Scheme cognitive

I. Ce sunt schemele?

Schemele cognitive sunt, în egală măsură, structuri şi procese mentale, care

permit oamenilor să stocheze informaţia perceptivă şi conceptuală din mediu şi să
interpreteze în mod abstract evenimentele. Schemele pot fi considerate atât
structuri, cât şi procese, deoarece sunt foarte asemănătoare unui model
computaţional al procesării cognitive, numit procesare distribuită paralel (PDP).
Schemele sunt structuri mentale care organizează şi simplifică cunoaşterea noastră
despre lume: avem scheme despre sine, despre alte persoane, despre lucruri etc.
Schemele sunt interconectate, uneori formând structuri ierarhice.

Schemele afectează modul în care observăm, interpretăm, luăm decizii şi

acţionăm. Ele acţionează ca nişte filtre, accentuând sau estompând anumite
percepţii sau comportamente. Le utilizăm ca să clasificăm lucruri, persoane sau
pentru a face predicţii în legătură cu evenimente viitoare. Schemele sunt utilizate în
reamintire, dar şi pentru a codifica evenimentele care vor deveni amintiri. Schemele
apar adesea în atribuirile cauzale. Schemele cauzale sunt, de multe ori, împărtăşite,
în interiorul aceleiaşi culturi, permiţând comunicarea contextuală. Avem cu toţii
tendinţa de a avea o schemă preferată pe care o utilizăm mai frecvent. Atunci când
interpretăm evenimentele din mediu, utilizăm mai întâi această schemă şi nu apelăm
la altele, decât dacă aceasta se dovedeşte ineficientă. Schemele au o putere mare
de autoconservare, rezistând în faţa dovezilor contrarii, iar acest lucru se întâmplă
datorită filtrării sau ignorării noii informaţii, lucru posibil tocmai datorită existenţei unei
scheme anterioare. O schemă este un cerc vicios. Unele scheme se pot schimba,
aşa cum şi oamenii se pot schimba, mai uşor sau mai greu.

Alte tipuri de scheme sunt:

• Schemele sociale care se referă la cunoştinţe generale despre mediul social.
• Schemele de persoane care se referă la schemele despre ceilalţi.
• Schemele idealizate de persoane care se mai numesc şi prototipuri. Prototipul
este utilizat şi cu sensul de schemă generalizată.

1
• Schemele despre sine sunt combinaţii de trăsături prin prisma cărora ne
autopercepem sau autocaracterizăm şi conţin trăsături din Eul actual, dar şi din alte
Euri posibile.
• Schemele de rol sunt scheme despre comportamentele adecvate în anumite
situaţii.
• Schemele evenimenţiale sau scenariile se referă la un ansamblu de reguli şi
acţiuni care trebuie efectuate în anumite situaţii.
• Unii autori menţionează şi o categorie de scheme numite scheme fără conţinut
(Chelcea & Ilut, 2003).
Schemele sunt, de asemenea, modele mentale, concepte, reprezentări şi structuri
de cunoaştere. Schema poate fi considerată drept o reprezentare relativ flexibilă, dar
şi un şablon care ne ghidează în interpretarea evenimentelor. Atunci când un
eveniment este trunchiat, schema poate umple golurile informaţionale cu informaţie
implicită (default). Aceste informaţii implicite sunt achiziţionate în timp, pe parcursul
experienţei individului, prin repetare în situaţii analogice, atunci când schemele sunt
învăţate. Schemele au o parte semantică şi una imagistică, dar legătura dintre ele
este adesea metaforică, astfel încât învăţarea de noi scheme, schimbarea celor deja
existente sau chiar evocarea lor este un proces care nu ocoleşte, aproape niciodată,
metaforă. Acest sens metaforic difuz al „schemeiimagine “permite legarea sensurilor
asociate unui cuvânt de sensuri similare din alte scheme şi îmbogăţeşte astfel
reţeaua schematică. Aceste sensuri secundare ale unui cuvânt sau interpretări
alternative ale unei imagini ne permit învăţarea noului şi adaptarea la situaţii noi, la
care trebuie să răspundem cu „instrumente “noi. Sensurile asociate ne permit să
adaptăm o schemă veche la o realitate nouă, altfel spus, în sens piagetian, să
acomodăm. „Schemele nu sunt structuri fixe. Sunt configuraţii flexibile care reflectă
regularităţile experienţei, oferind umplerea automată a informaţiilor lipsă, efectuând
generalizări despre trecut, dar şi modificându-se permanent, adaptându-se pentru a
reflecta starea de lucruri prezentă. Schemele sunt stări interpretative flexibile care
reflectă amestecul de experienţă trecută şi circumstanţe prezente. “(Norman, 1986
apud D’Andrade, 1993, p. 142)

2
 Modelul cognitiv al lui Aaron Beck

Conform lui Beck (1976), problemele noastre emoţionale sunt consecinţa unor
distorsiuni și scheme cognitive care se dezvoltă în funcţie de experiențele din
perioada primei copilării.

Experiențele timpurii duc la formarea unor convingeri despre propria

persoană, viaţa și ceilalţi. De exemplu, în cazul în care copiii beneficiază de suport și
afecţiune din partea părinţilor, ei îşi vor forma convingeri cum ar fi "Ceilalţi mă
iubesc", "Sunt competent", ceea ce va duce la o imagine pozitivă asupra propriei
persoane.

Persoanele care au avut experiențe negative cu părinţii îşi pot forma

convingeri de genul "Nu pot fi iubit", sau "Sunt un ratat" şi pot dezvolta în perioada
adultă probleme psihologice.

Conceptele esenţiale ale modelului lui Beck sunt gândurile automate,

distorsiunile cognitive şi schemele cognitive. Toate acestea reflectă într-un mod sau
altul aspecte ale interpretării realităţii externe/interne.

Componentele modelului

Aaron Beck propune un model care implică trei nivele:

A. Gânduri automate;
B. Erori de gândire;
C. Scheme cognitive.

A. Gândurile automate

Gândurile automate sau disfuncţionale reprezintă nivelul superficial, care

poate fi detectat în mod direct şi imediat (monologul interior al fiecărui subiect este
3
constituit din astfel de gânduri). Ele sunt spontane, plauzibile şi involuntare. Pot fi
grupate tematic şi sunt rezultatul unor erori sistematice de gândire.
Acestea sunt gândurile care apar involuntar şi automat când ne aflăm într-o
anumită situaţie. În cazul problemelor emoţionale, aceste gânduri sunt inacurate. De
exemplu, în momentul în care Sorin a auzit întrebarea pusă de profesor la examen,
a avut următoarele gânduri: "voi pica examenul, sunt un prost, incompetent, nu am
nici o şansă". Aceste gânduri automate sunt grupate în scheme cognitive care au
grad de generalitate mai mare. Sorin are de exemplu o schemă cognitivă de tipul
"Sunt incompetent".

B. Distorsiunile cognitive (erori de gândire)

Distorsiunile cognitive sau erorile în gândire sunt: saltul la concluzii,

suprageneralizarea, exagerarea sau minimizarea semnificaţiei unor evenimente,
personalizarea şi gândirea de tipul totul sau nimic.

C. Schemele cognitive

Schemele sunt structuri cognitive care organizează experiențele noastre şi

care pot avea un rol de bază pentru acţiunile individuale. Aceste structuri cognitive
orientează pozitiv sau distorsionează percepția și acţiunile. Multe scheme de acest
fel sunt înrădăcinate, cum se știe, cultural-istoric. Ele îşi găseşte originea în miezul
creditelor, convingerilor şi acţionează cu “forţa” constrângătoare a mentalului
colectiv. Totuşi, conform opiniilor mai nou exprimate, există și scheme dobândite care
se constituie permanent din preluări de sintagme lingvistice adesea ne filtrate de
individ, probabil pe un fond afectiv propice Acestora li se aplică operatorii logicii
categorice. Ele pot opera sub forma de structuri logice sau gramaticale: de exemplu,
sub forma de explicaţie, “dacă... atunci” sau formulări imperative categorice, “trebuie
să... altfel...”; generalizări pripite, “toţi, toate sunt...”; prin etichetări, “este oltean...
deci...”; prin transferuri ca încălcare a principiului identităţii logice; sau ca
raţionament emotiv “simt că este aşa... atunci cu siguranţă va fi aşa”, minimizarea
maximizarea, ca exagerarea actelor şi efectelor lor, etc. Etc. (A. T. Beck).

4
 Schemele cognitive sunt convingerile bazale pe care persoanele le au despre
ei, lume şi ceilalţi activitatea mentală a subiectului fiind, expresia acestora, ele fiind
stabile şi durabile, în general inconştiente. Ele sunt structuri psihice profunde care
permit integrarea informaţiilor şi atribuirea de semnificaţii evenimentelor.
Sunt două tipuri de scheme cognitive: adaptative şi dezadaptative. Anumite scheme
cognitive dezadaptative sunt asociate cu vulnerabilitatea spre anumite tulburări sau
probleme emoţionale şi comportamentale. Deşi schemele nu sunt direct observabile,
existenţa lor poate fi dedusă plecând de la distorsiunile cognitive pe care le produc.

De exemplu persoanele depresive au scheme de genul:"Nu pot să fac nimic

bine", " Nu sunt în stare de nimic", Nu merit nimic", "Ceilalţi sunt mult mai buni decât
mine" etc.

Pornind de la astfel de premise mi se pare interesant de identificat în mediul

politic acţiunile coordonate de astfel de “scheme de gândire”. Cum se face ca dintr-
un sistem democratic deciziile, exprimările, acţiunile actorilor implicaţi au consecinţe
defavorabile sistemului?

Observaţiile de aici sunt doar la nivelul de identificare și de recunoaştere a lor

și încercarea de față nu beneficiază în acest moment de o cercetare de tip lingvistic
sau statistic.

Categorizări, generalizări pripite

O propoziţie de tipul “Toţi politicienii sunt corupţi” este des pronunţată,

utilizată, preluată fără nici un discernământ de la unul la altul. Ne surprindem fără
voie cu ea în conversaţii, în analize, în seminarii etc. Se presupune că aceste
persoane, politicienii, au făcut avere anterior funcției politice, ori o vor face de aici
înainte, iar acesta nu se poate realiza din muncă cinstită, ci dintr-o ilegalitate, un furt.
Nu discutăm cazul juridic al ilegalităţilor, evident. Dar există concepţia despre
“muncă” preluată din comunism. Numai munca fizică este producătoare de venit,
este cinstită şi conduce la acumulare! O altă propoziţie categorică generalizatoare
poate fi: “La noi nu se poate face nimic, nu se schimbă nimic, trebuie să vină alţii sau

5
să treacă 20 de ani ca să...” Concluzia “tacită”, subînţeleasa a unui astfel de
raţionament îndeamnă la pasivism. Consecinţele comportamentale sunt
absenteismul şi neimplicarea civică. Dacă toţi sunt corupt, atunci nu avem pe cine
vota, nu se schimbă nimic pentru ca la noi nu se poate, pentru ca aşa suntem noi
românii (etichetarea). Consecinţa? Votăm fară tragere de inimă, sau mai mult, nu
trebuie să mai votăm, nu avem pe cine vota! Nici un partid nu e bun, nu voi face
politică!

Raţionamentul de tipul “totul sau nimic!”

Uneori percepţia de tipul totul sau nimic conduce la dileme, contradicţie la fel
de periculoasă care conduce la acelaşi tip de comportament. Dacă politicianul e
sărac şi îşi afirmă deschis acesta, cum adesea o face pentru o imagine populistă,
înseamnă pentru unii că nu are calităţi de manager. “Dacă nu a făcut anterior nimic
bun pentru sine, atunci la ce să ne aşteptăm ca o să facă pentru popor?” Dilema:
Alegem unul sărac şi cinstit, dar care “nu se va descurca”, sau un manager bun,
bogat şi corupt? Din această situaţie nu putem ieşi, îşi zic schematiștii. Mai bine pe
nici unul! Oricum cei “ajunşi la putere” îşi urmăresc numai interesele lor! Din nou
consecinţa implică un comportamentul de evitare, absenteism, incapacitate de
decizie.

Tot o formă de gândire extremistă cu raţionament implicaţie “dacă... atunci”

care ne conduce la dileme este percepția status-ului și rolului liderului. Dacă liderul
face, întronează disciplină, atunci se îndreaptă sigur spre dictatură (una din fricile de
epocă din care tocmai am ieşit), dacă nu o face, atunci dă frâu liber anarhiei! Mai
departe dacă toate partidele politice sunt rele, (over generalization din nou) atunci nu
de conducere democratică avem nevoie, ci de dictatură militară!!!

Etichetarea este şi ea des întâlnit. Dacă un partid îşi ataşează la nume

“social” e sigur de-al foştilor comunişti, dacă îşi zice “istoric” e de dreapta, adică al
foştilor bogătaşi (vin să recupereze averi) şi mai e şi cosmopolit (bogătanii vin din
străinătate!). Nu se ia în calcul evoluţie istorică a platformelor ideologice, iar schema
de gândire este tot cu rădăcini în comunism. Consecinţa este nu numai o firească,

6
să zicem, divizare socială ca diversitate de opinie, ci, mai ales, o dispută din medii
cu pretenţii, ca aceasta: globalizare vs. Identitate naţională. Consecinţe?
Argumentele, până la un punct fireşti, pot denatura situaţia de fapt, iar
comportamentele uneori extrem de îndârjire pot degenera. Sau, putem exemplifica,
pe acelaşi fond și având în vedere unele articole din presă, întrebarea urmată de
comportamentul ca atare: “să mergem să votăm constituţia sau să nu mergem să o
votăm?” Etichetarea are și alte forme: “dacă e ardelean, e oltean, atunci a fost cu...
sau e de-al nostru (?!)”

Transferul de sens

Transferul substituie sensul unor noţiuni din lumea și “logica” afacerilor și a

intereselor economice în “logica” politică. Dacă în primul caz “raţională” înseamnă o
acţiune aducătoare de profit în politică în schimb este acţiunea care conduce la
obţinerea puterii. (Puterea pentru ce?) “Puterea” se substituie “profitului”, traficului de
influență și consens.

Logica aceasta este a celui care candidează, dar şi a celui care alege
candidaţii şi se profilează ca o acută carență de educaţie civică! Văzute prin prisma
acesta, noţiunile de “raţional”, “bine”, “trebuie să...” din zona economică și cea
politică se confundă. Politicianul este considerat om de afaceri. Faptele o dovedesc
pentru cei mai mulți. Dacă aşa procedează majoritatea aşa trebuie să fie.
Consecinţele sunt indistincţia domeniilor economic şi politic, şi, mai departe, probabil
a înţelegerii principiului separării puterilor în stat. Chiar noţiunea de “putere” este
înţeleasă ca influență, pile, corupţie. Dedublarea, scindarea alegătorului este
evidentă în aceste cazuri între a da crezare imaginii “afişate” sau a bănui “agenda
ascunsă” a unui candidat?

Modele nerealiste, neadecvate

A vorbi de “foşti comunişti” este obsesia “dosarelor”. Şi acum oare putem

gândi ca “dosar curat” egal “competent moral” şi/sau “competent profesional”? Un
bun profesionist este oare garanţia unui bun politician? Se poate face politică fără

7
nici o pregătire academică? Se face management doar dacă ai “fler”, inteligență
socială și afectivă?
Consecinţa transferurilor, preluării unor asemenea modele este pe de o parte
oportunismul pe de alta expectativa neproductivă acelor care ar întruni condiţiile
necesare, dar care nu se regăsesc în “imaginea socială” şi schema cognitivă a
semenilor! (Exista şi distorsionării auto perceptive - cum ar fi “beţia puterii”) `.

Identificat de persoană cu instituţia.

Atitudinea tribală ambivalentă față de funcţie ca totem și tabu. Puterea e

concepută în termeni categorici și subiectivi: “Omul acesta cu funcţie îmi rezolvă
problema, pe căi ilegale, deci are putere! /sau nu mi-o rezolvă, deci nu are nici o
putere!”

Persoana este o funcţie, și se substituie trăsături de la persoana privată la

persoană publică; prietenia, loialitatea e substituită competenței. Există și alte
amestecuri exprimate în sintagme ca: “o mâna spală pe alta”, “toate se fac cu
oameni”, “are pe cineva mai sus”, “persoană e adusă de un soţ, o rudă...” etc, etc.
Suprapunerile nasc desigur dihotomii deconstructive, dezorganizatoare ca
acesta: competenţă vs. Loialitate Supradimensionarea, maximizare şi minimizare şi
distorsiune în a concepe competenţa unui funcţionar sau om politic sunt alte
procedee mentale cognitive. Nu mai insist asupra lor, ci vreau doar să subliniez că
probabil aşa devine “valabila” sintagma: “competenţii noştri vs competenţii voştri” în
momentul schimburilor politice. Despre autoritate şi felul în care creşte imaginea de
sine a dictatorului alimentat de cetăţean sunt, de asemenea multe de spus, dar las
pentru o altă posibilă analiza.

Aşadar percepția din lumea politică nu e acelaşi cu cea din lumea afacerilor
sau din viaţa profesională (am putea da numere, precum R. K. Popper, lumea 4, 5,
6?). Oricum am putea adăuga și faptul că percepția analistului politic diferă de cea a
politicianului şi a cetăţeanului.

8
 În terapie, modelul lui Beck vizează modificarea gândurilor automate, a
schemelor cognitive şi a distorsiunilor cognitive. Astfel se atinge doar prima
componentă implicată în discrepanţa cognitivă şi anume modul distorsionat în care
persoanele văd realitatea.

Modelul cognitiv al lui Albert Ellis - ABC x

Terapia raţional-emotiv-comportamentală (REBT) este o formă de terapie

cognitiv - comportamentală care se focalizează pe convingerile iraţionale şi raţionale,
având ca puncte fundamentale identificarea şi modificarea credinţelor iraţionale care
generează patologie şi suferinţa. Albert Ellis consideră că: "oamenii se perturbă ei
însăşi într - o măsură mai mare decât sunt perturbaţi de forţe nefavorabile din mediul
lor timpuriu sau din mediul social de mai târziu şi de aceea ei au unică şi
remarcabila putere de a înţelege ceea ce au de făcut pentru a fi mai puţin nevrotici,
a-şi schimba gândurile iraţional, simţămintele inadecvate şi comportamentul
disfuncţional, pentru a deveni sănătoşi sub aspect mental".

Acest model pleacă de la asumpţia că există două tipuri de credinţe

referitoare la sine, lume şi ceilalţi: raţionale şi iraţionale. Credinţele raţionale sunt
cele care ajuta persoana să îşi atingă scopurile propuse, sunt conforme cu realitatea
în care trăim şi sunt formulate în termeni de preferinţe (mi-ar plăcea să, mi-aş dori");
ele duc la emoţii ca tristeţe, îngrijorare, regret, iritare - emoţii funcţionale
(adaptative).

Credinţele iraţionale împiedica adaptarea omului la condiţiile de viaţa (Dryden,

1984), sunt formulate în termeni absolutişti (trebuie, este obligatoriu) şi duc la emoţii
că depresia, anxietatea, vinovăţia, furia - emoţii disfuncţionale. Aceste credinţe se
manifestă când apare o stare conflictuală şi, deoarece sunt imposibil de satisfăcut
întotdeauna, dau naştere la emoţii dezadaptative. De exemplu, o persoană care are
credinţe iraţionale de genul "Ceilalţi trebuie să mă respecte întotdeauna", va avea
dificultăţi în relaţiile interpersonale deoarece va interpreta orice neglijență sau
greşeală a celorlalţi ca o lipsă de respect față de persoană sa, va avea o mulţime de
conflicte cu aceştia şi, în consecinţă, de multe ori va fi nefericit. În schimb, o altă

9
persoană care are credinţă mai raţională, de genul "Mi-aş dori foarte mult ca ceilalţi
să mă respecte, chiar dacă uneori nu o fac; pot să suport lucrul acesta întrucât
înţeleg că şi ei sunt oameni şi pot greşi". Aşadar "iraţionalitatea" credinţelor se referă
la faptul că aceste nu ajută individul ci, dimpotrivă, împiedica adaptarea eficientă a
acestuia la mediul în care trăieşte, făcându-l nefericit.

Conform acestui model, se consideră că oamenii sunt născuţi și crescut cu

dorinţa de a fi fericiţi, de a avea succes în toate, de a fi aprobaţi și iubiţi de
persoanele semnificative pentru ei. În calea realizării acestor dorinţe se interpun
uneori credinţele lor iraţionale cu privire la evenimentele din viaţa, ceea ce duce la
perturbări în plan emoţional.

În REBT, clientului i se explică încă din prima şedinţă că nu evenimentul

activator este cel care produce perturbarea psihică, ci credinţele lui iraţionale cu
privire la acest eveniment.

Aceste credinţe iraţionale se prezintă sub mai multe forme:

- Gândirea catastrofică;
- Intoleranța la frustrare;
- Evaluarea globală negativă;
- Gândirea de tip" întotdeauna "sau "niciodată."

Consecinţe care derivă din credinţe iraţional, rigide despre evenimentul

activator se numesc consecinţe negative disfuncţionale deoarece ele conduc la
durere şi disconfort psihic, motivează oamenii să recurgă la comportamente contrare
propriilor interese şi îi împiedica să se angajeze în comportamentele necesare
atingerii propriilor scopuri.

În REBT se consideră că oamenii se pot schimba dacă internalizează trei

principii fundamentale:

10
 1. Evenimentele activatoare trecute sau prezente nu pot cauza emoţii
disfuncţionale, ci sistemul nostru de convingeri despre aceste evenimente este cel
care determină emoţiile disfuncţionale şi comportamentele dezadaptative,
2. Indiferent de modul în care ne-am generat problemele emoţionale şi
comportamentale în trecut - în prezent ne creăm dificultăţi deoarece continuăm să
ne reîndoctrinăm cu credinţele noastre iraţional,
3. ne este uşor să cultivăm emoţii, gânduri şi comportamente dezadaptative, dar
pe termen lung putem să depăşim această problemă dacă facem eforturi de a ne
disputa credinţele iraţionale şi consecinţele acestora.

REBT este o formă de terapie multimodală în care schimbarea este obţinut de

clienţi mai mult în viaţa de zi cu zi, decât în cadrul şedinţelor de psihoterapie.
Terapeutul trebuie să demonstreze clientului faptul că modul său de a gândi nu are o
bază logică, iar ideile sale iraţionale sunt rezultatul modului sau deformat de gândire.

Pentru a obţine schimbarea comportamentală, este necesară o restructurare

cognitivă, care presupune înlocuirea sistemului de credinţe iraţionale cu un sistem
mai raţional.

Componentele modelului ABC:

A. Elementul activator – A: Elementele activatoare pot fi situaţia, gânduri, emoţii

sau comportamente legate de evenimente, gânduri şi amintiri din trecut, care se
reflectă în situaţia actuală.

B.Convingerile persoanei – B: Convingerile iraţionale sunt formulate sub forma

unor reguli, generale, absolute (trebuie) și din ele rezultă 4 tipuri principale:
§ "este îngrozitor"- când o persoană evaluează un eveniment ca fiind mult prea
îngrozitor faţă de cum ar trebui să fie; ex. "Este îngrozitor să pici la un examen"
§ "nu suport" - toleranţa scăzuta la frustrare; ex. "Nu suport să fiu muşcată de
câine"

11
§ deprecierea - când clienţii sunt excesiv de critici cu ei înşişi, ceilalţi sau
evenimentele de viaţa gândirea de tipul "totdeauna sau niciodată" ex. "niciodată nu o
să întâlnesc pe cineva care să mă iubească"
C. Consecinţele (răspunsuri comportamentale, emoţionale, fiziologice,
cognitive)
Sunt în primul rând afecte și comportamente, dar pot fi şi gânduri (ex., obsesiile). Un
mod de gândire absolutist nu duce automat la emoţii negative. Astfel, atunci când
condiţiile de viaţa confirmă aşteptările iraţionale ale persoanei, această experienţiază
trăiri pozitive disfuncţionale. Când condiţiile de viaţa contrazic aşteptările iraţionale
ale individului, acesta va trăi emoţii negative disfuncţionale.
La fel, în cazul unei persoane cu un mod de gândire preferenţial confirmarea
aşteptărilor duce la emoţii pozitive, pe când contrazicerea acestora generează emoţii
negative, însa funcţionale.

Emoţii negative funcţionale Emoţii negative disfuncţionale

Emoţia Convingeri raţionale Emoţia Convingeri iraţionale
Tristeţe "E neplăcut că am Depresie "Nu ar fi trebuit să mă
suferit o astfel de părăsească și asta
pierdere, dar pot înseamnă că nu mă
merge mai departe" iubeşte nimeni"
Îngrijorat "Mi-aş dori să nu pierd Anxietate "Nu trebuie să-mi
locul de muncă dar nu pierd locul de muncă
înseamnă că trebuie și va fi groaznic dacă
să nu mi-l pierd" mi-l voi pierde".
Regret "Chiar dacă am dorit Vină "Trebuia să știu că va
să fac totul bine nu face asta. Este numai
înseamnă că trebuia vina mea".
să fie aşa"
Iritare "Aș fi dorit să-mi Furie "De fiecare dată când
răspundă la întrebare" îl întreb trebuie să-mi
răspundă".

În formă de terapie cognitiv - comportamentală propusă de Ellis, terapia

raţional-emotiv-comportamentală (REBT) terapeutul se focalizează pe înlocuirea
credinţelor iraţional, absolutiste, cu cele raţionale care facilitează adaptarea

12
persoanei la situaţiile de viaţa. Astfel, modelul lui Ellis vizează doar a doua
componentă implicată în discrepanţa cognitivă şi anume modul iraţional în care
persoanele evaluează realitatea.

Luând în considerare cele două modele precum şi cauzele care duc la

discrepanţa cognitivă, pentru a avea o eficienţă mare în terapie este important să
ţinem cont de modificarea ambelor tipuri de credinţe dezadaptative (Lazarus, 1991;
David şi McMahon, 2002).

Nu toate credinţele iraţionale devin ținta restructurării cognitive, ci doar acele

convingeri care stau la baza problemei emoţionale, problemă care interferează cu
sarcinile zilnice ale clientului și îl împiedica să se adapteze la mediul din care face
parte; de exemplu, dacă o persoană are fobie de şerpi și ea trăiește la oraș unde
probabilitatea de a întâlni unul este foarte mică, atunci nu intervenim.

TEHNICI DE INTERVENŢIE LA NIVEL COGNITIV

A. Tehnicile de intervenţie la nivel cognitiv se clasifică în trei categorii: tehnici

de restructurare cognitivă, tehnica rezolvării de probleme şi antrenamentul asertiv şi
tehnici de inoculare a stresului.

(1) Tehnicile de restructurare cognitivă

Există mai multe abordări care pun accent pe diferite tipuri de gânduri ce
devin ţinta modificării sau restructurării cognitive. Principalele curente teoretice şi
modul în care ele abordează modificarea gândurilor dezadaptative (iraţionale) ale
persoanelor sunt "Modelul cognitiv al lui Aaron Beck" şi "Modelul cognitiv al lui Albert
Ellis'.

Pentru a înţelege mai bine mecanismul prin care restructurarea cognitivă are
impact asupra emoţiilor şi comportamentelor clienţilor, este importantă clarificarea
modelului pe care se bazează intervenţiile cognitive.

13
 Principalul mecanism etiopatogenetic (cauzal) implicat în problemele
emoţionale este discrepanţa cognitivă. Dacă apare o diferenţă între reprezentarea
realităţii interne/externe (ce cred eu despre, motivaţia şi expectanţele noastre despre
cum trebuie să arate acea realitate), şi cum se prezintă realitatea, atunci avem o
discrepanţă cognitivă externă/internă care vă determina modificări la nivel fiziologic
şi comportamental.

Discrepanţa cognitivă se datorează următorilor factori:

(1) Reprezentări eronate ale realităţii interne sau externe (pe parcursul
cursului apar sub denumirea de credinţe iraţionale/dezadaptative, scheme cognitive,
distorsiuni cognitive/erori în gândire)

§ Saltul la concluzii: extragerea unei concluzii fără a avea date obiective

Cercetările au arătat că oamenii tind să tragă concluzii în funcţie de starea pe care o
au; dacă sunt fericiţi totul pare mai uşor, mai roz, iar dacă sunt trişti totul este parcă
mai negru. De exemplu, dacă din când în când cineva are stări mai proaste şi se
simte grasă, asta nu înseamnă că s-a îngrăşat neapărat; dacă se urcă pe cântar
observă că de fapt greutatea a rămas aceeaşi.

§ Suprageneralizarea: generalizarea excesivă a concluziei: O persona cu

anorexie consideră că dacă a mâncat o bucată de ciocolată, dieta ei s-a dat peste
cap, iar ea se va îngrăşa şi niciodată nu va mai fi în stare să ţină o cură de slăbire

§ Gândirea de tipul "totul sau nimic": interpretarea unei situaţii ca fiind ori foarte
bună ori foarte rea. Un elev care urmează să dea admitere la facultate poate gândi:
"Dacă nu iau notă maximă înseamnă că nu sunt bun de nimic".

§ Exagerarea sau minimizarea semnificaţiei unor evenimente. Există cazuri

când ponderea consecinţelor negative ale unui eveniment este exagerată, iar cea a
consecinţelor pozitive este minimizată. O persoană care prezintă acest tip de eroare
în gândire poate spune că a luat o notă mare la test deoarece profesoară a fost mai
indulgentă.

14
§ Personalizarea: atribuiri eronate asupra propriei persoane a cauzelor unor
fenomene din realitate. O persoană care este la o petrecere şi vede un grup de tineri
care încep să râdă atunci când trece pe lângă ei va spune "Sigur râd de mine! Cum
m-am putut îmbrăca aşa!?"

(2) Expectanţe (aşteptări), motivaţii şi credinţe nerealiste despre realitatea

externă/internă

Aceste cogniţii sunt caracterizate printr-un stil de gândire absolutist, imperativ,

rigid şi inflexibil, care împiedică adaptarea la situaţiile de viaţa (ex. Trebuie să câştig
întotdeauna, trebuie să-i pun pe ceilalţi la respect, nu se poate să greşesc, etc.).

Etape în restructurarea cognitivă

I. Educarea clientului privind relaţia dintre gânduri, emoţii şi comportamente

II. Identificarea gândurilor dezadaptative
III. Modificarea gândurilor dezadaptative
IV. Formularea unor gânduri alternative adaptative
V. Aplicarea lor în situaţiile de viaţa

I. Educarea clientului

Indiferent de tehnică folosită clientul trebuie să înţeleagă cum funcţionează ea

şi de ce este potrivită pentru problema lui. Înainte de a începe restructurarea
cognitivă este necesară educarea clientului privind relaţia dintre gânduri, emoţii şi
comportamente (Stallard, 2002). Pentru a înţelege cât mai bine, i se va explica
această relaţie pe problemă cu care se confruntă şi pe mai multe situaţii din viaţa lui.

II. Identificarea gândurilor dezadaptative (iraţionale) se face prin următoarele

tehnici:
15
 (1) discutarea unei situaţii problematice (ex. " Ce ţi-ai imaginat că se poate
întâmpla atunci când ai văzut că se apropie de ţine câinele?")

(2) imagerie dirijată - consilierul îi cere clientului să îşi imagineze situaţia în

detaliu ca o modalitate de a oferi indicii suplimentare pentru descoperirea gândurilor
disfuncţionale care apar în acea situaţie. Dacă clientul este un copil, atunci
consilierul poate folosi personaje imaginare care se află într-o situaţie similară sau
plânge cu desene în care personajele interacţionează, dar nu sunt prezentate
replicile, ci ele trebuie completate de către copil în norişorii desenaţi deasupra
fiecărui personaj. Replicile completate de către copil permit cunoaşterea modului de
găsire a acestuia despre sine sau despre anumite situaţii. Dacă de exemplu,
personajele sunt un şoarece şi o pisică, în funcţie de problemele sale, copilul va
proiecta o anumită stare: dacă el este anxios poate spune că şoarecelui îi este frică
de pisică, sau dimpotrivă, dacă se simte singur, şoarecele se bucură că are cu cine
să se joace.

De asemenea, pot fi introduse de către consilier personaje simbolice care au

rolul de a-l ajuta pe copil să-şi identifice gândurile: "Vânătorul de Gânduri",
"Detectivul de sentimente", etc. (Stallard 2002)

(3) joc de rol - clientul şi consilierul pot pune în scenă o situaţie problematică.
În consilierea copiilor acest lucru se poate face folosind păpuşi.

(4) automonitorizarea gândurilor - clienţii sunt învăţaţi să utilizeze un tabel de

monitorizare după exemplul de mai jos. Deoarece în viaţa de zi cu zi nu suntem
obişnuiţi să fim atenţi la ceea ce gândim, completarea tabelului ajută clientul să
conştientizeze mai bine relaţia între modul în care gândeşte şi felul în care se simte.

Data Emotiile Gandurile Comportamentele

disfunctionale ulterioare

16
 - tipul de - gândul
emoție - măsura în
- care crede
Descrierea în
intensitatea clientul în
detaliu a situației
trăirii gândul
emoției respectiv
(0-100) (0-100)
01.02.04 Acasă, anxietate E groaznic că Am început să
ora 16 singură 80 sunt singură mănânc
fară sa Nu se poate să
fac rămân singură
nimic de Valentines,
90%

(5) sugerarea gândurilor.

În cazul în care nici una dintre tehnicile de mai sus nu merg, se pot sugera
gândurile disfuncţionale. Acest lucru trebuie făcut pe baza teoriei consilierului despre
problemele clientului şi într-un mod colaborativ. În cazul copiilor trebuie să fim foarte
atenţi deoarece ei sunt obişnuiţi să dea răspunsurile pe care ei cred că ceilalţi le
aşteaptă.

(6) tehnica asociaţiilor libere

Se cere clientului ca, pornind de la situaţia prezentată de către consilier, să

verbalizeze toate evenimentele că îi vin în minte fără nici o restricţie. Acestea sunt
înregistrate iar pe urmă sunt supuse interpretării.

III. Tehnici de modificare a gândurilor disfuncţionale

17
 Obiectivul principal al disputei gândurilor disfuncţionale este de a-l face pe
client să realizeze că gândurile sale disfuncţionale şi iraţionale sunt nefolositoare,
ilogice sau inconsecvente cu realitatea, şi ca alternativele lor sunt folositoare, logice
sau consecvente cu realitatea. Sunt trei strategii principale de disputare a gândurilor
dezadaptative.

(1) Disputa empirică

Se dispută dovezile empirice ale gândurilor disfuncționale. Pe fondul dovezilor

existente se generează o nouă alternativă raţională. Pentru disputare se folosesc
întrebări de genul "Ce evidenţe aveţi că este aşa cum spuneţi?", sau "Pe ce vă
bazaţi ceea ce afirmaţi?".

Credinţa iraţională:Nu trebuie

Viaţa mea e un dezastru
să mă părăsească
CONSILIER: Ce dovezi ai că nu CONSILIER: Ce vrei să spui prin
trebuie să te părăsească. dezastru?
CLIENT: E prietenul meu, nu se CLIENT: Niciodată nu obţin ce
poate. vreau.
CONSILIER: Vrei să-mi spui că, CONSILIER: Niciodată?
pentru că e prietenul tău, atunci CLIENT: Aproape.
nu trebuie să te părăsească? CONSILIER: Aproape sau
CLIENT: Da. niciodată sunt două lucruri
CONSILIER: Ai mai avut prieteni diferite. Poţi să-mi spui câteva
până acum? lucruri pe care le-ai vrut şi le-ai
CLIENT: Nu foarte mulţi, vreo 5. obţinut?
CONSILIER: Şi ce s-a întâmplat. CLIENT: Da, ar fi licenţa..
mai eşti împreună cu toţi? CONSILIER: Poţi să-mi spui mai
CLIENT: Nu, cum să fiu.? multe?
CONSILIER: Păi, mi-ai spus că CLIENT: Da, m-am căsătorit,
dacă sunt prietenii tăi, atunci nu copilul meu, mi-am terminat
trebuie să te părăsească, altfel liceul.
nu ai avea nici o dovadă că este CONSILIER: Luând în calcul ce
aşa. mi-ai spus, cum ai putea vedea
18
 CLIENT: Dar, nu vreau. (plânge) viaţa ta?
CONSILIER: Cred că este foarte CLIENT: Ei, nu e chiar un
greu să fii părăsită, că nu vrei să dezastru, nu am obţinut câteva
se întâmple lucrul acesta, dar e o lucruri şi sunt supărată.
dorinţă, se poate întâmpla şi
altcumva?
CLIENT: Da, din păcate.

(2) Disputa logică

Se dispută aspectele logice ale gândurilor iraţionale şi se arată că aceste

gânduri nu sunt logice. Se utilizează întrebaţi de genul: "Este logic?", "E adevărat?",
"De ce nu e aşa?", "Unde e scris că e aşa?", "Există vreo legitate care spune că e
aşa?".

Nu trebuie să mă părăsească Viaţa mea e un dezastru

CONSILIER: Din câte îmi spui îmi CONSILIER: Când ţi-a venit gândul
dau seama că e un fel de regulă acesta în minte?
absolută pe care ai stabilit-o. CLIENT: Când mi-am căzut
CLIENT: Da, nu trebuie să se examenul.
întâmple aşa ceva în nici un caz. CONSILIER: Cred că acel examen
CONSILIER: Înţeleg că vrei foarte era foarte important pentru tine..
mult să nu fii părăsită, dar poţi să-mi CLIENT:Da, a fost la o materie la care
spui cum decurge logic din faptul că am vrut foarte mult să trec
vrei ceva foarte mult că trebuie să CONSILIER: Poţi să-mi spui cum
fie aşa? decurge logic din faptul că n-ai trecut
CLIENT: E logic pentru că vreau.. acel examen faptul că viaţa ta e un
CONSILIER: Nu crezi că ar mai fi dezastru?
nevoie de o premisă adevărată care CLIENT: Pentru că era lucrul cel mai
să spună: dacă vreau ceva atunci important.
acel ceva se va întâmpla ca să tragi CONSILIER: Da aşa este, dar când
concluzia că pentru că vreau să nu spui că viaţa e un dezastru înseamnă
mă părăsească atunci trebuie să fie că toată viaţa ta e acel examen. Altfel
aşa? La tine această premisă e nu ar fi logic. crezi că e vorba de o

19
 adevărată? suprageneralizare? Nu mai e nimic în
CLIENT: Nu, chiar în ultimul timp s- viaţa ta?
au întâmplat puţine dintre lucrurile CLIENT:De fapt în ultim timp am
pe care le-am dorit. cunoscut câteva persoane la care ţin
CONSILIER: Crezi că am putea foarte mult..
vedea lucrurile mai logic? CONSILIER: Deci nu e adevărat ca
CLIENT:Adică?.. viaţa ta e un dezastru..
CONSILIER: În loc de nu trebuie să C. Acum încep să cred că nu e aşa..
mă părăsească, crezi că ar fi mai CONSILIER: Cum crezi că am putea
logic dacă am spune: "Aş vrea vedea lucruri fără să generalizăm
foarte mult ca să nu mă părăsească, excesiv?
dar nu este absolut necesar? CLIENT: Chiar dacă am rata un
CLIENT: Da, aşa pare mai logic. examen important e foarte rău dar
CONSILIER: Şi cum te-ai simţi dacă viaţa mea înseamnă şi altceva nu e
te-ai gândi aşa? un dezastru.
CLIENT: Mai puţin deprimată.
CONSILIER: Sau foarte tristă...

(3) Disputa pragmatică

Se dispută aspectele pragmatice şi ale gândurilor disfuncţionale. Se utilizează

întrebări de tipul: "La ce va ajută să vă gândiţi în acest mod acum sau în alte
momente?", "Ce consecinţe pozitive are acest gând?", "Această convingere ne ajută
să rezolvăm problema practică, să ne atingem scopurile, duce la consecinţe pozitive,
reduce starea afectivă neplăcută?, Ce se întâmplă când te gândeşti în acest mod?,
Cum te simţi când te gândeşti în acest mod?".

Nu trebuie să mă părăsească Viaţa mea e un dezastru

CLIENT: Nu trebuie să mă CONSILIER: Cum te simţi când te
părăsească! gândeşti ca viaţa ta e un dezastru?
CONSILIER: Îmi spui te rog la CLIENT: Deprimată.
ce te ajută să te gândeşti aşa? CONSILIER: Te ajută la ceva să te
CLIENT: Nu mă ajută la nimic, gândeşti aşa?
nici măcar nu pot vorbi coerent CLIENT: Nu, din contră, nu mă mai

20
 când mă întâlnesc cu el.. pot bucura nici măcar de lucrurile de
CONSILIER: Cum crezi că ne- care mă bucuram mai demult.
am putea gândi când te-a CONSILIER: Cum crezi că ne-am
părăsit prietenul, astfel încât să putea gândi astfel încât să nu mai te
te ajute.. simţi atâta de deprimată?
CLIENT: Nu ştiu
CONSILIER: Crezi că te-ar
ajuta să te gândeşti că, chiar
dacă vrei foarte mult să nu te
părăsească, lucrul acest se
poate întâmpla şi reflectă că
oamenii pot să facă propriile
alegeri, chiar dacă nu suntem
de acord cu asta.
CLIENT: Da
CONSILIER: Şi cum te-ar ajuta
acest gând?
CLIENT: M-aş simţi doar iritată
şi tristă, dar nu furioasă sau
deprimată.

Alegerea unui anumit tip de dispută se face în funcţie de tipul de argumentare

pe care vedeţi că îl foloseşte clientul. De exemplu, dacă observaţi că un client
foloseşte o dispută logică pentru a-şi susţine punctul de vedere e indicat să folosiţi şi
dumneavoastră acelaşi tip de dispută. De multe ori cele 3 moduri se folosesc
combinat.

În disputarea credinţelor iraţionale terapeutul poate folosi mai multe

stiluri:

Stilul socratic - consilierul se foloseşte mai mult de întrebări pentru a

identifica aspectele ilogice, inconsecvente cu realitatea sau dezadaptative ale
gândurilor disfuncţionale. Astfel clientul va ajunge singur la concluzia că aceste
gânduri nu îi folosesc şi este ajutat să genereze alternative raţionale.
21
 Stilul didactic - consilierul explică clientului de ce anumite gânduri sunt
disfuncţionale sau iraţional şi de ce altele sunt raţionale.

Stilul umoristic - se referă la folosirea umorului pentru a schimba gândurile

şi credinţele iraţionale. Necesită o bună relaţie terapeutică, clientul să aibă simţul
umorului, umorul să vizeze gândurile şi nu clientul, şi o sincronizare bună a revenirii
la problemă. Autodezvăluirea - se referă la dezvăluirea unui exemplu personal al
consilierului în care a disputat aceeaşi credinţă sau o credinţă similară.

Stilul metaforic - se referă la folosirea metaforelor în procesul de disputare,

pentru a-l ajuta să înţeleagă aspectul disfuncţional al gândurilor sale. De exemplu,
credinţele iraţionale pot fi comparate cu nişte ochelari prin care vedem doar
aspectele negative ale lucrurilor. Folosirea metaforelor este foarte importantă în
consilierea copiilor pentru a-i ajuta să înţeleagă mai bine cum funcţionează gândurile
iraţionale.

(4) Tehnica reatribuirii

Această tehnică se referă la modificarea gândului disfuncţional prin

modificarea interpretării cauzelor care l-au generat. Se utilizează mai ales pentru
modificarea erorii de personalizare.

CLIENT: Totul s-a întâmplat din vina mea!!!

CONSILIER: Adică?
CLIENT: Toate certurile pe care le-am avut cu soţia
CONSILIER: Şi soţia a fost calmă tot timpul?
CLIENT: Nu,. de fapt începe să mă tachineze şi dacă nu fac ce vrea ea ridică
vocea..
CONSILIER: Crezi că am putea vedea certurile ca fiind rezultatul amândurora?

22
CLIENT: Cred că da..
CONSILIER: Şi dacă luăm în calcul faptul că soţia te tachinează şi ridică vocea cum
ai putea vedea responsabilitatea pentru certuri
CLIENT: Da cred că e vina amândurora, de fapt au fost multe probleme şi la mine la
serviciu şi la ea, nu am avut destul timp să stăm împreuna şi lucrurile au evoluat
CONSILIER: Şi cum te simţi dacă ţi-ai spune acest lucru în loc de totul s-a întâmplat
din vina mea.
CLIENT: Mai puţin deprimat..

(5) Analiza costurilor şi beneficiilor

Clientului i se cere să realizeze o listă cu costurile şi beneficiile pe care le are

gândul disfuncţionale. Pe urmă se analizează aceste costuri şi beneficii cu scopul
schimbării gândului disfuncţionale. Pentru a înţelege mai bine se recurge la
integrarea pe respectivei altei persoane. De exemplu, copilul este rugat să spună ce
ar gândi/crede altă persoană despre respectivul punct de discuţie (ex.: el este o
persoană rea, o persoană în care nu poţi avea încredere etc.) sau ce ar crede el
despre asta dacă ar fi o altă persoană sau este rugat să ceară opinia altor persoane
(Thompson & Rudolph, 1992). Un rol important îl au poveştile terapeutice.
Aceste poveşti pot fi construite împreună cu copilul său dacă sunt adecvate, pot fi
direct citite copilului său oferite copilului să le citească. Scopul acestor poveşti este
acela de a prezenta personaje care au moduri de gândire diferite (adaptative şi
dezadaptative) şi care trec prin aceleaşi situaţii. Consecinţele diferite, că urmare a
modului de gândire diferit, sunt analizate împreună cu copilul pentru a extrage
dezavantajele modului dezadaptative de gândire şi a pentru a elabora modalităţi
alternative, mai avantajoase, eficiente de gândire (Simos, 2002).

(6) Tehnica listei

Clientului i se sugerează să identifice şi să noteze evenimentele care susţin

gândul disfuncţional şi evenimentele care infirmă acest gând. După ce se analizează
aceste evenimente şi se observă că sunt mai multe evenimente care infirmă gândul
disfuncţional se generează un alt gând care este în conformitate cu lista realizată.

23
 (7) Tehnica experimentului

Modificarea gândurilor disfuncţionale se face prin planificarea şi realizarea

unor "experimente" prin care acestea sunt testate de către client în viaţa de zi cu zi.
Gândul este considerat ca fiind o ipoteză ce urmează să fie testată printr-un
experiment. Secvenţa acestei tehnici este următoarea: notarea gândului
disfuncţionale (Dacă vorbesc cu el mă va respinge) cât la % crede în acesta,
realizarea unui experiment prin care testează acest gând (se duce şi îl întreabă ce
face după serviciu), observarea şi explicarea rezultatelor (de ce nu m-a respins?) şi
extragerea concluziilor în care se reevaluează gândul disfuncţional şi se generează
o ipoteză alternativă. De exemplu, copilul este rugat să realizeze acţiuni pe care
consideră că nu le poate face sau pe care le evaluează ca fiind sub standardele
dorite (ex.: citirea unei cărţi, redactarea unui eseu, realizarea unor exerciţii fizice,
crearea de noi prieteni etc.).Se foloseşte atâta pentru modificarea gândurilor
disfuncţionale cât şi pentru creşterea încrederii în alternativa raţională.

(8) Tehnica celor trei întrebări

Este o formă specifică de dispută socratică, care constă într-o secvenţă de

trei întrebări ce facilitează modificarea gândurilor disfuncţionale.

Ce evidenţe (dovezi) aveţi pentru această credinţa?

Cum aţi putea interpreta situaţia altfel?
Dacă e adevărat că este aşa (gândul disfuncţionale), ce implicaţii (consecinţe) sunt?
CONSILIER: Simon, mi-ai spus mai înainte ca ceilalţi te vor respinge dacă află că ţi-
ai înşelat soţul. Ce dovezi ai că te vor respinge? Te-au respins până acum?
CLIENT: Nu prea am, dar simt asta.
CONSILIER: Simt. ai putea privi altcumva situaţia?
CLIENT: Prietenii mei nu mă vor respinge dacă ţin la mine.

24
CONSILIER: Hai să spunem totuşi ca anumiţi prieteni te vor respinge, ce s-ar
întâmpla atunci?
CLIENT: Cred că aş putea suporta această situaţie, atâta timp cât voi avea pe
cineva care m-ar înţelege şi nu m-ar respinge
CONSILIER: Crezi că ar fi cel puţin un prieten care te-ar înţelege?
CLIENT: Da, Alex..
CONSILIER: Şi cum te-ai simţi dacă te gândeşti astfel.
CLIENT: Supărată.
CONSILIER:.. dar nu deprimată..

(9) Decatastrofarea

Această tehnică mai este numită şi tehnica întrebării " Şi dacă..?"Se foloseşte
în special pentru modificarea gândurilor care implică exagerarea consecinţelor unor
evenimente, explorându-se aceste consecinţe şi modul în care clientul le poate face
faţă sau este afectat de acestea.

CLIENT: Nu mai suport când soţul meu întârzie, mă gândesc că i se va întâmpla

ceva rău.
CONSILIER: Ce se poate întâmpla rău?
CLIENT: Să facă accident şi să meargă în spital. Asta e groaznic nici nu mă pot
gândi..
CONSILIER: Şi dacă face accident şi este internat?
CLIENT: Nu mă pot gândi la asta.
CONSILIER: Hai să încercam totuşi, ce va fi atunci.?
CLIENT: Ar putea să-şi rupă ceva.
CONSILIER: Şi dacă şi-ar rupe picioarele?
CLIENT: N-ar mai putea merge o perioadă.
CONSILIER: Şi cât de rău ar fi asta?
CLIENT: Ar trebui să reduc cheltuielile.. să am grijă de el.
CONSILIER: Şi e groaznic să ai grijă de soţul tău?
CLIENT: Nu ar fi, am sta mai mult timp să stăm împreuna şi ar fi dificil..
CONSILIER: Deci chiar dacă se întâmplă ceva rău aţi putea trece peste asta,

25
CLIENT: Da cred că am reuşi.

(10) Clarificarea semnificaţiei

Anumite cuvinte au înţelesuri diferite în funcţie de schemele cognitive ale

clienţilor. Chestionarea acestor termeni uneori vagi sau formulaţi într-un mod
absolutist ajută la clarificarea înţelesului lor şi la modificarea în funcţie de dovezile
empirice existente.

CLIENT: Sunt un ratat. Tot ce fac îmi arată că sunt un ratat.

CONSILIER: Îmi spui că eşti un ratat. Ce înţelegi mai exact prin asta?
CLIENT: Să nu realizezi niciodată ce vrei, să ratezi totul.
CONSILIER: Îmi spui te rog ce ai ratat?
CLIENT: Dacă mă gândesc bine nu foarte multe. Relaţia mea.
CONSILIER: Este singurul lucru pe care l-ai dorit vreodată?
CLIENT: Nu sunt mult mai multe lucruri..
CONSILIER: Atunci va trebui să-mi spui ce lucruri ai rată pentru că mi-e greu să
înţeleg de ce eşti un ratat...

2) Tehnica rezolvării de probleme şi antrenamentul asertiv

Se foloseşte pentru rezolvarea situaţiilor conflictuale dintre relaţiile

interpersonale. În acest caz discrepanţa cognitivă apare deoarece clientul nu are
abilităţile necesare rezolvării unor situaţii din realitate.

Paşii tehnicii de rezolvare a problemelor:

1. Identificarea problemei. Care este problema?

2. Stabilirea scopurilor. Ce voi face, cum vreau să stea lucrurile?
3. Generarea unor soluţii alternative. Ce pot face pentru a-mi atinge scopurile?
4. Considerarea consecinţelor. Ce s-ar putea întâmpla dacă fac ăsta?
5. Decizia pentru cea mai bună alternativă. Ce voi face?

26
6. Implementarea. Fă ce ai ales. Stabileşte-ţi planul acţiunii. Când? Unde? Cu cine?
Cât timp?
7. Evaluarea. A funcţionat?. Dacă soluţia găsită nu a funcţionat se trece la
încercarea altei soluţii. În cazul în care nici o soluţie nu a funcţionat se reia întregul
proces insistându-se asupra fazei de generare a soluţiilor şi de implementare.

În consilierea copiilor, pot fi exersate abilităţile sociale, de comunicare, de

rezolvare de probleme sau de control comportamental prin joc. O tehnică folosită
pentru control şi planificare comportamentală, la copii, este tehnica "semaforului".
Copii sunt învăţaţi planificarea răspunsurilor comportamentale urmând regulile de
circulaţie impuse de semafor: roşu-Stop; galben-Gândeşte; verde - ACŢIONEAZĂ
(Stallard, 2002).

3) Tehnica inoculării stresului (SIT-stress innoculation training)

În cazul în care o anumită situaţie nu poate fi modificată (ex. Şeful este foarte
critic) clientul poate fi învăţat cum să se adapteze situaţiei respective diminuând sau
chiar eliminând starea subiectivă neplăcută. Astfel, tehnica restructurării cognitive
vizează, în acest caz, nu modul în care clientul percepe realitatea externă ci modul
eronat în care îşi percepe starea de distrus nemodificabilă. Tehnica rezolvării de
probleme şi antrenamentul asertiv vizează nu modul de control al situaţiilor din
realitatea externă ci modul de control şi gestionare ale stării de distres.

Etapele tehnicii de inoculare a stresului:

§ identificarea situaţiei problematice şi a stării subiective declanşată de aceasta

(şeful este, foarte critic, iar clientul este stresat din acesta cauza)
§ analiza mecanismelor prin care clientul face faţă stării respective (mecanisme
de copil) şi a consecinţelor lor - se insistă asupra costurilor cât şi asupra beneficiilor
§ înlocuirea mecanismelor de coping dezadaptative cu mecanisme de coping
adaptative prin tehnici specifice. Aceste mecanisme de coping adaptativ trebuie să
fie incompatibile cu cele dezadaptative, să fie acceptate de către client şi să aducă
aproximativ aceleaşi beneficii ca şi mecanismele de coping dezadaptativ

27
§ evaluarea noilor mecanisme de coping
§ confruntarea cu distresul în noile situaţii
§ generalizarea strategiilor în cazul altor situaţii stresante posibile

B.INTERVENŢII LA NIVEL COMPORTAMENTAL

Intervenţia la nivel comportamental cuprinde o serie de tehnici care se

bazează pe principiul condiţionării operante şi vizează modificarea antecedentelor şi
consecinţelor cu scopul modificării comportamentelor problematice.

C.TEHNICI DE INTERVENȚIE LA NIVEL BIOLOGIC

Intervenţia la nivel biologic cuprinde tehnici care vizează modificări biologice

cum sunt tehnicile de relaxare. Tot în această categorie sunt cuprinse şi tehnicile
bazate pe principiile condiţionării clasice, cum ar fi: expunerea gradată, flooding-ul,
desensibilizarea progresivă şi tehnicile de control al respiraţiei.

(1) Tehnicile de relaxare induc modificări la nivel biologic prin scăderi ale
dominanţei sistemului nervos vegetativ simpatic. Astfel, se reduc parametrii
psihofiziologici (pulsul, ritmul cardiac, undele alfa cerebrale), ai stresului şi anxietăţii
având un impact pozitiv asupra tratamentului tulburărilor psihosomatice şi recuperării
după stres şi anxietate (Catania şi Brigham, 1987).

Cele mai utilizate tehnici de relaxare sunt:

· trainingul (antrenamentul) autogen
· relaxarea progresivă Jacobson
· tehnica biofeedback
· hipnoza

1. Antrenamentul autogen

Starea de relaxare se obţine printr-un antrenament de câteva luni în cursul

cărora se efectuează următoarele exerciţii:

28
 (1). Exerciţiul bazal prin care se obţine starea de relaxare;

§ introducere (1-2 şedinţe)

§ exerciţiul greutăţii (2-3 şedinţe)
§ exerciţiul căldurii (2-3 şedinţe)
§ exerciţiul cardiac (2 şedinţe)
§ exerciţiul respirator (1 şedinţă)
§ exerciţiul plexului solar (1 şedinţă)
§ exerciţiul răcelii frunţii (2 şedinţe)

(2). Exerciţiul prin care se induc modificări somatice;

(3). Exerciţiul prin care se induc modificări psihice;

(4). Exerciţiul meditaţiei.

Vom prezenta în cele ce urmează una din variantele primului exerciţiu în

scopul obţinerii relaxării.
Exerciţiul bazal

Introducere: se prezintă tehnică, istoricul ei, aplicaţiile acesteia, se alege

poziţia confortabilă (cele mai indicate: culcat pe spate sau într-un fotoliu comod) apoi
într-o ambianţă liniştită se spune:

§ acum te rog să închizi uşor ochii şi să respiri adânc de 2-3 ori,

§ începi să fii calm şi relaxat,
§ la început, încercând să te relaxezi, s-ar putea să-ţi vină în minte mai multe
gânduri decât erau înainte; lasă-le să treacă, cum vin aşa pleacă,
§ o linişte plăcută te cuprinde,
§ eşti tot mai calm şi mai relaxat.

29
 Exerciţiul greutăţii

Acum te concentrezi uşor asupra mâinii drepte (sau stângi în funcţie de braţul
dominant -se începe cu braţul dominant).
Mâna dreaptă începe să devină mai grea.
Mâna dreaptă este mai grea.
O greutate plăcută cuprinde mâna dreaptă.
Mâna dreaptă este grea.
Mâna dreaptă este grea ca plumbul.
Mâna dreaptă este grea ca un braţ de statuie.
Mâna dreaptă grea. (repetă de 5-20 ori).
(Identic pentru mâna stângă).

Braţele sunt grele, grele ca plumbul, ca nişte braţe de statuie. (repetă de 5-20
ori).

Acum te concentrezi uşor asupra picioarelor.

Picioarele încep să devină mai grele.
Picioarele sunt mai grele.
O greutate plăcută cuprinde picioarele.
Picioarele sunt grele.
Picioarele sunt grele ca plumbul.
Picioarele sunt grele ca nişte picioare de statuie.
Picioarele grele. (repetă de 5-20 ori).

Întregul corp este greu.

Greu ca plumbul.
Sunt calm, relaxat.
Întregul corp este greu ca plumbul.
Sunt calm, relaxat.

30
 Exerciţiul căldurii

Mâna dreaptă începe să devină mai caldă.

Mâna dreaptă este mai caldă.
O căldură plăcută cuprinde mâna dreaptă.
Mâna dreaptă este caldă.
Mâna dreaptă caldă. (repetă de 5-20 ori).
(Identic pentru mâna stângă).
Braţele sunt calde. (repetă de 5-20 ori).
Picioarele încep să devină mai calde.
Picioarele sunt mai calde.
O căldură plăcută cuprinde picioarele.
Picioarele sunt calde.
Sunt calm, relaxat.
Întregul corp este greu ca plumbul.
Braţele şi picioarele sunt calde.
O linişte plăcută mă cuprinde.
Sunt calm, relaxat.

Exerciţiul cardiac

Inima bate liniştit şi ritmic. (repetă de 5-20 ori).

Exerciţiul respiraţiei

Respiraţia este adâncă şi liniştită. (repetă de 5-20 ori).

Exerciţiul plexului solar

Plexul solar este mai cald.

O căldură plăcută cuprinde plexul solar.

31
Plexul solar este cald. (repetă de 5-20 ori).

Exerciţiul frunţii:

O răcoare plăcută cuprinde fruntea.

Fruntea este răcoroasă. (repetă de 5-20 ori).
Sunt calm, relaxat.
O linişte plăcută m-a cuprins.
Orice senzaţie neplăcută a dispărut.
Sunt calm, relaxat.

Exerciţiul de anulare a stării autogene:

Respir adânc, liniştit.

Mă simt refăcut ca după un somn lung, odihnitor.
Deschid uşor ochii, mă trezesc.
Mişc braţele şi picioarele.

Mecanismul antrenamentului autogen

Poziţia aleasă, închiderea ochilor şi condiţiile de mediu induc în mod natural,

prin mecanisme fiziologice specifice, o stare de relaxare musculară. Exemplu: lipsa
stimulării proprioceptive intense (prin poziţia aleasă) şi a stimulărilor din mediu (prin
închiderea ochilor şi organizarea mediului) reduc activitatea formaţiunii reticulate şi
gradul de stimulare pe care aceasta îl exercită asupra scoarţei cerebrale. În
consecinţă, tonusul muscular se reduce şi muşchii se relaxează.
Pe acest fond se exercită ulterior formule verbale specifice. Acestea îndeplinesc
două funcţii:

(1) se asociază cu starea de relaxare naturală indusă prin mecanismele

amintite anterior; prin asocieri repetate se ajunge să se poată declanşa ulterior rapid
starea de relaxare ca urmare a conexiunii puternice existente la nivel cortical,

32
formate prin exerciţiu, între formulele verbale şi starea de relaxare musculară. Altfel
spus, ulterior clientul îşi generează prin formule verbale relaxarea musculară.

(2) în primele şedinţe ale trainingului autogen, formulele verbale joacă de

asemenea rolul unor atribuţii eronate. Mai precis, clientul interpretează subiectiv
senzaţiile musculare ca o stare de relaxare etichetată de formule verbale (vezi teoria
detectării semnalului -alarme false). Această etapă este esenţială în învăţarea
trainingului autogen, deoarece ea învinge anxietatea de performanţă care ar rezulta
în cazul în care clientul nu ar simţi în scurt timp, la nivel subiectiv, senzaţiile
sugerate. Mai mult, această anxietate de performanţă ar împiedica realizarea
relaxării (David, 2003).

Indicaţii: nu se recomandă la persoane cu tulburări psihotice, histrionice, la

persoanele cu tulburare de personalitate anankasta care pot ritualiza totul. La
persoanele cu probleme cardiace se evită realizarea exerciţiului inimii.

2) Relaxarea progresivă Jacobson

Este o metodă de relaxare iniţiată de Jacobson. Ea constă în alternarea

relaxării şi tensionării principalelor grupe de muşchi până la eliminarea contracţiilor
musculare şi obţinerea relaxării.

1. Introducere: se prezintă principiile tehnicii, istoricul, aplicaţiile ei; se alege o

poziţie confortabilă într-un fotoliu sau culcat pe spate.
2. Acum închide uşor ochii şi respiră adânc de trei ori.
3. Strânge puternic pumnul drept astfel încât să simţi tensiune în mâna şi
antebraţ, ţine aşa, observă ce simţi, bine, acum relaxează.
4. Repetă 3.
5. Repetă 3 şi 4 pentru pumnul stâng.
6. Strânge puternic pumnul drept şi îndoaie antebraţul astfel încât să simţi
tensiune în antebraţ şi biceps, ţine aşa, observă ce simţi, acum relaxează.

33
 7. Repetă 6.
8. Repetă 6 şi 7 pentru mâna stângă.
9. Acum repetă simultan 7 şi 8.
10. Strânge puternic muşchii din jurul ochilor astfel încât să simţi tensiune în
jurul ochilor şi a frunţii, ţine aşa, observă ce simţi, bine, relaxează.
11. Repetă 10.
12. Strânge puternic maxilarul, ridică bărbia astfel încât muşchii cefei să fie
contractaţi, observă ce simţi, bine, acum relaxează.
13. Repetă simultan 10 şi 12.
14. Împinge puternic pieptul în faţă şi trage umerii în spate, astfel încât să
simţi tensiune în muşchii spatelui, ţine aşa, foarte bine, acum relaxează.
15. Repetă 14 şi în plus trage abdomenul astfel încât să simţi încordaţi
muşchii abdomenului, ţine aşa, observă ce simţi, bine, acum relaxează.
16. Repeţi 15.
17. Respiră adânc de trei ori şi repetă simultan 9, 13 şi 15.
18. Ridici degetele de la picioare astfel încât să simţi o puternică tensiune în
gambă şi coapsă dreaptă, ţine aşa, bine, acum relaxează.
19. Repetă 18.
20. Repetă 18, 19 pentru piciorul stâng.
21. Repetă 20 şi 19 simultan.
22. Respiră adânc de trei ori şi repetă simultan 9, 13, 15 şi 21.

Fiecare exerciţiu durează aproximativ 20-30 de minute.

1. Practicaţi cei 22 de paşi cel puţin de 3 ori în decursul a 2 zile.

2. Practicaţi paşii 1, 9, 17, 22 de ce puţin 3 ori în decursul a 2 zile.
3. Practicaţi paşii 1 şi 22 de ce puţin 3 ori în decursul unei zile.

Mecanismul relaxării progresive Jacobson

Prin tehnica relaxării progresive Jacobson, clientul învăţa să identifice starea

de relaxare şi tensiune. Ulterior, ca urmare a exerciţiilor repetate, se întăreşte
conexiunea între eticheta lingvistică de relaxare şi starea efectivă pe care aceasta o

34
defineşte, clientul reuşind astfel să-şi controleze lingvistic şi voluntar relaxarea
musculară (David, 2003).

3) Tehnica biofeedback

Biofeedback-ul este o metodă dezvoltată în anii '60 în Statele Unite. Sintetic

prezentată, tehnica presupune utilizarea unor aparate electronice pentru detectarea
şi amplificarea unor procese fiziologice inconştiente (ex. Conductanţa electrică a
pielii, pulsul, ritmul cardiac, undele alfa cerebrale, etc.). Semnalul fiziologic-
transformat cu ajutorul acestor instalaţii electronice în stimul auditiv său vizual, este
prezentat clientului, care astfel conştientizează indirect (cu ajutorul semnalului vizual
sau auditiv) procesele fiziologice inconştiente. Aceasta constituie premisa controlului
pe care clientul îl poate dobândi asupra proceselor fiziologice inconştiente. Pe scurt
spus, biofeedback-ul este o tehnică prin care ajungem să controlăm funcţiile
biologice interne ale organismului. În comparaţie cu tehnicile de relaxare amintite
mai sus, biofeedback-ul realizează o mai mare discriminare a proceselor fiziologice
inconştiente. Spre exemplu, în trainingul autogen şi în relaxarea progresivă
Jacobson clientul discriminează numai între starea de relaxare versus starea de
tensiune. Sigur că aceste stări presupun modificări specifice ale proceselor
fiziologice (ex. Starea de relaxare presupune reducerea ritmului cardiac, reducerea
conductanţei electrice a pielii, apariţia undelor alfa, etc.), dar clientul nu
conştientizează şi nu controlează modificarea fiziologică specifică (ex. Reducerea
ritmului cardiac) ci doar o stare de ansamblu (ex. Starea de relaxare) care
presupune uneori implicit starea fiziologică specifică. Această diferenţă între tehnicile
prezentate nu are importanţă dacă scopul pe care îl urmărim este inducerea unei
stări generale de relaxare. Consecinţa însă este alta dacă urmărim modificarea
specifică a unor parametri fiziologici inconştienţi, cum se întâmplă în cazul unor
tulburări psihosomatice-tinta (ex. Reducerea tensiunii arteriale în cazul
hipertensiunii). În acest ultim caz, utilizarea tehnicii biofeedback pentru modificarea
parametrului fiziologic-tinta în opoziţie cu utilizarea unei tehnici de relaxare ce
determină o modificare globală a tuturor parametrilor fiziologici se exprimă într-o
eficientizare a modificării parametrului fiziologic de interes atât sub aspectul vitezei,
cât şi al stabilităţii şi intensităţii. Sigur că şi în cazul tehnicii biofeedback, modificând

35
un parametru fiziologic (ex. Reducând ritmul cardiac), influenţăm şi parametrii altor
procese fiziologice (ex. Reducerea tensiunii arteriale) dar tehnica se focalizează în
principal pe parametrul care ne interesează, cu consecinţele pozitive amintite mai
sus.

Mecanismul biofeedback-ului

Prin tehnica biofeedback, clientul învăţa să operaţionalizeze conceptul de

relaxare şi/sau de modificare a unui parametru specific (ex. Apariţia ritmului alfa).
Ulterior, ca urmare a exerciţiilor repetate, se întăreşte conexiunea între eticheta
lingvistică de relaxare şi modificare specifică şi starea efectivă pe care acestea o
definesc, clientul reuşind astfel să-şi controleze lingvistic şi voluntar relaxarea
musculară şi/sau modificarea specifică.

Tehnica biofeedback este favorizată de următoarele premise:

(1) De cele mai multe ori o funcţie internă a organismului nu este liniară, ea
variind continuu între anumite limite; în momentul în care terapeutul observă o
variaţie a funcţiei în sensul urmărit, va administra întăririle ("Te descurci foarte bine")
care vor duce la creşterea frecvenţei modificării dorite.

(2) Poziţia aleasă, închiderea ochilor şi condiţiile de mediu induc în mod

natural, prin mecanisme fiziologice specifice, o stare de relaxare musculară.
Exemplu: lipsa stimulării proprioceptive intense (prin poziţia aleasă) şi a stimulărilor
din mediu (prin închiderea ochilor şi organizarea mediului) reduc activitatea
formaţiunii reticulate şi gradul de stimulare pe care aceasta îl exercită asupra
scoarţei cerebrale. În consecinţă, tonusul muscular se reduce şi muşchii se
relaxează.

(3) În cazul în care după mai multe încercări, modificarea dorită nu apare sau
nu se menţine nici măcar un timp scurt, terapeutul poate schimba uşor (în sensul
dorit şi aşteptat de subiect) şi intenţionat valoarea parametrului conştientizabil (ex.
Sunet) prin care funcţia internă se exprimă. Aceasta duce la scăderea anxietăţii de

36
performanţă a clientului, care se presupune că interfera cu apariţia modificării dorite.
Mai mult, pentru a stimula apariţia modificării dorite, terapeutul poate da clientului
sugestii asemănătoare celor din cadrul trainingului autogen; nu este însă indicat a se
abuza de aceste formule, deoarece astfel se elimină unul dintre aspectele
fundamentale ale biofeedback-ului, şi anume acela care conferă individului
sentimentul de independenţă şi autocontrol, cu efecte benefice asupra eficienţei
terapiei (David, 2003).

Indicaţii: tehnica biofeedback este indicată în special atunci când dorim să

modificăm preponderent un proces fiziologic-tinta. De asemenea, este indicat în
cazul subiecţilor cu o pregătire tehnică, în ştiinţele exacte.

Tehnicile de relaxare propuse se constituie în metode eficace de intervenţie

nu doar pentru remiterea simptomelor ci şi pentru prevenirea acestora şi
îmbunătăţirea performanţelor subiecţilor în situaţii în care starea de relaxare este un
factor ce poate creşte eficienţa (ex. Performanţe sportive - tir cu arcul, etc).

(2) Tehnici de control al comportamentului respondent (tehnici

behavioriste pe principiul condiţionării clasice). Aceste tehnici au fost elaborate
de terapia comportamentală în scopul modificării efectelor biologice (activarea SNV)
ale stimulilor ţintă. Altfel spus, se modifică legatura între stimulul condiţionat şi
reacţia necondiţionată.

A. Tehnica flooding (tehnica epuizării sau a inhibiţiei de protecţie)

Ruperea legăturii între stimulul condiţionat (ex. Stimulul fobic câinele) şi

reacţia necondiţionată (reacţia anxioasă exprimată prin dominanţa simpaticului -frica)
se face pe baza inhibiţiei de stingere. Clientul este expus stimulului fobic, fiind lăsat
să experimenteze timp îndelungat starea de anxietate până la apariţia inhibiţiei de
stingere. Inhibiţia de stingere se referă la faptul că dacă stimulul condiţionat nu este
însoţit de stimulul necondiţionat treptat acesta nu mai determină răspunsul
condiţionat (intensitate anxietăţii se reduce treptat în cursul expunerii).

37
 Există câteva variante ale acestei tehnici:

(1) stimulul anxiogen poate fi prezentat în vivo (real)- integral sau gradat
(2) stimulul anxiogen poate fi prezentat în imaginar - integral sau gradat.

Indicaţii: fobii de intensitate subclinică; timpul de expunere cât mai mare.

Contraindicaţii: cardiaci; nu se fac expuneri de scurtă durată.

B. Tehnica desensibilizării progresive

Ruperea legăturii între stimulul condiţionat (ex. Stimul fobic-liftul) şi reacţia

necondiţionată (ex. Anxietatea) se face pe baza inhibiţiei reciproce. Stimulului
condiţionat i se ataşează un nou răspuns (ex. Relaxare) incompatibil cu reacţia
anterioară (ex. Anxietatea). Procedura presupune următoarele etape:

(1). se identifică stimulul anxiogen (ex. Înălţimea în cazul fobiei de înălţime);

(2). Stimulul anxiogen este gradat (ex. Gradaţia 1- să mă uit pe geam de la etajul 1,
gradaţia 2 etajul 2, etc.); stimulul este evaluat pe o pe o scală de la 0 (stimul
neanxiogen) la 100 (stimul extrem de anxiogen) astfel încât să nu depăşească mai
mult de 5 puncte gradaţia imediat inferioară; Se fac aproximativ 15-20 de gradaţii
începând de la gradaţia 0 până la 100 sau peste 100;
(3). Clientul este învăţat o tehnică de relaxare;
(4). Clientului i se prezintă, pe fondul stării de relaxare, în mod gradat, stimulul
anxiogen în vivo sau în imaginar. Se începe cu prima gradaţie (ex. Etajul 1). Clientul
este expus timp de 10 secunde la acest stimul. Dacă reacţia anxioasă nu apare
(evaluarea gradaţiei pe care o face clientul în această condiţie pe scală de la 0 la
100 este 0 sau mai mică decât 5) se trece la gradaţia 2. Dacă apare reacţia
anxioasă, atunci se efectuează următorul algoritm:

38
 (a) se repetă prezentarea gradaţiei 1 pe fondul de relaxare. Dacă nu apare
reacţia anxioasă, atunci se trece la gradaţia 2. Dacă apare reacţia anxioasă, atunci
se trece la (b);
(b) se prezintă pe fondul de relaxare gradaţia 1 timp de 20 secunde. Dacă nu
apare reacţia anxioasă, atunci se trece la gradaţia 2. Dacă apare reacţia anxioasă,
atunci se trece la (c);
(c) gradaţia 1 se descompune în alte componente mai puţin anxiogene (ex.
Gradaţia 1a parter, gradaţia 1b urc treptele către etajul 1 etc.);
(d) se prezintă gradaţia 1a şi algoritmul se reia (David, 2003).

Indicaţii: fobii clinice extrem de intense.

Dacă desensibilizarea se realizează în imaginar, treptat, spre sfârşitul terapiei,

ea trebuie transpusă în vivo. Există o diferenţă cam de 5 situaţii din cele ierarhizate
între expunerea în vivo şi expunerea în imaginar.

C. Tehnica expunerii gradate

Ruperea legăturii între stimulul condiţionat şi reacţia necondiţionată se

realizează prin inhibiţie de stingere. Mai precis, stimulul anxiogen este prezentat
gradat la o intensitate extrem de slabă, el neputând declanşa răspunsul
necondiţionat. Repetând această procedură, stimulul fobic îşi pierde valoarea de
stimul condiţionat. O variantă a acestei tehnici este tehnica modelarii, în care
clientul este expus la stimulul fobic gradat şi indirect, observând comportamentul
consilierului. Clientul urmează şi imită comportamentul gradat al terapeutului faţă de
stimulul fobic.
Indicaţii: terapia copilului.

Tehnici de control al respiraţiei

Tehnica expunerii interoceptive

39
 Se cere clientului să respire adânc şi cu frecvenţă mare pe gură timp de 1-2
minute. Acest exerciţiu va duce la apariţia hiperventilaţiei şi în consecinţă la
declanşarea unor simptome asemănătoare celor declanşate în crizele anxioase (ex.
Leşin, ameţeală, ritm cardiac crescut etc.).

Indicaţii: Tehnica este utilă în modificările cognitive din atacul de panică, când
clientul trebuie convins că, crizele sale sunt declanşate prin mecanismul
hiperventilaţiei şi nu se datorează unei boli grave, incurabile şi incontrolabile.

Tehnica de control al respiraţiei.

Clientul este învăţat să respire uşor şi lent pe nas (3-4 secunde inspiraţia, 4
secunde expiraţia).

Indicaţii: Tehnica este utilă când dorim să învăţăm clientul să prevină şi să

controleze hiperventilaţia.

În concluzie, terapia cognitiv-comportamentală la copii urmează aceleaşi

principii ca şi în cazul adultului: interpretarea cognitivă a evenimentelor determină
reacţiile emoţionale şi comportamentale, care se întreţin reciproc. Tehnicile de
intervenţie folosite la adulţi sunt folosite şi la copii, însă sunt ajustate vârstei şi
aplicate într-un contextul familiar şi prietenesc al jocului. Întreg principiul care
ghidează intervenţia cognitiv-comportamentală poate fi sintetizat în schema de mai
jos (Stallard, 2002):

40
41
42
BIBLIOGRAFIE

“The future of the cognitive revolution” Edited by Devid Martel Jonson and Christina
E. Erneling, Oxford University Press, 1997
Miroiu Adrian, “Introducere in analiza politicilor publice” Editura Punct, Bucuresti,
2001
Richard Rorty, ”Philosophy and social hope” Penguin Book, England, 1999
Dryden, W, “Counseling individuals. The rational-emotive approach”, London, Taylor
and Francis 1987

43