în momentul în care aplicaţia lor este lărgită datorită extensiunii
metaforice a înţelesurilor care le sunt proprii. La începuturi, englezescul „governor” însemna
cârmaciul unei ambarcaţiuni, „spirit” însemna suflare, astăzi „cot” înseamnă îndoitura unei
conducte, iar cele două piese care se leagă formând un tot sunt numite „tată” şi „mamă” şi aşa
mai departe. (Morris R. Cohen, Ernst Nagel, An Introduction to Logic and Scientific Method,
Routledge&Kegan Paul, London, 1964)

75
VII. FUNCŢIILE PRINCIPALE ALE LIMBAJULUI UMAN

1. Dezbateri legate de funcţiile limbajului.

2. Funcţiile semantice ale limbajului.

2.1. Funcţia informativă a limbajului.

2.2. Funcţia de comunicare a limbajului.

3. Funcţiile pragmatice ale limbajului.

3.1. Funcţia sugeratoare.

3.2. Funcţia expresivă.

3.3. Funcţia protocolară.

3.4. Funcţia performativă.

4. Funcţii principale şi funcţii secundare ale limbii.

5. Trăsăturile de bază ale limbajului.

76
Pe parcursul acestui capitol, vor fi prezentate următoarele aspecte:

1. Utilizarea limbajului pentru a exprima şi comunica idei sau sentimente.


2. Scopuri practice pentru construcţiile lingvistice.

Acest capitol încheie discuţia despre limbaj (limbă) şi le presupune pe cele ante-
rioare.

Pe parcursul acestui capitol, vor fi dezoltate paragrafele care în care discutăm rolul
limbajului.

1. Dezbateri legate de funcţiile limbajului

Desigur, discuţia despre rolul limbii presupune în contextul de faţă limbajul natural, în
special cel verbal, şi poate fi transferată asupra celorlalte forme ale limbajului. Trebuie însă să
ţinem seama de faptul că transferul reciproc de cuvinte şi expresii dintre limbajul comun şi cel
utilizat de ştiinţe a propulsat funcţiile limbajului. În acelaşi timp, discutarea raportului dintre
gândire şi limbaj şi a relaţiilor acestora cu afectivitatea şi raţiunea umană este întregită de ana-
liza funcţiilor limbajului, iar dezvoltarea limbii naturale şi a diferitelor forme de vocabular a
fost influenţată de diferitele funcţii ale limbajelor şi a condus la apariţia de noi cuvinte şi ex-
presii în vocabularul fiecărei limbi naţionale.
Specialiştii care au discutat despre limbaj şi despre raporturile sale cu ra-ţiunea şi afec-
tivitatea umană au venit din cele mai diferite domenii de investigaţii (logică şi filosofie, psiho-
logie, lingvistică sau chiar matematică) şi, în strictă dependenţă de interesul şi specialitatea
fiecăruia, au menţionat mai puţine sau mai multe funcţii ale limbajului. Unii dintre ei au co-
masat unele dintre aceste funcţii ale limbajului uman sau au neglijat altele. De pildă, lingviştii
Michael Halle şi Roman Jakobson au propus nu mai puţin de opt funcţii diferite ale limbaju-
lui, Nicholas Rescher a enumerat doar trei funcţii ale limbajului, logicianul Irving M. Copi a
indicat şi analizat cinci funcţii ale limbajului, iar recent într-o altă carte scrisă împreună cu
Carl Cohen a tratat doar trei funcţii ale limbajului, prin comasarea unora din ele6.

6
Halle Michael, Jakobson Roman, Fundamentals of Language, Mouton, The Hague, Holland,1956, Rescher
Nicholas, An Introduction to Logic, St. Martin’s Press, New York, USA,1964, Copi M. Irving, Introduction to
77
Unele din funcţiile enumerate de autorii menţionaţi pot fi desigur comasate, dar pare
total nejustificată confuzia dintre funcţia de informare a limbajului şi calitatea limbii de a fi
unul din cele mai importante instrumente de legătură interumană (Mihai Golu, Bazele Psiho-
logiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002). În accepţiunea de faţă, vom considera
doar două clase distincte de funcţii ale limbii naturale, evidente mai ales în situaţia limbajului
verbal. În prima categorie vom include funcţiile semantice ale limbajului, prin intermediul
cărora vom avea în vedere acele funcţii care ţin de înţelesul termenilor şi cel al expresiilor
lingvistice, de mesajul transmis prin intermediul lor. În a doua clasă vom include numai func-
ţiile pragmatice ale limbajului, pe baza cărora cu-vintele şi expresiile sunt dedicate unui anu-
mit scop sau sunt legate exclusiv de utilizarea limbajului pentru a determina un comportament
sau o acţiune a celui căruia i se adresează mesajul. Astfel, pe linia înţelesului cuvintelor vom
distinge funcţiile semantice diferite ale limbajului privitoare la sensul lui şi chiar la întrebuin-
ţarea lui, după care vom trece la funcţiile stric practice. Pentru început, vom explica:

2. Funcţiile semantice ale limbajului

Prima funcţie semantică a limbajului are rolul de a exprima cu ajutorul cuvintelor şi a


enunţurilor construite diverse trăsături sau cauze ale obiectelor, fenomenelor ori ale relaţiilor
materiale sau ideale şi eventual de a arăta modul în care ele se produc. Acestor construcţii
lingvistice le este specifică:

2.1. Funcţia informativă a limbajului

Un astfel de fapt este realizabil doar prin intermediul enunţurilor declarative care ex-
primă propoziţii adevărate sau false. Întrucât informaţiile oferite de acele propoziţii despre
însuşiri sau sentimente se mai numesc şi „cunoştinţe”, propoziţiile în cauză se mai numesc
uneori „propoziţii cognitive”. De reţinut totodată că funcţia informativă a limbii este proprie
şi unor construcţii neverbale, iar analiza lor din punct de vedere psihologic este un deziderat
de bază al psihologiei cognitive.

2.2. Funcţia de comunicare a limbajului

Pe de altă parte, comunicarea este o a doua funcţie semantică a limbajului, iar ea se


concretizează prin aceea că limba naturală este un instrument principal de transmitere a înţele-
sului unui cuvânt sau expresii lingvistice (gând sau stare afectivă) al cuiva către altcineva. Din
acest motiv, comunicarea verbală ori scrisă între două persoane A şi B, în care A este emitorul
mesajului iar B este receptorul acestuia, ia forma unuia din următoarele rezultate.

Mesaj complet, parţial sau nul

Logic, IVth Edition, MacMillan Publishers, London, UK, 1972, Copi M. Irving, Cohen Carl, Introduction to
Logic, Prentice Hall, Upper Saddle River, New Jersey, USA, 2002
78
Într-o primă situaţie, receptorul B a înţeles total cele spuse ori scrise de A, ceea ce în-
seamnă că procesul de comunicare dintre ei a avut un succes deplin. Din păcate, această primă
situaţie este extrem de rară, iar în cea mai mare parte este inexistentă. Într-o a doua situaţie,
rezultatul comunicării dintre cei doi a fost parţial şi cel puţin unul din partenerii implicaţi în
comunicare a înţeles doar o parte din sensul cuvintelor utilizate. În sfârşit, în cea de a treia
situaţie, B nu a înţeles nimic din cele spuse sau scrise de A şi deci, comunicarea dintre A şi B
nu a avut de fapt nici un rezultat.
Din cele trei situaţii prezentate reiese că procesul de comunicare dintre minim două
persoane are frecvent fie un rezultat parţial, fie că ea n-a avut niciun succes. Deseori, în co-
municarea între două persoane se ajunge la rezultate cel puţin parţial neplăcute, iar cauza
acestui fapt poate fi neatenţia unui din partenerii la discuţie ori cunoaşterea greşită a sensului
unor cuvinte sau pur şi simplu totala necunoaştere a sensului cuvintelor folosite. Prin urmare,
motivul înţelegerii eronate ar putea fi în asemenea condiţii:

Fie este ignoranţa a cel puţin a unuia din parteneri,


fie înţelegerea greşită a sensului cuvintelor folosite

În cazul ignoranţei a cel puţin unuia din parteneri, a priceperii greşite ori a neînţelege-
rii exacte a cuvintelor sau semnelor neverbale utilizate de celălalt, rezultă că fie emitorul me-
sajului sau receptorul lui a dat un alt înţeles unora din cuvintele sau semnele neverbale folosi-
te în intercomunicare, dar situaţia cea mai gravă este aceea în care receptorul nu a înţeles ni-
mic din spusele emitorului mesajului.
În legătură cu aceste posibilităţi cu rezultat negativ în comunicarea dintre minim două
persoane, este semnificativ să menţionăm că aceste situaţii sunt frecvent întâlnite în comuni-
carea obişnuită şi ele conduc la ambiguităţi sau la confuzii, ceea ce reprezentă o violare a exi-
genţelor logice fundamentale. Greşita identificare a înţelesului unor cuvinte sau semne never-
bale poate conduce deseori la afectarea negativă a atitudinilor şi a acţiunilor întreprinse de
persoanele implicate în discuţie.
De aici rezultă că într-o comunicare dintre două sau mai multe persoane este deosebit
de important ca participanţii la discuţie să cunoască cât mai bine înţelesul şi regulile de semni-
ficaţie proprii cuvintelor şi semnelor neverbale utilizate de ei în procesul de comunicare sau
ca emitentul discursului să precizeze cât mai exact sensul cuvintelor şi al semnelor neverbale
utilizate de el, mai ales dacă ele sunt îndoielnice sau provin dintr-o altă limbă, ceea ce este de-
a dreptul vital dacă înţelesul acestora este neclar pentru ceilalţi participanţi.
În ceea ce priveşte funcţiile pragmatice ale limbii şi ale discursului trebuie să reţinem,
mai întâi, că ele sunt de patru feluri.

3. Funcţiile pragmatice ale limbajului

Funcţiile pragmatice ale limbajului sunt legate de utilizarea lui cu un anume scop sau
pentru a determina un anume comportament fizic sau intelectual al adresantului. Prima funcţie
pragmatică a limbajului este:

3.1. Funcţia sugeratoare

care constă în aceea că adeseori limbajul este folosit pentru a ne atrage atenţia asupra unui
eveniment fizic sau psihic sau ne avertizează că un anume fenomen urmează să se petreacă şi

79
trebuie să adoptăm un anume comportament. Această însuşire este proprie „enunţurilor deon-
tice” care sunt construite cu ajutorul unor expresii particulare, cum ar fi „trebuie să ...”, „este
permis să ...”, „este interzis să ...” etc. numite „moduri deontice” şi care ne obligă sau ne di-
recţionează atenţia ori acţiunea spre diferite evenimente sau ne avertizează că trebuie să avem
un comportament ori să facem ceva. În mod obişnuit, enunţurile care au prioritar această func-
ţie introduc diferite instrucţiuni, avertismente, norme morale sau juridice, reguli de joc ori
recomandări, exprimă ordine (comenzi), decizii sau hotărâri ale unei autorităţi şi au în structu-
ra lor enunţuri imperative ca: „deschide uşa!”, „scrie următoarele ...”, „să iei numai note bu-
ne!”, „nu cumpăra acest fel de aparat” şi altele de acelaşi fel.
Alte construcţii lingvistice au cu totul alt rol şi anume, lor le aparţine:

3.2. Funcţia expresivă

care este tot de natură pragmatică. Funcţia expresivă a limbii este caracteristică acelor con-
strucţii lingvistice care exprimă convingeri personale ori trăiri subiective provocate de eveni-
mente care ne-au impresionat. În situaţia intenţiilor bune, enunţurile expresive sunt cele care
redau convingeri raţionale sau trăiri subiective conform cărora lucrurile vor sta exact aşa după
cum se spune. În situaţia că cineva ar declara că lucrurile vor sta într-un anumit fel şi ne as-
cunde convingerea lui că lucrurile vor sta altfel decât a spus, înseamnă că acea persoană a
minţit, iar minciuna este un fals intenţionat şi a fost determinată de o motivaţie specială pentru
a proteja sau a înşela.
De reţinut că trăirile subiective resimţite instantaneu, generează o construcţie lingvisti-
că cu funcţie expresivă şi că ele sunt frecvent determinate de diferite acţiuni greşite neintenţi-
onate. Printre altele, într-o astfel de situaţie se poate cita atingerea întâmplătoare a unui obiect
fierbinte ori ascuţit, o durere subită sau emoţia provocată de o surpriză ieşită din comun.
Enunţurile expresive de acest fel sunt redate de obicei prin exclamaţii sau interjecţii, printr-o
reacţie lingvistică specială, prin strigăte ori prin gesturi sau alte semne neverbale cum ar fi o
grimasă sau mişcarea intempestivă a mâinii ori a corpului şi altele care au de regulă statutul
de simptom, respectiv, sunt efectul unei anumite cauze. Prin urmare, reacţiile fizice sesizabile
sunt simptomul unei stări de fapt care poate fi de natură psihică, iar dacă ele sunt neîntemeiate
impun un diagnostic serios, cu scopul de a stabili ce a provocat-o şi a determina cât mai exact
măsurile ce ar trebui luate ori tratamentul care trebuie prescris.
O altă funcţie pragmatică a limbajului este cea care aparţine enunţurilor care se remar-
că prin rolul deosebit al construcţiilor lingvistice în situaţii speciale pentru a conserva respec-
tul participanţilor faţă de anume evenimente oficiale, aşa cum ar fi:

3. 3. Funcţia protocolară

La rândul său, funcţia protocolară a limbajului este tot de natură pragmatică şi este proprie
acelor enunţuri speciale produse în situaţia celebrării unor evenimente aparte care ţin de valo-
rificarea socială a limbajului şi au rolul de sublinia sau omagia acele evenimente. Mai precis,
enunţurile cu funcţia protocolară au o alcătuire specială stabilită prin lege, prin regulamente
sau prin tradiţie şi se dovedesc enunţuri-tip, fiind totdeauna pronunţate numai cu ocazia eve-
nimentelor cărora le-au fost dedicate şi au mereu doar o anumită alcătuire. Asemenea enunţuri
fac parte din protocolul de inaugurare ori de derulare al di-feritelor evenimente particulare, ca
de pildă, acordarea de denumiri unor străzi ori nave maritime sau fluviale, cu prilejul unor
căsătorii, inaugurări, decernări de medalii, decoraţii sau premii etc. De reţinut că, în derularea
protocolului res-pectiv nu sunt admise niciun fel de modificări în alcătuirea sau pronunţarea

80
enunţurilor protocolare ori a protocolului în cauză, iar rostul acestor enunţuri este exclusiv
acela de a cultiva solemnitatea evenimentelor care au loc şi respectul participanţilor faţă de
aceste evenimente.

3. 4. Funcţia performativă

Ultima funcţie pragmatică a limbii este cea performativă şi aparţine unor construcţii
lingvistice prin care emitorul lor se obligă să realizeze sau să atingă un anumit obiectiv ori să
aibă un anumit comportament. Enunţurile de acest fel, exprimă de asemenea angajamentul
cuiva de a face ceva sau de a merge undeva, de a obţine un anumit lucru şi în mod obişnuit
enunţurile performative au şi alte funcţii, aşa cum ar fi cea expresivă, cea sugeratoare şi chiar
funcţia de informare sau cea de comunicare. Enunţurile protocolare exprimă de regulă o do-
rinţă, o promisiune sau un angajament şi conţin în alcătuirea lor aşa numitele „verbe per-
formative”, cum ar fi accept, cer, doresc, ofer, promit, recomand, sugerez etc. În mod frec-
vent, construcţiile lingvistice protocolare sunt evaluate ca justificate ori nejustificate, ca înte-
meiate sau absurde, ca autentice sau neautentice şi numai în acest sens se spune că ar fi adevă-
rate ori false.

4. Funcţii principale şi funcţii secundare ale limbii

În concluzie, funcţiile limbajului nu sunt deloc izolate unele de altele şi nu se exclud


între ele, ceea ce are drept consecinţă imediată faptul că la aceiaşi construcţie lingvistică regă-
sim mai multe funcţii ale limbajului. Într-o situaţie de acest fel, trebuie precizat că doar una
singură din funcţii este principală, iar celelalte sunt secundare. În strictă dependenţă de situa-
ţia în care este formulată şi de felul în care este considerată şi interpretată o construcţie lin-
gvistică, una din funcţiile secundare ale construcţiei lingvistice poate trece în rolul de funcţie
principală, indiferent dacă este vorba de funcţii semantice ori de cele pragmatice. Tocmai de
aceea, pentru a interpreta corect rolul unei anumite construcţii lingvistice într-un discurs, este
deseori necesar să stabilim exact rolul ocupat de fiecare funcţie a limbajului în alcătuirea res-
pectivului enunţ. Un aspect important de acest fel impune ca el să ne permită evitarea efecte-
lor negative pe care le-ar avea eventualele confuzii şi ambiguităţi în înţelegerea şi interpreta-
rea unui discurs şi chiar a consecinţelor acestora.

5. Trăsăturile de bază ale limbajului (limbii)

Ca urmare a funcţiilor sale şi a combinării lor în acelaşi enunţ se poate susţine, în con-
cluzie desigur, că ele conferă limbajului uman principalele lui particularităţi, care ar fi urmă-
toarele:

(1). Limbajul este un fenomen uman: orice componentă a lui (cuvânt sau semn never-
bal) este produsul omului cu educaţie suficientă şi dispune de grai.
(2). Limbajul are materialitatea specifică: componenta lui obiectivă poate fi percepută
cu ajutorul unuia din simţurile noastre.
(3). Limbajul are şi o idealitate proprie: sensul semnului este fapt de conştiinţă, iar el
este accesibil numai intelectului ori sensibilităţii omeneşti.

81
(4). Limbajul dispune şi de intenţionalitate: oricărui cuvânt îi este specifică o regulă de
semnificaţie.
(5). Limbajului îi corespunde un rol deosebit: el este instrument de exteriorizare sau de
mascare a gândurilor sau a sentimentelor noastre.
(6). Limbajului are totodată rolul de a fi convenţional şi prescriptiv: regula
de semnificaţie intră în componenţa oricărui semn.
(7). Limbajul dispune de asemeni de un caracter social: este un fenomen social şi
funcţiile sale semantice au avut un rol esenţial în evoluţia omului şi în progresul comunităţilor
umane.
(8). În sfârşit, limbajul este instrument stimulator al progresului şi se manifestă prin
faptul că orice persoană normală are capacitatea de a abstractiza şi a generaliza, iar progresul
ştiinţific ori practic presupune obligatoriu utilizarea unei forme de limbaj.
(9). Limba este instrumentul cunoaşterii din ce în ce mai profundă a mediului de exis-
tenţă al omului şi i-a permis acestuia să facă noi descoperiri şi invenţii şi i-a permis omului o
dezvoltare teoretică şi senzorială în raport cu alte fiinţe terestre, fiind instrumentul esenţial al
permanentei sale perfecţionări şi a mediului său de viaţă.

Rezumat

1. Concepţii diferite despre funcţiile limbajului.


2. Funcţii semantice ale limbajului şi importanţa lor.
3. Funcţii pragmatice ale limbajului şi rolul lor.
4. Principalele particularităţi ale limbajului.

Cuvinte importante

1. Rolul informativ al limbii.


2. Comunicarea corectă.
3. Comunicare incorectă.
4. Cauzele incorectitudinii.
3. Sugestivitate.
4. Protocolară.
5. Performanţă.

Analizaţi autenticitatea următoarei afirmaţii:


„Limbajului nu-i aparţine rolul informativ şi numai acela de a comunica”

82
Răspunsul corect este următorul:
Dacă limba nu are funcţie informativă, altfel spus, cuvintele nu au nici un fel de înţe-
les, atunci ele nu pot comunica nimic şi nici nu pot fi înţelese nici măcar de un expert.

Exerciții şi probleme

I. Analizaţi valoarea de adevăr a următoarelor propoziţii:

1. Funcţia unui enunţ depinde de intenţia celui care l-a folosit.


2. Există enunţuri care redau propoziţii cu mai multe funcţii.
3. Funcţiile principale ale limbajului şi cele secundare nu-şi schimbă niciodată rolul
între ele.
4. Funcţiile semantice ale limbajului sunt proprii oricărui enunţ, indiferent de cine l-a
formulat.
5. Enunţurile care exprimă propoziţii cognitive au funcţie de informare şi de comuni-
care.
6. Enunţurile numai gândite nu au niciuna din funcţii.
7. Funcţia protocolară a limbajului are exclusiv un rol informativ.
8. Funcţia informativă a limbajului se combină cu funcţia lui de comunicare.
9. Funcţia protocolară a limbii se modifică foarte greu.
10. Funcţiile pragmatice sunt specifice oricărui enunţ cu sens, indiferent de situaţia în
care a fost pronunţat sau scris.
11. Funcţiile semantice ale limbii au mai multe variante.
12. Neatenţia este singura cauză a recepţionării parţiale a unui mesaj.
13. Ignoranţa este cauza transmiterii greşite a unui mesaj.
14. Oamenii obişnuiţi nu cunosc sensul exact al multor cuvinte.

II. Răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Care sunt principalele cauze ale nereceptării corecte a unui mesaj?


2. Care este raportul dintre convingere şi minciună?
3. Priceperea parţială a textului este cauza neînţelegerii unui mesaj?
4. Ce raport există între funcţiile semantice şi cele pragmatice?

III. Desprindeţi ideile la care se referă autorii textelor de mai jos:

1. Intenţia multor discursuri este de a servi dintr-o dată două sau mai multe funcţii ale
limbajului. În asemenea cazuri, fiecare aspect ori funcţie a textului dat depinde de propriile
sale particularităţi. Un fragment de text care are funcţie informativă posedă posibil un aspect
ce urmează a fi evaluat ca adevărat ori fals. Acelaşi text poate servi şi funcţiei direcţionare,
caz în care el va conţine aspecte evaluabile ca proprii sau improprii, ca drepte sau nedrepte.
Dacă însă acel fragment de text serveşte şi funcţiei expresive, respectiva componentă poate fi
83
evaluată ca sinceră sau nesinceră, ca demnă de a fi luată în seamă sau altfel. Pentru a evalua
corect un paragraf sau un fragment de text se impune cu necesitate cunoaşterea funcţiei sau a
funcţiilor limbajului pe care el este menit să le servească. (Irving M. Copi, Carl Cohen,
Introduction to Logic, 11th Edition, Pearson Education Inc., Upper Saddle River, New Jersey,
USA, 2002)

2. Funcţia de comunicare este bazală şi primordială, ea izvorând din natura intrinsecă a


omului de a relaţiona şi de a realiza schimburi energetico-informaţionale cu mediul extern.
[…] Funcţia de comunicare se concretizează în schimbul de informaţii între două persoane,
între o persoană şi un grup, între două grupuri, între om şi maşină, între om şi animal. Prin
limbajul verbal, omul îşi lărgeşte sfera de relaţionare comunicaţională şi se impune ca siste-
mul cu cel mai înalt grad de organizare. Comunicarea îndeplineşte, totodată, rolul de liant, de
factor de articulare şi coeziune în viaţa socială a omului şi maşinii în cadrul activităţii de
muncă. […] Trebuinţa internă de a ne exterioriza trăirile, dorinţele, vrerile, gândurile, opiniile
etc. reclamă în mod imperios prezenţa unui alter şi raportarea la el.
În forma sa expresivă, limbajul poate fi definit ca ansamblul răspunsurilor verbale la
acţiunea diverşilor stimul externi. Acest gen de răspunsuri constituie materialul faptic cel mai
relevant, pe baza căruia obţinem acces şi expli-căm modul organizării vieţii psihice interne,
subiective, ideale. În tabloul comportamental cuvântul apare atât ca „ieşire”, cât şi ca „intra-
re”, ca stimul (semnal) declanşând şi generând modificări în „profilul de stare internă” al per-
sonalităţii. (Mihai Golu, Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002)

3. Ideea acestui capitol nu trebuie luată în sensul că singurul lucru important pe care îl
putem face cu ajutorul cuvintelor este acela de a emite pretenţii ori de a lua poziţie în legătură
cu diferite aspecte. Cu ajutorul cuvintelor poţi face o mulţime de alte lucruri: poţi exprima
ipoteze, conjecturi, presupuneri şi propuneri. Poţi amuza sau conversa. Poţi încerca să-i influ-
enţezi pe alţii (sau pe tine însuţi) în legătură cu ceva sau poţi încerca să-i aduci în situaţia de a
face ceva. Folosim cuvintele pentru a ne ruga, a promite, a lăuda, a ne exprima admiraţia şi a
face publicitate, pentru a minţi, pentru a decepţiona, pentru a insulta ori pentru a umili; pentru
a formula scuze, pentru a ne simţi confortabil, pentru a declanşa un curent de opinii sau o ac-
ţiune. Toate aceste aspecte sunt supuse gândirii critice pentru a stabili dacă au sau nu succes,
eficienţă, integralitate, legitimitate, autenticitate, originalitate şi multe alte calităţi. Oricum, ne
vom concentra mai întâi asupra funcţiilor limbajului de a reda pretenţii, susţineri şi argumen-
te, iar pe scurt asupra funcţiilor limbajului de a construi ipoteze şi conjecturi. (Brook N. Moo-
re, Richard Parker, Critical Thinking, McGraw Hill Inc. New York, USA, 2004)

4. În ce priveşte cuvintele, erorile posibile în comunicare pot fi reprezentate printr-un


triunghi:
A

B C
unde A poate însemna eu (sau noi), B – tu (sau voi) şi C – el (sau ei, adică o co-lectivitate).
Frecvent se confundă ceea ce înţelege A cu ceea ce înţelege B printr-un termen sau ceea ce
înţelege C. Dacă cred că ceea ce înţeleg eu prin „X” (cuvânt) înţelegi şi tu prin el, există pro-
babilitatea ca să nu fie adevărat şi deci să confund termenul meu cu termenul tău sau termenul
lui. Voltaire spunea „înainte de a discuta cu mine defineşte-ţi termenii”. Dacă noi folosim
aceleaşi cuvinte, dar noţiuni diferite, termenii sunt diferiţi şi nu ne putem înţelege sau nu pu-
tem cădea de acord. Şi noi, ca şi grecii antici, folosim cuvântul „atom”, dar ei aveau o altă

84
noţiune – înţelegeau prin „atom” particula absolută indivizibilă, în timp ce noi înţelegem prin
„atom” doar ceea ce este indivizibil (în mod relativ) în raport cu proprietăţile chimice. (Ghe-
orghe Enescu, Tratat de Logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997)

5. Uniformitatea care ne uneşte în comunicare şi în păreri este o uniformitate de rezul-


tante ale unor structuri ce acoperă diversitatea subiectivă a legăturilor dintre cuvinte şi experi-
enţă. Uniformitatea apare acolo unde ea contează social; ca atare, ea apare mai degrabă din
perspectiva circumstanţelor inter-subiective izbitoare ale exprimării, decât din cea a celor pri-
vate, care sar în ochi. Pentru o ilustrare specială a acestui punct de vedere, să luăm în conside-
rare doi oameni dintre care unul dispune de o viziune normală asupra culorilor, iar celălalt
este coloristic-orb în a distinge între roşu şi verde. Cu ajutorul metodei prezentate anterior,
societatea i-a antrenat pe ambii: a premiat apariţia declaraţiei „roşu” când s-a observat că vor-
bitorul a indicat ceva care era roşu şi l-a penalizat în cazul opus. Mai mult decât atât, în mare,
competenţele socialmente observabile ale ambilor sunt aproximativ aceleaşi: ambii oameni
sunt destul de performanţi în a atribui calitatea de „roşu” numai lucrurilor roşii. Cu toate aces-
tea, mecanismele prin care fiecare dintre ei a achiziţionat aceste competenţe asemănătoare
sunt foarte diferite. Unul dintre ei a învăţat „roşu” pe baza efectului fotochimic obişnuit. Celă-
lalt a parcurs un drum mai dificil, respectiv, a învăţat „roşu” în compania în care lucrează cu
lumini de variate lungimi de undă şi cu ajutorul unor particularităţi suplimentare cum ar fi
cele legate de intensitate, de saturaţie, de formă şi dispunere, de calcule etc., a învăţat să admi-
tă ca roşii anume nuanţe ale focului şi ale apusului şi să excludă iarba, a învăţat să admită ca
roşii diferite flori, dar nu şi frunzele lor, a învăţat să admită că racii sunt roşii numai după ce
au fost fierţi.
Persoane diferite crescute în aceeaşi limbă sunt educate să procedeze ca şi cum ar po-
trivi, ca şi cum s-ar învârti împrejur, pentru a realiza forma unor elefanţi identici. Detaliile
anatomice legate de înfăţişarea lor şi de alcătuirea formei de elefant au fost achiziţionate în
mod diferit, din aproximare în aproximare, dar rezultatele acestora vor fi asemănătoare.
(Willard V. Orman Quine, Words and Objects, The M.I.T Press, Cambridge, Massachusetts,
USA, 1969)

6. Întocmai după cum ritualul vieţii sociale reclamă o anumită croială a hainelor, anu-
miţi paşi şi anumite gesturi, exagerări de convenienţă, el solicită de asemenea expresii acredi-
tate indiferent de adevărul lor. Astfel, la chinezi şi la alte popoare regulile de curtoazie impun
totdeauna gazdei să spună că propria casă este „sărăcăcioasă”, că oaspetele său este „distins”
şi că acesta îi oferă „o onoare deosebită” şi aşa în continuare. Chiar şi aceia care nu dau aces-
tor expresii sensul lor autentic ar fi neplăcut impresionaţi dacă ele s-ar îndepărta de convenţii-
le sociale. Rolul expresiilor ceremoniale în forma lor de creatoare de convingeri este impor-
tant în viaţa socială, în jocurile copiilor ca şi în situaţia comunităţilor primitive. Viaţa socială
dintr-o comunitate rurală din Anglia poate fi văzută ca un joc care, printre altele impune lo-
calnicilor să vorbească despre tezaurul, flota şi Armata Majestăţii Sale (cu toate că ei ar trebui
să se raporteze la „naţiune”), iar actualilor lideri ai guvernului britanic le impune să declare că
ei „o sfătuiesc” pe regină, în condiţiile în care respectivii lideri nu sunt supuşii casei regale. În
mod similar, este o modă în Statele Unite a vorbi despre democraţie şi despre faptul că legea
este făcută de reprezentanţii cetăţenilor sau că ea exprimă voinţa acestora, cu toate că sunt
destul de puţini aceia care ştiu ce legi sunt construite în acel moment ori aceia care deţin un
control mai mare asupra celor ce produc legile.
În situaţiile în care cuvintele nu sunt intenţionate pentru a înşela, ci pentru a exprima
eufemistic adevărul, expresiile ceremoniale sunt adesea atacate sub pretextul că ar fi numai
minciuni convenţionale. (Morris R. Cohen, Ernst Nagel, An Introduction to Logic and Scien-
tific Method, Routledge&Kegan Paul, London, UK, 1964).

85
VII. STATUTUL TERMENILOR

1. Termenii ca formă logică elememtară.

2. Intensiunea şi conotaţia termenilor.

3. Extensiunea şi denotaţia termenilor.

4. Cei mai importanţi termeni după extensiune.

4.1. Termeni vizi şi termeni nevizi.

4.2. Termeni individuali sau Termeni generali.

4.3. Termen precis sau Termen vag.

4.4. Termeni divizivi sau Termeni nedivizivi.

5. Cei mai importanţi termeni după intensiune.

5.1. Termeni concreţi sau Termeni abstracţi.

5.2. Termeni absoluţi sau Termeni relativi.

5.3. Termeni independenţi sau Termeni corelativi.

5.4. Termeni pozitivi sau Termeni negativi.

6. Raporturi extensionale între termeni.

6.1. Raport de identitate.

6.2. Raportul de subordonare extensională.

6.3. Raportul de intersecţie extensională.

7. Raporturi de opoziţie între termeni.

7.1. Raportul de contrarietate.

7.2. Raportul de contradicţie între doi termeni.

86
În capitolul opt, pe ale cărui idei ne vom baza ulterior, vom dezbate temele:

1. Termenii în calitate de formă logică, model mental sau structură lingvistică.


2. Intensiunea şi extensiunea termenilor.
3. Varietăţi de termeni.
4. Raporturi specifice termenilor.

Ca urmare a temelor specificate mai sus, în continuare vom analiza următoarele


aspecte privitoare la termeni şi la raporturile dintre ei.

Prin urmare, vom discuta despre termeni în paragrafele de mai jos cu scopul de a sis-
tematiza informaţiile şi a altor operaţii metodologice importante.

1. Termenii ca formă logică de maximă simplitate

Denumirea de „termen” se aplică celei mai simple forme logice care, iar datorită aces-
tui fapt termenii au existenţă prin alte forme logice şi se exprimă prin construcţii lingvistice
listate într-un dicţionar explicativ sau sunt folosiţi în diverse operaţii metodologice, cum ar fi
definiţia şi clasificare. De pildă, datorită maximei lor simplităţi, termenii apar în mod obişnuit
ca elemente fundamentale în structura propoziţiilor categorice, cum ar fi, să spunem, următoa-
rea expresie:

Toţi A sunt B

în care literele A şi B sunt simboluri corespunzătoare pentru cei doi termeni care apar în stru-
ctura propoziţiei categorice redată de această formulă.
Mai mult decât atât, se poate spune că fiecărui obiect ori fenomen considerat ca izolat
de oricare altele, fiecărei proprietăţi a acestuia şi fiecărei relaţii dintre acest fel între obiecte
sau însuşiri îi corespunde în planul activităţii noastre teoretice cel puţin un termen, care în
logica tradiţională era numit „noţiune”, iar la nivel general sau în filosofie i se mai spune şi
„idee”, „categorie” ori „concept”. Deci, termenii sunt abstracţii ideale şi reprezintă achiziţii
ale minţii umane la care s-a ajuns printr-un efort de cunoaştere. Sub aspect cognitiv, termenul
este un construct ideal produs în mintea umană în calitate de reproducere ideală a unui obiect,
87
a unei însuşiri sau relaţii ce a devenit o achiziţie a noastră şi la care am ajuns prin efortul de
cunoaştere, cu alte cuvinte o imagine ideală despre acestea.
Denumirea de „termen” dată acestei forme logice, atât de simplă încât în activitatea
teoretică simplă şi chiar în cea elevată nu apare în mod izolat, cu excepţia dicţionarelor, vine
din limba latină de la cuvântul „terminus”, prin care se înţelegea un hotar ori o limită dincolo
de care, aşa cum s-a precizat, nu există alte elemente sau forme logice mai simple7. De preci-
zat însă că noi vom folosi ideea de termen pentru a indica faptul că un obiect material ori ideal
sau o proprietate oarecare a acestora a intrat în conştiinţa noastră şi care este numită prin in-
termediul limbajului printr-un cuvânt izolat sau printr-o construcţie lingvistică aparte căreia îi
revine de cele mai multe ori fie funcţia gramaticală de denumire printr-un substantiv, fie prin
cea de adjectiv al unui enunţ declarativ.
În loc de noţiune sau termen, o anumită concepţie din psihologia cognitivă foloseşte
denumirea de „model mental”, care în contextul cunoaşterii obişnuite corespunde obiectul
ideal care pe plan mintal exprimă obiectul ori calitatea la care se referă mintea umană, în prin-
cipiu parţial. În accepţiunea gândirii critice din psihologie şi a logicii argumentării pe care se
bazează, vom discuta despre termeni prin care înţelegem un obiect ideal, respectiv o formă
logică simplă, exprimată explicit printr-o construcţie lingvistică de care este greu de separat.
În aceste condiţii, termenul sau modelul mental sunt „fapte” ideale, în timp ce denumirea care
îi corespunde şi îl pune în evidenţă nu este decât un construct lingvistic, adică un fapt material
perceptibil prin care sunt comunicate printr-o construcţie lingvistică unui ipotetic interlocutor.
De pildă, să considerăm un enunţ declarativ care exprimă o propoziţie categorică din cele mai
simple, reprezentată de altfel prin formula anterioară:

(1). Pisica este animal domestic

în care cuvântul „pisica” şi denumirea lingvistică „animal domestic” exprimă din acest punct
de vedere termenii aflaţi în alcătuirea acestei propoziţiei categorice. Ca atare, propoziţia cate-
gorică exprimată de acest enunţ declarativ poate fi redată şi prin formula:

(2). A este B

în care litera A substituite cuvântul „pisica”, iar simbolul B denumirea de „animal domestic”.
În aceste condiţii, literele A şi B exprimă totodată termenii din propoziţia categorică redată de
enunţul (1), iar cuantorul „Toţi” a fost acum subînţeles.

2. Intensiunea şi conotația termenilor

În calitatea sa de formă logică de maximă simplitate, termenul este alcătuit totuşi din
două elemente constitutive şi numai pe baza acestora el participă la un discurs sau la un raţio-
nament oarecare. Deseori intensiunea unui termen este numită „conţinut al noţiunii” şi ea cu-
prinde însuşiri, numite la rândul lor „note”, pe care le poate pune în evidenţă utilizatorul când
i se cere să explice înţelesul cuvântului (expresiei lingvistice) folosite de el pentru a-l indica
sau a-l explica. Aceste note sau însuşiri sunt importante pentru constructul mental al individu-
7
Pentru detalii, a se vedea: Guţu, Gheorghe. Dicţionar Latin-Român, 1983, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti
88
lui, care apelează la ele pentru a produce definiţii, clasificări, explicaţii, sau raţionamente. De
exemplu, un specialist ne-ar putea spune că intensiunea termenului pisică este alcătuită din
însuşiri precum: vertebrat, mamifer carnivor, felină, cap rotund, bot scurt, corp acoperit cu
blană, maxilare puternice, gheare retractile etc.
Intensiunea unui termen trebuie considerată ca fiind cu totul altceva decât conotaţia
respectivului termen, deşi în principiu conotaţia unui termen este legată de intensiunea lui.
Mai exact, prin „conotaţia unui termen” se înţelege în mod obişnuit doar calitatea acelui ter-
men de a trimite sau de a sugera numai anumite note (însuşiri) din intensiunea acelui termen.
Prin urmare, se susţine că intensiunea unui termen este cunoscută integral de specialiştii în
domeniu, iar conotaţia lui este ştiută de un individ obişnuit în funcţie de nivelul lui de cunoaş-
tere.
În această situaţie, conotaţia unui termen depinde de personalitatea, de competenţa şi
chiar de subiectivitatea individului care foloseşte termenul doar cu însuşirile obiectului cunos-
cute de el. De pildă, doi indivizi diferiţi pot folosi exact acelaşi termen cu conotaţii diferite,
ceea ce înseamnă că intensiunea unui termen coincide cu conotaţia dată de fiecare individ
termenului. Ca atare, distingem între cel puţin trei feluri de conotaţie, pentru exact acelaşi ter-
men.

Conotaţie de bază, conotaţie specială şi conotaţie subiectivă

Astfel, conotaţia de bază a termenului este un reper relativ unic pentru folosirea lui
într-un discurs general şi este mai mult sau mai puţin apropiată de intensiunea lui precizată în
dicţionarul explicativ al fiecărei limbi naţionale apărut la un moment dat. În schimb, conotaţia
specială a aceluiaşi termen coincide cu înţelesul dat lui într-un domeniu ştiinţific aparte şi de-
pinde deseori de competenţa savantului care îl foloseşte, mai ales dacă acest termen este ex-
primat printr-un cuvânt împrumutat dintr-un vocabular special ori din dicţionarul vreunei alte
limbi naţionale. De pildă, termenul identitate este folosit în gândirea critică din psihologie şi
în logica argumentării cu înţelesul de exigenţă logică fundamentală, însă el a fost împrumutat
de anumiţi psihologi care i-au dat o conotaţie specială. În acest fel a procedat pe fondul unei
anumite interpretări psihanalitice, citată anterior, de Erik H. Erikson (1902-1994), într-una din
lucrările sale8.
Pe de altă parte, conotaţia subiectivă a unui termen ţine de faptul că deseori, mai ales
la oamenii obişnuiţi, constatăm că folosirea unui termen are o puternică încărcătură subiectivă
în mintea utilizatorului. De multe ori însă, vorbim de conotaţie subiectivă în accepţiunea că ea
depinde de personalitatea, de pregătirea sau de preferinţele persoanei şi tocmai aşa se explică
de ce un iubitor de animale utilizează termenul pisică cu o încărcătură subiectivă pozitivă, în
timp ce una care urăşte animalele va folosi acest termen cu reţinere ori cu un sentiment nega-
tiv. Dacă totuşi se dovedeşte că această deviere de la înţelesul de baza al cuvântului este dato-
rată unei boli psihice, ea trebuie luată în considerare de către un psihoterapeut.

3. Extensiunea şi denotaţia termenilor

În logica tradiţională este preferat numele de „sferă” pentru clasa obiectelor care pose-
dă însuşirile aflate în intensiunea unui termen, iar gândirea critică din psihologie bazată pe
logica argumentării foloseşte în acelaşi scop denumirea de „extensiune”. Vom spune de ase-
menea că extensiune termenului coincide totalitatea de obiecte despre care crede un individ că

8
Erikson, Erik H., Youth and Conflict, 1968, W.W. Norton & Company, New York, USA
89
ar avea însuşirile din intensiunea acelui termen, altfel spus, care corespund modelului mental
propriu lui.
Cu alte cuvinte, pentru un individ oarecare, clasa obiectelor care au însuşirile conside-
rate de el reprezintă denotaţia termenului. La nivelul cunoaşterii în general, extensiunea orică-
rui termen coincide cu totalitatea obiectelor din clasa ideală existentă la nivel ştiinţific, dar la
nivelul cunoaşterii comune extensiunea aceluiaşi termen coincide cu denotaţia termenului fo-
losit de individ şi coincide cu modelul său mental. De exemplu, dintr-o perspectivă ştiinţifică
extensiunea termenului pisică, menţionat anterior, vizează totalitatea felinelor de un anumit
fel, iar în cunoaşterea comună, în sfera aceluiaşi termen intră numai acele animale domestice
cu blană care au însuşirile reţinute de individ în funcţie de subiectivitatea sa.
Ca şi derivatele sale, cuvântul „denotat” provine în română din limba latină, de la „de-
notare”, cum ne spune Noul Dicţionar Universal al Limbii Române, Litera Internaţional, Bu-
cureşti, 2006, iar filologii pun în evidenţă folosirea lui diferită. Astfel, prin „denotat” se înţe-
lege deseori „denumit” sau „semnificat”, iar uneori denumirea unui obiect trimite la un con-
cept. Pe de altă parte, prin „denotaţie” se înţelege şi sensul stabil al unui cuvânt considerat în
afara contextului lingvistic din care el face parte. Oricum, există şi unii care consideră că prin
„denotaţie” se înţelege totalitatea indivizilor la care se aplică un cuvânt şi nu mai disting între
sfera şi conţinutul lui (Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, 2009). Faptul esenţial este că
intensiunea şi denotaţia termenilor sunt confuze ori nu au încărcătura acordată lor de gândirea
critică din psihologie.
Dincolo de toate acestea, se consideră că intensiunea termenului îi determină extensiu-
nea lui, dar aceste două componente constitutive ale oricărui termen se influenţează reciproc,
întrucât ele sunt elemente duale, ceea ce devine evident din compararea următoarelor definiţii:

Extensiune: totalitate de Intensiune: totalitate de


obiecte cu însuşirile însuşiri ale obiectelor
care formează intensiunea care formează extensiunea
termenului. termenului.

Este uşor de observat că schimbând reciproc între termenii duali, respectiv „intensiu-
ne” cu „extensiune” şi respectiv, „obiecte” cu „însuşiri”, din oricare caracterizare din cele do-
uă oferite mai sus, respectiv a extensiunii şi a intensiunii termenilor, poate fi obţinută automat
cealaltă caracterizare. Acest fapt ne demonstrează că între componentele unui termen există
un raport de dualitate, iar perechile intensiune – extensiune şi obiecte – însuşiri, cupluri luate
fiecare separat, constituie cazuri de simetrie specială, iar în gândirea critică din psihologie ele
sunt perechi de elemente duale. Cu acest prilej facem precizarea că raportul de dualitate nu se
confundă cu cel de simetrie geometrică 9.

4. Cei mai importanţi termeni după extensiune

Pentru a identifica cele mai importante feluri de termeni, vom lua în con-siderare, pe
rând, componentele duale din alcătuirea fiecărui termen de bază, respectiv, extensiunea şi apoi
intensiunea fiecărui termen. În consecinţă, mai întâi după extensiunea lor, vom diferenţia ur-
mătoarele perechi de termeni:

9
Bieltz, Petre, Principiul Dualităţii în Logica Formală, 1974, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
90
4.1. Termeni vizi şi termeni nevizi

De reţinut că termenii vizi, mai sunt numiţi şi „nereferenţiali”, iar termenii vizi nu au
în extensiunea lor niciun fel de individ, motiv pentru care filologii îi şi numesc „termeni nere-
ferenţiali”. De reţinut, că unii termenii vizi s-au născut în urma unor deficienţe de cunoaştere.
De pildă, termenul perpetuum mobile. Alţii au luat naştere ca o consecinţă a nerespectării exi-
genţelor logice. Dacă este vorba de încălcarea restricţiilor impuse de principiile necontrarie-
tăţii sau de cele ale terţului exclus, se spune că s-a produs o „contradicţie logică”, iar aseme-
nea exemple ar fi termenul pătrat rotund ori termenul bolnav sănătos. Există însă şi termeni
vizi care se justifică prin prezentarea explicită a unor şiruri infinite, cum ar fi enunţul conform
căruia cel mai mare număr nu există. De notat însă, că termenii nevizi, sau „referenţiali” cum
îi numesc filologii, au în alcătuirea extensiunii (sferei) lor cel puţin un obiect sau, cu alte cu-
vinte, numele lor denotează cel puţin un individ. În aceste condiţii, termenii nevizi sunt de
mai multe feluri.
O altă clasificare a termenilor ar fi aceea în

4.2. Termeni individuali sau Termeni generali

De precizat că în extensiunea unui termen individual se află doar un singur obiect, aşa cum ar
fi cazul şi cu termenul satelitul natural al Pământului, iar comparativ cu termenii individuali,
în extensiunea unui termen general se află cel puţin două elemente individuale, de exemplu
termenul redat de cuvântul „student”.

4.3. Termen precis sau Termen vag

Să notăm totodată că despre un termen oarecare se susţine că este precis numai dacă extensiu-
nea lui este exact şi clar delimitată sau el este astfel folosit.
Prin urmare, în cazul termenilor precişi se spune cu deplină exactitate dacă un obiect
oarecare face sau nu face parte din extensiunea lui, iar astfel de termeni sunt utilizaţi frecvent
în cunoaşterea exactă, cum este şi termenul număr natural din matematică. În schimb, un ter-
men care nu îndeplineşte această condiţie, indiferent dacă este folosit în ştiinţă sau în cunoaş-
terea comună, este considerat termen vag sau imprecis. Tocmai aşa stau lucrurile cu termeni
ca tânăr ori major în cunoaşterea comună, iar cunoaşterea ştiinţifică sau nevoile practice o
impun, termenii tânăr sau major sunt transformaţi artificial din termeni vagi în termeni pre-
cişi.
La nivel general, raporturile dintre termeni sunt exprimate prin cercuri, formă grafică
inventată de Leonhard Euler (1707-1783), iar extensiunea unui termen imprecis ar putea fi
exprimată explicit în felul următor:

Nucleu

91
După cum se observă din această schemă grafică euleriană, extensiunea termenului imprecis
este alcătuită din două părţi. Cercul exterior redat print-o linie întrerupă, reprezintă aşa numita
„margine” unde lucrurile sunt greu de decis, iar cea indicată aici de cercul interior coincide cu
zona „precisă” sau cu „nucleul” extensiunii termenului vag. Mai precis, în zona din margine
există incertitudine cu privire la faptul dacă, de exemplu, o persoană ce a trecut relativ recent
de vârsta de 30 de ani mai poate fi considerată ca vârstă o persoană tânără, mai ales dacă luăm
în calcul şi activitatea, starea de sănătate ori comportamentul ei. Pe de altă parte, nu avem nici
un fel de ezitare pentru a încadra în zona precisă a extensiunii unui termen vag pe cel care a
împlinit 23 de ani, chiar dacă acest fapt s-a petrecut cu ceva timp în urmă.
Există discipline, socio-umaniste, psihologia ar fi una din ele, care operează frecvent
cu termeni imprecişi, dar nu fac excepţie nici multe ştiinţe ale naturii. De fiecare dată când se
operează cu asemenea termeni vagi este necesară conservarea restricţiilor logice în special în-
tr-o întreprindere ştiinţifică, iar pentru moment termeni vagi sunt trataţi ca şi cum ei ar fi pre-
cişi. Aşa procedează psihologia dezvoltării, de exemplu, când studiază etapele de vârstă. La
fel, legislaţia juridică din fiecare ţară introduce prin lege limite de vârstă pentru o persoană
normală sub aspectul discernământului ei, pentru beneficia de anumite drepturi legale.
O altă clasificare a termenilor ar fi aceea între:

4.4. Termeni divizivi sau Termeni nedivizivi

Distincția între termeni divizivi de termeni nedivizivi, numiţi uneori „termeni colectivi”, este
mai dificilă datorită faptului că limbajul prin care sunt redaţi termenii generali ori cei indivi-
duali nu ţine seama explicit de felul în care se formează extensiunea unui termen nevid şi nici
de denotaţia sa ori de faptul că această clasificare a termenilor antrenează şi intensiunea lor.
Dar, înainte de toate, să lămurim sensul cuvintelor „diviziv” şi „colectiv”. Explicaţia este ace-
ea că există termeni generali care sunt folosiţi predominant diviziv, iar un exemplu de acest
fel ar fi termenul general student. Există şi termeni utilizaţi frecvent doar ca termeni
nedivizivi, cum ar fi şi cel redat prin cuvintele „grupă de studenţi”. Această situaţie se explică
prin aceea că în mod firesc pronunţarea sau citirea cuvântului „student” ne obligă să aplicăm
însuşirile din intensiunea acestui termen fiecărui student individual în parte, dar când ne gân-
dim la însuşirile termenului grupă de studenţi, acestea nu pot fi aplicate decât întregu-lui ca
totalitate şi nu fiecărui individ care face parte dintr-o grupă de studenţi.
Să luăm acum ca exemplu termenul pădure care poate fi utilizat în două contexte lin-
gvistice total diferite din perspectiva gândirii critice din psihologie şi al logicii argumentării,
iar confuzia dintre aceste utilizări diferite se poate solda cu erori de raţionare deosebit de gra-
ve, datorate în special neglijării distincţiei dintre gândire şi limbaj. Deseori se întâmplă ca o
expresie lingvistică să introducă un termen diviziv, iar alteori aceiaşi construcţie lingvistică
exprimă de fapt un termen nediviziv, întrucât de această dată vizează o colectivitate numai ca
întreg. Astfel, în enunţul declarativ:

Insectele sunt hexapode

se vorbeşte despre fiecare insectă, întrucât fiece insectă are şase picioare şi deci, acum cuvân-
tul „insectele” exprimă un termen diviziv.
Explicaţia este aceea că enunţul declarativ „Insectele sunt hexapode” ne spune că în
intensiunea termenului diviziv insecte se află şi însuşirea de a avea şase picioare, care aparţine
fiecărui exemplar individual de insectă. În schimb, prin următorul enunţ declarativ:

92
Insectele reprezintă 4/5 din vieţuitoarele Terrei

ni se spune că însuşirea de a fi 4/5 din vieţuitoare nu aparţine fiecărei insecte, ci unei întregi
colectivităţi, adică numai insectelor considerate exclusiv ca specie de vieţuitoare. Prin urmare,
termenul insectă din acest al doilea enunţ a fost utilizat pentru o clasă de vieţuitoare ca totali-
tate, ceea ce înseamnă că în acest enunţ termenul insectă este folosit ca termen nediviziv.
Distincţia dintre termenii divizivi şi termeni colectivi (nedivizivi) se referă la termenii
generali, dar şi la termenii individuali corespunzători, desigur în dependenţă de contextul lin-
gvistic în care ei sunt folosiţi. De exemplu, în construcţia lingvistică „pădurea Băneasa” cu-
vântul „pădure” poate fi înţeles ca redând un termen individual în raport cu termenul general
pădure care ar fi diviziv, dar înţelegând prin pădure o denumire a unui ansamblu de copaci,
cuvântul „pădure” redă un termen nediviziv (colectiv).
Tocmai de aceea, analiza raportului dintre gândire şi limbaj devine deosebit de impor-
tantă, tocmai pentru a evita confuzia între folosirea extensiunii şi a denotaţiei aceluiaşi termen
în accepţiune divizivă versus în accepţiune colectivă (nedivizivă) în cadrul unui anumit enunţ
sau a mai multora. Această confuzie este destul de frecventă la nivelul simţului comun lipsit
de cunoştinţe în domeniul gândirii critice şi al logică argumentării, pentru că ea este o sursă
sigură de erori logice (sofisme formale ori neformale), chiar în cazul oamenilor sănătoşi psi-
hic, dar lipsiţi de suficientă educaţie logică.

5. Cei mai importanţi termeni după intensiune

Luând acum în considerare intensiunea termenilor, adică cel de al doilea element din
structura lor, vom diferenţia alte patru perechi de termeni care le completează pe cele desprin-
se din perspectiva extensiunii lor. Fiecare din aceste noi perechi de termeni are o importanţă
specială în folosirea termenilor în alcătuirea propoziţiilor categorice şi în raţionare cu scopul
de a evita pe cât posibil încălcarea exigenţelor logice fundamentale. Prin urmare, deosebim
între:

5.1. Termeni concreţi sau Termeni abstracţi

Din punctul de vedere al gândirii critice în psihologie bazată pe logica argumentării, între
aceşti termeni există o deosebire importantă. În situaţia neglijării acestei distincţii termenii
folosiţi primesc adesea o interpretare total greşită la nivelul unei educaţii deficitare. A pretin-
de corect că un termen este concret, înseamnă a susţine că se consideră că însuşirile din in-
tensiunea lui aparţin unui anumit individ ori unei relaţii, indiferent dacă acestea sunt reale sau
ideale. De exemplu, în situaţia enunţului declarativ de mai jos:

Atenţia celor prezenţi este remarcabilă

subiectul logic al propoziţiei exprimate de el şi anume, termenul atenţia este un termen con-
cret. În cadrul acestei propoziţii, atenţia este un termen concret, întrucât însuşirea de a fi re-
marcabilă este atribuită indivizilor prezenţi. Cu alte cuvinte, atenţia este o calitate aparte a
unor anumite persoane individuale.

93
Cu totul altfel stau lucrurile în cazul propoziţiei exprimată de următorul enunţ declara-
tiv aflat, de pildă, într-o carte de psihologie:

Atenţia este concentrare focalizată

în care acelaşi cuvânt „atenţia” este folosit acum pentru a reda un termen abstract întrucât de
această dată se vorbeşte despre o calitate a atenţiei în general, deci este vorba acum despre
conceptul abstract de atenţie şi, ca atare, nu se discută despre o proprietate concretă care ar
aparţine cuiva sau unor anumiţi indivizi.
La nivel comun, calităţile de a fi termen concret sau termen abstract sunt gândite cu
totul altfel. Se consideră, de pildă, că un termen oarecare ar fi concret numai dacă el este pri-
ceput de cel căruia îi este adresat, iar dacă el nu este accesibil persoanei în cauză se apreciază
că acel termen este abstract. Astfel, persoanele lipsite cu educaţie minimă nu pricep distincţia
reală dintre termenii concreţi şi cei abstracţi şi apreciază ca termeni concreţi numai pe aceia
care ei i-au înţeles sau au impresia că i-au înţeles. De exemplu, conform exigenţelor promova-
te de gândirea critică în psihologie şi de logica argumentării, termenul matematic număr iraţi-
onal este termen concret, dar la nivelul simţului comun el este un termen abstract.

5.2. Termeni absoluţi sau Termeni relativi

Orice termen este absolut numai în situaţia în care el corespunde unor însuşiri de indi-
vizi sau colecţii de obiecte, considerate ca independente faţă de oricare altele. În această situa-
ţie se află termeni ca psiholog sau fruct, ale căror însuşiri transformă aceste concepte în ter-
meni absoluţi, ceea ce înseamnă că aceşti termeni pot fi folosiţi într-un discurs ca fiind total
independenţi de alţii.
Dimpotrivă, orice termen va fi apreciat ca relativ, doar dacă el trimite explicit sau tacit
la un alt obiect decât acela pe care îl reprezintă direct, astfel încât el nici nu poate fi înţeles
complet fără a lua în considerare legătura lui cu aceste alte obiecte. De exemplu, termeni ca
prieten, căsătorit sau sinonim şi mulţi alţii, sunt de fapt termeni relativi. A spune, de pildă, că
un om „este prieten” constituie un nonsens fără a preciza cu cine este el prieten. În această si-
tuaţie, distincţia dintre termeni absoluţi şi termeni relativi este esenţială în gândirea critică din
psihologie, iar logica argumentării pe care ea se bazează are în vedere această distincţie toc-
mai pentru a evita încălcări grave ale exigenţelor logice fundamentale, începând cu principiul
identităţii şi continuând, probabil, cu nerespectarea celor care vizează opoziţia.
Explicaţia acestui fapt este următoarea: când se întâmplă să neglijăm diferenţa dintre
termenii absoluţi şi termeni relativi şi când un termen relativ este tratat ca termen absolut,
comitem automat şi o eroare gramaticală în cazul declinării substantivelor şi chiar al interpre-
tării lor. De pildă, în enunţul lingvistic „cartea mea” cazul genitiv introduce proprietatea eco-
nomică sau juridică a cuiva asupra cărţii în cauză, însă în sintagma „mama mea”, construită
cam în acelaşi fel din punct de vedere gramatical, utilizarea pronumelui „mea”, se introduce
în situaţia dată o relaţie de rudenie.

5.3. Termeni independenţi sau Termeni corelativi

94
Mai precis, intensiunea a doi termeni independenţi este de o asemenea natură încât
însuşirile unuia nu atrag după sine niciuna din proprietăţile celuilalt. Altfel spus, pe linia in-
tensiunii lor, relaţia dintre doi termeni independenţi este de aşa natură încât ei satisfac urmă-
toarele două condiţii:
(a) înţelesul oricăruia din cei doi termeni nu depinde sub niciun fel de înţelesul celui-
lalt termen;
(b) fie afirmarea, fie negarea unuia din cei doi termeni nu atrage după sine nici afirma-
rea şi nici negarea celuilalt termen.
Conform acestor două condiţii, cuvinte precum „astenie”, „memorie” sau „senzaţie”,
introduc termeni independenţi, întrucât fiecare dintre ei poate fi definit, explicat ori înţeles
separat de oricare celălalt. Pe de altă parte, grupurile formate din două cuvinte „absolut-re-
lativ”, „cauză-efect” sau „bun-rău” exprimă, fiecare în parte, perechi de termeni corelativi. A
neglija legătura dintre termenii reciproc corelativi, înseamnă obligatoriu producerea de defini-
ţii sau explicaţii circulare care violează exigenţele logice fundamentale. De pildă, nu putem
susţine separat despre „cauză” că ea este fenomenul care produce cel puţin un „efect”, pentru
că am fi obligaţi apoi să definim sau să explicăm „efectul” ca fenomenul produs de o „cauză”,
iar astfel am comite o circularitate, care ne arată că aceste două fenomene se presupun reci-
proc. Ultima distincţie de care trebuie să ţinem seama în utilizarea termenilor este aceea dintre
alte două categorii de termeni şi anume:

5.4. Termeni pozitivi sau Termeni negativi

În discursul obişnuit apelăm la cuvinte din vocabularul limbajului verbal şi folosim


adesea cuvinte care exprimă pe plan lingvistic însuşiri ce aparţin unor obiecte, iar ca urmare,
înţelesul lor este nemijlocit pozitiv. De pildă, în principiu vorbind, cuvinte ca „alb”, „demn”
sau „sensibil” exprimă prin excelenţă termeni pozitivi, în timp ce cuvintele „amnezie”, „insen-
sibil” ori „neatent” redau în mod obişnuit termeni negativi.
Trebuie însă să recunoaştem că în situaţia cuvintelor din vocabularul limbajului verbal
obişnuit, folosirea incorectă sau neatentă a cuvintelor, mai ales a acelora ce sunt utilizate în
enunţuri lingvistice autonome, face oarecum imposibilă separarea între termeni pozitivi şi cei
negativi în condiţiile în care nu cunoaştem bine înţelesul cuvintelor sau contextul în care ele
sunt utilizate. Tocmai de aceea în dicţionar se folosesc şi exemple de situaţii în care termenii
respectivi sunt folosiţi. Există, după cum s-a văzut termeni negativi ca formă lingvistică, în-
trucât cuvintele prin care sunt ei redaţi conţin la începutul lor un prefix privativ, cum ar fi „a”,
„i”, „in”, „ne”, „anti” etc., dar din păcate este dificil să ne dăm seama totdeauna precis doar
după construcţia lor lingvistică, dacă asemenea cuvinte exprimă totuşi un termen pozitiv sau
un termen negativ.
Dificultatea menţionată este generată de faptul că deşi multe cuvinte conţin lingvistic
un prefix privativ, ele exprimă dintr-un punct de vedere sau altul totuşi un termen de-a dreptul
pozitiv şi tocmai acesta este cazul unor cuvinte ca „anticorp”, „antimaterie” sau „nebun”. Se
ştie că „anticorp” este folosit de biologi şi de medici pentru a indica o componentă a organis-
mului care previne îmbolnăvirea, că prin „antimaterie” astrofizicienii se referă la planete alcă-
tuite dintr-o substanţă materială diferită faţă de cea obişnuită şi că deseori „nebun” este o de-
numire utilizată pentru a spune că cineva a spus ceva aberant sau că suferă de o afecţiune psi-
hică relativ incurabilă.
Din exemplele invocate aici rezultă destul de clar că folosirea terminologiei de „ter-
meni pozitivi” şi aceea de „termeni negativi” la nivelul gândirii critice în psihologie, nu coin-
cide perfect cu cea utilizată în viaţa de toate zilele. De altfel, din cele de mai sus reiese că în
exprimarea curentă un prefix care este folosit obişnuit pentru a reda un termen negativ poate
introduce în alte contexte un termen pozitiv, măcar dintr-un anumit punct de vedere, dar şi un
95
cuvânt lipsit de un prefix privativ, care avansează în mod obişnuit un termen negativ, introdu-
ce într-un context diferit un termen pozitiv. Astfel, cuvântul „orb” poate fi considerat că ex-
primă în principiu un termen negativ, dar în enunţul declarativ „orb în faţa unor pretenţii du-
bioase” cuvântul „orb” exprimă un termen pozitiv, iar în alt enunţ declarativ, de exemplu, în
enunţul „prin orb se înţelege un nevăzător”, acelaşi cuvânt redă un termen negativ. Acest
exemplu confirmă destul de clar diferenţa dintre relativa independenţă a limbajului faţă de
gândire, dar ne arată totodată că nu toate cuvintele care exprimă termeni negativi au în alcătu-
irea lor un prefix negativ.
Decalajul dintre gândire şi limbaj şi mai ales folosirea limbii obişnuite de toţi vorbito-
rii ei, indiferent de competenţele lor, are ca efect nu doar polisemia cuvintelor, ci şi folosirea
aceluiaşi cuvânt pentru a reda termeni total diferiţi, fapt care probează decalajul relativ al lim-
bajului faţă de gândire. În medicină şi în psihopatologie prin „afagie” avem un termen negativ
prin intensiunea căruia se înţelege deteriorarea regiunii hipotalamice din creier care conduce
la absenţa nevoii de hrană. În cazul educaţiei precare, cuvântul „afagia” corespunde unui ter-
men pozitiv prin intensiunea căruia se înţelege că este benefic să fi cât mai slab posibil.

6. Raporturi extensionale între termeni

În cele ce urmează, ne vom ocupa de raporturile dintre termeni care vor fi tratate din
perspectiva extensiunii şi a denotaţiei termenilor luaţi în considerare, fără a neglija total inten-
siunea şi conotaţia acestor termeni. În această ordine de idei, este însă necesar să facem câteva
precizări. Astfel, fiecare raport dintre termeni pe linia extensiunii lor va fi alcătuit numai din
doi termeni notaţi cu simbolurile A şi B, iar prezentarea raporturilor dintre ei se va face sub
forma cercurilor euleriene, cu menţiunea că în aceste raporturi vom detecta exigenţele logice
tratate anterior. Să mai reţinem că raporturile dintre extensiunile termenilor se vor dovedi im-
portante pentru analiza alcătuirii propoziţiilor categorice şi pentru raporturile dintre ele. În
această situaţie, se va spune că un raport de concordanţă între A şi B înseamnă că în extensiu-
nile lor există o suprapunere şi ele conţin cel puţin un obiect comun ambelor extensiuni. Ra-
porturile de concordanţă dintre termeni presupun însă că A şi B nu sunt termeni vizi. Cu aces-
te precizări să notăm că între extensiunile termenilor A şi B ar putea exista, mai întâi, o relaţie
de felul următor:

6.1. Raportul de identitate extensională

Dacă între extensiunile termenilor A şi B există un raport de identitate, vom susţine că


în extensiunile lui A şi B găsim exact aceiaşi indivizi. Prin urmare, orice obiect individual
care aparţine lui A se regăseşte aidoma în extensiunea lui B, după cum orice individ din ex-
tensiunea lui B se află în acelaşi timp şi în extensiunea lui A, ceea ce înseamnă că din acest
punct de vedere extensiunile ambilor termeni pot fi exprimate grafic printr-un singur cerc:

A, B

96
Pentru a avea un exemplu, să presupunem că litera A corespunde termenului auto-
hipnoză, iar B stă aici ca simbol pentru termenul hipnoză autoindusă şi, ca atare, această
schemă grafică poate fi tradusă sub forma unei propoziţii, după cum urmează:

Autohipnoza este hipnoză autoindusă

care seamănă întrucâtva cu situaţia (3) de la discuţia despre principiul identităţii (în care Tu-
dor Arghezi era comparat cu Ion N. Theodorescu), cel puţin pentru că ne spune că extensiunii
lui A îi corespunde perfect extensiunea lui B şi invers, iar în acest fel raportul de identitate
dintre termeni are valoare informativă. Cu toate acestea ar fi o simplă banalitate ca pe baza
schemei grafice de mai sus să susţinem adevărul propoziţiei:

Autohipnoza este autohipnoză

pentru că deşi este sigur adevărată, simpla repetare a aceluiaşi despre acelaşi este o identitate
banală, care nu ne oferă niciun fel de informaţie şi ne reaminteşte de banalitatea prin care s-ar
spune că „Tudor Arghezi este Tudor Arghezi”.

6.2. Raportul de subordonare extensională

Dacă între extensiunile lui A şi B ar fi un raport de subordonare, atunci o parte ai indi-


vizilor lui A se includ integral în extensiunea lui B, adică a lui B, dar în extensiunea lui B
există cel puţin un element care nu aparţine şi lui A. Cu alte cuvinte, după cum se arată prin
schema grafică de mai jos, raportul de subordonare a lui A faţă de B poate fi redat prin dia-
grame Euler astfel:

După cum reiese din această reprezentare euleriană, toţi indivizii care aparţin extensiunii lui A
fac parte, fără nici un fel de excepţie şi din extensiunea lui B, dar în extensiunea lui B există şi
indivizi care nu provin din extensiunea lui A şi aparţin exclusiv extensiunii lui B.
În conformitate cu schema grafică de mai sus, la nivel general, se spune că termenul
subordonat lui B este un gen al lui A sau că A este una din speciile lui B. De exemplu, dacă A
este un simbol pentru agorafobie, această afecţiune psihică este specie a genului tulburarea
anxioasă reprezentată aici prin simbolul B, care însă conţine, pe lângă A, şi alte specii, de pil-
dă, diferitele tipuri de tulburare anxioasă, dintre care putem exclude stresul, panica, obsesia
etc. (pentru amănunte, a se consulta Andrew M. Colman, Oxford Dictionary of Psychology,
Oxford University Press, UK, 2003).

97
Pe de altă parte, raportul gen-specie dintre doi termeni este tot un raport de dualitate,
ca o consecinţă a celui dintre extensiunea şi intensiunea unui termen, iar pentru a ne convinge
să luăm în considerare definiţiile lor:

Genul este termenul a cărui Specia este termenul a cărui


extensiune include extensiunea intensiune include intensiunea
speciei, iar intensiunea genului genului, iar extensiunea speciei
este inclusă în cea a speciei este inclusă în cea a genului

Oricare din aceste definiţii este duala celeilalte şi ea se transformă în cealaltă prin sub-
stituţia reciprocă a elementelor duale din construcţia ei. Raportul dintre gen şi specie şi dintre
extensiune şi intensiune este diferit de acela din simetria clasică şi de cel dintre întreg şi parte
şi corespunde posibilităţii minţii umane de a generaliza şi determina în funcţie de necesităţile
şi de posibilităţile de moment. În fiecare epocă a umanităţii există limite relative ale generali-
zării şi determinării din ştiinţe, adică există praguri până la care se întinde cunoaşterea ome-
nească. Raportul termenilor gen şi specie se înscrie pe un plan ascendent şi reflectă progresul
cunoaşterii umane, iar acest raport complex poate fi redat printr-o schemă, care exprimă toto-
dată anumite limite caracteristice cunoaşterii umane:

D
C
B

După cum se vede, raportul de dualitate dintre genul şi specia cunoscute la un moment
dat, poate fi exprimat printr-o schemă grafică în care termenilor le corespund cercuri în care,
ca şi până acum, cercul fiecărui termen mai puţin general este subordonat unuia mai general
decât el, desigur în anumite limite, care de fapt sunt graniţele cunoaşterii umane la momentul
respectiv. Schema grafică de mai sus care exprimă această succedare de termeni sub forma
unei serii de termeni din ce în ce mai generali, exprimă lapidar nivelul atins de cunoaşterea
umană la un moment dat. De precizat că operaţia mentală prin care se trece de la A spre E se
numeşte în gândirea critică generalizare, iar cea inversă prin care se coboară de la E spre A
poartă numele de determinare a termenilor, dar aceste două operaţii sunt diferite în ştiinţă faţă
de nivelul atins de oamenii lipsiţi de educaţie.

6.3. Raportul de intersecţie extensională

98
Cu alte cuvinte, se mai spune că între extensiunile lui A şi B există un raport de încru-
cişare extensională sau de intersecţie extensională, care poate fi redat cu ajutorul cercurilor
euleriene în felul următor:

A B

După cum rezultă şi din această schemă grafică, raportul de intersectare extensională a
doi termeni, fiecare din aceşti termeni conţine câte două zone, una prin care cei doi termeni se
suprapun în sensul că ei au exact aceleaşi elemente şi o altă zonă specifică numai unuia din ei
prin care termenul respectiv se diferenţiază de celălalt. De exemplu, dacă în locul simbolului
A am avea termenul obsesie, iar în locul lui B am considera că se află termenul fobie, aceste
două afecţiuni psihice au ca element comun teama, dar fiecare din ei conţine şi elemente prin
care nu se confundă cu celălalt. De reţinut că în cazul raportului de încrucişare între extensiu-
nile a doi termeni, în cele trei zone menţionate în schema euleriană trebuie să existe cel puţin
un element.
În situaţia exemplului invocat, de pildă, în extensiunea lui A se află persistenţa bolnă-
vicioasă a gândurilor nedorite, care nu intră şi în extensiunea lui B, iar în extensiunea lui B
apare evitarea maladivă a spaţiilor publice, care nu apare şi în extensiunea lui A, dar teama
este elementul comun al ambilor termeni şi este un fel de gen logic al acestora.

7. Raporturi de opoziţie între termeni

Între doi termeni nu sunt posibile decât două feluri de raporturi de opoziţie care, într-
un anumit fel, antrenează deopotrivă extensiunea şi intensiunea respectivilor termeni. Primul
dintre raporturi de opoziţie este oarecum mai slab decât cel de al doilea şi, prin aceste urmare,
el este un:

7.1. Raport de contrarietate

Acest raport de opoziţie contrară dintre extensiunea termenilor A şi B admite obliga-


toriu şi cel puţin un al treilea termen opus contrar celor doi termeni specificaţi, iar el poate fi
redat explicit printr-o schemă grafică, în care au fost prezentaţi clar numai termenii A şi B şi a
fost indicată o zonă în care s-ar afla termenul sau termenii nespecificaţi:

A B

99
După cum reiese din această schemă grafică, A şi B sunt termeni contrari, iar termenul
suplimentar cu simbol neprecizat se află însă la exact acelaşi nivel de generalitate cu A şi B.
Prin intensiunea lui termenul nespecificat, se înrudeşte cu A şi B şi face parte din aceiaşi ex-
tensiune mai largă. De reţinut totuşi că termenul neprecizat este contrar ambilor termeni A şi
B. În aceste condiţii, raportul de opoziţie contrară dintre termenii A, B şi cel nespecificat este
reglementat de principiul necontrarietăţii.
Ca atare, rezultă şi din schema dată mai sus, niciun obiect din extensiunea lui A nu
face parte din extensiunea lui B şi invers, niciun element al extensiunii lui B nu aparţine şi lui
A, dar acest obiect poate face parte numai din aria termenului neprecizat. Cu alte cuvinte,
există obiecte individuale care lipsesc atât din extensiunea lui A, cât şi din cea a lui B, pentru
că se află în extensiunea termenului nespecificat. Un exemplu elocvent de acest fel ar fi şi
următoarele reacţii emoţionale, respectiv, a fi vesel şi a fi furios, caz în care zona nespecifica-
tă a schemei grafice de mai sus ar putea corespunde stării psihice de a fi reţinut sau calm faţă
de evenimentele avute în vedere. Ca atare, în situaţia termenilor contrari A şi B din această
schemă grafică, există cel puţin o variantă de interpretare pentru regiunea încă nespecificată
din cercul eulerian de mai sus.
Ultimul raport de opoziţie între A şi B este maximă şi el este:

7.2. Raportul de contradicţie între doi termeni

Dintr-un început, se va reţine că raportul de opoziţie contradictorie dintre termeni


presupune efectiv numai doi termeni A şi A, astfel încât primul din termeni este unul pe care
îl notăm cu A, iar cel de al doilea, adică A sau B, cuprinde în extensiunea lui absolut orice
nu aparţine extensiunii primului termen. Drept urmare, raportul de opoziţie contradictorie
dintre A şi complementarul său A, ar putea fi redat prin următoarea schemă grafică, în care
A este absolut orice termen care nu este A:

A A

De multe ori, raportul de contradicţie dintre doi termeni există într-un domeniu strict determi-
nat, să spunem specific celui al fiinţelor vii, de pildă, cum era considerat de biologi raportul
dintre vertebrate şi nevertebrate. Acest fel de raport de contradicţie include în categoria vieţui-
toarelor atât un anumit ter-men A, cât şi pe contradictoriul său A, ceea ce înseamnă că rapor-
tul de contradicţie dintre cei doi termeni poate fi redat şi printr-o variantă a schemei grafice de
mai sus:

A A

100
caz în care s-ar putea spune că A coincide cu B, iar această nouă schemă grafică reprezintă
un câmp aparte de investigaţii ştiinţifice sau de abordări comune, dar de această dată A ori B
va fi complementarul lui A.
Raportul de contradicţie dintre doi termeni este guvernat de principiul terţului exclus
şi, prin urmare, niciun individ din extensiunea lui A nu se află în extensiunea complementaru-
lui său, iar dacă descoperim un obiect care nu face parte din extensiunea lui A, atunci este ab-
solut sigur că el aparţine extensiunii complementarului lui, adică face parte din extensiunea
lui A. Un exemplu de doi termeni opuşi în mod contradictoriu într-un domeniu determinat ar
fi om sănătos psihic comparativ cu cel de om bolnav psihic sau termenii de individ alfabetizat
şi individ analfabet, fiind absolut clar că între perechile de termeni contradictorii nu există de
fapt niciun fel de intermediar.
Cu alte cuvinte, termenii aflaţi în opoziţie contradictorie împart universul de discurs în
două părţi diametral opuse. În situaţia că A ar fi un termen vag, raportul de opoziţie maximă
dintre el şi complementarul lui se manifestă numai la nivelul nucleului termenilor imprecişi.

Rezumat

1. Termenul ca formă logică şi ca o construcţie mentală.


2. Ca forme logice, termenii există doar ca elemente componente simple ale propoziţii-
lor categorice ori în definiţii sau clasificări.
3. Extensiunea termenilor şi intensiunea lor şi preluarea unor termeni în alte domenii.
4. Raportul dintre intensiunea şi conotaţia termenilor şi cel dintre extensiunea şi deno-
taţia lor are importanţă în definirea şi folosirea lor.
5. Structura duală a termenilor şi importanţa sa psihologică.
6. Raporturile dintre termeni după intensiunea şi după extensiunea lor.

Cuvinte importante

1. Conotaţie.
2. Contradicţia termenilor.
3. Contrarietatea termenilor.
4. Denotaţie.
5. Extensiune.
6. Gen
7. Intensiune.
8. Model mental.
9. Specie
10. Termeni absoluţi sau relativi.
11. Termeni concreţi sau abstracţi.
12. Termeni divizivi sau nedivizivi (colectivi)
13. Termeni independenţi sau corelativi.
14. Termeni individuali sau generali.

101
15. Termeni pozitivi sau negativi.
16. Termeni precişi sau vagi.
17. Termeni vizi sau nevizi.

Ilustrări de soluţionări:

Exemplul 1: Să se stabilească diferenţa dintre termen ca formă logică şi exprimarea lui


pe planul limbii naturale.

Rezolvare:

(i) termenul este o formă logică de minimă complexitate care apare sub forma compo-
nentelor unei propoziţii categorice şi îi corespunde o construcţie lingvistică listată în dicţiona-
rul explicativ al limbii naturale sau când sunt invocate exemple de obiecte, însuşiri ori relaţii;
(ii) prin intermediul cuvântului (expresiei lingvistice) care îi corespunde pe planul lim-
bii verbale, poate fi înţeles şi recepţionat de altcineva;
(iii) orice termen poate fi doar gândit şi „exprimat” lapidar prin limbajul intern al unui
individ normal;
(iv) datorită independenţei relative a limbii faţă de gândire, construcţia lingvistică are
o anumită autonomie faţă de termen, ceea ce se soldează cu faptul că întâlnim construcţii ling-
vistice care nu redau niciun fel de formă logică şi, ca atare, ele sunt lipsite de sens.
Exemplul 2: Arătaţi dacă următoarea susţinere este adevărată sau falsă:
Între denumirile „termen” şi „denumire lingvistică”
nu există nicio deosebire importantă

Rezolvare: În manualele vechi nu există deosebiri importante între aceste


denumiri sau între termen şi cuvânt, oricare din ele putând să-l substituie pe celălalt. Din
punctul de vedere al gândirii critice în psihologie bazată pe logica argumentării, cele două
denumiri nu sunt deloc echivalente:

(a) „denumire lingvistică” sau „cuvânt” indică o formă de limbaj şi ea poate să se con-
cretizeze de regulă printr-un singur enunţ declarativ care poate exprima un termen;
(b) „termen” este însă şi un cuvânt de specialitate al gândirii critice în psihologie prin
care este specificată o formă logică de maximă complexitate;
(c) pentru detalii suplimentare, a se vedea paragraful despre raportul dintre gândire şi
limbaj.

102
Exerciţii şi probleme

I. Oferiţi soluţia corectă a următoarelor cerinţe:

1. Explicaţi care din următoarele construcţii lingvistice exprimă termeni şi care din ele
nu exprimă această formă logică de minimă complexitate:
(a) carte de psihologie; (b) roman psihologic; (c) desigur; (d) înainte mergător; (e) mi-
siune; (f) încercare; (g) întrucât; (h) introducere; (i) pronume; (j) pentru că; (k) omniprezenţă;
(l) după; (m) câteva; (n) lucrare literară; (o) disimulare; (p) afecţiune psihică.
2. Explicaţi pe larg raportul dintre un termen şi o construcţie lingvistică.
3. Precizaţi ce se înţelege prin termen în gândirea critică din psihologie şi idee simplă.
4. Oferiţi exemple de termeni şi arătaţi cu ajutorul lor care este diferenţa dintre exten-
siunea termenului şi denotaţia lui.
5. Luaţi un exemplu de termen şi arătaţi câte feluri de conotaţie îi sunt proprii.
6. Precizaţi de câte feluri pot fi termenii vizi şi explicaţi care sunt cauzele ce conduc la
apariţia termenilor vizi.
7. Arătaţi dacă există vreo diferenţă între perspectiva gândirii critice în psihologie şi
cea strict psihologică în privinţa împărţirii termenilor în concreţi şi abstracţi sau a distribuirii
lor în clasele termeni individuali sau termeni generali.
8. Precizaţi ce diferenţă există între termen şi model mental.
9. Oferiţi exemple de termeni şi arătaţi cu ajutorul lor care este diferenţa între extensi-
unea termenului şi denotaţia lui.
10. Oferiţi exemple de termeni şi arătaţi cu ajutorul lor care este diferenţa între intensi-
unea şi conotaţia termenului.
11. Arătaţi ce se înţelege prin conotaţia subiectivă a termenului.
12. Precizaţi de câte feluri poate fi conotaţia unui termen.
13. Explicaţi de câte feluri sunt termenii vizi.
14. Explicaţi cauzele apariţiei termenilor vizi.

II. Precizaţi dacă următoarele enunţuri declarative redau propoziţii adevărate sau false:

(1) Există o importanţă aparte a termenilor vizi;


(2) Uneori intensiunea unui termen ne arată dacă ele este sau nu termen vid;
(3) Termenii individuali nu pot fi colectivi;
(4) Orice termen general poate fi concret sau abstract;
(5) Toţi termenii colectivi sunt generali;
(6) Între calitatea unui termen de a fi absolut sau relativ şi aceea de a fi autonom sau
corelativ nu există nicio diferenţă;
(7) Există termeni abstracţi care nu sunt absoluţi;
(8) Termenii relativi sunt termeni singulari;
(9) Oricărui termen îi corespunde un alt termen care este complementarul lui;
(10) Între termenii aflaţi în raport de opoziţie contrară şi cei aflaţi în raport de contra-
dicţie nu există niciun fel de diferenţă.
(11) Există o importanţă aparte a termenilor vizi;
(12) Uneori intensiunea unui termen ne arată dacă el este sau nu termen vid;
(13) Termenii individuali nu pot fi colectivi;
(14) Orice termen general poate fi concret sau abstract;
(15) Toţi termenii colectivi sunt generali;
(16) Între calitatea unui termen de a fi absolut ori relativ şi aceea de a fi au-tonom sau
corelativ nu există nicio diferenţă;
103
(17) Există termeni abstracţi care nu sunt absoluţi;
(18) Termenii relativi sunt termeni singulari;
(19) Oricărui termen îi corespunde un alt termen care este complementarul lui;
(20) Între termenii aflaţi în raport de opoziţie contrară şi cei aflaţi în raport de contra-
dicţie nu există niciun fel de diferenţă.

III. Analizaţi textele de mai jos şi precizaţi ideile dezvoltate de autorul sau autorii lor
şi specificaţi fond psihologic calitatea termenilor cuprinşi în acest texte:

1. Obiectele similare sunt, de regulă, grupate în aceeaşi categorie. Această similaritate


poate fi fizică sau funcţională. De pildă, diverse tipuri de mere sunt grupate sub una şi aceeaşi
categorie, deoarece ele au caracteristici fizice sau perceptive asemănătoare: mărimea, greuta-
tea, culoarea sâmburilor, lungimea cozii etc. Elementele clasei „tacâmuri” nu sunt asemănă-
toare sub aspect fizic, cât mai ales funcţional: îndeplinesc funcţii similare – de a ne ajuta la
servirea mesei. Ponderea pe care cele două tipuri de proprietăţi – fizice sau funcţionale – o au
în realizarea categorizării obiectelor este variabilă. În condiţiile în care subiectul uman nu este
presat de rezolvarea rapidă a unei probleme sau de realizarea unor scopuri precise, cate-
gorizarea pe baza similarităţii fizice are întâietate asupra categorizării funcţionale. De pildă,
mergem în excursie, admirăm „copacii”, „florile”, „păsările”, grupând, aşadar, obiectele din
mediu pe baza caracteristicilor perceptive comune. Dacă comportamentul uman are o intenţio-
nalitate precisă şi imediată, dacă vizează satisfacerea unor nevoi, rezolvarea unor probleme,
caracteristicile funcţionale, similaritatea funcţională devine principalul criteriu de categori-
zare. Reluând exemplul anterior, dacă în excursie ne propunem să stabilim numărul de berze
sau de iepuri dintr-o anumită zonă ori identificarea unei plante medicinale, operăm cu alte ti-
puri de categorii decât cele menţionate anterior. Mediul este acelaşi, dar categoriile pe care
noi le stabilim sunt diferite. (Mircea Miclea, Psihologie Cognitivă, 2003, Polirom, Iaşi)

2. În logica tradiţională se distinge între două feluri de termeni: relativi şi absoluţi. Ca-
racteristica unui termen relativ este aceea că el descrie doar lucruri ca fiind legate de alte lu-
cruri care, la rândul lor, sunt de asemenea specificate. În acest fel, „tată”, ca în „tatăl lui Isac”
şi „nord” ca în „la nord de Boston”, este un termen relativ. Cei discutaţi în §12 sunt însă ter-
meni absoluţi. În mod obişnuit, cuvintele capabile să se comporte ca termeni relativi pot fi tot-
odată folosite ca termeni absoluţi, prin intermediul a ceea ce ar fi în context o cuantificare
existenţială tacită; astfel, se poate spune în mod absolut că Abraham este tată, înţelegând tacit
că există cineva în raport cu care Abraham este tată.
În limba engleză, pentru a marca convenabil folosirea înţelesului relativ al unui termen
este adăugată particula „of” (prepoziţie genitivală precum „lui”, „al lui”, „a” „ale”, n.n.), sau se
recurge la un pronume posesiv al cărui sens nu este acela de deţinere în proprietate. Astfel, „ta-
tăl lui Isac” sau „tată al lui Isac” n-au nimic de a face cu faptul că Isac ar fi deţinut în proprieta-
te ceva, ci semnifică numai faptul că „Isac este element al unei relaţii”. Trebuie să luăm în con-
siderare distincţia dintre „al meu” posesiv şi „al meu” relativ, amintindu-ne ce i-a spus Dio-
nysodorus lui Chrisippos în legătură cu câinele ultimului: „… câinele este tată şi este al tău; prin
urmare, câinele este tatăl tău” (Platon, Euthidemos).
Asemănător unui termen absolut, termenul relativ poate să apară indiferent ca substan-
tiv, adjectiv sau verb. În „x oferă ajutor lui y” folosim un substantiv, în „ajutor dat lui y” sau
putem folosi un adjectiv eventual substantivizat, iar în „x ajută pe y” folosim un verb; din punct
de vedere logic, nu este nevoie să facem vreo distincţie între aceste expresii. Ceea ce este im-
portant din punct de vedere logic cu privire la termenii relativi este faptul că ei sunt adevăraţi
despre perechi de elemente. În timp ce „om” este adevărat despre Cezar, Socrate etc., conside-
raţi unul câte unul, termenul relativ „ajută” este adevărat despre Iisus şi Lazăr ca o pereche (sau,
104
este adevărat despre Iisus prin raportare la Lazăr). (Willard V. Orman Quine, Methods of Logic,
Routledge & Kegan Paul, London, UK, 1970)

3. Deosebirea dintre concret şi abstract câştigă un sens precis, dacă suntem de acord să o
suprapunem pe deosebirea dintre lucruri şi proprietăţi. Cercetând deosebirea dintre noţiunile de
lucruri şi noţiunile de proprietăţi am constatat că procesul de abstractizare este mai intens, con-
ţinând o treaptă mai mult, în cazul noţiunilor-proprietăţi. Proprietatea trebuie mai întâi detaşată
de lucrul căruia îi aparţine pentru a o putea constitui ca noţiune. Iar la noţiunile de relaţii inter-
vine o a treia treaptă de abstractizare. Se poate deci conveni că noţiunile de lucruri sunt concre-
te, iar noţiunile de proprietăţi şi relaţii sunt abstracte.
Acest punct de vedere se loveşte însă de rezistenţa simţului comun care invocă existenţa
unor obiecte abstracte, cum sunt entităţile matematice, şi a diferite proprietăţi concrete, cum
sunt calităţile senzoriale. Ne este greu să admitem că, de exemplu, noţiunile de albastru, de rece
sau de aspru sunt abstracte, pe când noţiunile de grup, de latice, de ecuaţie ar fi concrete.
Cu toate aceste dificultăţi în determinarea unui criteriu clar distinctiv, deosebirea dintre
concret şi abstract se perpetuează datorită importanţei sale teoretice şi practice. Dar ea transcen-
de domeniul logicii formale, aparţinând de fapt psihologiei şi teoriei cunoaşterii. (Petre Boteza-
tu, Introducere în Logică 2, Editura Graphix, Iaşi, 1994)

4. Cazul opoziţiei este cel mai interesant. Aşa cum s-a arătat mai sus, există două feluri
de opoziţie: contrarietatea şi contradicţia. În cazul contrarietăţii, noţiunile nu pot fi aplicate si-
multan şi sub acelaşi raport unui lucru. Exemple: „alb” şi „negru”, „forţă centrifugă” şi „forţă
centripetă”, „atracţie” şi „respingere”. Fiecare dintre ele este într-un anumit sens inversul celei-
lalte: „albul” şi „negru” se definesc în raport cu absorbţia sau respingerea tuturor lungimilor de
undă. Corpul alb respinge tot spectrul, iar cel negru absoarbe tot spectrul.
Noţiunile contrarii au intermediari, ele fiind extremele unui şir de noţiuni. Între „alb” şi
„negru” se află toate culorile, de ex. cele notate mnemotehnic cu ROGVAIV.
Noţiunile contradictorii sunt astfel că ele nici nu pot fi aplicate simultan nici nu pot fi
respinse simultan. Ele se subordonează raportului dintre pozitiv şi negativ (A şi non-A), una
fiind determinată în mod negativ de cealaltă. Acest raport are loc numai în condiţiile în care,
dacă universul este limitat, presupunem că el există sau în condiţia în care universul lui non-A
este considerat nelimitat. Noţiunile „adevăr” şi „fals” au sens numai în universul propoziţiilor
cognitive, „falsul” definindu-se negativ în raport cu adevărul, adică propoziţie care nu cores-
punde realităţii. Faptul că „neadevărul” este numit „fals” ne face să credem că avem noţiuni
contrarii, ceea ce nu e cazul. Prin definiţie, orice propoziţie corespunde realităţii sau nu cores-
punde. În logica modernă, această dihotomie (împărţire în două) este considerată ca un caz limi-
tă, căci în mod real există grade de corespondenţă (propoziţia poate să corespundă în mod apro-
ximativ). Necesitatea introducerii gradelor de corespondenţă se simte în special în cazul propo-
ziţiilor de măsură, unde adevărul ar corespunde cu noţiunea absolut exact, iar falsul cu noţiunea
total inexact. Totuşi, dacă „falsul” este luat pur şi simplu ca „neadevărat” (ca absenţă a cores-
pondenţei totale), atunci dihotomia revine şi avem simplă contradicţie între adevăr şi fals. La fel
stau lucrurile şi cu noţiunile imprecise (vagi), „tânăr”, „grămadă”, „cârd”. (Gheorghe Enescu,
Tratat de Logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997)

105
IX. SISTEMATIZAREA INFORMAŢIILOR

1. Operaţiile de sistematizare a unui ansamblu de informaţii.

2. Structura definiţiei.

3. Principalele tipuri de definiţie după obiectul definiţiei.

3.1. Definiţii reale sau Definiţii nominale.

3.2. Definiţii lexicale sau Definiţii stipulative.

4. Diversitatea definiţiilor stipulative

5. Cele mai importante definiţii după definitor.

5.1. Definiţii prin gen proxim şi diferenţă specifică.

5.2. Definiţii operaţionale.

5.3. Definiţii genetice.

5.4. Definiţii enumerative complete.

5.5. Definiţii enumerative parţiale.

5.6. Definiţii prin sinonimie.

6. Definiţii bune şi definiţii greşite.

6.1. Definitorul corespunde exclusiv definitului.

6.2. Definiţia spune ce este obiectul definiţiei şi nu ceea ce nu este el.

6.3. Definiţia corectă evită circularitatea.

6.4. Orice definiţie este exactă şi precisă.

6.5. Definiţia evită metaforele şi figurile de stil.

7. Operaţia de clasificare.

8. Structura clasificării.

9. Tipurile de clasificare.

9.1. Clasificări naturale sau pragmatice.

9.2. Clasificări dihotomice sau politomice.

106
9.3. Clasificare ascendentă sau descendentă.

10. Regulile clasificării.

10.1. Regula unicităţii şi exactităţii criteriului de clasificare.

10.2. Regula reuniunii rezultatelor clasificării.

10.3. Raportul de opoziţie logică dintre rezultatele clasificării.

10.4. Regula omogenităţii intensionale a termenilor-rezultat.

11. Erorile de clasificare.

107
Prezentul capitol are un caracter metodologic şi va analiza teme legate de următoarele
subiecte:

1. Operaţiile metodologice de sistematizare a informaţiilor.


2. Importanţa definiţiilor şi erorile de definire.
3. Clasificarea informaţiilor şi regulile de clasificare corectă.
4. Tipuri de clasificare şi rolul lor metodologic.

Pentru a clarifica temele anunţate mai sus, în cele ce urmează vor fi prezentate
ideile cuprinse în paragrafele de mai jos.

1. Operaţiile de sistematizare a unui ansamblu de termeni

Cele mai importante operaţii de sistematizare a informaţiilor pot fi analizate pe fondul


termenilor implicaţi în orice demers ştiinţific ori obişnuit şi poartă numele de „definiţii” şi pe
cel de „clasificare a termenilor”, dar ele sunt caracteristice şi organizării unor informaţii mai
complicate. Asemenea operaţii au un caracter profund metodologic, întrucât ele conferă orga-
nizarea exemplară a cunoştinţelor din orice domeniu ştiinţific, dar şi a celor în viaţa de toate
zilele, deşi aceste operaţii metodologice sunt folosite extrem de rar. Definiţia şi clasificarea
termenilor sunt folosite însă frecvent în activitatea didactică, ele oferind un mijloc eficient de
surprindere a intensiunii sau a extensiunii termenilor şi a informaţiilor mai complexe cu care
se lucrează în această activitate de instruire. Utilizarea sistematică a definiţiilor şi a clasificări-
lor se face eficient pe baza gândirii critice din psihologie şi logicii argumentării pe care ea se
fundamentează şi facilitează înţelegerea corectă a ideilor expuse ori citite, expuneri precise şi
clare, reprezintă o dovadă de maturitate şi de cunoaştere profesională a informaţiilor avansate
sau prezentate. Printre savanţi şi chiar printre oamenii autentici de cultură circulă ideea că atât
cât şti despre ce este vorba şi când reuşeşti să raţionezi corect, deţii posibilitatea de a defini şi
de a clasifica ideile şi cuvintele pe care le foloseşti ori le întâlneşti.
De pildă, unul din vechii oameni de cultură, Voltaire (1694-1778), susţinea că înainte
de a începe o discuţie trebuie să ne definim şi să ne clasificăm termenii, probabil măcar în
gând, iar pentru aceasta avem nevoie înainte de toate de precizarea extensiunii sau a intensiu-
nii termenilor folosiţi şi de organizarea lor.

2. Structura definiţiei

Prima operaţie metodologică pe care o vom lua în considerare este defi-niţia termeni-
lor, iar ea vizează intensiunea unui termen sau la extensiune termenului definit. În alcătuirea
oricărei definiţii eficiente întâlnim obligatoriu trei elemente:

108
Obiectul definiţiei, Definitorul şi
Relaţia de definire

Obiectul definiţiei este numit tehnic definit, iar în limba latină i se spune „definien-
dum”. Precizăm că în cele ce urmează, definitul sau obiectul definiţiei va fi indicat prin sim-
bolul A. Pe de altă parte, definitorul, pe care logicienii medievali de limbă latină îl numeau
„definiens” şi pe care în cele ce urmează îl putem numi „definitor”, coincide cu un text şi va fi
exprimat în continuare cu ajutorul simbolului B. În sfârşit, relaţia de definire, care va apare ca
o legătură între definit şi definitor, va fi redată cu ajutorul simbolurilor „=df”, dar adesea este
redată în situaţiile obişnuite prin verbul „este”.
Drept urmare a denumirilor introduse, în gândirea critică din psihologie bazată pe lo-
gica argumentării, în care nu se face excepţie de la notarea obişnuită din logică, oricărei defi-
niţii, în calitatea ei operaţie de sistematizare a informaţiilor, îi va corespunde formula:

A =df B

iar ca un prim exemplu pentru această formulă să luăm în considerare următorul text în care
verbul „este” a luat locul simbolului „=df” din formula de mai sus, percepţia este definitul,
simbolizat în formula de mai sus prin A, iar textul „proces complex de cunoaştere senzorială a
unor însuşiri fizice ale obiectelor, printr-un contact direct al organelor de simţ cu acestea” re-
dă definitorul simbolizat în formula de mai sus prin litera B. Acest exemplu poate fi conside-
rat un prim tip de definiţie.

Percepţia este proces complex de cunoaștere senzorială a unor însușiri fizice


ale obiectelor, printr-un contact direct al organelor de simț cu acestea

Relaţia de definire („=df”) este prezentă în orice definiţie, indiferent dacă este exprima-
tă sau nu şi prin ce este exprimată, însă ea vizează, deopotrivă, intensiunea sau extensiunea
definitului. Această relaţie este o particularizare a principiului identităţii, iar pentru a o deo-
sebi de alte relaţii cu care ea ar putea fi confundată, să considerăm următorul tabel:

Proprietăţile
relaţiilor Echivalenţa Identitatea Definirea
Reflexivitate Da Da Nu
Simetrie Da Nu Nu
Tranzitivitate Da Nu Da

din care reiese că relaţia de definire, în sens algoritmic, este o relaţie de ordine în sensul strict
al unei mulţimi de termeni. În acelaşi timp, trebuie precizat că definitul şi definitorul unei de-
finiţii, ca şi intensiunea sau extensiunea lor, sunt considerate în fond principalele criterii pen-
tru descoperirea şi clasificarea celor mai importante feluri de definire corectă.

109
3. Principalele tipuri de definiţii după obiectul definit

În această ordine de idei, după obiectul definiţiei, care altfel spus este un model mental
al oricărui obiect ideal sau fizic de care este preocupată persoana care operează operaţia de
definire, trebuie să distingem exact, înainte de toate, dacă urmează a fi definit chiar obiectul în
cauză ori numai denumirea lui lingvistică. Astfel avem înainte de toate:

3.1. Definiţiile reale sau Definiţiile nominale

De pildă, următoarea definiţie a afaziei este o definiţie reală

Afazie =df deteriorare sau pierdere a abilităţii de a


pronunţa sau înţelege cuvintele

pentru că ea are în vedere o afecţiune psihică şi nu felul în care această maladie este numită în
tratatele de psihologie sau în cele de psihoterapie. Ca atare, definiţiile reale sunt rezultatul
standardului atins în cunoaşterea obiectului definiţiei şi exprimă în mod lapidar ce se ştie des-
pre acesta, iar ca autentice propoziţii cognitive ele pot fi evaluate ca adevărate sau false. Pe de
altă parte, definiţia nominală:

„Afazie” înseamnă (=df) disfuncţie psihică ce se manifestă ca


incapacitate de rostire şi înţelegere a cuvintelor

din care se observă că spre deosebire de cele reale, definiţiile nominale se raportează la denu-
mirea lingvistică a unui obiect ideal sau fizic şi explică înţelesul acestei construcţii lingvistice.
Dar, aşa cum rezultă şi din definiţia de mai sus, spre deosebire de definiţiile reale cele nomi-
nale vizează numele dat unei disfuncţii psihice. La o analiză mai atentă, se observă că această
a doua definiţie nominală se referă indirect la acelaşi obiect al definiţiei ca şi cea anterioară,
deşi ea se referă de fapt explicit la denumirea lingvistică a afecţiunii psihice care a fost obiec-
tul primei definiţii. Din acest motiv, această a doua definiţie are ca obiect indiscutabil un nu-
me sau o componentă a limbajului şi de aceea obiectul ei, adică cuvântul „afazie”, este pus în
ghilimele, iar ea se vizează direct la înţelesul cuvântului „afazie” în neuropsihologie şi în psi-
hologie. S-ar putea deci spune că a doua definiţie nu mai vorbeşte despre o afecţiune psihică
care reprezintă o disfuncţie de limbaj, ci vizează direct denumirea ei.
Oricum trebuie reţinut, după cu se va vedea şi din cele care urmează, că definiţiile no-
minale sunt de mai multe feluri, în strictă dependenţă de finalitatea şi de alcătuirea lor. Astfel
de definiţii nominale, pot fi şi de două feluri:

3.2. Definiţii lexicale sau Definiţii stipulative

Definiţiile nominale caracterizate ca definiţii lexicale sunt cele în care definitorul trece în re-
vistă toate înţelesurile dintr-o limbă naţională ce revin la un moment dat unei denumiri şi sunt
incluse în dicţionarul explicativ al limbii respective, aşa cum ar fi şi definiţia:

110
„Percepere” =df (1) sesizarea unui aspect cu ajutorul simţurilor sau al
gândirii; (2) a înţelege, a pricepe înţelesul unui cuvânt ori a unui
semn; (3) încasarea unei taxe, a unui impozit sau a unei datorii

Dacă se va considera că o limbă naturală constituie un fel aparte de realitate, definiţiile


lexicale pot fi interpretate ca un caz special al definiţiilor reale, iar cele mai bune exemple de
definiţii lexicale sunt cele din dicţionarul explicativ al respectivei limbi naţionale şi care pot fi
traduse într-o altă limbă naţională. Prin urmare, definiţiile lexicale determină folosirea auten-
tică au unui cuvânt, iar ele sunt interpretate ca adevărate sau false sau se consideră că utiliza-
rea unui cuvânt a fost corectă sau incorectă, prin raportate la sensurile enumerate în dicţiona-
rul general sau într-un dicţionar ştiinţific în care sunt trecute în revistă toate înţelesurile unei
expresii în orice domeniu al cunoaşterii teoretice.

4. Diversitatea definiţiilor stipulative

Ca un fel cu totul aparte al definiţiilor nominale, definiţiile stipulative cunosc mai mul-
te feluri în funcţie de situaţia care le impune şi ele sunt exprimate în dicţionarul explicativ
prin intermediul unor exemple de folosire. Deseori, definiţiile stipulative propun numele unei
noi descoperiri, pentru care ele introduc o denumire inedită, aşa cum ar fi următorul exemplu:

„Arie Broca” =df zonă din emisfera cerebrală stânga


implicată în controlul vorbirii (rostirii cuvintelor)

Această denumire a fost introdusă în psihiatrie şi în psihologie în memoria lui Paul


Broca (1824-1880), reputat chirurg şi antropolog francez, care a descoperit în anul 1860 rolul
acestei zone din creierul uman în producerea vorbirii şi a cărei deteriorare este o cauză a afa-
ziei. Putem vorbi însă de mai multe feluri de definiţii stipulative şi distingem în continuare un
altfel de definiţii stipulative specializate în introducerea unui nume parţial nou, utilizat fie în-
tr-o anume ştiinţă, fie într-o activitate practică, aşa cum este şi definiţia de mai jos, care pro-
babil a schimbat cel puţin parţial înţelesul unei denumiri preluată din alt context, eventual din-
tr-o ramură a fizicii, cum ar fi optica:

„Proiecţie” (în psihologie) =df proces prin care se atribuie altuia


(persoană sau obiect) propriile gânduri, dorinţe, emoţii

Legat de acest fapt, pe de altă parte, există o serie de definiţii stipulative ce selectează,
din mai multe înţelesuri ale unei construcţii lingvistice, un anumit înţeles cu care obiectul de-
finiţiei va fi folosit într-un domeniu aparte, eventual chiar precizând acest fapt:

„Sensibilitate” (în artă) =df capacitatea de a provoca emoţii artistice


cu pondere semnificativă de emotivitate şi afectivitate

111
Alte definiţii stipulative propun autentice abrevieri pentru denumiri provenite dintr-o
limbă străină şi propun o decodificare a lor pentru limba română. Desigur, că există numeroa-
se prescurtări care contează ca denumiri pentru anumite substanţe sau metode utilizate de spe-
cialişti, care în discuţiile dintre ei şi chiar în teste de profil sunt tratate ca atare. Un exemplu
de acest fel, este şi definiţia:

„LSD” =df substanţă psihoactivă sintetică foarte puternică, capabilă să


producă alterări extreme ale conştiinţei, halucinaţii, deformări de
percepţie şi oscilaţii imprevizibile ale dispoziţiei psihice

Mai precis, prescurtarea „LSD” provine de la „lysergic acid dietihylamide” din limba
engleză şi corespunde unui drog folosit mai ales în anii 60 ai secolului XX, care era un com-
pus chimic sintetic. Asemenea definiţii abreviative sunt folosite frecvent în ştiinţa contempo-
rană, inclusiv în diferite ramuri ale psihologiei contemporane şi deseori sunt transferate în
limbajul comun. Acest fapt indiscutabil implică analiza definiţiilor şi în gândirea critică din
psihologie, realizată până în prezent după obiectul definiţiei.

5. Cele mai importante definiţii după definitor

Pe primul loc, dat fiind rolul lor deosebit în diferitele domenii în care sunt posibile,
luăm în considerare mai întâi:

5.1. Definiţiile prin gen proxim şi diferenţă specifică

care sunt cunoscute ca având o mare valoare de cunoaştere şi chiar practică. Aceste definiţii
sunt folosite în viaţa de toate zilele, în manuale şi relativ frecvent în ştiinţă, iar următorul
exemplu este edificator:

Hipocamp =df structură cerebrală situată sub cortexul


cerebral, implicată în consolidarea amintirilor

După cum se vede, definiţiile de acest fel introduc prin definitorul lor genul proxim al defini-
tului, redat aici de expresia „structură cerebrală” care corespunde unui termen imediat supra-
ordonat definitului. În al doilea rând, în structura definitorului, imediat după genul proxim,
apare şi diferenţa specifică alcătuită din expresia „situată sub cortexul cerebral implicată în
consolidarea amintirilor”. Genul proxim şi diferenţa specifică prezintă însuşiri esenţiale din
intensiunea termenului definit, importante pentru identificarea precisă a obiectului definit.
În condiţii cu totul speciale, poate fi însă utilizat în locul genului proxim al definitului,
un termen mai îndepărtat de acesta pe linia generalizării, aşa cum ar fi cazul şi cu următoarea
definiţie:

Omul =df animal inteligent dotat cu vorbire articulată

112
În această definiţie, termenul animal, folosit aici ca gen proxim, este destul de depărtat pe
linia generalizării termenilor de scopul definiţiei, însă diferenţa specifică exprimată de cuvin-
tele „inteligent dotat cu vorbire articulată” pare totuşi suficientă, cel puţin pentru moment,
pentru a identifica precis obiectul definit. Această diferenţă specifică pare suficientă, în primul
rând pentru că se apreciază că inteligenţa naturală şi vorbirea articulată sunt însuşiri de excep-
ţie ale fiinţei umane şi permit identificarea relativ precisă a obiectului definit. Din păcate însă,
definiţiile corecte prin gen proxim şi diferenţă specifică nu pot fi utilizate în toate situaţiile în
care avem nevoie de definiţii, iar în acest caz putem recurge la:

5.2. Definiţii operaţionale

care sunt un al doilea fel de definiţii prin care dezvăluim diverse experimente, probe, simpto-
muri, condiţii etc., ce sunt îndeplinite numai de exemplarele individuale din extensiunea defi-
nitului şi sunt considerate suficiente pentru identificarea obiectului definiţiei sau cel puţin a
unor exemplare edificatoare ale acestuia. Astfel, definiţia:

Anxietate =df maladie psihică în care cel afectat este torturat de ideea
că este lipsit de succes în tot ce face ori este dominat de disconfort
şi de faptul că are dificultăţi imposibil de depăşit în tot ce face
sau trăieşte intens teama că este mereu expus unui pericol grav.

După cum se observă din acest exemplu de definiţie operaţională, aceste definiţii sunt
legate de investigaţiile experimentale din psihologie sau de cele din viaţa cotidiană. Definiţiile
operaţionale se folosesc în psihologie şi în medicină şi trec în revistă simptome caracteristice
maladiei despre care vorbeşte obiectul definiţiei. În psihologie şi în alte ştiinţe, ele se dove-
desc extrem de folositoare pentru a explica şi chiar pentru a trata diferite afecţiuni psihice.
Acest fel de definiţii fac parte în principiu din categoria definiţiilor intensionale, dar deschid
posibilitatea unor definiţii prin excelenţă extensionale. De reţinut pentru moment că definiţiile
extensionale trec în revistă elemente semnificative strict concrete proprii unor indivizi din al-
cătuirea clasei definitului, dar nu reuşesc să epuizeze totalitatea acestor indivizi.
În al treilea rând, menţionăm şi un alt fel de definiţii, oarecum înrudite cu cele operaţi-
onale şi anume:

5.3. Definiţiile genetice

care fac parte din cele mai importante definiţii extensionale. Definitorul lor tinde să treacă în
revistă totalitatea căilor, operaţiilor, proceselor etc. prin care au luat naştere indivizii din ex-
tensiunea nevidă a definitului. Un exemplu de acest fel, pot fi definiţiile din tratatele sau ma-
nualele de statistică, cum ar fi şi următoarea definiţie:

Medie aritmetică =df valoare statistică obţinută astfel: mai


întâi se face suma scorurilor înregistrate, iar apoi se împarte
rezultatul adunării la numărul scorurilor înregistrate

113
La nivel general, definiţiile genetice epuizează indivizii din definit şi vizează oarecum indirect
proprietăţi ale acestora, deşi explicit ne dezvăluie doar posibilitatea de a le genera. O altă ca-
tegorie de definiţii extensionale se apropie cumva cele operaţionale, ar următoarele:

5.4. Definiţiile enumerative complete

care încearcă să treacă în revistă toţi indivizii din extensiunea definitului, fără a ne relata ni-
mic despre felul în care aceştia s-au născut sau despre proprietăţile lor, aşa cum procedează şi
definiţia:

Disfuncţie obsesiv-compulsivă =df tulburare de anxietate în care se


constată idei deranjante şi nedorite ce apar periodic ca „obsesii” ori
idei repetitive de a realiza diferite acte stereotipe sau rituale, numite
„compulsii”, iar în stare gravă ambele feluri de afecţiuni psihice.

Aceste definiţii enumerative nu relatează nimic, după cum s-a spus, despre proprietăţile defi-
nitului, dar permit în cazul unui specialist să sesizeze la ce anume se referă obiectul definiţiei,
dar sunt posibile în cazul în care numărul indivizilor este limitat.
Evident, cele mai slabe definiţii extensionale sunt acelea care nici nu enumeră toţi in-
divizii din extensiunea definitului, aşa cum este şi următorul tip:

5.5. Definiţii enumerative parţiale

Asemenea definiţii enumerative parţiale se produc în special în situaţia în care, dintr-un motiv
sau altul, este imposibil de trecut în revistă absolut toţi indivizii care aparţin extensiunii defi-
nitului şi, în consecinţă, sunt citaţi numai câţiva indivizi consideraţi reprezentativi sau edifica-
tori pentru a înţelege ce este obiectului definiţiei:

Psihanalist =df psiholog sau psihiatru precum S. Freud,


K. G. Jung, Alf. Adler, M. Klein sau J. Lacane.

Este clar că aici avem de a face cu o definiţie extensională, dar eficienţa ei depinde
vital de cunoştinţele celui care o citeşte sau îi este adresată. Valoarea de cunoaştere redusă a
acestei definiţii este explicabilă şi datorită faptului că ea mai mult îi sugerează potenţialului
utilizator cam care ar putea fi elementele individuale din extensiunea definitului şi nu se refe-
ră la niciun fel de însuşiri ale acestora. Mai mult decât atât, asemenea definiţii sunt de regulă
produse în situaţii precare de cunoaştere a obiectului definiţiei, ele fiind mai degrabă o simplă
aproximare a extensiunii acestuia.
Probabil că definiţiile care se mulţumesc să ofere nişte exemple care nu sunt cunoscute
oricui au o valoare de cunoaştere şi mai slabă. Într-o astfel de situaţie se apelează la sinonime
motiv pentru care ele sunt:

5.6. Definiţii prin sinonimie

114
Acest fel de definiţii sunt cunoscute ca definiţii enumerative prin folosirea de sinonime
şi au o valoare de cunoaştere extrem de redusă. În fond, persoana care introduce definitorul
citează câteva sinonime ale cuvântului care îndeplineşte rolul de obiect al definiţiei, despre
care presupune că eventualul său interlocutor ştie câte ceva despre accepţiunea lor, cum ar fi
şi următoarea definiţie:

Fortuit =df neprevăzut, întâmplător

Valoarea de cunoaştere a acestor definiţii este extrem de redusă şi ele se bazează pe


ipoteza că interlocutorul ştie despre ce este vorba sau că el cunoaşte relativ bine înţelesul vre-
unui cuvânt folosit în alcătuirea definitorului. În ace-laşi timp trebuie reţinut că definiţiile prin
sinonimie vizează în principiu cuvinte sau construcţii lingvistice.

6. Definiţii bune şi definiţii greşite

Calitatea şi eficienţa definiţiilor rezultă ca urmare a respectării exigenţelor logice fun-


damentale concretizate în acest caz prin anumite restricţii speciale privind operaţia metodolo-
gică de definire şi cunoscute sub numele general de „reguli de definire”. În această situaţie,
prima restricţie de care depinde corectitudinea şi eficienţa unei definiţiei este următoarea:

6.1. Definitorul corespunde exclusiv obiectului definiţiei

În această situaţie, următoarea definiţie:

Psihologia =df disciplină ştiinţifică socio-umanistă

este total greşită, cu toate că în general vorbind, ea este o propoziţie adevărată şi permite o
încadrare a definitului într-un domeniu, dar este total eronată pentru că domeniul este prea
larg şi permite confuzia între psihologie şi alte ştiinţe, cum ar fi istoria, etica, estetica, socio-
logia şi multe altele.
Pe de altă parte, următoarea definiţie, propusă de un presupus psiholog:

Senzaţia =df perceperea luminii şi a sunetului cu ajutorul simţurilor

este şi ea greşită, dar pentru motiva parţial diferite. Definiţia dată senzaţiei este prea restrânsă
psihologic şi biologic, întrucât ea încalcă principiul raţiunii suficiente şi este prea îngustă în
sensul că definitorul nu acoperă întreg definitul. Mai precis, definitorul ei nu acoperă toate
elementele aflate în extensiunea obiectului definit, întrucât sensibilitatea umană conţine şi alte
simţuri în situaţia unei persoane normale, iar definitorul a omis, de pildă, simţul mirosului la
care face apel un celebru personaj literar creat de François Rabelais (1494-1553).

6.2. Definiţia spune ce este obiectul definiţiei şi nu ceea ce el nu este


115
Cu alte cuvinte, definiţia trebuie să fie afirmativă. În situaţii speciale sau din neatenţie
ori grabă se oferă o definiţie deficitară tocmai pentru că această regulă este încălcată. De pil-
dă, se recurge la definiţia:

Senzaţia =df nu este o formă de cunoaştere abstractă

Considerat din perspectivă psihologică ori didactică, acest enunţ despre percepţie este
perfect adevărat, dar el nu poate fi considerat o definiţie a cărei principală menire este să ne
spună ce este obiectul definiţiei şi nu să ne spună ceea ce el nu este. Mai mult decât atât, din
moment ce există o infinitate de obiecte ideale sau materiale, această definiţie este total inuti-
lă, este de-a dreptul ineficientă şi ea poate genera confuzii. O altă regulă de definire este ur-
mătoarea:

6.3. Definiţia corectă evită total circularitatea

Astfel, să presupunem că litera A ar fi un simbol pentru obiectul definiţiei, acest sim-


bol nu reprezintă totodată definitorul. Prin urmare, orice obiect material sau ideal nu va putea
fi definit prin el însuşi. Sub aspect simbolic, într-o definiţie corectă şi eficientă nu avem nici-
odată A =df A. Ca atare, următoare definiţie este greşită şi ineficientă:

Psihologia =df disciplină care studiază aspectele şi procesele psihice

cu toate că este o propoziţie adevărată. În fond, această definiţie greşită nu este decât un caz
banal de identitate circulară de tipul repetării aceluiaşi despre acelaşi (vezi exemplul cu Tudor
Arghezi de la analiza principiul identităţii). Faptul cel mai important este însă că definiţia care
încalcă regula 6.3 de mai sus nu ne permite să aflăm exact ce este definitul.
De fapt, într-o definiţie corectă obiectul definiţiei nu devine propriul lui definitor. În-
călcarea acestei restricţii se produce, de regulă, în situaţia în care încercăm să definim separat
unul termenii corelativi, cum ar fi cauză-efect. Prin urmare, niciunul din termenii corelativi nu
poate fi definit corect dacă el ar fi separat de celălalt, ceea ce înseamnă că următoarele două
definiţii sunt ambele incorecte şi încalcă tocmai regula 6.3:

Cauza =df fenomenul ce produce un efect


Efectul =df fenomenul produs de o cauză

Menţionăm că acest aspect a fost precizat cu prilejul discuţiei despre tipurile de ter-
meni.
Chiar dacă aceste două definiţii pot fi considerate cu o oarecare îngăduinţă ca propozi-
ţii adevărate, niciuna din ele nu este o definiţie autentică, întrucât considerate împreună ele
produc o circularitate inacceptabilă. Înainte de toate, din aceste două definiţii nu aflăm exact
nici ce este cauza şi nici ce este efectul. Cauza şi efectul sunt termeni care pot fi definiţi doar
împreună, definiţia acestor termeni corelativi vizând în fond relaţia (legătura) dintre cauză şi
efect. Pe de altă parte, în definire trebuie respectată şi următoarea regulă:

116
6.4. Orice definiţie este exactă şi precisă

Prin urmare, definitorul trebuie alcătuit numai din termeni precişi, capabili să exprime
exact ce este obiectul definit. În această situaţie următoarea definiţie este inacceptabilă, mai
ales că ea se află într-un manual sau într-un dicţionar de psihologie generală:

Hipnoza =df este starea psihică indusă artificial asemănătoare


somnului, produsă prin intermediul sugestiei sau pe alte căi

Această definiţie conţine în alcătuirea definitorului său două expresii total nefericite
prin caracterul lor vag. Termenii redaţi de construcţiile lingvistice „asemănătoare somnului”
şi „pe alte căi” nu sunt precişi şi din aceste expresii nu aflăm exact ce sunt aceşti termeni sau
care este sensul precis al acestor expresii. Cu alte cuvinte, expresia „asemănătoare somnului”
este imprecisă, mai ales într-o lucrare ştiinţifică, pentru că starea asemănătoare somnului poa-
te fi obţinută şi prin anestezie sau prin administrarea unor somnifere, iar sintagma „pe alte
căi” este atât de imprecisă încât nu se ştie dacă aici „cale” înseamnă „fel” sau „drum”. În sfâr-
şit, trebuie respectată şi următoarea regulă:

6.5. Definiţia evită metaforele şi figurile de stil

Dacă definiţia anterioară este total inacceptabilă, gândirea critică în psihologie care se
fundamentează pe logica argumentării subliniază că enunţurile strict retorice nu reprezintă
nici pe departe definiţii autentice, chiar dacă cineva ar susţine contrariul. Construcţii precum
cea de mai jos:

Admiraţia este un copil al ignoranţei

sau următoarea:

Sculptura este muzică încremenită

Deşi s-ar spune că simbolul „=df” din alcătuirea lor a fost înlocuit cu verbul „este”,
aceste construcţii lingvistice impresionante sau retorice nu sunt definiţii. Cu toate că enunţuri-
le retorice au capacitatea de a produce o impresie subiectivă plăcută sau dezagreabilă, ele nu
deţin calitatea de operaţie metodologică într-o întreprindere ştiinţifică, care oricum nu sunt un
text pur poetic sau retoric nici măcar în situaţia popularizării.
Trebuie menţionat orice definiţie corectă şi eficientă care respectă integral cele cinci
reguli trecute în revistă este teoretic relativă. În primul rând, multe din definiţiile propuse la
un moment dat de ştiinţe se pot modifica ulterior în urma unor noi descoperiri, iar ipotezele
ştiinţifice nu pot fi considerate definiţii autentice. În al doilea rând, în niciuna din limbile na-
ţionale vorbite pe glob nu pot fi definite toate expresiile lingvistice aflate în dicţionarul expli-
cativ propriu ei. În acest fel ar fi încălcată regula circularităţii în definire, care stipulează că o
definiţie ar fi adevărată, dar ineficientă şi de-a dreptul banală, iar orice limbă naţională este în
continuă dezvoltare. În sfârşit, în al treilea rând, se va reţine totuşi că folosirea de metafore în
ştiinţă nu este total exclusă, deşi o regula de definire interzice folosirea de expresii imprecise

117
în alcătuirea definitorului. Totodată, în situaţia unor informaţii incomplete de care dispunem
pentru moment, putem accepta şi definiţii ori explicaţii provizorii, sub rezerva completării lor
ulterioare, dar ele nu intră în structura definiţiilor şi a explicaţiilor ştiinţifice ferme şi sigure.

7. Operaţia metodologică de clasificare

Cea de a doua operaţie metodologică folosită frecvent în ştiinţă ori în viaţa cotidiană,
dar prezentă în majoritatea manualelor, are denumirea de „clasificare” şi ia forma amplasării
obiectelor individuale sau mai puţin generale, după anumite criterii, în extensiunile unor ter-
meni din ce în ce mai generali. Această operaţie metodologică are o mare importanţă în ştiin-
ţă, iar în anumite domenii este numită uneori “taxonomie”, înţelegând însă prin această denu-
mire ştiinţa regulilor după care se realizează ordonarea sau clasificarea obiectelor specifice
unui domeniu ştiinţific. În biologie, de exemplu, prin „taxonomie” se înţelege de fapt clasifi-
carea lor, iar denumirea acestei operaţii este împrumutată din limba greacă de la taxis (aranja-
re) şi de la nomos (lege). Pe scurt, taxonomia înseamnă „ordonare” prin repartizarea obiecte-
lor individuale în clase de obiecte. Deci, cu alte cuvinte, taxonomia este tot o clasificare, cu-
vânt care provine din limba franceză de la classifier (DEX sau Noul Dicţionar Universal al
Limbii Române).

8. Structura clasificării

În realizarea clasificării conform exigenţelor promovate de gândirea critică în psiholo-


gie şi de logica argumentării ireproşabile sunt implicate următoarele trei componente ale cla-
sificării:

Obiectul, Criteriul, Rezultatul

În condiţiile date, obiectul clasificării coincide cu elementele date pentru a fi clasifica-


te, al căror ansamblu este numit „domeniu al clasificării”. Criteriul clasificării reprezintă pun-
ctul de vedere din perspectiva căruia se face clasificarea, pentru a organiza elementele aflate
în extensiunea obiectului clasificării, care pot fi materiale ori ideale, dar este unic pe aceiaşi
treaptă a clasificării. În aceste condiţii, rezultatul clasificării constă din clasele mai generale
sau mai particulare obţinute în urma clasificării.
Din descrierea şi denumirile componentelor unei clasificări oarecare, rezultă că această
operaţie metodologică, cunoaşte diferite variante corecte. În situaţia în care presupune o sigu-
ră treaptă, clasificarea este simplă şi are un singur criteriu de clasificare sau este multiplă dacă
are mai multe trepte succesive şi foloseşte criterii diferite pe fiecare din ele. Iată un exemplu
de clasificare cu o singură treaptă:

Teorii psihologice
contemporane

Comportamentală Cognitivistă Biologică Psihanaliză Fenomenologică

118
Exemplul de clasificare simplă prezentat era numit tradiţional „diviziune”, dar este im-portant
faptul că el conţine o singură treaptă de clasificare, iar exigenţele logice fundamentale impun
unei clasificări corecte şi eficiente, unicitatea criteriului de clasificare pe fiecare treaptă a ei.
Să luăm deci o altă clasificare, cea a sistemului nervos uman:

Sistem nervos
Central Periferic

Creier Măduva spinării Somatic Autonom

care presupune două trepte, iar criteriile de clasificare sunt diferite pe fiecare din cele două
trepte.
Astfel, în cazul primei trepte a acestei clasificări, principalul criteriu folosit a fost lo-
caţia şi alcătuirea tipurilor de sistem nervos uman. Pe a doua treaptă a clasificării am apelat la
două criterii, în aşa fel încât diferenţierea între creier şi măduva spinării a apelat la criteriul
sistemului osos care le protejează, iar în cazul distincţiei dintre formele sistemului nervos pe-
riferic am apelat la criteriul că ele au un rol şi un mod diferit în asigurarea integrării şi reglă-
rii funcţiilor fizice şi psihice ale organismului. Mai precis, sistemul somatic gestionează con-
trolul voluntar al mişcărilor şi al muşchilor scheletici, iar sistemul nervos autonom, numit şi
„vegetativ”, asigură inconştient respiraţia şi bătăile inimii.

9. Tipuri de clasificare

Ca şi definiţia, clasificarea este o operaţie metodologică deosebit de utilă şi se diferen-


ţiază într-o varietate de tipuri şi de destinaţii, unele pur teoretice şi legate nemijlocit de cerce-
tare, altele sunt implicate direct în trebuinţe practice şi sunt diferenţiate, la rândul lor, după
criterii diferite.
Mai întâi, după natura criteriului folosit în organizarea unui ansamblu de informaţii,
deosebim două feluri de clasificare:

9.1. Clasificări naturale sau pragmatice

În situaţia unei clasificări naturale, criteriul de clasificare coincide cu proprietăţi de fond al


elementelor din domeniul şi care au efect asupra celor care alcătuiesc rezultatele clasi-
ficării. Astfel, criteriul de clasificare naturală constă din informaţii de fond asupra proprietăţi-
lor elementelor din domeniul de clasificare. În această ordine de idei, clasificările naturale au
valoare de cunoaştere şi conduc în mod firesc la o înţelegere mai explicită a indivizilor din
domeniul clasificării şi chiar a varietăţii acestora. Cele două exemple de clasificare oferite
anterior, cea referitoare la teoriile psihologice şi cea despre varietăţile sistemului nervos, sunt
exemple de clasificări naturale.
În schimb, clasificările pragmatice se deosebesc de cele naturale, în primul rând, prin
faptul că apelează la un criteriu de clasificare ce este ales în funcţie de un anumit scop, fără a
coincide neapărat cu proprietăţi de fond ale indi-vizilor din domeniul sau rezultatul clasifică-
rii. Prin urmare, criteriul de clasificare are valoare practică de moment şi permite sistematiza-
rea unui domeniu în vederea explicitării şi înţelegerii cât se poate de clar a elementelor din

119
domeniul clasificării respective. În acest fel, clasificarea pragmatică facilitează o prezentare
de idei şi o acţiune organizată sau în funcţie de sarcinile actuale.
Clasificările pragmatice nu sunt definitive şi nu oferă, decât cel mult indirect şi frag-
mentar, informaţii despre intensiunea obiectelor implicate în clasificare. De exemplu, clasifi-
carea după alfabet a cuvintelor în dicţionare, a elevilor în cataloage etc. sunt exemple de clasi-
ficări pragmatice prin care este facilitată o anume activitate practică. Tocmai din acest motiv,
clasificările pragmatice cu-nosc o mare varietate inclusiv după scopul urmărit pentru valorifi-
carea lor. De pildă, clasificarea absolvenţilor după ponderea mediilor finale în categorii diferi-
te după notele obţinute pe parcursul şcolarizării este tot o clasificare pragmatică, iar ele pot
avea valoare orientativă în diferite faze ale cercetărilor inductive, în stabilirea eşantioanelor
(grupuri ţintă, de control etc.), în proiectarea testelor ori a experimentelor psihologice etc. sau
în sistematizarea datelor culese prin intermediul lor.
În al doilea rând, după rezultatul obţinut prin aplicarea criteriilor de clasificare, deose-
bim şi alte tipuri ale acestei operaţii metodologice.

9.2. Clasificări dihotomice sau politomice

Într-o clasificare dihotomică avem un criteriu pe baza căruia ajunge în final la doi termeni-
rezultat, iar termenii obţinuţi sunt într-un raport de opoziţie logică contrară sau contradictorie.
Pe prima treaptă a clasificării sistemului nervos, avem o clasificare dihotomică, întrucât ter-
menii sistem nervos central şi sistem nervos periferic se află în raport de opoziţie.
Clasificările politomice ating uneori un grad ridicat de complexitate, de exemplu, ur-
mătoarea clasificare a drogurilor aflate în atenţia medicilor, a psihoterapeuţilor şi a poliţiei:

Sedative Barbiturice Nebutal


Scorbital
Alcool Etanol
Narcotice Opiu Codeina
Derivaţi ai opiului Heroina
Metadona Morfina
Substanţe Stimulente Amfetamine Benzedrina
psihoactive Cocaina Dexetrina
Cofeina Metadona
Nicotina
Halucinogene LSD
Fenicilina (PCP)
Mescalina
Psihociblina
Canabis Marijuana
Haşiş

Din perspectiva operaţiilor de generalizare şi determinare ale termenilor, putem des-


prinde şi alte feluri de clasificare, iar unele din ele cum au fost şi cele invocate erau tratate în
vechea logică formală ca un exemplu de diviziune. La nivelul gândirii critice în psihologie şi
în logica modernă se discută însă despre următoarele două feluri de clasificare:

9.3. Clasificarea ascendentă sau descendentă

120
Prin clasificare ascendentă se înţelege că fiecare obiect este repartizat într-o clasă de
elemente asemănătoare lui, dar mai generală. De exemplu, psihoterapeuţii încadrează amnezia
cronică în clasa superioară a afecţiunilor psihice. Comparativ cu clasificarea ascendentă, în
gândirea critică din psihologie se vorbeşte despre clasificarea descendentă, conform căreia
indivizii aflaţi într-o clasă generală sunt repartizaţi în subclase din ce în ce mai particulare. De
pildă, durerile produse de leziunile celulare pot fi de două feluri: cele fazice care sunt de scur-
tă durată şi se diminuează rapid şi cele tonice care sunt constante şi de durată.
Aceste două tipuri de clasificare sunt corelative. Privite de sus în jos pe linia determi-
nării termenilor, exemplul de clasificare descendentă invocat, poate fi privit invers pe linia
generalizării termenilor ca o clasificare ascendentă. Să ne reamintim totodată că în cărţile şi
manualele tradiţionale de logică, clasificarea descendentă era numită „diviziune”.

10. Reguli de clasificare

În conformitate cu exigenţele logice fundamentale valoarea şi eficienţa unei clasificări,


indiferent de felul ei, presupune respectarea regulilor logice dedicate clasificării, iar în această
ordine de idei, distingem mai întâi:

10.1. Regula unicităţii şi exactităţii criteriului de clasificare

conform căreia pe fiecare din treptele clasificării, se utilizează numai un criteriu exact. Deci,
criteriul de clasificare nu trebuie să fie vag sau evaziv şi trebuie să conţină proprietăţi compa-
tibile precise şi relativ uşor de identificat.
În acelaşi timp, distingem o a doua exigenţă a clasificării corecte şi eficiente:

10.2. Regula reuniunii rezultatelor clasificări

care ne obligă ca pe fiecare din treaptă a clasificării, reuniunea termenilor-re-zultat să fie


extensional identică cu domeniul din care ei au fost derivaţi.
Conform gândirii critice în general, cea de a treia regulă a unei clasificări corecte este
următoarea:

10.3. Clasele-rezultat de pe aceeaşi treaptă sunt în raport de opoziţie logică

care ne cere ca pe fiecare treaptă a clasificării, clasele-rezultat să se afle în raport de opoziţie


contrară, iar dacă ar fi doar două, atunci sunt contradictorii (a se vedea principiul contrarietăţii
şi cel al terţului exclus).
În sfârşit, calitatea unei clasificări depinde vital de respectarea celei de a patra reguli
care impune:

10.4. Regula omogenităţii intensionale a termenilor-rezultat

121
Această ultimă regulă ne spune că, pe fiecare treaptă a unei clasificări corecte, elementele af-
late în fiecare extensiune a termenilor-rezultat trebuie să se afle exclusiv obiecte care au ace-
leaşi proprietăţi sau asertează că între elementele fiecărui termen-rezultat nu trebuie să existe
diferenţe substanţiale.

11. Erorile de clasificare

Aceste patru reguli de clasificare se presupun reciproc, iar nerespectarea unora din ele
atrage în mod obişnuit violarea altora. De pildă, o clasificare corectă a populaţiei dintr-o loca-
litate după cetăţenie şi în acelaşi timp după sex este deficitară pentru că ea ar încălca următoa-
rele reguli de mai sus:

(a) În primul rând, este nerespectată regula unicităţii criteriului de clasificare, întrucât
pe aceeaşi treaptă a clasificării ar fi folosite simultan două criterii diferite (cetăţenia şi sexul),
iar primul din ele nici nu este suficient de precis.
(b) Pe de altă parte, această clasificare ar încălca prevederile regulii referitoare la opo-
ziţia dintre termenii-rezultat, întrucât clasele derivate nu pot fi nici măcar reciproc contrare.
Automat, într-o asemenea situaţie ar exista elemente care aparţin extensiunilor a cel puţin doi
termeni-rezultat. De pildă, cei care au dublă cetăţenie sau acelaşi sex ar fi regăsiţi în cel puţin
doi termeni-rezultat;
(c) În sfârşit, acest fel de clasificare populaţiei ar încălca şi regula omogenităţii inten-
sionale a fiecărui termen-rezultat. Explicaţia acestui fapt nedorit ar fi aceea că dacă după crite-
riul cetăţeniei extensiunea unui termen-rezultat ar fi omogenă, ea va fi neomogenă după crite-
riul sexului, întrucât ar include, deopotrivă, şi bărbaţi şi femei.

Pe de altă parte, clasificarea populaţiei după criteriul relaţiilor interpersonale poate


încălca regula reuniunii termenilor-rezultat, adică ar fi o clasificare incompletă, întrucât s-ar
putea limita la doar doi termeni-rezultat: persoane care se atrag şi persoane care se resping,
dar în acest caz, ea nu ar specifica şi un al termen-rezultat, care ar include persoane reciproc
indiferente. Mai exact, în situaţia dată, această clasificare ar fi greşită pentru că aceste persoa-
ne care sunt reciproc indiferente, ar fi neglijate, deşi ele fac parte domeniului clasificării.
Trebuie însă să remarcăm că unele clasificări sunt incomplete datorită lacunelor de
cunoaştere. De exemplu, clasificarea elementelor chimice în Tabloul lui Mendeleev a fost la
început incompletă. Tabelul elementelor chimice conţinea iniţial o serie de “căsuţe libere”, ca-
re au fost completate ulterior. În acelaşi sens, psihologia dezvoltării clasifică persoanele după
vârstă în copii, preadolescenţi, adolescenţi etc. şi nu exclude posibilitatea eludării regulii ra-
portului de reuniune între extensiunile termenilor-rezultat, deoarece ar face ca doi termeni-
rezultat aflaţi pe aceiaşi treaptă să conţină ambele cel puţin un element comun. Cu acest prilej,
să ne reamintim că diferitele categorii de vârstă cu care operează nu doar psihologii sunt ter-
meni vagi, iar fără anumite precizări speciale, vârsta oamenilor este un criteriu imprecis.
O clasificare care respectă integral regulile de clasificare este însă, sub un aspect prac-
tic o clasificare ideală. Explicaţia ar fi aceea că o clasificare introduce un prag care, în multe
cazuri, este dificil de atins dacă nu sunt luaţi în considerare şi alţi factori sau alte criterii de
clasificare. Pe de altă parte, desconsiderarea abaterilor de la regulile de clasificare generează
confuzii care pot afecta grav concluziile desprinse pe baza unor clasificări deficitare. În legă-
tură cu această chestiune trebuie să ne reamintim că exigenţele logice fundamentale semnifi-
cative pentru gândirea critică din psihologie impun obligatoriu cunoaşterea felurilor şi a regu-
lilor clasificării şi evaluarea clasificărilor efectuate pe baza lor. Exigenţele logice fundamenta-

122
le şi regulile clasificării sunt indispensabile pentru stabilirea exactă a defectelor unei clasifi-
cări sau a felului în care ea poate fi valorificată ori amendată.

Rezumat

1. Importanţa operaţiilor metodologice de sistematizare a informaţiilor în ştiinţă şi în


viaţă.
2. Structura definiţiei şi a clasificării în calitatea lor de sistematizare a termenilor sau a
informaţiilor mai complexe.
3. Principalele criterii de definire şi de clasificare şi diversitatea definiţiilor şi clasifi-
cărilor.
4. Rolul definiţiilor şi al clasificărilor corecte şi a celor greşite în ştiinţă şi în viaţă.

Cuvinte importante

1. Sistematizare.
2. Termeni.
3. Informaţii.
4. Metodologie.
5. Proprietăţi.
6. Definiţie.
7. Relaţie de definire.
8. Definit.
9. Definitor.
10. Lexical.
11. Stipulativ.
12. Gen proxim.
13. Diferenţă specifică.
14. Operaţional.
15. Genetic.
16. Enumerativ.
17. Erori metodologice.
18. Obiect.
13. Criteriu.
20. Clasificare.
21. Natural
22. Pragmatic.
23. Protocolar.
24. Dihotomic.
25. Politomic.
26. Ascendent.
27. Descendent.

123
Ilustrări de rezolvare

Exemplul 1: Se pune următoarea întrebare:


„Pot fi definiţi toţi termenii dintr-o limbă naturală?”

Răspuns: Acest lucru nu este posibil, deoarece se va ajunge la cel puţin o


definiţie circulară, ceea ce înseamnă încălcarea unei reguli de definire eficientă (pentru exem-
ple de încălcare a acestei reguli, a se vedea Dicţionarul Explicativ al Limbii Române)
Exemplul 2: Stabiliţi dacă propoziţia următoare este adevărată sau falsă:
Clasificările corecte sunt imuabile

Răspuns: La nivel general, această propoziţie este evaluabilă în raport cu


competenţele celui care face această aserţiune. Nu este exclus ca o clasificare corectă la un
moment dat, să fie modificată ulterior.

Exerciţii şi Probleme

I. Soluţionaţi corect următoarele probleme:

1. Răspundeţi corect la întrebarea: Pot fi definiţi eficient în interiorul aceleiaşi limbi


toţi termenii din vocabularul ei?
2. Precizaţi care este raportul dintre adevărul şi eficienţa unei definiţii.
3. Precizaţi dacă există vreo diferenţă între definiţiile reale şi cele nominale.

II. Analizaţi propoziţiile de mai jos şi stabiliţi dacă ele dispun de o justificare:
1. Clasificare are o importanţă metodologică majoră.
2. Între calificarea pragmatică şi clasificarea artificială nu există diferenţe.
3. Între clasificare şi diviziune nu există diferenţe de principiu.
4. Între clasificare naturală şi clasificare pragmatică există diferenţe.
5. Memorarea ideilor şi reţinerea mecanică este clasificarea corectă a metodelor de în-
văţare.
6. Erorile de clasificare pot fi remediate.

III. Analizaţi clasificarea de mai jos şi dacă nu este corectă specificaţi erorile comise şi
încercaţi să o remediaţi:
Studenţii anului întâi sunt de următoarele feluri: femei, bărbaţi, absolvenţi ai altor fa-
cultăţi, absolvenţi de liceu, persoane tinere sau mai în vârstă, persoane care fac prima faculta-
te, persoane care au serviciu, persoane care fac a doua facultate şi persoane care mai fac o
facultate, persoane care doresc să se angajeze, persoane care doresc să-şi câştige noi compe-
tenţe şi alţii.

124
IV. Desprindeţi ideile la care se referă autorii textelor de mai jos:

1. Calea cea mai eficientă de evitare a vaguităţii şi a ambiguităţii din discursul logic este
de a defini termenii folosiţi. Vorbim de definirea termenilor, dar de fapt ceea ce definim sunt
obiectele la care se referă termenii sau cuvintele. Procesul definirii, mecanismul său este felul
în care legăm un obiect particular (obiectul ce urmează a fi definit) de alte obiecte şi prin aceas-
ta îi oferim o „localizare” precisă. În definirea unui termen sau a unui cuvânt îl legăm pe acesta
cât mai precis cu putinţă de obiectele la care el se referă. Există două beneficii practice imediate
ale definirii cu grijă a termenilor. Propriile noastre idei sunt clarificate şi, ca rezultat, le putem
comunica mai eficient altora. Termeni precum „justiţie”, „frumuseţe” şi „înţelepciune”, care
tind spre vaguitate, au nevoie stringentă de definiţie.
Definiţia logică a termenilor este un proces în doi paşi. Primul pas: plasăm termenul de
definit în propriul său „gen proxim”. Pasul al doilea: identificăm „diferenţa specifică” a terme-
nului.
Genul proxim este acea clasă de obiecte mai extinsă căreia îi aparţine obiectul pe care
dorim să-l definim, întrucât el împarte cu ceilalţi membri ai acestei clase aceeaşi natură. Defini-
ţia clasică dată de Aristotel omului este de a fi „animal raţional”. În această definiţie, „animal”
este genul proxim: cea mai apropiată clasă căreia îi aparţine „omul”. De ce? Deoarece omul
împarte natura sa cu ceilalţi membri ai acestei clase. Aristotel nu a ales o clasă precum „orga-
nism viu”, „substanţă fizică” sau „lucru”, întrucât acestea ar fi prea extinse. „Omul” pe care el a
dorit să-l definească ar fi fost grupat alături de o totalitate de obiecte cu care nu împărţea o na-
tură comună.
Să luăm în considerare un sortiment de jucării dintr-o cutie mare amplasată într-o came-
ră dintr-o casă aflată în oraşul Lansing din statul Iowa. Am putea spune că jucăriile se află în
cutie, în cameră, în casă sau în oraşul Lansing din statul Iowa. Toate aceste enunţuri ar fi adevă-
rate. Jucăriile ar trebui însă să fie comparate cu genul lor proxim. Există diferite feluri de jucă-
rii, dar întrucât acestea sunt totalitatea jucăriilor, jucăriile din cutie se află printre ele. Aceasta
este „clasa” proprie lor.
Diferenţa specifică este caracteristica (sau caracteristicile) care fixează obi-ectul pe care
dorim să-l definim, ca separat de celelalte obiecte din genul său. În definiţia dată de Aristotel
omului este citată o singură caracteristică, raţionalitatea, ca diferenţiindu-l de toate celelalte
animale. Diferenţa specifică literalmente specifică; aceasta înseamnă că identifică speciile par-
ticulare şi le fixează ca separate de celelalte specii din genul său. Când definim ceva, încercăm
simplu să-l identificăm cât mai precis – mai întâi, grupând-ul cu alte obiecte care sunt în gene-
ral similare lui, şi apoi, notând ceea ce este unic pentru el (diferenţa sa specifică) în comparaţie
ce celelalte obiecte din grup. (D. Q. McInerny, Being Logical, Random House Trade Paper-
backs, New York, USA, 2005)

2. Ultimul tip de raţionare este mai puţin obişnuit, dar este la fel de important. După
cum s-a văzut, unele enunţuri prin care susţinem ceva stabilesc definiţia unui cuvânt sau a unei
expresii. Deseori, trebuie să oferim justificări definiţiilor noastre, fie pentru că există o îndoială
larg răspândită referitoare la ele, fie că încercăm să-i stabilim o semnificaţie particulară într-un
context dat. Iată un exemplu: „Într-o democraţie autentică, toată puterea politică se fundamen-
tează pe oameni, dar constituţional vorbind, în situaţia unei monarhii, ceva din puterea politică
se bazează măcar în mod teoretic pe hotărârea monarhului. Ca atare, o monarhie nu este demo-
cratică”.
Acum, în general vorbind, multe monarhii (cum ar fi şi aceea din Australia) sunt de-
mocratice; argumentul dat stabileşte însă, în conformitate cu consti-tuţionalitatea şi dincolo de
acest caz particular, că monarhiile se definesc ca ne-democratice. În timp ce această definiţie
ar putea să pară neobişnuită şi chiar irelevantă pentru viaţa cotidiană din ţări ca Australia, ea
are realmente utilitate în interiorul unui context particular bine delimitat. Suntem tentaţi a
125
spune că, prin natura sa, raţionarea definiţională este un fel de raţionare deductivă. (Allen
Matthew, Smart Thinking, Oxford University Press, New York, USA, London, UK, Melbour-
ne, AUS, 2006)

3. Clasificarea, după cum este în general înţeleasă, nu implică doar o singură repartizare
a obiectelor în grupuri separate, ci şi diviziuni ulterioare ale fiecărui grup în subgrupuri sau
subclase ş.a.m.d. Această schemă este familiară celor mai mulţi dintre noi, dacă nu din studiile
şcolare, atunci probabil din angajarea noastră în vechiul joc „Animale, Plante sau Minerale”,
mult mai frecvent numit „Cele Douăzeci de Întrebări”. Clasificarea este o trebuinţă universală.
Popoarele primitive erau obligate să clasifice rădăcinile şi seminţele ca fiind consumabile sau
otrăvitoare, animalele ca periculoase sau blânde şi celelalte triburi ca amici sau inamici. Toţi
oamenii tind să facă distincţii care sunt de importanţă practică pentru ei şi să le nege pe acelea
care nu joacă imediat un rol important în preocupările lor. Un fermier va clasifica grânele şi
legumele cu grijă şi cu amănunţime, dar el s-ar putea să califice florile drept „complicaţii inuti-
le”, în timp ce florarii care le comercializează le clasifică cu cea mai mare grijă, dar sunt tentaţi
să aşeze toate recoltele fermierului în categoria „produse”.
Există două motive de bază care ne conduc la clasificarea lucrurilor. Unul este practic,
celălalt teoretic. Având numai trei sau patru cărţi, cel în cauză le-ar cunoaşte pe toate dintr-o
privire, astfel încât n-ar fi nevoie să le clasifice. În schimb, într-o bibliotecă în care sunt mii de
volume situaţia este diferită. Dacă aici cărţile n-ar fi clasificate, bibliotecarul s-ar putea să nu le
găsească pe cele de care ai nevoie, iar din punct de vedere practic colecţia bibliotecii ar fi inuti-
lă. Cu cât este mai mare numărul obiectelor, cu atât este mai mare nevoia de a le clasifica.
Aceasta iese în evidenţă cu deosebire în cazul bibliotecilor, muzeelor, caselor de discuri muzi-
cale de un fel sau altul.
Când luăm în considerare dezideratul teoretic al clasificării, este necesar să realizăm că
adoptarea unei anume clasificări sau a unei scheme alternative de clasificare nu este o chestiune
de felul adevărat sau fals. Obiectele pot fi descrise în moduri diferite, din diferite puncte de
vedere. Schema de clasificare adoptată depinde de scopurile sau interesele clasificatorului. Căr-
ţile, de exemplu, vor fi clasificate diferit de bibliotecar, de legătorul de cărţi şi de către un bibli-
ofil. Bibliotecarul le va clasifica în conformitate cu conţinutul sau subiectul lor, legătorul de
cărţi în raport cu felul în care sunt legate, iar bibliofilul în raport cu data tipăririi sau cu raritatea
lor. Prin urmare, posibilităţile de clasificare nu sunt limitate, desigur: cel care împachetează căr-
ţile le va împărţi în conformitate cu forma şi dimensiunea lor, iar persoanele animate de alte in-
terese le vor clasifica diferit, în raport cu interesele lor. (Irving M. Copi, Carl Cohen, Introdu-
ction to Logic, 11th ed., Pearson Education Inc., New Jersey, USA, 2002)

4. Clasificarea nu este prin ea însăşi o finalitate a cunoaşterii, ea este mai degrabă un in-
strument menit să ne ofere mai multe informaţii. Rezultatele clasificării trebuie să fie alese
având totdeauna în vedere faptul că sunt bine selectate doar în măsura în care ele sunt apte să ne
ofere un punct de plecare spre informaţii aflate dincolo de cele deja deţinute. A clasifica cuvân-
tul englezesc „probity” ca substantiv este informativ în ceea ce priveşte rolul său lingvistic, dar
calificându-l drept cuvânt alcătuit din şapte litere nu ne oferă nici o informaţie suplimentară. O
clasificare realizată astfel încât, prin gruparea pe care o face, rezultatele ei nu reuşesc să ne ofe-
re informaţii suplimentare va fi cu necesitate acuzată ca nespecifică, chiar dacă ea este proiecta-
tă bine din toate celelalte privinţe. (Nicholas Rescher, Introduction to Logic, St. Martin Press,
New York, USA, 1964)

126
X. PROPOZIŢIILE CATEGORICE

1. Istoria utilizării propoziţiilor categorice implicate în inferenţele imediate.

2. Principalele tipuri de propoziţii categorice.

3. Cuantorii propoziţiilor categorice şi varietatea lor.

4. Cuantori speciali şi cuantori standard.

4.1. Cuantori plurativi.

4.2. Cuantori restrictivi.

4.3. Cuantori standard.

5. Raporturi între valoarea de adevăr a propoziţiile categorice.

5.1. Raport de contrarietate.

5.2. Raport de subcontrarietate.

5.3. Raport de contradicţie.

5.4. Raport de subalternare.

6. Statutul extensional al termenilor din propoziţiile categorice.

127
Prezentarea raționamentelor deductive directe cu propoziţii categorice presupune discu-
tarea următoarelor subiecte:

1. Propoziţiile categorice şi alcătuirea lor.


2. Problema cuantorilor din propoziţiile categorice
3. Raporturi logice între propoziţiile categorice.
4. Extensiunea termenilor din propoziţiile categorice.

Pentru a pricepe aceste idei de mai sus este necesară o cunoaştere temeinică a
informaţiilor conţinute în capitolele anterioare.

Rezolvarea şi explicarea temelor prezentate reclamă parcurgerea atentă şi înţelegerea


adecvată a paragrafelor aflate în acest capitol.

1. Istoria utilizării propoziţiilor categorice implicate în deducţii imediate

Propoziţiile categorice fac parte din raţionamentele deductive şi ele au fost descoperite
acum mai bine de 2000 de ani de către Aristotel (384-322 î.Hr.), considerat fondatorul logicii
ca teorie a argumentării. Cum s-a menţionat anterior, el a analizat aceste propoziţii şi şi-a con-
semnat realizările sale într-o masivă lucrare numită de continuatorii săi „Organon” care în-
semnă „instrument”. Propoziţiile categorice şi inferenţele imediate cu acest fel de propoziţii
au fost folosite de Aristotel pentru a verifica validitatea argumentelor deductive mediate, nu-
mite „silogisme”.
Logicienii din Evul Mediu, care în marea lor majoritate se considerau aristotelicieni,
au propus patru formule şi patru vocale pentru propoziţiile categorice care îndeplinesc rolul de
premisă şi de concluzie într-o inferenţă deductivă imediată cu astfel de propoziţii, iar vocalele
şi formulele prin care ei au numit aceste propoziţii au făcut o veritabilă carieră. Mai ales vo-
calele aflate între subiectul şi predicatul logic al propoziţiilor categorice, ne spun care este ca-
litatea şi cantitatea fiecărei propoziţii categorice implicată în orice fel de inferenţă deductivă,
dar şi care este extensiunea fiecărui termen. Tocmai pe acest fond şi cu notaţiile respective, în
cele ce urmează ne vom opri asupra alcătuirii propoziţiilor categorice şi a raporturilor dintre
ele sub aspectul influenţării valorii de adevăr proprie unei propoziţii de către valoarea de ade-
văr a altei propoziţii care are acelaşi subiect şi predicat logic.

128
2. Principalele tipuri de propoziţii categorice

În gândirea critică din psihologie şi în general în logica argumentării sunt acceptate


patru feluri standard de propoziţii categorice, mai exact, cele redate în următorul tabel în care
sunt înscrise, în coloane separate, numele fiecărei propoziţii categorice, structura şi formula
ei, ca şi simbolul fiecărei propoziţii categorice, toate consacrate încă de logica medievală10:

Denumirea Alcătuirea Formula Simbol


Universal afirmativă Toţi A sunt B AaB a
Particular afirmativă Unii A sunt B AiB i
Universal negativă Niciun A nu este B AeB e
Particular negativă Unii A nu sunt B AoB o

Menţionăm că formulele acestor propoziţii categorice şi simbolurile lor, prezentate în ultimele


două coloane ale tabelul, vor fi utilizate în continuare pentru exprimarea clară şi exa-ctă a
inferenţelor deductive imediate şi mediate cu propoziţii categorice, ca şi a raporturilor dintre
valorile acestor propoziţii. Înainte de aceasta, ne concentrăm însă asupra cuantorilor diferiţi
care apar direct ori indirect în alcătuirea oricărei propoziţii categorice.

3. Cuantorii propoziţiilor categorice şi varietatea lor

Apelând deseori formulele propoziţiilor categorice, precizăm că simbolurile din aceste


formule şi alte componente ale acestor propoziţii au dobândit încă din logica tradiţională de-
numirile precizate în prima coloană a tabelului de mai, dar propoziţiile categorice reprezentate
de aceste expresii şi formule sunt standard, iar formulele, simbolurile şi denumirile din tabel
au fost preluate şi de gândirea critică în psihologie.
Astfel se spune că simbolul A din formulele aflate în coloana doi, indică subiectul lo-
gic al unei propoziţii categorice, în timp ce B îndeplineşte rolul de predicat logic al respecti-
vei propoziţii. Exemplele de propoziţii categorice vor fi exprimate prin diferite enunțuri decla-
rative specifice limbii române. Pe lângă aceşti doi termeni, propoziţiile categorice conţin obli-
gatoriu şi operaţii logice, respectiv, afirmaţia corespunzătoare apartenenţei însuşirilor din in-
tensiunea predicatului logic la indivizii din extensiunea subiectului logic sau negaţia care ex-
primă neapartenenţa respectivelor însuşiri la aceste elemente individuale.
În plus, propoziţiile categorice standard mai conţin cuantorii, operaţii logice care apar
de regulă în faţa subiectului logic şi indică câţi indivizi din extensiunea lui A posedă sau nu
posedă însuşirea redată prin B. Astfel, cuantorii plasaţi în faţa subiectului logic şi ne spun da-
că afirmaţia sau negaţia predicatului logic vizează toţi indivizii aflaţi în extensiunea subiectu-
lui logic ori numai o parte din ei. În cazul cuantorilor standard din tabelul de mai sus, trebuie
precizat că prezenţa cuantorului „unii” în propoziţiile categorice particulare, nu înseamnă că
ar exclude eventualitatea ca:

Toţi A să fie B sau aceea ca Nici un A nu este B

10
Se pare că logicienii medievali au folosit primele vocale din cuvintele latine „affirmo” şi „nego” pentru a
indica simbolic propoziţiile categorice.
129
Cuantorul universal care prefaţează subiectul logic al propoziţiei categorice este redat
în manieră standard prin expresii lingvistice de felul „toţi”, „orice”, „fiecare” etc. în cazul
afirmativelor şi de „niciunul”, „niciuna” în cele negative. În schimb, cuantorul-standard din
propoziţiile particulare nu este redat în mod obişnuit prin „unii”, „unele” (după genul grama-
tical al cuvântului care exprimă subiectul logic), ci prin expresia „există cel puţin un/o”, atât
în afirmative, cât şi în negative.

4. Cuantorii speciali şi cuantorii standard

Să reţinem totuşi că în formulările uzuale, se întâmplă des ca în structura unei propozi-


ţii categorice universale să nu apară niciunul din cuantorii-standard sau ca în faţa subiectului
logic al propoziţiei categorice particulare să apară un cuantor special cum ar fi:

4.1. Cuantorul plurativ, care este redat prin cuvinte ca „aproape toţi”, „aproape niciu-
nul”, „cei prezenţi/absenţi”, „mulţi”, „puţini” ş.a.
Asemenea cuantori speciali sunt oarecum fireşti în exprimarea obişnuită. Astfel, prin-
tre o serie de cuantori nonstandard ar fi:

4.2. Cuantorii restrictivi, care sunt de felul numai unii sau de felul numai, amplasaţi de
regulă în faţa subiectului logic Întâlnim de pildă propoziţii categorice enunţate printr-o con-
strucţie lingvistică de forma

Numai unii A sunt B/Numai unii A nu sunt B

şi este clar că într-o formă specială au fost formulate propoziţii categorice particulare, care
pretind că propoziţiile categorice particulare şi spun că particulara opusă este falsă. În schimb,
dacă în faţa lui A apare doar „Numai”, enunţul respectiv admite automat două şi numai două
interpretări, respectiv:

Numai A este B

se transformă automat într-o propoziţie categorică universal afirmativă, dar în care termenii A
şi B şi-au schimbat reciproc rolul şi locul, ceea ce înseamnă că devine:

Toţi B sunt A

iar dacă enunţul este negativ, respectiv, el este de forma:

Numai A nu este B

atunci va exprima o propoziţie categorică universal negativă, cu rolul firesc pentru A şi B,


adică va corespunde unei propoziţii categorice universal negativă de forma:

130
Niciun A nu este B
De reţinut că în situaţia în care în exprimarea obişnuită a unei propoziţii universale nu
apare niciun fel de cuantor, subiectul ei logic este exprimat printr-un substantiv articulat. În
concluzie, din punctul de vedere al gândirii critice în psihologie fundamentată pe logica ar-
gumentării, cuantorii plurativi şi cei restrictivi sunt reductibili la cei standard.

4.3. Cuantorii standard sunt reprezentaţi în coloanele tabelului propoziţiilor categorice


de bază ale căror denumiri sunt menţionate în tabelul din primul paragraf al acestui capitol. La
aceşti cuantori se reduc de fapt cuantorii plurativi sau cei restrictivi utilizaţi prioritar în gândi-
rea obişnuită. În acest fel, cuantorii-standard stau la baza analizei raporturilor logice dintre
propoziţiile categorice şi în analiza inferenţelor deductive în care sunt implicate exclusiv ase-
menea propoziţii, indiferent dacă sunt menţionaţi sau nu. Mai precis, gândirea critică în psiho-
logie arată că cel care foloseşte în explicare sau în argumentare propoziţii categorice exprimă
propoziţiile categorice construite tacit cu un cuantor standard şi nu cu unul special, iar analiza
explicaţiei sau a argumentării sale presupune tacit o propoziţie categorică obişnuită.

5. Raporturi între valoarea de adevăr a propoziţiilor categorice

Între propoziţiile categorice universale şi particulare există în general vorbind două


feluri de raporturi logice, care ne permit ca din valoarea de adevăr a unei propoziţii să inferăm
valoarea de adevăr a alteia. Astfel, între propoziţiile menţionate în tabel există, mai întâi, trei
feluri de raporturi de opoziţie.

5.1. Raportul de contrarietate

care există între propoziţiile categorice universale de calitate diferită, adică între AaB şi AeB,
şi este reglementat de principiul necontrarietăţii. Acest raport de opoziţie contrară permite să
deducem falsitatea unei propoziţii universale din adevărul celeilalte propoziţii categorice uni-
versale, dar el nu exclude posibilitatea ca ambele propoziţii categorice universale să fie false.
Prin urmare, raportul de contrarietate dintre AaB şi AeB este un raport de opoziţie supus ex-
plicit restricţiilor promovate de principiul necontrarietăţii.

5.2. Raportul de subcontrarietate

este supus indirect principiului necontrarietăţii, ca un fel de dual al acestuia. Raportul de sub-
contrarietate există între propoziţiile categorice particulare AiB şi AoB, altfel spus, între pro-
poziţiile categorice particulare de calitate diferită. Acest raport de opoziţie ne permite să sus-
ţinem că ambele particulare pot fi adevărate, dar ne interzice să susţinem că ele nu pot fi am-
bele false. Prin urmare, propoziţiile particulare de calitate diferită sunt subcontrare şi acest
fapt ne permite să pretindem că cel puţin una din aceste propoziţii categorice este adevărată.
Cu alte cuvinte, raportul de opoziţie dintre propoziţiile categorice particulare ne permite să
susţinem că din falsitatea unei propoziţii categorice particulare nu este exclus să deducem
adevărul celeilalte particulare de calitate diferită.
131
5.3. Raportul de contradicţie

există între două perechi de propoziţii categorice, care formează un cuplu dintr-o propoziţie
categorică universală şi una particulară, care sunt de calitate diferită. Mai exact, raportul de
contradicţie dintre propoziţiile categorice există între AaB şi AoB, iar pe de altă parte, între
propoziţiile AeB şi AiB. Pentru fiecare pereche de propoziţii categorice de acest fel, raportul
de contradicţie permite două inferenţe sigure: din adevărul uneia din ele decurge automat fal-
sitatea celeilalte, iar din falsitatea uneia din ele decurge obligatoriu adevărul celeilalte. Aceas-
tă situaţie se explică pe scurt prin faptul că raportul de contradicţie dintre propoziţiile catego-
rice menţionate este reglementat de restricţiile logice impuse de principiul terţului exclus.
În sfârşit, între valorile de adevăr ale propoziţiilor categorice există şi un altfel de ra-
port logic care nu este un raport de opoziţie între propoziţiile categorice şi anume:

5.4. Raportul de subalternare

Acest raport există între propoziţiile categorice universale şi cele particulare de aceeași calita-
te, adică între perechile formate din propoziţii categorice afirmative sau de cele negative de
cantitate diferită, adică formate dintr-o universală şi particulara corespunzătoare ei, cu condi-
ţia ca subiectul lor logic, respectiv A, să fie un termen nevid.
Prin urmare, raportul de subalternare ne permite două inferenţe deductive sigure pen-
tru fiecare pereche de propoziţii categorice: din adevărul universalei rezultă cert adevărul par-
ticularei de aceeaşi calitate cu ea şi totodată, din falsitatea particularei rezultă cert falsitatea
propoziţiei universale de aceiaşi calitate cu ea. Pe scurt, cele patru raporturi dintre propoziţiile
categorice standard pot fi exprimate, în condiţiile specificate, printr-o schemă geometrică de
forma celei de mai jos, în care subalternarea este marcată printr-o săgeată.

Contrarietate
AaB AeB

Contradicţie

AiB AoB
Subcontrarietate

Schema grafică de mai sus, este cunoscută sub denumirea de „Pătrat Logic” şi a fost
inventată de Severinus Boethius (c.475-525), astfel încât se mai numeşte şi „pătratul lui Boet-
hius”. În această schemă sunt prezente toate felurile de raporturi logice dintre valoarea de ade-
văr a propoziţiilor categorice. Specificul acestor raporturi dintre cele patru tipuri standard de
propoziţii categorice constă în aceea că din valoarea de adevăr a unora din ele poate fi stabili-

132
tă cu certitudine valoarea de adevăr a altei propoziţii categorice sau a altor propoziţii categori-
ce, care au acelaşi subiect logic şi acelaşi predicat logic.
Inferenţele deductive de acest fel nu sunt însă sigurele pentru orice fel de propoziţii
categorice. De pildă, din adevărul propoziţiei categorice particulare putem deriva cu necesita-
te falsitatea propoziţiei categorice universale de calitate opusă şi invers, dar pe baza adevăru-
lui propoziţiei particulare, după cum s-a precizat, nu putem stabili dacă propoziţia categorică
universală de aceeaşi calitate cu ea este tot adevărată ori este falsă.
Pe de altă parte, dintr-o anume propoziţie categorică utilizată ca premisă putem deriva
deductiv direct sau indirect o altă propoziţie categorică, iar pentru a opera corect o astfel de
inferenţă deductivă cu propoziţii categorice şi nu cu doar cu valoarea lor de adevăr este obli-
gatoriu să ţinem seama de extensiunea subiectului logic şi a predicatului logic din toate feluri-
le de propoziţii categorice.

6. Statul extensional al termenilor din propoziţiile categorice

Operaţiile logice din alcătuirea propoziţiilor categorice (cuantorii, afirmaţia şi negaţia)


influenţează extensiunea celor doi termeni care se află în alcătuirea propoziţiilor categorice. În
aceste condiţii, atât logica formală, cât şi gândirea critică în psihologie, când operează deduc-
tiv doar cu propoziţii categorice sau cu valoarea lor de adevăr, trebuie să ţină seama de pro-
blema extensiunii lor cunoscută ca prolema „distribuirii termenilor”. Extensiunea termenilor
propoziţiei categorice depinde de cuantorii şi de legătura dintre ei, adică de afirmaţia sau ne-
gaţia prin care predicatul logic B se raportează la subiectul logic A şi de cuantorul care vizea-
ză extensiunea lui A.
Această restricţie este cunoscută încă din vremea lui Aristotel şi ea a fost prezentată
explicit şi de logicienii evului mediu. Astfel, cuantorii care apar în faţa subiectului logic de-
termină cantitatea propoziţiilor categorice, în timp ce calitatea unei propoziţii categorice este
determinată de afirmaţia sau negaţia prin care predicatul logic este legat sau despărţit de su-
biectul logic al propoziţiei categorice. De altfel, orice fel de inferenţă deductivă cu propoziţii
categorice este obligată să ţină seama de extensiunea termenilor din premise pentru a deduce
corect concluzia sau, cu alte cuvinte, inferenţele deductive cu propoziţii categorice ţin seama
de distribuirea lui A şi B. Astfel, distribuirea subiectului logic ţine seama de cuantorul care îl
afectează după următoarele două reguli:

(1). Cuantorul universal face ca subiectul logic din propoziţia


categorică să fie termen distribuit

in schimb

(2). Cuantorul particular face ca subiectul logic din propoziţia


categorică să fie termen nedistribuit

Operaţiile logice de afirmare şi de negare, caracteristice şi ele oricărei propoziţii categorice,


vizează în schimb extensiunea predicatului ei logic:

133
(3). Predicatul logic al propoziţiei categorice afirmative
este termen nedistribuit

în timp ce:

(4). Predicatul logic al propoziţiilor categorice negative


este termen distribuit

Pe această bază, orice raţionament deductiv simplu sau complex cu propoziţii catego-
rice, trebuie să respecte următoarea restricţie, cunoscută drept regula distribuirii termenilor,
care se enunţă astfel:

Orice termen nedistribuit în premise nu este distribuit în concluzie

Această lege de raţionare decurge direct din principiul identităţii şi principiul raţiunii suficien-
te şi se aplică în orice fel de inferenţă deductivă cu propoziţii categorice, cu excepţia celor din
pătratul logic unde deducţia vizează doar valoarea de adevăr a propoziţiilor categorice.
Pentru a respecta distribuirea termenilor care are valoare numai în cazul conversiunii
şi în alte inferenţe deductive cu propoziţii categorice, cum ar fi silogismele, iată un tabel ex-
plicativ legat de acest aspect al distribuirii termenilor, în care „+” spune că termenul este dis-
tribuit, iar „-” corespunde unui termen nedistribuit:

Tipul propoziţiei ca- Formula propozi- Distribuirea termenilor


tegorice ţiei categorice Subiectul Predicatul
Universal afirmativă AaB + -
Particular afirmativă AiB - -
Universal negativă AeB + +
Particular negativă AoB - +

După cum se desprinde din acest tabel şi după cum s-a asertat (a se vedea regulile de
la (1) la (4) de imediat de mai sus), subiectul logic este termen distribuit doar în propoziţiile
categorice universale şi este termen nedistribuit în propoziţiile categorice particulare, iar pre-
dicatul logic este termen distribuit exclusiv în propoziţiile categorice negative şi este termen
nedistribuit în propoziţiile categorice afirmative. În concluzie subliniem încă odată că validi-
tatea oricărei inferenţe deductive cu propoziţii categorice depinde vital de respectarea regulii
distribuirii termenilor, enunţată anterior.

134
Rezumat

1. Începuturile antice ale analizei propoziţiilor categorice şi amendamente aduse de lo-


gicienii evului mediu la tratarea lor în spirit aristotelic.
2. Cuantorii, afirmaţia şi negaţia ca operaţii logice în structura propoziţiilor categorice.
3. Cuantorii speciali în gândirea obişnuită şi reducerea lor la cuantorii obişnuiţi.
4. Dependenţa valorii de adevăr a anumitor propoziţii categorice de valoarea de adevăr
a altor propoziţii categorice.
5. Regula extensiunii subiectului şi a predicatului logic (a distribuirii termenilor) în
inferenţele deductive imediate cu propoziţii categorice.

Cuvinte importate
1. Afirmaţia.
2. Contradicţia propoziţiilor categorice.
3. Contrarietatea propoziţiilor categorice.
4. Cuantori plurativi.
5. Cuantori restrictivi.
6. Cuantori standard.
7. Formule ale propoziţiilor categorice.
8. Inferenţe imediate.
9. Logicieni medievali.
10. Legea distribuirii termenilor.
11. Negaţia.
12. Pătratul logic.
13. Propoziţii categorice afirmative.
14. Propoziţii categorice negative.
15. Propoziţii categorice particulare.
16. Propoziţii particulare universale.
17. Predicat logic distribuit.
18. Predicat logic nedistribuit.
19. Simboluri.
20. Subalternă.
21. Subcontrară.
22. Subiect logic distribuit.
23. Subiect logic nedistribuit.

135
Ilustrări

Exemplul 1: Analizaţi tipul de propoziţie categorică redat de enunţul:


Mulţi tineri sunt angajaţi în diferite servicii permanente

Răspuns: Cuantorul „mulţi” aflat în alcătuirea acestui enunţ declarativ este de


fapt un cuantor plurativ, iar acest enunţ exprimă de fapt o propoziţie categorică particular
afirmativă de forma:
Unii tineri sunt angajaţi în servicii permanente

Exemplul 2: Să presupunem că propoziţia categorică redată de construcția lingvistică


Majoritatea plantelor nu sunt carnivore
este adevărată şi se pune problema ce anume rezultă din adevărul ei.

Răspuns: Propoziţia dată este de forma Unii A nu sunt B (AoB), întrucât „ma-
joritatea” nu înseamnă „toţi”, ci „unii”. Conform raporturilor de adevăr consemnate în pătratul
logic (al lui Boethius), din adevărul acestei propoziţii decurg următoarele:

(1). Propoziţia Toate plantele sunt carnivore, care este de forma AaB, este neîndoiel-
nic falsă;
(2). Valoarea de adevăr a propoziţiei Nicio plantă nu este carnivoră, care este de for-
ma AeB şi a propoziţiei Unele plante sunt carnivore, care este de forma AiB, este nesigură,
iar valoarea lor de adevăr nu poate fi stabilită sigur doar pe această bază.

Exemplul 3: Fie propoziţia categorică exprimată de enunţul declarativ:


Medicii psihiatrii tratează o mulţime de afecţiuni psihice.
Arătaţi care sunt termenii din propoziţia categorică exprimată de acest enunţ, care este
cuantorul prezent în această propoziţie şi apoi, dacă termenii respectivi sunt distribuiţi sau ne-
distribuiţi şi de ce fel este această propoziţie categorică

Răspuns:

(1). Termenii din alcătuirea acestei propoziţii sunt: A = medici psihiatrii şi B = (speci-
alişti care) tratează multe afecţiuni psihice;
(2). Cuantorul prezent aici tacit este cel universal, iar propoziţia dată este forma AaB;
(3). Termenul medici psihiatrii este distribuit (considerat în toată extensiunea sa), iar
termenul (specialişti care) tratează multe afecţiuni psihice este interpretat ca nedistribuit.

136
Exerciţii şi probleme

I. Răspundeţi corect la următoarele întrebări:

(1). Ce raport există între o propoziţie categorică şi un enunţ declarativ?


(2). Care este autentic adevărată sau falsă, propoziţia categorică sau enunţul declarativ
prin care este exprimată?
(3). Care sunt propoziţiile categorice a căror valoare de adevăr se stabileşte exact dacă
se consideră că ar fi adevărată propoziţia Cărţile bune sunt cele mai citite, respectiv, dacă ea
ar fi falsă ?
(4). Există vreo diferenţă între contrarietatea şi contradicţia propoziţiilor categorice?

II. Fiind date următoarele exerciţii, căutaţi soluţia lor corectă.

1. Arătaţi care sunt propoziţiile categorice redate de mai jos, care este cuantorul aflat
în construcţia lor şi reformulaţi aceste propoziţii într-o formă standard:

(1). Numai metalele conduc electricitatea;


(2). Se întâmplă des ca eforturile noastre să fie zadarnice;
(3). Singur omul are capacitatea de a se îndoi de sine;
(4). Cei de faţă nu sunt studenţi;
(5). Calitatea de psiholog nu aparţine oricui;
(6). Numai proştii sunt lăudăroşi;
(7). Tinereţea este plină de speranţe;
(8). Câţiva psihologi sunt şahişti de performanţă;
(9). Doar unii psihologi au câte două facultăţi absolvite;
(19). Exclusiv cei bravi sunt echitabili;
(11). Mulţi oameni sunt neîndemânatici.
(12). După cum se ştie, doar oamenii sensibili sunt muzicali.
(13). Cine seamănă vânt, culege furtună.
(14). Nu toate adevărurile sunt evidente pentru oricine.

2. Fiind date enunţurile de mai jos, pentru fiecare propoziţie categorică exprimată de
ele, stabiliţi, după caz, subalterna, contradictoria, contrara şi subcontrara:

(1). Tuturor le plac desenele animate, nu doar copiilor.


(2). Există o seamă de actori capabili să interpreteze cu succes orice rol.
(3). Cine fuge după doi iepuri, nu prinde niciunul.
(4). Printre pictorii geniali din secolul al XV-lea, au existat sculptori remarcabili.

3. Arătaţi care din cuvintele sau expresiile din următoarele construcţii lingvistice ex-
primă termeni ai următoarelor propoziţii categorice, funcţia logică a acelui termen şi dacă el
este un termen distribuit sau un termen nedistribuit:

(1). Cei care deţin funcţii executive sunt oameni inteligenţi.


(2). Nicio persoană aflată într-o funcţie executivă nu este inteligentă.
(3). Mulţi sportivi sunt persoane inteligente.
(4). Animalele cornute nu sunt carnivore.
(5). Diferite sortimente de uraniu nu sunt izotopi ai altui element radioactiv.
(6). O mulţime de naţiuni nu sunt războinice.
137
(7). Există o serie de martiri care nu sunt sfinţi.
(8). Printre cei care se retrag la bătrâneţe, există mulţi care au fost cascadori.

4. Indicaţi calitatea şi cantitatea următoarelor propoziţii categorice şi stabiliţi dacă su-


biectul sau predicatul lor logic este termen distribuit sau nedistribuit:

(1). Unii candidaţi la alegerile prezidenţiale nu sunt agreaţi de alegători.


(2). Nu toţi care au murit în lagărele naziste erau vinovaţi de antinazism.
(3). Nicio militantă a mişcării feministe nu este om de afaceri.
(4). Mulţi din noii angajaţi refuză să devină lideri de sindicat.
(5). O parte importantă din recentele reglementări au o motivaţie politică.
(6). Nu toţi recent angajaţii în complexele industrial-militare sunt persoane violente.
(7) Destule pesticide agricole inventate ad-hoc de persoane obişnuite nu servesc nevoii
de hrană sănătoasă.
(8). Elementele chimice instabile n-au fost descoperite accidental.

III. Stabiliţi ideile redate de autorii lor în fragmentele de mai jos:

1. Rezumăm aceste observaţii asupra distribuirii termenilor după cum urmează: în


propoziţiile categorice universale, indiferent dacă sunt afirmative sau negative, termenul ce
îndeplineşte rolul de subiect logic este distribuit, în timp ce propoziţiile particulare, deopotri-
vă cele afirmative şi cele negative, conţin ca subiect logic un termen nedistribuit. În acest fel,
cantitatea oricărei propoziţii categorice standard determină starea subiectului logic de a fi
distribuit sau nedistribuit. În propoziţiile categorice afirmative, indiferent dacă sunt universale
sau particulare, termenul care are rolul de predicat logic este nedistribuit, în timp ce în propo-
ziţiile categorice negative, atât în cele universale, cât şi în cele particulare, predicatul logic
este distribuit. În aceste condiţii, calitatea propoziţiilor categorice standard este acea care de-
termină distribuirea sau nedistribuirea predicatului lor logic. Următoarea diagramă rezumă
această informaţie şi ea poate fi folositoare în a ajuta pe cineva să-şi amintească în ce fel de
propoziţii există termeni distribuiţi sau nu:
Subiect distribuit

Predicat A: Toţi S sunt P E: Nici un S nu este P Predicat


nedistribuit distribuit
I: Unii S sunt P O: Unii S nu sunt P
Subiect nedistribuit

(Acest text şi schema distribuirii subiectului şi a predicatului logic din propoziţiile categorice
este preluat din: Irving M. Copi, Carl Cohen, Introduction to Logic, 11th. Edition, Pearson
Education Inc., 2002, New Jersey USA).

138
XI. INFERENŢELE DEDUCTIVE
IMEDIATE CU PROPOZIŢII CATEGORICE

1. Conversiunea propoziţiilor categorice.

1.1. Conversiune prin accident.

1.2. Conversiunea simplă.

1.3. Propoziţii categorice neconvertibile.

2. Obversiunea propoziţiilor categorice.

3. Folosirea succesivă a conversiunii şi obversiunii.

4. Concluzii asupra inferenţelor imediate.

139
În prezentul capitol, vom analiza prioritar următoarele idei:

1. Specificul inferenţelor deductive imediate.


2. Principalele tipuri de argumente imediate şi rolul lor în raţionare.
3. Tipuri de raţionamente deductive imediate.
4. Folosirea combinată a inferenţelor deductive imediate.

Pentru a expune aceste idei şi pentru înţelegerea lor corectă este necesară o cu-
noaştere temeinică a informaţiilor conţinute în capitolul anterior, în special problema distribu-
irii termenilor.

Teoria aferentă acestui capitol este repartizată în paragrafe distincte, care trebuie citite
şi înţelese în ordinea prezentării lor.

1. Conversiunea propoziţiilor categorice

Conversiunea propoziţiilor categorice este inferenţa deductivă imediată care schimbă


între ei rolul logic al lui A şi B din premisă, pentru a deriva concluzia. Corectitudinea logică
(validitatea) a acestui argument deductiv simplu depinde vital de extensiunea termenilor, as-
pect de care gândirea critică din psihologie ţine seama în evaluarea inferenţelor deductive prin
conversiune. Deci, trebuie reţinut că într-o conversiune corectă adevărul premisei impune ade-
vărul concluziei doar dacă subiectul şi predicatul ei logic nu au depăşit extensiunea avută de
aceşti termeni în premisa conversiunii.
Cu alte cuvinte, conversiunea propoziţiilor categorice presupune ca dintr-o premisă de
forma A – B să fie derivată deductiv o concluzie de forma B – A, iar corectitudinea ei logică
depinde de faptul că termenii concluziei nu au o extensiune mai mare decât au avut-o în pre-
misă. În consecinţă, în cazul propoziţiilor categorice considerate în totalitatea lor există doar
două feluri de conversiune simplă sau prin accident. Astfel că propoziţiile universal afirmati-
ve produc prin conversiune numai o concluzie particular afirmativă, iar convertirea lor este
corectă din punctul de vedere al gândirii critice în psihologie doar dacă este:

1.1. Conversiune prin accident

Ca atare, dacă premisa ar fi o propoziţie categorică universal afirmativă de tipul AaB,


prin conversiune, concluzia este exclusiv propoziţie categorică particular afirmativă de forma
BiA sau cu alte cuvinte, AaB se converteşte prin accident într-o propoziţie de forma BiA.
Acest fapt se explică în felul următor: în premisă, ca predicat de afirmativă, B a fost termen
140
nedistribuit şi, ca atare, el nu poate deveni termen distribuit, ca subiect logic în concluzia con-
versiunii, conform legii deductive a distribuirii termenilor.
Pe de altă parte, premisele care sunt propoziţii categorice universal negative produc
prin conversiune tot o propoziţie universal negativă şi deci, folosind formule consacrate, orice
propoziţie AeB se converteşte într-o propoziţie categorică universală de forma BeA. Prin ur-
mare, în situaţia că premisa este universal negativă în cazul ei este posibilă o

1.2. Conversiune simplă

Explicaţia este simplă: deoarece în premisă ambii termeni sunt distribuiţi ei pot fi şi în con-
cluzia conversiunii tot termeni distribuiţi. Regula distribuirii termenilor este respectată şi în
situaţia conversiunii propoziţiei categorice particular afirmative unde ambii termeni sunt ne-
distribuiţi, iar propoziţiile particular afirmative de forma AiB se convertesc tot simplu în pro-
poziţii BiA, întrucât nici în cazul lor nu poate fi vorba de vreo extensiune nepermisă a terme-
nilor. Acestea sunt singurele feluri de conversiune acceptate fără echivoc de gândirea critică
în psihologie care se bazează pe noua logică a argumentării umane.
Să reţinem totuşi că în cazul anumitor propoziţii categorice universal afirmative, în
care A şi B ar fi termeni identici intensional şi extensional, există posibilitatea convertirii lor
tot în universal afirmative, dar acest fapt se bazează pe interpretarea concretă a termenilor şi
nu pe structura acestor propoziţii categorice. Desigur, uneori două propoziţiile categorice uni-
versal afirmative au termeni identici, dar conversiunea lor nu este realizată pe baza regulii ex-
tensiunii termenilor, ci pe fondul conţinutului expresiilor din premisă ce corespund termenilor
care au rolul de subiect şi de predicat logic. De pildă, dacă premisa este o propoziţie categori-
că în care termenii ei sunt în raport de identitate, ca în următoarea propoziţie categorică:

Reprezentarea conceptuală este reprezentare categorială

în care A = „reprezentare conceptuală”, iar B = „reprezentare categorială”, ea poate produce


prin conversiune o concluzie în care spune că:

Reprezentarea categorială este reprezentare conceptuală

pentru că A şi B sunt consideraţi termeni cu extensiuni şi intensiuni identice. Cuvintele „con-


ceptual” şi „categorial” sunt folosite însă şi în alte domenii cu înţelesuri diferite de cel dat lor
de psihologi, în care termenii redaţi de aceste cuvinte s-ar putea să nu fie identici.
Faptul că propoziţiile categorice particular negative nu pot fi convertite în nici un fel
se explică relativ simplu tot prin distribuirea termenilor. Eventuala conversiune a acestor pro-
poziţii categorice ar încălca regula obligatorie pentru orice fel de argument deductiv corect cu
propoziţii categorice, adică ar face ca subiectul logic nedistribuit în premisă să devină în con-
cluzie predicat distribuit. Se va susţine, prin urmare, că propoziţiile de forma AoB ar încălca
prin conversiune regula distribuirii termenilor în inferenţele deductive cu propoziţii categori-
ce. Deci, putem susţine că există propoziţii categorice negative sunt:

1.3. Propoziţii categorice neconvertibile

141
Într-adevăr, propoziţiile particular negative care sunt de forma AoB nu se convertesc,
întrucât eventuala lor conversiune ar încălca legea extensiunii termenilor. Un aspect legat de
conversiunea eronată a propoziţiilor categorice particular negative este pus în lumină de gân-
direa critică în psihologie, pe baza diferenţei dintre o raţionare spontană şi una în cunoştinţă
de cauză cu astfel de inferenţe deductive imediate. Într-adevăr, din propoziţia categorică par-
ticular negativă adevărată:

Unii tineri nu poartă cămaşă albastră

unii desprind ideea că se poate infera propoziţia adevărată

Unii purtători de cămaşă albastră nu sunt tineri

dar ea este independentă de propoziţia anterioară, chiar dacă conţine în mare aceleaşi cuvinte.
Mai precis, nu se poate pretinde că a doua propoziţie particula negativă a fost derivată
prin conversiune din propoziţia categorică anterioară ei şi de aceea ea este adevărată. Raţiona-
rea obişnuită greşeşte fundamental pentru că termenul tineri din presupusa premisă este nedis-
tribuit ca subiect logic de particulară, dar a devenit în pretinsa concluzie termen distribuit, în
calitate de predicat de negativă. Nu negăm totuşi faptul că ambele propoziţii categorice sunt
adevărate, ci acela că niciuna din ele nu poate fi derivată din cealaltă prin conversiune, iar la o
analiză mai atentă se poate spune că premisa şi concluzia conversiunii se referă la situaţii dife-
rite. În concluzie, conversiunea de orice fel a particularei negative este total greşită.

2. Obversiunea propoziţiilor categorice

Cea de a doua inferenţă imediată cu propoziţii categorice se realizează prin efectuarea


a două transformări simultane asupra premisei din care este derivată deductiv concluzia, fără a
modifica funcţia şi locul subiectului şi a predicatului logic din premisă. Mai exact, cele două
transformări aplicate simultan asupra premisei fac ca ea să fie absolut identică ca înţeles cu
concluzia obversiunii. Astfel, mai întâi, este inversată calitatea premisei, adică o propoziţie
categorică afirmativă va fi transformată într-o negativă sau o propoziţie negativă va fi trans-
formată într-o propoziţie afirmativă, iar apoi, deci în al doilea rând, predicatul logic al premi-
sei este înlocuit în concluzie de opus lui, considerat negaţia lui.
De reţinut că obversiunea nu afectează sub niciun aspect ordinea lui A şi B sau funcţia
lor logică din propoziţia categorică folosită ca premisă. Drept urmare, aplicarea obversiunii se
va face după următorul model, în care din premisa adevărată

Efectul cinetic este impresia mişcării unui punct fix

poate fi derivată valid prin obversiune concluzia tot adevărată:

Efectul cinetic nu este impresia mişcării unui punct mobil

142
În exemplul de obversiune considerat, premisa a fost afirmativă, iar predicatul ei logic
a fost redat prin termenul impresia mişcării unui punct fix. În aceste condiţii, prin obversiune
s-a derivat concluzia care este de fapt o propoziţie categorică negativă şi are ca predicat logic
opusul predicatului premisei: impresia mişcării unui punct mobil. Se poate deci observa, că
această concluzie negativă ne spune într-o manieră oarecum diferită tocmai ceea ce ne-a spus
premisa categorică afirmativă din care ea a fost derivată.
Prin urmare, obversiunea propoziţiilor categorice nu modifică extensiunea termenilor
propoziţiei categorice, iar concluzia conservă înţelesul premisei din care a fost derivată, dar îl
exprimă printr-o altă construcţie lingvistică sau logică. Ca atare, oricare din cele patru tipuri
fundamentale de propoziţii categorice poate fi supusă obversiunii. În consecinţă, pentru a ex-
prima cât mai simplu şi mai precis această a doua inferenţă imediată cu propoziţii categorice,
să ne reamintim că prin semnul „” am indicat negaţia logică (a se vedea principiul terţului
exclus). În această situaţie, sunt posibile patru feluri de obversiune a propoziţiilor categorice.

2.1. Propoziţiile de forma AaB produc o concluzie de forma AeB.

deci, propoziţiile categorice universal afirmative produc prin obversiune o propoziţie catego-
rică universal negativă.
La rândul lor, propoziţiilor categorice particular afirmative produc prin obversiune o
concluzie de forma unei particular negative sau:

2.2. Propoziţiile categorice AiB, duc concluzii de forma AoB.

Propoziţiile categorice universal negative produc prin obversiune, la rândul lor, o pro-
poziţie universal afirmativă cu predicatul logic schimbat, respectiv,

2.3. Dintr-o premisă AeB este derivată o concluzie AaB.

În sfârşit, propoziţiile categorice particular negative produc prin obversiune o conclu-


zie particular afirmativă cu predicat logic opus, adică:

2.4. Premisele de forma AoB, produc concluzii de forma AiB

Dacă luăm în considerare înţelesul concluziei obversiunii, ea este o propoziţie catego-


rică în care se spune exact cu alte cuvinte ceea ce spunea premisa din care a fost derivată.
Faptul cel mai interesant este acela că deseori în argumentarea umană aceste două inferenţe
imediate, conversiunea şi obversiunea propoziţiilor categorice, se combină de multe ori du-
când astfel la concluzii despre care este uneori greu de stabilit premisa iniţială din care a fost
derivată ultima concluzie. În acelaşi timp, după cum s-a susţinut, chiar Aristotel a iniţiat folo-
sirea conversiunii şi a obversiunii, uneori combinate cu demonstraţia prin reducere la absurd,
pentru a dovedi validitatea argumentelor silogistice, iar logicienii medievali preocupaţi de
acelaşi aspect au arătat că aceste inferenţe deductive simple pot fi combinate una cu cealaltă şi
încă în mod repetat, astfel încât, pentru un om nespecializat în gândirea critică şi nici măcar în

143
logica uzuală este de-a dreptul dificil să priceapă că s-a ajuns în final la o propoziţie categori-
că care a fost derivată dintr-o altă propoziţie categorică iniţială.

3. Folosirea succesivă a conversiunii şi a obversiunii

Deseori, în susţinerea de idei, cei care le promovează nu le formulează direct, ci într-o


formă specială a ideii iniţiale, la care s-a ajuns prin repetări alternative de obversiunii şi con-
versiunii a acesteia. Această manieră de a raţiona nu este determinată exclusiv de dorinţa de s
prezenta în alt fel propoziţiile respective, ci şi de faptul că, aşa cum am văzut, anumite propo-
ziţii categorice nu pot fi convertite în nici un fel. Am avut un exemplu edificator în următoa-
rea propoziţie categorică:

Unii tineri nu poartă cămaşă albastră

invocat anterior. Am precizat atunci că propoziţiile categorice particular negative nu pot fi


convertite, întrucât aparenta lor conversă este independentă de propoziţia iniţială din care ar fi
fost derivată.
Am constat ulterior că orice propoziţie particulară negativă poate fi în schimb obver-
tită şi deci, din această propoziţie particular negativă considerată ca premisă, poate fi derivată
concluzia de forma:

Unii tineri poartă cămăşi nealbastre

care este propoziţie particula afirmativă în care predicatul logic iniţial redat de termenul că-
mașă albastră a fost înlocuit de termenul cămaşă nealbatră, dar subiectul logic a rămas ace-
laşi în ambele propoziţii. Între termenii corespunzători predicatelor logice din ultimele două
propoziţii categorice – cămaşă albastră şi cămaşă nealbastră – există cel puţin un raport de
contrarietate şi, ca atare, afirmarea unuia dintre ei presupune cu necesitate negarea celuilalt.
Drept urmare, rezultă că termenul cămaşă nealbastră este negaţia termenului cămaşă albas-
tră. Cu toate acestea, aşa cum de altfel s-a susţinut, ultimele două propoziţii au acelaşi înţeles.
Pe de altă parte, cea de a doua propoziţie, este particular afirmativă şi deci, ea suportă
o conversiune simplă, ceea ce înseamnă că din ea poate fi dedusă cu deplină necesitate urmă-
toarea propoziţie particula afirmativă:

Unii purtători de cămăşi nealbastre sunt tineri

Astfel, dacă redăm deducţia prin obversiune a celei de a doua propoziţii categorice din prima
şi deducţia prin conversiune simplă a celei de a treia din a doua putem utiliza în acest lanţ de-
ductiv formulele acestor propoziţii categorice particulare, fapt practicat şi de gândirea critică
în genere, nu doar de cea din psihologie.
Prin urmare, putem pretinde că din formula AoB, care corespunde primei propoziţii de
aici (Unii tineri nu poartă cămaşă albastră), rezultă prin obversiune expresia A i B, iar din
aceasta obţinem prin conversiune simplă formula B i A, dar mai putem face încă un singur
pas deductiv şi putem deriva printr-o nouă obversiune formula B o A, care ne spune că:

144
Unele persoane care nu poartă cămăşi albastre nu sunt netinere

Să notăm că toate aceste propoziţii derivate prin obversiuni şi conversiuni repetate din pro-
poziţia categorică particular negativă iniţială sunt echivalente cu propoziţia iniţială, în accep-
ţia că toate propoziţiile categorice spun exact acelaşi lucru, dar în mod diferit.
Ceea ce este interesant de reţinut, este că gândirea critică în general, nu numai în cea
din psihologie, fapt preluat din logica aristotelică şi tratat pe larg de logicienii medievali, este
acela că această succesiune de obversiuni şi conversiuni repetate nu poate fi folosită în cazul
oricărei propoziţii categorice în ordinea folosită mai sus. De pildă, dacă propoziţia iniţială ar
fi de forma:

Unii tineri poartă cămaşă albastră

care este o particula afirmativă, iar ei îi aplicăm mai întâi o obversiune, din ea deducem ime-
diat propoziţia particulară:

Unii tineri nu poartă cămăşi nealbastre

care este o particular negativă ce ar trebui în continuare convertită, însă propoziţiile categorice
particular negative nu pot fi convertite, fapt arătat anterior.
Prin urmare, adoptăm o altă ordine şi mai întâi convertim propoziţia particular afirma-
tivă dată. Ca atare, obţinem pentru început propoziţia:

Unii purtători de cămaşă albastră sunt tineri

iar din ea, prin obversiune, obţinem concluzia deductivă:

Unii purtători de cămaşă albastră nu sunt netineri

care este o propoziţie particular negativă care ar trebui în continuare convertită, dar ştim din
cele anterioare că propoziţiile particular negative nu pot fi convertite, datorită faptului că în
orice inferenţă deductivă cu propoziţii categorice trebuie să respectăm restricţiile impuse de
legea distribuirii termenilor, ceea ce înseamnă că deducţia imediată se blochează aici.
Această situaţie este în mare parte diferită în cazul în care premisa iniţială este o pro-
poziţie categorică universală. De exemplu, să presupunem că premisa iniţială ar fi următoarea
propoziţie universal afirmativă:

Toţi tinerii poartă cămăşi albastre

Prin obversiune, din această premisă obţinem o concluzie de forma unei universal negative de
forma:

Niciun tânăr nu poartă cămaşă nealbastră

145
din care se obţine printr-o conversiune simplă tot o propoziţie universal negativă, dar de for-
ma:

Niciun purtător de cămaşă nealbastră nu este tânăr

iar din ea, deducem imediat tot printr-o nouă obversiune propoziţia universal afirmativă:

Toţi purtătorii de cămaşă nealbastră sunt netineri

Să reţinem că toate propoziţiile universale derivate până acum sunt identice ca înţeles
cu premisa iniţială de la care s-a pornit, dar dacă continuăm cu o nouă conversiune vom obţi-
ne corect numai o concluzie particular afirmativă şi anume:

Unii netineri sunt putători de cămaşă nealbastră

care nu mai poate fi identică ca înţeles cu niciuna din propoziţiile categorice universale ante-
rioare ei.
Desigur, şirul inferenţelor deductive imediate cu propoziţii categorice universale poate
fi şi altul numai dacă premisa de la care se porneşte este o universal negativă şi inversăm or-
dinea obversiunii şi a conversiunii, dar şirul acestor inferenţe deductive imediate şi al echiva-
lenţelor dintre premise şi concluzii se va bloca în clipa în care ajungem la o concluzie care es-
te propoziţie categorică particulară.

4. Concluzii asupra inferenţelor imediate

După cum s-a văzut din combinarea repetată a conversiunii cu obversiunea propoziţii
lor categorice, există o diferenţă importantă între premisa şi concluzia acestor inferenţe deduc-
tive imediate. Acest fapt are o importanţă deosebită pentru raţionare, în special legată de folo-
sirea independentă sau împreună cu obversiunea, a conversiunii prin accident a propoziţiilor
categorice. Mai exact, din premisa conversiunii prin accident rezultă pe deplin valid (logic co-
rect) din concluzia ei, dar relaţia inversă nu mai poate fi susţinută, deoarece concluzia conver-
siunii prin accident nu rezultă corect din premisa din care ea a fost obţinută.
În privinţa conversiunii simple aplicată propoziţiilor categorice particular afirmative şi
a celor universal negative, premisa şi concluzia acestui fel de conversiune pot fi derivate una
din cealaltă şi se poate spune că premisa şi concluzia conversiunii simple spun cu cuvinte di-
ferite exact acelaşi lucru. Spre deosebire de conversiunea propoziţiilor categorice în general,
obversiunea lor se aplică la toate tipurile de propoziţii categorice, iar în situaţia obversiunii
există totdeauna un raport de identitate de înţeles, nu însă şi de formă, între premisa şi conclu-
zia obversiunii, ca de altfel şi în cazul conversiunii simple. În această situaţie, premisa şi con-
cluzia unei inferenţe imediate cu propoziţii categorice nu spune decât cu alte cuvinte ceea ce a
spus cealaltă. Acest lucru, după cum s-a văzut, se aplică aidoma şi în şirul de conversiuni şi
obversiuni prezentate în paragraful anterior. Cu alte cuvinte, atunci când în şirul acestor infe-
renţe imediate urmează o conversiune prin accident, concluzia şi premisa nu mai sunt propo-
ziţii categorice care spun exact acelaşi lucru cu expresii lingvistice diferite. Drept urmare, în

146
utilizarea acestor inferenţe deductive imediate pentru probarea validităţii silogismelor este
obligatoriu să ţinem seama de aceste deosebiri între convertirea propoziţiilor categorice.

Rezumat

1.După raportul dintre premisă şi concluzie, conversiunea propoziţiilor categorice este


de două feluri.
2. Excepţii de la regula conversiunii propoziţie universale bazate pe conţinutul propo-
ziţiilor categorice implicate în conversiune.
3. Inconvertibilitatea propoziţiilor particular negative şi legea distribuirii termenilor.
4. Obversiunea propoziţiilor categoric şi schimbarea statului termenilor din componen-
ţa premisei.
5. Alternanţa şi repetarea conversiunii şi a obversiunii unor propoziţii categorice.

Cuvinte importante

1. Conversiune prin accident.


2. Conversiune simplă.
3. Neconvertibilitate.
4. Obversiune.
5. Inferenţelor imediate combinate.
6. Premisa şi concluzia inferenţelor imediate.

Ilustrări
Exemplu 1: Poate fi convertită simplu propoziţia categorică exprimată prin enunţul:
„Triunghiurile echilaterale au toate laturile egale”

Rezolvare: Acest enunţ redă o propoziţie categorică universal afirmativă, în


care termenii triunghiuri echilaterale şi triunghiuri cu toate laturile egale sunt în geometria
clasică termei identici ca extensiune şi parţial ca intensiune. Deci, conversiunea simplă a aces-
tei propoziţii este realizată pe baza interpretării termenilor triunghiuri echilaterale şi triunghi-
uri cu toate laturile egale şi nu pe fondul proprietăţilor conversiunii propoziţiilor categorice
universal afirmative, care formal este o conversiune prin accident.
Exemplul 2: Indicaţi răspunsul corect la întrebarea: „Bacteriile sunt animale sau plan-
te?”

147
Răspuns: Bacteriile sunt organisme microscopice vegetale, iar „bacterie” este
un cuvânt care provine în română din limba franceză (Conf. Dicţionarului Explicativ al Lim-
bii Române). Prin urmare, bacteriile sunt plante microscopice, dar nu se poate susţine că toate
plantele microscopice sunt bacterii.

Exerciţii şi probleme

I. Analizaţi Inferenţele deductive imediate cu propoziţii categorice de mai jos:

1. Stabiliţi care este valoarea de adevăr a propoziţiilor care derivă prin conversiune şi
obversiune din propoziţia Cărţile bune sunt cele mai citite.
2. Fiind date următoarele propoziţii categorice, stabiliţi pentru fiecare în parte, după
caz, ce rezultă din ele printr-o singură conversiune sau obversiune:

(1). Tuturor le plac, nu numai copiilor, desenele animate.


(2). Actorii interpretează multe roluri diferite în piesele de teatru.
(3). Cine fuge după doi iepuri, nu prinde niciunul.
(4). Printre mulţi sculptori renumiţi au existat pictori de geniu.
(5). Numai metalele conduc electricitatea;
(6). Se întâmplă des ca eforturile noastre să fie zadarnice;
(7). Singur omul are capacitatea de a se îndoi de sine;
(8). Cei de faţă nu sunt studenţi;
(9). Calitatea de psiholog nu aparţine oricui;
(10). Numai proştii sunt lăudăroşi;
(11). Tinereţea este plină de speranţe;
(12). Câţiva psihologi sunt şahişti de performanţă;
(13). Doar unii psihologi au câte două facultăţi absolvite;
(14). Exclusiv cei bravi sunt echitabili;
(15). Mulţi oameni sunt neîndemânatici.

3. Formaţi toate perechile posibile din propoziţiile de mai jos şi stabiliţi raporturile
logice dintre ele, iar apoi, verificaţi dacă vreuna din ele poate fi dedusă direct din cealaltă:

(1). Orice acţiune inumană este nejustificabilă;


(2). Orice acţiune nejustificabilă este inumană;
(3). Unele acţiuni nejustificabile nu sunt inumane;
(4). Nicio acţiune justificabilă nu este inumană;
(5). Unele acţiuni inumane nu sunt nejustificabile;
(6). Acţiunile care nu sunt inumane nu sunt justificabile;
(7). Există acţiuni justificabile care sunt inumane.

4. Să presupunem că propoziţia categorică Nimeni nu se naşte învăţat este adevărată.


Determinaţi ce decurge din ele prin conversiune şi obversiune repetată.

5. Examinaţi validitatea (corectitudinea logică) următoarelor inferenţe deductive ime-


diate:

148
(1). Dacă o hotărâre nedreaptă intră în contradicţie cu principiile morale, atunci o hotă-
râre dreaptă concordă cu aceste principii;
(2). Dacă toţi oamenii bogaţi sunt generoşi, reiese că oamenii săraci sunt zgârciţi;
(3). Din moment ce dilatarea metalelor este urmarea încălzirii lor, se poa-te spune că o
consecinţă a răcirii lor este contragerea metalelor.

6. Explicaţi ce anume spun enunţurile de mai jos şi dacă din propoziţiile redate de ele
pot fi deduse prin inferenţe imediate alte propoziţii:

(1). Numai numerele pare sunt divizibile cu 2;


(2). Propoziţiile particular negative nu sunt convertibile;
(3). Doar oamenii sensibili sunt muzicali;
(4). Cine seamănă vânt, culege furtună;
(5). Nu toate adevărurile sunt evidente.

149
XII. RAŢIONAREA SILOGISTICĂ

1. Istoria raţionării cu silogisme.

2. Figuri şi moduri silogistice.

3. Legile de raţionare silogistică.

4. Reformulări de premise sau concluzii silogistice.

150
Pe parcursul prezentării raţionării deductive umane cu silogisme vor fi expuse următoa-
rele idei:

1. Date despre analiza silogismelor.


2. Scheme formale de argumentare silogistică.
3. Exigenţele logice fundamentale şi argumentarea silogistică
4. Silogisme eronate sau corecte.
5. Teorii psihologice cognitiviste despre silogisme.

Se presupune că acela care doreşte să ştie temeinic raţionarea umană cu silogis-


me cunoaşte deja bine chestiunile legate de termeni şi cele care au urmat acestora.

Cunoştinţele elementare despre silogisme sunt redate pe parcursul următoarelor para-


grafe.

1. Istoria raționării silogistice

Argumentele silogistice sunt proprii raţionării umane deductive şi sunt inferenţe medi-
ate cu propoziţii categorice. Mai exact, silogismele, ca şi inferenţele deductive imediate, au
fost descoperite şi analizate abia de Aristotel (384-322 î.Hr.), considerat pentru acest motiv ca
fondator al logicii argumentării. Pentru acest motiv, filosoful german Immanuel Kant (1724-
1804) a susţinut că logica a ieşit perfectă din capul lui Aristotel aşa cum pretindea vechea
mitologie greacă că s-ar fi născut Pallas Athena din capul lui Zeus. Denumirea de „silogism”
dată acestor inferenţe deductive provine din greaca veche şi ţine de folosirea exclusivă a pro-
poziţiilor categorice în calitate de premise şi de concluzie.
Deşi silogistica aristotelică este folosită frecvent şi în psihologie, ea nu a cunoscut ul-
terior lui Aristotel modificări substanţiale şi importante, dar ea a înregistrat câteva sistemati-
zări şi introducerea de denumiri speciale pentru propoziţiile categorice din silogisme. Cele
mai importante modificări ale abordării silogisticii aristotelice, care au ajuns intacte până în
zilele noastre, au fost cele aduse de logicienii evului mediu şi de cei moderni, dar raţionarea
deductivă, inclusiv silogistica, a cunoscut spre sfârşitul secolului al XIX-lea o tratare în spiri-
tul logicii algoritmice, pentru a fi utilizată în analiza raţionării din matematica vremii. Trecând
dincolo de toate acestea, iată o ilustrare de inferenţă silogistică, utilizată deseori în raţionarea
umană obişnuită sau în cea ştiinţifică, la care am apelat anterior:

Întrucât româna este limbă romanică şi toate limbile romanice


sunt de origine latină, rezultă că limba română este de origine latină

151
Acest exemplu de raţionament deductiv, arată clar că propoziţiile categorice ce compun un
silogism simplu au un rol diferit. Astfel, propoziţia categorică

Româna este limbă romanică

împreună cu propoziţia categorică

Toate limbile romanice sunt de origine latină

au rolul de premise ale inferenţei silogistice citate, iar cel de concluzie este îndeplinit de pro-
poziţia categorică:

Limba română este de origine latină

În principiu, deşi fac parte din categoria inferenţelor deductive mediate, în accepţiunea
conform căreia concluzia unui silogism reclamă două premise, argumentele silogistice sunt
frecvent utilizate în viaţa cotidiană de persoane care nu cunosc prea bine structura lor şi nici
exigenţele logice pe care se bazează corectitudinea şi eficienţa raţionării silogistice. Mai
exact, premisele silogismului sunt propoziţii categorice ca şi concluzia lui, ceea ce face ca
aceste inferenţe deductive mediate să fie uşor de folosit în susţinerea părerilor, fapt ce poate fi
ilustrat şi cu ajutorul unui exemplu:

Ideea câştigului la loterie este o convingere subiectivă, iar


orice convingere subiectivă este o iluzie. Prin urmare,
ideea câştigului la loterie este o iluzie

În acest exemplu de raţionament silogistic, care a trezit un interes major în gândirea critică din
psihologie, premisele şi concluzia sunt exclusiv propoziţii categorice universal afir-mative.
Orice argument uman, deci şi acest silogism concret, poate fi redat, după cum se ştie,
printr-o schemă grafică de raţionare, care se va dovedi utilă pentru stabilirea corectitudinii ar-
gumentului deductiv. De exemplu, raţionamentului silogistic de mai sus îi putem asocia una
din următoarele două scheme de conchidere, pe baza căreia îi vom verifica corectitudinea (va-
liditatea), adică faptul conform căruia acest silogism este apt să producă din premise adevăra-
te o concluzie sigur adevărată, care a fost menţionat deja:

Toţi A sunt C AaC


Toţi C sunt B CaB
Toţi A sunt B AaB

De reţinut că în aceste scheme formale de argumentare silogistică, simbolul A cores-


punde cuvintelor „ideea câştigului la loterie”, simbolul B a înlocuit cuvântul „iluzie”, iar prin

152
C am substituit expresia „convingere subiectivă”. Redarea simbolică a premiselor şi a conclu-
ziei dintr-un silogism se va dovedi utilă pentru verificarea rapidă a validităţii acelui raţiona-
ment, dar şi pentru stabilirea rolului şi a denumirilor preluate inclusiv de gândirea critică în
psihologie termenilor din premisele şi concluzia silogismului.

2. Figuri şi moduri silogistice

Astfel, prin litera C din schemele formale de mai sus este redat termenul mediu al si-
logismului. Acest termen important în raţionarea silogistică apare exclusiv în premise şi el
face legătura dintre A şi B, consideraţi termenii extremi ai silogismului. Această legătură din-
tre A şi B va fi redată explicit şi în mod direct de concluzia silogismului.
În funcţie de ordinea termenilor în premisele silogismului, în argumentarea silogistică
sunt implicate patru figuri silogistice, denumire preluată din logica tradiţională a argumentării
şi de gândirea critică în psihologie, a căror corectitudine este dependentă de anumite exigenţe
logice. Cele patru figuri silogistice pot fi prezentate sub forma a patru scheme de raţionare
deductivă:

Figura 1 Figura 2 Figura 3 Figura 4


A-C A-C C-A C-A
C-B B-C C-B B-C
A-B A-B A-B A-B

Figurile silogistice sunt considerate structuri fundamentale de argumentare deductivă


care în această prezentare generală au aceiaşi concluzie, dar se deosebesc după poziţia terme-
nului mediu aflat în premise, aici C, dar şi după scopul urmărit de argumentator. Cele patru
figuri silogistice au rolul unui ghid general, întrucât aceste scheme de argumentare se concre-
tizează prin intermediul modurilor silogistice în calitatea lor de trecere de la scheme de pro-
poziţii categorice la propoziţii concrete şi deci, spre raţionamente concrete. Figurile silogistice
sunt scheme abstracte de argumentare silogistică, iar modurile silogistice pot fi identificate
prin simpla specificare a propoziţiilor categorice care au rolul de premise şi de concluzie în
fiecare din cele patru figuri silogistice.
Dacă am proceda strict algoritmic, am ajunge la un număr fabulos de moduri silogisti-
ce, întrucât în fiecare figură silogistică am descoperi 64 de argumente silogistice distincte şi
deci am ajunge la un total de 256 de moduri de raţionare silogistică concretă în cele patru fi-
guri silogistice. Multe din aceste moduri silogistice violează însă exigenţele logice fundamen-
tale şi restricţiile impuse de ele acestui tip de raţionare deductivă, aşa cum ar fi şi aceea legată
de distribuirea termenilor. Drept urmare, din toate modurile silogistice posibile, numai 24 din
ele sunt corecte-logic (valide) în toate cele patru figuri silogistice. Gândirea critică în psiholo-
gie fundamentată pe logica raţionării apreciază că din cele 24 moduri silogistice corecte, nu-
mai 19 ar fi principale, iar alte 5 scheme de raţionare silogistică corectă, care pot fi deduse din
cele principale ar fi moduri subalterne. De reţinut că logicienii medievali le-au dat nume spe-
ciale tuturor modurilor silogistice indiferent de statutul lor.
Pentru a separa modurile silogistice principale valide şi cele derivate din ele tot corec-
te de cele incorecte (nevalide), gândirea critică în psihologie ia în considerare exigenţele logi-
ce de argumentare silogistică şi nu recurge la încercări succesive. Să reţinem totuşi că exigen-
ţele speciale pe care se bazează argumentarea silogistică ireproşabilă sunt o reflectare a celor
patru exigenţe logice fundamentale şi în această ordine de idei legile silogistice se diferenţiază

153
în două mari categorii: cele referitoare la termeni silogismului şi cele care privesc premisele
ori concluzia silogismului.

3. Legile de raționare silogistică

Gândirea critică în psihologie, dar şi logica formală a argumentării presupune că raţio-


narea silogistică se derulează într-un mod valid numai dacă în argumentare sunt satisfăcute
anumite restricţii, care asigură nu numai corectitudinea inferării, ci şi eficienţa ei. Pentru veri-
ficarea acestor calităţi a oricărui argument silogistic cu propoziţii categorice, sunt introduse
anumite condiţii logice, dovedite ca indispensabile pentru evaluarea precisă a unui silogism,
iar pe baza lor este verificat dacă concluzia despre care se pretinde că a derivat realmente din
premise sau a fost implicată cu necesitate de acestea. În această situaţie, inspirându-se din lo-
gica tradiţională, gândirea critică în psihologie stipulează următoarele legi speciale pentru ra-
ţionarea silogistică:

(1) În cel puţin una premise, termenul mediu apare în toată extensiunea sa (este distri-
buit);
(2) Nici unul dintre termenii concluziei nu are o extensiune mai mare de-
cât în premisa din care provine;
(3) Cel puţin una dintre premise este afirmativă;
(4) Totdeauna când o premisă este negativă şi concluzia derivată din pre-mise este
negativă (concluzia nu poate fi afirmativă);
(5) Când ambele premise sunt afirmative, concluzia derivată din ele este tot afirmativă
(concluzia nu poate fi negativă);
(6) Cel puţin una dintre premisele silogismului este o propoziţie categorică universală;
(7) Totdeauna când una din premise este propoziţie particulară, concluzia dedusă din
premise este obligatoriu propoziţie categorică particulară (ea nu va fi propoziţie categorică
universală). Aceste restricţii sunt cunoscute şi ca „legi speciale de raţionare silogistică”.

4. Reformulări de premise şi concluzii silogistice

Desigur, în situaţia raţionării curente, în argumentele silogistice valide ori nevalide,


premisele sau concluziile lor apar deseori în forme particulare. De pildă, cuantorii aflaţi în
alcătuirea premiselor sau a concluziei nu apar totdeauna într-o formă standard şi se spune de
exemplu:

Ideea câştigului la loterie este o iluzie

dar nu se spune în mod obişnuit:

Toate câştigurile la loterie sunt o iluzie

154
La fel, în loc de a susţine că:

Unii medici sunt psihologi


deseori se spune:

Printre medici găsim mulţi psihologi

Aşa cum s-a afirmat, frecvent, în locul unui argument complet este formulată o entimemă şi
de pildă este formulată explicit doar concluzia argumentului:

Ideea câştigului la loterie este o iluzie

sau numai premisele lui şi în plus, nu în ordinea lor standard:

Convingerea subiectivă este o iluzie, iar ideea


câştigului la loterie este o convingere subiectivă

Desigur există şi alte forme de entimeme în cazul silogismelor, de pildă, se exprimă numai
una din premise şi concluzia argumentului, adică se spune:

Ideea câştigului la loterie este o iluzie, pentru că


orice convingere subiectivă este o iluzie

fără a exclude situaţia ca raţionamentele silogistice formulate deseori de cineva să fie de-a
dreptul incorecte.

5. Verificarea silogismelor

În mod obişnuit, argumentele incorecte apar în discuţii, în controverse, în dezbateri, în


discursuri publice sau în materiale de presă etc., dar se datorează deseori fie lipsei de informa-
ţii fie grabei sau chiar unor intenţii dubioase. Să luăm în considerare următorul text şi să ne
întrebăm dacă el exprimă un raţionament silogistic care este corect sau incorect:

Guvernele demne de respect permit cetăţenilor să nu fie de


acord cu politicile lor, dar nici un guvern demn de respect
nu lasă minorităţile neprotejate. Ca atare, guvernul care
protejează minorităţile permite critica politicii sale

155
Pentru a analiza corectitudinea (validitatea) unui silogism este recomandabil să începem eva-
luarea lui pornind de la identificarea concluziei sale. Astfel, în cazul silogismului de mai sus,
indicatorul de concluzie „Ca atare,” ne permite să stabilim că propoziţia categorică:

Orice guvern care protejează minorităţile permite critica politicii sale

are rolul de concluzie a argumentul silogistic de mai sus.


Din moment ce concluzia este o propoziţie categorică universal afirmativă al cărui su-
biect logic, notat cu A, coincide expresiei lingvistice „guvern care protejează minorităţile”, iar
al cărui predicat logic, simbolizat cu B, este redat în raţionamentul de mai sus de construcţia
lingvistică „(guvern care) permite critica politicilor lui”, înseamnă că formula:

(i). AaB

exprimă în mod adecvat concluzia acestui silogism. Ca verificare a acestei aserţiuni, simbolu-
rile A şi B trebuie să se regăsească printre termenii premiselor din acest silogism. Constatăm
că într-una din premisele silogismului întâlnim expresia lingvistică „lasă minorităţile neprote-
jate”, care ar exprima un termen al uneia din premise, coincide cu propoziţia:

Nici un guvern demn de respect nu lasă minorităţile neprotejate

Această propoziţie poate fi transformată prin obversiune într-una echivalentă care ar fi


de cea felul:

Orice guvern demn de respect protejează minorităţile

Ca atare, această premisă a silogismului analizat poate fi redată simbolic prin formula:

(ii). CaA

Simbolul C din formula (ii) nu poate exprima decât termenul mediu al silogismului
care corespunde expresiei lingvistice „guvern demn de respect”, întrucât A este subiect logic
al concluziei, iar B îndeplineşte rolul de predicat logic al concluziei. De acest fapt ne convin-
gem din formula (i) de mai sus şi întrucât termenul „guvern demn de respect” apare şi în cea-
laltă premisă a silogismului analizat, care ne spune că:

Guvernele demne de respect permit cetăţenilor


să nu fie de acord cu politicile lor

şi în care termenul „a nu fi de acord” este de fapt echivalent ca înţeles în acest context cu ter-
menul „a permite să critici”, ceea ce înseamnă că a doua premisă poate fi redată prin formula:

156
(iii). CaB

Prin urmare, schimbând ordinea în care au fost numerotate propoziţiile categorice, re-
iese că silogismul iniţial este construit după următoarea schemă de inferenţă corespunzătoare
celei de a treia figuri silogistice şi anume:

CaA
CaB
AaB

Pe baza acestei scheme de raţionare realizăm că argumentul silogistic dat iniţial este
logic-incorect sau nevalid, întrucât el încalcă cea de a doua lege de raţionare silogistică din
cele enumerate mai sus. Într-adevăr, restricţia de raţionare privind distribuirea termenilor,
valabilă şi în cazul inferenţelor deductive imediate, este nerespectată, pentru că A, în calitate
de subiect logic al concluziei, apare ca termen distribuit, dar A provine din prima premisă în
care el a fost termen nedistribuit. În concluzie, putem susţine că silogismul analizat este logic-
incorect ori nevalid, iar aceasta înseamnă că deşi nu este exclus ca premisele lui să fie adevă-
rate din ele a fost dedusă o concluzie care nu este implicată cu necesitate de aceste premise,
iar această concluzie nu este exclus să fie chiar o propoziţie falsă.
Desigur, concluzia de forma AaB de aici ar putea fi dovedită cu ajutorul altor premise,
într-o altă figură silogistică, dar acum, în această figură silogistică, ea n-ar putea fi decât o
concluzie de forma AiB, adică o propoziţie categorică particular afirmativă de următorul fel:

Unele guverne care protejează minorităţile permit critica politicii lor

Rezumat

1. Istoria tratării raţionării silogistice începând din antichitate şi continuată de medie-


vali.
2. Structuri generale de argumentare silogistică sub forma figurilor şi modurilor silo-
gistice.
3. Exigenţele fundamentale de argumentare şi restricţiile privind raţionarea silogistică.
4. Silogisme valide (corecte) şi nevalide (incorecte) şi utilizarea lor în gândirea obiş-
nuită şi în raţionarea ştiinţifică.

157
Cuvinte importante

1. Raţionarea silogistică la începuturi.


2. Evoluţia teoriei silogismului.
3. Silogismele.
4. Figuri şi moduri silogistice.
5. Legi ale termenilor.
6. Legi ale premiselor
7 Legi ale concluziei.
8. Silogisme corecte sau incorecte.

Test de autoevaluare
Exemplu: Evaluaţi următorul silogism şi stabiliţi dacă este o inferenţă deductivă corec-
tă:

Majoritatea germanilor sunt catolici, dar printre ei


se găsesc multe persoane care aderă la luteranism. Prin
urmare, luteranismul este o formă de catolicism.

Rezolvare: Analizând cu atenţie premisele acestui silogism, se constată că


ambele propoziţii care au aici rolul de premise sunt propoziţii particular afirmative, deci una
din premisele silogismului dat începe cu cuvântul „majoritatea”, iar cealaltă premisă debutea-
ză cu cuvântul „multe”, deci ambele premise ale acestui silogism sunt de forma:

Unii germani sunt catolici


Unii germani sunt luterani

şi ele nu au nici un termen distribuit. Ca atare, termenul mediu care apare doar în premise şi
este redat aici de cuvântul „germani” nu este distribuit în niciuna din ele. Drept urmare, silo-
gismul acesta, care ne spune că ar rezulta concluzia luteranismul este o formă de catolicism,
este de fapt incorect şi ajunge la o concluzie falsă din două premise adevărate. De fapt, acest
silogism încalcă pe puţin două legi speciale de raţionare silogistică, legea (1) şi legea (6).

158
Exerciţii şi probleme

I. Analizaţi următoarele texte şi arătaţi dacă ele redau un silogism, iar dacă răspunsul
este afirmativ, verificaţi dacă silogismul este corect sau nu:

(1). Toate drumurile duc la Roma şi toate autostrăzile sunt drumuri. Prin urmare, unele
autostrăzi duc la Roma.
(2). Nicio persoană decentă nu consumă sandvişuri de la Fast-Food, iar cei care con-
umă asemenea sandvişuri sunt persoane emotive. Deci, rezultă că persoanele decente nu sunt
emotive.
(3). Diferite persoane cu afecţiuni psihice manifestă agorafobie, iar cei ce sunt afectaţi
de agorafobie beneficiază de asistenţă psihologică. Ca atare, multe persoane cu afecţiuni psi-
hice beneficiază de asistenţă psihologică.
(4). Generozitatea unei persoane se justifică prin aceea că orice persoană care manifes-
tă umanism în relaţiile lui cu alţii este un om generos.
(5). Numai oamenii sensibili se simt dezavantajaţi când cineva trece cu vederea păre-
rea lor, dar oamenii sensibili sunt muzicali şi prin urmare conchid că oamenii muzicali se simt
deranjaţi când părerea lor este nesocotită.
(6). Dacă dumneavoastră negaţi că aptitudinile practice ale cuiva sunt in-compatibile
cu inteligenţa, iar eu susţin că ele sunt inseparabile, putem fi ambii de acord că există oameni
inteligenţi care au aptitudini practice.
(7). Nici un fel de afecţiune psihică produsă de mediul de lucru nu este ereditară întru-
cât multe afecţiuni psihice sunt dobândite în activitatea cotidiană. Reiese clar că multe dis-
funcţii psihice pot fi produse de tipul de activitate.
(8). Cei care au putinţa de a face chiar fac ceva. Cei care nu fac nimic, dau sfaturi. Prin
urmare, cei care dau sfaturi nu fac nimic.
(9). Ori de câte ori creşte rata sinuciderilor înseamnă că viaţa oamenilor s-a înrăutăţit.
Aşa stând lucrurile, deoarece în vremea din urmă s-a diminuat rata sinuciderilor, cred că viaţa
oamenilor a înregistrat un declin.
(10). O căsătorie care este plină de ieşiri nervoase reciproce din partea soţilor este o
căsătorie nefericită şi trebuie căutată o soluţie. Prin urmare, când soţii sunt nefericiţi este mai
mult ca sigur că vor ajunge la divorţ sau la psihoterapeut.
(11). Numai cei sensibili pot fi oameni de artă şi întrucât numai oamenii muzicali sunt
sensibili, am convingerea că oamenii de artă sunt muzicali.
(12). Cei tăcuţi lucrează bine şi cu spor, dar a lucra bine şi cu spor înseamnă să meriţi
laude din partea celor din jur. Prin urmare, cei lăudaţi de cei din jurul lor sunt oameni tăcuţi.
(13). Nici un ipocrit nu este apreciat, deoarece toţi ipocriţii sunt mincinoşi şi nici un
om apreciat nu este mincinos.
(14). Nicio boală produsă de mediu nu este ereditară, iar unele disfuncţii psihice nu
sunt nu sunt ereditare. Reiese că unele disfuncţii psihice sunt produse de mediu.
(15). Toţi oamenii calculaţi sunt mai mult ca sigur interesaţi şi întrucât nu există oa-
meni calculaţi care să fie generoşi, rezultă că oamenii calculaţi nu sunt generoşi.
(16). Deduceţi printr-un silogism concluzia „Unele inferenţe deductive nu sunt valide”
şi verificaţi apoi corectitudine logică a acelui silogism.
(17). Nicio persoană care preţuieşte adevărul nu este politician pentru că toţi politicie-
nii promovează interese partizane şi prin urmare, cei ce promovează interese partizane nu
preţuiesc adevărul.
(18). Multe din filmele difuzate la posturile TV nu sunt făcute după opere literare de
real succes. Dar operele literare de real succes sunt valori inconte-stabile de unde reiese clar
că multe din filmele difuzate la TV nu sunt valori in-contestabile.
159
(19). Toate autostrăzile fac legătura directă între oraşe, dar destule drumuri nu sunt
autostrăzi şi ca atare, multe drumuri nu fac legătura între oraşe.
(20). În preajma alegerilor politicienii sunt angajaţi în campanie electorală, însă cei
angajaţi în campanii electorale sunt doritori de bani mulţi, de unde reiese că politicienii îşi
doresc bani mulţi.

II. Analizaţi spusele autorilor din textele de mai jos şi încercaţi să explicaţi ideile la
care ei se referă:

1. Până în secolul 19, logica a coincis în întregime cu silogistica scolastică, iar până în
ultima parte a celei de a doua jumătăţi a acestui secol psihologia ra-ţionării a urmat-o îndea-
proape. Un silogism conţine două premise, fiecare dintre acestea conţinând câte un singur
cuantor; de exemplu:

Unii atleţi se ocupă cu pregătirea lor fizică


Toţi cei care se ocupă de pregătire fizică sunt sportivi
Unii atleţi sunt sportivi

Cu toate că s-a făcut o încercare de a caracteriza procesele mentale implicate în raţio-


narea silogistică în termenii regulilor formale (Brain şi O’Brien, 1984), majoritatea teoriilor se
bazează pe modele mentale. Principala noastră preocupare pe parcursul acestui capitol este să
decidem între ipotezele aflate în competiţie cu privire la tipurile de modele mentale care se
află în spatele raţio-nării silogistice. […] Studiile timpurii asupra deducţiei silogistice au fost
viciate de erori metodologice. Subiecţii puteau apela doar la o ghicire şi la diferite alte proce-
se non-inferenţionale, deoarece ei aveau exclusiv sarcina de a evalua concluzii deja date; nici
unul dintre studii nu s-a apropiat măcar de a examina cele 512 forme de silogism. Totuşi, în
anii 1970, unii experimentatori au cerut subiecţilor să genereze concluzii proprii, iar această
procedură a creat posibilitatea de a examina raţionarea în toate cele 64 de forme de combinare
a premiselor (J.L. Huttenlocker, raportat în Johnson-Laird, 1975; J.L. Steedman, 1978). […]
În ciuda diferenţelor dintre subiecţi sub aspectul naţionalităţii (americani, englezi şi italieni) şi
sub cel al limbilor naţionale proprii acestora, experimentele au produs un grad ridicat de con-
cordanţă privind ordinul nivelului de dificultate (coeficient de concordanţă Kendall W =
0,975, p < 0,001). Pentru cele 37 probleme cu nici o concluzie validă implicate în experiment
şi care presupuneau o legătură a termenilor extremi, deşi rezultatele au fost diferite, ele au
produs o concordanţă notabilă (W = 0,84; p < 0,001). Cea mai uşoară dintre problemele con-
ţinute în experiment a avut 89% concluzii corecte, iar cea mai dificilă dintre problemele date
în experiment a avut doar 8% răspunsuri corecte. Cum ar trebui să explicăm vasta deosebire a
gradului diferit de dificultate dintre un silogism şi altul? (Philip N. Johnson-Laird, Ruth M. J.
Byrne, Deduction, Lawrence Erlbaum Associates Publishers, Hove and London, UK, Hills-
dale, USA, 1991).

2. În raţionamentul deductiv nu se pune problema inducerii unor reguli sau structuri –


ca în cazul raţionamentului inductiv – ci, pe baza unor reguli stabilite, se urmăreşte obţinerea
de noi cunoştinţe. Aceste reguli se numesc reguli de deducţie. Aşadar, inferenţa deductivă
constă într-o serie de calcule guvernate de reguli de deducţie, astfel încât, din anumite premi-
se, o concluzie derivă cu necesitate logică. Studiul raţionamentului la nivel computaţional (=
studiul fun-cţiei dintre premise şi concluzie) este apanajul logicii. Psihologiei îi rămâne sarci-
na de a stabili: (a) modul în care premisele şi concluzia sunt reprezentate în sistemul cognitiv
160
şi procedura efectivă de transformare a inputului (= premisele) în output (= concluzia), adică
analiza la nivel computaţional-algoritmic; (b) analiza la nivel implementaţional; (c) impactul
cunoştinţelor (tacite) asupra pro-cesului deductiv.
Există trei tipuri principale de raţionament deductiv: (1) raţionamentul si-logistic; (2)
raţionamentul ipotetico-deductiv; (3) raţionamentul liniar. Modelele psihologice elaborate
pentru explicarea lor sunt dezvoltate diferenţiat, de aceea ele vor fi prezentate succesiv. Toate
aceste modelări au o caracteristică comună: ele reconsideră statutul erorii în raţionament. Da-
că pentru logică (= analiza computaţională a inferenţei) eroarea este considerată pur şi simplu
ca abatere de la normă, ca un calcul greşit rezultat din încălcarea regulilor de deducţie, pentru
psihologie eroarea este principala „piatră de încercare” a modelelor propuse. Un model al ra-
ţionamentului deductiv care nu poate să explice şi să reproducă erorile de raţionament întâlni-
te la subiectul uman este lipsit de validitate psihologică. (Mircea Miclea, Psihologie Cogniti-
vă, Polirom, Iaşi, 2003).

161
XIII. RAŢIONAREA DEDUCTIVĂ
CU PROPOZIŢII COMPUSE

1. Locul propoziţiilor compuse în argumentare.

2. Operatori propoziţionali.

3. Interdefinibilitatea operatorilor propoziţionali.

4. Rolul propoziţiilor compuse în deducţie.

5. Argumentarea ipotetico-categorică.

6. Argumente deductive disjunctivo-categorice.

7. Cercetări psihologice asupra raţionării propoziţionale.

8. Teoria logicii mentale.

9. Teoria modelelor mentale.

10. Raportul dintre inteligenţa naturală şi cea artificială (IA).

11. Raţionarea monotonică şi cea nemonotonică.

162
În cadrul raţionării deductive cu propoziţii compuse, vor fi analizate aspectele de mai
jos:

1. Propoziţiile compuse şi operatorii propoziţionali.


2. Reducerea la minimum a tipurilor de propoziţiilor compuse.
3. Raţionamente deductive cu propoziţii compuse.
4. Teorii psihologice asupra raţionării cu propoziţii compuse.
5. Abordarea artificială a raţionării cu propoziţii compuse.

Drept urmare a subiectelor anunţate, acela care doreşte să ştie temeinic raţiona-
rea cu propoziţii compuse trebuie să ştie bine chestiunile legate de argumentarea umană de-
ductivă analizate până acum

În consecinţă, în continuare vor fi dezvoltate, în ordine, următoarele paragrafe impor-


tante legate de raţionarea umană cu propoziţii compuse.

1. Locul propoziţiilor compuse în argumentare.

În cazul inteligenţei naturale sunt folosite adesea raţionamente alcătuite din propoziţii
compuse, care sunt alcătuite din propoziţii mai simple decât ele. Valoarea de adevăr a propo-
ziţiilor compuse rezultă din cea a propoziţiilor mai simple aflate în alcătuirea lor, dar şi de
proprietăţile operatorului propoziţional care le leagă. Primele cercetări asupra acestor raţio-
namente au fost datorate învăţaţilor antici, care au trăit aproximativ un secol după Aristotel şi
au constituit şcoala megarico-stoică din Grecia Antică. Cercetările şi rezultatele obţinute de
megarico-stoici au fost uitate iniţial, iar studiul lor a fost reluat independent de ele abia în plin
Ev Mediu şi mai ales mai târziu în secolul al XIX-lea de cei preocupaţi să elimine anumite
dificultăţi din raţionarea deductivă algoritmică a vremii. Asemenea propoziţii compuse sunt
folosite actualmente şi de inteligenţa artificială.

163
2. Operatorii propoziţionali

Propoziţiile compuse din alte propoziţii care participă la alcătuirea raţionamentelor


studiate de logica propoziţională abordată şi de gândirea critică din psihologie şi presupun
existenţa unor operaţii logice speciale, care transformă adevărul sau falsitatea propoziţiilor
mai simple în valoarea de adevăr a propoziţiilor compuse alcătuite din ele, motiv pentru care
sunt numite „operatori propoziţionali”.
Cel mai simplu operator logic de acest fel, numit „operatorul propoziţional negaţie”,
este specific argumentării obişnuite sau elevate. Ca operator logic global, negaţia are menirea
de a transforma valoarea de adevăr a propoziţiei mai simple la care se aplică în valoarea de
adevăr a propoziţiei compuse pe care o produce. De pildă, dacă avem o propoziţie simplă fal-
să, să spunem propoziţia 2+2 = 5, negaţia ei, respectiv:

Nu este adevărat că 2+2 = 5

este evident o propoziţie compusă adevărată în care cuvintele „nu este adevă-rat că …” ex-
primă operatorul propoziţional negaţie care a transformat falsitatea propoziţiei simple 2+2 =
5 în adevărul propoziţiei compuse produse de el. Desigur, lucrurile stau cu totul altfel, dacă
am pleca de la o propoziţie mai simplă adevărată, de pildă, de la propoziţia 2+2 = 4. În aceste
noi condiţii, acelaşi operator propoziţional ar transforma adevărul acestei propoziţii simple în
falsitatea propoziţiei compuse căreia el i-a dat naştere:

Nu este adevărat că 2+2 = 4

Să reţinem însă că la nivelul logicii propoziţionale studiată inclusiv de gândirea critică în psi-
hologie bazată pe logica argumentării, negaţia este singurul operator logic monar care vizează
totdeauna propoziţia la care se aplică în calitate de întreg, iar pentru acest motiv ea este numi-
tă „operator logic monar”. În consecinţă, deşi logica formală distinge la nivelul întregii logici
propoziţionale nu mai puţin de 17 operatori propoziţionali, dintre care doar negaţia este sin-
gurul operator monar, studiază doar o parte din ei. Aceşti operatori logici specifici propoziţii-
lor compuse sunt prezentaţi în următorul tabel şi ei sunt utilizaţi frecvent aproape exclusiv de
raţionarea obişnuită analizată de psihologi:

Variabile Denumirile operatorilor propoziţionali


propoziţi- Disjuncţie
onale Con- Condiţio- Echiva-
juncţie Neexclu-
lenţă Negaţia
p şi q Exclusivă nal
sivă
1, 1 1 1 0 1 1 p p
1, 0 0 1 1 0 0 1 0
0, 1 0 1 1 1 0 0 1
0, 0 0 0 0 1 1

Gândirea critică din psihologie studiază prioritar aceşti şase operatori propoziţionali şi
preia din logica formală simbolurile numerice pentru adevăr şi fals, denumirea de „funcţii de
164
adevăr” pentru propoziţiile compuse, cel de „variabile” pentru propoziţiile elementare din al-
cătuirea lor şi denumirea de „tabele de adevăr” pentru definiţiile propoziţiilor compuse. În
tabelul de adevăr de mai sus sunt redate definiţiile acestor şase operatori propoziţionali, des-
pre care gândirea critică în psihologie consideră că sunt implicaţi cel mai adesea în argumen-
tarea umană obişnuită sau în cea a profesioniştilor în ştiinţe umaniste, dar cu ajutorul cărora
pot fi traduşi oricare din ceilalţi operatori propoziţionali.
Înainte de a trece mai departe precizăm că, aşa cum rezultă şi din acest tabel, cu excep-
ţia negaţiei care este operator propoziţional de un singur element, toţi ceilalţi operatori reţinuţi
sunt binari, ceea ce înseamnă că ei produc o propoziţie compusă (funcţie de adevăr) din mi-
nim două propoziţii mai simple (din două variabile propoziţionale). Mai mult decât atât, din
tabelul de mai sus reiese că, la nivel general, fie că este vorba de situaţii obişnuite, fie de cele
legate de cunoaşterea ştiinţifică, întâlnim în discuţii sau în texte două feluri de disjuncţie, ne-
exclusivă şi exclusivă, care au definiţii diferite în tabelul de mai sus. De reţinut însă că în lim-
bile contemporane, inclusiv în limba română, nu mai există cuvinte ori expresii corespunză-
toare pentru aceste feluri distincte de disjuncţie, iar în română ambele sunt redate prin expresii
ca „sau …, sau …”, „fie …, fie …”, „ori …, ori …, deşi limba latină dispunea de expresii
total diferite: „vel …, vel …” pentru disjuncţia neexclusivă şi „aut …, aut … pentru cea ex-
clusivă11. În aceste condiţii, pentru a diferenţia între aceste două feluri diferite de disjuncţie
este important să înţelegem exact despre ce este vorba într-un text disjunctiv. De pildă, în ur-
mătorul enunţ:

Tulburarea de anxietate este obsesivă sau compulsivă

cuvintele „sau …, sau …” introduc o disjuncţie neexclusivă, întrucât un bolnav de anxietate


poate suferi de ambele maladii simultan. Cu totul altfel stau însă lucrurile cu disjuncţia din
următorul enunţ declarativ:

Acest om este sănătos sau bolnav

în care, aceleaşi cuvinte „sau …, sau …” exprimă o disjuncţie exclusivă, deoarece nici un
individ nu poate fi în acelaşi timp şi sănătos şi bolnav. Este desigur presupus că niciunul din
cuvintele „sau” nu a fost folosit altfel în aceste expresii decât cu înțelesul său fundamental.

3. Interdefinirea operatorilor propoziționali

Logica formală are totuşi meritul de a fi arătat că disjuncţia exclusivă poate fi tradusă
şi exprimată ca negaţie a unei conjuncţii formată din două disjuncţii neexclusive, în care unul
din termeni negat. Definiţia disjuncţiei exclusive a fost preluată şi de gândirea critică în psiho-
logie, iar ea arată în felul următor:

(1). (p W q) =df [(p V q) & (p V q)]

11
Pentru detalii a se consulta: Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983
165
Cu acest prilej să menţionăm că echivalenţa poate fi gândită ca o negaţie a disjuncţiei
exclusive, iar în acest sens poate fi utilizată definiţia:

(2). (p  q) =df (p W q)

în care echivalenţa este redată prin semnul „” şi ea poate fi tratată şi ca un condiţional reci-
proc:

(3). (p  q) =df [(p  q) & (q  p)]

La rândul său, condiţionalul, poate fi redat fie prin negaţia unei conjuncţie în care consecven-
tul condiţionalului iniţial este negat:

(4). (p  q) =df (p & q)

fie poate fi exprimat şi prin intermediul unei combinaţii între alţi doi operatori propoziţionali,
adică printr-o negaţiei şi o disjuncţia neexclusivă:

(5). (p  q) =df (p V q)

Din definiţiile de mai sus reiese evident că la nivelul gândirii critice în psihologie şi al
logicii argumentării, discutarea raţionării umane cu propoziţii compuse, poate recurge frec-
vent la numai trei operatori propoziţionali, respectiv, la negaţie, conjuncţie şi disjuncţie neex-
clusivă, iar referinţele la alţi operatori logici pot fi făcute numai în limita unor nevoi speciale.
Acest fapt este desigur de un real ajutor nu doar pentru logica formală şi pentru gândirea criti-
că în psihologie, ci şi în cazul unei raţionări nespecializate în domeniu, dar de care trebuie să
ţină seama inclusiv gândirea critică în psihologie. Explicaţia este simplă, întrucât indiferent
dacă el este competent sau nu, orice om normal psihic apelează şi la raţionamente cu propozi-
ţii compuse, nu doar la silogisme.

4. Rolul propoziţiilor compuse în deducţie

Raţionarea deductivă, dar nici cea inductivă nu face excepţie, apelează adesea la raţio-
namente în care una din premise este o propoziţie compusă în care apare un alt operator pro-
poziţional decât negaţia, conjuncţia ori disjuncţia. Acest alt operator propoziţional poate fi
redus cu ajutorul definiţiilor (1) – (5) numai la aceşti trei operatori propoziţionali negaţie ,
conjuncţie şi disjuncţie neexclusivă, cu precizarea că în formulele rezultate pot apărea diferite
feluri de paranteze, chiar altele decât cele de mai sus.
Trebuie reamintit acum că psihologia cognitivă, care iniţial s-a ocupat numai de raţio-
narea silogistică, a trecut chiar mai demult la un studiu al argumentării deductive cu propoziţii
compuse, despre care reputaţi psihologi apreciază că ar fi inevitabilă în cazul oamenilor nor-
mali psihic preocupaţi de activităţile lor zilnice simple, dar mai ales în situaţia celor care se
ocupă de activităţi mai complicate sau ştiinţifice.
166
Înainte de a ne ocupa de raţionamente deductive cu propoziţii compuse mai complica-
te, dilema este unul din acestea, precizăm că cele mai frecvente argumente deductive au ma-
xim două premise, din care doar una este o propoziţie compusă, iar cealaltă este o propoziţie
categorică. Inferenţele deductive de acest fel sunt relativ simple. Ele sunt folosite în cele mai
diverse cazuri, inclusiv de oamenii obişnuiţi, întrucât ei se află într-o situaţia în care nici nu
pot folosi alte feluri de argumente. De reţinut că există asemenea argumente care sunt inevita-
bile şi nu sunt absolut ireproşabile din perspectiva gândirii critice în psihologie. Acesta este
un motiv extrem de serios care impune evaluarea acestor raţionamente deductive cu propoziţii
compuse şi stabilirea pe cât posibil a rolului şi a locului lor în raţionarea umană.

5. Argumentarea ipotetico-categorică

Numite tradiţional „argumente ipotetico-categorice”, aceste raţionamente deductive


relativ simple din categoria inferenţelor cu propoziţii compuse conduc la o concluzie care este
propoziţie categorică din doar două premise. Una din premise este un condiţional de forma
„dacă …, atunci …”, iar cealaltă este o propoziţie categorică desprinsă din acest condiţional.
Aceste argumente deductive cu propoziţii compuse pot fi, de pildă, de felul următor:

Dacă pacientul are accese de panică în spaţii publice, atunci el


suferă de agorafobie. Cum pacientul are accese de panică în
spaţiile publice, se poate considera că el suferă de agorafobie.

După cum se observă, acest argument deductiv ipotetico-categoric conţine o a doua premisă
care este propoziţie categorică afirmativă ca şi concluzia lui. Mai exact, a doua premisă preia
antecedentul condiţionalului din premisa iniţială a inferenţei, în timp ce concluzia ei susţine
de fapt consecventul acestui condiţional. Din punctul de vedere al gândirii critice în psiholo-
gie, dar şi din cel al logicii argumentării, această inferenţă ipotetico-categorică poate fi expri-
mată prin următoarea schemă de raţionare:

pq
p
q

Acest tip de argument ipotetico-categoric este folosit frecvent în raţionarea obişnuită,


dar şi în cea de specialitate, iar el a fost numit de logicieni în limba latină raţionament ipoteti-
co-deductiv „modus-ponens”, adică modul de raţionare afirmativă. Acest argument ipotetico-
categoric este utilizat îndeosebi în situaţiile în care dorim să susţinem ceva, de regulă, invo-
când şi motivul a ceea ce susţinem. Drept urmare, acest fel de argument ipotetico-categoric
este studiat pe larg de psihologia cognitivă actuală.
Un alt fel de argument ipotetico-categoric, diferit de acesta, este folosit însă pentru a
respinge o decizie, o soluţie sau o idee, invocând totodată şi motivul acestei respingeri. De
pildă, raţionamentul:

167
Dacă pacientul ar prezenta accese de panică în spaţiile publice, atunci el
ar fi suspect de agorafobie, dar pacientul nu este suspect de agorafobie
şi deci, conchidem că nu are accese de panică în spaţiile publice

Se poate observa destul de uşor că deşi acest argument ipotetico-categoric este expri-
mat lingvistic diferit sub aspectul conţinutului său lui, el are ca primă premisă tot un condiţio-
nal ase-mănător aceluia folosit în primul exemplu de raţionament ipotetico-categoric. Mai
precis, el are o structură formală diferită faţă de primul.
Diferenţa faţă de primul raţionament ipotetico-categoric rezultă evident dacă luăm în
considerare a doua premisă. Premisa în cauză este o propoziţie categorică negativă şi cores-
punde respingerii, cu ajutorul negaţiei, a consecventului din condiţionalul anterior ei. Astfel,
noului argument ipotetico-categoric îi corespunde schema de raţionare de mai jos:

pq
q
p

Insistăm asupra faptului că cea de a doua premisă a acestei inferenţe nu este altceva
decât negaţia afirmaţiei făcută de consecventul condiţionalului iniţial, ceea ce se observă clar
din schema lui de raţionare. Încă din medievală logica era cunoscut acest argument, iar sche-
ma lui de raţionare este numită de atunci „schemă de argumentare ipotetico-categorică modus
tollens”. Raţionamentul modus tollens, în limbajul obişnuit, „modul negativ”, este în fond o
modalitate de respingere a antecedentului condiţionalului iniţial, prin negarea consecventului
care îi urmează.
Aşa cum subliniază gândirea critică în psihologie care se inspiră din logica argumentă-
rii, raţionamentele ipotetice modus tollens sunt frecvent utilizate în dispute sau controverse de
idei, cu scopul respingerii de aserţiuni, ipoteze, opinii ori păreri avansate sau propuse de un
eventual interlocutor. Cercetările de psihologie cognitivă dedicate utilizării argumentelor ipo-
tetice modus tollens au scos în evidenţă dificultăţile cu care se confruntă raţionarea umană
obişnuită în legătură cu folosirea acestor argumente deductive.

6. Argumentele deductive disjunctivo-categorice

Adesea, argumentarea umană cu propoziţii compuse apelează la raţionamentele dis-


junctivo-categorice, iar atunci când se pune problema corectitudinii acestor inferenţe apare ca
deosebit de necesară înţelegerea precisă a diferenţelor esenţiale între o disjuncţie neexclusivă
şi una exclusivă. Pe de altă parte, se va reţine că argumentele disjunctivo-categorice sunt la fel
de simple ca şi cele ipotetico-categorice, de care însă ele se diferenţiază prin faptul că prima
lor premisă este o disjuncţie. De exemplu, textul următor exprimă un raţionament disjunctivo-
categoric:

Pacientul consultat suferă de anxietate. El are sau nevroză obsesivă


sau nevroză compulsivă. Întrucât el suferă de nevroză obsesivă,
se poate conchide că el nu suferă de nevroză compulsivă

168
Prima premisă a acestui argument este o propoziţie compusă dintr-o disjuncţie între
alte două propoziţii mai simple. Cea de a doua premisă este o propoziţie categorică care susţi-
ne (afirmă) numai una din variantele disjuncte aflate în premisa iniţială. Prin urmare, conclu-
zia argumentului disjunctivo-categoric analizat ar fi cealaltă propoziţie categorică, dar negată.
Ca atare, acestei inferenţe deductive disjunctivo-categorice îi corespunde schema de argumen-
tare de mai jos:

pVq
p
q

Din păcate, se probează că această schemă de argumentare disjunctivo-categorică este nevali-


dă, dacă prima lui premisă ar fi o disjuncţie neexclusivă. Deci, dacă „sau” din prima premisă
reprezentat aici de simbolul „V” exprimă o disjuncţia neexclusivă, cum a fost folosit iniţial
acest simbol, argumentul deductiv este incorect. Mai mult, în situaţia în care prima pre-misă a
inferenţei deductive ar fi o disjuncţie neexclusivă, ambele variante prezentate în prima premi-
să ar putea fi adevărate, iar în acest caz n-ar fi deloc exclus ca pacientul suspectat de an-
xietate să sufere de ambele afecţiuni psihice, adică el să sufere şi de obsesie şi de compulsie.
Întrucât în acest fel raţionamentul deductiv ponendo-tollens este nevalid el este în ace-
laşi timp periculos pentru cei care nu realizează acest lucru, deoarece dacă aceştia sunt impre-
sionaţi numai de conţinutul lui, nu este exclus ca inferenţa disjunctivo-categorică de mai sus
să ne conducă de la premise adevărate la o concluzie falsă. Cum se explică nesiguranţa acestui
argument folosit nu numai în raţionarea obişnuită, dar utilizat şi în cea sistematică? Răspunsul
cerut constă în următoarele.
Să presupunem că medicul psihiatru sau psihoterapeutul au stabilit deja că starea psi-
hică deficitară a pacientului anxios se datorează exclusiv nevrozei obsesive şi că el nu prezin-
tă absolut niciunul din simptomele specifice nervozităţii complusive. Deci, medicul este astfel
îndreptăţit să formuleze premisa care coincide cu propoziţia categorică Pacientul anxios nu
suferă de compulsie, care însă ne conduce la un alt fel de argument disjunctivo-categoric.
Pe această baza, din prima premisă a raţionamentului de mai sus, care este propoziţie
disjunctivă şi din a doua premisă, care este o propoziţie categorică negativă care respinge una
din variantele disjunctive iniţiale, psihiatrul ori psihoterapeutul este îndreptăţit să recurgă la
un raţionament deductiv tollendo-ponens de felul următor,

pVq
q
p

care deşi porneşte de la o disjuncţie neexclusivă, este fără dubii un argument deductiv valid.
Se va reţine deci că argumentele deductive care debutează cu o premisă care este dis-
juncţia neexclusivă sunt nevalide în varianta modus ponendo-tollens („afirmativo-negativ”),
dar sunt valide în situaţia argumentelor disjunctive tollendo-ponens (negativo-afirmative). În
acest fel, gândirea critică din psihologie fundamentată pe logica argumentării presupune valo-
rificarea unor informaţii suplimentare bine stabilite şi produce chiar o modificare a calităţii şi
a structurii unor schemelor formale de argumentare. De aici, rezultă că practicarea dezintere-
sului total faţă de schemele de raţionare concrete prezintă un pericol real pentru psihologi.
Spre importanţa aceloraşi informaţii suplimentare ne conduce şi dispariţia anunţată a
indistincţiei strict lingvistice dintre particulele lingvistice ce redau o disjuncţie neexclusivă

169
sau una exclusivă. Această situaţie a limbajului actual implică o înţelegere cât mai exactă a
înţelesului cuvintelor şi al enunţurilor, pentru a stabili exact raportul dintre cuvintele impor-
tante aflate în construcţia strict lingvistică a exprimării variantelor disjunctive. Astfel, reamin-
tim ideea că disjuncţia exprimată de enunţul următor:

Persoana este sănătoasă sau bolnavă

indică o disjuncţie exclusivă, întrucât cuvintele „sănătos” şi „bolnav” introduc termeni opuşi
cel puţin în mod contrar. Niciun om şi nici un organism viu nu poate fi în exact acelaşi timp şi
din acelaşi punct de vedere şi sănătos şi bolnav.
Pe baza acestei propoziţii, putem formula un raţionament disjunctivo-categoric concret
de următorul fel:

Persoana care s-a prezentat la cabinet este sau sănătoasă sau


bolnavă, dar întrucât ea este sănătoasă, rezultă că nu este bolnavă

Acest argument va fi obligatoriu valid pe baza informaţiei suplimentare conform căreia sănă-
tos şi bolnav sunt termeni opuşi cel puţin în mod contrar şi deci, că „sau” din această inferenţă
disjunctivo-categorică corespunde în fond unei disjuncţii exclusive. Altfel spus, argumentului
disjunctivo-categoric de aici îi va corespunde schema de inferenţă de mai jos:

pWq
p
q

în care am folosit intenţionat simbolul „W”, corespunzător disjuncţie exclusive.


Această schemă de raţionare disjunctivo-categorică corespunde indiscutabil raţiona-
mentului disjunctivo-categoric ponendo-tollens ireproşabil, dar premisa iniţială este o disjunc-
ţie exclusivă, ceea ce ne obligă să reţinem că şi o asemenea variantă de tollendo-ponens va fi
indubitabil validă în cazul în care premisa iniţială este disjuncţie exclusivă. În exemplul de
mai jos, în care disjuncţia din prima premisă este în mod obişnuit este exprimată prin „sau”,
dar este totuşi o disjuncţie exclusivă:

Persoana care s-a prezentat la cabinet este sau sănătoasă sau


bolnavă, dar întrucât ea nu este bolnavă, rezultă că este sănătoasă

Acestei inferenţe îi va fi proprie următoarea schemă de argumentare:

pWq
q
p

170
Deşi în acest al doilea caz nu mai are importanţă din punctul de vedere al diferenţierii între
disjuncţia neexclusivă şi cea exclusivă, disjuncţia exprimată de prima premisă a raţionamentu-
lui disjunctivo-categoric de mai sus a fost redată prin semnul „W” prin care am simbolizat
iniţial disjuncţia exclusivă, cu toate că orice fel de inferenţă disjunctivo-categorică este logic-
corectă. Pentru a distinge totuşi dacă prima premisă a inferenţei disjunctivo-categorice redă o
disjuncţie exclusivă ori una neexclusivă, trebuie totuşi să ţinem seama şi de informaţiile su-
plimentare disponibile pentru a soluţiona corect problema validităţii oricărui raţionament dis-
junctivo-categoric.
Din punctul de vedere al gândirii critice în psihologie bazată pe noua logică a argu-
mentării, trebuie să luăm în considerare faptul că raţionamentele propoziţionale deductive va-
lide, indiferent de simbolul utilizat, ne pot conduce la concluzii sigur adevărate cu condiţia să
fi pornit de la premise adevărate, dar concluziile acestor inferenţe se pot modifica uneori radi-
cal în urma dobândirii ulterioare şi a unor informaţii suplimentare, care nu schimbă în nici un
fel corectitudinea structurilor logice prin care au fost obţinute concluziile iniţiale. Acest lucru
este perfect valabil indiferent dacă este vorba de raţionarea obişnuită sau de cea savantă şi in-
diferent dacă într-o situaţia sau alta au fost utilizate schemele de raţionare disjunctivo-catego-
rice analizate sau cu totul altele.

7. Argumente deductive complexe

De exemplu, există tipuri de argumente cu premise compuse mai complexe decât cele
analizate, care îşi combină premise de tipul celor anterioare şi sunt folosite într-un domeniu
științific sau obişnuit. Să considerăm o dilemă constructivă simplă căreia îi corespunde sche-
ma următoare:

A sau B
AC
BC
C

şi să cităm şi un exemplu:

Bolnavul suferă de anxietate accentuată sau de compulsie psihică.


Dacă suferă de anxietate accentuată, el trebuie să fie consultat de un
psiholog sau de un psihiatru, iar dacă suferă de compulsii psihice, el
trebuie, de asemenea, să fie consultat de un psiholog sau de un medic.
Prin urmare, bolnavul trebuie consultat de un psiholog sau de un psihiatru

Asemănător acestei dileme, există numeroase alte feluri de raţionamente deductive cu


propoziţii compuse mai simple sau mai complexe, cum ar fi dilemele destructive simple:

AVB
A  C
B  C
C

171
În viaţa de toate zilele sau în ştiinţă sunt folosite adesea şi dileme mai complicate, dar şi dife-
rite raţionamente deductive cu propoziţii compuse diferite, cum sunt şi cele două de următorul
fel:

(A & B)  C (A & B)


A  (B  C) A  B

Două lucruri sunt însă importante în legătură cu inferenţele cu propoziţii compuse.


Mai întâi, pe baza definiţiilor date, orice formulă care redă premisele şi concluzia unei infe-
renţe cu propoziţii compuse poate fi tradusă, indiferent de operatorii propoziţionali ce le-ar
alcătui, numai prin conjuncţie, disjuncţie neexclusivă şi negaţie. Trebuie să recunoaştem că
meritul acestei reduceri îi aparţine logicii formale. Pe de altă parte, în al doilea rând, analiza
corectitudinii logice făcută până acum de pe poziţiile gândirii critice în psihologie, poate fi
extinsă corespunzător şi pentru analiza validităţii altor raţionamente deductive cu propoziţii
compuse mai sofisticate. Faptul esenţial este însă acela că informaţii noi, unele obţinute pe
neaşteptate, pot schimba concluzia iniţială a unui raţionament deductiv corect, deşi ele nu
modifică validitatea schemei de raţionare.

8. Teoria logicii mentale

Această explicaţie a raţionării umane este datorată în special lui Martin D. S Braine
încă din 1978, însă la ea au contribuit şi alţi renumiţi psihologi cognitivişti ca Jonathan St. B.
T. Evans (1980), Steve E. Newstead (1980), Lance J. Rips (1983), David P. O’ Brien (1994)
sau Ira A. Noveck (1998), iar mulţi dintre ei au încercat modelarea pe calculator a raţionării
umane.
În cazul argumentelor ipotetico-categorice de tipul ponens, mintea ome-nească, ne
spune Martin D. S Braine, dispune chiar prin natura ei de o regulă de raţionare de următorul
fel:

9.1. Dacă A, atunci B şi cum dispunem de A, rezultă B

Mintea omenească nu dispune însă de o regulă de deducţie care să-i permită raţionato-
rului să argumenteze conform cu schema de conchidere modus tollens. Din această cauză,
raţionatorul este obligat să realizeze diverse deducţii suplimentare, ceea ce îl determină să
ajungă la concluzie mai târziu. Astfel, con-sideră adepţii teoriei logicii mentale, dacă raţiona-
torului i se oferă doar premisele modului tollens şi anume:

9.2. Dacă A, atunci B. Dar B (non-B)

iar raţionatorul nu cunoaşte logica formală şi nici gândirea critică în psihologie, el va parcurge
următorii paşi până va ajunge să descopere concluzia.
(1). Mai întâi, el va raţiona după regula argumentării ipotetico-categorice care se află
în mintea lui şi din moment ce este dat că:

9.3. Dacă A, atunci B


172
acesta îl va deduce pe B, gândind că A este dat prin ipoteză.
(2). Apoi, din a doua premisă care constă din B (se vedea 8.2), raţionatorul dispune
deci şi de non-B şi deci, în această situaţie ajunge la o contradicţie logică:

9.4. B şi non-B

pe care el nu o poate accepta şi, ca atare, merge mai departe.


(3). Din moment ce a ajuns la această contradicţie logică, argumentatorul va considera
în final că rezultă:

9.5. non-A (A)

care este chiar concluzia raţionamentului ipotetico-categoric tollens.


În cazul argumentelor deductive ipotetico-categorice de tip tollens, după cum se vede
şi din enumerarea paşilor anteriori, procesarea mentală a informaţiilor redate de premise este
mai complicată pentru obţinerea concluziei şi tocmai de aceea raţionarea ipotetico-categorică
de tip tollens este mult mai dificilă decât cea de argumentare ipotetico-categorică ponens, mai
ales când individul nu este familiarizat cu deducţiile autentice.
În această ordine de idei, adepţii teoriei logicii mentale au oferit şi o serie de explicaţii
privitoare la aceste dificultăţi, mai ales dacă în raţionare sunt implicaţi operatori propoziţio-
nali, ca în propoziţiile condiţionale şi în cele disjunctive. De pildă, reprezentaţii logicii menta-
le recunosc că există dificultăţi de raţionare în cazul oamenilor obişnuiţi, care nu deţin compe-
tenţe suficiente pentru manipularea valorilor de adevăr din tabelele prin care sunt definiţi ope-
ratorii propoziţionali. Pe lângă aceasta, specialiştii în logica mentală spun că raţionatorii obiş-
nuiţi nu reuşesc să distingă între disjuncţie neexclusivă şi disjuncţie exclusivă şi nici între
condiţional şi implicaţie, pe care deseori le şi confundă.

9. Teoria modelelor mentale

Intuită încă din 1943 de Kenneth J. Craik (1914-1945), teoria modelelor mentale dedi-
cată explicării psihologiei raţionării propoziţionale a fost dezvoltată ulterior de Ned Block în
1981, Deidre Genter şi Allison L. Stevens în 1983, Teun A. van Dijk tot în 1983, la care s-au
adăugat Philip N. Johnson-Laird (1983), Walter Shaeken (1990), Walter Kinsch (1998), Ruth
M. J. Byrne (2002). Stephanie C. Payne (2003) şi a fost prezentată cu amendamente noi dato-
rate lui Philip N. Johnson-Laird (2006).
Conform acestei teorii cognitiviste despre capacitatea umană de a argumenta propozi-
ţional, raţionatorul construieşte în minte anumite modele mentale specifice lumii „reale” cu
care el se confruntă sau despre care este obligat cumva să relateze. Această lume este descrisă
de premisele argumentului său, dar fără a reda prin ele absolut toate informaţiile pe care le-ar
deţine. Astfel, în fiecare situaţie de argumentare, cel care raţionează dă expresie prin interme-
diul modelului mental propriu premiselor numai informaţiei pe care o consideră ca indispen-
sabilă pentru promovarea concluziei, iar restul informaţiilor despre lucrurile la care se referă
premisele rămân tacite în mintea lui.
În aceste condiţii, modelul mental implicat în premisele raţionamentului său este doar
o reprezentare ideală proprie lui şi care este asemănătoare stării reale pe care o are în vedere.
Deşi ea păstrează însuşiri considerate de raţionator ca esenţiale pentru starea de fapt pe care o
caracterizează, conţinutul modelului metal propriu ei este flexibil şi poate integra ulterior noi
173
informaţii. În acelaşi timp, modelul mental al raţionatorului este specific câmpului său de cu-
noştinţe şi poate fi relativ restrâns, întrucât reprezintă opiniile argumentatorului despre feno-
menele materiale sau ideale cu care el intră în contact, iar imaginea lui despre situaţia vizată
de premise poate fi fragmentară în raport cu realitatea. De exemplu, să presupunem că pe o
tablă se află desenate două figuri geometrice, iar dacă raţionatorul nu are cunoştinţe de geo-
metrie iar în mintea lui apare pe respectiva tablă un model mental care include două figuri
geometrice simultane, adică, de exemplu, un model mental de forma:

Prin urmare, el va realiza că pe tablă se află un cerc şi un triunghi şi, posibil, va formula pro-
poziţia:

Pe tablă se află un cerc şi un triunghi

care presupune evident o conjuncţie între cerc şi triunghi.


Să presupunem acum că argumentatorul aude sau citeşte undeva că pe respectiva tablă
nu există un cerc, dar există totuşi un triunghi, caz în care modelul lui mental ar arăta astfel:

ceea ce ar însemna că poate emite următoarea propoziţie:

Pe tablă nu există un cerc, dar există un triunghi

care ne-ar spune că pe tablă există o conjuncţie între negaţia unui cerc şi afirmarea unui tri-
unghi, iar în figura de imediat mai sus simbolul „” prin care am redat anterior negaţia logică
în calitate de operator logic propoziţional, exprimă acum inexistenţa cercului. În schimb, dacă
raţionatorul realizează situaţia redată de propoziţia:

Pe tablă există un cerc sau un triunghi

modelul mental născut în mintea lui va arăta cam în felul următor:


în care, aşezarea figurilor geometrice pe nivele diferite, indică faptul că modelul mental carac-
teristic noii situaţii corespunde unei disjuncţii între cele două figuri geometrice.

Prin urmare, raţionarea umană normală preia sub forma modelelor mentale, în multe
cazuri inconştient, trei operatori propoziţionali, respectiv, negaţia, conjuncţia şi disjuncţia,
despre care s-a arătat anterior că au capacitatea să-i traducă pe toţi ceilalţi operatori propoziţi-

174
onali puşi în evidenţă de logica bivalentă formală, operatori preluaţi şi de gândirea critică în
psihologie. Ca atare, se poate susţine că teoria psihologică a modelelor mentale acoperă abso-
lut orice fel de raţionare umană indiferent de propoziţiile compuse cu care operează.
Trebuie însă reţinut că teoria modelelor mentale a făcut şi o serie de precizări impor-
tante referitoare la raţionarea umană, specifice argumentării obişnuite. Se consideră astfel că:

(1). Procesarea mentală umană este dominată de un principiu fundamental conform că-
ruia se cere

Cât mai puţin efort posibil

şi, drept urmare, în cazul argumentului disjunctiv tollendo-ponens despre care am discutat,
raţionatorul va formula de regulă explicit numai concluzia lui:

Persoana care s-a prezentat la cabinet este sănătoasă

Prin urmare, se susţine şi chiar se pare că raţionatorul va formula explicit în majorita-


tea situațiilor numai concluzia argumentului, pentru că el va considera că premisele din care
rezultă această concluzie ar fi înţelese de la sine, deci se raţionează entimematic. Acest fapt se
confirmă prin aceea că în raţionarea uzuală oamenii recurg la entimeme, mai ales în discuţii,
şi nu formulează explicit toate componentele unui raţionament deductiv, indiferent dacă infe-
renţa conţine exclusiv propoziţii categorice sau şi propoziţii compuse.
(2). Pe baza acestui fapt, se consideră că în cazul raţionării obişnuite, argumentatorii
nu se bazează pe validitatea (corectitudinea) raţionamentelor deductive şi ţin seama numai de
faptul dacă concluzia derivată din premise este sau nu o propoziţie adevărată după opinia lor.
Cu alte cuvinte, singurul aspect de care va ţine seama raţionatorul ar fi acela că nu poate des-
coperi nici un model mental care ar infirma adevărul concluziei derivată de el.
(3). În aceste condiţii, în situaţia argumentului disjunctiv tollendo-ponens la care reve-
nim, se susţine că raţionatorul procedează tacit după schema de inferenţă prezentată anterior.
Prin urmare, dacă obţinerea concluziei nu presupune explicit folosirea unor reguli de inferen-
ţă, ele sunt totuşi implicit utilizate întrucât aceste reguli sunt inerente minţii umane, ceea ce dă
dreptate partizanilor logicii mentale.
În această situaţie, chiar dacă argumentarea umană procedează entimematic şi foloseş-
te numai aparent înţelesul premiselor, consideră că aceasta este suficient pentru a elimina din
discuţie diferite modele mentale care nu se „potrivesc”, iar raţionatorul sănătos mental şi sufi-
cient de educat judecă obligatoriu pe baza regulilor de inferenţă deoarece acestea sunt proprii
minţii umane.

10. Raţionare monotonică şi nemonotonică

Raţionarea nealgoritmică este mai apropiată de argumentarea umană şi este numită de


specialiştii IT de ultimă oră „raţionare default”. Prin această denumire ei înţeleg că rezultatul
unei decizii sau o concluzie deja obţinută ar putea fi amendată datorită obţinerii de noi infor-
maţii, fără a modifica însă schema de inferenţă iniţială deductivă care rămâne totuşi neschim-
bată. Deşi această raţionare anulabilă nu este specifică doar omului obişnuit, ea este proprie şi
unui savant reputat, întrucât nici el nu judecă totdeauna exclusiv algoritmic şi ajunge uneori
să-şi schimbe părerile anterioare.
175
Pentru a diferenţia cât mai bine între raţionarea monotonică de tip algoritmic şi raţio-
narea nemonotonică de tip nealgoritmic, vom desprinde la început principalele trăsături ale
raţionării monotonice. Să presupunem un raţionament deductiv monotonic valid, din ale cărui
premise adevărate, să le notăm cu P, rezultă de-a dreptul mecanic o concluzie tot adevărată pe
care o semnalăm prin C, astfel încât expresia formală:

PC

este sigur adevărată, iar simbolul „” reprezintă aici deducţia calculatorie. Acum să mai pre-
supunem că la antecedentul lui , care ar reprezenta un raţionament valid, mai adăugăm alte
idei tot adevărate a căror mulţime o reprezentăm prin S. Din punct de vedere algoritmic se va
spune că şi următoarea formulă exprimă tot o implicaţie formală de felul următor:

(S & P)  C

Aceasta înseamnă că din punct de vedere algoritmic, C este implicată de orice fel de
combinaţii de propoziţii adevărate.
Cu alte cuvinte, în cazul gândirii algoritmice adăugarea la premisele iniţiale de infor-
maţii noi adevărate nu transformă un argument care anterior s-a dovedit deductiv-valid într-un
raţionament nevalid. Fără a respinge total raţionarea algoritmică, gândirea critică în psihologie
fundamentată pe logica argumentării, pledează prioritar pentru raţionarea nemonotonică, iar
acest fel de raţionare depăşeşte aspectele clasice de tip formal anterioare ale distincţiei rigide
între deducţie şi inducţie, dar fără a neglija diferenţele principiale dintre aceste două feluri de
raţionamente privitoare la validitate.
Mai mult decât atât, gândirea critică în psihologie subliniază că concluziile anterioare
eronate nu infirmă validitatea raţionamentelor deductive. Greşelile de raţionare pot fi rezulta-
tul firesc al lipsei de competenţe a raţionatorului privind argumentele folosite. În consecinţă,
ea insistă asupra faptului că deseori respingerea autenticităţii unei concluzii ori înlocuirea ei
cu alta poate fi urmarea câştigării ulterioare de informaţii şi nu a faptului că ea n-ar fi fost
derivată valid din premisele iniţiale. În această ordine de idei, gândirea critică în general nu
doar cea din psihologie nu respinge faptul că lipsa unor informaţii suficiente sau în absenţa
unor competenţe, a presiunii exercitată asupra raţionatorului de diferite interese, neatenţia lui
sau diferitele sale afecţiuni psihice etc., pot fi cauza unei raţionări deficitare din punct de ve-
dere formal sau chiar al gândirii critice în psihologie.
După cum s-a precizat, raţionarea nemonotonică este acum specifică şi unor specialişti
în construcţia de calculatoare şi sisteme de operare inedite. Această construcţie are în zilele
noastre denumiri ca „raţionare firească”, „normală”, „provizorie”, „amendabilă” etc. şi nu este
caracteristică argumentării tradiţionale, adică raţionării deductive strict formale din logica cla-
sică şi din calculul algebric algoritmic.
Raţionarea nemonotonică este specifică argumentelor studiate de gândirea critică din
psihologie şi de noua logică a argumentării. Ea este proprie raţionării naturale şi nu celei arti-
ficiale de până acum, fiind specifică şi cercetătorilor elevaţi din multe alte domenii, inclusiv
persoanelor fără o educaţie superioară. De reţinut însă că gândirea critică indiferent de dome-
niul în care este folosită nu infirmă corectitudinea logică a schemelor de inferenţă studiate, dar
ţine seama de progresele ştiinţifice confirmate.
Pentru a clarifica această aserţiune, să luăm ca exemplu, două propoziţii categorice
adevărate care ar fi invocate ca premise ale unui silogism:
176
(1) Tom este câine
(2) Toţi câinii percep ultrasunete

din care este derivată deductiv, ireproşabil din punct de vedere silogistic, concluzia care este
la rândul ei o propoziţie categorică adevărată pe baza premiselor:

(3) Tom percepe ultrasunete

Raţionamentul deductiv prin care a fost obţinută concluzia (3) este un silogism valid
(absolut corect logic), care satisface integral restricţiile şi exigenţele logice fundamentale spe-
cificate. Logicienii medievali, care au studiat amănunţit raţionarea umană, au conferit denu-
miri speciale modurilor silogistice valide şi l-au numit pe acesta Barbara. Să reţinem că acest
silogism este o inferenţă deductivă ireproşabilă logic şi extrem de puternică din prima figură
silogistică, căruia îi este proprie următoarea structură sau schemă de raţionare:

A este C
Toţi C sunt B
A este B

în care A înlocuieşte numele propriu Tom, litera B a luat locul cuvintelor animale care percep
ultrasunete, iar C este un simbol pentru câinele din exemplul de mai sus. Se ştie încă de la
Aristotel că acest silogism este un raţionament deductiv extrem de sigur, ceea ce înseamnă că
în condiţiile în care premisele lui sunt propoziţii adevărate, este indiscutabil că şi concluzia
derivată din ele este tot o propoziţie categorică adevărată.
Din perspectiva gândirii critice în psihologie şi a logicii argumentării transformată de
ea, problema care se pune este dacă nu cumva ar exista informaţii suplimentare relevante pen-
tru premise sau pentru concluzie care ne-ar obliga să punem la îndoială adevărul vreuneia din
ele, deşi raţionamentul este ireproşabil, iar propoziţiile categorice invocate sunt sigur adevăra-
te. De exemplu, informaţia suplimentară obţinută ulterior construcţiei acestui silogism, con-
form căreia Tom este surd din naştere ne obligă să renunţăm la ideea că Tom percepe ultrasu-
netele, adică ne impune să renunţăm la adevărul propoziţiei categorice derivată drept conclu-
zie şi să ne îndoim de faptul că absolut Toţi câinii percep ultrasunetele.
Să continuăm şi să mergem mai departe. Să admitem, de pildă, ideea că propoziţia
categorică:

Mamiferele nu zboară

este adevărată. Ulterior aflăm însă că un animal oarecare, să spunem X, este mamifer. Pe baza
acestor două informaţii despre care ştim că sunt adevărate, putem construi următorul silogism
concret:

Deoarece X este mamifer, iar nici un mamifer nu zboară,


întrucât această caracteristică aparţine numai păsărilor
şi multor insecte, rezultă că X nu zboară

177
Acest raţionament silogistic valid a fost numit de logicienii medievali Celarent şi face
parte tot din prima figură silogistică. El este reductibil la următoarea schemă de raţionare:

A este C
Nici un C nu este B
Nici un A nu este B

Din perspectiva gândirii critice în psihologie, dar şi a logicii argumentării, deşi premi-
sele lui par a fi propoziţii categorice adevărate, se pune totuşi problema dacă şi concluzia ace-
stui silogism poate fi o propoziţie categorică adevărată. Să presupunem că aflăm ulterior o in-
formaţie oferită de un biolog, care ne arată că liliacul (Plecotus aurius sau Nyclatus noctula,
în clasificarea ştiinţifică) este mamifer şi care nu zboară dacă este pui, însă zboară dacă este
un animal matur.
Prin urmare, pe fondul acestor informaţii suplimentare referitoare la vârsta liliacului,
dacă ne raportăm la raţionamentul silogistic de mai sus, atunci deţinem posibilitatea de stabili
în ce condiţii concluzia acestui al doilea argument absolut corect este totuşi adevărată sau fal-
să. Mai precis, dacă liliacul despre care este vorba este pui, atunci el nu zboară şi este adevă-
rată concluzia din schema de mai sus, iar dacă în silogismul Celarent, care este la fel de puter-
nic, ar fi vorba despre un liliac matur şi perfect sănătos, concluzia acestui silogism este falsă.
Să reţinem că gândirea critică în psihologie bazată pe logica argumentării ne arată că
validitatea oricărui argument trebuie raportată la situaţia concretă de fapt fără a viola corecti-
tudinea argumentului. Aceasta nu este o trăsătură necesară numai pentru raţionarea obişnuită
lipsită de o educaţie suficientă, ci este indispensabilă şi în argumentarea ştiinţifică. De exem-
plu, ajunşi în actualul stadiu al dezvoltării ştiinţifice, astronomii avansează actualmente, prin-
tre altele, ipoteza expansiunii continue a Universului, dar ei nu avansează această idee ca o
certitudine absolută, iar cei mai reputaţi fizicieni deşi nu au renunţat total la fizica newtoniană
şi nici la fizica relativistă, desfăşoară investigaţii sistematice asupra proprietăţii unor subpar-
ticole ale nucleului atomic şi se pare că ei ar contrazice ipoteza einsteiniană cu privire la con-
stanţa vitezei luminii.
Pe de altă parte, raţionarea umană promovată de gândirea critică bazată pe logica ar-
gumentării este implicată în hotărârile luate privind viitorul economic sau politic, în stabilirea
deciziilor juridice de anvergură sau într-un caz particular şi este caracteristică în practicarea
meseriei şi a cercetărilor psihologice etc. De spiritul ei nu sunt feriţi nici geometrii care doar
intuiesc cum ar trebui demonstrată o teoremă inedită, iar din discuţie nu excludem cu siguran-
ţă părerile subiective sau pe cele interesate.
Cercetările actuale de psihologie şi practica în domeniu converg astăzi tot mai mult
spre psihologia cognitivă şi cu toate că vechile îndeletniciri nu au fost neglijate complet, psi-
hologia actuală trebuie să valorifice aparate tot mai performante, puse la dispoziţia ei de teh-
nicile contemporane din medicină sau din neuroştiinţe şi chiar din fizică sau de diverse tehno-
logii moderne. În acest fel, cercetarea ştiinţifică şi tratamentele psihologice beneficiază mo-
mentul de faţă de aparate noi numite mai ales prin sigle cum ar fi MRI (Magnetic Resonance
Imagery) ori PET (Positron Emission Tomography), care nu au consecinţe negative pentru or-
ganismul uman, însă au condus la importante descoperiri a cauzelor unor deficienţe psihice,
multe din ele indisponibile în trecutul apropiat.
În concluzie, se poate susţine că ştiinţa sau practica ştiinţifică se dezvoltă continuu şi
ele se bazează pe explicaţii, soluţii şi argumente noi. În această situaţie, rolul raţionamentelor
de tot felul în dezvoltarea cunoaşterii în general este vital în orice întreprindere teoretică, iar
gândirea critică din psihologiei bazată pe noua logică a argumentării nu face excepţie.

178
Rezumat

(1). Istoria argumentării cu propoziţii compuse şi actualitate ei.


(2). Interdefinirea operatorilor propoziționali.
(2). Tipuri de raţionamentele deductive cu propoziţii compuse.
(3). Teorii psihologice despre raţionarea cu propoziţii compuse.
(4). Raţionarea umană şi cea artificială.
(5). Raţionare algoritmică şi nealgoritmică, cea naturală şi cea artificială.
(6). Efectul informaţiilor suplimentare în raţionarea deductivă.

Cuvinte importante

1. Megarico-stoici
2. Propoziţii compuse.
3. Operatori propoziţionali.
4. Operatori de bază.
5. Funcţii de adevăr.
6. Variabile propoziţionale.
7. Tabele de adevăr.
8. Disjuncţie exclusivă.
9. Disjuncţie neexclusivă.
10. Condiţional.
11. Echivalenţă.
12. Reducerea operatorilor.
13. Validitatea inferenţelor ipotetice.
14. Validitatea inferenţelor disjunctive.
15. Ipotetic sau disjunctiv.
16. Dilema.
17. Dilema constructivă.
18. Dilema destructivă.
19. Logică mentală.
20. Modele mentale.
21. Raţionare monotonică.
22. Raţionare nemonotonică.
23. Algoritmic şi nealgoritmic.

179
Testare preliminară
Exemplu: Arătaţi care sunt principalele diferenţe între o propoziţie categorică şi o pro-
poziţie compusă.

Rezolvare: Propoziţiile categorice sunt forme logice de maximă simplitate,


iar cele compuse sunt alcătuite din alte propoziţii cu ajutorul unor operatori propoziționali,
fapt care are următoarele consecinţe:
- adevărul sau falsitatea proprii propoziţiilor categorice se stabileşte pe baza unui ra-
port cu situaţia la care ele se referă;
- adevărul sau falsitatea propoziţiilor compuse se stabileşte în funcţie:
(a) de adevărul sau falsitatea propoziţiilor din componenţa acelei propoziţii compuse.
(b) de particularităţile operatorului propoziţional prin care a luat naştere propoziţia
compusă.

Exerciţii şi probleme

I. Răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Ce este o funcţie de adevăr?


2. Există vreo diferenţă între inferenţă şi condiţional?
3. Care sunt teoriile psihologice care analizează raţionarea umană cu propoziţii com-
puse?
4. Care este raportul dintre raţionare monotonică şi raţionare nemonotonică?
5. Enunţul „Cine pleacă la drum cu certitudini absolute, pe parcurs ajunge să aibă în-
doieli”redă o propoziţie categorică ori o propoziţie compusă?
6. Cum pot fi „eliminaţi” alţi operatori propoziţionali prin conjuncţie, disjuncţie neex-
clusivă şi negaţie?
7. Care este distincţia dintre raţionarea mecanică şi raţionarea umană?

II. Precizaţi operatorii propoziţionali aflaţi în alcătuirea următoarelor pro-poziţii com-


puse:

1. Dacă petrecem vacanţa la Predeal, la sfârşitul săptămânii vom urca la o cabană.


2. „Cuget, prin urmare exist!”. (aserţiunea îi aparţine lui R. Descartes).
3. Cine n-are rezultate sportive, obţine rezultate bune în alte domenii.
4. Când studiezi temeinic fiecare prelegere şi pui întrebări pentru lucrurile mai puţin
înţelese, şti mai bine în final.
5. „Omul s-a născut liber, dar el este peste tot în lanţuri.” (aserţiunea îi aparţine lui J. J.
Rousseau).
6. Mergem la un spectacol ori ne vizităm prietenii.
7. Ieşim la o plimbare, când ne plictisim în casă.

180
III. Stabiliţi dacă în textele de mai jos apare sau nu apare un raţionament cu propoziţii
compuse:

1. Explicaţia cosmologică antică susţine că Soarele ar fi apărut abia după ce au trecut


trei zile de la naşterea Universului. Dar se ştie că Soarele este cauza diferenţei dintre zi şi
noapte pentru fiecare perioadă de câte 24 de ore şi a succesiunii zilelor calendaristice. Deci,
primele trei zile calendaristice n-au ezitat în absenţa Soarelui sau explicaţia cosmogonică an-
tică privind naşterea Soarelui este eronată.
2. Tudor a venit de la Timişoara fie prin Craiova, fie prin Piteşti. Dacă însă a venit prin
Piteşti, a făcut o întrerupere şi a vizitat fabrica de autoturisme din Mioveni. Dar el n-a vizitat
fabrica de autoturisme din Mioveni, de unde conchid că a venit de la Timişoara prin Craiova
direct la Bucureşti.
3. Mihai a ajuns acasă după ora 10 seara pentru că a fost la un spectacol muzical, con-
vins de prietenii săi să meargă, dar n-a avut ce regreta pentru că a ascultat melodiile care îi
plac mult şi a avut ocazia să-l asculte pe unul din cei mai cunoscuţi solişti din Europa.

IV. Analizaţi cu atenţie textele de mai jos şi identificaţi ideile la care se referă autorii
lor:

1. Pe de altă parte, logica propoziţională depinde de propoziţii: de propoziţii care pro-


pun o relaţie între două stări de fapt. Tehnic vorbind, aceste propoziţii ar fi reprezentate ca
enunţuri de forma „dacă …, atunci …”. Natura pro-poziţională a susţinerii de acest fel ar
putea fi redată, în locul exprimării sale ex-plicite, cu ajutorul verbului „a implica”. Dacă grecii
din antichitate au petrecut mult timp filosofând asupra felului în care un obiect specific ar
putea fi pus împreună cu un grup general, dezvoltând pe această bază logica propoziţiilor ca-
tegorice până la o artă desăvârşită, filosofii europeni din secolul al XIX-lea au devenit fasci-
naţi de logica propoziţională. Enunţurile de tipul dacă/atunci sunt probabil inima majorităţii
raţionărilor noastre, chiar dacă adesea nu ne dăm seama de acest fapt. Aceste enunţuri leagă
două evenimente şi presupun că în condiţiile în care primul se întâmplă (partea care începe cu
„dacă”), atunci îşi va face apariţia altceva. Aceasta este posibil, versiunea filosofică a celei de
a treia legi a termodinamicii datorată lui Newton, conform căreia oricărei acţiuni îi corespun-
de o reacţie de forţă egală, ne-o confirmă. Să privim la un exemplu în ca-re sunt utilizate o
serie de propoziţii de forma dacă/atunci, enunţuri menite a dovedi că sănătatea economiei
australiene depind nu de reducerea salariilor, ci de creşterea lor, aşa cum rezultă din următoa-
rea inferenţă:
Prima premisă: Dacă sunt reduse salariile, oamenii vor dispune de mai puţini bani de
cheltuit
A doua premisă: Dacă oamenii dispun de mai puţini bani de cheltuit, va scădea nivelul
consumului
Premisa trei: Dacă scade consumul, economia va încetini
Premisa patru: Dacă economia încetineşte, vor scădea profiturile din pre-starea de
activităţi.
Concluzie: Prin urmare, dacă doriţi să evitaţi pierderile profitului, este ne-cesar să nu
fie reduse salariile
Puterea şi flexibilitatea logicii propoziţionale este demonstrată de acest exemplu, nu
pentru faptul că premisele garantează adevărul concluziei, ci mai degrabă pentru că el dezvă-
luie o legătură între evenimente, care altfel par disparate: nevoia de a evita căderea profiturilor
şi speranţa de a nu fi reduse salariile. Dacă am fi în situaţia de a convinge pe cineva de această
ultimă concluzie, s-ar putea ca, producând lanţul de propoziţii de mai sus, să descoperim ne-
cesitatea de a justifica prin sub-argumente specifice fiecare sub-concluzie din acest lanţ. Ast-

181
fel, s-ar putea să considerăm că este întrutotul rezonabil să credem că „Dacă scade consumul,
economia va încetini”, pe baza referinţei la evenimente anterioare, când au existat astfel de
condiţii economice în care reducerea consumului a cauzat într-adevăr încetinirea economiei.
(Allen Matthew, Smart Thinking, Oxford University Press, Oxford, UK, New York, USA,
Melbourne, AUS, 2006)

182
XIV. RAŢIONAREA INDUCTIVĂ

1. Argumentele inductive şi raţionarea umană.

2. Principalele particularităţi ale raționamentelor inductive.

3. Probabilitatea relaţiei de conchidere.

4. Analogia ca argument inductiv simplu.

5. Regulile inducţiei prin analogie.

6. Inducţia completă şi inducţia incompletă.

7. Inducţia prin enumerare.

7.1. Inducţia vulgară.

7.2. Inducţia ştiinţifică.

8. Principalele tipuri de erori în raţionarea inductivă.

9. Restricţiile inducţiei enumerative în ştiinţă.

183
Pe parcursul acestui capitol vom trata în special următoarele subiecte:

1. Raţionarea inductivă şi specificul ei.


2. Principalele feluri de argumente inductive.
3. Inducţia completă ca variantă de deducţie.
4. Variantele inducţiei incomplete.
5. Specificul raţionării inductive în ştiinţă.

Înţelegerea şi cunoaşterea exactă a informaţiilor din acest ultim capitol presupu-


ne în mod necesar parcurgerea capitolelor anterioare şi stăpânirea informaţiilor redate pe
parcursul lor.

Pe de altă parte, înţelegerea şi stăpânirea informaţiilor legate de inferenţele inductive


reclamă obligatoriu parcurgerea şi înţelegerea informaţiilor consemnate în paragrafele de mai
jos.

1. Argumentele inductive şi raţionarea umană

În cazul raţionamentelor inductive, pe care unii autori de gândire critică le consideră


că ar fi unicele tipuri de inferenţe la care apelează oamenii obişnuiţi (Phil Washburn, The Cri-
tical Thinking, Oxford University Press, New York, 2010), sunt de fapt acele argumente a că-
ror concluzie extrapolează sau amplifică cumva în raport cu ceea ce au spus premisele din
care ea a fost derivată. De pildă, după cum am susţinut şi anterior, un individ împătimit de jo-
curile de noroc poate raţiona şi după următorul model:

La primele cinci aruncări ale zarului am obţinut numai


numere impare. Prin urmare, la a şasea aruncare a zarului
voi obţine tot un număr impar.

Acest argument este un prim exemplu de inferenţă inductivă a cărui concluzie nu este
mai generală decât premisele din care a fost derivată, dar ea totuşi extrapolează faţă de premi-
sele invocate, cel puţin pentru că se referă la o situaţie particulară viitoare. Dintr-o perspectivă
oarecum elevată, altcineva ar putea construi următorul raţionament inductiv:

184
Din moment ce Aristotel, Th. Hobbes, J. Locke, D. Hume, J. Mill,
J. St. Mill, Al. Bain, Ed. Husserl, M. Heidegger şi J. P. Sartre au
fost filosofi şi au avansat în opera lor idei cu conţinut psihologic,
se poate conchide ca toţi filosofii au avansat idei psihologice.

Este însă evident că de această dată concluzia raţionamentului inductiv deşi este mai
generală decât premisele din care a fost obţinută, pentru că premisele lui se referă la câţiva
filosofi, dar concluzia acestui argument inductiv se referă la toţi filosofii, ceea ce înseamnă că
ea este sigur mai generală decât premisele pe care se fundamentează. Mai exact, în primul
exemplu de argument inductiv adevărul sau falsitatea concluziei lui se va stabili în urma celei
de a şasea aruncări a zarului, deci pe baza unui fapt concret. Concluzia acestui al doilea raţio-
nament inductiv s-ar dovedi o propoziţie falsă, iar pentru a proba acea-sta este nevoie numai
de descoperirea unui filosof care nu au avansat prin operele sale idei cu conţinut psihologic.
În această situaţie pot fi citaţi printre alţii Bertrand Russell (1872-1970) şi Ludwig Wittgen-
stein (1889-1951) care erau filosofi şi nu au avansat idei cu conţinut psihologic. Pe baza aces-
tor exemple se construieşte o demonstraţie prin reducere la absurd a falsităţii concluziei ulti-
mului argument inductiv.

2. Principalele particularități ale raționamentelor inductive

Relaţia de conchidere dintr-un raţionament inductiv este totdeauna nesigură, ceea ce


înseamnă că ea nu certifică faptul că vom ajunge de la premise sigur adevărate la concluzii
neîndoielnic adevărate. Acest lucru se explică prin aceea că premisele unei inferenţe inductive
autentice nu oferă concluziei lui un temei suficient pentru fundamentarea ei, ci unul doar ne-
cesar. Această susţinere înseamnă că totdeauna într-o inferenţă inductivă rămâne deschisă
problema adevărului ferm al concluziei şi tocmai pentru acest motiv concluzia unui argument
inductiv este doar o ipoteză cu un grad de probabilitate mai mic sau mai mare. Din această ca-
uză, concluzia oricărui raţionament inductiv autentic va fi doar probabilă deşi premisele sale
ar fi fost cert adevărate, ceea ce înseamnă că adevărul concluziei inductive este ipotetic. Prin
urmare, concluzia inductivă se va numi „ipoteză”, aşa cum este şi explicaţia actuală a Univer-
sului, cu toate că pentru oamenii obişnuiţi ea se numeşte „teorie”.
Pentru a stabili dacă concluzia argumentului inductiv dispune de şanse reale să se do-
vedească adevărată, se recurge de obicei în ştiinţă şi în viaţa cotidiană, la informaţii suplimen-
tare faţă de cele date de premisele iniţiale, care ar putea întări sau slăbi credibilitatea în relaţia
de conchidere şi în cea a adevărului concluziei, dar asemenea informaţii nu transformă nicio-
dată concluzia inducţiei într-o certitudine. În această situaţie, concluzia inducţiei este de fapt o
simplă ipoteză şi ea este supusă verificărilor ulterioare, care nu de puţine ori pot fi surprinză-
toare, ceea ce ne obligă să o considerăm ca o tentativă de explicare a unui fenomen care ne
intrigă, a unui comportament sau a unei atitudini despre care am emis o ipoteză posibil să de-
vină o teorie autentică.

185
3. Probabilitatea relaţiei de conchidere inductivă

Mai ales în cazul oamenilor obişnuiţi lipsiţi de educaţie avansată şi în general psihic-
normali, probabilitatea relaţiei de conchidere este subiectivă, pentru că raţionamentul lor in-
ductiv valorifică prioritar părerile, opiniile subiective şi chiar prejudecăţile raţionatorului.
Spre deosebire de această probabilitate subiectivă, în ştiinţa autentică există o probabilitate
obiectivă a relaţiei de conchidere, întrucât raţionamentele inductive din ştiinţă nu se bazează
pe părerile subiective ale argumentatorului, ci se sprijină pe dovezi experimentale şi pe inter-
pretări teoretice anterioare şi ulterioare.
Mai mult decât atât, descoperirea de probe experimentale ulterioare şi a unor dovezi
favorabile concluziei inductive, deseori de-a dreptul surprinzătoare, conduc firesc la consoli-
darea relaţiei de conchidere şi a explicaţiei oferite de un raţionament inductiv, inclusiv ca
efect diminuării probabilităţii subiective a raţionamentului inductiv, sau altfel spus, prin scă-
derea ei. Dincolo de dinamica probabilităţii relaţiei de conchidere proprie raţionamentului
inductiv, progresul autentic al cunoaşterii umane, presupune cu deplină necesitate o cooperare
laborioasă, adesea tacită, între raţionarea deductivă şi cea inductivă.
Aceste două feluri de scheme de raţionare sunt inerente minţii umane normale şi chiar
dacă ele sunt tacite se completează şi se sprijină reciproc, în ciuda acelor pedagogi şi psiho-
logi care consideră greşit că oamenii, mai ales cei fără educaţie, raţionează exclusiv inductiv
sau nu posedă nici un fel de scheme de raţionare. Aceşti specialişti confundă raţionarea de-
ductivă amendabilă (ne-monotonică) cu o raţionare inductivă şi absolutizează faptul că oame-
nii obişnuiţi şi lipsiţi de educaţie elevată se bazează în argumentarea lor doar pe premise
factuale care exprimă informaţii ce pot fi uşor infirmate. În fond, întrucât structurile de raţio-
nare sunt inerente minţii umane, nici un om normal psihic, indiferent de nivelul lui de educa-
ţie, nu poate evita raţionarea deductivă şi cooperarea permanentă între deducţie şi inducţie,
fapt ce este de-a dreptul evident în cunoaşterea ştiinţifică autentică.
Separarea absolută şi total incorectă între raţionare deductivă şi inductivă este nerele-
vantă din perspectiva cunoaşterii umane şi ea este profesată şi de logica formală algoritmică,
care nu diferenţiază deloc între punctul de vedere pur formal şi raţionarea umană reală proprie
minţii omeneşti asupra căreia insistă gândirea critică în psihologie şi noua logică a argumentă-
rii. Desigur, raţionarea umană stric formală şi nemijlocit algoritmică a condus la rezultate no-
tabile în calculul algebric şi în alte ramuri ale logicii formale, inclusiv în alte discipline bazate
pe aceste tipuri de calcule. Eroarea absolutizării perspectivei algoritmice ca o caracteristică de
excepţie a ştiinţei i-a condus pe mulţi autori să scrie cărţi de logică în care nu există nici un
capitol dedicat raţionării inductive.
După cum s-a afirmat, inferenţele inductive sunt folosite frecvent, indiferent dacă est
vorba de viaţa de zi cu zi sau de o preocupare mei elevată. Principalele caracteristici ale aces-
tor argumente inductive sunt acelea că au o concluzie mai generală decât premisele din care a
fost derivată, iar relaţia de conchidere este probabilă. Tocmai acesta este motivul pentru care
de multe ori concluzia unei inferenţe inductive este calificată drept ipoteză în sensul autentic
al acestui termen. Forma cea mai facilă de raţionare inductivă este analogia.

4. Analogia ca argument inductiv simplu

Cel mai simplu raţionament inductiv este cunoscut sub numele de „analogie” şi el este
frecvent utilizat în cunoaşterea comună, dar şi în cea ştiinţifică, întrucât aceste inferenţe se ba-
zează pe o operaţie de raţionare extrem de simplă şi accesibilă absolut oricui, numită „compa-
raţie”. Comparaţia presupusă de raţionamentul inductiv prin analogie implică stabilirea însuşi-
186
rilor prin care se aseamănă două obiecte sau fenomene şi pe identificarea acelor proprietăţi
prin care obiectele se deosebesc.
În condiţiile în care, există o prevalenţă netă a asemănărilor între obiectele sau feno-
menele studiate, se consideră că o proprietate importantă care a fost identificată numai la unul
din elementele comparate ar aparţine şi celuilalt. Oricum, întrucât operaţia mentală de compa-
rare se bazează pe o simplă asemănare între obiecte sau fenomene, relaţia de conchidere dintr-
un raţionament inductiv prin analogie are un grad de probabilitate foarte redus, chiar dacă este
vorba de o probabilitate obiectivă. La acest lucru contribuie şi faptul că operaţia de compara-
re, chiar neafectată de subiectivitate, este extrem de simplă şi de intuitivă.
Pe de altă parte, când sunt realizate raţionamente inductive prin analogie, se caută cât
mai multe asemănări între elementele comparate, iar când vreuna din aceste însuşiri este iden-
tificată la unul din ele şi este importantă, se conchide prin analogie că ea îi aparţine şi celui-
lalt, fapt perfect valabil şi în ştiinţă. De exemplu, se ştie că maladia Alzheimer se caracteri-
zează prin pierderi de memorie, incapacitate de orientare spaţio-temporală, anomalii de limbaj
etc. În urma unor verificări temeinice, s-a constatat că excesul anormal de amiloidă β în creie-
rul oamenilor şi al animalelor de experienţă bolnave de Alzheimer coincide cu formarea unui
excedent de compuşi proteici în zonele neuronale responsabile de deficienţele specifice mala-
diei Alzheimer. Ca atare, specialiştii au considerat că reducerea excesului de amiloidă β ar
conduce la vindecarea bolii sau măcar la ameliorarea simptomelor maladiei Alzheimer la om.
Ca o adevărată surpriză, s-a constatat că un medicament numit „Gleenvec” şi care era folosit
la oameni în alte scopuri medicale, conduce inevitabil la animalele de experienţă bolnave de
maladia Alzheimer la scăderea cu circa 50% a excesului nociv de amiloidă β. Drept urmare, s-
a desprins prin analogie concluzia că acest medicament Gleenvec poate fi folosit şi la om pen-
tru vindecarea maladiei Alzheimer ori cel puţin pentru ameliorarea simptomelor acestei afec-
ţiuni la om (Conform revistei: „Scientific American”, numărul din septembrie 2003).
În gândirea comună se recurge deseori la argumente inductive prin analogie destul de
slabe şi iată un exemplu de astfel de raţionament inductiv făcut de componenţii unei echipe
sportive angajată într-o competiţie oarecare:

În noaptea dinaintea jocului precedent am fost la un club de noapte, iar


a doua zi am avut meci de campionat pe care l-am câştigat. Este deci clar
că dacă ne vom distra în club şi în noaptea dinaintea meciului următor, îl
vom câştiga şi pe acesta fără probleme.

Din acest exemplu de raţionament inductiv prin analogie foarte slab, datorat sigur unei per-
soane lipsită de competenţe de gândire critică şi de logica argumentării în psihologie, reiese
destul de clar că pentru o gândire normală lipsită de cultura necesară, relaţia de conchidere din
acest argument inductiv prin analogie este extrem de fragilă, ceea ce face ca adevărul conclu-
ziei lui să fie îndoielnic. Acest tip de raţionament inductiv este destul de des utilizat în cu-
noaşterea obişnuită, iar schema de inferenţă specifică raţionamentului inductiv prin analogie
ar putea fi redată în felul următor:

A (p1 … pn)
B (p1 … pn)
A (pn+1)
B (pn+1)

187
În această schemă de argumentare inductivă, literele A şi B sunt simboluri care stau aici pen-
tru obiectele, fenomenele, situaţiile etc. comparate, iar A (pi) şi B (pi), unde 1 i n, arată că
A şi B se bucură de proprietatea „pi”.
Se pare că raţionarea inductivă prin analogie este o formă de argumentare extrem de
răspândită şi ea este utilizată cu scopul de obţine relativ uşor concluzii printr-o simplă compa-
rare între cel puţin două obiecte, atitudini sau comportamente care ni se par similare. Calitatea
concluziei prin analogie este îndoielnică în toate cazurile, pentru că ea se bazează pe o asemă-
nare, care poate fi doar aparentă, dar care este atât de simplă şi de impresionantă încât este fo-
losită în cele mai diferite situaţii. De exemplu, Aristotel, care s-a ocupat la vremea sa şi de
psihologie şi a fost iniţiator al asociaţionismului psihologic, remarca inevitabilitatea raţionării
prin analogie şi afirma:

Dacă două obiecte sunt asemănătoare, gândul despre unul


din ele va declanşa automat gândul despre celălalt. Dacă ne gândim
la unul din gemeni, este dificil să nu ne gândim şi la celălalt.

5. Regulile inducţiei prin analogie

Conform acestor exigenţe, putem diferenţia înţelesul cuvintelor asemănătoare în care


s-ar părea că este vorba de un raţionament inductiv simplu, dar din păcate nu este vorba de o
inferenţă. În această ordine de idei, principalele exigenţe logice ce trebuie respectate de orice
analogie, în calitate de raţionament inductiv, indiferent de domeniul în care s-ar fi produs,
sunt următoarele:
(1). Numărul obiectelor luate în considerare pentru a construi o analogie trebuie să fie
cât mai mare pentru a detaşa din ele pe cele avute în vedere;
(2). Numărul însuşirilor asemănătoare dintre obiectele comparate trebuie să fie cât mai
mare şi trebuie ca ele să fie definitorii pentru acestea;
(3). Numărul deosebirilor dintre elementele la care se referă analogia trebuie să fie cât
se poate de mic, iar aceste proprietăţi diferite nu trebuie să fie esenţiale sau definitorii pentru
niciunul din ele;
(4). Proprietăţile similare ale obiectelor între care se face analogia sunt deosebit de re-
levante pentru fiecare obiect în discuţie şi ele nu sunt pur şi simplu întâmplătoare pentru ori-
care dintre ele;
(5). Analogia nu ia în considerare exclusiv elementele la care face referire, ci cât mai
multe obiecte şi proprietăţi ale lor diferite de acestea;
(6). În ştiinţă, în detectarea şi validarea însuşirilor asemănătoare este luată în conside-
rare opinia a cât mai mulţi cercetători diferiţi prin specialitatea lor şi sunt folosite instrumente
eficiente în fiecare domeniu. Să ne reamintim de pildă, exemplul medicamentului Gleenvec
sau faptul că la vindecarea diferitelor afecţiuni „psihice” colaborează în mod obişnuit medici
psihiatrii, psihoterapeuţi, biologi, fiziologi etc., cu cunoştinţele lor.
(7). Concluzia oricărui argument inductiv prin analogie trebuie să fie cât mai modestă
în raport cu conţinutul premiselor sau al datelor luate în considerare de autorul lui, întrucât pe
acestea se fundamentează concluzia analogiei. În această ordine de idei, modestia unei con-
cluzii obţinută prin analogie nu trebuie să exagereze şi să pună presiune excesivă pe premisele
analogiei. Altfel spus, concluzia analogiei trebuie să fie cât mai puţin pretenţioasă prin ceea ce
susţine. Concluzia unui raţionament inductiv relativ fragil nu poate fi o certitudine, ca în cazul
inferenţelor deductive corecte. În final, propunem un exemplu raţionament inductiv prin ana-

188
logie fragil oferit de un savant remarcabil pentru studiile sale despre inducţie şi argumentele
prin analogie. Este vorba de David Hume (1711-1776):

Un paricid, adică fiul care îşi ucide tatăl, este asemenea unui stejar tânăr
faţă de stejarul-părinte, din ghinda căruia s-a născut. Stejarul cel tânăr
creşte, îl acoperă şi îl sufocăm pe stejarul-părinte. Ucigându-şi astfel
părintele, stejarul tânăr nu are nicio vină. De aici rezultă că nici paricidul
nu are nici un fel de vină prin faptul că şi-a ucis tatăl.

Acest pretins argument inductiv prin analogie are mai multe defecte, ceea ce înseamnă
că el încalcă mai multe reguli de raţionare inductivă şi de fapt este vorba aici de o falsă ana-
logie. Pentru a ne convinge de acest fapt să luăm în considerare următoarele defecte:

(a). Numărul asemănărilor dintre paricid şi stejarul cel tânăr este extrem de mic, iar în-
suşirile prin care ele diferă sunt esenţiale pentru definirea separată a fiecăruia din aceste ele-
mente;
(b). Numărul deosebirilor dintre elementele comparate este foarte mare, iar acestea au
o importanţă aparte pentru caracterizarea fiecăruia;
(c). Asemănările dintre paricid şi stejarul tânăr sunt total irelevante pentru concluzia
acestui pretins argument inductiv prin analogie;
(d). Concluzia aşa-zisului raţionament inductiv prin analogie reprezintă o exagerare
autentică în raport cu informaţia redată de premisele din care se spune că ea ar deriva.
Ca urmare a defectelor enumerate, nu se poate vorbi în această situaţie de un argument
inductiv prin analogie şi nici măcar de o simplă asemănare.

6. Inducţie completă sau inducţie incompletă

În principiu, toate formele pe care le ia raţionarea inductivă au drept caracteristică fap-


tul că derivă o concluzie mai generală decât premisele din care a fost obţinută. Aceste inferen-
ţe cunosc, ca şi cele deductive, o mare diversitate. Astfel, distingem mai multe feluri de infe-
renţe inductive folosite deopotrivă în viaţa de toate zilele şi în ştiinţă, inclusiv în psihologie.
Prima formă de raţionare inductivă, ar fi deci inducţia completă, căreia i-ar fi proprie o sche-
mă de raţionare de următorul fel:

a1,…, an sunt toţi indivizii din extensiunea lui A. S-a constatat însă
că toţi aceşti indivizi au proprietatea B şi, prin urmare, se poate
conchide deci, că toţi A sunt B

Exemple pentru acest fel raţionare întâlnim în viaţa cotidiană la indivizi lipsiţi de com-petenţe
în domeniul gândirii critice în psihologie şi mai ales la cei care nu au deloc cunoştinţe de logi-
ca raţionării. Să considerăm un exemplu de astfel de argumentare şi deci, să presupunem că
a1,…, an sunt toţi domnitorii din secolul al XIV-lea din Ţara Românească şi că ei au făcut fără
excepţie parte din familia Basarabilor. Pe această bază am putea deriva concluzia:

189
Toţi domnitorii Ţării Româneşti din secolul XIV
au făcut parte din familia Basarabilor.

Examinând mai atent schema de raţionare prin aşa-numita „inducţie completă”, ajun-
gem inevitabil la ideea că ea este de fapt o formă de deducţie, numită popular „băbească”, dar
faptul esenţial este acela că relaţia de conchidere din raţionamentul de mai sus are un caracter
necesar. Prin urmare, deşi este utilă, „inducţia completă” nu este inducţie veritabilă, ci o for-
mă de deducţie accesibilă oamenilor simpli, cu condiţia însă ca premisele să epuizeze toţi in-
divizii A, din categoria celor despre care vorbeşte concluzia că ar deţine proprietatea B.
Pe de altă parte, din cele de mai sus rezultă că inducţia autentică este prin excelenţă un
argument incomplet prin enumerare şi tocmai de aceea în raţionamentele inductive reale rela-
ţia de conchidere este probabilă. În acelaşi timp, din discuţia de mai sus, reiese la fel de evi-
dent că în raţionarea umană există o relaţie de interferenţă inevitabilă între argumentarea de-
ductivă şi cea inductivă.

7. Inducţia prin simplă enumerare

Acest fel de raţionare inductivă este folosit frecvent în viaţa obişnuită, dar şi în ştiinţă.
Aşa cum s-a afirmat, concluzia inducţiei prin simplă enumerare, care este totdeauna parţială în
sensul că dacă premisele din care a fost obţinută sunt certe, ea este probabilă şi, cu alte cuvin-
te, concluzia este considerată o autentică ipoteză.
Cu acest prilej însă, trebuie să diferenţiem între raţionarea inductivă comună şi cea
ştiinţifică, altfel spus, în deplină cunoştinţă de cauză. Astfel, la nivelul cunoaşterii obişnuite,
inducţia prin simplă enumerare ia forma unei:

8.1. Inducţiei vulgare

prin care oamenii obişnuiţi nu caută să descopere neapărat anumite relaţii esenţiale şi posibile
relaţii necesare între termenii concluziei. Din această cauză, probabilitatea relaţiei de conchi-
dere a inducţiei vulgare este foarte redusă. Precizăm cu această ocazie că termenul vulgar este
folosit acum cu înţelesul pe care îl avea în limba latină vulgaris12 de la care provine şi care
este total diferit de folosirea lui în alte contexte.
De pildă, mulţi oameni obişnuiţi raţionează deseori printr-o inducţie incompletă de
acest fel, cam în felul următor:

Carosabilul este ud, pentru că a plouat

fără a lua în considerare faptul că primăria ar fi stabilit ca pentru curăţenia localităţii, carosa-
bilul să fie curăţat şi udat cu vehicule specializate.
Schema de raţionare proprie raţionamentului inductiv incomplet prin simplă enumera-
re poate fi redată astfel:

12
Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
190
a1 are proprietatea B, …, an are proprietatea B
a1, … an sunt unii din indivizii care aparţin lui A
Toţi A sunt B

Din această schemă de argumentare se observă destul de clar că premisele inducţiei prin enu-
merare se referă numai la câteva elemente individuale din A, în timp ce concluzia lui vorbeşte
despre orice individ din extensiunea lui A. Deşi este o formă de raţionament inductiv prin
simplă enumerare, în forma lui vulgară el a ajuns la anumite concluzii, care au fost preluate de
cunoaşterea ştiinţifică, desigur într-o formă modificată, aşa cum ar fi:

Zahărul se dizolvă în apă

sau aceea că:

Orice metal se dilată prin încălzire

ori concluzia conform căreia:

Oamenii sunt muritori

folosită într-un exemplu de antici şi citată în multe cărţi actuale de gândire critică în psiholo-
gie şi logica argumentării.
În principiu, ca schemă de argumentare specific umană, inducţia vulgară nu se deose-
beşte de cea specifică altei forme de inducţie prin enumerare limitată:

8.2. Inducţia ştiinţifică

Astfel spus, în viaţa cotidiană, oamenii obişnuiţi utilizează adesea inferenţa prin inducţie prin
simplă enumerare într-o manieră vulgară, iar cele două cazuri de mai jos stau mărturie pentru
această aserţiune. De pildă, în trecut, mai precis înainte de fi descoperită Australia, europenii
erau convinşi că este adevărată propoziţia redată de enunţul de mai jos, obţinută prin inducţie
incompletă prin simplă enumerare şi realizată pe baza experienţei lor cotidiene:

Toate lebedele sunt albe, întrucât n-au fost văzute lebede de altă culoare

iar nepricepuţii consideră că:

Orice incendiu poate fi stins cu apă, pentru că până acum apa a fost eficientă

191
Altfel spus, este vorba tot de inducţii prin enumerare, dar realizate ca inducţii vulgare, care nu
exclud posibilitatea de a confunda o simplă succesiune cu cauzalitatea necesară sau cu condi-
ţionarea de acest fel.
Tocmai de aceea o persoană care se angajează într-o inducţie incompletă prin simplă
enumerare trebuie să ţină seama de anumite restricţii de raţionare care decurg şi aici din exi-
genţele logice fundamentale. Iată câteva restricţii logice de raţionare inductivă de care gândi-
rea obişnuită nu ţine seama, dar care sunt luate în considerare de inducţia ştiinţifică.
(1). Proprietăţile descoperite până acum nu sunt suficient de relevante şi importante
pentru a desprinde pe baza lor o concluzie;
(2). Numărul însuşirilor detectate deja nu reprezintă un nici măcar temei necesar pen-
tru a desprinde pe baza lor o concluzie;
(3). Informaţiile redate de concluzie depăşesc prea mult probabilitatea şi nesiguranţa
informaţiilor din premise, iar concluzia este prea cutezătoare.

8. Principalele tipuri de erori în raţionarea inductivă

Studiate de mult, iar asupra lor au insistat şi logicienii medievali, restricţiile raţionării
inductive prin enumerare nu sunt deloc simple şi sunt esenţiale. Nerespectarea exigenţelor lo-
gice fundamentale generează obligatoriu erori de raţionare inductivă, iar cele mai importante
sunt subliniate de orice manual care tratează inducţia prin simplă enumerare:

(1). Confuzia simplei succesiuni cu o relaţie de cauzalitate necesară, numită de logici-


enii medievali în latineşte „post hoc, ergo propter hoc”, şi care înseamnă de fapt că dacă B ur-
mează după A, atunci A îl provoacă pe B sau este cauza lui. Se spune, de exemplu, că scăde-
rea consistenţei asfaltului (A) este cauza disconfortului termic (B) simţit de o persoană, sau că
numărul mare al cuiburilor de barză (A) dintr-o localitate rurală este cauza naşterii mai multor
copii în respectiva localitate (B).
(2). Generalizarea pripită este a doua eroare inductivă generală pentru oamenii obiş-
nuiţi şi constă în tratarea unor simple constatări, uneori accidentale, sau a „celor din auzite”
ca fiind temei satisfăcător în a considera că este adevărată concluzia desprinsă pe baza lor. În
aceste condiţii, se neglijează faptul că premisele nu sunt prin conţinutul lor un temei suficient
pentru generalizarea făcută de concluzie, iar cazurile menţionate anterior cu referire la jucăto-
rul de zaruri sau ulterior referitoare la culoarea lebedelor şi la stingerea incendiilor cu apă sunt
cazuri flagrante de generalizare pripită şi ele sunt total străine gândirii critice în psihologie,
dar şi logicii argumentării fundamentată pe gândirea critică.
Trebuie de fapt să recunoaştem că prudenţa recomandată de gândirea critică în psiho-
logie şi de logica argumentării, pe care ea se fundamentează, nu respinge folosirea inducţiei în
ştiinţă în genere, întrucât nu consideră că acest fel de raţionare inductivă este caracteristic nu-
mai ştiinţelor experimentale.

9. Restricţiile inducţiei enumerative în ştiinţă

Gândirea critică în general, nu numai aceea din psihologie, susţine că investigaţia şti-
inţifică din orice domeniu presupune strategii concrete proprii şi o serie de concepte specifice,
mai ales în cele concrete, printre care un loc de seamă îl ocupă următoarele restricţii:

192
(1) Clasa indivizilor asupra cărora se face cercetarea, este numită „populaţie-ţintă” sau
„grup-ţintă”;
(2) Indivizii supuşi investigaţiei prin instrumente cum ar fi experimentele, interviurile
ori chestionarele aplicate etc., sunt numiţi în manieră obişnuită „membri-eşantion” sau cu un
singur cuvânt, „eşantioane”;
(3) Caracteristica asupra căreia se concentrează cercetarea se numeşte de regulă „pro-
prietate-relevantă” sau „proprietate în cauză”.
La nivel general, folosirea acestor denumiri este specifică oricărui tip de cercetare şti-
inţifică concretă, nu numai celei din psihologie. Dar, pe de altă parte, inducţia ştiinţifică pre-
supune ca necesară evaluarea sistematică a repetărilor de evenimentele şi fenomenele cerceta-
te pentru a determina dacă aceste repetări sunt simple succesiuni sau relaţii de cauzalitate.
Pentru aceasta, fiecare domeniu recurge la metode şi strategii proprii de investigaţie pentru a
culege datele relatate de premise şi pentru verificarea acestora şi a celor exprimate de conclu-
zie, totdeauna în raport cu cele existente în premise.
În acest sens cercetarea inductivă în orice specialitate, apelează sistematic la metodele
de cercetare a legăturilor cauzale propuse de logica inductivă şi de gândirea critică. Cercetarea
ştiinţifică inductivă elevată, indiferent de domeniu este imparţială şi nu favorizează niciunul
din punctele de vedere subiective aflate în competiţie pentru explicarea „faptelor” investigate,
dar se ocupă în schimb de verificarea atentă a acestora.
În acelaşi timp, investigaţia inductivă ştiinţifică, indiferent de domeniu, se caracteri-
zează prin deplină obiectivitate, ceea ce înseamnă că verifică diferite observaţii şi repetă expe-
rimentelor anterioare pentru a stabili dacă pot fi obţinute aceleaşi rezultate atât pentru conclu-
zie, cât şi pentru premise. În acest sens, cercetarea inductivă ştiinţifică presupune o diferenţie-
re clară între cauzele care provoacă efectiv un fenomen şi condiţiile care favorizează sau blo-
chează apariţia lui. Pentru a distinge între cauzele unui fenomen şi condiţiile ce însoţesc apari-
ţia sau dispariţia lui, ştiinţa recurge sistematic la „inducţie prin eliminare”, înlăturând însă cu
prudenţă aşa zisele fenomene „lipsite de relevanţă” ca şi pe cele despre care investigatorul ştie
sigur că nu sunt implicate în relaţia cauzală studiată.
În cazul metodelor inductive de cercetare a legăturilor cauzale, folosirea inducţiei prin
eliminare presupune înlăturarea soluţiilor neadecvate sau dovedite ca nerelevante în raport cu
scopurile cercetării inductive care nu pot fi cauza căutată, întrucât în lipsa lor respectivele efe-
cte tot se produc. De asemenea sunt eliminate din cercetare acele fenomene care sunt presupu-
se drept cauze, dar presupusul lor efect apare şi când ele sunt prezente şi când ele sunt absen-
te. Sunt eliminate astfel drept cauze fenomenele constante sau cele ce suferă alt tip de schim-
bări decât cele înregistrate de fenomenul studiat şi sunt totodată eliminate evenimentele des-
pre care este stabilit că sunt cauzele altor fenomene decât cele studiate şi nu au nici un fel de
relevanţă pentru fenomenul studiat.
Folosirea oricărei metode de cercetare ştiinţifică presupune construirea unui plan ori a
unui proiect de cercetare bine elaborat, ceea ce înseamnă că planul adoptat satisface o serie
de restricţii, cum ar fi:

(1). Este specifică strategiilor şi metodelor folosite în respectiva cercetare;


(2). Arată explicit cum se face alegerea subiecţilor supuşi investigaţiei;
(3). Indică eşantionul cercetării: individul sau grupurile de indivizi;
(4) În situaţia grupurilor, planul specifică numărul de persoane din fiecare grup şi dacă
abordarea lor este diferită sau la fel;
(5). Planul sau proiectul arată explicit scopul cercetării, adică ce se urmăreşte prin res-
pectiva investigaţie, iar în acest scop precizează ce anume variază de la un subiect la altul şi
ce rămâne constant indiferent de subiectul cercetat;
(6). În planul respectiv sunt specificate uneltele folosite în cercetare, tipurile de mate-
riale, instrumente, aparate, teste, chestionare etc.
193
(7). Proiectul sau planul de investigare indică mijloacele folosite pentru a distinge între
cauze reale şi condiţii întâmplătoare şi stabileşte etapele de urmat pe parcursul investigaţiei şi
a succesiunii acestora;
(8) În proiectul inductiv de investigare sunt precizate modalităţile de înregistrare şi de
stocare a rezultatelor pentru fiecare etapă a cercetării şi sunt definite metodele de prelucrare şi
valorificare a rezultatelor finale.
Pe acest fond, cercetarea inductivă ştiinţifică în psihologie se fundamentează direct sau
indirect pe observaţia ştiinţifică sistematică şi pe experimente ştiinţifice de profil şi presupune
un grad ridicat de probabilitate obiectivă al relaţiei de conchidere. Pentru acesta, gândirea cri-
tică din psihologie recurge la instrumente speciale de prelucrare a datelor culese pentru consti-
tuirea premiselor şi dacă este cazul, recurge la prelucrarea statistică a datelor culese sau a ce-
lor implicate în premise. Suplimentar, gândirea critică din psihologie tratează obligatoriu con-
cluzia argumentului inductiv ca ipoteză şi odată obţinută, ea este supusă unei verificări temei-
nice laborioase.
În fond, pe această bază, o cercetare ştiinţifică în psihologie presupune o valorificare
serioasă a prescripţiilor gândirii critice în general şi ale logicii argumentării, ceea ce înseamnă
de fapt că ea recurge la cel puţin patru etape:

(i) Observă şi înregistrează toate faptele disponibile considerate ca relevante pentru


cazul cercetat;
(ii) Analizează, defineşte şi clasifică faptele înregistrate după felul în care ele sunt le-
gate de fenomenul studiat;
(iii) Derivă inductiv toate ipotezele posibile, sub forma unor concluzii generale obţinu-
te din analizele, definiţiile şi clasificările efectuate;
(iv) Testează şi verifică fiecare ipoteză obţinută inductiv, din perspectiva criteriilor de
confirmabilitate şi de acceptabilitate pentru ipoteze.
În realizarea tuturor acestor etape proprii investigaţiei inductive ştiinţifice nu sunt implicate
niciun fel de păreri subiective, niciun fel de idei preconcepute sau de prejudecăţi privitoare la
selectarea, înregistrarea şi clasificarea faptelor pe care se bazează cercetarea. Prezenţa unor
astfel de prejudecăţi şi preferinţe subiective afectează grav calitatea investigaţiei şi eficienţa
acesteia, iar rezultatele finale ale cercetării sunt o sursă sigură de perturbări şi omisiuni în
orice fel de investigaţie, nu numai în cea psihologică. Mai mult decât atât, implicarea de pre-
judecăţi sau idei preconcepute în cercetare pun în pericol calitatea ipotezelor generate pe par-
cursul cercetării, dar şi rezultatele finale ale investigaţiei de profil.

Rezumat

1. Între inferenţele inductive din viaţă şi cele din ştiinţă există o diferenţă importantă.
2. Relaţia inductivă de conchidere este totdeauna probabilă, iar concluzia inducţiei nu
este niciodată o certitudine.
2. Analogia este un raţionament inductiv simplu accesibil tuturor oamenilor normali,
dar cunoaşte variante, iar ştiinţa presupune obligatoriu regulile analogiei.
4. Inducţia completă este o formă de deducţie „băbească” şi nu este o inducţie propriu-
zisă, deşi ea este uneori folosită şi în ştiinţele empirice.
5. Inducţia prin enumerare cunoaşte în principiu două variante, din care una este vul-
gară, iar cealaltă este folosită în ştiinţă.

194
6. În gândirea comună, inducţia este deseori victima unor erori inductive.
7. Cercetarea inductivă în ştiinţă presupune cu necesitate o verificare atentă a rezultate
lor obţinute şi posibilitatea repetării lor.

Cuvinte importante

1. Inducţia obişnuită.
2. Premise inductive.
3. Concluzii inductive.
4. Inducţie şi adevăr
4. Probabilitatea relaţiei de conchidere.
5. Ipoteză.
6. Teorie.
7. Deducţie şi inducţie.
8. Analogie.
9. Modele.
10. Fabule.
11. Modestia concluziei.
12. Analogii false.
13. Vulgar.
14. Succesiune.
15. Cauzalitate.
16. Condiţionare.
17. Generalizare pripită.
18. Populaţie ţintă.
19. Membrii eşantion.
20. Eşantioane.
21. Investigaţie inductivă.
22. Metode inductive.

Test de evaluare
Exemplu: Să presupunem că cineva spune:
„Toţi cei care conduc autoturisme mari de teren au venituri
mari, deoarece asemenea autoturisme costă mult şi
consumă o cantitate mare de combustibil”

Rezolvare: Mai mult ca sigur că avem o inducţie incompletă, dar concluzia ei


poate fi falsă, printre altele, pentru următoarele motive:
- cel care şofează un autoturism mare de teren poate să fie doar şoferul posesorului şi
să nu aibă venituri foarte mari;
- conducătorul unui autoturism mare de teren poate fi fiul proprietarului;
- şoferul autoturismului de teren poate să nu aibă bani în exces şi să nu deţină carnet
de conducere auto ş.a.m.d.
195
Exerciţii şi probleme

I. Arătaţi pe ce cale au fost obţinute fi obţinute următoarele concluzii:

(a). Materialele plastice sunt materiale sintetice.


(b). Şarpele, indiferent de specie, se înmulţeşte prin ouă.
(c). Obiectele din sticlă sunt fragile.

II. Răspundeţi pe scurt la următoarele întrebări:

(1). Există vreo regulă de raţionare ce poate modifica probabilitatea concluziei prin
analogie?
(2). Există oare o interferenţă între raţionarea deductivă şi inductivă?
(3). Este posibil să raţionăm inductiv în orice situaţie?
(4). Inducţia vulgară este o formă a inducţiei incomplete?
(5). Inducţia completă este o formă de argumentare umană?

III. Arătaţi pe scurt dacă textele de mai jos redau un argument deductiv sau unul in-
ductiv şi de ce fel este acesta. Atenţie: Dacă argumentul este deductiv, specificaţi dacă el este
logic-corect (valid) sau nu, iar în situaţia că ar fi o inferenţă inductivă, arătaţi de ce fel este şi
dacă este puternică sau slabă.

(1) Întrucât amnezia coincide cu uitarea amănuntelor importante, reiese că cei care n-
au probleme de memorie, îşi reamintesc detaliile semnificative
(2) Întrucât amnezia coincide cu uitarea amănuntelor importante, reiese că cei care îşi
reamintesc detaliile semnificative n-au probleme de memorie.

IV. Arătaţi dacă următoarele texte exprimă un argument inductiv, indicaţi de ce tip
este argumentul inductiv descoperit şi specificaţi care este structura acestuia:

(1). Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni şi negrii, tracii declară că zeii lor au ochi al-
baştrii şi părul roşu. Dacă boii, caii şi leii ar avea mâini şi ar putea cu mâinile lor să zugră-
vească şi să producă picturi aşa cum fac oamenii, cu siguranţă că boii ar zugrăvi figuri de zei
asemănătoare boilor, caii ar zugrăvi zei cu figuri de cai, iar leii le-ar zugrăvi în aşa fel încât să
arate ca leii. (Xenophanes)
(2). Dacă nu există un început în timp pentru Pământ şi pentru Cer şi ele sunt veşnice,
de ce oare alţi poeţi ce i-au precedat lui Homer să nu fi cântat despre acestea, care au fost an-
terioare războiului cu Troia. (Lucretius)
(3). Preşcolarii sunt convinşi că pisicile înţeleg limba vorbită de oameni, întrucât dese-
ori ei povestesc pisicilor fel de fel de lucruri.
(4). Plăcerea este o momeală aducătoare de nenorociri, pentru că ea îi ispiteşte pe oa-
meni, ca momeala din undiţă pe peşti. (Plaut).
(5). Lipsa banilor este o dovadă clară de nechibzuinţă, pentru că orice expert financiar
îţi poate proba că este de-a dreptul iraţional să cheltuieşti în neştire, pentru că mai devreme
sau mai târziu vei ajunge la lipsă de bani.
(6). Furnicile nu-şi fac drum niciodată printr-un depozit de grâu gol. Nimeni nu-şi vi-
zitează prietenul care şi-a pierdut averea. (Ovidius).

196
(7). Lui A i-a fost prezentat un prieten al lui B despre care prietenii lui B spun că este
pasionat de pictură. Prin urmare, el a conchis că prietenul lui B este pictor.
(8). Lipsa resurselor băneşti nu permite cumpărături scumpe. Prin urmare, oamenii cu
mai puţini bani se gândesc temeinic când cumpără ceva.
(9). În arbori hrana urcă de la rădăcini, prin tulpină şi crăci până la frunze. Sunetul tre-
ce prin ziduri şi străbate înăuntru în case. Frigul aspru te pătrunde şi-l simţi cum te frige în oa-
se. De n-ar fi goluri care îngăduie aceste treceri, spune-mi şi mie cum s-ar împlini toate aces-
tea. Hrana se împrăştie în corpul fiinţei în viaţă prin golurile ce le are trupul său. (Lucretius)
(10). Întrucât A şi B sunt prieteni buni şi au cunoştinţe comune şi deoarece A are un
nou prieten, rezultă că noul prieten al lui A, va fi prieten şi cu B.
(11). În luna decembrie a nins totdeauna în România. Ca atare, vom avea zăpadă în lu-
na decembrie din anul acesta.
(12). Diversitatea cărţilor şi numărul lor mare din biblioteca lui, arată că el este un om
care citeşte mult.
(13) Celebrul medic antic Claudius Galenus (130-210 e.n.) a ajuns la concluzia că una
din pacientele sale era îndrăgostită de un dansator celebru din vremea aceea, deoarece de câte
ori era pronunţat numele dansatorului, pulsul pacientei sale creştea simţitor.
(14). Presiunea şi densitatea aerului este condiţie esenţială a propagării sunetului, în-
trucât o sonerie care funcţionează în vid, nu poate fi auzită.
(15). Culoarea verde a vegetaţiei este legată de lumina solară, întrucât orice secţiune a
frunzei arată că această culoare apare numai pe partea frunzei expusă la lumina Soarelui.
(16). Dacă steaua sub care s-a născut un om este cauza destinului său, atunci toţi oa-
menii care s-au născut sub aceiaşi stea au exact acelaşi destin. Dar sub aceiaşi stea s-au născut
însă stăpâni şi sclavi, regi şi cerşetori (Pliniu cel Bătrân, 23-79 e. n.)
(17). Hiero, care în secolul III î. Hr. era regele Siracuzei, i-a cerut lui Arhimede să ve-
rifice dacă coroana sa era confecţionată numai din aur pur, fără a face nici un fel de modificări
coroanei. Arhimede a cufundat coroana lui Hiero în apă şi pe această bază i-a confirmat rege-
lui că aceasta era făcută numai din aur. Puteţi spune dacă Arhimede a ajuns la această conclu-
zie raţionând deductiv sau inductiv?

V. Analizaţi următoarele texte şi specificaţi ideile la care se referă autorii lor:

1. Generalizările sunt esenţiale în fiecare sector al vieţii noastre întrucât nu putem


gândi fiece obiect ca şi cum ar fi unic şi nu ar face parte dintr-un grup. De exemplu, ştim că
ouăle sunt comestibile (în general), astfel încât, când ne trezim dimineaţa şi ne preparăm mi-
cul dejun nu trebuie să ne întrebăm dacă cutare ou particular este sau nu este otrăvitor. Când
soseşte în staţie autobuzul cu numărul 10, ne urcăm în el şi desigur nu ne îndoim că el va
merge pe acolo pe unde merg toate autobuzele cu numărul 10. Nu-l întrebăm pe şofer dacă nu
cumva acel autobuz merge în Canada sau în Mexic. Cu alte cuvinte, tratăm lucrurile ca tipuri.
Dacă ştim ce fel de lucru este acel obiect mic şi oval – ştim că el este un ou –, atunci ştim că
are o mulţime de trăsături şi ştim ce să facem cu el. De fapt, ştim o mulţime de generalizări
despre ouă şi le aplicăm deductiv acestor obiecte particulare. (Phil Washburn, The Vocabulary
of Critical Thinking, Oxford University Press, New York, USA, Oxford, UK, 2010)
2. Să aruncăm o privire în istoria ştiinţei – o îndelungată serie de erori şi suprasimpli-
ficări – iar inducţia a subminat încrederea noastră în faptul că natura operează în mod simplu,
aşa cum ni se pare nouă. Dimpotrivă, istoria ştiinţei este permanent povestea nesfârşită a teo-
riilor simple care deschid calea altora mai complicate şi mai sofisticate. Grecii aveau patru
elemente; în secolul al XIX-lea, Mendeleev ne propunea aproximativ şaizeci de elemente; în
jurul anului 1900, numărul acestora s-a ridicat la optzeci. Cosmosul lui Aristotel conţinea doar
sfere; Ptolemeu a adăugat epiciclurile; în zilele noastre vorbim despre orbite complexe pe care

197
le pot aproxima doar supercomputerele. Ştiinţa grecilor antici era inclusă în cărţile de pe un
sigur raft; cea din epoca lui Newton avea nevoie de o întreagă cameră plină cu cărţi; cea din
zilele noastre impune structuri de depozitare care includ, pe lângă cărţi şi reviste ştiinţifice,
fotografii, benzi magnetice, dischete şi altele asemenea. Printre informaţiile elementare aflate
în fundamentele fizicii, astăzi reorganizate, există şi una asupra căreia a meditat Newton: gra-
vitaţia universală. Cea de a doua a fost adăugată în secolul al XIX-lea de către Avogadro. Re-
stul de alte şase constante sunt în totalitate rezultate ale creativităţii fizicii secolului XX: vite-
za luminii (viteza de propagare în spaţiu şi timp a radiaţiei electromagnetice), sarcina electrică
elementară, masa de repaus a electronului, masa de repaus a protonului, constanta lui Planck,
şi cea a lui Boltzmann. Am fi de-a dreptul naivi şi am greşi dacă am gândi că progresul ştiinţei
conduce la creşterea simplicităţii. Situaţia este tocmai invers: pro-gresul ştiinţific este o ches-
tiune de sporire a complexităţii, întrucât într-o lume complexă teoriile supra-simple s-au do-
vedit invariabil de nesusţinut. (Nicholas Rescher, Epistemic Logic, University of Pittsburgh
Press, Pa, USA, 2005)
3. Cu privire la fizică, Niels Bohr – laureat al Premiului Nobel – a făcut următoarea
afirmaţie: „Este dificil să faci declaraţii ferme, în special când vorbim despre viitor”. În psiho-
logie situaţia este similară: nu există vreun temei pentru a gândi că vom fi cândva capabili să
facem predicţii cât de cât precise cu privire la comportamentul viitor al vreunei persoane sau
referitoare la actele sale ulterioare, indiferent dacă ea ar fi de sex feminin sau masculin. Ase-
menea predicţii nu pot fi un scop în sine, a cărui realizare să fie urmărită, desigur, cu excepţia
unor circumstanţe limitate. În schimb, explicarea unor fapte care s-au petrecut anterior – aşa-
numitele postdicţii – sunt deopotrivă posibile şi larg acceptate de către psihologi. Referitor la
cazuri sau evenimente trecute pot fi descrise mai multe aspecte. De pildă, în lingvistică: spe-
cialiştii în domeniu întreţin teorii formale şi explică cu ajutorul lor, să spunem, diferite schim-
bări în fonologie, dar asemenea explicaţii sunt ulterioare producerii efective a respectivelor
modificări. Medicina este o altă disciplină care, în mod fundamental, nu este predictivă, ci
dimpotrivă, medicina este esenţialmente un domeniu postdictiv, întrucât nu este posibil a spu-
ne cu exactitate când şi cum va muri o anumită persoană, dar medicii competenţi pot explica
destul de precis cum s-au petrecut lucrurile şi care a fost motivul pentru care cineva a murit.
Pentru a dispune de capacitatea de a face previziuni este nevoie să pricepem şi să ştim ceea ce
urmează să se producă şi trebuie de asemenea să deţinem un control suficient de sigur legat de
cele mai relevante variante viitoare; a vorbi despre ceea ce s-a întâmplat deja presupune desi-
gur cu necesitate o înţelegere temeinică a faptelor petrecute, dar nu implică deloc un control
asupra faptelor din viitor. Adevărata finalitate a ştiinţei este prioritar aceea de a ne oferi o bu-
nă înţelegere a ceea ce s-a petrecut şi nu este neapărat aceea de a face predicţii certe.
Precizarea a ceea ce s-a produs – postdicţia – se poate baza pe teorii formale în aceeaşi
măsură în care predicţiile se fundamentează pe astfel de teorii. Ca atare, deosebirea dintre şti-
inţe formale şi informale nu este între nivelul lor diferit de formalizare şi rigurozitate. Pentru
psihologie, rigoarea este o finalitate pe larg dorită şi la care ea poate ajunge, deşi, strict vor-
bind, predicţiile psihologice nu pot fi realizate. (Simon Dennis, Walter Kintsch, Evaluating
Theories, în Robert J. Sternberg, Henry L. Roediger III, Diane F. Halpern, Critical Thinking
in Psychology, Cambridge University Press, Cambridge, UK, New York, USA, 2007)

198
BIBLIOGRAFIE

1. Alexander Peter, An Introduction to Logic, The Criticism of Arguments, George Al-


len and Unwin Ltd., London, Great Britain, 1969
2. Antonelli Aldo, Grounded for Defeasible Logic, Cambridge University Press, New
York, USA, 2005
3. Aristotel, Respingerile Sofistice, în Organon II, Editura IRI, Bucureşti, 1998
4. Besnard Philippe, An Introduction to Default Logic, , Springer Verlag, Berlin, Hei-
delberg, Germany, 1989
5. Bieltz Petre, Logici Polivalente, în volumul: Botezatu Petre, Dima Teodor, Bieltz
Petre, Vieru Sorin, Enescu Gheorghe, Direcţii în Logica Contemporană, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1974
6. Bieltz Petre, Logica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1988
7. Bieltz Petre, Dumitru Gheorghiu, Logică Juridică, Editura Pro Transilvania, Bucu-
reşti, 1998
8. Bieltz Petre, Ţepelea Adriana, Dumitru Mircea, Clitan Gheorghe, Dobre Marius,
Ghid pentru Rezolvarea Testelor de Verificare a Raţionamentului Logic, INM, Bucureşti,
2010
9. Bieltz Petre, Bazele Gândirii Critice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012
10. Braine, M. D. S. Martin, Mental Logic, Mahwah, Erlbaum Associates, New Jersey,
USA, 1998
11. Botezatu, P., Introducere în Logică, vol. 1 şi 2, Graphix, Iaşi, 1994
12. Carroll Robert Todd, The Skeptics Dictionary, John Wiley&Sons Inc., Hoboken,
New Jersey, USA, 2003
13. Clark Michael, Paradoxes from A to Z, Routledge, London, UK, New York, USA,
2003
14. Cohen, M. R., Nagel, E., An Introduction to Logic and Scientific Method, Rout-
ledge&Kegan Paul, Ltd., London, UK, 1964,
15. Copi, M. Irving, Cohen, Carl, Introduction to Logic, 11th Edition, Prentice Hall,
Upper Saddle River, New Jersey, USA, 2002
19. Christensen David, Putting Logic in its Place, Oxford University Press, New York,
USA, 2004
16. Enescu Gheorghe, Dicţionar de Logică, Editura Tehnică, Bucureşti, 2003
17. Enescu Gheorghe, Fundamentele Logice ale Gândirii, Editura Ştiinţifică şi Enci-
clopedică, Bucureşti, 1980
18. Fisher Alec, Critical Thinking. An Introduction, Cambridge University Press, New
York, USA, Cambridge, UK, 2008
19. Fodor A. Jerry, The Language of Thought, Harvard University Press, Cambridge,
Massachusetts, USA, 1975
20. Frankish Keith, Ramsey M. William, The Cambridge Handbook of Cognitive
Science, Cambridge University Press, Cambridge, UK, 2012
21. Gula J. Robert, Nonsense, Axios Press, Mount Jackson, Virginia, USA, 2006
22. Halle Michael, Jakobson Roman, Fundamentals of Language, Mouton, The Hague,
Holland, 1956
23. Halpern Y. Joseph, Reasoning about Uncertainty, MIT Press, Cambridge, Massa-
chusetts, USA, 2003
24. Johnson-Laird N. Philip, Byrne M.J. Ruth, Deduction, Lawrence Erlbaum Publi-
shers, Hove, London, UK, Hillsdale, USA, 1991

199
25. Johnson-Laird Philip Nicholas, How We Reason, Oxford University Press, New
York, USA, 2006
26. Johnson-Laird Philip Nicholas, Mental Models and Human Reasoning, Proceeding
of the National Academy of Science, USA, 2010
27. Lewis, I. Clarence, Langford, H. Cooper, Symbolic Logic, Dover Publications
Inc., New York, USA, 1959
28. Macnamara John, Reyes E. Gonzalo, The Logical Foundations of Cognition, Ox-
ford University Press, New York, USA, Oxford, UK, 1994
29. McInerny D. Q., Being Logical, Random House Trade Paperbacks, New York,
USA, 2004
30. Moore Brook Noel, Parker Richard, Critical Thinking, McGraw Hill Companies
Inc., New York, USA, 2004
31. Oakhill Jane, Garnham A. Gabriel, Mental Models in Cognitive Science, Lawrence
Erlbaum Associates Publishers, Sussex, UK, 1996
32. Sălăvăstru Constantin, Teoria şi Practica Argumentării, Editura Polirom, Iaşi, 2003
33. Sorensen Roy, A Brief History of Paradox, , Oxford University Press, New York,
USA, 2005
34. Stein Edward, Without Good Reason, Clarendon Press, Oxford, UK, 1997
35. Stenning Keith, Seeing Reason; Image and Language in Learning to Think, Oxford
University Press, New York, USA, 2002
36. Sternberg J. Robert, Roediger III L. Henry, Halpern Diane, Critical Thinking in
Psychology, Cambridge University Press, London, UK, New York, USA, 2007
37. Tanase Viorel Logica juridica romaneasca. Antologie, Ed. Univers Stiintific,
Bucuresti, 2005
38. Tymoczko Tom, Henle Jim, Sweet Reason, Springer Verlag, New York, USA,
2000
39. Vaughn Lewis, The Power of Critical Thinking, Oxford University Press Inc.,
New York, USA, Oxford, UK, 2005
40. Vlastos Gregory, The Socratic Elenchus, Oxford Studies in Ancient Philosophy,
No.1/1985
41. Wundt Wilhelm, Logik, , (3 vol.), Enke, Stuttgart, Deutschland, 1920
42. Ziembinsky Zbigniew, Ziemba Zdislaw, Practical Logic, Warszawa-Poland, Dor-
drecht-Holland, Boston, USA, 1976

200