Sunteți pe pagina 1din 12

Universitatea de Medicinǎ şi Farmacie “Grigore T.

Popa” Iaşi
Facultatea de Bioinginerie Medicală
Master: Bioingineria reabilitării

Adaptarea sistemului neuro-


muscular(analizatorul kinestezic) în efortul
fizic

Proiect realizat de :
Radu Rodica Maria
Anul I, Grupa 3
Cuprins

I. Efortul fizic

1.1. Definiţie
1.2. Tipuri de efort

II. Fiziologia neuro-musculară

2.1. Fiziologia sistemului nervos


2.2. Fiziologia sistemului neuro-muscular
2.3. Fiziologia analizatorului kinestezic

III. Adaptarea la efort

IV. Oboseala musculară


I. Efortul fizic

Efortul fizic reprezinta prin definitie o solicitare motrica cu caractere bine definite, în
functie de parametrii lui (C.Bota – 1993). Efortul fizic din antrenament se reduce la un proces de
crestere a capacitatii de adaptare a organismului la actiunea stimulilor fizici. (1)
Efortul este legat de cheltuirea „potentialului de lucru” al organismului (resurse energetice)
si de oboseala acestuia. Efectul efortului este legat nemijlocit, fiind direct proportional cu
volumul si intensitatea lui. (2)
Efortul fizic reprezintă stimulul (excitantul) care acţionează asupra organismului în vederea
creşterii capacităţii de adaptare a acestuia la solicitări din ce în ce mai mari. Pentru ca efortul fizic
să poată declanşa reacţii adaptative în organism sunt necesare unele condiţii, deoarece nu orice
efort le iniţiază. Condiţia esenţială este ca acest stimul biologic (efortul) să intre în grupa
factorilor stresanţi. Efortul fizic sportiv poate fi considerat un astfel de factor deoarece dispune de
două posibilităţi stresante:
a) una este fizică, ca reruitat al activităţii musculare intense, neobişnuite („componenta
somatică a stresului")
b) cea de a doua, nu mai puţin importantă este cea psihică, emoţională, ca rezultat al
condiţiilor în care se desfăşoară activitatea sportivă (competiţii cu mare încărcătură emoţională)
şi denumită „componenta psihică a stresului".(4)

Specialistii din domeniul educatiei fizice si sportului clasifica efortul fizic în mai multe
categorii dupa anumite criterii, astfel:
1. Dupa intensitatea efortului se disting:
- efort de intensitate maximala cu o durata de 10-15 secunde si se caracterizeaza prin cel
mai mare debit energetic (cantitatea de energie eliberata pe unitatea de timp). In acest tip de efort
energia se elibereaza pe cale anaeroba din ATP-ul existent în muschi care se resintetizeaza din
fosfocreatina (CP);
- efort de intensitate submaximala, cu o durata de pâna la un minut.
Eliberarea de energie se face tot pe cale anaeroba, dar substratul energetic este mai
complex; pe lânga ATP si CP se degradeaza si substratul glucidic în cadrul glicolizei anaerobe
din care rezulta acid lactic;
- efort de intensitate mare cu o durata de pâna la 6 minute, cu eliberare de energie atât pa
cale anaeroba (mai mult în debutul efortului ) cât si pe cale aeroba (în procentaj mai mare dupa
primele 3-4 minute):
- efort de intensitate moderata cu o durata de 6 - 60 de minute.
Formarea de energie se realizeaza pe cale aeroba în conditii de stare stabila relativa, numita
si ergostaza.
Apare un oarecare echilibru între consumul de oxigen si necesarul de oxigen. Se
înregistreaza un mic deficit de oxigen care, va fi acoperit dupa efort, printr-un consum marit de
oxigen. Substratul energetic este reprezentat de glucide;
- efort de intensitate mica cu o durata între 60 de minute si câteva ore, în care formarea de
energie are loc pe cale aeroba. Întregul necesar de oxigen este acoperit de consum, deci apare
starea stabila adevarata stedy - state . Substratul energetic este reprezentat de glucide si lipide.
2. Dupa aprovizionarea cu oxigen a organismului efortul poate fi:

- efort anaerob, când acesta se realizeaza în conditii de apnee, sau într-o ventilatie limitata.
Eliberarea energiei se desfasoara în lipsa oxigenului si în functie de substratul energetic vorbim
de efort anaerob alactacid, cu substrat energetic ATP si CP, din a caror metabolizare rezulta
energie în mod exploziv prin ruperea legaturilor fosfat macroergice si efort anerob lactacid , cu
substrat energetic imediat tot ATP, dar a carei resinteza se realizeaza prin glicoliza anaeroba, din
care rezulta acid lactic;
- efort aerob, în care lucrul se desfasoara în conditii aerobe.
Doar în primele 2-3 minute, pâna când sistemele de captare si transport ale oxigenului îsi
ridica nivelul functional, se lucreaza în deficit de oxigen.

- efort mixt care se întâlneste în sporturile în care intensitatea efortului permite


aprovizionarea partiala a organismului cu oxigen (ex: proba de 1500 m), substratul energetic este
reprezentat de ATP; CP; acidul lactic si degradarea aeroba a glucidelor. Energia este furnizata
atât aerob cât si anaerob în functie de intensitatea efortului pe traseu. (1)

CERINŢELE EFORTULUI CALEA DE ELIBERARE A


ENERGIEI CHIMICE
INTENSITATE DURATĂ VOLUM
maximală f.scurtă (sec.) f. mic anaerobă alactacidă
sub max. scurtă (sub 1’) Mic anaerobă lactacidă
medie medie (sub 60’) mediu aerobă în stare stabilă
aparentă(ergostază)
mică mare (ore) mare aerobă în stare stabilă adevărată
Tabel.1 (3)

3. Dupa tipul de contractie, efortul poate fi:

- efort izotonic (dinamic), în care contractiile musculare presupun cresterea initiala a


tensiunii
interne si apoi pastrarea constanta a acestea tot timpul contractiei, iar fibrele musculare se
scurteaza, fie deplasând segmentele corporale, fie efectuând lucru mecanic deplasând o greutate
- efort izometric (static) care presupune doar cresterea tensiunii interne a fibrelor
musculare fara scurtarea muschiului si deci fara efectuare de lucru mecanic. Energia în acest tip
de efort se elibereaza sub forma de caldura. Timpul de mentinere a tensiunii interne maxime este
de 6-8 secunde. Solicitarea este foarte mare, de aceea între contractii trebuie sa existe un timp
suficient (60-90 secunde) pentru o oarecare refacere.
- efort izokinetic în care tensiunea interna este mare în toate fibrele musculare active, pe
toata durata contractiei.

4. În functie de organul, aparatul si sistemul antrenat în efort, exista:

- efort de tip neuromuscular, în care solicitarea se adreseaza preponderent sistemului


neuromuscular. Eficienta acestui efort depinde de nivelul de dezvoltare si organizare a sistemului
nervos central si periferic, capabil sa mobilizeze prompt, economic si în conditii diverse, efectorii
musculari.
- efort de tip cardiorespirator, în care aparatul cardiovascular, respirator si sângele sunt
direct responsabile de valorile optime ale consumului maxim de oxigen utilizat de tesuturi în
scopul degajarii unei cantitati suficiente de energie.
- efort de tip energetic, denumit si efort endocrino-metabolic. Performanta în acest tip de
efort depinde de posibilitatile organismului de a resintetiza chiar în timpul efortului, substratul
energetic metabolizat. Refacerea substantelor producatoare de energie presupune timp, de aceea
eforturile aerobe pot oferi aceste conditii. În acest tip de efort intervine reglajul hormonal.

5. Dupa caracterul repetarii miscarilor, efortul poate fi:

- efort ciclic (stereotip, ritmic) în care miscarile se repeta în unitate de timp, într-un
anumit ritm si au avantajul unei mai rapide automatizari, desfasurându-se în conditii de
economicitate energetica.
- efort aciclic, caracterizat printr-o succesiune de contractie si relaxare, în care neexistând
un ritm anume, nu se creeaza stereotipie dinamica si în final nu se produce automatizarea
miscarilor.(1)

II.Fiziologia neuro-musculară

Sistemul nervos este considerat pupitrul de comandă al întregii activităţi motorii. Deoarece
activitatea musculară este strâns legată de cea nervoasă evaluarea trebuie să vizeze ambele
componente – nervoasă şi motorie(se ştie că unitatea funcţională a muşchiului striat este unitatea
neuromotorie). (3)

Fiziologia sistemului nervos

Prin sistem nervos, întelegem totalitatea organelor alcatuite predominant din tesut nervos,
specializat în receptionarea, transmiterea, prelucrarea si integrarea tuturor informatiilor
(excitatiilor) din mediul intern si extern, pe baza carora elaboreaza raspunsuri adecvate, motorii si
secretorii. Tesutul nervos este format la rândul lui din celule nervoase, neuroni si celule gliale
(nevroglie). Prin functia reflexa, care sta la baza activitatii sale, sistemul nervos contribuie, pe de
o parte, la realizarea unitatii functionale a organismului si, pe de alta parte, la mentinerea
echilibrului dinamic dintre organism si mediul înconjurator.
Dupa localizarea lui, distingem: a) sistem nervos central (SNC) format din maduva spinarii
protejata de canalul coloanei vertebrale si encefalul protejat de cutia craniana; b) sistem nervos
periferic reprezentat de nervii cranieni (12 perechi) si nervii spinali (31 perechi).
Dupa functionalitatea lui, avem: a) sistem nervos somatic ce inerveaza muschii striati
(scheletici) si asigura comportamentul neuromuscular legat de miscarile corpului sau ale
segmentelor sale si b) sistem nervos vegetativ ce inerveaza muschii netezi din peretii organelor
interne si ai vaselor sanguine, asigurând motricitatea acestora.
La baza activitatii sistemului nervos sta mecanismul fundamental de functionare si anume
actul reflex (sau simplu, reflexul). Reflexul reprezinta reactia de raspuns a centrilor nervosi la
stimularea unei zone receptoare. El se poate produce fie în sens excitator, fie în sens inhibitor.
Baza (suportul) anatomica a actului reflex este arcul reflex alcatuit din cinci componente
anatomice: receptor, cale aferenta, centru nervos, cale eferenta, efector.
Receptorii sunt formatiuni sau organe specializate, care au proprietatea de a receptiona
modificarile fizice si chimice din mediul extern (exteroceptori) sau intern (interoceptori) pe care
le transforma în influx nervos. Ei raspund la stimuli prin variatii de potential proportional cu
intensitatea exitantului si pot fi de mai multe categorii.
Calea aferenta este reprezentata de terminatiile dendritice si axonii neuronilor senzitivi din
ganglionii spinali si de pe traiectul unor nervi cranieni. Pe aceasta cale, impulsul nervos, odata
creat la nivelul receptorilor, se transmite aferent sau centripet catre centrul nervos.
Centrul nervos este formatiunea nervoasa care primeste informatia, o prelucreaza, o
compara cu datele din memorie, elaboreaza comenzi si controleaza permanent modul de executie,
efectuând corectarile necesare. Prin el se întelege totalitatea structurilor din sistemul nervos
central care participa la actul reflex respectiv. De exemplu, centrii reflexelor respiratorii se afla în
bulb, dar si în puntea lui Varolio, în hipotalamus si chiar în scoarta cerebrala. De aceea se poate
spune ca întinderea si complexitatea unui centru depind de complexitatea actului reflex pe care-l
efectueaza.
Calea eferenta este reprezentata de axonii neuronilor motori somatici si vegetativi prin care
se transmite comanda catre organul efector. Cea mai simpla cale eferenta este în cazul reflexelor
somatice monosinaptice (bineuronale); ea este formata din axonul motoneuronului alfa din
coarnele anterioare ale maduvei spinarii. Calea eferenta vegetativa este formata dintr-un lant de
doi neuroni motori: un neuron preganglionar situat în coarnele laterale ale maduvei spinarii sau
într-un nucleu vegetativ din trunchiul cerebral si un neuron postganglionar situat în ganglionii
vegetativi periferici (extranevraxiali).
Efectorii sunt în principal muschii striati, muschii netezi si glandele exocrine. Ei primesc
comanda pe traseul caii eferente. Transmiterea ei se face la nivelul placii motorii. (1)

Fiziologia sistemului neuro-muscular


Sistemul neuro-muscular este format din doua componente (musculara si nervoasa).
Componenta musculara este reprezentata de muschii striati (scheletici) ce ocupa 40-45 % din
masa musculara a corpului.
Se cunosc astazi peste 430 de muschi. Ei sunt elementele active ale aparatului locomotor,
cu capacitatea de a se contracta, de a dezvolta forta si viteza însa obosesc repede. Prin contractia
lor, asigura tonusul muscular necesar pe de o parte mentinerii pozitiei corpului si a segmentelor
sale si pe de alta parte de a produce miscarea ca urmare a scurtarii sale. Spre deosebire de acesti
muschi, muschii netezi care se gasesc în peretii organelor interne (stomac, intestin, vase de sânge)
se contracta involuntar, dezvolta o forta însemnata, contractia lor, desi este lenta poate fi
mentinuta un timp îndelungat fara a se produce oboseala.
Componenta nervoasa este cea care realizeaza tonusul, sensibilitate si contractia musculara.
Ea este reprezentata de inervatia somatica (senzitiva si motoare) si inervatia vegetativa.
Inervatia somatica senzitiva a muschilor asigura culegerea excitatiilor tactile, termice,
dureroase si proprioceptive de la nivelul muschilor si al organelor anexe ale acestora cum sunt
tendoane, fascii, aponevroze, ligamente.
Aceste excitatii sunt conduse prin nervii senzitivi catre maduva si etajele superioare ale
sistemului nervos central, care pe baza lor emite impulsuri ce dirijeaza si coordoneaza activitatea
motrica a corpului.
Innervatia somatica motoare este reprezentata pe de o parte, de axonii neuronilor motori
alfa, din coarnele anterioare ale maduvei spinarii care ajung la fibrele musculare striate si
formeaza placa motorie si pe de alta parte, de axonii neuronilor motori gama d tot din coarnele
anterioare ale maduvei spinarii care ajung la extremitatile periferice ale fusului neuromuscular.
Inervatia vegetativa a muschilor este asigurata de sistemul nervos vegetativ (simpatic si
parasimpatic) care ajunge la muschi pe calea plexurilor perivasculare (prin nervii motori) si
regleaza debitul circulator muscular. În timpul încalzirii care precede un efort fizic, la nivelul
muschilor se produce vasodilatatie care asigura un aprot sporit de oxigen si substante nutritive,
necesare muschilor an activitate.
Legatura dintre cele doua componente se realizeaza prin unitatea motorie care este un
complex neuromuscular format din neuronul motor si totalitatea fibrelor musculare pe care le
inerveaza.
Transmiterea impulsului nervos se realizeaza prin sinapsa neuromusculara, fenomen descris
la fiziologia sinapsei.
În viziune cibernetica, sistemul neuromuscular este alcatuit din –
1. sistemul senzorial (proprioceptori) care percep si transmit informatii asupra desfasurarii
si evolutiei miscarii
2. sistemul reglator (sistemul nervos) care asigura organizarea si modificarea etapelor
activitatii nervoase. El este format din celule nervoase din diferite etaje ale axului cerebro-spinal,
si din caile de conducere intra si extranevraxiale ale sensibilitatii proprioceptive (ascendente)
constiente si inconstiente si din caile de conducere ale motilitatii (descendente).
3. sistemul efector (muschii scheletici) responsabili cu efectuarea actelor, actiunilor si
activitatilor motrice din cadrul efortului fizic.
În concluzie, la baza activitatii musculare stau cinci principii universale:
a) muschiul este un transformator de energie chimica în energie mecanica si termica;
b) efectul mecanic se realizeaza prin contractie;
c) baza structurala a contractiei este complexul actomiozinic al fibrei musculare;
d) sursa directa de energie necesara contractiei este ATP-ul;
e) contractia musculara se declanseaza pe baza unui stimul fiziologic care este impulsul
nervos.
Pe lânga functia contractila care depinde de sursa de energie, aportul digestiv, aportul
sanguin, muschiul mai participa si la metabolismul general al organismului. Muschiul este
principalul producator de acid lactic (substratul energetic important pentru miocard), CO2 si
sursa de caldura. (1)

Fiziologia analizatorului motor (kinestezic)

Desfasurarea normala a activitatii motorii, analiza fina si coordonarea precisa a miscarilor


necesita informarea permanenta a sistemului nervos central asupra pozitiei corpului în spatiu, a
diferitelor sale segmente si mai ales asupra gradului de contractie a fiecarui muschi. Aceste
informatii sunt furnizate de receptorii aparatului vestibular, auditiv, vizual, de cei cutanati,
precum si de anumiti receptori specifici localizati în muschi (proprioceptorii).
Receptorii sunt: terminatii nervoase libere, organele tendinoase Golgi, corpusculii Pacini si
Ruffini (localizati în tendoane, ligamente si suprafete articulare) si fusurile neuromusculare (în
muschi).
Segmentul intermediar: fusul neuromuscular este conectat exclusiv cu caile de conducere
ale sensibilitatii proprioceptive inconstiente, deci cu destinatia cerebel. El furnizeaza cerebelului
informatii despre lungimea muschiului în orice moment. Când muschiul este alungit fusul este
tensionat iar când muschiul se scurteaza, fusul se relaxeaza. Tot fusul neuromuscular este organ
receptor pentru reflexele miotatice si pentru reflexele tonice.
Stimulul care excita terminatiile senzitive ale fusului neuromuscular este starea de tensiune
din fibrele intrafusale. Întinderea muschiului (a fibrelor extrafusale) datorita aranjarii în paralel a
fibrelor intrafusale cu cele extrafusale, determina întinderea concomitenta a fusului. În mod
natural, cauza permanenta a întinderii muschilor este gravitatia. Astfel, muschii antigravitationali
(muschii spatelui,muschii fesieri, muschii anteriori ai coapsei si muschii posteriori ai gambei)
sunt în permanenta solicitati si deci sunt stimulate fusurile neuromusculare. Desi asupra acestora
gravitatia actioneaza permanent, fusurile neuromusculare nu se acomodeaza. Daca s-ar acomoda,
am cadea din picioare.
Informatia proprioceptiva inconstienta venita de la nivelul fusurilor neuromusculare sta la
baza controlului exercitat de centrii nervosi superiori (cerebel, talamus) asupra tonusului
muscular si a miscarilor voluntare.
Ceilalti proprioceptori sunt conectati în special pe caile sensibilitatii constiente. Ei transmit
informatii pe baza carora, subiectul este în permanenta constient de pozitia corpului sau în
spatiu, a diferitelor sale segmente, a articulatiilor sale, de starea de tensiune din ligamente si
tendoane, de sensul si viteza de deplasare a diferitelor parti sau ale corpului în ansamblul sau.
Segmentul cortical este reprezentat de ariile somestezice I si II. Informatiile de la nivelul
articulatiilor se proiecteaza în regiunea posterioara a girusului postcentral, iar cele de la nivelul
fusurilor neuromusculare în regiunea anterioara pâna spre cortexul motor. Se realizeaza astfel o
arie senzitivo-motorie care adapteaza comanda motorie informatiilor senzitive propiroceptive si
exteroceptive privind modul în care aceasta este executata. O parte din informatia proprioceptiva
este condusa de fasciculele Goll si Burdach spre talamus si de aici la cortex, unde devine imediat
constienta, iar o alta parte, prin fasciculele spinocerebeloase, ajunge la cerebel, unde este
prelucrata si apoi transmisa mai departe la talamus si apoi la cortexul senzitivo-motor.(1)

III.Adaptarea la efort

Antrenamentul este un efort permanent de adaptare la solicitate. Stimulii din antrenament


perturba homeostazia si reprezinta cauza modificarilor adaptative ale sistemelor solicitate.
Organismul este solicitat permanent sa realizeze reactii adaptative. Efortul sportiv solicita
toate subsistemele organismului, ordinea functiilor aplicate si intensificate raspunsului, este
diferita si legata de caracteristicile individuale si independenta de parametrii efortului. Solicitarea
de efort este generalizata si capata caracter de stres atât fizic cât si psihic deoarece solicita
mecanismele de adaptare. Totalitatea reactiilor neuroendocrine – metabolice, care apar în timpul
expunerii organismului la stres definesc sindromul general de adaptare descris de Hans Selye în
1939.(5)
Măsura adaptării organismului o reprezintă gradul de antrenament care, în procesul
activităţii, creşte în aşa fel încât în timpul unei perioade planificate să se atingă nivele superioare,
precum: gradul de randament superior şi gradul de formă sportivă, condiţii indispensabile pentru
realizarea unor performanţe sportive superioare. Menţionăm că şi în recuperarea medicală apelăm
la antrenament pentru recuperarea unor funcţii afectate de boală La aceştia nu urmărim însă
performanţe fizice şi reantrenarea unor fineţii rămase („restant funcţional"). Antrenamentul, prin
repetarea exerciţiilor, c'eează stări succesive de acumulare (supracompensare) ceea ce duce la
apariţia aşa numitelor rezerve funcţionale ceea ce permite o mai mare amplitudine adaptativă
(adaptabilitatea), ce rezultă din diferenţa dintre funcţionalitatea maximă („vita maxima") şi
funcţionalitate minimă („vita minimă"). (4)

Tipuri de adaptare

a)Adaptarea imediată (acută), este reprezentată de ansarrblul reacţiilor de adaptare, care


apar înainte şi în timpul efortului fizic („reacţie: de alarmă") şi are 2 efecte principale:
- păstrarea echilibrului funcţional general al organisrrului (homeostazia), fără de care nu
este posibilă supravieţuirea şi pe care activitatea muşchilor tinde să o deregleze;
- asigurarea condiţiilor optime de funcţionare a muşchilor efectori.

b) Adaptarea tardivă sau de antrenament, este reprezentată de ansamblul perfecţionărilor


funcţionale, structurale şi dimensionale ce apar în muşchi şi celelalte organe (ficat) supuse
activităţii musculare repetate.
Efectele adaptării tardive sunt:
- locale (hipertrofia muşchilor)
- la distanţă (ca efect al activităţii musculare) şi anume: creşterea economiei funcţionale a
inimii în repaus şi efort, carcliomega ia (mărirea volumului inimii), mărimea volumului ficatului
etc. (4)

IV.Oboseala musculară

Contracţiile puternice de lungă durată ale muşchiului conduc la instalarea fenomenului


fiziologic denumit oboseală musculară. Oboseala musculară este o stare fiziologică reversibilă ce
se manifestă printr-o diminuare a activităţilor muşchiului dar care dispare prin repaus.
Simptomele oboselii au fost împărţite în obiective şi subiective.
Semnele subiective sunt :
- senzaţia de greutate în mişcare;
- dureri musculare;
- epuizare (moleşeală).
Semnele obiective sunt:
- oboseala diminuează excitabilitatea, puterea şi durata în timp a contracţiei musculare, prin
scăderea numărului de unităţi motorii antrenate în actul motor;
- amplitudinea fiecărei contracţii este diminuată de oboseală, atât prin scăderea numărului
de fibre musculare stimulate cât şi prin reducerea capacităţii de scurtare a fiecărei fibre;
- diminuarea preciziei mişcărilor şi apariţia unor tremurături, consecinţa oboselii nervoase;
- creşterea tonusului muscular în repaus;
- semnul caracteristic al oboselii musculare este caracterul reversibil al acestor modificări.
Mecanismele oboselii musculare rămân foarte controversate; se invocă factori locali,
biochimici, circulatori şi factori extramusculari reglatori. Precizarea problemei oboselii este de
mari importanţă pentru fiziologia experimentală a efortului şi muncii, pentru sport, pentru
medicina clinică de explorări funcţionale şi de recuperare.
- O primă teorie acordă fenomenelor chimice (epuizarea rezervelor energetice şi creşterea
deşeurilor acide) rolul principal în diminuarea randamentului muşchiului obosit, considerând că
unele modificări electrice din muşchi şi nerv sunt secundare.
- Unii autori contestă existenţa oboselii ca fenomen fiziologic obiectiv, o definesc fie ca o
senzaţie subiectivă legată de procesele psihice, fie o reduc la un fenomen local, muscular sau
senzorial, fie o identifică doar cu scăderea performanţei.
- Teoria nervoasă (susţinută de Grandjean) consideră că la nivelul scoarţei cerebrale
oboseala musculară este resimţită sub forma unei senzaţii specifice care are drept consecinţă
diminuarea numărului şi frecvenţei descărcărilor de neuroni motori. Grandjean acceptă diviziunea
clasică în: oboseala musculară ce se traduce prin încetinirea şi reducerea contracţiei musculare,
având la bază epuizarea rezervelor energetice; oboseala mintală cu o bogată simptomatologie
subiectivă cu un mecanism predominant neuroendocrin.
- Bugard distinge o primă fază de oboseală fiziologică corespunzătoare stadiului de alarmă
a sindromului de adaptare, urmată de o etapă de trecere cu răspuns oscilant normal. Oboseala se
manifestă mai întâi cu fenemene de astenie şi oboseală fizică, cu reduceri ale excreţiei de
hormoni corticosuprarenali, urmată de stadiul de epuizare dominat de tulburări endocrine.
Lucrurile se complică dacă ţinem seama că muşchiul obosit prin contracţii voluntare
răspunde totuşi prin contracţii la stimularea electrică directă a nervului său motor. În plus
muşchiul obosit prin excitaţii directe sau indirecte îşi reia activitatea mai repede în mediul alcalin
prin administrare de adrenalină sau excitarea nervilor simpatici (fenemenul Orbelli).
În concluzie fenomenele constatate sugerează o succesiune diferită în apariţia fenomenelor
de oboseală: primii sunt afectaţi neuroniii motori din scoarţă, apoi placa motorie şi în cele din
urmă muşchiul propriu-zis.
Observaţii recente (Erling şi Asmussen) evidenţiază importanţa recuperării rapide prin
solicitarea altor grupe musculare, a căror proiecţie corticală va determina prin inducţie negativă,
inhibiţia zonei corticale obosite anterior şi concomitent ating şi zone facilitatoare encefalice;
acestea din urmă vor fi transmise sistemului motor şi vor determina performanţe mai bune şi o
refacere mai rapidă după oboseală. (6)

Producerea oboselii traversează două faze — latentă şi manifestă.


Faza latentă se manifestă prin scăderea gradului de coordonare a mişcărilor, lipsa de
economicitate a acestora, scăderea reacţiei musculare, creşterea gradului de transpiraţie,
accelerarea ritmului respirator etc. Ea este urmarea scăderii rezervelor energetice, în primul rând,
din grupele musculare solicitate şi, apoi, din zonele de depozitare, acumularea de reziduri în
muşchi (în primul rând de acid lactic), de bioxid de carbon în sânge, dereglarea echilibrului
acido-bazic. Oboseala latentă dispare în cazul refacerii rezervelor energetice şi a eliminării
rezidurilor aflate în organism, ea fiind forma de oboseală tipică antrenamentului sportiv.
Faza manifestă apare prin cumularea, în timp, a oboselii şi este însoţită de o serie de
manifestări obiective şi subiective: revenirea tardivă a funcţiilor organice după efort (valori ale
pulsului şi tensiunii arteriale, ale ritmului respirator etc.), lipsa poftei de antrenament, senzaţii de
somnolenţă, tonus muscular scăzut şi, în general, prin refuzul de a desfăşura activitatea în regimul
planificat. Continuarea pregătirii în acelaşi regim produce o acumulare a oboselii care, în final,
conduce la starea de supraantrenament.(2)

Recuperarea dupa efort


Pentru evitarea instalării stării de suprasolicitare este absolut necesară cunoaşterea şi
aplicarea de recuperare a organismului după eforturi. Singura cale de recuperare după efort este
acordarea corectă pauzelor.
Imediat după efort se pot folosi următoarele:
- duşul cald - care are nu numai rol igienic, ci şi pe acela de relaxare a musculaturii
solicitate;
masajul şi automasajul - care, corect aplicate, contribuie la eliminarea mai rapidă a acidului
lactic acumulat în muşchi;
- oxigenarea - mai ales în cazul probelor sportive ce se desfăşoară în condiţiile datoriei mari
de oxigen (eforturi preponderent anaerobe);
- reechilibrarea hidroelectrolitică şi acidobazică
- bazinul cu apă caldă, timp de 15-20 minute la cea. 40°C, urmat, de regulă, de masaj şi
automasaj;
- sauna - programată de 1-2 ori pe săptămână, niciodată după efortul principal, ci după un
antrenament uşor, de revenire.
La domiciliu, sportivul poate utiliza, în funcţie de condiţii şi împrejurări, alte forme de
recuperare, precum:
- baia prelungită în cadă, eventual cu adaos de sare de Bazna, tei, muşeţel etc;
- dieta alimentară - adecvată specificului efortului (hiperproteică, hipergiucidică etc), din
care nu trebuie să lipsească produsele lactate, fructele şi sucurile naturale, vegetalele etc;
- relaxarea autogenă
- medicaţia de refacere — conţinând polivitamine, poliminerale, tablete energizante,
susţinătoare de efort fiind special pentru funcţiile hepatice, tonice psihice etc, numai după
prescripţiile medicului şi în strânsă legătură cu natura efortului probei sau ramurii sportive şi a
perioadei de pregătire;
- odihna activă - mers, plimbări în aer liber (de preferinţă parcuri), lectură, alte sporturi
(şah, biliard, etc);
- odihna pasivă - somnul, indispensabil vieţii şi, cu atât mai mult, refacerii după eforturile
mari din antrenamente şi competiţii; durata somnului este variabilă, în funcţie de caracteristicile
individuale ale sportivilor, trebuie să se desfăşoare în condiţii propice (întuneric, linişte, camere
aerisite, temperaturi moderate); somnul asigură refacerea completă pe toate planurile
(cardiorespirator, endocrinometabolic, neuromuscular şi neuropsihic).
Folosirea mijloacelor de recuperare după efort, în procesul de pregătire sportivă, se face
totdeauna în sistem, nici una din variante neputând asigura, ea singură, revenirea rapidă şi totală a
funcţiilor organismului la valorile dinaintea efortului şi, cu atât mai puţin, la valori superioare
acestora. (2)
Bibliografie

1. Fiziologia efortului fizic, GEORGETA NENCIU- EDITURA FUNDATIEI


ROMÂNIA DE MÂINE
2. EFORTUL IN ANTRENAMENTUL SPORTIV-
https://www.academia.edu/12387401/EFORTUL_IN_ANTRENAMENTUL_SPORTIV
3. ERGOFIZIOLOGIE- LUCRARI PRACTICE: Universitatea de Medicinǎ şi
Farmacie “Grigore T. Popa” Iaşi , Facultatea de Bioinginerie Medicală
4. Ergofiziologie-curs : Universitatea de Medicinǎ şi Farmacie “Grigore T. Popa”
Iaşi , Facultatea de Bioinginerie Medicală
5. FIZIOLOGIE GENERALA SI A EFORTULUI SPORTIV- Curs sinteza
LECT.UNIV.DR. TIMNEA OLIVIA
6. FIZIOLOGIE GENARALA- Lector univ. Dr. Gabriela Raveica, Lector univ.
Gheorghe Maxim

S-ar putea să vă placă și