Sunteți pe pagina 1din 20

LICEIU DE ARTE HARICLEA DARCLEÉ

SECTIA ,,TEATRU”

ATESTAT
TIPOLOGIA DRAMATURGIEI LUI MOLIÈRE

PROF.GIGI ANTONESCU ELEV CLAUDIU GABRIEL

CLASA A XII-A D

Page | 1
2019-2020

Tipologiile dramaturgiei lui Molière

Jean Baptiste Poquelin, s-a nascut in familia taipterului Jean Poquelin, "furnizor al curtii regale",
foloseste numele de Moliere (inspirat de numele unui mic sat din sudul Frantei) abia in 1644, cand va semna un
contract ca actor. Dupa studii la colegiul Clermont, o scoala iezuita din Cartierul Latin, urmeaza o serie de
cursuri cu filozoful epicurian Gasendi ca mai apoi, in 1642, sa-si ia licenta in drept la Orleans. Insa Jean
Baptiste nu avea sa fie nici tapiter, nici avocat, ci se va impune lumii prin comedia sa de geniu. Moliere se
hotaraste sa se faca actor, o meserie considerata injositoare la acea vreme, o indelenicire a oamenilor certati cu
religia. In anul 1643, impreuna cu familia Madeleinei Bejart, iubita sa, infiinteaza compania teatrala "L'Illustre
Theatre", care era compusa din zece persoane. Desi joaca piese la moda, nu se va putea impune si va da
faliment in 1645. In urma datoriilor acumulate va petrece cateva saptamani in inchisoarea din fortareata
"Chatelet". Ajutat de tatal sau iese din inchisoare si se alatura trupei lui Du Fresne, care in 1650 ii va preda lui
Moliere conducerea teatrului, pe care o va pastra pana la moarte. Reusesc sa se mentina in timpul celor 14 ani
de peregrinari prin provincie, aceasta perioada devenind epoca de formare si dezvoltare a actorului si autorului
de comedii. In cursul calatoriilor sale l-a intalnit pe printul de Conti, guvernatorul provinciei Languedoc, care a
devenit sponsorul sau. Prietenia sa avea, insa, sa se termine cand Conti s-a alaturat inamicilor lui Moliere in
"Parti des Devots". A fost chemat sa joace in fata regelui si a curtii tragedia lui Corneille, "Nicomede". A
obtinut un succes remarcabil si a fost autorizat sa joace la teatrul "Petit-Bourbon" din apropierea Luvrului.
Moliere incepe sa urce pe scara sociala, dar drumul sau a fost plin de obstacole, care insa il vor intari in lupta sa
pentru "indreptarea viciilor omenesti". A scris pana la sfarsitul vietii, nu pentru a incasa drepturi de autor sau a
cuceri glorie de scriitor, ci cu scopul de a da comediei piese adevarate, care sa corespunda unor altor legi decat
cele date pana la aceea vreme. In anul 1660, a inceput sa joace la sala de la "Palais Royal". Aici isi va juca toate
piesele sale (in numar de treizeci si sase). In anul 1659 va cunoaste primul mare succes cu "Pretioasele
ridicole", acesta lucrare reprezentand totodata si un succes al comediei franceze, ce prezenta noua tendinta:
observatia caricaturala. A urmat farsa in versuri, "Sganarel sau incornoratul inchipuit", piesa scrisa in pur spirit
francez, care se va juca fara exces de pudra sau masti traditionale. Mai tarziu face o incercare de a-si manifesta
personalitatea si da comedia eroica "Don Gracie de Navarre". Aceste piese au reprezentat succese importante
insa Moliere era destinat sa fie parintele marii comedii. A urmat capodopera "Scoala barbatilor" (1661), care a
fost intregita de "Pisalogii". "Scoala barbatilor" reprezinta o capodopera de constructie dramatica, care in prima
parte cocheteaza cu o comedie de moravuri, trecand prin farsa si ajungand la un amalgam de surprize care
transforma comedia intr-un puternic imn de veselie. In anul1662 se va prezenta "Scoala nevestelor" prima, ca
data, din sirul marilor comedii, prin adevarul profund uman al caracterelor. Cu "Tartuffe" (1664-1669) va
incepe lupta dintre adevar si minciuna si va ridica comedia la inaltimea tragediei clasice. Prima reprezentatie a
piesei a avut loc la Versailles la 12 mai 1664, cu prilejul sarbatorilor intitulate "Placerile din insula fermecata",
starnind indignarea clerului. A fost nevoie sa treaca doi ani, pana cand Moliere sa poata juca liber aceasta piesa.
Inzestrat cu mult spirit critic, cu un deosebit dar al observatiei, cu o exemplara seriozitate in tot ceea ce facea,
era convins ca o data ce piesele sale au placut publicului, nimieni si nimic nu le mai poate respinge. Maretia lui
Moliere nu consta numai in perfectiunea operei sale, ci in faptul ca scriind comedia moderna, este constient de
menirea pe care o are acest gen literar.
Și-a dedicat întreaga viață teatrului, fiind în același timp autor, actor, regizor și conducător de companii teatrale.
Abordează forme diferite ale comediei: farsa (Zăpăcitul, Sganarelle sai încornoratul închipuit, Doctor fără voie,
Vicleniile lui Scapin), comedia muzicală, tragicomedia, epuizând gama bogată a comicului.
Opera sa cuprinde 30 de piese, de la Prețioasele ridicole până la Bolnavul închipuit, ultima sa piesă.

Page | 2
Clasicismul lui Moliere se manifestă mai ales în respectarea imitării naturii. Natura umană cu toate formele ei
de manifestare este tema principală a comediilor lui Moliere, care aduc o varietate tipologică: nobili, burghezi,
țărani, medici, pseudosavanți etc.

Avarul .În Avarul, pornind de la Aulularia lui Plaut, Molière păstrează doar ideea centrală: un zgârcit care își
ascunde comoara, obsedat de pierderea ei. Avarul, una dintre cele mai cunoscute si mai apreciate comedii ale lui
Moliere, a fost piesa care a impus o tipologie: harpagonul, dupa numele personajului principal Harpagon, un
batran stapanit de o zgarcenie fara egal si de un egoism greu de imaginat, care, cu toate astea, il face mai
degraba comic, decat odios. Indragostit de tanara Mariane, batranul Harpagon ezita sa ceara mana femeii numai
la gandul ca aceasta este lipsita de zestre. Tartuffe „Tartuffe” spune povestea lui Orgon, om de familie, instarit,
care cade in mrejele unui impostor fatarnic si cabotin, pe nume Tartuffe. Acesta, cladindu-si cu multa grija si
putere de convingere imaginea de om virtuos, de sfant si extrem de marinimos, se vara atat de tare pe sub pielea
lui Orgon, incat il determina pe acesta sa-si treaca intreaga avere pe numele lui, in detrimentul propriului fiu.
Don Juan In piesa „Don Juan”, eternul afemeiat face cucerire dupa cucerire, spre exasperarea apropiatilor sai,
furia sotilor incoronati si disperarea femeilor seduse si abandonate la scurt timp dupa ce nestatornicul si-a atins
scopurile marsave. Faptul ca il salveaza de la moarte pe unul din fratii Elvirei – una dintre fetele seduse in acest
mod – este singurul lucru care il scapa de razbunarea acestora. Totusi, Don Juan va da socoteala, in cele din
urma, in fata unei instante atotputernice: divinitatea ale carei avertismente le-a ignorat toata viata.
Cei doi copii ai lui Harpagon s-au îndrăgostit: Cleante îi mărturisește surorii sale, Eliza, marea iubire pentru
Marianne, fiica unei văduve destul de strâmtorate din apropiere. Eliza, la rândul ei este îndrăgostită de Valere,
fiu rătăcit al unei familii bogate, care chiar își caută părinții atunci când a întâlnit-o. De dragul său și-a ascuns
identitatea și s-a tocmit slujitor al tatălui ei. Pentru a capăta încrederea suspiciosului avar, îi laudă fără încetare
bunul simț și cumpătarea, aprobându-i inițiativele cele mai absurde. Deși amândurora dragostea le este
confirmată, Eliza și Cleante nu sunt tocmai fericiți, căci știu că zgârcenia tatălui său nu le va permite niciodată
să se căsătorească după pofta inimii.
Norocul pare însă să-i surâdă lui Cleante: Harpagon îl cheamă să-i ceară părerea chiar în privința Mariannei,
vrând să știe dacă fiul său o găsește potrivită pentru o soție. Firește că tânărul îi face portretul cel mai
încurajator, totuși Harpagon întrebase pentru sine, căci s-a decis să-și ia o soție tânără și cuminte. „Fără să fie
prea egoist”, fiului său îi rezervase deja o văduvă bogată, în vreme ce Elise se va căsători cu bătrânul Anselme,
care nici nu cere zestre.
Cleante trebuie să o ia înaintea tatălui său, dar nu are nici un ban. Cămătarul la care apelase printr-un mijlocitor
pentru a se împrumuta se dovedise a fi chiar Harpagon. Cel care găsește soluția este La Fleche, valetul lui
Cleante, care-i fură bătrânului caseta cu bani îngropată în grădină.
Înnebunit, Harpagon își amenință servitorii și îl cheamă pe procuror. Jupân Jacques (bucătar și vizitiu) care nu-l
poate suferi pe Valere, aruncă vina asupra lui. Luat din scurt asupra "crimei" sale, Valere crede că este vorba de
dragostea ascunsă pentru Elise și încearcă să-și ceară iertare în fața lui Harpagon, a procurorului și a lui
Anselme, sosit și el întâmplător. În felul acesta iese la iveală nu doar adevărata vină a lui Valere, dar și
identitatea sa. Lovitură de teatru: atât acesta, cât și frumoasa Marianne sunt copiii domnului Anselme, pe
numele său adevărat don Thomas d’Alburcy, a cărui familie se risipise pe vremuri într-un naufragiu din care
fiecare se socotise unic supraviețuitor.
Căsătoria celor două perechi nu mai este în pericol, căci Anselme, generos a acceptat toate condițiile lui
Harpagon: suportarea tuturor cheltuielilor, lipsa oricărei zestre pentru Elise și Cleante, iar, în plus, haine noi de
nuntă pentru părintele lor, care și-a recuperat și iubita casetă.
Pornind de la premisa ca o comedie trebuie si sa satirizeze, dar si sa indrepte defectele criticare, piesele lui
Moliere vor pleda pentru o atitudine morala umanista. Scriitorul isi va alege din inepuizabila natura umana
viciile eterne: avaritia, infumurarea, gelozia, ignoranta, ipohondria si ipocrizia. De la farsa si pictura de
moravuri dinPretioasele ridicole la comedia fina din Tartuffe siMizantropul, Moliere isi fundamenteaza si o
doctrina literara, al carei principiu de baza este acela de a satisface gustul publicului, principiu pe care
clasicismul francez il preia din Arta poetica a lui Horatius. In baza acestei convingeri, universul comediilor lui

Page | 3
Moliere se articuleaza pe o tematica diversa si pe o tipologie larga, de la nobili sau burghezi la tarani, de la
medici la pseudosavanti, de la risipitori la avari.
Personajele.
Harpagon - tatăl lui Cleant și al Elizei, îndrăgostit de Mariana;
Cleant - fiul lui Harpagon, iubitul Marianei;
Eliza - fiica lui Harpagon, îndrăgostită de Valeriu;
Valeriu - fiul lui Anselm, îndrăgostit de Eliza;
Mariama - îndrăgostită de Cleant și iubita lui Harpagon;
Anselm - tatăl lui Valeriu și al Marianei;
Frosina - mijlocitoare;
Maestrul Simon - zaraf;
Jupân Jacques - bucătar și vizitiu al lui Harpagon;
La Flèche - servitorul lui Cleant;
Țața Claudia - slujitoare la Harpagon;
Brindavoine și La Merluche - lachei la Harpagon;
Procurorul și grefierul.
Acțiunea se petrece la Paris.

Pornind de la premisa ca o comedie trebuie si sa satirizeze, dar si sa îndrepte defectele criticare, piesele lui
Moliere vor pleda pentru o atitudine morala umanista. Scriitorul îsi va alege din inepuizabila natura umana
viciile eterne: avaritia, înfumurarea, gelozia, ignoranta, ipohondria si ipocrizia. De la farsa si pictura de
moravuri din Pretioasele ridicole la comedia fina din Tartuffe si Mizantropul, Moliere îsi fundamenteaza si o
doctrina literara, al carei principiu de baza este acela de a satisface gustul publicului, principiu pe care
clasicismul francez îl preia din Arta poetica a lui Horatius. În baza acestei convingeri, universul comediilor lui
Moliere se articuleaza pe o tematica diversa si pe o tipologie larga, de la nobili sau burghezi la tarani, de la
medici la pseudosavanti, de la risipitori la avari.
În legatura cu aceasta ultima opozitie, Eugen Lovinescu se întreba retoric de ce "în literatura, ca si în viata,
avarul este privit cu maxima exigenta, desi chinuindu-si familia, avarul n-o ruineaza, ci, dimpotriva, pe cai
aspre si dureroase, îi prepara un viitor mai bun", în vreme ce risipitorul se bucura de o mare toleranta si uneori
de simpatia celor din jur. Criticul conchide însa ca risipa este asociata cu generozitatea si altruismul, pe când
avaritia poate însemna o forma de egoism. Poate ca acesta este si motivul pentru care tipologia avarului a
interesat literatura tuturor epocilor, de la antichitatea latina pâna la epoca moderna.
Avarul lui Moliere îsi are radacinile în comedia antica a autorului latin Plautus, Ulcica, în care eroul, desi
descopera o comoara care îl face bogat, continua sa traiasca în lipsuri, cu teama dezumanizanta ca ar putea fi
pradat. Euclio, ca expresie a unui viciu general uman, se regaseste în Harpagon, personajul lui Moliere, care,
prin renumele autorului sau, a devenit punctul de referinta al acestei tipologii revendicate de clasicism.
Subiectul, ca al oricarei comedii, este simplu, centrat pe o singura, dar dominanta trasatura de caracter a
eroului, si se amplifica treptat prin acumularea confuziilor care genereaza comicul. Pe parcursul celor cinci acte,
actiunea graviteaza în jurul lui Harpagon, despre care nu stim decât ca are aproximativ saizeci de ani, ca este
tatal a doi copii, C1eante si Elise, si ca este îndragostit de tânara Mariane. Ca orice personaj clasic, eroul lui
Moliere nu este determinat în atitudinile lui de societatea contemporana, caci existenta sa este atemporala si
aspatiala, guvernata doar de un viciu al tuturor timpurilor. În vreme ce batrânul Harpagon, îndragostit de
Mariane, ezita sa o ceara în casatorie la gândul ca este lipsita de zestre, cei doi copii ai sai traiesc si ei misterul
si dramele iubirii. Elise împartaseste dragostea cu Vaiere, care, pentru a o putea cere în casatorie, devine
servitorul lui Harpagon, iar Cleante este îndragostit chiar de Mariane, care, la rândul ei, îl iubeste pe tânar.
Pe de alta parte, preocuparile batrânului avar se îndreapta si spre chivernisirea copiilor sai, fara ca aceasta sa-i
afecteze în vreun fel averea. De aceea, el doreste sa-1 însoare pe Cleante cu o vaduva bogata, iar pentru Elise
gaseste o partida potrivita în persoana lui Anselme, batrân, dar bogat, scopuri pentru care apeleaza la
mijlocitoarea Frosine. Actul I se încheie în plina confuzie, Cleante încurajând laudele pe care tatal sau i le face

Page | 4
Marianei, pentru a afla cu stupoare ca acesta intentioneaza sa se însoare cu iubita lui, iar Valere, sustinând cu
prefacatorie parerile lui Harpagon, obtine de la acesta libertatea de a o supraveghea pe Elise.
Actul al II-lea adânceste conflictul si complica situatiile comice. Cleante doreste sa obtina, prin intermediul
servitorului sau, La Fleche, un împrumut, fara a sti ca în spatele camatarului nu este altcineva decât tatal sau.
Pusi fata în fata în aceasta împrejurare ridicola, cei doi se învinuiesc unul pe celalalt pentru camatarie, respectiv
pentru risipa. O data cu sosirea petitoarei, Harpagon îsi socoteste chiar câstigul de pe urma iubirii pentru tânara
Mariane, devenind însa din pacalitor pacalit, caci Frosine, cunoscatoare a firii omenesti, socoteste zestrea tinerei
în economiile pe care i le-ar face sotului ei renuntând la mâncare, la vesminte si bijuterii si îl maguleste pe
batrân facându-i complimente care stârnesc hazul spectatorilor:
"Poftim; trup bine legat, mladios, cum se cuvine si care nu dovedeste nici un betesug. [...] Va sta bine - pe urma,
tusea dumneavoastra e plina de gingasie! ".
Actiunea cuprinde, în cel de-al treilea act, scenele legate de întâlnirea dintre toate personajele implicate în
conflict. Pregatirea vizitei celor trei pretendenti stârneste hohote de râs: servitorii sunt instruiti sa toarne vinul
cu socoteala, sa recupereze rapid toate resturile, sa gateasca pentru opt oaspeti, desi vor fi zece, si sa stea cu
spatele la perete pentru a nu se observa gaurile din hainele lor mult prea vechi. Dupa ce, spulberând elanul
jupânului Jacques, Harpagon decide sa se gateasca doar fasole cu o ciozvârta de berbec gras, avarul este
caracterizat de vechiul sau servitor, care se face, cu acest prilej, ecoul celor din jur:
"Unii spun ca tipariti pe socoteala dumneavoastra calendare în care zilele de post sunt trecute în numar îndoit si
ca va siliti oamenii sa le tina, ca sa va bagati în buzunar ce v-ar costa mâncarea de dulce. [...] Altul povestejte câ
ati dat în judecatâ pisica vecinului, fiindca v-a mâncat ce-a mai ramas dintr-o friptura de berbec. [...] Sunteti
râsul si batjocura tuturor ; nu va spun decât zgârcitul care-si manânca de sub unghie, scârbosul, câmatarul".
În scena dialogului cu Mariane, Cléante îi face acesteia declaratii de iubire în numele tatalui sau si îi
daruieste un inel eu diamant, spre nefericirea batrânului. Apoi, în actul urmator, disputa dintre tata si fiu atinge
punctul culminant în clipa când La Flèche descopera comoara lui Harpagon, ascunsa în grâdina, si i-o da
stapânului sau, care dispare eu ea.
Actul final îl surprinde pe Harpagon în cea mai adânca disperare, încercând sa-si recupereze caseta eu cei
zece mii de galbeni. Banuit de furt este Valère, iar dialogul savuros dintre el si avar îsi extrage comicul din
situatia confuza, care nu se lamureste decât în final. În vreme ce tânarul îi vorbeste despre iubirea sa pentru
Élise, Harpagon crede ca subiectul este nepretiita sa caseta. Râsturnarea tipicâ de situatie se produce în final,
când Anselme descopera ca Valère si Mariane sunt chiar copiii sai, pe care nu-i mai vâzuse de la un naufragiu
petrecut eu ani în urma si pe care îi cautase zadarnic. În schimbul casetei sale cu bani, avarul accepta sa
renunte la Mariane si sa consimta la câsatoria acesteia eu Cléante si la nunta Élisei eu Valère, cu conditia ca
toate cheltuielile sa fie suportate de Anselme.
Deznodamântul, în conformitate cu normele speciei, este unul fericit, desi povestea în sine este tragica.
Personajele îsi gâsesc fericirea pe care o definesc în functie de idealuri specifice. Cléante si Élise se vor câsâtori
eu cei pe care îi iubesc, iar Harpagon îsi regâseste caseta pierduta si îsi traieste astfel fericirea ridicola într-o
existenta meschina, întorcându-se la vechea sa patima, camataria.
Frumusetea comediei lui Molière rezida nu doar în structurarea subiectului, într-o desfàsurare gradata spre
culminarea finala, ci si în realizarea tipologiei comice a avarului. Arta portretului este stapânita cu maiestrie de
autor, care schiteazâ astfel trasaturile eroului, încât spectatorul recunoaste tipul înca de la aparitia sa în scena, în
dialogul cu La Flèche. Ulterior, contururile profilului sau se îngroasa pîna la caricatura, atât din perspectiva
directa a celorlalte personaje asupra lui, cât si prin faptele, atitudinile si cuvintele acestuia. Zgârcenia, singura
trasatura evidenta a personajului, este de notorietate publica, asa cum se obsera din portretul pe care i-1 face
jupânul Jacques. Este trasatura pe care i-o recunosc cei apropiati - copiii sai, servitorii, petitoarea -, ale caror
atitudini se modeleaza în functie de aceasta realitate. Cléante întelege ca restituirea banilor reprezinta calea de a
o obtine pe Mariane, Valère pricepe ca singura sansa de a se casatori eu Elise este sa renunte la zestre, iar Élise
îl sfatuieste pe iubitul ei sa cîstige încrederea lui Harpagon, mîgulindu-1 si încurajându-i zgârcenia.
Spre deosebire de avarii pe care îi va zugrâvi realismul, personajul lui Molière nu aluneca însa pe panta
dezumanizarii totale, pastreaza o aparenta de confort, chiar daca de o simplitate ridicola, nu îsi trateaza copiii cu

Page | 5
brutalitate, iar atitudinea sa este receptata cu umor, fara monstruozitatile care îl însotesc pe Grandet sau, în
literatura noastra, pe Hagi Tudose.
Comicul lui Molière este generat de complexitatea situatiilor pe care el le imagineaza si pentru a caror
realizare ignora de multe ori chiar regulile dramaturgiei clasice, atât de pretuite în epoca. El aduce în scena un
numar mai mare de personaje, îmbinând astfel principiile clasicismului antic, mai rigid, cu libertatile farsei
italiene si franceze. Pentru Molière, conditia folosirii unor teorii dramatice este aceea ca ele sa produca râsul.
Comicul de caractere se sustine prin forta de sugestie a personajului pe care dramaturgul îl aduce în scena
pentru a întruchipa un defect criticabil. El se împleteste însa în exprimarea aceluiasi sens cu un comic al
numelor, pe care autorul le alege tocmai ca prin sugestia lor sonora sa anticipe caracterul prezentat si sa devina
niste etichete de identificare a eroilor. Unele nume sunt conventionale, pentru ca purtatorii lor nu au decât rolul
de a stabili contrastul necesar eu personajul central : Cléante, Valère, Élise, Anselme, Mariane. Altele sunt
predestinate servitorilor : La Flèche, jupân Jacques, în fine, Harpagon are rezonanta avaritei, a zgârceniei peste
masura, astfel încât, de-a lungul timpului, gratie si renumelui piesei, el a devenit sinonimul acestor pacate
omenesti. Personajul se defineste si prin limbaj, canalizat în sensul îngrosârii defectelor, caci replica ,,fara
zestre" devine un tic, si prin vestimentatia cenusie, rezistenta, cu urme evidente de uzare, semn al zgârceniei
îndreptate împotriva propriei fiinte.
Comicul este unul de atmosfera si confera unitate piesei lui Molière. Chiar în momentele cele mai grave, în
care s-ar putea produce tensiune, atmosfera este degajata printr-o scena hilara, ca aceea a disputei dintre
Harpagon si Cléante, care nu se soldeaza cu o ruptura dintre tata si fiu, ci cu un duel verbal savuros si plin de
umor. Contrastul dintre aparenta si esenta, sursa clasica a comediei, îi serveste si lui Molière în realizarea
scenei dialogului dintre avar si Frosine, care, flatîndu-l, scoate în evidenta tocmai caracteristicile contrare ale
batrânului.
Desi prin dezumanizarea moderata a eroilor sai si prin zugravirea moravurilor vietii de familie sau sociale,
piesele lui Moliere se apropie de latura tragicului, comicul ramâne modul de expresie natural al autorului clasic
care, prin realismul observatiei si prin depasirea rigorilor epocii, este un spirit modern si întotdeauna actual.
Satira sa, dincolo de acidul fara de care nu se poate face comedie, propune un umanism impresionant si
dezvaluie iubirea de oameni a autorului care marturisea în prefata comediei Tartuffe : ,,Nimic nu-i face mai bine
pe cei mai multi dintre oameni sa se pocaiasca decât oglinda betesugurilor lor. E o lovitura mare data viciilor
când le expui râsului obstei întregi. Usor îndura omul mustrarile, dar nu rabda nicidecum batjocura. Accepta sa
fie rau, dar nu vrea sa fie ridicol". AVARUL
Comentariu literar

Pornind de la premisa că o comedie trebuie şi să satirizeze, dar şi să îndrepte defectele criticare, piesele lui
Moliere vor pleda pentru o atitudine morală umanistă. Scriitorul îşi va alege din inepuizabilă natură umană
viciile eterne: avariţia, înfumurarea, gelozia, ignoranţa, ipohondria şi ipocrizia. De la farsa şi pictura de
moravuri din Preţioasele ridicole la comedia fină din Tartuffe şi Mizantropul, Moliere îşi fundamentează şi o
doctrină literară, al cărei principiu de bază este acela de a satisface gustul publicului, principiu pe care
clasicismul francez îl preia din Arta poetică a lui Horatius. În baza acestei convingeri, universul comediilor lui
Moliere se articulează pe o tematică diversă şi pe o tipologie largă, de la nobili sau burghezi la ţărani, de la
medici la pseudosavanţi, de la risipitori la avari.
În legătură cu această ultimă opoziţie, Eugen Lovinescu se întreba retoric de ce „în literatură, ca şi în viaţă,
avarul este privit cu maximă exigenţă, deşi chinuindu-şi familia, avarul n-o ruinează, ci, dimpotrivă, pe căi
aspre şi dureroase, îi prepară un viitor mai bun", în vreme ce risipitorul se bucură de o mare toleranţă şi uneori
de simpatia celor din jur. Criticul conchide însă că risipa este asociată cu generozitatea şi altruismul, pe când
avariţia poate însemna o formă de egoism. Poate că acesta este şi motivul pentru care tipologia avarului a
interesat literatura tuturor epocilor, de la antichitatea latină până la epoca modernă.
Avarul lui Moliere îşi are rădăcinile în comedia antică a autorului latin Plautus, Ulcica, în care eroul, deşi
descoperă o comoară care îl face bogat, continuă să trăiască în lipsuri, cu teama dezumanizantă că ar putea fi
prădat. Euclio, ca expresie a unui viciu general uman, se regăseşte în Harpagon, personajul lui Moliere, care,
prin renumele autorului său, a devenit punctul de referinţă al acestei tipologii revendicate de clasicism.
Page | 6
Subiectul, ca al oricărei comedii, este simplu, centrat pe o singură, dar dominantă trăsătură de caracter a
eroului, şi se amplifică treptat prin acumularea confuziilor care generează comicul. Pe parcursul celor cinci acte,
acţiunea gravitează în jurul lui Harpagon, despre care nu ştim decât că are aproximativ şaizeci de ani, că este
tatăl a doi copii, C1eante şi Elise, şi că este îndrăgostit de tânăra Mariane. Ca orice personaj clasic, eroul lui
Moliere nu este determinat în atitudinile lui de societatea contemporană, căci existenţa sa este atemporală şi
aspaţială, guvernată doar de un viciu al tuturor timpurilor. În vreme ce bătrânul Harpagon, îndrăgostit de
Mariane, ezită să o ceară în căsătorie la gândul că este lipsită de zestre, cei doi copii ai săi trăiesc şi ei misterul
şi dramele iubirii. Elise împărtăşeşte dragostea cu Vaiere, care, pentru a o putea cere în căsătorie, devine
servitorul lui Harpagon, iar Cleante este îndrăgostit chiar de Mariane, care, la rândul ei, îl iubeşte pe tânăr.
Pe de altă parte, preocupările bătrânului avar se îndreaptă şi spre chivernisirea copiilor săi, fără ca aceasta să-i
afecteze în vreun fel averea. De aceea, el doreşte să-1 însoare pe Cleante cu o văduvă bogată, iar pentru Elise
găseşte o partidă potrivită în persoana lui Anselme, bătrân, dar bogat, scopuri pentru care apelează la
mijlocitoarea Frosine. Actul I se încheie în plină confuzie, Cleante încurajând laudele pe care tatăl său i le face
Marianei, pentru a afla cu stupoare că acesta intenţionează să se însoare cu iubita lui, iar Valere, susţinând cu
prefăcătorie părerile lui Harpagon, obţine de la acesta libertatea de a o supraveghea pe Elise.
Actul al II-lea adânceşte conflictul şi complică situaţiile comice. Cleante doreşte să obţină, prin intermediul
servitorului său, La Fleche, un împrumut, fără a şti că în spatele cămătarului nu este altcineva decât tatăl său.
Puşi faţă în faţă în această împrejurare ridicolă, cei doi se învinuiesc unul pe celălalt pentru cămătărie, respectiv
pentru risipă. O dată cu sosirea peţitoarei, Harpagon îşi socoteşte chiar câştigul de pe urma iubirii pentru tânăra
Mariane, devenind însă din păcălitor păcălit, căci Frosine, cunoscătoare a firii omeneşti, socoteşte zestrea tinerei
în economiile pe care i le-ar face soţului ei renunţând la mâncare, la veşminte şi bijuterii şi îl măguleşte pe
bătrân făcându-i complimente care stârnesc hazul spectatorilor:

„Poftim; trup bine legat, mlădios, cum se cuvine şi care nu dovedeşte nici un beteşug. [...] Vă stă bine - pe urmă,
tusea dumneavoastră e plină de gingăşie! ".

Acţiunea cuprinde, în cel de-al treilea act, scenele legate de întâlnirea dintre toate personajele implicate în
conflict. Pregătirea vizitei celor trei pretendenţi stârneşte hohote de râs: servitorii sunt instruiţi să toarne vinul
cu socoteală, să recupereze rapid toate resturile, să gătească pentru opt oaspeţi, deşi vor fi zece, şi să stea cu
spatele la perete pentru a nu se observa găurile din hainele lor mult prea vechi. După ce, spulberând elanul
jupânului Jacques, Harpagon decide să se gătească doar fasole cu o ciozvârtă de berbec gras, avarul este
caracterizat de vechiul său servitor, care se face, cu acest prilej, ecoul celor din jur:

„Unii spun că tipăriţi pe socoteala dumneavoastră calendare în care zilele de post sunt trecute în număr îndoit şi
că vă siliţi oamenii să le tină, ca să vă băgaţi în buzunar ce v-ar costa mâncarea de dulce. [...] Altul povestejte câ
aţi dat în judecatâ pisica vecinului, fiindcă v-a mâncat ce-a mai ramas dintr-o friptură de berbec. [...] Sunteţi
râsul şi batjocura tuturor ; nu va spun decât zgârcitul care-şi manâncă de sub unghie, scârbosul, câmătarul".

În scena dialogului cu Mariane, Cléante îi face acesteia declaraţii de iubire în numele tatălui său şi îi
dăruieşte un inel eu diamant, spre nefericirea bătrânului. Apoi, în actul următor, disputa dintre tată şi fiu atinge
punctul culminant în clipa când La Flèche descoperă comoara lui Harpagon, ascunsă în grâdină, şi i-o dă
stăpânului său, care dispare eu ea.
Actul final îl surprinde pe Harpagon în cea mai adâncă disperare, încercând să-şi recupereze caseta eu cei
zece mii de galbeni. Bănuit de furt este Valère, iar dialogul savuros dintre el şi avar îşi extrage comicul din
situaţia confuză, care nu se lămureşte decât în final. În vreme ce tânărul îi vorbeşte despre iubirea sa pentru
Élise, Harpagon crede că subiectul este nepreţiită sa casetă. Râsturnarea tipicâ de situatie se produce în final,
când Anselme descoperă că Valère şi Mariane sunt chiar copiii săi, pe care nu-i mai vâzuse de la un naufragiu
petrecut eu ani în urmă şi pe care îi căutase zadarnic. În schimbul casetei sale cu bani, avarul accepta sa renunţe
la Mariane şi să consimtă la câsătoria acesteia eu Cléante şi la nunta Élisei eu Valère, cu condiţia că toate
cheltuielile sa fie suportate de Anselme.
Page | 7
Deznodământul, în conformitate cu normele speciei, este unul fericit, deşi povestea în sine este tragică.
Personajele îşi gâsesc fericirea pe care o definesc în funcţie de idealuri specifice. Cléante şi Élise se vor câsâtori
eu cei pe care îi iubesc, iar Harpagon îşi regâseşte caseta pierdută şi îsi trăieşte astfel fericirea ridicolă într-o
existenţă meschină, întorcându-se la vechea sa patimă, cămătăria.
Frumuseţea comediei lui Molière rezidă nu doar în structurarea subiectului, într-o desfàşurare gradată spre
culminarea finală, ci şi în realizarea tipologiei comice a avarului. Arta portretului este stăpânită cu măiestrie de
autor, care schiţeazâ astfel trăsăturile eroului, încât spectatorul recunoaşte tipul încă de la apariţia sa în scenă, în
dialogul cu La Flèche. Ulterior, contururile profilului său se îngroaşă pînă la caricatură, atât din perspectiva
directă a celorlalte personaje asupra lui, cât şi prin faptele, atitudinile şi cuvintele acestuia. Zgârcenia, singura
trăsătură evidentă a personajului, este de notorietate publică, aşa cum se obseră din portretul pe care i-1 face
jupânul Jacques. Este trăsătură pe care i-o recunosc cei apropiaţi - copiii săi, servitorii, peţitoarea -, ale căror
atitudini se modelează în funcţie de această realitate. Cléante întelege că restituirea banilor reprezintă calea de a
o obţine pe Mariane, Valère pricepe că singura şansă de a se căsători eu Elise este sa renunţe la zestre, iar Élise
îl sfătuieşte pe iubitul ei sa cîştige încrederea lui Harpagon, mîgulindu-1 şi încurajându-i zgârcenia.
Spre deosebire de avarii pe care îi va zugrâvi realismul, personajul lui Molière nu alunecă însă pe panta
dezumanizării totale, păstrează o aparenţă de confort, chiar dacă de o simplitate ridicolă, nu îşi tratează copiii cu
brutalitate, iar atitudinea sa este receptată cu umor, fară monstruozităţile care îl însoţesc pe Grandet sau, în
literatura noastră, pe Hagi Tudose.
Comicul lui Molière este generat de complexitatea situaţiilor pe care el le imaginează şi pentru a căror
realizare ignoră de multe ori chiar regulile dramaturgiei clasice, atât de preţuite în epocă. El aduce în scenă un
număr mai mare de personaje, îmbinând astfel principiile clasicismului antic, mai rigid, cu libertăţile farsei
italiene şi franceze. Pentru Molière, condiţia folosirii unor teorii dramatice este aceea ca ele să producă râsul.
Comicul de caractere se susţine prin forta de sugestie a personajului pe care dramaturgul îl aduce în scenă
pentru a întruchipa un defect criticabil. El se împleteşte însă în exprimarea aceluiaşi sens cu un comic al
numelor, pe care autorul le alege tocmai ca prin sugestia lor sonoră sa anticipe caracterul prezentat şi sa devină
nişte etichete de identificare a eroilor. Unele nume sunt convenţionale, pentru că purtătorii lor nu au decât rolul
de a stabili contrastul necesar eu personajul central : Cléante, Valère, Élise, Anselme, Mariane. Altele sunt
predestinate servitorilor : La Flèche, jupân Jacques, în fine, Harpagon are rezonanţa avariţei, a zgârceniei peste
măsură, astfel încât, de-a lungul timpului, graţie şi renumelui piesei, el a devenit sinonimul acestor păcate
omeneşti. Personajul se defineşte şi prin limbaj, canalizat în sensul îngroşârii defectelor, căci replica ,,fără
zestre" devine un tic, şi prin vestimentaţia cenuşie, rezistentă, cu urme evidente de uzare, semn al zgârceniei
îndreptate împotriva propriei fiinţe.
Comicul este unul de atmosferă şi conferă unitate piesei lui Molière. Chiar în momentele cele mai grave, în
care s-ar putea produce tensiune, atmosfera este degajată printr-o scenă hilară, ca aceea a disputei dintre
Harpagon şi Cléante, care nu se soldează cu o ruptură dintre tată şi fiu, ci cu un duel verbal savuros şi plin de
umor. Contrastul dintre aparenţă şi esentă, sursă clasică a comediei, îi serveşte şi lui Molière în realizarea
scenei dialogului dintre avar şi Frosine, care, flatîndu-l, scoate în evidenţă tocmai caracteristicile contrare ale
bătrânului.
Deşi prin dezumanizarea moderată a eroilor săi şi prin zugrăvirea moravurilor vieţii de familie sau sociale,
piesele lui Moliere se apropie de latura tragicului, comicul rămâne modul de expresie natural al autorului clasic
care, prin realismul observaţiei şi prin depăşirea rigorilor epocii, este un spirit modern şi întotdeauna actual.
Satira sa, dincolo de acidul fară de care nu se poate face comedie, propune un umanism impresionant şi
dezvăluie iubirea de oameni a autorului care mărturisea în prefata comediei Tartuffe : ,,Nimic nu-i face mai bine
pe cei mai mulţi dintre oameni sa se pocăiască decât oglinda beteşugurilor lor. E o lovitură mare data viciilor
când le expui râsului obştei întregi. Uşor îndură omul mustrările, dar nu rabdă nicidecum batjocura. Accepta sa
fie rău, dar nu vrea sa fie ridicol".
Tartuffe este o comedie în versuri în cinci acte scrisa de Molière și reprezentată pentru prima dată 12 mai 1664
la palatul Versailles. In aceasta operă, Moliere prezintă omul clasic oscilând între datoria de tată, soț, persoană
publică și pasiunea, sau chiar nebunia, obsesia, făcută pentru un necunoscut în care a avut încredere deplină.
Orgon a refuzat să își creadă familia și a preferat să dea ascultare unui străin; a fost nechibzuit, imprudent, dar el
Page | 8
a ales să își urmeze instinctul decât să se increadă în valorile acelei epoci care puneau totuși familia pe primul
plan. Cu toate că Orgon l-a crezut pe Tartuffe -un reprezentant al Divinitatii– o alta mare valoare a vremii – el
și-a renegat propriul fiu, fără ca măcar să îl asculte; el a procedat așa cum îl îndemnase cel care pentru el
reprezenta religia și îl ghida în tot.
Se spune deci că personajul lui Moliere a ales initial pasiunea – având încredere totala întrun străin – iar apoi
datoria, ascultând ce a spus reprezentatul bisericii.
Tarrtuffe este o satira violenta, indreptata impotriva ipocritilor si a ipocriziei (in special, a celei clericale,
bigote). Subiectul acestei comedii care ataca religia intr-o societate profund crestina a declansat la acea vreme
un mare scandal, incheiat cu interzicerea piesei. .
Actiunea piesei se desfasoara astfel: Tartuffe este primit si adapostit de burghezul instarit Orgon, caruia ii
cucereste afectiunea si increderea printr-o conduita fatarnic pioasa. .
Prin actiunile sale de "sfant", el il determina pe credulul sau protector sa rupa logodna fetei lui. Mariane, cu
tanarul Vaiere, pentru a se casatori cu Tartuffe. .
Dorine, servitoarea, se decide sa actioneze, astfel incat sa impiedice casatoria, folosindu-se de faptul ca Tartuffe
parea a nutri o "oarecare slabiciune" fata de Elmire, sotia lui Orgon.
Dorine organizeaza o intrevedere "en tete-a-tete" intre Elmire si Tartuffe, in decursul careia ipocritul ii face
acesteia o declaratie de dragoste.
Desi fiul lui Orgon, Damis, trasese cu urechea la discutia celor doi si ii dezvaluie tata sau adevarul, acesta
refuza cu indarjire sa dea crezare fiului sau, pe care il va goni din casa.
Orgon ia decizia de a trece pe numele "calomniatului" Tarluffe toata averea sa. La insistentele celor din jur,
Orgon, ascuns sub masa, il surprinde pe Tarluffe in vreme ce incerca, pentru a doua oara, sa-i seduca sotia.
Ipocritul, dandu-si arama pe fata, declara ca, potrivit legii, el este noul stapan si isi izgoneste protectorul din
propria casa.
Regele, care recunoaste in Tartuffe un escroc notoriu, il pedepseste pe vinovat. intreaga avere ii este restituita
proprietarului. Comedia se incheie cu celebrarea casatoriei dintre Vaiere si Mariane.
Pornind de la premisa ca o comedie trebuie si sa satirizeze, dar si sa indrepte defectele criticare, piesele lui
Moliere vor pleda pentru o atitudine morala umanista. Scriitorul isi va alege din inepuizabila natura umana
viciile eterne: avaritia, infumurarea, gelozia, ignoranta, ipohondria si ipocrizia. De la farsa si pictura de
moravuri din Pretioasele ridicole la comedia fina din Tartuffe si Mizantropul, Moliere isi fundamenteaza si o
doctrina literara, al carei principiu de baza este acela de a satisface gustul publicului, principiu pe care
clasicismul francez il preia din Arta poetica a lui Horatius. In baza acestei convingeri, universul comediilor lui
Moliere se articuleaza pe o tematica diversa si pe o tipologie larga, de la nobili sau burghezi la tarani, de la
medici la pseudosavanti, de la risipitori la avari. x6y19yz
In legatura cu aceasta ultima opozitie, Eugen Lovinescu se intreba retoric de ce „in literatura, ca si in viata,
avarul este privit cu maxima exigenta, desi chinuindu-si familia, avarul n-o ruineaza, ci, dimpotriva, pe cai
aspre si dureroase, ii prepara un viitor mai bun", in vreme ce risipitorul se bucura de o mare toleranta si uneori
de simpatia celor din jur. Criticul conchide insa ca risipa este asociata cu generozitatea si altruismul, pe cand
avaritia poate insemna o forma de egoism. Poate ca acesta este si motivul pentru care tipologia avarului a
interesat literatura tuturor epocilor, de la antichitatea latina pana la epoca moderna.
Avarul lui Moliere isi are radacinile in comedia antica a autorului latin Plautus, Ulcica, in care eroul, desi
descopera o comoara care il face bogat, continua sa traiasca in lipsuri, cu teama dezumanizanta ca ar putea fi
pradat. Euclio, ca expresie a unui viciu general uman, se regaseste in Harpagon, personajul lui Moliere, care,
prin renumele autorului sau, a devenit punctul de referinta al acestei tipologii revendicate de clasicism.
Subiectul, ca al oricarei comedii, este simplu, centrat pe o singura, dar dominanta trasatura de caracter a eroului,
si se amplifica treptat prin acumularea confuziilor care genereaza comicul. Pe parcursul celor cinci acte,
actiunea graviteaza in jurul lui Harpagon, despre care nu stim decat ca are aproximativ saizeci de ani, ca este
tatal a doi copii, C1eante si Elise, si ca este indragostit de tanara Mariane. Ca orice personaj clasic, eroul lui
Moliere nu este determinat in atitudinile lui de societatea contemporana, caci existenta sa este atemporala si
aspatiala, guvernata doar de un viciu al tuturor timpurilor. In vreme ce batranul Harpagon, indragostit de
Mariane, ezita sa o ceara in casatorie la gandul ca este lipsita de zestre, cei doi copii ai sai traiesc si ei misterul
Page | 9
si dramele iubirii. Elise impartaseste dragostea cu Vaiere, care, pentru a o putea cere in casatorie, devine
servitorul lui Harpagon, iar Cleante este indragostit chiar de Mariane, care, la randul ei, il iubeste pe tanar.
Pe de alta parte, preocuparile batranului avar se indreapta si spre chivernisirea copiilor sai, fara ca aceasta sa-i
afecteze in vreun fel averea. De aceea, el doreste sa-1 insoare pe Cleante cu o vaduva bogata, iar pentru Elise
gaseste o partida potrivita in persoana lui Anselme, batran, dar bogat, scopuri pentru care apeleaza la
mijlocitoarea Frosine. Actul I se incheie in plina confuzie, Cleante incurajand laudele pe care tatal sau i le face
Marianei, pentru a afla cu stupoare ca acesta intentioneaza sa se insoare cu iubita lui, iar Valere, sustinand cu
prefacatorie parerile lui Harpagon, obtine de la acesta libertatea de a o supraveghea pe Elise.
Actul al II-lea adanceste conflictul si complica situatiile comice. Cleante doreste sa obtina, prin intermediul
servitorului sau, La Fleche, un imprumut, fara a sti ca in spatele camatarului nu este altcineva decat tatal sau.
Pusi fata in fata in aceasta imprejurare ridicola, cei doi se invinuiesc unul pe celalalt pentru camatarie, respectiv
pentru risipa. O data cu sosirea petitoarei, Harpagon isi socoteste chiar castigul de pe urma iubirii pentru tanara
Mariane, devenind insa din pacalitor pacalit, caci Frosine, cunoscatoare a firii omenesti, socoteste zestrea tinerei
in economiile pe care i le-ar face sotului ei renuntand la mancare, la vesminte si bijuterii si il maguleste pe
batran facandu-i complimente care starnesc hazul spectatorilor:
„Poftim; trup bine legat, mladios, cum se cuvine si care nu dovedeste nici un betesug. a...i Va sta bine - pe
urma, tusea dumneavoastra e plina de gingasie! ".
Actiunea cuprinde, in cel de-al treilea act, scenele legate de intalnirea dintre toate personajele implicate in
conflict. Pregatirea vizitei celor trei pretendenti starneste hohote de ras: servitorii sunt instruiti sa toarne vinul
cu socoteala, sa recupereze rapid toate resturile, sa gateasca pentru opt oaspeti, desi vor fi zece, si sa stea cu
spatele la perete pentru a nu se observa gaurile din hainele lor mult prea vechi. Dupa ce, spulberand elanul
jupanului Jacques, Harpagon decide sa se gateasca doar fasole cu o ciozvarta de berbec gras, avarul este
caracterizat de vechiul sau servitor, care se face, cu acest prilej, ecoul celor din jur:
„Unii spun ca tipariti pe socoteala dumneavoastra calendare in care zilele de post sunt trecute in numar indoit si
ca va siliti oamenii sa le tina, ca sa va bagati in buzunar ce v-ar costa mancarea de dulce. a...i Altul povestejte ca
ati dat in judecata pisica vecinului, fiindca v-a mancat ce-a mai ramas dintr-o friptura de berbec. a...i Sunteti
rasul si batjocura tuturor ; nu va spun decat zgarcitul care-si mananca de sub unghie, scarbosul, camatarul".
In scena dialogului cu Mariane, Cléante ii face acesteia declaratii de iubire in numele tatalui sau si ii daruieste
un inel eu diamant, spre nefericirea batranului. Apoi, in actul urmator, disputa dintre tata si fiu atinge punctul
culminant in clipa cand La Flèche descopera comoara lui Harpagon, ascunsa in gradina, si i-o da stapanului sau,
care dispare eu ea.
Actul final il surprinde pe Harpagon in cea mai adanca disperare, incercand sa-si recupereze caseta eu
cei zece mii de galbeni. Banuit de furt este Valère, iar dialogul savuros dintre el si avar isi extrage comicul din
situatia confuza, care nu se lamureste decat in final. In vreme ce tanarul ii vorbeste despre iubirea sa pentru
Élise, Harpagon crede ca subiectul este nepretiita sa caseta. Rasturnarea tipica de situatie se produce in final,
cand Anselme descopera ca Valère si Mariane sunt chiar copiii sai, pe care nu-i mai vazuse de la un naufragiu
petrecut eu ani in urma si pe care ii cautase zadarnic. In schimbul casetei sale cu bani, avarul accepta sa renunte
la Mariane si sa consimta la casatoria acesteia eu Cléante si la nunta Élisei eu Valère, cu conditia ca toate
cheltuielile sa fie suportate de Anselme.
Deznodamantul, in conformitate cu normele speciei, este unul fericit, desi povestea in sine este tragica.
Personajele isi gasesc fericirea pe care o definesc in functie de idealuri specifice. Cléante si Élise se vor casatori
eu cei pe care ii iubesc, iar Harpagon isi regaseste caseta pierduta si isi traieste astfel fericirea ridicola intr-o
existenta meschina, intorcandu-se la vechea sa patima, camataria.
Frumusetea comediei lui Molière rezida nu doar in structurarea subiectului, intr-o desfasurare gradata spre
culminarea finala, ci si in realizarea tipologiei comice a avarului. Arta portretului este stapanita cu maiestrie de
autor, care schiteaza astfel trasaturile eroului, incat spectatorul recunoaste tipul inca de la aparitia sa in scena, in
dialogul cu La Flèche. Ulterior, contururile profilului sau se ingroasa pina la caricatura, atat din perspectiva
directa a celorlalte personaje asupra lui, cat si prin faptele, atitudinile si cuvintele acestuia. Zgarcenia, singura
trasatura evidenta a personajului, este de notorietate publica, asa cum se obsera din portretul pe care i-1 face
jupanul Jacques. Este trasatura pe care i-o recunosc cei apropiati - copiii sai, servitorii, petitoarea -, ale caror
Page | 10
atitudini se modeleaza in functie de aceasta realitate. Cléante intelege ca restituirea banilor reprezinta calea de a
o obtine pe Mariane, Valère pricepe ca singura sansa de a se casatori eu Elise este sa renunte la zestre, iar Élise
il sfatuieste pe iubitul ei sa cistige increderea lui Harpagon, migulindu-1 si incurajandu-i zgarcenia.
Spre deosebire de avarii pe care ii va zugravi realismul, personajul lui Molière nu aluneca insa pe panta
dezumanizarii totale, pastreaza o aparenta de confort, chiar daca de o simplitate ridicola, nu isi trateaza copiii cu
brutalitate, iar atitudinea sa este receptata cu umor, fara monstruozitatile care il insotesc pe Grandet sau, in
literatura noastra, pe Hagi Tudose.
Comicul lui Molière este generat de complexitatea situatiilor pe care el le imagineaza si pentru a caror
realizare ignora de multe ori chiar regulile dramaturgiei clasice, atat de pretuite in epoca. El aduce in scena un
numar mai mare de personaje, imbinand astfel principiile clasicismului antic, mai rigid, cu libertatile farsei
italiene si franceze. Pentru Molière, conditia folosirii unor teorii dramatice este aceea ca ele sa produca rasul.
Comicul de caractere se sustine prin forta de sugestie a personajului pe care dramaturgul il aduce in scena
pentru a intruchipa un defect criticabil. El se impleteste insa in exprimarea aceluiasi sens cu un comic al
numelor, pe care autorul le alege tocmai ca prin sugestia lor sonora sa anticipe caracterul prezentat si sa devina
niste etichete de identificare a eroilor. Unele nume sunt conventionale, pentru ca purtatorii lor nu au decat rolul
de a stabili contrastul necesar eu personajul central : Cléante, Valère, Élise, Anselme, Mariane. Altele sunt
predestinate servitorilor : La Flèche, jupan Jacques, in fine, Harpagon are rezonanta avaritei, a zgarceniei peste
masura, astfel incat, de-a lungul timpului, gratie si renumelui piesei, el a devenit sinonimul acestor pacate
omenesti. Personajul se defineste si prin limbaj, canalizat in sensul ingrosarii defectelor, caci replica ,,fara
zestre" devine un tic, si prin vestimentatia cenusie, rezistenta, cu urme evidente de uzare, semn al zgarceniei
indreptate impotriva propriei fiinte.
Comicul este unul de atmosfera si confera unitate piesei lui Molière. Chiar in momentele cele mai grave, in care
s-ar putea produce tensiune, atmosfera este degajata printr-o scena hilara, ca aceea a disputei dintre Harpagon si
Cléante, care nu se soldeaza cu o ruptura dintre tata si fiu, ci cu un duel verbal savuros si plin de umor.
Contrastul dintre aparenta si esenta, sursa clasica a comediei, ii serveste si lui Molière in realizarea scenei
dialogului dintre avar si Frosine, care, flatindu-l, scoate in evidenta tocmai caracteristicile contrare ale
batranului.
Desi prin dezumanizarea moderata a eroilor sai si prin zugravirea moravurilor vietii de familie sau sociale,
piesele lui Moliere se apropie de latura tragicului, comicul ramane modul de expresie natural al autorului clasic
care, prin realismul observatiei si prin depasirea rigorilor epocii, este un spirit modern si intotdeauna actual.
Satira sa, dincolo de acidul fara de care nu se poate face comedie, propune un umanism impresionant si
dezvaluie iubirea de oameni a autorului care marturisea in prefata comediei Tartuffe : ,,Nimic nu-i face mai bine
pe cei mai multi dintre oameni sa se pocaiasca decat oglinda betesugurilor lor. E o lovitura mare data viciilor
cand le expui rasului obstei intregi. Usor indura omul mustrarile, dar nu rabda nicidecum batjocura. Accepta sa
fie rau, dar nu vrea sa fie ridicol".

Bolnavul închipuit (în franceză Le Malade imaginaire) este o comedie-balet, ultima creație a lui Moliere, operă
aflată la limita dintre comic și tragic. Nota de final este dată de dispariția autorului, care a murit la a patra
reprezentație a ei. Bolnav, el s-a apărat prin râs de propriile slăbiciuni fizice dar și de teama de moarte.
Solicitat în mod frecvent la curte, dar împins și de plăcerea sa de a crea spectacole pline de fast, pe gustul
regelui, Moliere realiza și juca roluri de prim rang în propriile comedii-balet cu o vădită plăcere. Bolnavul
închipuit este un tip ilustrativ de operă de acest gen, jucată în plin carnaval (10 februarie 1673) pe scena de la
Palais Royal. Prologul însoțit de cuvenita reverență față de rege, scenele alegorice, versurile de tip pastoral,
cântecele, totul arată că autorul a conceput un spectacol de mare amuzament. Datorită conflictelor cu Lully,
muzica a fost compusă de Charpentier. Pentru Moliere spectacolul a fost un cântec de lebădă. Grav bolnav, el
nu acceptă să nu joace. După cea de-a patra reprezentație, pe 17 februarie 1673, are un acces de hemoptizie și
moare după spectacol.

Burghezul gentilom Burghezul gentilom, scrisă în colaborare cu Lulli, a fost jucată pentru prima oară la 14
octombrie 1670 în faţa curţii aflate la Chambord. Publicul a aplaudat noua creaţie a iui Molière pe scena de la
Page | 11
Palais Royal, la 23 noiembrie al aceluiaşi an. Povestea domnului Jourdain, burghez înstărit dar grosolan şi
incult, care vrea să capete maniere distinse, se înrudeşte îndeaproape cu cea a lui George Dandin, ţăranul
parvenit. Mama nobiliară a caraghiosului domn Jourdain se leagă nemijlocit de snobismul burgheziei din
vremea lui Molière, mare amatoare de titluri şi onoruri pe carele cumpăra ori de câte ori putea s-o facă.
Grandoman, domnul Jourdain e tot atât deneînţelegător cu ai săi ca şi Orgon, Harpagon sau Argan. Şi aici,
căsătoria Lucilei şi alui Cléonte e ameninţată de ideile groteşti ale stăpânului casei. Vanitatea şi
credulitateadomnului Jourdain sunt atât de mari încât, mai mult decât bolnavul închipuit Argan, eiacceptă cu
încântare să devină mamamusiu şi să participe la baletul turcesc din final .
Bunul-simţ a autorului e exprimat prin vorbele înţelepte ale doamnei Jourdain,dar mai ales prin purtarea şi
faptele Nicolei şi ale lui Covielle, totdeauna gata să ajuteiubirea tinerilor împotriva maniei domnului
Jourdain.Megalomania lui Jourdain dă naştere câtorva scene, admirabile prin verva lor satirică, prin comicul lor
spontan, ca de pildă lecţia de "filozofie" sau certurile sale cu Nicole. Prima ediţie a piesei datează din 1671.
Persoanele comediei
Domnul Jourdain – burghez
Doamna Jourdain – soţia dumisale
Lucile – fiica domnului Jourdain
Cléont – iubitul Lucilei
Dorimène– marchiză
Dorante – conte, iubitul Dorimènei
Nicole – servitoarea domnului Jourdain
Covielle – valetul lui Cléonte
Profesorul de muzică Un elev al profesorului de muzică, Profesorul de dans,Maestrul de scrimă, Maestrul de
filozofie,Maistrul croitor, Un ucenic al croitorului, Doi lachei
Comedia-balet "Burghezul Gentilom", scrisă în 1670, înfăţişează pregnant ipocrizia şi parvenitismul vremii
sale. Bun cunoscător al tarelor omeneşti, Moliére nu se sfieşte să ni le servească într-un înveliş suculent de
ironie într-o succesiune de situaţii dramatice de o teatralitate cuceritoare. Domnul Jourdain preocupat de
ascensiunea sa pe scară socială ia lecţii de dans, muzică, scrimă şi filosofie considerând-o pe doamna Jourdain
ignorantă deoarece nu-i înţelege aspiraţiile. Nepricepând o iotă din ce i se spune, domnul Jourdain pluteşte într-
o grandilocvenţă grosolană care reuşeşte să o întoarcă pe Lucile, fiica sa, împotriva-i, considerând că numai un
nobil este demn de să-i fie soţ. Cursa cu peţitorul turc, căruia îi cade pradă în final, pune capăt strălucitor
încercărilor la care a fost supus pe parcursul celor cinci acte de supliciu la sfârşitul cărora nu numai că nu a
reuşit sădevin nobil ci chiar şi-a pierdut credibilitatea a ceea ce era, rămânând o paiaţă tristă în angrenajul unor
situaţii a căror înţelegere îi va scăpa definitiv.
Monsieur Jourdain descoperă uluit că vorbeşte în proză. De aici începe un întreg comic de limbaj şi
situaţie. Burghezul gentilom s-a bucurat la curtea Regelui Soare de un remarcabil succes. Trecerea în revistă a
tuturor defectelor burghezului (prostie, incultură, infatuare, severitate absurdă, lipsă de gust) nu putea decât să
fie bine primită, atât la 1670, la castelul Chambord, cât şi pe calea undelor, în 1953.
Dublul CD propune un regal actoricesc: Alexandru Giugaru, în rolul lui Monsieur Jourdain, şi Grigore Vasiliu-
Birlic, în rolul maestrului de dans. Excepţionala măiestrie a celor doi mari actori compensează în mod fericit şi
surprinzător preţul plătit de versiunea audio a acestei comedii-balet, în care imaginea joacă un rol foarte
important.
Povestea domnului Jourdain, burghez înstărit dar grosolan şi incult, care vrea să capete maniere distinse, se
înrudeşte îndeaproape cu cea a lui George Dandin, ţăranul parvenit. Mama nobiliară a caraghiosului domn
Jourdain se leagă nemijlocit de snobismul burgheziei din vremea lui Molière, mare amatoare de titluri şi onoruri
pe care le cumpăra ori de câte ori putea s-o facă. Grandoman, domnul Jourdain e tot atât de neînţelegător cu ai
săi ca şi Orgon, Harpagon sau Argan. Şi aici, căsătoria Lucilei şi a lui Cléonte e ameninţată de ideile groteşti ale
stăpânului casei. Vanitatea şi credulitatea domnului Jourdain sunt atât de mari încât, mai mult decât bolnavul
închipuit Argan, ei acceptă cu încântare să devină mamamusiu şi să participe la baletul turcesc din final.
Bunul-simţ a autorului e exprimat prin vorbele înţelepte ale doamnei Jourdain, dar mai ales prin purtarea şi
faptele Nicolei şi ale lui Covielle, totdeauna gata să ajute iubirea tinerilor împotriva maniei domnului Jourdain.
Page | 12
Megalomania lui Jourdain dă naştere câtorva scene, admirabile prin verva lor satirică, prin comicul lor spontan,
ca de pildă lecţia de "filozofie" sau certurile sale cu Nicole.

Don Juan –de la Tirso de Molina la Moliere-

Don Juan este unul din cele mai spumoase personaje ale dramaturgieiuniversale. Orice Don Juan va fi spaniol,
prima intrupare este aceea de locuitor alSevilliei. Este nobil de vita aleasa, un mandru aristocrat cu o educatie
fascinanta sipriveste lumea de sus, cu trufie, ignorand tot ce inseamna reguli.
Tatal lui Don Juan
Fray Gabriel Tellez, calugar din ordinul Maicii Milei, mare autor dramatic sub numele deTirso de Molina detine
certificatul de nastere al lui Don Juan, inaugurand celebrul mit in1625 sub numele de “Seducatorul din Sevilla si
musafirul de piatra”.Una din sursele de inspiratie ale lui Tirso de Molina se presupune a fi Miguel de
Manara(1627-1679), un bogat locuitor al Sevillei, corsican la origine, care s-a convertit laintelepciunea lui
Dumnezeu intrand in confreria milei careia i-a donat toate bunurile.Prin testament a cerut sa fie inmormantat
sub poarta de la intrarea in capela SantaCaridad, “pentru ca toti sa-I calce trupul necurat, nedemn sa se
odihneasca in templullui Dumnezeu”, si a poruncit sa I se graveze pe mormant: “Aici se odihnesc
ramasitelecelui mai rau dintre oamenii care au existat vreodata pe pamant. Rugati-va pentru el.”Don Juan nu
este neaparat un seducator nesatul, simplu colectionar de cuceriri ci multmai mult de-atat: este un barbat care-si
depaseste drepturile si batjocoreste indatoririlede fiu, de sot, de aristocrat, de supus al lui dumnezeu, toate
acestea ducandu-l la unfinal spectaculos. Cucereste tot felul de femei: de la nobile, tinere de familie buna panala
tarance si chiar viitoare calugarite. Desi este avertizat in mod constant desprerazbunarea divinitatii, el isi
continua parcursul fulminant al cuceririlor. Scapa denenumarate ori de la pedeapsa venita din partea familiilor
femeilor dezonorate in mod josnic, lucru care nu il face sa se opreasca, ci din contra, ii alimenteaza dorinta de
acuceri. Il ucide pe tatal donnei Ana, fapt care nu ii aduce foarte multe remuscari. In final,moare ucis chiar de
statuia comandorului care il invita la masa spre a-I servi o masateribila cu scorpioni, serpi si vipere otravitoare.
La plecare statuia cere o strangere demana, care va fi fatala lui Don Juan. Imputernicit de divinitate, comandorul
il trimite peDon Juan in infern. La Tirso de Molina, Don Juan se casatoreste doar din dorinta de alua in deradere
pe Dumnezeu, sfidand astfel sfintele juraminte. Este revoltat, uneoriipocrit, sigur pe poftele lui oricare ar fi
limitele. Astfel Tirso de Molina fixeaza stalpiiprincipali ai mitului.
Moliere preia mitul, imbunatatindu-l.
Moliere preia si el mitul lui Don Juan si il trece prin filtrul sau, astfel rezultand o operafabuloasa – Don Juan sau
ospatul de piatra- Desfasurarea actiunii din Don juan-ul lui
Moliere este similara cu cea din piesa lui de Molina, evidentiindu-se aici respectulfrancezului fata de originile si
parintele piesei. Cadrele si intamplarile raman si elesimilare (palat/natura/mormant), la fel si relatiile dintre
personaje. Una din modificari ar fica actiunea se petrece de asta data in Sicilia.Caracterul lui Don Juan este
asemanator,acelasi ateu convins dornic de blasfemie, doritor de noi iubiri, intelectual de calibru siluptator
iscusit insa aici el isi demnostreaza mult mai evident curajul si da dovada panasi de o urma de onestitate si chiar
principii.Este mult mai dibaci decat eroul lui deMolina, mult mai iscusit in evitarea lucrurilor neplacute cu
ajutorul limbajului sau extremde flexibil. Aici arata poate si o mare doza de ipocrizie. Dupa parerea mea la
Moliereeroul este mai atasat de valetul lui decat la Tirso de Molina.Toate cadrele si intamplarile sunt dezvaluite
in ambalajul absolut fascinant al scrieriifabuloase si extem de bogate a autorului. Avem aici ironii mult mai
subtile, un comic delimbaj mai evident decat la de Molina, un comic de situatie, deasemenea extrem deofertant
(dovada stau si didascaliile sugestive) si nu in ultimul rand, un ritm foarte alertcare preia toate calitatile de mai
sus si ne ofera o piesa savuroasa si mult mai placutadecat a lui Tirso de Molina.Parcursul psihologic al lui Don
Juan este relativ linear, eroul mergand pana in momentulmortii sale pe aceleasi “principii de viata”(dar daca la
de Molina Don Juan doar seindoia de existenta divinitatii, aici eroul neaga cu buna stiinta existenta lui
Dumnezeu).Desi toti cei din jurul sau incearca sa il traga pe calea cea buna, el ironizeaza toateaceste intentii,
Page | 13
punand la indoiala chiar si aparitia fantomei care se transforma in“doamna cu coasa”, incercand sa o strapunga
dupa ce aceasta il avertizase(acesta esteinca un element nou adus de Moliere). Ba mai mult, se hotaraste sa ii
minta pe cei din jur ca se caieste si s-a convertit la credinta in Dumnezeu. In final statuia comandorului iida
ocazia sa-si recunoasca greselile si sa treaca la credinta. Eroul prefera sa moaradecat sa duca o viata smerita, in
rugaciune si cainta. Deci, intre toate celelalte, mitul luiDon juan este marcat de intalnirea omului cu
moartea.Premiera piesei lui Moliere a avut premiera pe 15 februarie 1665, starnind interes dar sireactii
vehemente din partea bisericii si oamenilor inalti In rang, datorita libertinajuluipersonajului principal. Moliere
retuseaza piesa si la a doua reprezentatiile reprosurile nuconteneau sa apara. Dupa 15 reprezentatii, Moliere
retrage piesa, neputand face fata valului mult prea mare de palngeri.
Povestea devine un scenariu clasic pentru trupele italiene care joaca in orase si sate.Ele simplifica si laicizeaza
legenda, pentru a o adapta la schemele lor comice:mitul esteparodiat, deformat dar se raspandeste. Mitul ajunge
in Italia o data cu “Musafirul depiatra, piesa atribuita lui Cicognini (aprox 1645) si “Ateul fulgerat” (scenariu
anonim dinmij. sec XVII).
Dupa autorii italieni, Dorimon, Velliers, apoi Moliere si mai tarziu Rosimond (“Noul ospat de piatra sau ateul
fulgerat” – 1669) folosesc sursele italiene si textul lui Tirso de Molinapentru a-si infaptui propriile intrigi si a-si
situa personajele.Dorimon si Velliers preiautema sub acelasi titlu (“Ospatul de piatra sau fiul criminal” 1659 si
1660). Don Juan s-aschimbat: fiul degenerat isi palmuieste tatal si mai tarziu, il ucide in ambele piesefranceze.
Si pe masura ce mitul se stinge, Don Juan se elibereaza de oriceconstrangere.Exista chiar si o varianta
romaneasca a mitului –“Ospatul de piatra”- preluata dupamoliere, unde Don Juan este un print rafinat si bun
orator, si actiunea se petrece pe oinsula pe care o parcurge in toate sensurile. Spatiul permite punerea in scena
aobstacolelor romanesti: “o furtuna” din care scapa, “o scena la marginea unei plaje”inconjurat de tarani naivi,
fuga din calea fratilor razbunatori, un duel evitat, revenireaacasa.Mozart si Da Ponte preiau si ei mitul si il
transpun intr-o opera mareata: Don Giovanni lasfarsitul sec XVIII. Don Giovanni este un seducator fabulos
cariua Laporello, plin deadmiratie ii noteaza toate cuceririle intr-un catalog: “doamna, acest catalog
contineiubirile stapanului meu (…) in Germania, doua sute treizeci si una, o suta in Franta sinouazeci si una in
Turcia; in schimb, in Spania o mie trei(…)”Mai tarziu, Don Juan este transformat de catre autorii romantici intr-
un personajmelancolic, visator si respins. Insensibilul seducator baroc a devenit sensibil si iubitor.Englezul
Byron il preia si el pe Don Juan in opera “Don Juan satira epica” , un poem de16000 de versuri in care tanarul
frumos si dezgustat de oameni si de el insusi, ataca inforta toate certitudinile secolului respectiv.Grabbe scrie si
el o varianta surprinzatoare a lui Don Juan: “Don Juan si Faust” in carecei doi eroi se lupta pentru iubirea
Annei, iubita lui Don Octavio (pe care Don Juan ilucide). Donna Ana fuge, atrasa de magia lui faust si a
cavalerului acestuia(Lucifer) intr-un palat in varful muntelui Mont Blanc.Mai tarziu, in 1844, la Jose Zorilla,
Don Juan nu se opreste doar la a-l omori pe tataliubitei sale, ci o omoara chiar si pe ea intr-un acces de furie
nestapanita. Lainmormantare asista si don Juan alaturi de statuia mortului care ii spune ca este preatarziu pentru
cainta. De asta data, fantoma fetei iese din mormant si il roaga peDumnezeu sa il ierte pe Don Juanul care acum
regreta.
Concluzie
Asadar, daca nu este energie, daca nu este sfidare, pasiunea pentru a incalca legile,de a infrunta sacrul si
de a se indoi de Dumnezeu atunci nu este Don Juan. Indiferentca autorii sunt Tirso de Molina, Moliere, Grabbe
sau Mozart ori Byron, Dumas-tatal si Baudelaire, caracterul lui Don Juan este o palma infioratoare trasa
personalitatilor meschine, un semnal de alarma pentru multi ai vremurilor apuse si nu numai, iar nu inultimul
rand un soi de profil etern interzis . Insa mai presus de toate este un mit fabulos,cu o istorie absolut colosala si o
popularitate de neimaginat, care va nu isi va gasi,poate, niciodata sfarsitul, aflandu-se intr-o perpetua
dezvoltare .

Unul dintre simbolurile vitalităţii meridionale, mitul lui Don Juan aparţine Evului Mediu. El apare
pentru întâia dată sub o variantă literară în piesa "El Burlador de Sevilla" (1630) atribuită lui Tirso de Molina.
În jurul anului 1657, o trupă de comedianţi ambulanţi italieni joacă această piesă sub formă de pantomimă în
Franţa, inspirându-l pe dramaturgul, regizorul şi actorul Jean-Baptiste Poquelin, zis Molière (1622-1673) să
Page | 14
scrie şi să pună în scenă comedia "Dom Juan ou le festin de pierre" (1665). Legenda lui Don Juan a fost apoi
originea unor numerose lucrări muzicale şi literare: opera "Don Giovanni" (1787) de Mozart, pe un libret de
Lorenzo da Ponte, satira epică "Don Juan" (1819-1824) de Byron, poemul simfonic "Don Juan" (1889) de
Richard Strauss, comedia "Omul şi supraomul" (1903) de George Bernard Show . .
Întrebarea cine este Don Juan preocupă gândirea occidentălă de câteva secole, răspunsul fiind căutat atât de
critici ai literaturii cât şi de psihanalişti. Otto Rank, unul dintre succesorii lui Freud îl consideră captiv în
schema "complexului lui Oedip": seria nesfârşită de femei pe care trebuie sa le seducă şi conflictele cu tatăl său
reprezintă dorinţa de a o regăsi pe mama sa, care este de neînlocuit şi de a-şi anihila veşnicul rival - figura
paternă.
Sganarelle, servitorul şi confidentul tânărului aristocrat, ne iniţiază în prima scenă a piesei cu un elogiu adus
tutunului, farmakon miraculos care purifică mintea şi învaţă sufletul ce este virtutea; "inspiră sentimentul
onestităţii, al onoarei" . Dar nu este tutunul, la fel ca şi Don Juan, un seducător, dacă luăm în considerare
originea cuvântului seducere, sed-ducere, "sed" însemnând în limba latină alinare, amorţire, iar "ducere", a
purta, a duce cu sine? Tutunul eliberează sufletul spre a intui binele, tranchilizând trupul. Don Juan meduzează
raţiunea prin eludarea convenţiilor logos-ului, eliberând pasiunea autentică a cunoaşterii vieţii. "Victimele" lui
Don Juan sunt prinse în plasa vorbelor sale fără susţinere în realitate. Dar nu sunt ele mai întâi prizonierele
propriilor fantasme despre viaţă induse de educaţie şi religie? Don Juan este un caracter distructiv, însă este un
erou al distrugerii falsului. .
Este adevărat că Don Juan minte, îşi încalcă în permanenţă cuvântul dat, sfidează normele morale amăgind
tinere fecioare cu căsătoria doar pentru a le seduce. Este evident însă că acestea sunt prizoniere într-o
construcţie imaginară a unei lumi care nu corespunde trăirii plenare: dialogul lui Pierre şi Charlotte denotă lipsă
de maturitate şi sugerează că între ei nu există o iubire adevărată, de vreme ce fata este gata să se ofere primului
venit care îi serveşte vanitatea cu complimente, condiţia fiind doar de a se căsători fecioară .
Faptul că Don Juan nu este lipsit de onoare îl atestă curajul cu care sare în ajutorul unui drumeţ tâlhărit de trei
hoţi, situaţie pe care o găseşte dezechilibrată , iar rolul său de erou al dezvăluirii ipocriziei şi fricii este
confirmat de ironia cu care îl tratează pe cerşetorul sărac, care se roagă necontenit pentru bunăstare: îi spune
acestuia că îi dă un ban numai dacă are curajul să înjure. .
Mr. Dimanche, unul dintre creditorii lui Don Juan, este amânat, nu însă şi evitat, iar îndepărtarea acestuia se
produce datorită slăbiciunii micului burghez la complimente şi elogii; sunt batjocorite complezenţa şi laşitatea
unui om lipsit de verticalitate .
Însă demersul vieţii personale a lui Don Juan nu este dictat de asumarea unui rol de revoluţionar al convenţiilor
şi slăbiciunilor umane. Acţiunile de erou demascator sunt doar consecinţele coerenţei interioare pe un drum
ghidat de nevoia acută de cunoaştere a absolutului, un drum de explorator temerar al existenţei, perfect conştient
de acţiunile sale şi care nu se va aşeza decât dacă îşi va găsi locul, într-un interval de timp îndepărtat, poate
peste douăzeci-treizeci de ani . Pofta de a trăi îl face să iubească viaţa consumată până la epuizare, până la
confruntarea cu moartea.
Don Juan reprezintă forţa supremă a descoperirii valorilor vieţii pe cont propriu, independent de experienţa
acumulată de societate şi transmisă prin intermediul strămoşilor. El nu poate prelua legea orânduirii lumii de la
tatăl său, fiindu-şi propriul constructor al normelor. Înţelegând că războiul sfidător purtat cu tatăl ii produce
doar suferinţă acestuia şi că valoarea moralizatoare a unei ipostazieri arogante este incompatibilă cu explorările
sale pe un drum estetic, Don Juan alege să îşi mintă tatăl, afişând masca ipocriziei, pentru a nu-i mai produce
suferinţă .
Întâlnirea din ultimul act al piesei cu statuia funerară a Comandorului ucis de el într-o încăierare mai veche îi
deschide posibilitatea cunoaşterii absolutului, a vieţii de după moarte. Don Juan nu a declarat niciodată explicit
că este un ateu, ci doar că se încrede numai în puterea raţiunii şi a simţurilor sale. De aceea se grăbeşte să aibă
experienţa ultimă a transgresării vieţii, a depăşirii regulilor impuse de materie. Confruntarea cu Comandorul nu
îl sperie, chiar dacă aceasta ar putea însemna o compensare a crimei sale. Don Juan este fulgerat în momentul în
care dă mâna cu Statuia, semn, după Camus, al necesităţii compensării păcatelor într-o operă literară marcată în
cele din urmă de creştinism. Însă Camus era ateu şi pentru el moartea reprezintă sfârşitul absolut.
Eu îl văd pe Don Juan fericit, consumându-se veşnic în noi întâlniri pe tărâmul cunoaşterii autentice.
Page | 15
Secolul XVII,premergător al ideilor iluministe şi ai ultimilor regi despotici ai Franţei,încununează o etapă
progresivă în civilizaţia lumii. Moliere este un dramaturg francez desăvârşit,etichetat drept un scriitor şi critic
de teatru rafinat.
Moliere nu se dezice niciodată de la regula adevărului,arătând în piesele de teatru,un puternic conţinut al
falsităţii oamenilor.Grosolănia,minciuna şi adversitatea personajelor pentru adevăr,este cunoscută de cititori
prin ferestre sau ochiuri de lumină prezentate prin gaura cheii de însuşi Moliere ce a vrut să atragă atenţia
asupra moravurilor impertinente de secol xvii.
„Avarul”şi”Tartuffe”colorează oglinzile terifiante ale unor societăţi şi aşa încorsetate de tot mai mulţi
nelegiutori,puşi pe prădat semeni.”Avarul”transpus în pielea personajului Harpagon întruchipează un om
bătrân,demn de o zgârcenie,stăpânire de sine şi răutate,rar întâlnită.Nu vrea cu nici un preţ să renunţe la avere
pentru a le lăsa copiilor ceea ce li se cuvine,de drept.Lăcomia,răutatea şi ambiţia merg mână în mână şi fac casă
bună cu mentalitatea obsedantă a unui bătrân ce ar fi fost în stare să se căsătorească cu o femeie mult mai tânăra
decât el.Şi unde mai pui acea femeie atrăgătoare era deja iubita fiului lui Harpagon,fără ca bătrânul să fi ştit
ceva?!În final,se negociază ca la piaţă şi fiul Cleante,recurge la toate mijloacele pentru a-şi convinge tatăl să
renunţe de bunăvoie la tânăra fată,Marianne.Cleante îi fură tatălui o valoroasă casetă cu bani,pretext pentru a
negocia cu moşneagul,disputa pentru Marianne.Bătrânul,de meserie cămătar,ar fi fost în stare să-şi vândă
întreaga familie,în favoarea recuperării teancurilor de bani din casetă.
Aşa că avarul,tresaltă de fericire la apariţia casetei cu bani şi-şi dă consimţământul pentru însurătoarea fiului
neascultător şi îmbătat de dragoste.Un servitor de-al casei,susţine apăsat că moşneagul Harpagon avea în lexicul
de cuvinte,înrădăcinată zicala”vă împrumut bună ziua!” în loc de ‚vă dau bună ziua!”,aluzie la notorietatea şi
zgârcenia fără margini a lui Harpagon,cunoscută de toţi cei din cercul de cunoştinţe ai bătrânului.
De asemenea,piesa de teatru”Tartuffe”,se încadrează cu succes în tipologia impostorului de marcă.Tartuffe este
dornic de îmbogăţire şi ascensiune socială pe spinarea familiei lui Orgon,un biet personaj,ridicol de credul şi
total neloial în relaţiile cu ceilalţi membri ai casei.Tartuffe îl manipulează pe Orgon să-i doneze averea şi
doreşte a o obliga pe fiica lui Orgon să se mărite cu el.Elmire,soţia personajului credul, i-a dejucat sinistrele
planuri ale lui Tartuffe,arătând în faţa tuturor,inclusiv a lui Orgon,mârşăviile evlaviosului făţarnic,cu trecut de
vagabond,om al temniţelor dar şi al plăcerilor lumeşti.
Tipurile de personaje conturate în toată splendoarea literar-satirică a lui Moliere,rămân şi astăzi,la fel de actuale
ca şi acum patru secolole.Avarul,incocentul,credulul şi impostorul zugrăvesc tabloul unei omeniri mult prea
infatuate în goana spre aparenţe şi imagini deşarte.”Realităţile”credulilor se scufundă în abis,suportând riscurile
şi dezamăgirile de rigoare.În plină modernitate,avânt tehnologic şi mai puţin economic,tipurile de personaje
nefaste,sunt îndelung promovate find declarate modele sociale de succes.Mediatizarea excesivă a lor reduce
considerabil,posibilitatea de afirmare a adevăratelor şi unicelor valori.Dacă tot ajungem să „ne împrumutăm”
ziua,se subântelege că avem „o viaţă de împrumut”,care nu numai ca nu este a noastră,dar nici nu ne face cinste

Părău Mihai

Clasicismul în cultura universală - Don Juan de Molière ( studiu)


Clasicismul este un curentul artistic manifestat în cultură,ce a dictat creația artistică în Europa
secolelelor al XVII și al XVIII. Plecând de la modelele artistice ale Antichității, considerate ca întruchipări
perfecte ale idealului de frumusețe și armonie (arhitectură, sculptură, literatură), clasicismul aspiră să reflecte
realitatea în opere de artă desăvârșite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă idealul
frumuseții morale. Urmărind crearea unor opere ale căror personaje să fie animate de înalte idealuri eroice și
principii morale ferme, scriitorii clasici s-au preocupat în mod special de crearea unor eroi ideali, legați
indisolubil de soarta statului, înzestrați cu cele mai înalte virtuți morale și capabili de fapte eroice. Aceste
personaje, de regulă regi sau reprezentanți ai aristocrației, erau prezentați în odă, imn, poem epic, tablou istoric,
tragedie, socotite ca specii superioare ale literaturii. Modul de viață al burgheziei, aflată în plină ascensiune în
epoca respectivă, era lăsat pe planul doi, de aceasta ocupându-se speciile literare socotite inferioare (comedia,
Page | 16
satira, fabula). Aceste specii erau considerate modele negative, ele ocupându-se în special de înfierarea
anumitor vicii (comedia era văzută de Aristotel ca "înfierare” a viciilor), de prezentarea unor aspecte negative
care trebuie îndreptate. Clasicismul înseamnă în primul rând ordine ,echilibru, rigoare, normă, canon, ierarhie și
credință într-un ideal permanent de frumusețe. Termenul “ clasicism” vine de la latinul “clasicus”, ceea ce
înseamnă : de prim rang, în care te poţi încrede, demn de urmat. În opera “Arta poetică” Nicolas Boileau
sintetizează principiile clasicismului, pornind de la anumite norme generale de creaţie, ilustrate apoi pe genuri şi
pe specii literare.
Esența clasicismului, postulata de principiul raționalității, se afla concentrata in câteva reguli de baza:
» Regula verosimilității - își are originea in distincția pe care Aristotel, in Poetica, o făcea intre poezie si
istorie : prima înfățișează fapte ce s-ar putea întâmpla, cea de-a doua fapte ce s-au întâmplat, prima -
universalul, a doua - particularul, de unde concluzia ca datoria poetului nu este sa povestească lucruri întâmplate
cu adevărat, ci lucruri care ar putea sa se întâmple, in marginile verosimilului si ale necesarului.
» Regula bunei-cuviințe - esențială pentru societatea aristocratica atât de cultivata de clasici. in virtutea
acesteia, termenii concreți, populari sau familiari, ca si cei tehnici, sunt excluși din limba genurilor înalte"
(tragedia, poemul eroic) si admiși, cu restricții totuși, in genurile joase" sau umile" (unele specii de comedie);
scenele violente din tragedie nu trebuie sa se desfășoare in fata publicului, ci trebuie relatate indirect, după
încheierea lor.
» Regula miraculosului - se aplica doar in genurile eroice, tragedia si epopeea, constând in folosirea
frecventa a tehnicii personificării si alegoriei, prin care zeitățile intervin in acțiunile oamenilor.
» Regula celor trei unități de acțiune (episoadele trebuie sa aibă un caracter convergent, corespunzător
unui conflict principal, cu un număr redus de protagoniști ), de spațiu (acțiunea se petrece in același loc) si de
timp (durata acțiunii nu depășește douăzecișipatru de ore).
» Regula genurilor - fiecare gen își are un specific al sau, încât poeții nu pot excela decât in unul,
conform talentului si înzestrării lor naturale.
Clasicismul este,așadar, un ansamblu de trăsături proprii culturii antice greco-latine din cel mai înalt
stadiu de dezvoltare a ei, caracterizată prin armonie, puritate, sobrietate etc. este,de asemenea, atitudinea
estetică fundamentală, caracterizată prin tendința de a observa fenomenele în lumina universalului și de a
închega într-un sistem stabil, armonios și proporțional, elementele frumosului în conformitate cu anumite
norme, tinzând spre un tip ideal, senin și echilibrat al perfecțiunii formelor, care caracterizează cultura
antichității greco-latine și alte momente ale diverselor culturi dominate. Este necesar să menţionăm că nu există
un element clasic pur şi că în majoritatea cazurilor “Clasicismul” este întrepătruns de “Romantism”.

Printre reprezentanții acestui curent amintim pe Nicolas Boileau (Arta poetică, tratat de poetică
normativă clasică). P. Corneille (Cidul - tragedie), Jean. Racine (Fedra - tragedie), Moliere (Avarul,Don Juan -
comedie), La Fontaine (Fabule) ,La Bruyere și de asemenea Anton Krîlov,Antioh Cantemir .De asemenea, în
operele lui Leonardo da Vinci, Johann Wolfgang Goethe, Victor Hugo, recunoaştem valori clasice.
In literatura romana regăsim elemente specifice clasicismului la autori precum Ion Budai Deleanu
(Țiganiada), Mihail Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creanga, George Enescu,. Ca specii
menționăm oda, satira, pastorala, epigrama, idila, epistola, comedia, fabula, epopeea.
Daca in operele lui Mihai Eminescu găsim atât elemente clasice (îndeosebi la nivelul formei, a versurilor), cat
si romantice (temele si motivele sunt adevărate simboluri ale romantismului), piesele de teatru scrise de
Caragiale întrunesc cele mai multe caracteristici ale clasicismului.

Don Juan de Molière

Alături de ceilalţi clasici francezi se manifestă şi Jean Baptiste Poquelin-Molière, care îşi desfăşoară
activitatea în perioada de triumf absolut al clasicismului. Ideile clasice ale lui Molière se manifestă, mai ales,
prin respectarea principiului imitării naturii. Natura umană, cu toate aspectele ei, este tema principală a
comediilor lui Molière. Dintre cele mai cunoscute comedii putem menţiona: Tartufe, Avarul, Mizantropul, Don
Juan, Femeile savante, Bolnavul închipuit. Universalitatea lui izvorăşte din faptul că a surprins în opera sa
Page | 17
aspecte permanent prezente, atât în spaţiu, cât şi-n timp , slăbiciunile omeneşti. Molière, aparţine acelei familii
de oameni ai adevărului şi ai lucidităţii care denunţă viciile oamenilor, cu încredere în latura luminoasă a fiinţei
umane.
Unul dintre simbolurile vitalităţii meridionale, mitul lui Don Juan aparţine Evului Mediu. El apare
pentru întâia dată sub o variantă literară în piesa "El Burlador de Sevilla" (1630) atribuită lui Tirso de Molina.
În jurul anului 1657, o trupă de comedianţi ambulanţi italieni joacă această piesă sub formă de pantomimă în
Franţa, inspirându-l pe dramaturgul, regizorul şi actorul Jean-Baptiste Poquelin, zis Molière (1622-1673) să
scrie şi să pună în scenă comedia "Dom Juan ou le festin de Pierre" (1665). Molière, el însuşi personalitate
controversată a vremii sale, aflat într-o luptă continuă a demascării falsului cotidian indus de convenţiile
sociale, morale şi religioase. În piesa Don Juan, eternul afemeiat face cucerire după cucerire, spre exasperarea
apropiaţilor săi, furia soţilor încornoraţi şi disperarea femeilor seduse şi abandonate la scurt timp după ce
nestatornicul cuceritor şi-a atins scopurile mârşave. Faptul că îl salvează de la moarte pe unul din fraţii Elvirei –
una dintre fetele seduse – este singurul lucru care îl scapă de răzbunarea acestora. Totuşi, Don Juan va da
socoteală, în cele din urmă, în faţa unei instanţe de neevitat: cerul, forţa divină, ale cărei semne le-a ignorat
toată viaţa sa. Don Juan este un orgolios, gata oricând să se dueleze pentru orice capriciu. Este un personaj care
se opune imaginii cavalerului, deoarece curajul său este pus doar în slujba dorinţei. Este o comedie de capă şi
spadă care îmbină realul cu fantezia, iar replicile care îl caracterizează cel mai bine pe Don Juan sunt: „vreau să
o am chiar în noaptea aceasta” si „scadenţa e atât de departe”. Personajul crede în viaţa de după moarte şi cu
toate acestea nu vrea să se gândească prea mult la asta.
Parcursul psihologic al lui Don Juan este relativ linear, eroul mergând până în momentul morții sale pe
aceleași “principii de viața” (dar daca la de Molina, Don Juan doar se îndoia de existenta divinității, aici eroul
neaga cu buna știința existența lui Dumnezeu). Deși toți cei din jurul sau încearcă sa îl tragă pe calea cea buna,
el ironizează toate aceste intenții, punând la îndoiala chiar si apariția fantomei care se transforma in “doamna cu
coasa”, încercând sa o străpungă după ce aceasta îl avertizase (acesta este încă un element nou adus de Molière).
Ba mai mult, se hotărăște sa îi minta pe cei din jur ca se căiește și s-a convertit la credința in Dumnezeu. In
final statuia comandorului îi da ocazia sa-și recunoască greșelile și să treacă la credință. Eroul preferă sa moară
decât sa ducă o viață smerită, in rugăciune si căință. Deci, intre toate celelalte, mitul lui Don Juan este marcat de
întâlnirea omului cu moartea. Premiera piesei lui Molière a avut premiera pe 15 februarie 1665, stârnind interes
dar si reacții vehemente din partea bisericii si oamenilor înalți In rang, datorita libertinajului personajului
principal. Molière retușează piesa și la a doua reprezentație reproșurile nu conteneau sa apară. După 15
reprezentații, Molière retrage piesa, neputând face fată valului mult prea mare de plângeri.

Clasicismul în cultura universală - Don Juan de Molière ( studiu)


Clasicismul este un curentul artistic manifestat în cultură,ce a dictat creația artistică în Europa
secolelelor al XVII și al XVIII. Plecând de la modelele artistice ale Antichității, considerate ca întruchipări
perfecte ale idealului de frumusețe și armonie (arhitectură, sculptură, literatură), clasicismul aspiră să reflecte
realitatea în opere de artă desăvârșite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă idealul
frumuseții morale. Urmărind crearea unor opere ale căror personaje să fie animate de înalte idealuri eroice și
principii morale ferme, scriitorii clasici s-au preocupat în mod special de crearea unor eroi ideali, legați
indisolubil de soarta statului, înzestrați cu cele mai înalte virtuți morale și capabili de fapte eroice. Aceste
personaje, de regulă regi sau reprezentanți ai aristocrației, erau prezentați în odă, imn, poem epic, tablou istoric,
tragedie, socotite ca specii superioare ale literaturii. Modul de viață al burgheziei, aflată în plină ascensiune în
epoca respectivă, era lăsat pe planul doi, de aceasta ocupându-se speciile literare socotite inferioare (comedia,
satira, fabula). Aceste specii erau considerate modele negative, ele ocupându-se în special de înfierarea
anumitor vicii (comedia era văzută de Aristotel ca "înfierare” a viciilor), de prezentarea unor aspecte negative
care trebuie îndreptate. Clasicismul înseamnă în primul rând ordine ,echilibru, rigoare, normă, canon, ierarhie și
credință într-un ideal permanent de frumusețe. Termenul “ clasicism” vine de la latinul “clasicus”, ceea ce
înseamnă : de prim rang, în care te poţi încrede, demn de urmat. În opera “Arta poetică” Nicolas Boileau
sintetizează principiile clasicismului, pornind de la anumite norme generale de creaţie, ilustrate apoi pe genuri şi
pe specii literare.
Page | 18
Esența clasicismului, postulata de principiul raționalității, se afla concentrata in câteva reguli de baza:
» Regula verosimilității - își are originea in distincția pe care Aristotel, in Poetica, o făcea intre poezie si
istorie : prima înfățișează fapte ce s-ar putea întâmpla, cea de-a doua fapte ce s-au întâmplat, prima -
universalul, a doua - particularul, de unde concluzia ca datoria poetului nu este sa povestească lucruri întâmplate
cu adevărat, ci lucruri care ar putea sa se întâmple, in marginile verosimilului si ale necesarului.
» Regula bunei-cuviințe - esențială pentru societatea aristocratica atât de cultivata de clasici. in virtutea
acesteia, termenii concreți, populari sau familiari, ca si cei tehnici, sunt excluși din limba genurilor înalte"
(tragedia, poemul eroic) si admiși, cu restricții totuși, in genurile joase" sau umile" (unele specii de comedie);
scenele violente din tragedie nu trebuie sa se desfășoare in fata publicului, ci trebuie relatate indirect, după
încheierea lor.
» Regula miraculosului - se aplica doar in genurile eroice, tragedia si epopeea, constând in folosirea
frecventa a tehnicii personificării si alegoriei, prin care zeitățile intervin in acțiunile oamenilor.
» Regula celor trei unități de acțiune (episoadele trebuie sa aibă un caracter convergent, corespunzător
unui conflict principal, cu un număr redus de protagoniști ), de spațiu (acțiunea se petrece in același loc) si de
timp (durata acțiunii nu depășește douăzecișipatru de ore).
» Regula genurilor - fiecare gen își are un specific al sau, încât poeții nu pot excela decât in unul,
conform talentului si înzestrării lor naturale.
Clasicismul este,așadar, un ansamblu de trăsături proprii culturii antice greco-latine din cel mai înalt
stadiu de dezvoltare a ei, caracterizată prin armonie, puritate, sobrietate etc. este,de asemenea, atitudinea
estetică fundamentală, caracterizată prin tendința de a observa fenomenele în lumina universalului și de a
închega într-un sistem stabil, armonios și proporțional, elementele frumosului în conformitate cu anumite
norme, tinzând spre un tip ideal, senin și echilibrat al perfecțiunii formelor, care caracterizează cultura
antichității greco-latine și alte momente ale diverselor culturi dominate. Este necesar să menţionăm că nu există
un element clasic pur şi că în majoritatea cazurilor “Clasicismul” este întrepătruns de “Romantism”.

Printre reprezentanții acestui curent amintim pe Nicolas Boileau (Arta poetică, tratat de poetică
normativă clasică). P. Corneille (Cidul - tragedie), Jean. Racine (Fedra - tragedie), Moliere (Avarul,Don Juan -
comedie), La Fontaine (Fabule) ,La Bruyere și de asemenea Anton Krîlov,Antioh Cantemir .De asemenea, în
operele lui Leonardo da Vinci, Johann Wolfgang Goethe, Victor Hugo, recunoaştem valori clasice.
In literatura romana regăsim elemente specifice clasicismului la autori precum Ion Budai Deleanu
(Țiganiada), Mihail Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creanga, George Enescu,. Ca specii
menționăm oda, satira, pastorala, epigrama, idila, epistola, comedia, fabula, epopeea.
Daca in operele lui Mihai Eminescu găsim atât elemente clasice (îndeosebi la nivelul formei, a versurilor), cat
si romantice (temele si motivele sunt adevărate simboluri ale romantismului), piesele de teatru scrise de
Caragiale întrunesc cele mai multe caracteristici ale clasicismului.

Don Juan de Molière

Alături de ceilalţi clasici francezi se manifestă şi Jean Baptiste Poquelin-Molière, care îşi desfăşoară
activitatea în perioada de triumf absolut al clasicismului. Ideile clasice ale lui Molière se manifestă, mai ales,
prin respectarea principiului imitării naturii. Natura umană, cu toate aspectele ei, este tema principală a
comediilor lui Molière. Dintre cele mai cunoscute comedii putem menţiona: Tartufe, Avarul, Mizantropul, Don
Juan, Femeile savante, Bolnavul închipuit. Universalitatea lui izvorăşte din faptul că a surprins în opera sa
aspecte permanent prezente, atât în spaţiu, cât şi-n timp , slăbiciunile omeneşti. Molière, aparţine acelei familii
de oameni ai adevărului şi ai lucidităţii care denunţă viciile oamenilor, cu încredere în latura luminoasă a fiinţei
umane.
Page | 19
Unul dintre simbolurile vitalităţii meridionale, mitul lui Don Juan aparţine Evului Mediu. El apare
pentru întâia dată sub o variantă literară în piesa "El Burlador de Sevilla" (1630) atribuită lui Tirso de Molina.
În jurul anului 1657, o trupă de comedianţi ambulanţi italieni joacă această piesă sub formă de pantomimă în
Franţa, inspirându-l pe dramaturgul, regizorul şi actorul Jean-Baptiste Poquelin, zis Molière (1622-1673) să
scrie şi să pună în scenă comedia "Dom Juan ou le festin de Pierre" (1665). Molière, el însuşi personalitate
controversată a vremii sale, aflat într-o luptă continuă a demascării falsului cotidian indus de convenţiile
sociale, morale şi religioase. În piesa Don Juan, eternul afemeiat face cucerire după cucerire, spre exasperarea
apropiaţilor săi, furia soţilor încornoraţi şi disperarea femeilor seduse şi abandonate la scurt timp după ce
nestatornicul cuceritor şi-a atins scopurile mârşave. Faptul că îl salvează de la moarte pe unul din fraţii Elvirei –
una dintre fetele seduse – este singurul lucru care îl scapă de răzbunarea acestora. Totuşi, Don Juan va da
socoteală, în cele din urmă, în faţa unei instanţe de neevitat: cerul, forţa divină, ale cărei semne le-a ignorat
toată viaţa sa. Don Juan este un orgolios, gata oricând să se dueleze pentru orice capriciu. Este un personaj care
se opune imaginii cavalerului, deoarece curajul său este pus doar în slujba dorinţei. Este o comedie de capă şi
spadă care îmbină realul cu fantezia, iar replicile care îl caracterizează cel mai bine pe Don Juan sunt: „vreau să
o am chiar în noaptea aceasta” si „scadenţa e atât de departe”. Personajul crede în viaţa de după moarte şi cu
toate acestea nu vrea să se gândească prea mult la asta.
Parcursul psihologic al lui Don Juan este relativ linear, eroul mergând până în momentul morții sale pe
aceleași “principii de viața” (dar daca la de Molina, Don Juan doar se îndoia de existenta divinității, aici eroul
neaga cu buna știința existența lui Dumnezeu). Deși toți cei din jurul sau încearcă sa îl tragă pe calea cea buna,
el ironizează toate aceste intenții, punând la îndoiala chiar si apariția fantomei care se transforma in “doamna cu
coasa”, încercând sa o străpungă după ce aceasta îl avertizase (acesta este încă un element nou adus de Molière).
Ba mai mult, se hotărăște sa îi minta pe cei din jur ca se căiește și s-a convertit la credința in Dumnezeu. In
final statuia comandorului îi da ocazia sa-și recunoască greșelile și să treacă la credință. Eroul preferă sa moară
decât sa ducă o viață smerită, in rugăciune si căință. Deci, intre toate celelalte, mitul lui Don Juan este marcat de
întâlnirea omului cu moartea. Premiera piesei lui Molière a avut premiera pe 15 februarie 1665, stârnind interes
dar si reacții vehemente din partea bisericii si oamenilor înalți In rang, datorita libertinajului personajului
principal. Molière retușează piesa și la a doua reprezentație reproșurile nu conteneau sa apară. După 15
reprezentații, Molière retrage piesa, neputând face fată valului mult prea mare de plângeri.

Page | 20