Sunteți pe pagina 1din 226

Cari Nagaitis & Philip Mantie

SPflîiU
C A R L N A G A IT IS & PH IL IP M A N TLE

RĂPIRI IN SPAŢIU 9

TRADUCERE DE IOANA GHERMAN

EDITURA VREMEA
BUCUREŞTI
1996
Cari Nagailis & Philip Mantie

WITHOUT CONSENT

Copyright © by Cari Nagaitis & Philip Mantie


Copyright © Editura Vremea pentru traducerea în limba română.
SUPER
FICTION
COPERTA DE SILVIA COLFESCU
Mulţumiri

La scrierea unei astfel de cărţi, autorii au apelat inevitabil


la rezultatele investigaţiilor conduse de cercetători - persoane şi
grupuri de cercetare - ai fenomenului OZN din Marea Britanie
şi de peste ocean. Având în vedere acest lucru, ei mulţumesc pe
această cale următorilor:

în primul rând, partenerelor lor de suferinţă Susan Mantie


şi Helen Keymer. Fără răbdarea şi indulgenţa lor, această carte
nu ar fi văzut lumina tiparului.
Cercetătorilor fenomenului OZN:
Ken Phillips, Albert Budden, Andy Roberts, Jenny Randles,
Peter Hough, Malcolm Robinson, Steven Gamble, Michael
Soper, Dr. John Shaw, John Spencer, Clive Potter, David
Atkins, David Kelly, Margaret Fry, Geoffrey Ambler, Andy
Collins, Barry King, Tony Dodd, Graham Birdsall, Harry
Harris, David Taylor, Janet Bord, Kevin Flannery, Margaret
Westwood, Gloria Dixon, Paul Allison, David Haisell şi multor
altora pe care am uitat să-i menţionăm.
Grupurilor de ccrcetare a fenomenelor O ZN:
British UFO Research Association (BUFORA),
Independent UFO Network (IUN), Contact UK, UFO
Investigators Network (UFOIN). UFO Studies Information
Services (UFOIS), Midlands UFO Network, Mutual UFO
Network (MUFON), J. Allen Hynek Centre for UFO Studies
(CUFOS), Manchester UFO Research Association
(MUFORA), Strânge Phenomena Investigations (SPI), Project
Hassdalen-UFO Norway/UFO Sweden.
Şi la sfârşit, dar nu în ultimul rând, autorii doresc să
mulţumească tuturor martorilor care au fost interogaţi pentru a
5
fi incluşi în această carte. Fără bunăvoinţa lor de a-şi face
cunoscute întâmplările, această carte nu ar fi existat. La mo­
mentul potrivit ci au dat dovadă de o mare forţă lăuntrică şi
curaj şi, în ciuda dispreţului şi a ridicolului, şi-au menţinut
nealterate convingerile. Sperăm ca ei să fie un exemplu pentru
toţi aceia care au nevoie de curaj pentru a se face cunoscuţi şi
de ajutor în soluţionarea celui mai enigmatic fenomen: abducţia
sau răpirea în spaţiu.

6
Răpirea: o enigmă

RĂPIREA (ABDUCŢIA1). A răpi în secret. A îndepărta.


A lua pe cineva fară consimţământul acelei persoane. Definiţiile
din dicţionar ne îngheaţă. Simplul cuvânt ne aminteşte de acele
evenimente neplăcute care, din păcate, sunt din ce în ce mai des
întâlnite în ziarele noastre: răpiri de copii, răpiri ale căror
autori sunt teroriştii, toate cu scopul de a câştiga avantaje
politice sau financiare. Acest cuvânt este suficient pentru a
inocula teama în sufletele oamenilor.
Până mai ieri, acest cuvânt a avut un înţeles oarecum
diferit. Cei mai mulţi dintre noi nu ştim că acest cuvânt a
început să descrie un alt fenomen înfricoşător, pe care un
număr din ce în ce mai mare de oameni îl experimentează... aşa
zisa răpire de natură extraterestră.
Răpirea extraterestră înseamnă răpirea temporară a uneia
sau mai multor persoane de către fiinţe extraterestre. Victimele,
multe la număr, relatează că au fost transportate în mod miste­
rios în locuri ciudate şi necunoscute, probabil nave cosmice,
unde au fost supuse unei anumite forme de examinare, bănuite
a fi de natură medicală. Unele victime, sau ca să folosim
termenul mai corect, unii dintre răpiţi, sunt capabili să descrie

1 Termenul consacrat în ufologie pentru a desemna fenome­


nele prin care persoane sunt răpite în mod misterios este
abducţie. Acest termen nu a intrat încă pe deplin în limba română,
în text, termenul abduction a fost tradus prin răpire.
în vocabularul amcrican există doi termeni pentru a desemna
fiinţele extraterestre: alien şi extrancan. Totuşi am optat pentru
termenul care a intrat mai demult în vocabularul limbii române
şi anume extraterestru, (n. trad.).
7
evenimentele în detaliu, în timp ce la alţii experienţele trăite au
fost îngropate în subconştient, şi au putut furniza detalii doar
când au fost supuşi unei hipnoze.
Majoritatea răpiţilor sunt de cele mai multe ori conştienţi
doar de experienţa ieşirii din timp. Ei s-au văzut din nou acasă
mult mai târziu decât anticipaseră; ultima lor amintire este
chiar dinaintea momentului răpirii, şi nu reuşesc să-şi amin­
tească absolut nimic din ccea ce s-a întâmplat cu ei după aceea.
Câţiva dintre ci au parcă au fost şterşi pur şi simplu de pe
suprafaţa pământului în timp ce se plimbau, fără să aibă nici
cea mai mică idee despre ceea ce s-a întâmplat cu ei în timpul
minutelor sau orcior în care au lipsit.
Alţii relatează răpiri nocturne - prea reale ca să fie coş­
maruri - sub forma unor vizite ale extratereştrilor sau a
întâlnirilor cu nave cosmice fantastice. Dacă amnezia nu-i
permite să-şi amintească accste experienţe, martorul este supus
unei regresii temporale sub hipnoză, care furnizează detaliile
evenimentelor petrecute în timpul răpirii.
Dar care este adevărul ce se află în spatele acestui fenomen
chinuitor şi bizar al secolului douăzcci? Adevăr sau ficţiune, o
ultimă frontieră a cunoaşterii sau pură fantezie9
Că este bizar este clar. Dar secolul douăzeci nu poate
pretinde drepturi exclusive asupra enigmei abducţiei (răpirilor
misterioase). Această enigmă datează de sute de ani. Zei şi
spiriduşi, fantome şi zâne - toţi au fost acuzaţi că au fost
autorii răpirilor amintite de vechea mitologie şi de mai recentele
poveşti cu zâne.
Deci, când au devenit aceste fenomene, descrise diferit de-a
lungul timpului, abducţii extraterestre?
La 24 iunie 1947, pilotul american Kenneth Amold a folosit
primul termenul farfxirii zburătoare, pentru a descrie un grup
de nouă OZN-uri pe care le-a văzut zburând deasupra Muntelui
Rainier, Washington. El a spus că au „plutit” deasupra orizon­
tului ca farfuriile pe apă.
8
Acest eveniment a marcat adevăratul început al ufologiei:
studiul şi cercetarea Obiectelor Zburătoare Neidentificate (Uniden-
tified Flying Objects).
La începutul anilor şaizeci, interesul faţă de aceste fenomene
s-a răspândit, şi numărul ufologilor - bărbaţi şi femei care stu­
diază accst subiect - a crescut rapid, în spccial în America.
Posibila legătură între răpirile misterioase şi OZN-uri a
fost făcută atunci când Betty şi Bamey Hill, doi tineri soţi
americani, au relatat despre apariţia unui OZN şi despre o
ieşire din timp pc care au trăit-o de-a lungul călătoriei cu
maşina din Canada spre casa lor din New Hampshirc.
Incidentul cclor doi a avut loc în anul 1961, după care, atât
Betty cât şi Bamey au suferit de coşmaruri îngrozitoare. Ei au
cerut ajutor medical şi au fost prezentaţi unui psihiatru, care a
dec is să folosească regres ia temporală sub hipnoză, pentru a
descoperi ce anume îi îngrozeşte.
Aflaţi sub hipnoză, Betty şi Bamey au dezvăluit o incre­
dibilă poveste despre răpirea lor de către extratereştri, poveste
care i-a uluit atât pc ei, cât şi pc doctor. Ei au descris
evenimentul cu detalii grafice: o întâlnire cu extratereştrii, un
tur în interiorul navei spaţiale şi o examinare medicală.
Deşi şovăia, psihiatrul a permis celor doi să facă cunos­
cută întreaga poveste în 1964. EI nu era convins că percepţia
lor asupra evenimentelor a fost absolut precisă, dar totuşi Betty
şi Bamey au fost determinaţi să facă publică experienţa lor.
Când aceasta s-a întâmplat, ei au descoperit că experienţa
lor nu era unică. Cam în aceeaşi perioadă, un italian şi un
sud-american au susţinut că au fost victime ale unei răpiri
extraterestre. Dacă luăm în considerare relatarea lor, răpirea a
avut loc înaintea celei a soţilor Hill.
Astfel misterioasele răpiri din trecut devin brusc cunoscute
astăzi ca răpiri extraterestre, fenomene ale secolului douăzeci.
Mai mult, până acum, numărul cazurilor relatate a crescut
foarte mult.
9
Care este punctul de vedere al cercurilor guvernatoare?
Fenomenul răpirilor de către extratereştri a fost considerat ca
lipsit de importanţă şi ca rezultat al imaginaţiei oamenilor de
rând, la fel cum în trecut oamenii din popor flecăreau la gura
sobei despre fantome, vampiri şi zâne. Faptul că o instituţie
precum Asociaţia privind OZN-urile este implicată nu face
decât să-i fie subminată credibilitatea de către cinismul unora.
Oricum, ufologii sunt obişnuiţi cu acest fel de reacţie. Ca
răspuns, ei au adunat un număr impresionant de statistici
pentru a dovedi realitatea fenomenului răpirilor misterioase, pe
care îl consideră o mică dar semnificativă parte a ufologiei.
începând cu anul 1947 când expresia farfurie zburătoare a
intrat în vocabularul limbii americane, au fost consemnate un
număr uluitor de 40 de milioane de relatări privind fenomenul
OZN. Dintre accstea, au fost raportate mai mult de 30 de
aterizări forţate ale unor OZN-uri, iar numărul relatărilor
despre răpiri a atins uimitoarea valoare de zeci de mii.
Oare ce se petrece în afara planetei noastre? Unii oameni,
ufologi şi nu numai, încearcă să descopere.
Marea majoritate a descrierilor fenomenului răpirilor miste­
rioase provine din America, unde ufologia este asemănătoare
unei industrii în plină dezvoltare. Pe baza statisticilor, un
observator a calculat recent că nu mai puţin de UN american
DIN ZECE a avut o întâlnire cu un OZN şi că o minoritate
semnificativă din aceştia au avut experienţe de tipul răpirilor.
Fenomenul este cunoscut în întreaga lume, de la Rio la
Rotterdam, de al Moscova la Memphis. Relatări despre răpiri
individuale provin din toate regiunile, începând cu îngheţatele
întinderi ale nordicei Scandinavii şi sfârşind cu umedele regiuni
fierbinţi ale Bazinului Amazonian.
Ce se înţelege exact prin răpire de natură extraterestră?
Prin ce întâmplări trebuie să fi trecut un individ pentru a-1
considera o victimă a aşa-zisei răpiri extraterestre?
Varietatea scenariilor pare fară sfârşit, dar prin studii
10
exhaustive, bazate pe rapoarte despre răpiri provenind din
întreaga lume, ufologii au ajuns la concluzia că fiecare persoană
răpită parcurge o serie de etape distincte.
Răpirile „clasice”, şi sunt câteva, decurg după cum astfel:
Martorul, sau martorii - termen ufologic desemnând pe
oricine care experimentează o întâlnire cu un OZN sau cu
ocupanţii lui - se găsesc fie într-un loc izolat şi nepopulat, fie
într-un loc în mod obişnuit aglomerat, dar în acel moment
pustiu, şi văd un OZN. Apariţia OZN-ului poate fi precedată
de un zgomot, frecvent de un murmur, sau de nişte lumini
ciudate, sau de amândouă1.
Dacă martorul este într-un vehicul, poate observa defectarea
motorului şi a sistemelor electrice. Cam în acest moment el va
observa semne ale activităţii extratereştrilor şi/sau va întâlni un
extraterestru care s-ar putea să-l „escorteze” până în vehiculul
aerospaţial. însoţitorul (escorta) poate folosi încurajarea, influenţa
telepatică sau chiar constrângerea pentru a-1 face pe martor să
intre în nava spaţială.
O parte din martori povestesc că au fost transportaţi î
interiorul navei prin mijloace ce depăşesc puterea lor de înţele­
gere şi că abia acolo i-au întâlnit pe extratereştri.
Următoarea etapă constă în examinarea martorului de
către fiinţele extraterestre, deseori recurgându-se la o formă de
examinare medicală, pe parcursul căreia sunt folosite echipa­
mente ciudate sau mijloace de investigare aparent avansate.
Această examinare este urmată de comunicarea cu fiinţele
extraterestre. Interesant este că, după cum afirmă o mare parte
din martori, această comunicare nu este verbală, ci de natură
telepatică.
Deseori după aceea urmează un tur al „navei”, în care
martorul vizitează camerele de control şi încăperile „motoarelor”.

1 Recent un fenomen corespunzând cu totul acestei descrieri


a avut loc la Cerţeşti, în România (n. ed.).

11
Mai rar martorii sunt plimbaţi printr-o „altă lume” sau îşi dau
seama că se află într-o ambianţă ciudată.
Alte comunicări suplimentare între martori şi extratereştri
constau în întrebări sau avertismente privind viitorul şi promi­
siuni ale unei vizite viitoare. Martorul părăseşte apoi nava sau
îşi pierde cunoştinţa şi se regăseşte înapoi în locul unde începuse
aventura. Alteori, el poate vedea cum vehiculul aerospaţial
dispare.
Aceasta nu înseamnă că toţi martorii au trecut prin toate
etapele amintite mai sus, dar toţi martorii au parcurs cel puţin
una, dacă nu mai multe dintre ele.
După întoarcerea în mediul normal de viaţă, martorii pot
suferi de amnezic completă sau parţială, impresia după întâm­
plări fiind aceea de ieşire din timp (timp „pierdut”, care lipseşte
la o rememorare obişnuită a evenimentelor).
Amnezia, care este efectul secundar al răpirii, poate varia
foarte mult de la o persoană la alta. Arareori martorii îşi
reamintesc toate experienţele prin care au trecut, fară a fi
necesară o formă de asistenţă, mai precis de hipnoză. Unii au
uitat totul, nefiind conştienţi decât doar de ieşirea din timp.
Dacă sunt suficient de curioşi, ei vor apela la ajutorul unui
hipnotizator, care poate să-i ajute să-şi reamintească eveni­
mentele uitate, permiţându-le să le „retrăiască” încă o dată.
Valoarea acestor incursiuni în trecut şi pericolele inerente lor
vor fi discutate mai târziu.
Alţi martori, care şi ci nu păstrează nici o amintire a
răpirii, pot avea ulterior vise neplăcute, conţinând aspecte ale
experienţei lor. Aşa s-a întâmplat în cazul Hill, unde coşma­
rurile repetate i-au determinat să ceară sfatul unui medic,
pentru a înţelege ce anume îi îngrozeşte. Dacă în astfel de
cazuri medicul le recomandă şi aplică hipnoza, atunci atât ei
cât şi medicul vor fi puşi în faţa unei surprize.
O parte a celor la care amintirile despre răpire au fost total
şterse pot avea întoarceri bruşte în trecut sau imagini mentale
12
ale unor apariţii ciudate. Acestea, combinate cu alte imagini
provenite din vise - care apar în urma unei întâlniri cu extra-
tereştrii - pot deveni din ce în ce mai conştientizate cu sau fără
ajutorul hipnozei.
In concluzie, nu trebuie să fi văzut un OZN sau un
extraterestru pentru a fi un posibil martor. De fapt, cel mai i
înfricoşător aspect al acestei enigme este următorul: dacă ai
fost răpit dintr-un motiv necunoscut de fiinţe dintr-un spaţiu
necunoscut, este cel mai probabil că ulterior nu vei mai fi
conştient de acest lucru.
Modurile în care oamenii au fost luaţi fară consimţământul
lor, adică au fost răpiţi, este practic nelimitat.
O revistă americană a provocat recent o stare de pani
atunci când unul dintre experţii lor a exagerat ideea de mai sus.
Cititorilor li s-a spus că, dacă au vreun semn sau vreo cicatrice
pe corp, pe care nu şi-o pot explica, este posibil să fi fost
victimele unei răpiri. Editura a fost asaltată de telefoane de la
persoane speriate că ar putea face parte dintre cei „răpiţi”.
In Marea Britanie, această teorie şi-a pierdut mult din
credibilitate de când a avut loc testul „genunchiului lovit”. Iată
ce s-a întâmplat: la o conferinţă despre fenomenul OZN, li s-a
cerut participanţilor să-şi ridice cracul stâng al pantalonului;
apoi li s-a spus să ridice mâna toţi cei care au pe genunchi un j
semn sau o cicatrice pe care nu şi-o pot explica. Rezultatul a j
fost 100 % (toate persoanele au ridicat mâna). j
Astfel, pentru ca ufologia modernă să fie luată în serios, nu
trebuie să formuleze revendicări nerealiste şi nici generalizări
exhaustive.
Ce trebuie să credem în legătură cu fenomenul răpirilor
misterioase (abducţiilor) ? Este doar o parte a ufologiej, sau
este un fenomen de sine-stătător? Ţinând cont că multe din
persoanele care au fost „răpite”, despre care vom citi în această
carte, nu au avut nici o legătură cu ufologia până când au
început să caute să înţeleagă experienţele trăite şi că ufologii
13
sunt cei care au obţinut majoritatea informaţiilor asupra acestui
subiect, trebuie să privim răpirile misterioase (abducţiile) ca
avându-i autori pe extratereştri.
In plus, ufologii serioşi consideră, şi noi suntem de acord,
că fenomenul este o realitate. Sunt prea multe cazuri în care
sunt implicate persoane sănătoase, sobre, decente, oneste şi în
primul rând oameni obişnuiţi, pentru a nu fi luate în seamă, sau
pentru ca persoanele să fie considerate anormale.
I Dacă, poate, cauza sau cauzele experienţelor lor provin din
lumea interioară subiectivă sau din realitatea obiectivă înconju­
rătoare, lucrul trebuie cercetat şi discutat. Dar un număr tot
mai mare de persoane cred că au fost luate temporar din mediul
familiar lor şi că au fost introduse într-un mediu atât de ciudat
şi de străin, încât deseori le-a schimbat complet concepţia
asupra vieţii.
Astfel, cei care nu consideră experienţele lor ca pe un vis
urât sau o pierdere temporară a sănătăţii mentale, uneori se
agaţă de teoria abducţiei extraterestre cu toată puterea, pentru
că cel puţin aceasta le oferă o explicaţie a unor fenomene
aparent inexplicabile.
Aşa cum am menţionat mai devreme, răpirile nu au coincis
brusc cu introducerea termenului de „farfurii zburătoare” în
1947. De secole oamenii relatează despre dispariţii misterioase.
Demult, în trecut, extratereştrii erau descrişi ca elfi sau
vrăjitori, chiar zei, cărora le plăcea să apară în situaţii care-i
înspăimântau pe pământeni. OZN-urile erau luate drept carpete
magice, castele zburătoare sau chiar drept care de luptă ale
zeilor, lucruri remarcate de scriitorul Erich von Dăniken.
în literatura veche există numeroase povestiri despre eroi
transportaţi până în ceruri, unde au văzut nespus de multe
lucruri magice, minunate. în creaţiile folclorice şi în basme,
deseori copiii sunt luaţi de zâne.
Următoarea poveste datând din anul 1645, culeasă de
celebrul astronom american Cari Sagan, ilustrează acest fapt:
14
O adolescentă din Cornwall, Anne Jeffries, a fost găsi
ameţită şi cu hainele boţite pe podea. Mai târziu, ea şi-a amintit
că a fost atacată de un omuleţ, paralizată şi cărată Ia un castel
în aer, sedusă şi apoi readusă acasă. Ea a spus că omuleţul era
un elf. Anul următor a fost arestată pentru vrăjitorie...
Este uşor de presupus că un om din Evul Mediu, con­
fruntat cu o apariţie a unui OZN, este prea stupefiat pentru a-1
descrie în cuvinte potrivite. In acele vremuri, o maşină zbură­
toare era ceva absurd, aşa că de ce nu i-ar fi spus „castel
zburător” ? O parte din descrierile extratereştrilor întâlniţi de
persoanele ce au fost răpite, şi ale căror cazuri sunt studiate în
cartea noastră, îi fac să semene cu spiriduşii şi piticii din
basme. Cu timpul, povestea noastră din Evul Mediu a făcut
înconjurul comunităţii pe cale orală şi bineînţeles că a fost
îmbogăţită cu obişnuitele înfrumuseţări pe care aceste istorisiri
le acumulează pe măsură ce sunt povestite.
Dar aceste răpiri misterioase din trecut nu pot fi cercetate.
Indiferent cât de uşor este să compari abducţiile din zilele
noastre cu cele din mitologie şi folclor, ultimele rămân doar
mitologic şi folclor.
Răpirile misterioase din zilele noastre pot fi obiectul unor
investigaţii minuţioase. Datorită vitezei comunicaţiilor din anii
1990, fenomenele răpirilor misterioase din prezent pot fi, şi
uneori chiar sunt cunoscute instantaneu de către toată lumea.
Omul modem nu mai poate spune că elfii şi spiriduşii sunt
cauza acestor evenimente şi apariţii pe care ştiinţa nu le poate
explica. Sarcina ufologiei este de a-i veni în ajutor.
Ufologii au lansat o mulţime de teorii în încercarea de a
explica atât vizitele extratereştrilor cât şi răpirile misterioase.
Aceste teorii oscilează de la explicaţii de natură fizică la cele de
natură psihologică şi chiar unele consideră că este vorba de o
simplă isteric. Mulţi ufologi se arată mai puţin interesaţi de
OZN-uri şi de răpiri şi mult mai preocupaţi de motivele oame­
nilor care relatează. Confidenţial, o parte cred că există o mică
15
şansă ca fenomenul să fie datorat vizitelor extratereştrilor pe
planeta noastră. Totuşi, ei sunt pregătiţi să ia în considerare şi
alte explicaţii.
Alţi ufologi găsesc că dovezile asupra existenţei extrate­
reştrilor sunt atât de convingătoare, încât consideră că aceasta
este singura explicaţie posibilă a răpirilor. Dar chiar şi numai
în cadrul acestui grup există mai multe teorii diferite.
Una din aceste teorii susţine că noi, pământenii, am fost
vizitaţi de fiinţe inteligente venind din imensitatea spaţiului,
încă din timpuri străvechi. Susţinătorii acestei teorii cred că
evoluţia speciei umane a fost îndeaproape urmărită de-a lungul
timpului şi chiar că această evoluţie a fost îndrumată Ia momentul
potrivit în direcţia bună. Acest punct de vedere, care descrie
extratereştrii ca pe nişte fiinţe filantropice cu rol de apărători ai
planetei noastre, este foarte mult susţinut de unii ufologi.
Cazurile studiate în amănunţime în această carte aduc argu­
mente în favoarea acestei teorii.
De asemenea, ştiinţa modernă înţelege ce ar implica existenţa
unei alte forme de viaţă în univers, printre bilioanele de stele;
apare întrebarea de ce astfel de forme de viaţă, presupunând că
au posibilitatea, ar străbate distanţe imense pentru a suprave­
ghea locuitorii unei planete atât de mici şi neimportante ca a
noastră?
Ce ar însemna acest lucru pentru ei? Astfel de întrebări
rămân fară răspuns.
Alţi ufologi au avansat teoria că vizitatorii extratereştri vin
aici din motive egoiste. Aceştia consideră că extratereştrii ce
sunt în spatele OZN-urilor şi al răpirilor misterioase vor să
descopere o sursă bogată în material genetic, care să le asigure
continuitatea propriei lor specii.
în ultimii ani, artiştii ncw-yorkezi şi renumitul ufolog Budd
Hopkins au accentuat acest punct de vedere. Dacă aşa-zişii
extratereştri sunt forţaţi să caute în altă parte mijloace pentru
reproducere, este clar că nu sunt veniţi ca oaspeţi. Hopkins şi
16
alţii au reliefat aspecte ale fenomenului răpirilor, care par să
susţină această teorie a motivelor genetice.
Mulţi „răpiţi” au relatat că, în cursul examinărilor medicale
efectuate asupra lor de către extratereştri aceştia au manifestat
un viu interes faţă de organele reproducătoare şi sexuale. Unii
au susţinut chiar că fiinţele extraterestre au avut relaţii sexuale
cu vizitatorii.
La aceste declaraţii se mai adaugă acelea care spun că în
cursul acestor examinări medicale au fost prelevate ovare umane
de la femei răpite şi că misterioase dispariţii ale stării de
graviditate au coincis cu evenimentul răpirii - însemnând că
s-a îndepărtat ţesutul fetal în împrejurări necunoscute - toate
acestea conducând la unul din cele mai sinistre scenarii ce se
pot imagina.
O parte din britanicii care au fost răpiţi şi despre care ve
citi ulterior în această carte, aduc prin relatările lor informaţii
suplimentare în furtunoasa dezbatere asupra aspectului sexual-re-
productiv al răpirilor.
Această cea mai tulburătoare dintre teorii are legătură şi cu
creşterea numărului aşa-ziselor mutilări ale animalelor de la
unele ferme din SUA, din ultimii ani. Conform relatărilor
făcute, s-au găsit cai şi vite care aveau decupate complet şi cu
o mare precizie chirurgicală organele de reproducere.
Cercetătorii afirmă că „operaţiile” ar fi fost făcute cu un
instrument laser care are efect de cauterizare asupra ţesuturilor
animale. Paradoxal, dar adunarea de dovezi în examinarea unor
astfel de cazuri este extrem de dificilă. Aceasta deoarece cerce­
tările ufologilor atrag un număr mare de amatori, care pot să
deformeze evenimentele.
Suntem conştienţi că ufologii nu vor putea demonstra
veridicitatea unor astfel de teorii dacă nu vor dovedi mai întâi
existenţa extratereştrilor la bordul OZN-urilor (Obiecte Zbură­
toare Neidentificate).
Din fericire, în Marea Britanic şi în SUA sunt câţiva
17
ufologi experimentali şi foarte respectaţi. Ei sunt interesaţi de
fapte şi nu de ficţiune.
Fie că este vorba de apariţii ale unor OZN-uri sau de
aşa-zisele răpiri, ei acceptă cazul respectiv şi îl consideră real
doar dacă trece de testul unei cercetări riguroase.
Astfel, multe cazuri de pretinse răpiri sunt eliminate din
start, datorită fenomenului de „contaminare”. Nu, nu este vorba
de o infectare cu vreo boală îngrozitoare a extratereştrilor.
Termenul „contaminare'’ se referă la faptul că experienţa pe
care o relatează nu este decât rodul imaginaţiei lor, stimulată de
cantitatea mare de informaţii despre acest subiect sub forma
literaturii, filmelor, programelor TV.
Oricărei persoane „răpite” i se cere să descrie imaginile
văzute, să-şi reamintească sunetele şi senzaţiile trăite în cursul
întâlnirii cu extratereştrii.
Astfel, dacă persoana respectivă este familiarizată cu filmul
„Comunitatea” al lui Whitley Streiber sau cu orice altă carte
sau film din foarte multele existente pe această temă, este
probabil că ea va folosi un vocabular specific.
Dacă ni se descrie clasicul extraterestru al lui Streiber -
subţire, cu ochi migdalaţi, nas mic, cu ten cenuşiu - cum vom
şti dacă aceasta este descrierea a ceea ce a văzut cu adevărat
sau a ceea ce-şi închipuie că a văzut persoana?
Nava metalică, lucioasă, pe care o descrie, este rezultatul
unei experienţe reale, sau doar a imaginaţiei alimentate de
fotografiile cu OZN-uri din cărţile şi emisiunile TV pe această
temă? Cercetătorul serios nu trebuie să se lase impresionat
de buna-credinţă a pretinsului martor sau de elocvenţa poves­
tirii sale. El trebuie să decidă dacă dovezile, semnele fizice
şi alţi factori sunt suficienţi pentru a înlătura bănuiala
„contaminării”.
La fel ca şi apariţiile OZN-urilor, numărul de persoane
care au relatat despre răpiri este mult mai mare în SUA decât în
Anglia. Populaţia mult mai numeroasă a SUA nu este singura
18
explicaţie a acestui fapt. Este mai mult legată de caracterul
poporului american.
Ţară relativ nouă, America este mult mai pregătită să
accepte neobişnuitul, noul, şi să fie mult mai receptivă la idei şi
concepte ciudate. In plus, aşa cum am mai spus, tot un american
a folosit pentru prima dată termenul de farfurie zburătoare.
Martorii americani ai apariţiilor OZN-urilor vorbesc mult
mai uşor şi mai deschis despre experienţa lor decât englezii
scorţoşi şi raţionali. în America există deja un public format,
nerăbdător să afle cele mai mici detalii despre fenomenele
OZN, din revistele cu acest profil din întreaga ţară.
Pentru populaţia unei ţări, care timp de mulţi ani a condus
cursa pentru cucerirea spaţiului, navele spaţiale sunt o realitate.
Este posibil ca OZN-urile să fie doar pasul următor.
De fapt, chiar câţiva dintre eroicii astronauţi de la NASA
au adus argumente în favoarea ufologiei.
Unul din cele mai interesante rapoarte provine de pe
GEMINI 4, de la astronautul James McDivitt. în iunie 1965, el
a observat un obiect de formă cilindrică cu numeroase braţe,
zburând aparent liber deasupra Oceanului Pacific la aproxi­
mativ 90 mile1 înălţime. Obiectul se deplasa la o altitudine mare,
pe o traiectorie paralelă cu cea a lui GEMINI şi părea că se
apropie rapid. McDivitt şi colegul său, astronautul Edward White,
erau pregătiţi să evite coliziunea când, deodată, obiectul a dispărut.
McDivitt a fotografiat şi a filmat obiectul. Versiunea oficială
a fost că ar fi reperat satelitul Pegasus. Dar, verificând, McDivitt
a descoperit că aceasta era imposibil. satelitul se afla la 12.000
mile depărtare de poziţia lor în momentul întâlnirii.
în 1974, căpitanul Ed Mitchell, cel de-al şaselea om care a
păşit pe Lună, a afirmat: „Sunt convins că o parte din apariţiile
OZN-urilor sunt reale. întrebarea este nu de unde provin, ci, ,
mai ales, ce sunt ele de fapt?” (

1O milă = 1,609 Km (n. ed.).


19
Acestea sunt doar două din cele aproximativ 30 de relatări
despre OZN făcute de astronauţi. OZN-urile au devenit nişte
f apariţii atât de obişnuite, încât NASA le-a dat numele de cod
Sperietoare.
Aceste evenimente, publicate şi comentate îndelung, le-au
dat ufologilor americani o credibilitate invidiată de colegii lor
de peste ocean.
La fel ca numeroşii martori ai apariţiilor OZN, miile de
americani „răpiţi” au continuat să-şi istorisească experienţele
sau să-şi scrie cărţile inspirate de ele.
Acest fenomen arc legătură cu puterea nemăsurată a banului.
Am spus mai devreme.că ufologia a devenit în SUA o adevă­
rată industrie în dezvoltare, şi un caz interesant de răpire poate
capta interesul publicului larg. în SUA, cărţile, filmele, apari­
ţiile TV şi interviurile radio aduc celebritatea, chiar dacă numai
temporară, multor martori ai apariţiilor OZN-urilor şi multora
dintre „răpiţi”.
Şi dacă există vreun lucru pe care americanii să-l iubească
la nebunie, acesta este celebritatea.
La Hollywood, povestea cea mai recentă şi cea mai de
succes despre un caz de răpire, transpusă cinematografic, a fost
I „Foc în cer”. în anul 1993, când a apărut pe marile ecrane,
filmul a fost un adevărat succes de casă.
A urmat povestea americanului Travis Walton, care a fost
victima unei răpiri în anul 1975. în timp ce răpirea lui a fost
urmată de o adevărată urmărire, Walton, transportat în inte­
riorul navei, parcurge etapele unei „răpiri” clasice. în acest
timp, poliţia îi interoghează colegii de muncă, neexcluzând
posibilitatea unei crime. Năucit, Walton a reapărut tocmai la
timp pentru a preveni o eroare judiciară, venind cu o poveste
din cu totul altă lume.
Walton a scris un best-seller inspirat din experienţa răpirii.
Când mai marii industriei hollyvvoodiene l-au întâlnit pe umilul
Walton pentru a discuta proiectul filmului, au fost impresionaţi
20
de sinceritatea lui. După această întrevedere, ci n-au ezitat să
transpună povestea într-o mare producţie cinematogrfică.
Walton a venit în Anglia pentru a face publicitate filmului
său. El a declarat că multă lume din America a fost înspăi­
mântată la auzul poveştii lui şi că este recunoscător ajutorului
primit din partea ufologilor. Nu s-a plâns niciodată că ar fi fost
primit cu neîncredere, aşa cum mulţi dintre răpiţi afirmă că au
fost trataţi.
Datorită modului deschis în care americanii abordează feno­
menul răpirilor, reacţia britanicilor cinici a fost şi mai pronunţată.
„Doar americanii pot crede prostia asta”, este obişnuitul
răspuns pe care îl primeşti atunci când abordezi în Anglia acest
subiect. Orice încercare de a discuta serios despre ufologie sau
despre fenomenul răpirilor este întâmpinată cu neîncredere,
ridicări de sprâncene şi zâmbete silite.
Cu o astfel de atitudine, este greu să învinovăţeşti martorii
britanici că nu-şi fac publice experienţele.
Aceasta cxplică de cc sunt înregistrate doar 40 de cazuri în
Anglia, deşi ufologii sunt siguri că există mai multe. Celelalte
persoane implicate nu au curajul să vorbească despre experienţa
lor. Unul din martori spunea recent: „Pentru mine recunoaşte­
rea experienţei trăite a fost ca îmbolnăvirea de o ruşinoasă
boală venerică”.
De ce? Pentru că a admis că „răpitorii” lui nu erau din
această lume. Acest bărbat, căruia nu i se poate pune la
îndoială cinstea, a analizat atent cine sau ce ar putea fi răspun­
zător pentru o serie de evenimente ce i s-au întâmplat cu câţiva
ani înainte. EI a ajuns la concluzia că a fost răpit de extrate-
reştri, fiind transportat într-un vehicul aerospaţial. Nu ştie de cc
a fost răpit, de cc a fost supus examenului medical, sau de unde
au venit fiinţele cu care a intrat în contact.
El a eliminat toate celelalte explicaţii tradiţionale de natură
să elucideze evenimentele care i s-au întâmplat şi singura
rămasă a fost cea a răpirii de către extratereştri.
21
Pentru cei care l-au ascultat, povestea a părut o invenţie a
unui excentric scrântit, a uneia dintre acele persoane lunatice,
marginalizate, carc fabulează pe tema farfuriilor zburătoare. El
a învăţat repede că tăcerea este cea mai bună protecţie.
Astăzi lumea îl consideră domnul Normal, domnul Res­
pectabil, cu o carieră sigură. El neagă că ar avea cunoştinţe
despre fenomenul răpirii, făcând excepţie în cazul întâlnirilor
cu persoane având aceeaşi experienţă. Chiar şi atunci este
reţinut în discutarea acestui subiect, până când nu e convins că
arc un ascultător binevoitor.
Rezerva cu care privesc britanicii acest subiect nu este
total negativă. Faptul că victimele răpirii riscă să fie ridiculi­
zate, dacă fac publică experienţa lor, face ca excentricii să stea
deoparte iar cercetătorii să fie mai atenţi.
Britanicii care au fost victimele unei răpiri au mult de pierdut
şi puţin de câştigat povestind întâmplările în public. Spre
deosebire de americani, ci nu devin celebri şi nici nu primesc un
onorariu important de la vreun producător hollywoodian.
Pentru a putea scrie această carte, noi am convins martorii
din întreaga ţară să-şi relateze povestea în primul catalog bri­
tanic al cazurilor de răpire. O parte ne-au permis să folosim
numele lor real, alţii au preferat să folosească pseudonime, din
motive uşor de înţeles.
Unii şi-au oferit serviciile imediat. Alţii au fost ajutaţi să
destăinuiască aspecte ale experienţei lor despre care n-au mai
vorbit niciodată.
Fiecare din cazurile cuprinse în carte au fost înregistrate şi
cercetate de către ufologii de la British UFO Research Asso-
ciation (BUFORA), de către ufologii independenţi şi de către
alte grupuri de ufologi din Anglia.
Am reconstituit evenimentele după cele relatate în detaliu
de martori sau folosind sutele de pagini cu informaţii din
dosarele BUFORA.
Consemnările interviurilor înregistrate şi ale şedinţelor de
hipnoză au fost vcrificatc din nou, pentru a obţine cea mai
corcctă variantă posibilă.
Fiecarc dintre persoanele intervievate are propria sa teorie
despre fenomenul răpirilor misterioase, despre extratercştri,
despre OZN-uri, iar punctele lor de vedere răzbat clar din
relatările lor. Ei au fost încurajaţi să dea propria lor descriere
asupra celor simţite în cursul experienţei.
Ştim că este greu să citim despre fenomene ciudate ilustrate
doar de cazuri provenind de la mii de mile depărtare. Relatările
despre răpiri provenind din SUA sau din alte părţi ale lumii
sunt numeroase, dar datorită originii lor îndepărtate, uneori
avem greutăţi în a le înţelege şi a le accepta.
In această carte vă prezentăm cazuri, petrecute în Anglia,
ale unor oameni obişnuiţi care s-au văzut puşi faţă în faţă cu
situaţii extraordinare. Accştia sunt oameni reali şi pentru ei
relatările lor sunt la fel de reale.
Poziţia autorilor faţă de cele relatate este neutră.
Fenomenul răpirilor este o realitate. Extratereştrii sunt
autorii accstor răpiri ? Vă lăsăm pe dumneavoastră să decideţi.
întâlniri de gradul IV

Cazurile în care persoane au fost răpite de extratereştri


sunt cunoscute sub denumirea de întâlniri de gradul patru,
întâlnirile de gradul unu sunt în principal apariţii ale unui OZN
la o distanţă relativ mică. întâlnirile de gradul doi sunt incidente
în care OZN-urile lasă anumite semne în mediul înconjurător,
urme de arsuri la suprafaţa pământului sau urme în iarbă care
indică locul de aterizare a vehiculului aerospaţial.
întâlnirile de gradul trei sunt cunoscute de cea mai mare
parte a oamenilor datorită producţiei cinematografice holly-
woodiene cu acelaşi nume. Acestea indică apariţii ale unui
OZN în care este implicat şi un extraterestru.
întâlnirile de gradul patru sunt cele mai neobişnuite eveni­
mente de acest gen, fiind cele mai dramatice şi, invariabil, cele
mai greu de investigat. Ele presupun răpirea uneia sau a mai
multor persoane. Credibilitatea acestora este un factor hotărâtor
în reconstituirea cât mai exactă a evenimentelor trăite de ei.
Ufologul confruntat cu o pretinsă răpire studiază mai întâi
cu atenţie victima. Este sănătoasă? Nu este o persoană alcoolică
sau care obişnuieşte să se drogheze? Este o persoană echi­
librată? Ufologul trebuie să se asigure că experienţa trăită de
martor nu a fost efectul alcoolului sau a drogurilor, sau că nu
este rodul unei minţi bolnave.
Cercetătorul ufolog trebuie, mai departe, să verifice starea
de sănătate generală a victimei. Dacă aceasta ia medicamente
pentru a-şi ameliora o anumită afecţiune fizică, el trebuie să se
asigure că medicamentele folosite nu au efecte secundare de
tipul halucinaţiilor.
După verificarea stării de sănătate fizică şi psihică se poate
trece la următoarea etapă a investigaţiei. Ufologul se întreabă
24
dacă martorul are un fond emoţional echilibrat. Din păcate,
există persoane care născoccsc poveşti pentru a atrage atenţia
asupra lor. Deseori ele ascund probleme serioase personale, iar
inventarea unor astfel de întâmplări este strigătul lor de ajutor.
Astfel, aceste persoane încearcă să atragă atenţia, pentru [
că îşi doresc ca cineva să fie interesat de ele şi să petreacă ;
împreună cu ele o parte din timp. Dacă pentru aceasta este
necesar să născocească o întâmplare ciudată, o fac.
Dorinţa de publicitate poate determina unele persoane să se
dea drept martori? Speră aceste persoane ca astfel să obţină
avantaje materiale? S-a constatat că unii oameni pot susţine că
au fost martori, pentru a atrage atenţia publică. Celebritatea de
care se bucură în urma publicităţii locale este minimă, dar
constituie pentru unii un motiv suficient. Alţii cred, în mod
greşit, c i ir putea să-şi vândă relatarea despre o apariţie a unui
OZN sau despre o răpire unui ziar.
Toate aceste posibilităţi îi trec prin minte cercetătorului
ufolog, înainte de a începe investigarea propriu-zisă.
Munca dc cercetare începe cu interviul. Cercetătorul petrece
o importantă perioadă de timp discutând cu martorul. El va
reconstitui împreună cu martorul întreaga experienţă a acestuia,
pas cu pas, deseori insistând asupra unor detalii pe care cel
intervievat le consideră nesemnificative.
Pe parcursul acestei discuţii, cercetătorul trebuie să fie
foarte atent la modul de exprimare al martorului, la tonul vocii
şi la gesturile lui. Aceste detalii pot dezvălui multe despre
caracterul martorului. Stând de vorbă într-un mediu familiar
martorului, de exemplu la el acasă, cercetătorul descoperă
amănunte semnificative privind obiceiurile lui.
Astfel, atunci când indicii concreţi sunt foarte puţini, când
dovezile în favoarea celor relatate aproape lipsesc, cercetătorul
poate cântări faptele şi poate ajunge la o concluzie corectă
luând în considerare şi trăsăturile de caracter şi obiceiurile care
caracterizează martorul.
25
Un experimentat cercetător ne-a împărtăşit următoarele din
experienţa lui cu martorii: „Abia după ce petreci un timp
îndelungat cu martorul poţi să-ţi dai seama dacă spune adevărul
sau nu.'’
După ce cercetătorul şi-a încheiat intervievarea, făcută
aproape întotdeauna în prezenţa unei alte persoane şi înre­
gistrată, el va studia din nou în amănunţime declaraţia luată.
Ufologii au cercetat în toate cazurile dacă OZN-urile au
lăsat vreo urmă a trecerii lor în mediul înconjurător, dacă
presupuşii ocupanţi ai unui OZN au lăsat vreun semn fizic
martorului, sau dacă martorul a reuşit să înregistreze sau să
fotografieze cele întâmplate. Deşi nu cunoaştem nici un caz în
care martorii să fi avut la ei un aparat de fotografiat sau
casetofon, una din victime, a cărei povestire este redată în
paginile următoare, a reuşit să obţină un instantaneu al unui
aşa-numit vizitator extraterestru.
Astăzi, dovedirea oricărui caz de răpire este aproape impo­
sibilă. BUFORA ştie prea bine că a furniza dovezi convingă­
toare despre o întâlnire de gradul IV înseamnă să ai probe clare
ale existenţei OZN-urilor şi extratereştrilor; ori aceasta n-a
reuşit încă nimeni să o demonstreze.
Cu toate acestea, cercetătorul poate lua în considerare
cazul unui martor serios. Dacă acesta este o persoană decentă,
sănătoasă psihic şi mental, şi dacă nu arc nimic de câştigat iar
uneori chiar are de pierdut vorbind despre experienţa sa, atunci
această relatare va constitui obiectul unei investigaţii.
Cele două cazuri luate în considerare mai jos nu se deose­
besc cu nimic de multe alte relatări ale răpirilor. Ele se bazează
pc mărturia martorilor.
Toate cele trei persoane „răpite” au fost singure în momentul
întâlnirii şi nu există probe fizice care să le certifice relatarea,
în unul din cazuri, nu există nici o altă relatare a altor persoane
carc să fi văzut şi ei ciudatul obiect, sau vreun alt eveniment
care să obiectiveze experienţa avută.
26
Cu toate acestea, cercetătorii au fost impresionaţi de since­
ritatea martorilor şi de faptul că nici unul n-a dorit publicitate.
Nici unul dintre cei menţionaţi nu are nimic de câştigat de
pe urma povestirii celor trăite, iar doi dintre ei s-au confruntat
cu coşmaruri în lunile ce au urmat întâlnirii.

Elsie Oakensen
22 noiembrie 1978
Church Stowe
Northamptonshire

Elsie Oakensen, directoarea Centrului de perfecţionare a


profesorilor din Daventry, s-a îmbrăcat şi a părăsit biroul în
jurul orei cinci şi un sfert. Era o după-amiază friguroasă de
iarnă şi femeia de 50 de ani, soţie şi mamă, a simţit vântul de
nord-est ciupindu-i faţa. Şi-a cumpărat un ziar şi s-a îndreptat
spre maşină.
In maşină, a observat că farul lateral nu funcţiona, aşa că
s-a hotărât să străbată cele şapte mile cc o despărţeau de casă
folosind faza mică. Femeie cu judecată, doamna Oakensen nu
era omul care să conducă riscant în înserarea care se lăsa.
Făcuse drumul de la serviciu până la casa sa din orăşelul
Church Stowe, de lângă Weldon, de atâtea ori încât îi cunoştea
fiecare cotitură. Dar, ca soţie a unui inspector şef de poliţie,
ştia prea bine că nu trebuie să rişti la volanul unui automobil.
A fost o călătorie liniştită până în momentul în care a
pătruns pe aglomerata autostradă A5, la două mile de orăşelul
ei. In timp cc conducea maşina pe autostrada cu dublu sens, a
observat o apariţie pe care nu o va putea uita niciodată.
Chiar în faţa ei, la aproximativ 100 de picioare1 deasupra
suprafeţei netede a autostrăzii A5, a văzut un obiect atât de neobiş­
nuit, încât trebuie să facă un efort deosebit pentru a-1 descrie.

1 Un picior = 30,48 cm. (n. ed.).

27
Un obiect în formă de clopot, de culoare cenuşie, părând că
e făcut din material plastic, cu lumină roşie strălucitoare pe
partea stângă a sferei şi cu o lumină verde pe partea dreaptă...
pur şi simplu plutea acolo. Nu se mişca. Pur şi simplu plutea.
Din acea poziţie, domina şoseaua eu dublu sens pe toată
lăţimea ei. Elsie a estimat că acel ceva ciudat avea cel puţin 50
de picioare lungime.
„Am fost complet fascinată de ceea ce vedeam”, a povestit
Elsie mai târziu. „Dar am condus mai departe.”
Pătrunsă de un sentiment confuz de curiozitate şi teamă,
Elsie a condus hotărâtă mai departe, direct spre şi, apoi, sub
bizarul obiect.
„Trebuia să conduc mai departe şi am reuşit să-mi urmez
drumul obişnuit, făcând la dreapta pe şoseaua A5 spre Stowe
Hill”, ne-a spus ea.
„îmi amintesc că iniţial m-am gândit că trebuie să fie un
fel de aeroplan, că va zbâmâi deasupra mea şi că se va pierde
în spaţiu, undeva înapoia maşinii. Dar el stătea pur şi simplu
acolo în aer”, şi-a reamintit Elsie.
„îmi aduc aminte că, la un moment dat, m-am întors şi m-am
uitat înapoi spre autostrada A5, spunându-mi că probabil, între
timp, a dispărut. Dar nu dispăruse, era tot acolo, cu acele
lumini sclipitoare care continuau să strălucească.”
Elsie a fost atât de absorbită de ciudata apariţie, încât
nu-şi aminteşte să fi văzut alte maşini în acea porţiune a
drumului A5. Dar ar fi fost neobişnuit pentru acea şosea
aglomerată să fi fost complet pustie în acel moment al zilei,
când multă lume se întorcea acasă de la serviciu.
întunericul continua să învăluie maşina lui Elsie, în timp ce
străbătea ultima parte a drumului ce o despărţea de casă. „Ce
ciudat!”, şi-a spus singură. „Oare ce-o mai fi şi asta?”
Şi-a continuat drumul de-a lungul şoselei pustii şi înguste
de ţară. A făcut la dreapta la intersecţia în T, îndreptându-se
spre periferia oraşului Church Stowe. După ce a luat curba, a
28
comutat în viteza a treia. Ciudat, dar maşina părea că înceti­
neşte, în loc să accclereze.
Pc moment, uitând de acel obiect misterios pe care l-a
văzut deasupra autostrăzii A5, s-a uitat să vadă dacă piciorul îi
stă pe pedala de acceleraţie, după carc a trecut în viteza întâi, în
încercarea disperată de a pomi maşina.
In sfârşit, motorul a părut că răspunde, dar când a ajuns la
capătul şirului dc copaci, la intrarea în ferma de la marginea
localităţii, motorul pur şi simplu s-a oprit.
S-a trezit într-un întuneric complet şi într-o tăcere nefirească.
Motorul sc oprise şi nici una din luminile maşinii nu mai funcţiona.
A întors cheia de contact dar fară folos, maşina nu funcţiona.
Elsie a privit pe geamul maşinii. Era complet întuneric.
Şi-a lipit faţa de geam, a privit cu atenţie, sperând să zărească
luminile caselor şi ale fermei din apropiere. Dar n-a văzut
nimic. Nu a reuşit să ghicească nici siluetele familiare ale
clădirilor pe lângă care trecea în fiecare zi.
„Nu ştiam dc ce, dar eram înspăimântată” a spus ea. „Dar
asta s-a întâmplat înainte ca lucrurile să devină şi mai ciudate.”
Deodată a apărut un cerc strălucitor de lumină albă pură.
A luminat şoseaua şi maşina, pe partea în care se afla Elsie.
„Apoi, la fel de brusc cum a apămt, lumina a dispărut şi
m-am trezit din nou învăluită de întuneric”, şi-a reamintit Elsie.
Câteva clipe mai târziu au apărut alte cercuri de lumină,
având aproximativ un metru în diametru. Au apămt mai întâi în
faţa maşinii, apoi în spatele ei. iar apoi de fiecare parte.
Străpungând întunericul ca smoala, ele se aprindeau, apoi se
stingeau, şi tot aşa.
La un moment dat, Elsie a crezut că zăreşte, la lumina lor,
intrarea fermei, dar apoi, singurul lucru pe carc l-a putut vedea
în afara ciudatelor lumini a fost doar bezna.
Desenând găuri în noapte, cercurile de lumină dansau în
jurul maşinii, respectând un ritm, ca şi cum ar fi cercetat ceva...
sau pe cineva.
29
„Da, ele cercetau”, spune Elsie. „Păreau că examinează
întunericul. Le-aş fi numit lumini de cercetare, dar am realizat
că nu puteau proveni de la o sursă de lumină, pentru că nu
exista nici o rază.”
Brusc, Elsie s-a regăsit pe şosea, la 30 de yarzi1 mai
încolo. Motorul funcţiona, maşina era în viteza a treia, ea era
înapoia volanului şi conducea complet normal.
Era ameţită, capul i se învârtea. Câteva clipe înainte era
într-o maşina carc nu funcţiona, înconjurată dc întuneric. Acum,
totul era normal, mergea spre casă. Dar nu avea nici cea mai
mică idee despre ceea ce se întâmplase între cele două momente.
Pentru a-şi veni în fire, a privit în jur şi a văzut biserica şi
celelalte clădiri profilându-sc la orizont. „Sunt aproape de casă”,
şi-a spus ca. „Nu mai am mult până ajung.”
Şi-a parcat maşina în faţa casei şi a observat că farul acum
funcţiona. A privit casa şi a văzut că în bucătărie luminile erau
aprinse. însemna că soţul ei, John, era acasă şi pregătea masa.
El lucra în schimburi mai scurte, aşa că era foarte normal să
prepare ceaiul în timp ce-şi aştepta soţia să se întoarcă de la
serviciu.
Elsie a băgat maşina în garaj şi a intrat în casă. S-a uitat la
ceas şi a rămas înmărmurită. Cele 50 de minute ale călătoriei
spre casă se transformaseră într-o oră şi jumătate, de două ori
mai mult decât făcea de la serviciu până acasă în mod normal.
„I-am spus lui John: Urc până sus să mă uit pe fereastră şi
apoi îţi voi povesti ceva ce nu vei crede.”
De la geamul dormitorului, Elsie a văzut o lumină galbenă
strălucitoare în acelaşi loc în care văzuse obiectul în formă de
clopot.
„Am coborât şi i-am povestit lui John exact ce mi se
întâmplase”, şi-a reamintit Elsie mai târziu. „El n-a scos nici o
vorbă. Doar a pus masa. Când i-am relatat întâmplarea, nu am

1 Un yard = 0,9144 m. (n. ed ).

30
folosit cuvântul OZN. Nu cred să fi auzit până atunci de acest
cuvânt.”
La ora şapte fix, în acea după-amiază, Elsie a avut senza­
ţia că ceva îi strânge capul. Senzaţia de presiune era la nivelul
frunţii şi mergea până la ceafa. Era ca şi cum ar fi avut un
bandaj elastic în junii capului. Durerea a durat aproximativ
zecc minute, apoi a dispărut complet. A mai avut aceeaşi
senzaţie brusc în timpul mesei de seară, în aceeaşi zi.
Acesta ar fi fost sfârşitul ciudatei întâmplări a lui Elsie
Oakensen, dacă nu ar fi fost un tânăr colcg de serviciu.
A doua zi, la Daventry Centre, în timpul pauzei de cafea,
unul din colegii mai tineri a auzit-o pe Elsie povestind cele
trăite de ea în ziua trecută.
„Mie mi se parc că ai văzut un OZN”, a afirmat tânărul,
uimind-o pe Elsie.
„Un obiect zburător neidentificat, o farfurie zburătoare”, a
adăugat el. Apoi le-a explicat pe scurt ce înseamnă acest
fenomen, spre uimirea lui Elsie şi a colegilor ei de serviciu care
nu auziseră dc el până atunci.
Bizara experienţă trăită de Elsie a devenit un subiect de
discuţie la serviciu.
Timpul în care nu ştia ce se petrecuse a dat naştere la o
mulţime de presupuneri, devenind un subiect de flecăreală care
a alungat monotonia vieţii de zi cu zi de la serviciu. In curând
povestea a depăşit graniţele Centrului de perfecţionare şi, ceva
mai târziu, un reporter de la Norlhampton Chronicle and Echo
i-a luat un interviu lui Elsie.
Consacrând douăsprezece coloane povestirii ei, articolul a
apărut pe 24 noiembrie, relatând şi alte incidente ce s-ar fi
petrecut în acea regiune în săptămâna respectivă.
O femeie din Northampton a susţinut că a văzut „o fereastră
în cer”, înconjurată de lumini sclipitoare verzi. Dar nu a menţio­
nat nimic despre vreun obiect ciudat, în formă de clopot, cu o
lumină verde într-o parte şi una roşie de cealaltă parte.
31
Cercetătorii de Ia BUFORA au aflat curând de caz şi au
început investigarea lui. Elsie era acum nerăbdătoare să afle cât
mai multe despre ceea ce i se întâmplase şi a fost dispusă să
coopereze.
Când investigarea a fost aproape terminată a mai rămas o
singură posibilitate de a afla mai multe, cea a hipnozei. Doamna
Oakensen a fost de acord, spre bucuria echipei de cercetător. T
s-a explicat că prin hipnoză se poate întoarce în timp pâna. în
momentul în care nu ştie ce s-a întâmplat şi, în acest mod, are
posibilitatea să retrăiască evenimentele de carc acum nu-şi
aminteşte.
Un hipnotizator calificat a hipnotizat-o, dirijându-i mintea
înapoi la momentul plin de teamă când maşina a fost oprită.
Şedinţa de hipnoză s-a desfăşurat în august 1979, la nouă luni
de la întâlnirea ei cu ciudatul obiect. Pe toată durata transei i
s-a înregistrat povestirea şi i s-au urmărit cu atenţie reacţiile.
Iată înregistrarea şedinţei:
Elsie a spus: „Motorul maşinii s-a oprit, îmi este foarte
cald. O bandă îmi strânge capul, aşa cum mi s-a mai întâmplat
şi în timpul cinci. Mi-e din ce în ce mai cald şi transpir. Mă
doare capul.
O lumină albă străluceşte în faţa ochilor mei, o lumină
albă, pură, foarte sclipitoare. Cercuri de lumină strălucitoare
radiază de la ea şi se apropie tot mai mult, până când pot să
zăresc doar vârful cercurilor... corpul mi-e tot mai fierbinte...
durerea de cap este intensă.
Cred că stau jos. Nu-mi mai simt picioarele. Braţele îmi
tremură. Mi-e foarte frică. Cercurile de lumină s-au transfor­
mat într-un mic cerc strălucitor şi se îndepărtează de mine.
Lumina încă persistă, dar e ceţoasă şi prin ea văd două
forme. Prima este lungă, o siluetă subţire ce apare la stânga şi
apoi dispare. A doua este mai mult dreptunghiulară şi apare la
dreapta - dispare - apoi apar amândouă. Strălucesc prin ceaţă,
o aură argintie delimitează cele două siluete cenuşii, care sunt
32
netede, rotunjite, semănând mai mult a fantome. Lumina vie
străluceşte acum ca un mic cerc, în depărtare. Ard, braţele îmi
tremură tot mai tare, capul mă doare îngrozitor. Sunt înspăi­
mântată.”
In acel moment disconfortul şi suferinţa Elsiei au ajuns
atât de mari, încât hipnotizatorul a scos-o imediat din transă.
Cercetătorii au fost dezamăgiţi că amintirea celor întâmplate nu
a adus mai multe amănunte cu privire la experienţa Elsiei.
Lipsa unei descrieri mai clare nu a exclus posibilitatea
răpirii de către extratereştri în acest caz.
Apariţia OZN-ului, luminile, defectarea maşinii şi timpul
scurs pentru care nu există nici o explicaţie, face din acest
episod o posibilă întâlnire de gradul IV.
Elsie şi maşina ei au fost transportate în interiorul OZN-ulvji ?
Aceasta s-a mai întâmplat câtorva americani răpiţi, dacă ar
fi să credem relatările lor. Dacă nu reuşim să aflăm ce s-a
petrecut în intervalul de timp „pierdut”, nu vom afla probabil
niciodată adevărul.
Cercetătorii sunt de acord că experienţa doamnei Oakensen
este un exemplu interesant de răpire de către extratereştri, dar
nu numai datorită celor relatate, care nu au nimic în plus faţă
de alte relatări. Acest caz merită mai multă atenţie decât altele,
datorită calităţii martorului.
Doamna Oakensen este, fără îndoială, un martor demn de
crezare. Este o persoană matură, o femeie responsabilă, cu o
funcţie importantă în viaţa profesională şi este căsătorită cu un
inspector de poliţie. Nu este o persoană excentrică.
Fenomenul de „contaminare’’ nu a existat deloc în acest
caz. Elsie n-a auzit de OZN-uri şi nici n-a interesat-o acest
subiect. Ea nu a fost influenţată de literatura despre OZN-uri.
Niciodată nu a citit astfel de cărţi şi ignora atât de mult
fenomenul farfuriilor zburătoare încât, atunci când a văzut
obiectul, nu s-a gândit decât la un avion.
Singurul regret al doamnei Oakensen legat de incident a
33
fost reacţia pe care a determinat-o persoanelor din jur. După ce
a dat un interviu ziarului local, soţul ei a fost luat în derâdere
de unii colegi, iar unii vecini au ridiculizat relatarea lui Elsie.
S-a întâmplat odată chiar ca un bărbat să le sune la uşă, iar
când i s-a deschis, să le râdă în nas.
„Am fost furioasă”, a spus Elsie. „Aceşti oameni nu înţe­
leg că nu am pretins că aş fi văzut un OZN. N-am făcut decât
să povestcsc sinccr cele cc mi s-au întâmplat.
A fost interesant că, atunci când John s-a pensionat, a fost
vizitat de alţi foşti ofiţeri de poliţie. O parte din ei mi-au spus
cât de rău s-au simţit când John a fost luat în râs. Apoi mi-au
povestit că au observat lucruri ciudate şi că au citit şi alte
relatări asemănătoare. Lc-a fost frică să recunoască aceste
lucruri, tocmai pentru a nu fi şi ei ridiculizaţi”, a adăugat Elsie.
Deşi atunci nu s-au semnalat şi alte relatări despre OZN-ul
văzut de Elsie în seara zilei de 22 noiembrie 1978, mai târziu
s-a aflat că patru persoane, membre ale Institutului femeilor,
au observat acelaşi obiect ciudat, probabil, două ore mai târziu.
Cele patru doamne călătoreau cu maşina de la Byfield prin
Woodford Halse spre Preston Capes, la o aruncătură de băţ de
orăşelul Church Stowe. Ele au străbătut acea regiune în aceeaşi
seară, în jurul orei şapte.
Mai întâi, cea care conducea maşina a văzut un fascicul de
raze paralele venind dinspre nori. Câteva secunde mai târziu,
razele au dispărut. Apoi lumina a apărut din nou, deşi de data
aceasta doar pentru câteva clipe.
Care era direcţia fasciculului ? Credem sau nu, fasciculul
părea îndreptat spre Church Stowc.
Când maşina a intrat pe şoseaua Preston Capes, doamnele
au văzut clar pe cer un obiect straniu. Ele l-au descris ca având
două lumini, una roşie şi alta verde, cam la doisprezece inch1
depărtare una de alta. Dacă era acelaşi obiect în formă de

1 Un inch = 2,54 cm. (n. ed ).

34
clopot zărit de doamna Oakensen, atunci se afla la o distanţă
considerabilă de noii lui observatori.
Apăsând acccleratorul, femeia care conducea maşina şi-a
continuat drumul, încercând să-şi înăbuşe sentimentul că ar fi
fost urmărite. O privire pe fereastră a părut să confirme cele
mai rele presimţiri. Obiectul urmărea maşina. Respiraţia li s-a
tăiat când motorul s-a înecat, ameninţând să se oprească, în
timp ce străbăteau ultima porţiune a drumului lor spre Preston
Capes.
Femeia de la volan a comutat pe viteza a treia şi a apăsat
acceleratorul. Motorul a răspuns energic şi vehiculul şi-a conti­
nuat drumul.
Luminile s-au îndepărtat, dispărând din câmpul lor vizual,
şi au putut să străbată ultimele mile fără probleme.
Au fost într-adevăr urmărite acele doamne? Oare reacţia
promptă a şoferului le-a salvat de la o întâlnire similară celei
trăite de doamna Oakensen? Probabil că nu vom şti niciodată.
Astăzi, la 60 de ani, Elsie continuă să caute explicaţii pentru
experienţa trăită, care i-a schimbat viaţa. Este pensionară,
are trei copii şi patm nepoţi şi continuă să ajute cercetările
ufologilor. Speră că poate, într-o zi, va afla răspunsurile la
întrebările pe care şi le pune.
în particular, Elsie dezvăluie credinţa ei că întâlnirea a fost
mai mult de natură spirituală decât un eveniment cauzat de
fiinţe extraterestre. Această convingere i-a fost întărită de
descoperirea că a căpătat darul de a vindeca. Ea s-a alăturat
Federaţiei Naţionale a Vindecătorilor Spirituali.
„Este ceva ce mi-a apărut după experienţa avută”, a spus
Elsie. „Este un dar pe care cu siguranţă nu l-am avut înainte.
Am aflat că pot ajuta oamenii şi voi continua să o fac.
Nu ştiu ce mi s-a întâmplat în acea noapte. Ceea ce ştiu
sigur este că ceva mi-a rămas de pe urma acelei experienţe.
Intr-un fel, din această cauză, acum sunt o persoană mai bogată
sufleteşte.”
35
Graham Allen
17 iunie 1979
Newbury
Berkshire

Pictorul şi decoratorul Graham Allen avea doar 20 de ani


când s-a petrecut întâmplarea despre care el astăzi este convins
că a fost o întâlnire de gradul IV.
Graham locuia în Staffordshire iar logodnica lui, Charlotte,
astăzi soţia lui, locuia în Maidenhead, Berkshire.
Cei doi îndrăgostiţi se înţeleseseră să petreacă preţioasele
weekcnd-uri împreună. Conform înţelegerii, un vveekend mergea
ei în Maidenhead şi rămânea la Charlotte, urmând ca în
weekend-ul viitor să vină ea să stea la el.
în acel weekend care se va dovedi a fi special, era rândul
lui Graham să călătorească spre Maidenhead. Spre norocul lui
avusese de lucru în Birmingham, ceea ce însemna că avea de
străbătut un drum mai scurt ca de obicei.
„Era o zi de vineri, înainte de cea mai lungă zi a anului
1979”, şi-a reamintit Graham. „Era 17 iunie. Lucrasem în
Birmingham, într-un loc numit Shirley. Eram mai aproape de
Maidenhead pentru că mă aflam deja pe autostrada A34, drumul
meu obişnuit.”
Şi-a terminat treaba în jurul orei patru, şi-a strâns instrumen­
tele şi şi-a făcut bagajul pentru weekend. Când a ieşit afară, l-a
izbit căldura acelei după-amiezi. Soarele strălucise întreaga zi,
astfel că atunci când s-a suit în maşină s-a simţit ca într-un cuptor.
A deschis geamul de lângă el ca să respire aer curat. Şi-a
început călătoria în jurul orei patru şi jumătate, pe un drum pe
care-1 cunoştea foarte bine. Era pregătit să guste plăcerea unei
călătorii liniştite.
Soarele strălucea, era cald, şoseaua nu era aglomerată...
condiţii perfecte pentru o călătorie, mai ales că mergea să-şi
36
petreacă sfârşitul de săptămână cu femeia iubită.
Conducând cu radioul deschis, bucurându-se de curentul
de aer care intra pe geam, a străbătut o bună parte a lui
Stratford-Upon-Avon, în ciuda traficului turistic. A ajuns repede
la drumul de centură spre Oxford. După o scurtă aşteptare,
normală pentru o oră de vârf, a luat-o spre sud, intrând în zona
rurală. Se apropia de răscrucea de unde o lua spre Maidenhead.
„îmi aduc aminte că am oprit la un refugiu. O maşină
sport plină cu fete m-a depăşit. Am ocolit refugiul şi am auzit
la radio anunţul crainicului: este şase fiirâ cinci minute
Au trecut câteva clipe până au pus o altă casetă şi radioul
a înccput să cânte. Apoi muzica a început să se audă neclar,
după carc s-au auzit nişte zgomote puternice şi s-a oprit
complet.
„Probabil că trec pe sub un cablu de înaltă tensiune”, s-a
gândit Graham „Se va auzi din nou într-o clipă.”
Dar radioul nu şi-a revenit. Hotărât să nu renunţe la
compania muzicii, Graham s-a aplecat şi a început să umble la
butoanele aparatului, pentru a-1 face să funcţioneze. încercarea
lui a fost fară folos. Indiferent cum l-a reglat, radioul s-a
încăpăţânat să rămână tăcut. Pentru câteva scurte momente, n-a
mai privit şoseaua, îndreptându-şi atenţia spre aparat, în încer­
carea de a-i găsi defecţiunea. Luminile aparatului erau aprinse,
aparent totul era în ordine, dar difuzorul rămânea mut.
Intre timp, cerul senin şi însorit s-a întunecat şi a început
să plouă. Nevenindu-i să creadă, a pus în funcţiune ştergătoa-
rele, pentru a înlătura uriaşele trombe de apă care îl împiedicau
să vadă clar şoseaua.
„M-am gândit că este o furtună de vară şi că fetele din
maşina sport vor fi udate până la piele.”
Lui Graham i-au trebuit câteva secunde să se obişnuiască
cu ploaia şi, uşor nedumerit, a continuat să conducă. Treptat
nedumerirea s-a transformat într-o stare din ce în ce mai pronun­
ţată de nelinişte. Din anumite motive, nu mai reuşea să recunoască
37
drumul, pe care ar fi trebuit să-l cunoască foarte bine.
Bornele pe lângă care trecea, clădirile, bisericile, casele,
nimic nu i se mai părea cunoscut. Era incredibil faptul că nu
mai recunoştea absolut nimic, când drumul acesta îl parcursese
de atâtea ori. Conducând maşina de-a lungul şoselei cu dublu
sens, a cercetat orizontul, pentru a-şi da seama cât mai avea de
mers până la răspântie.
Apoi, deodată, teama s-a dovedit îndreptăţită. Văzuse un
indicator pe care scria Newbury trei mile.
Depăşise răspântia. Cum a putut să nu observe drumul
spre Maidenhcad? Nu i se mai întâmplase niciodată până
atunci. Drumul era bine semnalizat de indicatoare şi ar fi
trebuit să-l observe. Furios pe el însuşi, a întors maşina şi a
luat-o la dreapta spre intrarea unei ferme.
Următorul lucru de care şi-a amintit a fost că stătea în
maşină, motorul mergea, iar radioul funcţiona normal. Maşina
se afla la intrarea fermei, dar acum era cu faţa la autostradă.
Ploaia se oprise; maşina şi şoseaua erau complet uscate.
Acum Graham era cu adevărat nedumerit. Avea doar un
singur lucru de făcut: trebuia să parcurgă înapoi drumul până
la răspântia spre Maidehead. S-a uitat la ceas, era şase şi cinci
minute, trecuseră doar zece minute de când auzise ora anunţată
la radio şi aceasta se întâmplase cu siguranţă înainte de a
depăşi răspântia. S-a gândit că nu va trebui să se întoarcă prea
mult înapoi.
Graham a fost uimit când a descoperit că drumul spre
Maidenhead era la 15 mile înapoi, iar locul unde auzise anunţul
la radio era la încă 5 mile depărtare.
Parcursese 20 mile în doar 10 minute.
Restul călătoriei spre Maidenhead l-a petrecut fără eveni­
mente deosebite. Era aşteptat la ora şase şi jumătate, dar a
ajuns la şapte şi un sfert seara.
„Logodnica mea mă aştepta”, şi-a amintit Graham. „A
venit alergând. Dar n-ain putut ieşi din maşină. Parcă aveam
38
picioarele legate, nu le puteam mişca şi îmi tremurau. M-am
simţit îngheţat şi lipicios. Charlotte a găsit situaţia comică.
M-a ajutat să cobor din maşină râzând. I-am spus doar
atât: Nu mă vei crede ce-am păţit. Apoi, în timp ce ne beam
ceaiul, i-am povestit întreaga întâmplare.”
Următoarele câteva luni de zile, somnul lui a fost întrerupt
în mod regulat de bizare aduceri-aminte ale unor întâmplări şi
evenimente ciudate, pe care avea senzaţia că le-a trăit, dar nu
ştia unde sau când.
A încercat să ignore aceste vise urâte, aşa cum le numea el,
şi într-o oarecare măsură a şi reuşit până la revelionul anului
1987. De atunci, întâlnirea din 17 iunie 1979 nu i-a mai dat
pace.
Graham şi Charlotte locuiau acum la Rugeley, Stafford-
shire, cu cei patm copii ai lor. S-au culcat ca de obicei, dar
Graham a fost trezit brusc din somn la ora trei noaptea.
„Eram înapoi în maşina mea, în acea zi de vară din 1979”,
ne-a povestit Graham. „Brusc, am fost înconjurat de o lumină
aurie. Maşina stătea pe loc şi am auzit un murmur înfundat.
Apoi, am văzut pe partea cealaltă a drumului un om
plimbându-şi câinele. Intrasem în panică şi am început să strig,
să-l chem să mă ajute.
Murmurul a devenit mai intens. Lumina aurie strălucea tot
mai puternic, în timp ce maşina începuse să se ridice încet
deasupra pământului.
Am văzut maşina ridicându-se, după care n-am mai văzut
nimic”, şi-a amintit Graham. „Apoi am auzit un zgomot ascuţit
în cap şi m-am trezit într-o cameră luminată, culcat pe o
suprafaţă netedă.”
Graham stătea întins pe spate şi nu se putea mişca. Când a
deschis ochii, a văzut trei fiinţe extraterestre uitându-se la el.
Ochi mari, piele netedă, cam atât a putut să-şi amintească
Graham despre acele fiinţe. Ele păreau că-i fac ceva.
Brusc, Graham s-a trezit în patul său. De undeva de
39
deasupra se auzea un murmur, îndeajuns de puternic pentru a-i
trezi din somn soţia şi copiii.
Graham a fost intervievat de cercetătorii ufologi. Părerea
lor este că cele povestite pot constitui o întâlnire de gradul IV.
Graham le-a descris fiinţele văzute în vis. El a fost foarte
bucuros să coopereze cu cercetătorii, fenomenul OZN începând
să-l intereseze foarte mult.
Experienţa trăită a avut nişte efecte ciudate asupra lui
Graham, alimentată de credinţa lui că a fost răpit de extrate-
reştri. El susţine că primeşte mesaje telepatice, ce conţin infor­
maţii despre construirea unor aparate antigravitaţionale.
La momentul experienţei din 1979, martorul nu fusese
„contaminat”. In acea perioadă, fenomenul OZN îi era complet
necunoscut.
Astăzi, el este foarte interesat de ufologie, luând legătura şi
cu alte persoane ce au avut experienţe similare, pentru a
schimba informaţii.

David Thomas
8 februarie 1985
Pwllheli
North Wales

David Thomas cunoştea cele patru mile şi jumătate, dintre


Pwllheli şi satul său, ca pe propria-i palmă. Nu avea impor­
tanţă că era ora trei dimineaţa şi afară un întuneric beznă,
lumina stelelor îi era de ajuns pentru găsi drumul spre casă.
Era mulţumit că, deşi ninsese abundent aproape peste
tot în Marea Britanie, iubita lui peninsulă Lleyn fusese cruţată.
Căldura Marii Irlandei tempera şi cea mai friguroasă iarnă.
Era bine dispus şi nu-1 deranja nici frigul tăios al nopţii,
nici stratul subţire de zăpadă. Petrecuse o noapte fierbinte, în
compania muzicii şi a prietenilor săi. Băiatul de nouăsprezece
ani mai auzea încă în urechi ritmul şi acordurile muzicii.
40
După douăzeci de minute de mers, David ar fi putut jura
că a început din nou să audă sunetele muzicii. S-a oprit şi a
ascultat atent.
Tăcere, o tăccre asurzitoare. O nemişcare stranie, o linişte
netulburată de obişnuitele zgomote ale unei nopţi la ţară. Nici
un freamăt de noapte, nici măcar adierea vântului.
Totuşi, ceva se auzea. Nu era o muzică, ci un murmur.
Slab, dar cu siguranţă se auzea un murmur. Era ca bâzâitul
unui generator electric. Dar David cunoştea îndeajuns de bine
acea regiune pentru a şti cu certitudine că nu exista nici un
generator pe o distanţă de câteva mile.
A scrutat întunericul spre acea parte a câmpiei de unde
venea zgomotul. Ascultând cu atenţie, a încercat să localizeze
sursa acelor sunete.
Nu era îndeajuns. Trebuia să meargă să vadă ce e. A
părăsit şoseaua şi a luat-o direct prin iarba îngheţată a câmpiei.
Pe măsură ce înainta, singurul zgomot care tulbura insistentul
murmur era scârţâitul propriilor paşi pe zăpada îngheţată ce
acoperea iarba.
Murmurul devenea tot mai puternic. Se auzea tot mai bine
pe măsură ce David străbătea câmpia, încercând să străpungă
întunericul pentru a descoperi sursa lui. Apoi, deodată, a văzut
un obiect mare, negru, cu contururi şterse. Plutea la aproxi­
mativ două picioare şi jumătate deasupra câmpului. Abia îl
observase când a sesizat că ceva atenua lumina stelelor.
Apropiindu-se tot mai mult, David şi-a concentrat toată
atenţia spre ciudata apariţie, pentru a observa cât mai multe
amănunte. Obiectul avea o cupolă şi era sub formă de disc.
Măsura aproximativ 25 de picioare în diametru şi 20 în înălţime.
Avea o mulţime de antene sau stabilizatoare, ferestre în partea
de sus şi tot acolo părea că are o scară de acostare. David nu a
văzut nici o sursă de lumină, dar obiectul avea o aură nede­
finită, fluorescentă.
în timp ce stătea acolo în frig şi întuneric, cercetând acel
41
ciudat obiect plutitor, atenţia lui David a fost atrasă de ceea ce
se petrecea pe una din laturile obiectului. Mutându-şi privirea,
a văzut un grup de mici siluete îndreptându-se spre el. Grupul
format din nişte fiinţe care semănau a bărbaţi, venea cu sigu­
ranţă spre el. David a fost biruit de instinctul de a fugi. Dar
când s-a hotărât s-o facă, era deja prea târziu. Drumul îi era
blocat de o altă apariţie cu aspect umanoid. încremenit, David a
simţit o mână strângându-i braţul şi trăgându-1 spre acel ciudat
obicct plutitor.
„Mi-au vorbit, dar nu aşa cum îşi vorbesc oamenii”, şi-a
amintit mai târziu David „Era ca şi cum mi-ar fi vorbit în cap.
îmi spuneau că totul e în ordine, să nu mă sperii.”
David a fost dus spre navă; era straniu că nu simţea
pământul sub picioare. Nu ştie bine cum a intrat în acel obiect,
dar s-a trezit într-o încăpere spaţioasă, goală. Cei care-1 captu­
raseră îl lăsaseră singur.
Cât timp a stat acolo, a rememorat detaliile pe care le
observase când fusese în apropierea răpitorilor. Aveau aspect
umanoid, pe cap purtau nişte caschete octogonale care nu aveau
nimic caracteristic, în afara unor luminiţe slabe acolo unde ar fi
trebuit să aibă ochii. Erau îmbrăcaţi în costume cenuşii cu nişte
curele de culoare aurie, care semănau cu bretelele noastre;
aveau cizme negre până la genunchi şi purtau mănuşi.
Studiindu-i în timp ce era escortat spre navă, David s-a
gândit că-i reaminteau de ceva văzut în trecut. Apoi, brusc,
asemănarea l-a izbit. Semănau cu roboţii pe care-i văzuse
deseori în filmele ştiinţifico-fantastice ale anilor ’55. Această
asemănare l-a izbit probabil datorită modului lor de a-şi mişca
mâinile şi picioarele, într-un fel rapid şi pretenţios.
David estimează că a fost lăsat singur în acea încăpere în
jur de cincizeci de minute. Este convins că în acest răstimp
răpitorii l-au ţinut sub observaţie. Dacă această concluzie este
rezultatul propriei lui deducţii sau i-a fost comunicată telepatic,
nu este sigur. Dar, pe parcursul experienţei, a auzit tot timpul
42
„voci în cap”, după cum cl însuşi s-a exprimat.
Din motive pe care nu şi le poate explica, David nu a simţit
nici un fel de teamă în timp ce se afla pe navă, deşi mai târziu a
fost terorizat de frică.
După o primă examinare, David a fost introdus într-o
cameră de control, după cum a descris-o el. în încăpere erau
trqi sau patru aparate TV, iar un perete întreg era ocupat de un
imens ecran. El crede că fiinţele l-au înştiinţat că a fost
decontaminat şi că apoi a fost pregătit pentru o schimbare
programată la un anumit moment. Aceste informaţii i-au fost
transmise printr-o formă de telepatie.
Atunci, David şi-a dat seama că aeronava decolează. „Dar
nu am simţit nici un fel de mişcare. Stăteam doar şi mă uitam
pe ecran. Am văzut că treceam pe lângă Jupiter, Saturn, şi că
ajungeam undeva dincolo de Pluto, unde nava a acostat lângă o
navă-mamă.”
Pe bordul celei de-a doua nave, David a fost supus unui
examen medical. în timp ce stătea întins pe o masă de exami­
nare, situată în centrul încăperii, una din fiinţe arăta spre el cu
un instrument lung având un capăt ascuţit. El susţine că a doua
zi ar fi observat pe corp anumite semne semănând cu nişte
arsuri şi crede că i-au fost făcute chiar cu acel instrument.
„Nu am simţit nici o arsură în momentul respectiv”, a
povestit David cercetătorilor. „N-am ştiut ce mi-au făcut până
când n-am văzut în ziua următoare semnele.”
David era contrariat de un amănunt din timpul examinării
medicale. El ne-a explicat: „Mi-au studiat întregul corp dar au
insistat în mod special, un timp mai îndelungat, să cerceteze
organele melc genitale. Nu ştiu dacă nu cumva încercau să-şi
dea seama dacă sunt bărbat sau femeie.”
Apoi i-au fost puse sonde la nivelul capului, toracelui, şi în
jurul gâtului. Ritmul de bătaie al inimii i-a fost accelerat, apoi
i-a fost încetinit, după cum doreau examinatorii. David îşi
aminteşte de o cerere foarte bizară formulată de ei: „să le
43
acorde permisiunea să-i ia ochii pentru o examinare supli­
mentară”. Bineînţeles că a refuzat.
Una din fiinţe i-a luat o casetă muzicală din buzunar şi
probabil a cercetat-o în încăperea alăturată. David îşi aminteşte
comicul situaţiei create atunci: să auzi atât de pământescul ritm
al unei melodii heavy rock pe o navă extraterestră.
David este convins că într-o altă discuţie de natură telepa­
tică, fiinţele extraterestre i-au spus că au venit de pe o planetă
situată dincolo de constelaţia Lyra, că ei respiră oxigen pur şi
nu le place atmosfera poluată a pământului. I-au mai comunicat
că îşi stabiliseră temporar baza în Greenland, că au avut şi alte
baze pe Lună, dar au fost nevoiţi să le distrugă pentru a nu fi
descoperite de sondele de cercetare sau de vizitatorii veniţi de
pe Pământ. I-au declarat lui David că studiile lor asupra
planetei noastre sunt bazate pe principiul noninterferenţei.
Dar nu i-au mai explicat cum se împacă politica de nea­
mestec cu răpirea lui.
David a povestit cercetătorilor că a fost întrebat despre
SUA şi NASA. Tot el spune că i s-ar fi adus la cunoştinţă că
una din navetele spaţiale Voyager a fost capturată pentru a fi
analizată, şi că verdictul lor a fost că este foarte primitivă.
David nu ştie precis când a fost transportat de la nava-mamă
înapoi pe prima navă, dar a fost conştient de drumul de
întoarcere pe Pământ. Brusc, s-a trezit pe acea câmpie pustie
din North Wales. Ultima amintire a fost cea a ciudatului obiect
dispărând în cerul nopţii. El şi-a amintit clar că a încercat
senzaţia de ameţeală după ce a părăsit nava extraterestră. Apoi
a avut impresia că pluteşte, senzaţii pe care şi le-a explicat ca
fiind cauzate de respirarea unei atmosfere mult mai bogate în
oxigen.
Tânărul a fost reperat pe şosea de o maşină de patrulare a
poliţiei. Ofiţerul de poliţie a oprit maşina şi, văzându-1 că se
clatină l-a întrebat dacă a băut sau a consumat droguri. Satisfă­
cut că nu încălcase legea, poliţistul l-a condus pe David până
44
acasă, unde au ajuns la cinci şi jumătate dimineaţa.
Drumul pe jos de o oră şi un sfert de la casa prietenului
său la el acasă îi luase de două ori mai mult, cu toate că o parte
din drum fusese adus de maşina poliţiei.
Cum a ajuns acasă, David a fost cuprins de spaimă,
probabil o reacţie întârziată datorată impresionantei întâlniri.
Deşi se afla în siguranţă în mijlocul familiei, se simţea încă
într-o stare de şoc.
După ce a aflat ce i se întâmplase, mama lui a hotărât că
David are nevoie de ajutor pentru a-şi aminti exact prin ce a
trecut şi pentru a-şi completa golurile din memorie.
Două zile mai târziu, au telefonat la singurul grup de
cercetători ufologi al cărui număr l-au putut afla, Contact
International.
Da, Contact era interesat să cerceteze acest caz, li s-a
spus, vor fi căutaţi de ei.
Familia lui Thomas a aşteptat şapte zile, după care doamna
Thomas, îngrijorată de violentele coşmaruri ale fiului ei, s-a
decis să facă ceva. în dimineaţa zilei de 17 februarie 1985 l-a
suit pe fiul ei în maşina familiei şi au plecat spre îndepărtatul
Oxfordshire, unde se afla Cartierul General al organizaţiei
Contact International.
Au ajuns la destinaţie încă de cu noapte şi au aşteptat în
maşină ivirea zorilor. David era palid, răvăşit şi tremura de
spaimă. S-a lăsat îndelung rugat de mama lui să-şi poves­
tească experienţa trăită. A facut-o fără nici o tragere de inimă,
reînnoindu-şi dorinţa de a i se păstra anonimatul. De asemenea,
nu a acceptat să vorbească cu poliţia sau să-şi facă publică
întâmplarea.
Un tânăr obişnuit, David a fost deschis şi coerent în
relatarea sa. Nu a dat frâu liber imaginaţiei şi nu ar fi avut
nimic de câştigat din născocirea unei astfel de poveşti. Nu a
manifestat un interes deosebit faţă de fenomenul OZN şi se
pare că nu a fost contaminat de literatura despre răpiri.
45
Părea un tânăr echilibrat şi nu căuta doar să atragă atenţia
asupra lui. Dar era terorizat de frică.
Cercetătorilor le-au trebuit câteva şedinţe pentru a stabili
cauza terorizantei spaime ce ameninţa să întunece viaţa acestui
om.
în timpul unui interviu, David le-a mărturisit că una din
comunicările telepatice cu fiinţele extraterestre stă la originea
spaimei sale. Acestea i-ar fi spus că se vor mai întoarce pe
Pământ şi că îl vor căuta din nou.
Ne vom revedea, i-au comunicat extratereştrii.
„M-au ales, m-au instruit şi se vor întoarce să mă caute”, a
spus David, cu o teamă îngrozitoare zugrăvită pe faţă.
Cercetătorii i-au explicat că este foarte important să i se
mai întâmple o a doua întâlnire cu extratereştrii. Au căutat să-l
convingă că vorbele extratereştrilor erau ambigue, putând fi
pur şi simplu o urare de rămas bun.
Cu toate acestea, a fost imposibil să-l liniştească. Tânărul
a avut în continuare coşmaruri. Pentru familia lui a devenit
ccva obişnuit să-l audă trezindu-se noaptea inundat de o trans­
piraţie recc şi strigând îngrozitor prin casă.
Suferinţa lui David era atât de mare, încât mama lui a
contactat un psiholog. El i-a recomandat terapie prin hipnoză.
După un număr de şedinţe, David a reuşit să se împace cu ideea
celor întâmplate. A înţeles că trebuie să meargă mai departe,
să-şi continue viaţa. Nu putea trăi cu teamă tot restul vieţii.
Astăzi, el are o căsnicie reuşită şi a reuşit să depăşească
efectele experienţei răpirii, considerând-o ca aparţinând trecu­
tului. Refuză să mai discute despre acel incident, indiferent de
împrejurare. Părerea lui despre fenomenul răpirilor şi OZN-uri
rămâne un secret.
Dar, aşa cum a subliniat într-una din discuţiile cu cerce­
tătorii, experienţa trăită l-a schimbat.
Când a fost întrebat ce a învăţat după cele întâmplate,
David a răspuns: „Noi oamenii ne închipuim că suntem
46
grozavi, nu-i aşa? Dar suntem de fapt foarte mici, neînsemnaţi.
De ce oamenii vor să distrugă ceea ce e frumos în lume? Asta
te pune pe gânduri.”
David este acum un înfocat susţinător al protecţiei me­
diului, a început să compună muzică şi să scrie poezii.
Una din primele poezii pe care a scris-o după întâlnirea cu
extratereştrii poartă un titlu care te intrigă: Atomul.
Cercetătorii care au investigat cazul Thomas au fost unanim
de acord că reprezintă un caz clasic de întâlnire cu extrate­
reştrii. Au adus drept argumente nu numai lanţul de evenimente
relatate, ci şi calitatea martorului implicat.
Dar un tânăr fără serviciu este un martor de calitate?
„De regulă, în investigarea unui caz, conţinutul emoţional
este mai important decât conţinutul faptic”, a afirmat un cerce­
tător care a petrecut multe ore în discuţii cu martorul. „Conţinutul
emoţional al acestui caz a fost convingător. L-am intervievat pe
David de două ori de-a lungul anilor, prima dată imediat după
eveniment, iar a doua oară câţiva ani mai târziu. Frica întipă­
rită pc faţa accstui tânăr nu putea fi prefăcută. Când am fost
prima dată în North Wales pentru a-1 întâlni, am discutat
despre tot felul de lucruri şi mi-a răspuns foarte liniştit. Era
perfect raţional şi se simţea în largul lui. Dar s-a schimbat
complet când am abordat subicctul experienţei trăită de el.
Nu-şi găsea locul, fuma ţigară după ţigară, îşi frângea mâinile.
Comportamentul lui era cel al unui om înspăimântat. Nu voi
uita niciodată frica din privirea lui. Puteai vedea broboane de
sudoare apărându-i pe frunte în timp ce îl convingeam să-mi
povestească detaliile întâlnirii. Se simţea stânjenit de interesul
pe care începuse să-l aibă faţă de poezie, în aşa măsură încât
m-a pus să jur că nu voi spune despre asta prietenilor lui.”
Câţiva ani mai târziu, când a fost din nou intervievat,
David a avut aceeaşi reacţie.
In acea perioadă, făcuse deja hipnoterapie pentru a scăpa
de coşmaruri şi de crizele de frică îngrozitoare.
47
„Era mai în vârstă, mai matur şi era hotărât să lase inciden­
tul pe seama trecutului. Cu adevărat nu-şi dorea să vorbească
despre cele întâmplate. Dar, când am început să-l întreb despre
detaliile experienţei, pe faţă i s-a întipărit o expresie de teamă.
Tânărul bărbat relaxat şi sigur de el s-a transformat într-un
pachet de nervi. Cu siguranţă, David Thomas nu se prefăcea.
Sunt convins că el credea sincer că cele petrecute i s-au
întâmplat cu adevărat. Acele întâmplări îl îngrozeau şi probabil
că şi astăzi continuă să-l urmărcască. Nu poţi simula o
suferinţă atât de mare, încât cere hipnoterapie pentru a o trata.”

48
Urmărirea

Oare vederea unor lumini ciudate, sau perioadele de timp


pierdute inexplicabil, de care martorii nu-şi amintesc, sau
amintirea unor siluete de fiinţe extraterestre şi a unor scene
bizare, sunt toate acestea îndeajuns de reale pentru a ne face să
ne gândim la „răpiri” a căror cauză sunt extratereştrii? Chiar
atunci când credibilitatea martorilor nu poate fi pusă la îndoială,
oare relatările lor nu pot fi explicate de o pierdere temporară a
sănătăţii lor mentale?
Să fie oare senzaţia de presiune resimţită în jurul capului
de Elsie Oakensen, cheia acestor trăiri? Există vreo explicaţie
de natură fiziologică pentru evenimentele pe care ea crede că
le-a trăit? A fost durerea un indiciu că totul se întâmpla în
capul ei, mai degrabă decât în realitatea obiectivă?
Chiar ca înclină să creadă într-o explicaţie de natură
religioasă.
Timpul pierdut inexplicabil de Graham Allen poate nu are
altă cauză decât rătăcirea datorată unei ploi torenţiale de vară.
Visul pe care l-a avut cu şapte ani mai târziu a fost cu adevărat
atât de semnificativ? Desigur, poţi găsi motive de îndoială în
fiecare dintre relatări. Dar un investigator experimentat şi-a pus
şi el toate aceste întrebări care se nasc în mintea neîncre­
zătorului. Şi el a trebuit să găsească răspunsuri satisfăcătoare,
înainte de a-şi continua cercetarea.
Nu, nu a existat nici o dovadă că senzaţia de presiune
simţită de Elsie Oakensen ar fi fost simptomul unei boli. în
plus, există mărturia celor patru doamne, membre ale Insti­
tutului Femeilor, despre apariţia unui obiect similar.
Nu, Graham Allen este convins că experienţa ieşirii din
timp a fost mai mult decât o simplă rătăcire. El cunoştea mult
49
prea bine regiunea ca s-o fi luat pe un drum greşit. Totodată,
crede că experienţa avută şapte ani mai târziu a fost semnifi­
cativă. Cu siguranţă, murmurul, auzit în ace moment, a fost un
fapt real, pentru că i-a trezit soţia şi copiii din somn.
Datorită faptului că pot exista atâtea semne de întrebare,
investigatorul experimentat le cere frecvent martorilor să se
supună hipnozei. începând cu cazul americanilor Betty şi Bamey
Hill din anii ’60, regresia hipnotică a devenit instrumentul
favorit al ufologilor. S-a argumentat că mărturia făcută sub
hipnoză nu poate fi simulată, datele obţinute pe această cale
fiind considerate valabile.
Totuşi, în 1977, americanul Alvin Lawson a realizat un
experiment în scopul testării credibilităţii relatărilor făcute sub
hipnoză. Mai întâi a adunat un grup format din oameni care
credeau sincer că au fost răpiţi de fiinţe extraterestre. I-a supus
hipnozei şi le-a cerut să-şi descrie experienţa trăită.
De asemenea, el a mai alcătuit şi un al doilea grup, format
din persoane cărora li s-a explicat cum decurge un fenomen de
răpire, după care li s-a cerut să născocească o astfel de expe­
rienţă din propria lor imaginaţie. A fost hipnotizat şi cel de-al
doilea grup şi li s-a cerut să povestească experienţa trăită de
fiecare în parte.
Uimitor, răpiţii închipuiţi au povestit cu mai multe amănunte
experienţele lor ireale decât adevăraţii martori. Astfel s-a ajuns
la concluzia că cei care vor să mistifice adevărul sub hipnoză
au posibilitatea să o facă.
A fost foarte interesant faptul că povestirile despre falsele
răpiri conţineau foarte multe informaţii care nu fuseseră furni­
zate de cercetători.
Criticile aduse testului Lawson s-au bazat pe realitatea că
în 1970, în California, foarte puţine persoane nu auziseră încă
de fenomenul OZN. într-adevăr, în zilele noastre, mulţi din cei
care susţin sincer că au trăit o experienţă de răpire au inevitabil
deja cunoştinţe despre OZN-uri.
50
Totuşi, există o mare diferenţă între relatările persoanelor
de bună credinţă şi a celor care doar îşi imaginează că au fost
răpiţi: răspunsul emoţional. Persoanele care au fost răpite cu
adevărat retrăiesc emoţiile avute în timpul răpirii atunci când se
află sub hipnoză. Falşii răpiţi îşi povestesc experienţa ca şi cum
ar descrie un program văzut la TV.
Dar mai există o ambiguitate în acest test, din cauza căreia
nu putem fi siguri de concluzie. Cei care susţin că au fost
victimele unei răpiri sunt conştienţi de ceea ce li s-a întâmplat şi
de aceea sunt atât de înfricoşaţi. Cei care sunt conştienţi că
totul c rodul imaginaţiei lor, n-au nici un motiv de teamă.
Şi alte studii au pus la îndoială seriozitatea mărturiilor date
de persoane aflate în transă hipnotică.
Hipnoza poate avea efecte negative secundare serioase
asupra unor persoane, dacă cel care conduce experienţa nu e destul
de priceput sau e rău intenţionat. Din aceste motive şi datorită
îndoielilor asupra autenticităţii mărturiilor obţinute pe această
cale, BUFORA a impus un moratoriu cu privire la regresia
hipnotică cu câţiva ani în urmă, care este valabil şi astăzi.
Experienţa acumulată a mai arătat că nu este întotdeauna
uşor să convingi martorul sau presupusul răpit să treacă printr-o
încercare atât de chinuitoare, cum consideră unii hipnoza. Iar
uneori rezultatele sunt sub aşteptări.
Dar în cazul Christinei Smith rezultatele au fost uimitoare.

Christine Smith (pseudonim)


4 martie 1982
Skipton
North Yorkshire

Totul s-a petrecut în jurul orei zece şi un sfert, în noaptea


zilei de joi, 4 martie 1982. Acesta a fost momentul când viaţa
atât de banală, guvernată de logică şi de raţiune a Christinei
Smith, a cunoscut o cotitură radicală.
51
Christine Smith, mamă a doi copii şi o strălucită femeie de
afaceri, avea pe atunci 36 ani. Tocmai îşi vizitase mama în
Morecambe şi acum, la volanul maşinii sale, se îndrepta spre
casă, în Skipton, North Yorkshire. Nu avea nici cea mai mică
bănuială că va fi obligată să-şi reconsidere modul de a privi
viaţa şi de a înţelege universul, numai datorită evenimentelor ce
urmau să se petreacă.
Petrecuse o după-amiază plăcută în compania mamei ei,
iar acum conducea de-a lungul tăcutei şosele de ţară cu o viteză
de 50 de mile pe oră. Alături de ea, în maşină, dormea pe jos
câinele ciobănesc al familiei.
Era o noapte senină şi rece. Adâncită în gânduri, abia dacă
a observat că a ajuns la graniţa dintre Lancashire şi Yorkshire,
pe un drum noroios şi accidentat.
Luna strălucea pe un cer plin de stele, în timp ce maşina se
deplasa acum pe autostrada A65, străbătând ultimele 50 de mile
ale călătoriei. Era un drum pe care îl făcuse de foarte multe ori.
Era preocupată de problemele casnice ce o aşteptau acasă
şi care nu puteau fi amânate pentru a doua zi. Dar, după ce le
va da de capăt, se va bucura de un somn odihnitor care o va
întări pentru o nouă zi de lucru.
Se apropia de izolatul Coniston Cutting, situat nu departe
de Skipton. De aici şoseaua străbătea o întinsă colină, de
cealaltă parte a carosabilului fiind o pantă abruptă. O singură
maşină venind din direcţia opusă a depăşit-o. Christine i-a
urmărit farurile până au dispărut în depărtare.
în acest ţinut întins şi mocirlos, începând de la Coniston
Cutting puteai zări de la distanţă farurile oricărui vehicul ce
s-ar fi apropiat dintr-un sens sau altul. Străbătând în întuneric
şoseaua pustie, maşina Christinei părea singură în acel moment
din noapte.
Deodată, cu coada ochiului, a sesizat o lumină care venea
din laterala maşinii. întorcându-se, a văzut că întreg flancul
maşinii era învăluit de o lumină blândă, albăstruie.
52
Abia apoi, uitându-se în oglinda retrovizoare, a zărit alte
două lumini. Erau două lumini ciudate, de mărimea farurilor
maşinii, una având culoarea albastră, iar cealaltă fiind roşie.
Pluteau în spatele maşinii, puţin mai sus de capotă. Pur şi
simplu urmăreau maşina, stând una în spatele celeilalte, cea
albastră în faţă, cea roşie în spate. După spusele Christinei,
luminile erau strălucitoare dar în acelaşi timp estompate, şi
erau însoţite de alte luminiţe mai mici. După câteva clipe, au
dispărut din spatele maşinii ca să reapară în partea ei laterală.
A încercat să găsească o explicaţie logică acestei apariţii.
Poate erau doar farurile unui camion de mari dimensiuni ce
a ajuns-o din urmă. Totuşi, erau prea sus şi aveau culori
stranii...
Indiferent ce erau, păreau că nu deranjează deloc câinele
care dormea nepăsător, neavând habar de neliniştea crescândă a
stăpânei sale.
„Revino-ţi în fire, fetiţo!”, s-a încurajat singură Christine,
hotărâtă să se concentreze asupra drumului. Mai avea doar
câteva mile de străbătut.
Dar, treptat, a început să fie copleşită de frică. O rază de
lumină albă, pură, a ţâşnit de undeva de sus şi a luminat
şoseaua lângă portiera maşinii.
Un cerc de lumină, cu un diametru mai mare de 15
picioare, a apărut mai întâi lângă şosea, pe câmp, după care s-a
mutat pe partea carosabilă a drumului. Pe neaşteptate, vehi­
culul a fost înconjurat de o centură de energie luminoasă.
„Am simţit că mi se face frig”, ne-a relatat ea mai târziu.
„Ceva nu era în ordine, pentru că radiatorul funcţiona.”
Ca şi alte persoane care ne-au relatat experienţele lor,
Christine a fost surprinsă de tăcerea stranie din jur. Era o
linişte nefirească, se auzea doar zgomotul motorului şi acesta
turuia anormal de tare.
Adunându-şi toate puterile, Christine a apăsat accelera­
torul. Trebuia să conducă, trebuia să se concentreze, în ciuda
53
spaimei provocate de straniile lumini ce o urmăreau. Ar fi vrut
să oprească maşina, să ţipe şi să-şi îngroape faţa în mâini, să
nu mai ştie de nimic! Dar a rezistat şi, după o perioadă care ei
s-a părut o eternitate, a observat că lumina se distanţase la
aproximativ o jumătate de milă de maşină.
S-a trezit la realitate când nişte lumini de faruri, adevărate
de data aceasta, au semnalizat apropierea unui autocamion.
Chiar în momentul în cai c luminile vehiculului de mare tonaj au
apărut la orizont, fasciculul s-a îndepărtat şi cele două lumini,
roşie şi albastră, au dispărut.
înfricoşată că ar putea reapărea, Christine şi-a continuat
călătoria cu ultimele puteri. A început să prindă curaj la vede­
rea clădirilor binecunoscute şi a indicatoarelor din Skipton. Mai
avea puţin până când va fi în siguranţă acasă.
A parcat maşina în faţa casei, cu un imens sentiment de
uşurare. Totuşi nu scăpase complet de încordarea fizică şi
psihică la care o supusese urmărirea. Săptămâna care a urmat
s-a simţit complet epuizată datorită efectului traumatizant pe
care l-a avut întreaga întâmplare asupra ei.
Gerry, soţul Christinei, începuse să se îngrijoreze de întâr­
zierea ei. îi era teamă să nu fi păţit ceva. Era deja trecut de ora
11 noaptea şi trecuse o oră şi 35 de minute de când Christine
părăsise casa mamei sale.
Traficul pe acea rută nu era aglomerat şi în mod normal tot
drumul nu dura mai mult de o oră. Văzând tulburarea soţiei
sale, Gerry a fost nerăbdător să afle ce i s-a întâmplat.
El a acceptat cu uşurinţă povestirea Christinei. Această
femeie inteligentă a fost puternic marcată de experienţa trăită.
Ea nu a fost preocupată de fenomenul OZN şi niciodată nu a
avut înclinaţii spre născocirea unor poveşti fantastice.
Următoarea zi după incident, Christine a observat alarmată
că îi apăruse o roşeaţă pe spate şi pe piept, ceea ce nu i se mai
întâmplase vreodată Dar roşeaţa i-a dispărut în câteva zile.
Povestirea ei s-a răspândit printre prietenii de familie. Unul
54
dintre ei a relatat-o unui coleg implicat în cercetările asupra
OZN-urilor, care a contactat-o imediat pe Christinc Punând
condiţia să nu se facă publicitate în jurul mărturisirii ei şi să i
se păstreze anonimatul, Christine a fost de acord să le descrie
experienţa sa.
După cc i-au fost acceptate condiţiile, ea le-a povestit şi
repovestit cu lux de amănunte tot ceea ce i s-a întâmplat.
Povestirea Christinei a fost de fiecare dată aceeaşi. Pe măsură
ce au aflat toate amănuntele întâmplării, ufologii au fost convinşi
că femeia a fost victima unei răpiri. Luminile, proasta funcţio­
naro a maşinii, timpul pierdut inexplicabil, toate indicau o
întâlnire de gradul IV.
Evident, hipnoza era următorul pas. Cercetătorii au fost
încântaţi când Christine a acceptat. Dar nu aveau nici cea mai
mică idee de cât de relevante vor fi rezultatele şedinţei de hipnoză.
Imediat după ce a fost hipnotizată, noi date au fost scoase
la lumină. Sub hipnoză, relatarea Christinei nu numai că a
demonstrat acuratcţca celor povestite de ea, dar a evidenţiat alte
momente pe care le uitase sau le înlăturase din minte ca fiind
inexplicabile.
Hipnoza i-a permis să retrăiască ceea ce poate fi numită o
discuţie cu o fiinţă extraterestră.
Hipnoterapeutul a adus-o mai întâi în stare de transă, apoi
a făcut-o să rctrăiască acea noapte importantă. Christine era
din nou la volanul maşinii sale. A descris în detaliu apariţia
luminilor... şi alte noi amănunte.
H: Auzi ceva?
C : Un bâzâit slab.
H : Cum te simţi ?
C : îmi este foarte frig.
H : Cum te simţi ?
C : Sunt foarte obosită, aş vrea să dorm. (Capul i-a alune­
cat într-o parte, ca şi când ar fi adormit.)
H: Cum te mai simţi?
55
C: Simt ceva moale şi pufos atingându-mi gleznele şi
picioarele.
H: îţi provoacă durere?
C: Nu, este o senzaţie foarte plăcută. Simt furnicături
urcând de la picioare spre genunchi.
La întrebarea dacă se află încă în maşină, Christine le-a
răspuns că nu ştie unde se află sau dacă stă pe un scaun sau
întinsă. Dar poate auzi o respiraţie grea şi simte că un fel de văl
îi acoperă ochii.
H : S-ar putea să fii legată la ochi ?
C : S-ar putea. Prin văl pot zări o lumină strălucitoare cc se
învârteşte.
A * t

In acest moment, Christine a început să-şi mişte corpul de


la talie în sus, ca şi cum ar fi urmărit o lumină rotitoare.
H : Mai simţi lucrul acela ciudat şi pufos pe picioare?
C : Da. Pare să-mi ţină picioarele. Mă simt foarte rece cu
excepţia picioarelor. Ele îmi sunt calde.
La o serie de întrebări nu a răspuns şi, pe neaşteptate, a
întins braţele în faţă, îndoite din cot.
H: Ce faci?
C: Nu le pot mişca. Ceva mi le ţine. Ceva îmi atinge
corpul... aud un bâzâit.
Aici s-a terminat prima şedinţă de hipnoză. S-a hotărât să
se facă o pauză până la următoarea, care a avut loc pe data de
20 mai 1982.
Din nou a fost adusă până în momentul din trecut în care
zărise luminile şi din nou, alte informaţii au fost dezvăluite.
Sub hipnoză şi-a reiunintit că a simţit punându-i-se ceva în
spate, în timp ce încă se afla în maşină. „Luaţi-1! Mă doare”, a
ţipat ea, fără să identifice fiinţa cu care vorbea.
Pe neaşteptate au reapărut „luminile rotitoare”. Punându-şi
mâinile pe faţă, ea a spus: „Obrajii îmi ard, mâinile îmi sunt
fierbinţi. Indiferent ce e, se află deasupra maşinii...”
Starea Christinei s-a schimbat brusc. A început întâi să
56
murmure, apoi să râdă. „Mâinile au început să mă furnice”, a
spus ca, râzând tot mai tare.
C : Este amuzant, mă cuprindc o senzaţie plăcută.
H : Mai simţi ceva la nivelul spatelui ?
C : Nu, nu în acest moment. Am simţit mai înainte şi le-am
spus să-l ia.
H : Cui le-ai spus ?
C: Nu ştiu.
In acest moment al şedinţei, Christine a invocat o senzaţie
ciudată la nivelul capului, o senzaţie de presiune. „A început de
aici” a spus ca, indicând un punct între ochi.
Senzaţia de presiune din jurul capului a persistat. După
alte întrebări despre lumini şi fasciculul de raze, Christine a
spus că are o senzaţie ciudată în braţe. Cu braţele întinse în
faţă, ea gesticula ca şi cum ar fi pipăit ceva.
H : Ce vezi ?
C : Nu ştiu, e foarte întuneric.
A spus că are impresia că stă întinsă şi că simte ceva cald
în apropiere.
C : Ei doresc să afle informaţii.
H : Ce fel de informaţii ?
Ei pot avea tot ce vor.
(Christine a izbucnit în hohote de râs)
C : Ei cred că asta e amuzant.
H : Atunci înseamnă că au simţul umorului ?
C : Desigur. Ei nu au încredere în noi...
In acest punct al discuţiei, investigatorul a intervenit punând
câteva întrebări:
Investigatorul: De unde vin?
C : Dintr-o galaxie îndepărtată.
I : Unde locuiesc ?
C : în Zircon, sau cam aşa ceva.
I : Ne vor lăsa să-i vedem?
C : Ei spun că vor să ne fie prieteni.
57
I : Eşti importantă pentru ei ?
C : Da, da, da. Bineînţeles.
I : Pentru că eşti femeie ?
C : Contează şi asta
I: De ce?
C : Putem comunica mai bine.
Christine a explicat că „extratereştrii” au multe modalităţi
de comunicare, că sunt foarte avansaţi şi că ne protejează. „Ei
sunt ocrotitorii noştri. Sunt buni”, a spus ea.
I : De cât timp vin ci aici, pe pământ?
C : De secole.
I : Sunt ei zeii noştri ?
C : Noi le spunem aşa.
I: Da?
C : Din timpuri imemoriale le-am dat diferite nume.
I : Ce nume ?
C : Zeus este primul nume. Akaber.
După spusele Christinei, „Paznicii” au venit pe pământ
pentru a ne ajuta. I-au spus că ne pot ajuta folosindu-se de
„puteri speciale”.
I : Faţă de cine dau ci socoteală ?
C : Unei forţe mai mare decât ei.
I : Dumnezeu ?
C : Noi îi spunem aşa.
Pe parcursul următoarelor patru ore de hipnoză, Christine
a vorbit despre forţele bune şi rele care guvernează pământul
şi-i hotărăsc viitorul. A mai pomenit şi ceva despre o amenin­
ţare ce planează asupra planetei. Epuizată, a fost trezită din
transă şi a fost de acord să mai participe la o viitoare şedinţă.
Cea de-a treia şedinţă de hipnoză a început ca şi primele,
de la acea noapte pe şosea. Deodată, Christine s-a ridicat în
picioare, privind undeva sus. Derutat, investigatorul a întrebat-o:
I : Vorbim cu tine, Christine ?
C : Sunt Christine, şi tu vorbeşti cu Zeus.
58
I : întreabă-1 cum a călătorit până aici, din îndepărtata lui
galaxie.
C : Pe o undă de lumină.
I : Călătoreşte cu un vehicul ?
C : Când e vorba de distanţe mari.
I : Cât de repede se deplasează vehiculul său ?
C : Atât de repede pe cât doreşte... presiunea îl împinge în jos.
I : Este dureros ?
C : Nu, este foarte greu.
I: Iţi este teamă?
C: Nu.
I : Zircon este numele planetei lor?
C : Ei spun că noi nu le cunoaştem planeta.
I : Intreabă-i dacă viaţa se termină odată cu moartea.
C: Nu.
I : Dacă Zeus este Dumnezeu, trebuie să ne închinăm în
faţa lui ?
C: Nu.
I : Poţi să numeşti şi alţi Dumnezei ?
C : Există mulţi Dumnezei, ei sunt implicaţi în tot ceea ce
există.
I : Dacă Zeus are un nume, şi ceilalţi Dumnezei presupun
că au un nume, nu-i aşa‘)
C : Narcias este numele care mi s-a spus.
Investigatorul a fost şocat când a întrebat-o pe Christine ce
părere are de relatările despre vizitatori ale altor martori la apa­
riţii ale OZN-urilor. Răspunsul lui Christine a fost vehement:
C: Nu aparţin acestei lumi. Sunt răi, răi, răi.
Cerându-i-se o dovadă, Christine a replicat: „La timpul
potrivit”.
Un martor credibil, o bizară serie de întâmplări şi o serie
de şedinţe de hipnoză care dau de gândit.
Evenimentele petrecute în timpul acelei călătorii nocturne,
ciudatele lumini şi urmărirea erau îndeajuns de stranii.
59
Combinate cu „timpul pierdut” inexplicabil, cu certitudine acest
caz are caracteristicile unei răpiri.
Apoi regresia hipnotică a condus la un bizar schimb de
întrebări şi răspunsuri cu o fiinţă extraterestră numită Zeus.
Un alt caz clasic de răpire? O rară ocazie de a scruta
necunoscutul ? Sau este doar un alt caz de fantezii cu tot atâta
credibilitate ca şi fantomele sau spiriduşii?
Cu toate rezervele privind hipnoza, cercetătorii serioşi
consideră că acest caz prezintă câteva detalii interesante. Din
nou calitatea martorului, a celui răpit, merită să fie luată în
considerare. Referirile Christinei la Dumnezei şi Zeus o fac
suspectă de contaminare. A citit ea oare cartea lui Erich von
Daniken „Carele Zeilor” ? Dacă a citit-o, se poate ca idei ale
acestei teorii să fi rămas îngropate în mintea ei, aşteptând în
stare latentă până când au fost trezite de hipnoză.
Conform spuselor Christinei şi soţului ei ea n-a citit această
carte, iar teoriile lui Daniken îi sunt complet necunoscute.
Totuşi, teoria conform căreia vizitele extratereştrilor pe
pământ ar explica miracolele făcute de Zei în timpuri străvechi,
a fost vehiculată în numeroase cărţi, filme şi spectacole TV, pe
care Christine e posibil să le fi văzut de-a lungul anilor.
Astfel încât, dacă acest caz al Christinei nu e mană
cerească, cu siguranţă că este un subiect de gândire.
Recunoaşterea oficială

Oare ce se petrece pe pământ? Dacă am lua în considerare


numai materialele adunate în Anglia despre răpiri de persoane
de către fiinţele extraterestre, tot ar fi suficient pentru a înţelege
că se petrece ceva ciudat.
Ţinând cont de miile de cazuri din întreaga lume, pare
incredibil că nu se face o investigare ştiinţifică, globală, concer­
tată şi competentă asupra acestui fenomen.
Este anormal să ignori milioanele de relatări despre apariţii
ale OZN-urilor şi despre întâlniri cu extratereştrii şi este inad­
misibil să nu cercetezi răpirile ale căror victime sunt unii dintre
semenii noştri. Multe persoane au relatat că au fost luate şi
supuse unor examinări şi testări de către fiinţe ce par să ignore
legea după bunul lor plac.
Chiar dacă lăsăm la o parte relatările provenind din ţările
Lumii a treia sau din regiunile foarte îndepărtate, în America şi
în Europa există îndeajuns de multe cazuri pentru a justifica o
reală examinare ştiinţifică. în ţările lumii a treia şi în locurile
izolate, răpirile sunt considerate ca având puţine consecinţe,
întreaga atenţie fiind îndreptată spre lupta pentru supravieţuire.
Dar nici măcar în America, unde persoane importante fac
parte din organizaţiile ufologice şi unde acestea deţin fonduri
financiare suficiente, Guvernul nu a putut fi convins să iniţieze
o investigare adecvată.
La începutul primăverii anului 1994, cinicii din Marea
Britanie şi-au arătat adevărata faţă, ironizând în mod zgomotos
sugestia făcută de Comunitatea Europeană de a organiza un
program de cercetare al fenomenului OZN. Cu un astfel de
cinism, un program de investigare a fenomenului răpirilor extra­
terestre evident nu are viitor.
61
Dacă sunt adevărate, răpirile de natură extraterestră sunt
mult mai importante decât luminile răzleţe de pe cer. Mulţi
dintre oamenii implicaţi în aceste experienţe au suferit traume
psihologice, dacă nu fizice.
Oare de ce persoanele implicate nu sunt luate în serios?
Am demonstrat că martorii din cazurile prezentate au fost
verificaţi şi sunt credibili. Nu au nimic de câştigat, ci din
contră, au mai mult de pierdut, expunându-se ridicolului. Totuşi,
dovezile circumstanţiale nu au fost considerate suficiente pentru
a deschide o serioasă anchetă.
Probabil că, motivul principal al acestei reţineri generale
de a recunoaşte existenţa fenomenelor răpirilor este absenţa
din toate relatările provenite din întreaga lume, a ştampilei
autorităţilor.
Probabil că dacă s-ar găsi relatarea unui caz cu un martor
credibil, unde vizita extratereştrilor a lăsat anumite urme în
mediul înconjurător, unde există şi dovezi fizice ale încercării
de răpire şi în care autorităţile să fie implicate, de exemplu
poliţia, atunci în sfârşit autorităţile vor acorda atenţie feno­
menului OZN, sau cel puţin aşa te-ai aştepta să fie.
Dar Robert Taylor a descoperit că nu este întotdeauna aşa.

Robert Taylor
9 noiembrie 1979
Livingstone

Brigadierul silvic Robert Taylor avea 61 de ani în vremea


în care era să devină victima unei răpiri. A scăpat ca prin
minune, datorită norocului şi încăpăţânării scoţiene.
Descrierea atât de convingătoare a evenimentelor şi încre­
derea pe carc a inspirat-o au făcut ca poliţia şi alte autorităţi să
întreprindă o investigaţie a celor întâmplate. Datorită dovezilor
furnizate şi de alţi observatori independenţi, cazul nu a fost
considerat doar un simplu „atac al unui OZN periculos”.
62
De fapt, timp de 50 de ani, Robert a devenit o adevărată
legendă locală. Pentru a reaminti oamenilor de întâlnirea lui
Robert cu OZN-ul, a fost ridicat chiar un monument, singurul
care a existat vreodată legat de aterizarea unei farfurii zbură­
toare.
Robert şi-a reamintit cu uşurinţă acea dimineaţă de iarnă a
anului 1979. Era căsătorit şi avea cinci copii mari. Dimineaţa
respectivă nu era cu nimic deosebită de alte zile de muncă la
Departamentul Silviculturii din cadrul Corporaţiei Living-
stone NewTown din Scoţia. Locuia cu soţia sa, Mary, la Dean,
chiar în afara Livingstonului.
Şi-a luat obişnuitul mic dejun, după care s-a urcat în
camioneta sa. Avea de inspectat câteva plantaţii silvice în
pădurea Dechmont, lângă drumul M8 ce leagă Glasgow de
Edinburgh.
Om punctual, Robert a părăsit casa puţin după ora zece
dimineaţa. Ştia că ultima parte a drumului trebuia să o facă pe
jos pentru că era inaccesibilă camionetei.
La ora zece şi un sfert şi-a lăsat maşina parcată lângă
şosea şi, însoţit de câinele lui, a început să străbată vegetaţia
sălbatică a pădurii de pe ultima jumătate de milă care îl
despărţea de destinaţia sa.
întreaga viaţă se ocupase de pământ, iar de 16 ani de zile
lucra pentru Departamentul Forestier Livingstone. Nu exista
amănunt pe carc să nu-1 cunoască referitor la bucata de pământ
roditor de care era responsabil.
Dar a fost complet nepregătit să vadă ceea ce a văzut în
momentul în care a trecut dc o cotitură a drumului forestier.
în faţa lui a apănit un obiect în formă de cupolă, de
culoare gri, cu o înălţime de aproximativ 30 de picioare. La
vederea ciudatului obiect cc domina peisajul, tăcut dar amenin­
ţător, Robert s-a oprit uimit.
înmărmurit, Robert a observat cum suprafaţa obiectului a
devenit translucidă, după care a revenit la culoarea de gri mat,
63
aceeaşi culoare şi aparent acelaşi material ca şi şmirghelul, s-a
gândit el. A început să se întrebe dacă acea bizară maşină, în
măsura în care era maşină, nu încerca să se camufleze.
Ciudata structură era înconjurată de o centură de la care
porneau numeroase antene. In partea de sus avea nişte rotoare
care apăreau în exteriorul obiectului la intervale regulate.
încremenit locului de uimire şi încercând să dea un înţeles
celor văzute, Robert a cercetat cu atenţie suprafaţa masivului
obiect. A observat că în cupola obiectului se zăreau mai multe
orificii rotunde.
în timp ce era preocupat să cerceteze bizara maşinărie, au
apărut două ciudate sfere pe care el le-a numit „mine”. Au
apărut brusc, de undeva din aer.
Sferice, având şase sau mai multe picioare sau ţepuşe, s-au
îndreptat spre el rotindu-se rapid. Măsurau în jur de un yard în
diametru şi aveau aceeaşi culoare şi textură ca şi ciudatul
obiect. Când ţepuşele atingeau pământul, se auzea un zgomot
ca o pocnitură.
în câteva secunde, sferele au ajuns în dreptul omului
încremenit de uimire, fiecare fixându-şi una din ţepuşe de
materialul pantalonilor săi. Imediat, Robert a simţit că este
propulsat în faţă, cele două sfere trăgându-1 de pantaloni,
obligându-1 astfel să se îndrepte în direcţia acelui obiect.
A văzut că materialul pantalonilor era întins în dreptul
buzunarelor de puterea cu care ţepuşele sferelor trăgeau de el.
Robert a început să opună rezistenţă. Nu a încercat să
fugă, dar ferm, s-a străduit să rămână pe loc.
Sferele au reacţionat imediat. Şi-au crescut forţa cu care îl
trăgeau. La un moment dat, Robert a putut observa că cizmele
de cauciuc lăsaseră urme adânci în pământ în încercarea lui de
a nu se apropia de strălucitorul obiect.
Mirosul neplăcut şi înţepător pe care-1 simţise la apro­
pierea „minelor”, a devenit tot mai puternic, umplându-i nările.
Intensitatea îngrozitorului miros a crescut simţitor în timp ce se
64
lupta cu capturatorii săi. Un fum invizibil dar sufocant l-a învă­
luit în timp cc sc străduia să-şi adune toate forţele pentru a rezista
la încercarea insistentă a sferelor de a-1 împinge spre obiect.
A simţit o presiune ciudată sub bărbie, iar apoi şi-a amintit
că a simţit şi o senzaţie de arsură în acelaşi loc.
Luptându-se să respire şi extenuat de lupta cu acele „mine”,
Robert şi-a pierdut cunoştinţa şi a căzut în iarba înaltă.
„Următorul lucru de care îmi amintesc este un şuierat şi
lătratul câinelui care sc agita în jurul meu”, şi-a amintit Robert.
„Dar nu sunt sigur dacă asta s-a întâmplat înainte de a-mi
pierde cunoştinţa sau după ce mi-am revenit.
Când mi-am venit în fire, nu mai era nimic acolo. Obiectul
dispăruse. M-am simţit foarte obosit şi nesigur pe propriile-mi
picioare. M-am ridicat în picioare şi cu greu am reuşit să
mă întorc la maşina mea, mergând încet şi clătinându-mă pe
picioare.”
Cum a ajuns în camionetă, imediat a deschis radioul
emisie-recepţie pentru a raporta incidentul. Dar, în momentul în
care i s-a răspuns, a constat că nu putea rosti nici un cuvânt.
Pur şi simplu nu putea vorbi.
Dar pierderea vocii era doar unul dintre motivele de îngri­
jorare. După ce a reuşit cu dificultate să urce în maşină pe locul
şoferului, a trebuit să încerce să-şi coordoneze mişcările picioa­
relor şi mâinilor pentru a fi în stare să conducă.
După câteva încercări, a reuşit să pornească maşina şi a
parcurs câţiva metri pe drumul forestier înainte de a se împot­
moli într-o mlaştină. Ameţit şi confuz, Robert a fost nevoit să
abandoneze vehiculul şi să o pornească pe jos. Treptat, puterea
şi vocea i-au revenit.
Mary, soţia sa, l-a văzut apropiindu-se de casă, pe geamul
bucătăriei. A observat că era murdar pe faţă şi că hainele-i erau
în dezordine.
Grăbindu-se să-l întâmpine, ea l-a întrebat: „Ce s-a întâm­
plat? Ai avut un accident?”
65
„Nu, am fost atacat ’, a fost răspunsul.
„De oameni ?”
„Nu, de o navă spaţială, cred.”
„Nu există aşa ceva... O să chem doctorul.”
Robert nu a lăsat-o să cheme medicul şi a rugat-o doar să-i
pregătească baia. Voia să scape de groaznicul miros pe care
credea că-1 are, el şi hainele sale.
Mary nu a simţit nici un miros ciudat, dar a observat că
bluza îi era murdară şi pantalonii erau de asemenea murdari şi
boţiţi în dreptul ambelor buzunare. Cu siguranţă căzuse.
Mary şi-a dat seama că soţul ei nu se simţea bine. Era
foarte palid. Părea ameţit şi extenuat. Totodată se plângea de
dureri la nivelul piciorului stâng şi sub bărbie.
In timp ce Robert era în baie, Mary l-a sunat pe Malcolm
Drummond, şeful soţului său şi directorul silvic. El s-a deplasat
până la casa lui Robert, unde acesta i-a povestit cele întâm­
plate. I-a descris ciudatul obiect sub formă de cupolă, a cărui
parte superioară se rotea. I-a spus şi despre celelalte două
obiecte mai mici.
Domnul Drummond l-a ascultat atent, fără să-l întrerupă.
Ştia că bătrânul Robert era în general foarte zgârcit la vorbă şi
nu obişnuia să exagereze. Dacă asta spunea el că i s-a întâm­
plat, însemna că într-adevăr aşa era.
Domnul Drummond a plecat să recupereze camioneta şi să
studieze locul ciudatei întâmplări. La întoarcere, după ce i-a
adus maşina, i-a spus că, deşi se uitase atent, nu observase
nimic deosebit. Robert a insistat să meargă amândoi în pădurea
Dechmont pentru a vedea dacă obiectul nu lăsase nici o urmă
pe pământ. Trebuie să existe nişte semne acolo.
Intr-adevăr, au găsit nişte urme, ceea ce l-a convins încă o
dată pe Robert că nu visase şi că totul se petrecuse în realitate.
Au descoperit că, pe locul unde stătuse ciudatul obiect, erau
nişte urme rotunde, adânci de 3 inch şi făcând un unghi ascuţit
cu restul solului. Sugerau că un obiect greu se aflase într-adevăr
66
acolo. Domnul Drummond a trebuit să admită că urmele erau
stranii. Au chemat şi poliţia pentru a cerceta locul.
în raportul său asupra incidentului, P. Christine William
Douglas, poliţist din Livingstone, descria detaliat urmele văzute:
Urmele din centru erau similare cu cele lăsate de un
tractor cu şenile şi erau toate de aceeaşi mărime. Indicau clar
că un obiect de câteva tone stătuse acolo, dar nu era nici o
urmă care să arate cam venise sau cum plecase obiectul din
locul respectiv.
Am făcut o inspecţie completă a întregii regiuni pentru a
descoperi alte urme. eventual cele lăsate de o macara mobilă,
dar nu am găsit absolut nimic.
Urmele din centru erau înconjurate de alte semne rotunde,
cu diametre de aproximativ 35 inch şi având aceeaşi adân­
cime. Fiecare gaură avea o porţiune în care iarba fusese
tăiată, în unele locuri iarba fin d distrusă pe o distanţă de
4 inch. Nu există nici o explicaţie logică a acestor urme.
P.C. Douglas a căutat semne ale prezenţei unei macarale
mobile gândindu-se că obiectul fusese adus şi ridicat în acest
mod. Un obiect cântărind câteva tone, după estimarea lui, ar fi
trebuit să lase şi alte urme când s-a deplasat.
Raportul oficial al Departamentului de Investigaţii Crimi­
nale din Livingstone se încheia astfel:
în ciuda tuturor cercetărilor întreprinse, nu s-a desco­
perit nici o informaţie care să permită elucidarea misterului
urmelor găsite în pământ. Domnul Taylor este un membru
respectat al comunităţii noastre, este o persoană înţeleaptă şi
demnă de toată încrederea şi cu siguranţă nu a inventat cele
relatate.

Investigaţia poliţiei a inclus şi un raport al Laboratorului


Ştiinţific Judiciar, unde au fost cercetate hainele lui Robert. Nu
s-a descoperit nimic semnificativ. Raportul a confirmat că
ţesătura pantalonilor era ruptă în zona de sub buzunare, de
67
ambele părţi, şi indica faptul că materialul fusese tras cu putere
în timp ce era purtat.
Nici raportul medicului Gordon Adams nu a fost mai
concludent. Nu a găsit nici un semn al vreunei lovituri la cap
sau vreun simptom al unei comoţii. Doctorul îl mai consultase
în urmă cu un an pentru o durere de cap, bănuind că s-a
îmbolnăvit din nou de meningită. Robert suferise de această
boală în urmă cu 40 dc ani. Dar toate analizele au exclus
această posibilitate.
Toate articolele care au apărut cu privire la experienţa lui
Robert erau ironice şi sunau cam aşa: „Un muncitor forestier
se întâlneşte cu extratereştrii” ; mass-media este oricând gata să
publice astfel de întâmplări.
Tot atunci, un alt observator al celor întâmplate a explicat
incidentul ca fiind o întâlnire cu un corp ceresc luminos. Dar
este foarte puţin probabil ca Robert să fi confundat acest
fenomen natural cu un obiect pe care l-a putut descrie atât de
detaliat. Totodată, această teorie nu poate explica efectele fizice
ale întâlnirii.
Dar documentele Asociaţiei Britanice de Cercetare al
fenomenului OZN atestă şi alte apariţii asemănătoare în aceeaşi
regiune şi în aceeaşi perioadă de timp în care Robert s-a întâlnit
cu acele ciudate obiecte cu ţepuşe.
în seara dinaintea zilei despre care am vorbit, Peter Caldwill,
în vârstă de 35 ani, funcţionar la fabrica de lângă Uphall, a
văzut un obiect rotund, alb, mat, străbătând cerul dinspre vest
spre est. înapoia obiectului era o bandă largă roşie, „ca şi cum
cerul ar fi fost în flăcări.”
în aceeaşi seară, poştaşul James Forsyth a văzut două
lumini albe trecând deasupra sa. La început s-au apropiat, după
care s-au îndepărtat. La câteva minute au apărut din nou, ca
apoi să dispară. Toate acestea le-a observat în timp ce-şi
plimba câinele în parcul din Craigmillar, zonă din Edinburgh.
La ora nouă şi jumătate, în aceeaşi zi în care Robert a avut
68
neobişnuita întâlnire, o femeie din Edinburgh a zărit o lumină
strălucitoare pc cer deplasându-se spre vest, spre Livingstone.
Ea a descris-o ca pe ceva cu contururi şterse, de culoare
alb-gri, „fară aripi sau coadă.”
Doamna Barbara Gerrard a văzut trei lumini roz-portocalii
pe cer, în după-amiaza zilei de 9 noiembrie. In aceeaşi zi, la ora
10 dimineaţa, Violet Connor din Bathgate, în vârstă de 35 de ani,
a observat o lumină strălucitoare pe cer, spre vest, lângă
Armandalc, care este în apropierea drumului M8 din Livingstone.
întâlnirea lui Robert Taylor a pus în încurcătură Corpo­
raţia de Dezvoltare din Livingstone, poliţia, medicii, pe soţia
sa şi mai ales pe el însuşi. Până şi astăzi este subiectul unor
dezbateri aprinse printre ufologi.
Oare ocupanţii OZN-ului au încercat să-l captureze pe
Robert? El crede că da şi că au renunţat datorită rezistenţei cu
care s-a opus. Este sigur că a văzut un OZN? Robert este
convins de aceasta, iar pe de altă parte nici poliţia, nici alte
autorităţi nu au fost în stare să dea o altă explicaţie. în ceea ce-i
priveşte pe ceilalţi martori, nu e credibil ca măcar una din
relatări să fie descrierea aceluiaşi obiect văzut de Robert?
Din fericire, Robert care are acum 70 de ani şi este încă
dispus să povestească întâmplarea, nu a fost ridiculizat aşa
cum s-a întâmplat cu alţi martori. De fapt, el şi-a cucerit un
statut de celebritate în orăşelul său. în amintirea neobişnuitului
eveniment, consiliul local a votat ridicarea unui monument care
să amintească de întâlnirea cu extratereştrii din Livingstone.
Ridicate în mai 1992, placa comemorativă şi monumentul
sunt rezultatul colaborării dintre Corporaţia de Dezvoltare din
Livingstone şi Grupul de Investigare a Fenomenelor Ciudate
şi de Cercetare a Fenomenului OZN din Scoţia.

69
Cazul Aveley

Majoritatea relatărilor despre răpiri provin de la persoane


care au avut aceste experienţe ciudate singure, fără prezenţa
altor martori. Totuşi, există cupluri şi chiar grupuri de oameni
care au avut întâlniri de gradul IV.
Avantajul prezenţei mai multor martori la evenimente este
evident din punctul de vedere al investigatorului. El arc la
dispoziţie imaginile şi mărturiile văzute de două sau mai multe
persoane în loc de mărturia uneia singure. Investigatorul va
intervieva toţi martorii separat, aşa încât mai târziu el poate
studia relatările lor şi le poate compara pentru a sesiza dacă şi
prin ce diferă.
Imaginile şi percepţiile vor fi diferite într-o oarecare măsură,
în funcţie de fiecare individ, dar datele din cazurile cu mai mulţi
martori vor avea şi o parte importantă comună.
Atunci când două sau mai multe persoane susţin că au fost
răpite, cercetătorul are două sau mai multe puncte de vedere în
aprecierea autenticităţii relatărilor.
în cazul unui singur martor, oricând de credibil ar fi
acesta, se poate obiecta oricând că, în lipsa unor dovezi mate­
riale, relatarea este, prin natura ei, subiectivă.
Cum putem fi siguri că martorul nu a suferit o pierdere
temporară a lucidităţii, sub forma unei halucinaţii? De unde
ştim că nu a născocit pur şi simplu întâmplarea, pentru a se
distra? Poate a inventat întreaga poveste pentru a câştiga un
pariu sau chiar pentru a avea un alibi.
Adevărul este că cele mai multe relatări despre răpirea unei
singure persoane sunt subiectivc. Nu putem şti cu absolută
certitudine că ni s-a spus adevărul.
Este cu totul altceva când întâlnim relatări despre răpiri ale
70
mai multor persoane. Bineînţeles că şi doi sau mai mulţi oameni
pot născoci asemenea poveste, din aceleaşi motive ca mai sus,
dar este mult mai probabil ca încercarea lor de înşelăciune să
fie descoperită comparând cu multă atenţie relatările lor.
Dacă sunt implicate mai mult de o singură persoană,
informaţiile sunt mult mai obiective şi este puţin probabil să fie
vorba de o halucinaţie în grup.
Ca întotdeauna, cele mai multe rapoarte despre cazuri de
răpire ale mai multor persoane provin mai ales din SUA, şi din
restul lumii.
Totuşi aici, în Marea Britanic, este cunoscut unul din cele
mai cercetate cazuri de răpire multiplă, cazul Aveley.
în acest caz, persoanele răpite au fost o familie formată din
cinci membri: John şi Sue Day, împreună cu cei trei copii ai lor.
Experienţa trăită de ei îi mai pune în încurcătură şi acum pe
specialişti, deşi s-a petrecut în urmă cu mai bine de 20 de ani.

Cazul Aveley
27 octombrie 1974
Aveley
Essex

După ce a aruncat o scurtă privire în maşină pentru a se


convinge că toţi erau prezenţi, John Day a dat semnalul de
plecare. A învârtit cheia de contact şi maşina a început să
meargă. Soţia lui, Sue, s-a aplecat pe geamul din faţă pentru a
face semne de rămas bun părinţilor şi surorii ei.
John era nerăbdător să plece. Era deja ora nouă şi jumătate
seara şi piesa de pc canalul BBC2, pe care voia să o vadă,
începea peste o jumătate de oră. Dacă traficul nu va fi prea
aglomerat, va reuşi să străbată distanţa spre casa lor din Aveley
în 20 de minute, astfel că le va rămâne destul timp pentru a
culca copiii şi a pune ceainicul pe foc, înainte de a se instala
comod în faţa televizorului.
71
„Linişte”, a şoptit Sue în timp ce se întindea cu greutate
pentru a ajunge la cei doi copii din spate, care deja adormiseră.
Karen, de 11 ani şi Stuart, de 7 ani, erau epuizaţi după ziua
petrecută în casa părinţilor lui Sue, la Harold Hill.
Veniseră să-i ureze bun venit acasă lui Anne, sora lui Sue,
care se întorcea dintr-o excursie de o săptămână în Belgia. Dar
ea întârziase, şi John şi-a blestemat ghinionul care-1 făcea să-şi
piardă timpul, aşa cum numai londonezii ştiu să o facă.
Cel puţin mai avea şanse să vadă piesa de teatru, lucru pe
care i l-a spus şi lui Sue, în timp ce dădea drumul postului local
de radio.
Kevin, în vârstă de 10 ani, era în spatele lui John, în
maşină, şi privea drumul atât de familiar, spre Homchurch.
„Nu prea e trafic, nu-i aşa, iubito?” a spus John pri-
vindu-şi soţia.
Ea nu i-a răspuns, mulţumindu-se să se bucure de fru­
moasa şi senina noapte de octombrie. Era o noapte potrivită
pentru o călătorie.
Cam la o milă depărtare de Homchurch, îndreptându-se
spre sud pe drumul străjuit de o parte de case, iar de cealaltă
parte de dealuri cu platouri înalte, Kevin a întrebat: „Ce lumină
se vede?”
Uitându-se în direcţia indicată de Kevin, John şi Sue au
observat-o imediat, chiar deasupra acoperişurilor caselor, în
partea stângă. Era de formă ovală, o lumină blândă, ca o stea
mare. Dar părea că se află la aproximativ 50 de yarzi depărtare.
„Priviţi, se mişcă”, a spus Kevin.
„într-adevăr, se deplasează, iar apoi se opreşte”, a spus
tatăl lui.
Sue a vmt să ştie dacă e posibil să fie lumina unui
elicopter. Dar John i-a explicat că dacă ar fi fost un elicopter ar
fi trebuit să audă şi zgomotul motorului, şi oricum nu s-ar fi
mişcat în felul acela.
Câteva secunde mai târziu, lumina a fost ascunsă de o mică
72
pădure, prin dreptul căreia trecea maşina. Când au văzut-o din
nou, se mişca în aceeaşi direcţie şi cu aceeaşi viteză.
Deodată, obiectul şi-a schimbat direcţia şi s-a apropiat de
şoseaua pe care rula maşina lor. Mărindu-şi viteza, a trecut ca
o săgeată pe lângă ei, descriind un unghi ascuţit.
John a apăsat frâna, a micşorat viteza maşinii şi şi-a lipit
capul de parbriz, încercând să observe mai bine ciudatul obiect,
care de data aceasta era ascuns vederii de nişte tufişuri înalte.
Mergând în continuare, maşina a ajuns în dreptul unei
pante, după care a făcut la dreapta şi a intrat pe şoseaua
Aveley. Parcurgând încă câteva mile, după aprecierea lor, au
trecut pe lângă o groapă cu pietriş şi câteva bungalouri, înainte
de a se apropia de o nouă cotitură. John a verificat viteza cu
care rula, 30 de km/h, nu era nevoie să accelereze înainte de a
trece de curbă.
Brusc a simţit că îl cuprinde o senzaţie de panică. Ceva nu
era în regulă. în acelaşi moment Sue şi-a privit soţul, şi în ochii
ei se oglindea frica. Li s-a părut că motorul maşinii s-a oprit.
Nu, doar nu-1 mai auzeau. Maşina încă se deplasa, radioul
cânta normal, dar ei nu reuşeau să audă zgomotul făcut de
motor.
După ce maşina a trecut de curbă, au intrat într-o masă de
ceaţă sau de fum gros. Ulterior, John şi-a amintit că părea mai
degrabă gaz. Dens şi verzui, ciudatul nor de ceaţă era înalt de
aproximativ 8 sau 9 picioare; învăluia complet maşina.
Vârtejul de vapori părea să provină din direcţia unor
tufişuri ce se aflau pe partea stângă a drumului. Vaporii plu­
teau deasupra şoselei, descriind un arc de cerc.
Deodată, radioul maşinii a început să bâzâie. Când a
observat că din aparat a început să iasă şi fum. John s-a aplecat
iute şi l-a întrerupt, smulgând mănunchiul de fire de alimentare.
în accl moment toate luminile maşinii s-au stins, şi maşina
a înccput să se zdruncine violent. Ciudatul fum verde îi încon­
jura din toate părţile, şi fascicule de ceaţă cercetau parcă
73
maşina, părând că se străduiesc să găsească o modalitate de a
pătrunde înăuntru.
Ferestrele vehiculului erau bine închise, iar John continua
să conducă sau cel puţin apăsa hotărât pedala de acceleraţie şi
strângea cu putere volanul. Sue îl privea speriată, iar micul
Kevin se agăţase de umerii tatălui său, căutând apărare. Din
fericire, Karen şi Stuart dormeau liniştiţi, neştiind ce se
întâmplă.
Din ce şi-au amintit ulterior, pe durata acelor înfrico­
şătoare clipe, John şi Sue erau înspăimântaţi şi nu puteau să-şi
dea seama dacă maşina înaintează sau nu. Totuşi, ei îşi amin­
tesc că în interiorul maşinii se făcuse frig, ca şi cum ciudata
ceaţă absorbise întreaga căldură.
în ciuda ceţii, afară li s-a părut că este lumină, dar o
lumină tulbure. Mai târziu, amândoi şi-au amintit de totala
tăcere în care s-au petrecut toate şi de faptul că au fost cuprinşi
de un sentiment de nelinişte.
După o zdruncinătură, ca şi cum maşina ar fi trecut peste
un hop, au putut să-şi dea seama că maşina se afla cu siguranţă
în mişcare. Tot atunci a dispărut şi ceaţa.
John a estimat că ar fi călătorit prin bizarul fum exact o
jumătate de milă din punctul în care fumul îi învăluise.
John avea senzaţia că se găseşte singur în maşină, senzaţie
care a persistat timp de încă o jumătate de milă. Senzaţia s-a
spulberat în momentul în care Sue s-a ridicat şi a întrebat:
„Este cineva aici ?”
Frigul dispăruse, maşina funcţiona normal, luminile din
interior se aprinseseră, doar firele radioului atârnau rupte în
spatele lui.
Nervoşi şi speriaţi, cei doi soţi au discutat în şoaptă despre
ciudata ceaţă care îi învăluise, până când au ajuns acasă.
în timp ce Suc culca copiii - Stuart şi Karen nu s-au trezit
deloc - John a încercat să repare radioul şi a verificat dacă
luminile funcţionează.
74
Sue s-a apropiat de el, având întipărită pe chip o expresie
de nedumerire. Ea l-a întrebat:
„John, cât crezi că e ceasul ?”
„înjur de 10:20?”
„Nu, este unu noaptea.”
Pentru a se convinge că ceasul ei mergea bine, Sue a sunat
robotul şi a verificat ora
Trei ore din existenţa lor trecuseră şi nu avea nici cea mai
mică idee cum.
A doua zi, John şi Sue s-au simţit foarte obosiţi, astfel
încât John s-a hotărât să rămână acasă. Simţeau doar o senzaţie
de epuizare, în rest nu aveau nici un semn de boală.
Câteva săptămâni mai târziu, în timpul pregătirilor pentru
Anul Nou, John a avut o cădere psihică. Criza depresivă s-a
declanşat fără nici un motiv, nu avea probleme nici acasă şi nici
la serviciu.
în vârstă de 32 de ani, John a fost nevoit să renunţe la
meseria lui de tâmplar şi a rămas fără serviciu până în luna
septembrie din anul următor, îngrijindu-se doar de problemele
sale psihice.
El şi Sue nu au uitat noaptea de 27 octombrie 1974, dar
n-au intrat în legătură cu nimeni pentru a cerceta misterul
acelui incident. N-au făcut-o pentru că nu ştiau că există
organizaţii care se ocupă de aşa ceva, iar pe de altă parte erau
prea preocupaţi de brusca îmbolnăvire a lui John.
Totuşi, deşi nu înţelegeau de ce, amândoi au observat că
vieţile lor s-au schimbat după acea noapte. John a devenit mai
încrezător în propriile puteri, capabil să compună poezii şi
dorindu-şi o carieră în care să studieze artele.
De asemenea, Sue a devenit mai conştientă de propriile-i
posibilităţi, înscriindu-se la colegiu pentru a-şi îmbunătăţi
pregătirea.
Dintre copii, Kevin, singurul care fusese treaz pe parcursul
experienţei, s-a transformat remarcabil. Dacă înainte era printre
75
ultimii la literatură, brusc a devenit mult mai bun, ajungând
printre primii din anul său.
în săptămânile şi lunile care au urmat experienţei, întreaga
familie a devenit vegetariană, John a renunţat la fumat şi toţi au
început să fie preocupaţi de problemele protejării mediului.
După aproximativ trei ani de la incident, John a citit în
ziarul local un articol despre OZN-uri. S-a hotărât să ia
legătura cu Grupul local de cercetare al fenomenului OZN,
pentru a le povesti despre ciudatul obiect pe care-1 văzuseră în
acea noapte.
Cercetătorul Andy Collins a aflat de întreaga poveste în
august 1977. El a stat de vorbă cu toată familia, încercând să
reînvie în cele mai mici detalii întâmplarea petrecută.
Deşi John şi Sue au reuşit să reconstituie într-o povestire
clară şi detaliată experienţa trăită în timpul călătoriei lor, Andy
a insistat să descopere misterul acelor trei ore.
Luând în consideraţie toate imaginile din vise şi toate
amintirile apărute treptat după eveniment, Andy a fost convins
că cei doi reprezentau o adevărată comoară de informaţii,
comoară ascunsă adânc în minţile lor. El i-a rugat să se
gândească la posibilitatea hipnozei.
John şi Sue nu ştiuseră că hipnoza ar putea fi folosită
pentru a-i ajuta să descopere ce se întâmplase pe durata ieşirii
din timp. Când au aflat de această posibilitate, John, animat de
dorinţa de a înţelege ce se întâmplase, a fost imediat de acord să
coopereze.
Sue nu s-a simţit pregătită pentru o astfel de experienţă, şi
toată lumea a fost de acord că Kevin e prea mic pentru a fi
supus hipnozei.
Hipnoterapeutul Lconard Wilder a fost de acord să con­
ducă şedinţele de regresie hipnotică, deşi în momentul respectiv
ştia prea puţin despre fenomenul răpirilor de către extratereştri.
Andy era nerăbdător, dornic să afle detaliile pe care hip­
noza le va dezvălui. Avea presimţirea că era pe punctul de a
76
afla informaţii preţioase despre răpirile a căror autori sunt
fiinţe extraterestre. Interviurile din timpul hipnozei i-au ajutat
pe cei doi soţi să reînvie fragmente de informaţii de care îşi
amintiseră şi pe care ulterior le uitaseră din nou.
După prima şedinţă de hipnoză, dr. Wilder a confirmat
faptul că John era un bun subiect. Relatările făcute în timpul
celor trei şedinţe, combinate cu datele obţinute pe parcursul
discuţiilor anterioare, i-au permis Iui Andy să pună cap la cap o
mulţime de informaţii despre evenimentele petrecute în acel gaz
verde...
Ceaţa verzuie a fost despicată de o coloană de lumină albă.
John a apreciat că se afla la aproximativ 6 picioare în faţa
maşinii sale. Erau învăluiţi complet de acel fum verzui, iar
coloana de lumină se apropia de ei. Avea un diametru de 4
picioare şi se mişca spre maşină. Coloana s-a „ancorat” de
maşină după care au simţit că sunt ridicaţi în sus cu tot cu
vehicul.
în acest punct al povestirii John nu şi-a mai amintit altceva,
dar amintirile lui Sue au permis aflarea altor amănunte. Ea şi-a
amintit clar că maşina se înclinase mult înapoi, facând-o să
alunece pe spătarul scaunului ei. Micul Kcvin care până atunci
se agăţase de umerii tatălui, alunecase şi el pe bancheta din
spate a automobilului.
Acum, John stătea într-un balcon mărginit de un grilaj. Se
uita spre o maşină mare, de culoare albastră, care aparent era
undeva mai jos. Putea să vadă că în maşină se aflau un bărbat
şi o femeie cu capul dat pe spate, amândoi în stare de incon­
ştienţă. Pe bancheta din spate a maşinii erau şi alte persoane,
dar nu le putea distinge prea bine.
în ciuda senzaţiei că se uită la el însuşi şi la familia sa, îşi
dădea perfect seama că raţional n-ar fi fost posibil aşa ceva. în
plus, maşina lui era albă, un Vauxhall Victor alb, nu albastră.
în timp ce privea astfel, o rampă sau un fel de panou a
început să se închidă în faţa maşinii, iar apoi a constatat că Sue
77
şi Kevin stăteau alături de el. în spatele lui a observat o
persoană înaltă, o entitate, având, după aprecierea lui, în jur de
6 picioare şi aproximativ 8 inch.
în partea sa dreaptă John observase un canal dc aerisire şi
ştia sigur că prin el ajunsese pe acea platformă. Era de fapt o
luminozitate cilindrică care făcea legătura între sol şi balconul
în care se afla. în partea de jos, coloana luminoasă se termina
cu o bază hexagonală.
Apoi, John împreună cu acea entitate înaltă s-au îndreptat
spre un perete. Brusc, bărbatul a simţit că este ridicat pe o
traiectorie asccndentă. In perete a apărut o gaură şi John a
trecut prin ea fară nici o dificultate. A ajuns într-o încăpere în
centrul căreia se afla o masă cu o sursă de lumină situată chiar
deasupra. Fiinţa înaltă care-1 însoţea l-a atins la nivelul umeri­
lor şi brusc n-a mai văzut nimic, era doar întuneric în jurul lui.
Sue şi-a amintit de asemenea că a fost condusă din balcon
spre un perete compact, care, la fel, a dat la iveală o intrare
spre o altă cameră. Acolo o aşteptau două fiinţe; ceea ce a
remarcat era faptul că erau mult mai mici decât noi. Apoi a
văzut cum Kevin a fost luat de un individ mult mai înalt.
Supărată că încercau să o despartă de copilul ei, Sue şi-a
petrecut mâinile pe după umerii băiatului. Fără nici un cuvânt,
entitatea l-a luat pe băieţel de lângă ea şi l-a condus într-o altă
încăpere.
Când şi-a recăpătat cunoştinţa, John a constatat că se află
întins pe o masă de examinare. A simţit că este scanat de un
obiect în formă de bară care trecea încet peste corpul lui. Când
ciudatul instrument îl atingea, simţea căldură şi o senzaţie de
furnicături în zona inspectată.
în jurul mesei se aflau cinci fiinţe: în partea dreaptă vedea
trei entităţi înalte iar în partea stângă se găseau două „fiinţe
urâte”, cu o înălţime de 4 picioare şi purtând halate albe.
A observat că una din fiinţele mai scunde, pe care a
considerat-o ca făcând parte dintre „examinatorii” săi, trecea
78
peste pielea lui un obiect semănând cu un creion. Deşi, practic,
nu-1 atingea niciodată, obiectul lumina intermitent şi îi provoca
o senzaţie de căldură şi de amorţeală în regiunea deasupra
căreia era ţinut.
John a privit cu atenţie fiinţa care folosea acel instrument
sub formă de creion. Halatul alb pe care îl purta cădea liber
până la pământ. Mânecile erau lungi până la nivelul palmelor.
Nu avea gât şi părea uşor adusă de spate.
O blană sau un păr de culoare maro, dispus în smocuri, îi
acopereau capul şi mâinile. Avea ochi mari, oblici, de formă
triunghiulară. Un nas sau un cioc de culoare maro deschis, o
fisură în locul gurii, urechi ascuţite implantate mai în spate
completau figura lui.
Avea două mâini foarte mari, terminate fiecare cu câte
patru degete cu unghii sau gheare lungi. Bine legat, se deplasa
cu greutate şi din când în când scotea nişte sunete guturale.
„Examinatorii” se purtau respectuos, chiar reverenţios
cu fiinţele înalte, care măsurau clar cu două picioare şi jumă­
tate mai mult. Ei erau îmbrăcaţi cu costume dintr-o singură
bucată, fără cusături, făcute dintr-un material asemănător
lurexului.
Stofa le acoperea şi capul, încheindu-se într-un fel de
glugă. Feţele fiinţelor înalte erau complet diferite de cele ale
„examinatorilor”. Aveau doi ochi mari de culoare gălbui, cu
irisul roz. Faptul că nu li se vedeau nici gura, nici nasul, te
lacea să presupui că poartă măşti.
John a observat că ei aveau mâini cu doar trei degete,
acoperite de o piele palidă, aproape translucidă.
A

In timpul examinării sale, John nu s-a putut mişca deloc.


Astfel încât, după ce a constatat că fiinţele terminaseră toate
testele, le-a întrebat dacă se poate scula.
,M ai stai acolo puţin”, i s-a răspuns. Cum stătea pe masă,
legănându-şi picioarele la marginea ei, şi-a dat seama că răs­
punsul nu fusese rostit cu voce tare. Probabil că era vorba de o
79
anumită formă de telepatie pentru că avea impresia mentală că
ştie ce vor să-i spună.
Stând acum într-o poziţie mult mai comodă, John putea
studia mai bine încăperea în care se găsea. Era de 20 de
picioare lungime şi 12 picioare lăţime. Avea o formă ovală şi
nu existau colţuri sau margini. Parcă s-ar fi aflat într-o sferă.
Camera era goală, cu excepţia mesei pe care stătea şi a celor
două lumini de deasupra ei.
John a constatat că era îmbrăcat într-un costum dintr-o
bucată, asemănător cu cel purtat de fiinţele înalte.
Prinzând curaj, a început să pună întrebări.
„Ce faceţi când vă aflaţi în afara navei voastre?”
„Folosim o mască", a fost răspunsul şi unul din cei trei
indivizi a scos la iveală un obiect emisferic prevăzut cu două
tije, semănând cu ecranul de protecţie folosit de sudori în
timpul muncii lor.
Cel mai înalt dintre ei, care părea a fi cel care comunică cu
el, i-a transmis: J n general, totuşi, nu avem nevoie de el
pentru că putem să percepem realitatea înconjurătoare prin
proprii tăi ochi.
Uneori nu găsim ochi potriviţi prin care să privim; aşa
că atunci ne ajutăm de această mască pentru a ne proteja de
efectele distrugătoare pe care le are lumina asupra nervilor
noştri optici. ”
încurajat de faptul că i se răspunsese la prima sa întrebare,
John a îndrăznit să-i întrebe din nou: „De ce lipsesc culorile pe
nava voastră?”
p e n tru tine nu există culori, dar pentru noi sunt”, a fost
răspunsul. „Datorită structurii nervidui nostru optic, lumina
pe care o recepţionăm este interpretată în mod diferit. Condi­
ţiile de pe navă sunt adaptate cerinţelor noastre, de aceea
totul arată aşa pentru tine.”
John şi-a exprimat apoi dorinţa de a face un tur al aero­
navei. Spre surprinderea sa, cererea i-a fost îndeplinită imediat.
80
O fiinţă înaltă l-a condus spre un perete în care, la apropierea
lor, a apărut o deschidere. Având o înălţime de 7 picioare şi o
lăţime de 3 picioare, comunicarea s-a închis imediat după ce
John împreună cu alte trei entităţi au trecut prin ea. Au
străbătut un tunel care clădea într-o cameră de aceeaşi mărime
ca şi cea în care fusese examinat. încăperea avea câteva
canapele şi o singură masă cu nişte cutii pe ea. John şi-a dat
seama că încăperea era folosită pentru petrecerea timpului
liber.
Au părăsit această încăpere şi străbătând din nou tunelul
au intrat într-o altă cameră. Peste tot el a fost însoţit de cele trei
entităţi înalte. Destinaţia încăperii putea fi observată imediat.
Văzând sofisticatul echipament care se găsea acolo, John a fost
sigur că era vorba de un „laborator”.
„Folosim acest sector pentru cercetare’’', i-a răspuns vocea
din capul lui, confirmându-i bănuiala.
„Aveţi şi microscoape ?”, a întrebat el.
Ca răspuns, una din fiinţe l-a condus spre un dispozitiv de
mari dimensiuni, având în zona din centru o consolă. în partea
de sus se aflau panouri de formă pătrată, transparente. Apoi a
luat un flacon de sticlă, plin cu lichid, şi l-a aşezat pe unul din
panouri. Cu o simplă mişcare a mâinii, entitatea a comandat
deplasarea altei tăblii deasupra flaconului.
în acel moment a apărut în centrul consolei o hologramă,
reprezentând imaginea mărită a fiolei. Corectarea imaginii,
stabilirea dimensiunilor erau făcute doar prin simple atingeri
ale părţii de sus a panoului.
,A cest aparat are aceleaşi calităţi şi fin e ţii ca cele ale
unui microscop”, i s-a comunicat telepatic lui John. „Dar acest
instrument este mult mai performant decât un microscop".
După aceste explicaţii, John şi ghizii săi au părăsit labo­
ratorul şi, prin coridorul de legătură, au ajuns într-o cameră
despre care i s-a spus că este folosită pentru odihnă.
Era mobilată cu 4 seturi de culcuşuri, fiecare având o
81
suprafafă uşor ondulată acoperită cu un material pufos, umflat;
paturile erau suspendate unul deasupra altuia. I s-a explicat că
sunt folosite pentru dormit, dar şi pentru călătoriile în spaţii
îndepărtate, şi de aceea fiecare pat are asigurată propria sa
mini-atmosferă.
Din nou au ajuns în tunelul de legătură, apoi într-o altă
încăpere, şi de acolo John a simţit că este ridicat în sus
printr-un tub vertical până într-un sector spaţios. A tras conclu­
zia că vizita camera de comandă a navei.
Acolo se aflau alte patru fiinţe înalte. Stăteau pe un
postament, aşezaţi în faţa unui tablou de comandă. Nu i-au
acordat nici o atenţie. Erau ocupaţi cu asigurarea parametrilor
normali de funcţionare şi cu conducerea aeronavei. John a fost
condus spre o canapea, pe care s-a aşezat. Un obiect în formă
de disc i-a fost fixat la câţiva centimetri deasupra capului şi
imediat după aceasta au apărut tot felul de imagini proiectate
pe peretele din faţa lui. Imagini scurte şi clare, reprezentând
hărţi, diagrame, se derulau în faţa ochilor săi. Erau prezentate
într-un ritm atât de rapid, încât nu apuca să le vadă bine pe
toate. John ştia că imaginile provin de la acel instrument în
formă de disc şi auzea şi comentarii legate de fiecare imagine.
Toate explicaţiile îi erau transmise direct în cap.
„Sunt proiectate mult prea repede”, a spus John.
„Nu-ţi face probleme”, i-a spus vocea. „Toate ţi se vor
întipări în memorie."
Hărţi ale cerului, secţiuni ale navei spaţiale, imagini ale
sistemului solar s-au derulat rapid prin faţa sa. In timpul
acesta, îi revenea mereu în minte un nume: Phobos, Phobos.
A descoperit mult mai târziu că Phobos este numele celui
mai mic dintre cei doi sateliţi ai planetei Marte.
După ce straniile imagini au dispărut, John a fost condus
într-o parte întunecată a camerei de comandă. I s-a spus să
privcască într-o anumită direcţie. Instantaneu, în faţa ochilor i-a
apărut o hologramă.
82
Privea o planetă, o planetă aparţinând extratereştrilor. Cu
cât imaginea se apropia, cu atât părea mai ciudată, până când
dimensiunile celor văzute i-au permis să distingă nişte ciudate
forme conice, metalice, aflate la nivelul solului. Ele erau gru­
pate mai multe laolaltă, formând bizare formaţiuni. Probabil
era un oraş.
Dincolo de acele stranii formaţiuni se zăreau munţii. Cerul
era brăzdat de dâre de diferite culori. Atmosfera părea densă.
arată planeta noastră în ultimii ani", a auzit el
vocea spunându-i. „E distrasă datorită poluării şi problemelor
naturale existente...''
O figură a apărut în prim-planul hologramei, îmbrăcată
într-o robă cu glugă. Ţinea cu amândouă mâinile un obiect stră­
lucitor. Obiectul era rotund şi arunca sclipiri roşii şi galbene. I
s-a spus să-l atingă, ceea ce John a şi făcut. Când degetele i-au
ajuns în contact cu sfera a simţit o senzaţie ciudată, ca nişte
furnicături.
Copleşit de sentimentul că i s-a făcut o deosebită onoare
dându-i-se şansa să privească cel mai sacru dintre sanctuare,
John s-a străduit să fie atent la ceea ce îi comunicau gazdele lui.
„Este timpul să pleci", i-a spus vocea, vorbindu-i în cap.
,JVe vom revedea."
După o bruscă hurducătură, John s-a regăsit în maşina sa,
pe şosea.
După ce l-a văzut pc John părăsind platforma semănând cu
un balcon, şi după ce Kevin i-a fost luat cu forţa, Sue a fost
copleşită de spaimă. Camera de examinare în care a fost
condusă conţinea două mese, una cu suprafaţa uşor concavă,
cealaltă cu suprafaţa plată. înapoia meselor erau aşezate în
ordine o mulţime de instmmente şi câteva cutii.
Speriată, Sue a început să se zbată încercând să scape, dar
a fost ridicată şi întinsă pe una din mese. Braţele şi picioarele
i-au fost imobilizate cu ajutorul unor curele ce o legau strâns de
masă, nepermiţându-i să facă nici o mişcare.
83
înnebunită de frică, a privit în jurul ei. A văzut două
creaturi „urâte”, a căror descriere a coincis cu cea făcută de
John. Erau cei care-i examinaseră şi soţul.
Au început imediat să o examineze cu ajutorul unui instru­
ment strălucitor, în formă de creion, pe care l-au plimbat pe
întreaga suprfaţă corporală a femeii. Au început de la picioare
şi au deplasat încet instrumentul în sus, până la nivelul capului.
Examinatorii par mulţumiţi de ceea ce fac, s-a gândit Sue, în
timp ce auzea murmurul sau mai degrabă sunetele melodioase
pe care le scoteau cele două fiinţe.
înspăimântată şi continuând să se zbată, Sue a observat că
o entitate înaltă se apropiase de masă. Examinatorul de lângă
ca s-a dat imediat la o parte, făcând loc celui care era cu
siguranţă superiorul său.
„AIu putem să facem nimic atâta timp cât opui rezistenţă”,
a auzit Sue o voce în cap. Fiinţa cea înaltă a privit-o lung, apoi
şi-a pus degetul mijlociu al mâinii drepte pe fruntea ei, iar
celelalte două degete deasupra ochilor.
După care Sue n-a mai ştiut nimic.
Când şi-a revenit, se afla încă întinsă pe masă, dar legă­
turile de la mâini şi de la picioare fuseseră îndepărtate. Totuşi,
încă nu se putea mişca.
Una din creaturile înalte a apărut în raza ei de vedere şi
femeia a ştiut dintr-o dată că acum poate părăsi încăperea.
Deşi când fusese aşezată pe masă nu avusese nici o haină
pe ea, acum a constatat că era îmbrăcată într-un veşmânt lung
cu glugă, asemănător cu cel purtat de fiinţele extraterestre.
Mânecile largi îi ajungeau până la încheieturi. îmbrăcămintea
era confecţionată dintr-un material opac, dar arăta exact ca un
celofan, lucios şi consistent.
Ca şi John, Sue a fost luată la plimbare de către fiinţele
înalte. Primul lucru pe care l-a sesizat a fost că toţi pereţii
navei erau acoperiţi de o structură asemănătoare cu un fagure.
La un moment dat, în timp ce făcea turul navei, l-a văzut
84
pe John, îmbrăcat într-un costum dintr-o bucată, mergând în
direcţie opusă. El era însoţit de două fiinţe. Nici unul nu a
acordat atenţie celuilalt, atât John cât şi Sue fiind absorbiţi de
ceea ce descopereau în jurul lor.
Sue a ajuns apoi în camera de comandă a navei. Ca şi soţul
ei, s-a simţit ridicată până a ajuns într-o încăpere vastă. A
ghicit imediat destinaţia camerei după activitatea febrilă care se
desfăşura acolo.
Una din creaturile înalte, aşezată pe un scaun, s-a răsucit
spre ea şi a apucat-o de mână. în timp ce o ajuta să urce la
nivelul lui, i-a transmis telepatic: ,JNu a fo st chiar aşa de rău,
nu-i aşa?"
Puţin neliniştită, Suc a luat loc în scaunul arătat de
extraterestru. A simţit că pluteşte în timp ce cerceta vasta
încăpere, observând tot felul de pupitre şi tablouri de comandă.
Pe o tavă i s-au oferit o duzină de discuri roz. Sue s-a
gândit că acele discuri semănau cu o cremă de mentă, dar de
culoare roz. Cu siguranţă era un aliment, un anumit fel de
mâncare specific fiinţelor extraterestre.
„Nu voi mânca nimic, ar putea fi amestecate cu vreun
drog”, s-a gândit ea. Fiinţele i-au citit gândurile sau i-au înţeles
reţinerea, pentru că au luat imediat tăviţa din faţa ei.
Entitatea care stătea jos - Sue a considerat-o imediat
conducător - a privit spre una din creaturile ce se găseau în
picioare. Sue a înţeles că i se dăduse un ordin.
Fiinţa aflată în picioare a început să-şi mişte mâinile şi
să descrie în aer tot felul de forme ciudate. Imediat încă­
perea a fost inundată de sunete asemănătoare celor produse de
harpă.
într-un mod pe care nu-1 poate explica, Sue a fost conşti­
entă că toate acele sunete erau menite să o facă să se liniştească
şi să se relaxeze. Dar ea era încă tensionată şi înfricoşată. La
asta se mai adăuga şi îngrijorarea legată de soarta băieţelului şi
a soţului ei.
85
Cel pe care îl considera drept un conducător a părut să
înţeleagă sentimentele care o preocupau.
„Copilul tău e bine, sănătos”. Din nou cuvintele i-au intrat
pur şi simplu în minte. J t i iubeşti foarte mult copilul. Noi nu
ne reproducem. Noi nu avem copii. Noi ne împlinim prin tine.
Tu eşti copilul nostru. ”
După aceste cuvinte, Sue s-a simţit în siguranţă, relaxată.
Mesajul era liniştitor şi abia acum muzica a început să aibă
efect asupra ei.
In timp ce privea mişcările unduitoare ale mâinilor extrate­
restrului, a auzit din nou: „Fiecare are un anumit talent.
Acesta este un muzician. Acesta este talentul lui.”
Ca şi până atunci, cuvintele i-au fost transmise telepatic.
Când muzica s-a oprit, Sue a fost aşezată pe un alt fotoliu,
mai aproape de tabloul de comandă. Atingând câteva din
pătratele din faţa sa, Conducătorul i-a arătat modul în care se
procedează pentru a dirija aeronava. I-a explicat ce comenzi
obţii prin atingerea acelor panouri, cum trebuie să procedezi
pentru a opri nava, şi altele.
După ce a stat de vorbă cu unul dintre colegii lui, Condu­
cătorul a întrebat-o: ,A i vrea să vezi planeta pe care locuieşti
tu?”
„Da”, a strigat ea entuziasmată. Imediat a apărut în partea
sa dreaptă un ecran rectangular. Pe el se vedeau foarte multe
stele. Entitatea i-a arătat o foarte mică luminiţă, în colţul din
dreapta jos al ecranului.
„Uite, aceea este planeta ta”, i-a spus. Imaginea devenea
tot mai marc, până când Sue a recunoscut clar Soarele. Apoi
imaginea planetei Pământ a apărut în prim plan, din ce în ce
mai aproape, până când a văzut chiar Europa şi apoi Marea
Britanic ocupând întreg ecranul.
Imaginea era atât de mare, încât putea localiza estuarul
Tamisei, apoi trotuarele, şoselele şi luminile străzii. Vedea zona
Aveley din Essex. A putut să-şi vadă chiar propria casă, a
86
recunoscut-o cu uşurinţă, şi era sigură că era căminul ei.
Ecranul a dispărut iar Sue, încă sub impresia celor văzute,
a fost cuprinsă de un intens dor de casă. Fie că imaginile văzute
erau reale sau nu, ele au facut-o pe Sue să se întrebe din nou
despre John şi Kevin. Unde sunt oare? N-au păţit nimic?
Conducătorul aeronavei o asigurase că sunt în siguranţă,
dar ca voia să fie împreună cu ei. Avea nevoie de ei acum.
Gândurile i-au fost tulburate de apropierea uneia dintre
fiinţe. A fost condusă într-o zonă mai puţin luminată a încă­
perii. I s-a spus să se întindă şi să privească ecranul de
deasupra. La fel ca şi lui John, lui Sue i s-au arătat o serie de
imagini, proiectate într-un ritm foarte rapid şi însoţite de expli­
caţii. Semănau cu emisiunile de ştiri şi filmele documentare
care apăreau cu ani în urmă la cinema.
„Era ca şi cum întregul conţinut de informaţii al unei
enciclopedii mi s-ar fi pompat în cap, tot deodată”, a spus mai
târziu Sue.
Spre deosebire de soţul ei, Sue şi-a adus aminte clar doar
una din secvenţele prezentate în acel ciudat spectacol audio-vi-
zual, un set dc informaţii despre sistemul solar.
Şi-a adus aminte că a fost nedumerită de imaginea cu
privire la sistemul planetar. Se vedeau Soarele, planeta Saturn
cu inelele ei şi masiva planetă Jupiter.
A numărat planetele din jurul Soarelui; crezând că a greşit,
le-a mai numărat odată. Nu se înşelase, erau fără îndoială 11
planete gravitând în jurul Soarelui, în loc de 9 cum ştia din cele
învăţate.
Ecranul de deasupra capului lui Sue a dispănit şi una
dintre fiinţe a ajutat-o pe Sue să se ridice de pe canapea şi a
condus-o în tăcere spre o punte înclinată care dădea într-un
sector întunecat.
John şi Kevin sc aflau acolo şi priveau o hologramă. Sue a
asistat la scena pe care ulterior a povestit-o John - cea cu
planeta extraterestră şi fiinţa îmbrăcată într-un veşmânt cu
87
glugă - şi a primit şi o explicaţie despre cele întâmplate.
ceasta este sămânţa vieţii, trecutul şi viitorul nostru,
întreaga noastră existenţă”, a auzit clar în minte aceste cuvinte.
A cceptă darul acesta din partea noastră, pentru tine, pentru
copil, şi pentru bărbatul de lângă tine. ”
în timp ce John şi Kevin stăteau cu privirea aţintită spre
fiinţa ce ţinea globul (sau sfera sclipitoare), Sue a auzit spunân-
du-i-se telepatic: ,Atinge sfera, atinge sfera'". Cuvintele i se
repetau insistent în minte. John şi Kevin se îndreptaseră deja
spre figura din hologramă. Mâinile lor atingeau globul. încet,
Sue a păşit în faţă şi s-a apropiat de fiinţa ce ţinea obiectul.
îndemnul insistent de a atinge globul a copleşit-o şi mâna
ei s-a întins centimetru cu centimetru, până a ajuns la obiect,
după care l-a atins. Nu a simţit nimic deosebit, nici o senzaţie,
în timp ce se întorcea şi se depărta de hologramă, mai multe
cuvinte i s-au format în minte: „Este timpul să pleci, dar ne
vom revedea.”
într-o clipită, lucrurile din jurul lui Sue s-au schimbat
complet.
Era învăluită de ceaţă şi se îmbrăca. „Eşti gata John, tc-ai
îmbrăcat?” l-a întrebat Sue. „Ajută-1 şi pe Kevin”, a adăugat ea.
John i-a spus că băiatul era gata.
„Ar fi cazul să plecăm de aici”, i-a spus Sue, în timp ce lua
o înghiţitură dintr-un pahar, care de fapt nu era chiar un pahar.
Era asemănător unui tub. Când a lăsat recipientul jos, din nou
s-a transformat totul din jur.
Acum se găsea pe o pasarelă, uitându-se în jos spre maşina
lor, ce se afla cam la 6 picioare dedesubt. Maşina era parcată
pe un fel de rampă legată printr-o punte de locul unde se găsea
Sue. în faţa vehiculului era un perete în formă de potcoavă.
Alături de Sue erau Conducătorul şi cel care crea sunetele
minunate de harpă pe care Conducătorul îl numea Ceres. El s-a
adresat Conducătorului cu numele de Lyra. înainte de a pleca,
cele două entităţi i-au urat drum bun, tot pe cale telepatică.
88
Uitându-se în jos, l-a văzut pe John intrând în maşină.
Copiii se aflau deja înăuntru. Treptat, maşina a început să se
dematerializeze.
„Părea că pur şi simplu s-a micşorat şi a dispărut”, a
povestit mai târziu Sue, când a descris cum vehiculul a stră­
bătut acel perete în formă de potcoavă, mai întâi cu partea din
faţă şi apoi cu restul.
întreaga zonă s-a luminat în timp ce maşina dispărea în
linişte prin acel perete.
îngrijorată, Sue l-a privit întrebător pe Conducător. ,JVu te
speria, şi tu vei pleca spre casă”, a liniştit-o el.
Când a privit din nou în jos, Sue a zărit un Vauxhall Victor
alb rulând pe drumul de ţară, mărginit de pădure. Şi-a reamintit
cu uşurinţă şi foarte clar că a urcat pur şi simplu în automobil
şi a închis uşa după ea.
A observat că lumina din interior era aprinsă, apoi a simţit
o hurducătură şi asta a fost tot.
„Toată lumea e în maşină?”, şi-a adus ea aminte că a
întrebat, când a constatat că se află în automobil alături de
John. Asigurarea soţului e i: „Desigur”, a fost suficientă pentru
a scăpa de senzaţia de nelinişte care începuse să o cuprindă.
Relatarea lui John şi Sue despre întâlnirea de gradul IV
este una din cele mai complete dintre cele cunoscute în Marea
Britanie. Luate la intervale repetate de timp şi cercetate cu
foarte multă atenţie, mărturiile lor au rămas mereu aceleaşi.
Unul din cele mai neobişnuite aspecte ale acestui caz este
volumul marc de informaţii despre fiinţele extraterestre.
Martorii n-au putut spune cu certitudine dacă aceste amă­
nunte le-au fost transmise telepatic sau pe altă cale. Cele mai
multe din informaţii provin din povestirea lui John făcută în
timpul hipnozei. Alte detalii s-au aflat de la John şi Sue mult
mai târziu. Reamintirea anumitor aspecte pe parcursul transei
hipnotice lc-a permis ulterior să-şi amintească alte informaţii şi
detalii, până atunci uitate.
89
John crede că fiinţele i-ar fi spus că evoluţia umană repre­
zintă doar o etapă în dezvoltarea speciei noastre. El susţine că
Pământul a fost însămânţat de către extratereştri, cu mii de ani
în urmă, şi ţinut de atunci sub observaţie. Insămânţarea s-ar
părea că a presupus şi o încrucişare între specii.
Se pare că extratercştrii au şi puterea de a modifica
structurile psihice şi fizice ale diferitelor specii, din dorinţa de
a-i face mai sensibili şi mai inteligenţi.
Din spusele lui John, Observatorii, aşa cum i-a numit el,
au avut multe contacte cu pământenii. Ei pot trăi o perioadă
indefinită de timp dar, când corpul încetează să mai funcţio­
neze, ei trebuie să-şi transfere conştiinţa într-un nou corp.
Fiinţele extraterestre i-au destăinuit lui John cum că ei ar fi
fost „Zeii” mitologiei greceşti. In acea epocă, ei erau mult mai
implicaţi în desfăşurarea evenimentelor de pe planeta noastră.
Dar, dându-şi seama că amestecul lor a determinat stagna­
rea evoluţiei speciei umane, au decis să se amestece mult mai
puţin.
Dezvoltarea umanităţii şi-a urmat cursul firesc atunci când
omul a devenit stăpân al propriului destin. Extratereştrii au
preferat să lase lucrurile să se desfăşoare fără intervenţia lor, în
ciuda îngrijorării că omul ar putea deveni o formă de viaţă
violentă şi distructivă.
întrebarea firească pe care şi-o pune oricine este dacă
într-adevăr toate aceste informaţii provin de la extratereştri.
Familia Day a fost cu adevărat răpită în momentul în care se
găsea doar la 20 de mile distanţă de Londra? Sau a fost doar
un caz de isterie în grup, dar la scară mică?
Contaminarea a fost exclusă. Cunoştinţele familiei Day
asupra acestui subiect erau minime.
Cuplul nu a căutat publicitatea sau notorietatea. Ei au
contactat ufologii doar în încercarea disperată de a descoperi şi
a înţelege mai bine experienţa trăită. Nu au avut absolut nimic
de câştigat făcând cunoscută neobişnuita întâmplare.
90
John şi Sue au furnizat detalii şi chiar au desenat diagrame
pe care erau convinşi că le-au văzut pe aeronavă.
Investigatorul Andy Collins a fost impresionat de mărturia
membrilor familiei Day. Dar a fost pur şi simplu surprins de
modul în care John a relatat cele petrecute. Deşi John era un
simplu muncitor, fără o educaţie deosebită, el a vorbit coerent
şi fără întreruperi pe marginea acestui subiect complex, timp de
aproape 20 de minute.
„N-am făcut decât să dau drumul casetofonului şi l-am
lăsat să povestească”, a explicat Andy după discuţie. El nu a
făcut decât să treacă cele înregistrate direct pe foaie, cuvânt cu
cuvânt. Nu a fost nevoie de nici o corectură, totul era exprimat
într-o engleză gramaticală şi foarte corectă.
Când i-a cerut lui John, om puţin educat, să repete anumite
aspecte din cele dictate, acesta nu a reuşit să o facă. De fapt,
când i s-a spus că a reuşit să vorbească frumos şi coerent
aproape 20 de minute, lui John i-a venit greu să creadă.
„Era ca şi cum cineva răsucise un buton în interiorul lui şi
totul ar fi fost înregistrat pe o bandă”, a fost impresia investiga­
torului cu privire la declaraţia martorului.
Oare acel cineva, care reuşise să-l facă să ţină acel discurs,
îl programase să relateze şi despre aşa-zisa răpire extrateres­
tră? Cinicii pot considera că amestecul între mitologia greacă şi
extratereştri ar fi cam greu de acceptat.
Ei se pot întreba de asemenea de ce a durat aşa de mult
până când John şi Sue au realizat că extratereştrii le-au lăsat
moştenire un asemenea tezaur de informaţii.

91
Cea mai importantă întâlnire

Ufologii britanici care susţin că experienţele întâlnirilor


secrete sunt total subiective şi datorate unor fenomene fizio­
logice sau psihologice, rar vor putea fi convinşi, chiar dacă e
vorba de mai mulţi martori „răpiţi’’.
Psihologii vor găsi întotdeauna o explicaţie de natură
psihică pentru multe din întâmplări.
Majoritatea cauzelor raţionale invocate se bazează pe ipo­
teza halucinaţiilor.
Nu are nici o importanţă credibilitatea martorilor, cât de
detaliate sunt relatările sau cât de reală este experienţa lor.
Ufologii care înclină spre o abordare de natură psihologică a
răpirilor nu vor pune sub semnul întrebării veridicitatea măr­
turiei martorilor sau realitatea ei. Ei pun la îndoială modul lor
de a percepe realitatea.
Cap sau pajură? Dacă e cap am câştigat, dacă e pajură ai
pierdut; cam aşa se pune problema în cazul filosofiei bazate
pe premisa că nu există nici farfurii zburătoare şi nici
extratereştri.
Dacă aşa-zisa răpire nu este o farsă, atunci cu siguranţă
ceva nu e în ordine cu mintea celui care susţine asta.
Vai de bietul investigator care are de-a face cu mărturia
unei singure persoane. întregul lui caz este susţinut doar de
relatarea unui singur individ. Reveniri ale memoriei pot apare
după o şedinţă bună de hipnoză, dar până şi această dovadă e
discutabilă.
Cercetătorul se poate considera norocos dacă găseşte şi
alte dovezi: urme pe sol care să susţină posibilitatea aterizării
OZN-ului, semne pe corpul persoanei răpite care să demon­
streze faptul că a fost supusă unor teste fizice şi medicale.
92
Dacă Ia toate acestea se adaugă şi un martor cu un caracter
ireproşabil şi totodată credibil, atunci este vorba, în termeni
ufologici, de un caz „beton”.
Cu toate acestea, nici măcar un astfel de caz nu e suficient
pentru a dovedi existenţa GZN-urilor, cea a extratereştrilor sau
a răpirilor a căror autori sunt extratereştrii.
Să spunem lucrurilor pe nume! Un şarlatan abil poate
născoci povestea, îşi poate face singur semnele descoperite
ulterior şi poate realiza performanţe demne de un premiu Oscar
în timpul hipnozei, dacă vrea într-adevăr asta!
Atunci cum poate strânge un investigator destule probe
pentru a demonstra că întâlnirea a avut loc?
Ei bine, nici un cercetător nu va fi în stare să adune
suficiente dovezi pentru a convinge toţi neîncrezătorii.
în urmă cu câţiva ani, Peter Hough, directorul Asociaţiei
de Cercetări a fenomenului OZN din Manchester, a fost con­
vins că a găsit cazul cel mare. Cazul care i-a căzut în mână
avea absolut toate elementele de care era nevoie: un fost ofiţer
al Poliţiei Metropolitane, un OZN, apariţia unei entităţi extrate­
restre, un caz clar de ieşire din timp... şi o FOTOGRAFIE. Da,
fotografia unui extraterestru, un omuleţ de culoare verzuie.
Care, mai mult, era făcută de un fost poliţist. Ce altceva şi-ar
mai fi putut dori ?
Lui Peter nu i-a venit a crede ce noroc are atunci când
martorul, după ore întregi de interviuri, a fost de acord să fie
supus hipnozei. Acesta a acceptat din dorinţa de a descoperi
mai multe lucruri despre experienţa trăită.
Şedinţa de hipnoză a avut un asemenea un succes încât
această întâlnire dc gradul IV a devenit un caz clasic, un caz ce
merită să fie consemnat în cartea de istorie a OZN-urilor.
Investigatorii, Arthur Tomlinson şi Jenny Randles au fost
de asemenea implicaţi în cea mai mare măsură în acest caz, pe
care l-au botezat Cea mai importantă dintre întâlniri.
Martorul a refuzat din start orice sugestie de publicitate,
93
motivându-şi decizia cu faptul că doreşte să reintre în cadrul
forţelor de poliţie. în schimb, a fost de acord să încredinţeze
fotografia cercetătorilor, pentru a fi supusă unor teste.
El era martorul ideal al unei întâlniri: inteligent, cooperant,
şi neinteresat în a obţine vreun avantaj material de pe urma
experienţei trăite.
Cu siguranţă, acest caz va trezi lumea la realitate, demon­
strând în sfârşit veridicitatea răpirilor de către extratereştri! Un
poliţist britanic a fotografiat extraterestrul care l-a răpit şi
martorul trăieşte, poate să depună mărturie.
Este trist dar, în ciuda entuziasmului şi premiselor încre­
zătoare ale ufologilor, când relatarea a fost făcută publică,
restul lumii nu i-a acordat nici o atenţie.
Fotografia nu era falsă, dar extraterestrul care apărea în
imagine putea fi foarte bine doar un manechin. Poliţistul şi-a
relatat experienţa, dar nimeni nu a vrut să-l asculte.
Pentru investigatorul Peter Hough, lipsa de impact a acestui
caz epocal a fost o adevărată dezamăgire.

Philip Spencer (pseudonim)


1 decembrie 1987
Ilkley Moor
West Yorkshire

Soarele încă nu răsărise când fostul poliţist Philip Spencer


a plecat de acasă pentru a străbate pustiul ţinut mlăştinos din
Ilkley. Era o dimineaţă întunecată şi mohorâtă de iarnă.
Privind rapid ceasul, a observat că era ora şapte şi un
sfert. După ce a verificat dacă are busola şi aparatul de
fotografiat, a pomit-o în direcţia East Morton, spre satul unde
locuia socrul său.
Om foarte ordonat şi prevăzător, Philip se hotărâse deja
asupra rutei pc care o va urma pentru a traversa cea mai
faimoasă mlaştină din Yorkshire. în loc să urmeze drumul
94
turistic de la East Morton, o va lua pe scurtătură. Va avea mai
puţin de mers, dar pe un drum dificil, cu o porţiune în pantă.
Deşi făcuse de foarte multe ori această călătorie de 5 mile,
nici de data aceasta Philip n-a uitat să-şi ia busola cu el. Ştia
cât e de uşor să te dezorientezi străbătând acea zonă rece şi
ceţoasă de mlaştină. Chiar şi cel mai experimentat călător se
poate rătăci acolo, mai ales pe o vreme urâtă.
Când ploaia începe să cadă cu ropote, ceea ce se întâmplă
destul de des, nu-ţi poţi zări nici măcar propriile tale mâini.
Fiind în timpul iernii, există şi riscul ca din senin să înceapă să
ningă, iar atunci ţinutul devine un tărâm alb, necunoscut. în
câteva clipe, cât vezi cu ochii, zăpada reuşeşte să acopere orice
semn carc te-ar putea ajuta să te orientezi.
Mergând hotărât, Philip se gândea că, atunci când se va
lumina puţin, va putea face câteva fotografii ale oraşului.
Văzut de sus, din ţinutul mlăştinos, oraşul era pentru Philip cea
mai minunată imagine. Cu gândul la fotografiile pe care le va
face, şi-a pipăit încă o dată buzunarul în carc avea aparatul de
fotografiat, care-1 servea atât de bine de ani de zile.
începuse să bată un vânt pătrunzător când Philip a ajuns în
dreptul pantei abrupte a dealului, acoperit încă cu iarbă. Nu-i
era frig, dar simţea gerul muşcător, în ciuda hainelor căldu­
roase şi trainice pe carc le purta.
înaintând cu atenţie, evitând găurile făcute de şobolani şi
porţiunile alunecoase acoperite de licheni, a reuşit să parcurgă
o bună bucată de drum. Când a ajuns aproape de platoul
dealului, a apucat pe o potecă mărginită de un pâlc de copaci.
Uitându-se precaut pentru a călca pe porţiunile solide ale
drumeagului, brusc a sesizat un zgomot ca un murmur, venind
de undeva de deasupra lui. A privit cerul, presupunând că masa
de nori ascundea probabil un avion.
Apoi, ceva i-a atras atenţia. S-a oprit şi s-a întors uitân-
du-se uimit spre o scobitură săpată către vârful dealului. Acolo,
la o distanţă de aproximativ 30 de picioare, a văzut ceea ce mai
95
târziu a descris-o ca fiind „o mică creatură de culoare verde”.
„H ei!”, a strigat Philip în timp ce o lua la fugă în direcţia
ciudatei apariţii. Cu siguranţă că nu e o fiinţă umană, deşi are
cap, două picioare şi două braţe lungi. Creatura s-a oprit la
aproximativ 50 de picioare depărtare şi s-a întors, legănându-se
pe picioare.
Instinctiv, cu multă prezenţă de spirit, Philip a scos rapid
aparatul dc fotografiat din buzunar şi a fotografiat entitatea.
Apoi, punându-şi aparatul în buzunar, a început din nou să
alerge.
„Nu ştiu de ce”, a recunoscut el mai târziu, „dar am
încercat să o ajung din urmă”.
Datorită terenului accidentat, Philip s-a împiedicat şi a mai
avut timp să observe că cel urmărit dispărea după o movilă
uriaşă de bolovani.
Lac de sudoare din cauza efortului, în ciuda frigului de
afară, respirând sacadat, a ocolit blocul de pietre şi s-a trezit în
faţa unei scobituri şi mai adânci făcută în versantul dealului.
Ceea ce a văzut acolo l-a făcut să se retragă plin de uimire
înapoi.
Acolo, la baza scobiturii, era un obiect ciudat, aproape
imposibil de descris.
Fostul poliţist, om cu mult bun simţ, a văzut ceea ce
păreau a fi două farfurii zburătoare argintii, gigantice. Erau
situate una deasupra celeilalte. în partea lor centrală aveau o
porţiune proeminentă de formă paralelipipedică, care aparent se
continua şi în interiorul structurii.
I-a fost imposibil să aprecieze dimensiunile obiectului din
cauza distanţei şi a poziţiei pe care o avea. A sesizat că
murmurul pe care îl auzise mai devreme reapăruse şi intensi­
tatea lui era mai mare.
Straniul zgomot devenea din ce în ce mai puternic, până ce
a ajuns de-a dreptul asurzitor. în acel moment, obiectul a ţâşnit
dc la sol şi a dispărut în nori.
96
Tremurând şi confuz, Philip s-a hotărât să nu lungească
călătoria şi s-a întors înapoi spre Ilkley. Nedumerirea lui a fost
şi mai mare în momentul când a ajuns în oraş.
Oraşul era în plină activitate. Magazinele erau deschise, o
mulţime de pietoni populau trotuarele, şoselele erau aglomerate,
fapte foarte ciudate pentru acea oră matinală. De obicei, în acel
moment al zilei oraşul era tăcut.
Când a privit ceasul din tumul primăriei nu i-a venit să
creadă... şi s-a mai uitat încă o dată pentru a se convinge. Nu
era nici o greşeală. Ceasul indica ora zece. Era convins că
trebuie să fie în jurul orei opt şi un sfert dimineaţa, nici într-un
caz mai târziu.
Putea să jure că de când plecase de acasă trecuse cel mult
o oră.
„Ce-i cu mine, înnebunesc?”, s-a întrebat Philip în timp ce
rememora drumul parcurs de acasă până în zona mlaştinii şi
înapoi în Ilkley. Pregătirea sa de poliţist îi dezvoltase puterea de
observaţie. Estimarea timpului, a distanţelor, a vitezelor, face
parte din rutina zilnică a unui ofiţer de poliţie, deci cum era
oare posibil să nu ştie în ce fel „a pierdut” o oră şi trei sferturi ?
Apoi şi-a amintit de poza făcută. Ştia un atelier în apro­
pierea oraşului Keighlev care într-o oră putea să developeze
negativul.
A luat autobuzul spre oraş, iar în porţiunea pe care a mai
avut-o de străbătut pe jos până la atelier, a făcut o serie de
fotografii. „M-am simţit vinovat că irosesc atât de mult film”,
şi-a reamintit Philip mai târziu.
A dat filmul fotografului, după care a început să se plimbe
prin oraş în timpul cât a durat developarea fotografiilor. A
reluat în minte de mai multe ori drumul parcurs, căutând
explicaţii logice pentru timpul ..pierdut”. Dar nu exista nici
una.
„Şi dacă fotografia nu va arăta nimic?”, s-a întrebat el. Ar
însemna că nu va avea nici o dovadă care să demonstreze
97
strania lui poveste... ci. din contră, va arăta că îşi pierduse
minţile.
După o oră, s-a reîntors la atelier şi, foarte nervos şi
nerăbdător, a luat setul de poze. Cum a ajuns în stradă a
început să cerceteze teancul de fotografii, căutând disperat acea
poză care demonstra că totuşi nu e nebun, că tot ce i se
întâmplase era real.
Da, era acolo. Calitatea fotografiei era proastă, dar fără
nici o îndoială imaginea era acolo. Reuşise să surprindă pe
peliculă acea ciudată creatură pe carc o zărise în mlaştină.
în acea noapte, acasă, Philip a rememorat pentru a mia
oară ceea cc i se întâmplase. Cunoscutul drum parcurs în acel
ţinut mlăştinos, ascensiunea lentă pe panta dealului, şi întâl­
nirea cu acea ciudată creatură de culoare verde. Da, lumina
fusese destul de slabă, dar era sigur că entitatea a fost verde, un
verde întunecat în comparaţie cu iarba care acoperă pământul.
Acum nu mai avea nici o îndoială. Creatura există şi el o
văzuse.
Nici acum nu ştia de ce încercase să o urmărească. Cedase
impulsului de moment. Nu a stat un moment să se gândească
înainte de a alerga încercând să o ajungă din urmă. Slavă
Domnului că apucase să o fotografieze înainte. Dacă n-ar fi
avut poza color făcută în mlaştină, acum s-ar fi întrebat dacă e
în toate minţile.
în acea noapte, întins în patul lui, nu a fost chip să
adoarmă. îi revenea mereu în minte imaginea bizarei fiinţe şi
cea a ciudatului vehicul aerospaţial. întrebările nu-i dădeau
pace. Cc erau? De unde veneau? Cum era posibil să zboare
atât de repede?
Cu cearcăne la ochi din cauza nopţii nedormite, a doua zi
dimineaţă, în timpul micului dejun, Philip a luat o decizie în
privinţa celor întâmplate. Nu era nebun, evenimentele nu erau
rodul imaginaţiei lui, totul se petrecuse în realitate şi era ceva
foarte neobişnuit. Va merge la o bibliotecă publică şi va afla
98
dacă există vreo organizaţie care l-ar putea ajuta. Auzise de
OZN-uri şi de toate prostiile acelea. Trebuie să existe cineva
interesat să ascultc relatarea sa.
Scrisoarea trimisă de Philip a ajuns pe biroul cercetă­
torului ufolog Jenny Randles. Cuprindea descrierea clară şi
concisă a celor întâmplate, limitându-se doar la enumerarea
precisă a faptelor. Menţiona existenţa fotografiei şi mai spcci-
fica un lucru interesant: busola pe care o folosise atunci, acum
nu mai era bună de nimic. Cât despre cunoştinţele lui despre
OZN-uri, erau foarte vagi şi inexacte.
Din cauza legăturii sale cu politica şi datorită dorinţei de
a-şi relua vechea meserie, Philip era foarte îngrijorat că rela­
tarea sa ar putea atrage atenţia publicului larg, lucru care
probabil i-ar fi scăzut şansele de a purta uniforma forţelor de
ordine, în viitor. De aceea, în loc să treacă propria adresă pe
plic, a preferat să scrie doar numărul unei cutii poştale din
Bristol, oraşul în care locuiau părinţii lui.
Jenny a prezentat cazul lui Asociaţiei de cercetare a feno­
menului OZN din Manchester, unde a fost întâmpinat cu
reţinere. De-a lungul anilor, primiseră foarte multe scrisori
conţinând tot felul de istorisiri ciudate, din care majoritatea nu
au putut fi susţinute de dovezi. Jenny a fost sfătuită să răs­
pundă scrisorii şi să solicite informaţii mai detaliate.
între timp, Philip a înccput să regrete încercarea de a afla
adevărul despre ceea ce i se întâmplase. El dorise doar să
relateze experienţa lui celor care se ocupau cu astfel de lucruri,
şi ar fi dorit să i se răspundă la scrisoare imediat. Dorea cu
disperare ca şi altcineva să confirme faptul că nu e nebun şi că
nu a avut halucinaţii.
Simţea de asemenea nevoia de a afla că şi alte persoane
trecuseră prin experienţe asemănătoare cu a lui, la fel de
tulburătoare.
Chiar şi soţia sa Susan a acceptat cu greu adevărul celor
povestite, deşi ea îşi cunoştea foarte bine soţul şi ştia că e un
99
bărbat cu picioarele pe pământ, lucid, raţional, fară nici o
înclinaţie spre fabulaţie. Era totul mult prea fantastic pentru a
putea fi real, s-a gândit ea, şi nu aşa vor gândi şi ceilalţi, chiar
dacă nu o vor spune cu glas tare?
Ciudăţenia inexplicabilă a experienţei sale îl înfuria pe
Philip. Era obişnuit să se confrunte cu tot felul de probleme,
dar la care găsea întotdeauna soluţiile.
Pierzându-şi răbdarea, Philip a decis să telefoneze unei alte
persoane al cărui nume îl descoperise în cercetările sale de la
bibliotecă. Spre sfârşitul lunii decembrie, Arthur Tomlinson,
care se ocupa de peste 30 de ani de studierea fenomenelor
OZN, a primit telefonul său.
însoţit de Steve Balon, Arthur a plecat imediat spre Ilkley
pentru a se întâlni cu Philip. Steve Balon era un alt investigator
fascinat dc misterul farfuriilor zburătoare.
Cei trei bărbaţi au refăcut pas cu pas drumul lui Philip,
pentru a descoperi eventuale urme.
Philip nu a avut absolut nimic împotrivă ca fotografia şi
negativul ei să fie examinate şi testate de specialişti. De fapt,
chiar a fost încântat de entuziasmul manifestat de Arthur şi
Steve. Ei l-au ascultat cu interes şi au remarcat o serie de
similitudini între experienţa sa şi alte incidente anterioare.
Pe Philip l-a mai liniştit şi faptul că investigatorii nu i-au
pus la îndoială sănătatea mentală atunci când le-a istorisit
întâmplarea.
în următoarele zile, Arthur l-a informat şi pe Peter Hough,
preşedintele Asociaţiei de cercetare a fenomenului OZN din
Manchcster, de cazul lui Philip. El a subliniat existenţa
probelor: fotografia şi busola.
Arthur a cercetat busola şi a constatat că polaritatea ei se
inversase, indicând sud în loc de nord.
Peter a fost de acord să-i însoţească pe Philip, Arthur şi
Steve într-o expediţie suplimentară la locul întâmplării. Au
refăcut drumul pe data de 3 ianuarie 1988.
100
înainte de a reconstitui călătoria lui Philip, în acea dimi­
neaţă echipa s-a adunat în casa lui. Peter şi-a exprimat părerea
de rău cu privire la proasta calitate a fotografiei. Avea un
aspect granulat şi detaliile erau puţin vizibile. Totuşi, el a fost
de acord că entitatea fotografiată părea să aibă un trunchi lung,
picioare scurte şi protuberanţe de o parte şi de alta a capului,
care semănau cu nişte urechi mari.
Braţele îi erau subţiri şi lungi, cel stâng era cu siguranţă
excesiv de lung, pentru că îi ajungea până la pământ.
Philip a povestit din nou cele ce i s-au întâmplat. Versiunea
din acel moment nu se deosebea absolut deloc faţă de cele
relatate la început. Totuşi, investigatorul era uşor intrigat de
atitudinea lui Philip, ţinând cont de influenţa traumatizantă a
unei astfel de experienţe.
El şi-a dat seama că Philip trata întregul episod cu un uşor
amuzament. Oare acesta născocise singur întreaga poveste,
făcuse oare o marionetă pe care o fotografiase în acea regiune
pustie?
Prin urmare, investigatorul a decis să-i spună deschis îndo­
ielile pe care le are, pentru a-i testa reacţiile. Dacă el, ca
investigator, nu îşi exprimă acum rezerva, cu siguranţă că
altcineva o va face atunci când relatarea va deveni publică.
Reacţia lui Philip a fost promptă. Perfect calm, el le-a
spus: „Nu sunt în mod deosebit interesat de ceea ce vor crede
ceilalţi oameni. Ştiu exact ce am văzut, iar dacă mă vor crede
sau nu, asta rămâne la latitudinea lor.
N-aş avea nimic de câştigat din născocirea poveştii sau din
fabricarea unei false dovezi (fotografia). Nu are nici un sens,
am alte lucruri mult mai bune de făcut cu timpul meu”.
De fapt, cercetătorii erau conştienţi că martorul are
multe de pierdut prin povestirea întâmplării. Pentru forţele
de poliţie ar fi mult mai supărător să audă o poveste cu
farfurii zburătoare din partea unuia dintre ei, decât venind
de la un şarlatan.

101
în timp ce grupul celor 4 se îndrepta spre locul întâmplării,
cerul acoperit de nori şi vântul tăios care te ducea cu gândul la
Withering Heights i-a făcut să simtă capricioasa vreme din acel
colţ de ţară. Ciudat, tocmai această regiune mohorâtă care era
des pomenită în diverse povestiri ale literaturii clasice engleze,
este acum scena unor evenimente care vor intra în cărţile de
istorie ale ufologiei.
După 20 de minute dc mers pe jos din locul unde au lăsat
maşinile, ei au ajuns exact în punctul unde Philip a făcut
fotografia. Distanţa dintre locul în care se aflase şi cel în care
se găsise creatura măsura aproximativ 39 de picioare.
Terenul corespundea perfect cu descrierea făcută de Philip.
N-au găsit nici un semn în depresiunea în care văzuse ciudatul
obicct şi nici alte urme.
S-au întors grăbiţi înapoi. Se apropia furtuna. Acum inves­
tigaţia se concentra asupra fotografiei.
Aparatul de fotografiat folosit era un Dixon 35 mm original,
model denumit PR1NZ Maslermcilic, un model clasic de cate­
gorie uşoară. Era fabricat din material plastic şi avea lentile de
45 mm. Dispozitivul lui dc măsurat intensitatea luminii nu mai
funcţiona de câţiva ani buni.
După spusele lui Philip, aparatul fusese reglat pentru condi­
ţii de luminozitate scăzută şi încărcat cu un film de tip 400 ASA.
Ar fi trebuit să iasă o poză foarte bună. Ţinând cont de acestea,
fotografia întunecată şi cu granulaţii era totuşi interesantă. Mai
degrabă fusese uşor supraexpusă decât subexpusă.
Cercetătorii au mai observat şi altă anomalie a clişeului.
Deşi Philip estimase că ar fi făcut fotografia în jurul orei 7 :45
dimineaţa, cerul de deasupra liniei orizontului era luminos, cu
toate că ar fi trebuit să fie întunecat în acel moment al zilei de
1 decembrie.
Numeroasele teste făcute pozei de diferiţi fotografi,
experţi KODAK, au dus la rezultate contradictorii şi nesemni­
ficative.
102
Toţi au fost de acord că fotografia nu a fost realizată prin
fotografierea altei imagini, şi că filmul nu fusese prelucrat după
expunere.
Figura, indiferent ce era, cu siguranţă fusese fotografiată şi
făcea parte din cadru.
Intre timp. Institutul de Ştiinţă şi Tehnologie al Univer­
sităţii din Manchester s-a preocupat de dezlegarea misterului
busolei cu polaritatea inversată.
După câtcva zile de testare în laborator, răspunsul Insti­
tutului a venit. Da, era posibil să inversezi polaritatea busolei
fără a necesita pentru aceasta aparatură scumpă sau sofisticată.
E suficientă o sârmă din care faci un cerc. Pui busola în
interiorul cercului conectat la o sursă de energie electrică. în
momentul trecerii curentului clectric prin ea, busola îşi va
schimba polaritatea.
Procedeul e însoţit de un zgomot puternic şi de mici explo­
zii, a spus expertul, dar poate fi făcut. Totuşi e într-un anumit
grad riscant, putându-sc solda cu accidente, chiar punând viaţa
în pericol.
Oare a ştiut Philip Spencer cum să facă un astfel de
experiment, potenţial primejdios, când experţii nu au ştiut ime­
diat soluţia?
A

In timp ce aceste variate testări erau făcute, Philip Spencer


s-a trezit confruntat cu o problemă mult mai pământească.
în ziua de 15 ianuarie 1988, Philip a telefonat furios
investigatorului Pcter Hough: „Ce ştiţi despre doi oameni ai
Ministerului Apărării care tocmai mi-au făcut o vizită?”, a
întrebat Philip. Avea un ton tăios, deşi de obicei vorbea cât se
poate de calm. „Mi-au arătat legitimaţiile de serviciu şi au spus
că doresc să discutăm despre experienţa mea cu OZN-ul.”
Peter l-a asigurat că relatarea lui fusese ţinută în cel mai
mare secret şi că nici o informaţie nu fusese furnizată nimănui
din afară, nici chiar Ministerului Apărării.
Conform declaraţiei lui Philip cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în
103
costume sobre s-au prezentat ca fiind David Jefferson şi
domnul Davies.
Circumspect, solicitat să răspundă la întrebări, Philip le-a
povestit pe scurt experienţa sa, fără să menţioneze nimic despre
fotografie. Dar cei doi erau informaţi despre existenţa pozei şi
au cerut să o examineze. Philip le-a explicat că dovada se afla
le un prieten şi cei doi au plecat.
„Mi-e teamă că situaţia nc scapă de sub control”, i-a spus
Philip lui Peter. „Dacă dă mass-media de întreaga poveste?
Dacă fotografia mea se pierde? Nu voi mai avea nici o dovadă
a celor petrecute.”
Pcter a înccrcat să-l liniştească şi imediat s-a adresat în
scris Ministerului Apărării, cerând informaţii despre cei doi
angajaţi ai lor. Nu a primit niciodată vreun răspuns.
în ziua următoare, Peter a primit un alt telefon de la Philip.
De această dată, un ziar naţional dorea să-l intervieveze cu
privire la incidentul cu OZN-ul.
De la început, fostul poliţist a subliniat clar că nu doreşte
nici un fel de publicitate. Astfel încât, în urma celor întâmplate,
nu a mai vrut să colaboreze în nici un fel şi a cerut să i se
restituie fotografia şi busola.
încercările de a-i determina pe reporteri să renunţe la
publicarea informaţiilor au eşuat, dar nu au mai apărut şi alte
cereri de acest fel. După multe discuţii, nu prea convins, Philip
a acceptat totuşi ca cercetarea să continue.
Modul în carc Philip a reacţionat la posibilitatea publici­
tăţii le-a întărit cecetătorilor părerea că nu au dc-a face cu un
şarlatan. Nu exista nici un fel de motivaţie. Nu avea nici un
interes să-şi vândă relatarea sau fotografia. Nu dorea nici un fel
de publicitate şi era hotărât să rămână de profesie poliţist.
Când rezultatele testelor asupra pozei şi a busolei au venit,
Philip a fost la fel de dezamăgit ca şi cercetătorii.
Şi el sperase că examinarea ştiinţifică a probelor să desco­
pere ceva care să aducă o explicaţie a timpului „pierdut”
104
inexplicabil, sau măcar să scoată la iveală alte informaţii legate
de creatura verde şi obiectul în formă de farfurie.
In acest stadiu al investigaţiei, s-a propus hipnoza. Cerce­
tătorii s-au gândit că Philip ar fi un subiect bun pentru a
experimenta regresia hipnotică. I-au explicat ce înseamnă aceasta
şi că, astfel, fiind readus în momentul incidentului, e posibil să
dezvăluie ce s-a petrceut în perioada de o oră şi trei sferturi.
Philip a acceptat. La urma urmei, nu avea nimic de pierdut.
Pe data de 6 martie 1988, doctorul Jim Singleton, psiholog
consultant, fără nici un interes deosebit în ceea ce priveşte
fenomenele OZN, l-a întâlnit pe Philip şi a fost de acord să-l
hipnotizeze. Doctorul a insistat ca nici unul dintre investigatori
să nu fie de faţă pe parcursul şedinţei. A acceptat ca o persoană
neutră să-l ajute la înregistrarea mărturiilor.
Odată ajuns în stare hipnotică, lui Philip i s-a cerut să re­
trăiască toate evenimentele din acea mohorâtă zi de decembrie.
Următoarele declaraţii sunt rezultatul transcrierii înregis­
trărilor făcute pe parcursul şedinţei de hipnoză.
P .: Merg prin ţinutul pustiu. Bate vântul şi cerul e acoperit
de nori. Mă îndrept spre copaci. Văd ceva de dimensiuni mici,
nu ştiu exact ce e, dar are culoarea verde. Se apropie de mine.
Oh, nu mă pot mişca. Se apropie tot mai mult. Nu mă pot
mişca... Sunt înţepenit şi totul e foarte neclar. Plutesc prin aer.
Vreau#să ajung jos. Creatura verde se deplasează prin faţa mea
şi nu-mi place de ea. Tot nu mă pot mişca. Trec de cotitura
potecii şi creatura verde este în faţa mea. O Doamne!... vreau
să ajung jos.
După o pauză lungă, Philip a continuat, respirând mai
repede ca înainte.
P .: E... E un obiect marc, argintiu, ca o farfurie. Are o uşă.
Nu vreau să intru acolo... Nu mai văd nimic.
Dr. S .: Nu mai vezi nimic?
P .: Mmm. Nu pot vedea, parcă aş fi adormit. Nu aud
nimic... Acum văd o lumină, nu ştiu de unde vine. Sunt într-o
105
încăpere foarte ciudată. Aud o voce spunându-mi să nu-mi fie
teamă. Nu îmi mai este frică. Văd din nou creatura verde, dar
nu-mi mai inspiră teamă...
Sunt întins pe o masă. Nu pot să mă mai mişc. încerc, dar
nu pot. Nu mi-e frică. Deasupra mea e o tijă care seamănă cu o
rază. Se apropie de mine. Are o lumină în interior. Arată ca un
tub fluorescent. Se apropie de picioarele mele. Aud din nou
aceeaşi voce. îmi spune că nu vor să-mi facă nici un rău, să
nu-mi fie frică. Pe măsură ce tija trece pe lângă mine, îmi dă o
senzaţie de căldură. Se mişcă de la stomac spre cap. Am închis
ochii, nu vreau să o privesc, poate îmi răneşte ochii. A dispărut...
Se întâmplă ceva... Mă deranjează ceva la nas.
(în acest moment Philip îşi încreţeşte nasul.)
P .: Mi-a trecut. Acum stau în picioare. Nu ştiu cum am
ajuns în picioare. Pot vedea uşa. Una din creaturi se apropie de
mine şi îmi spune să o însoţesc. Nu vreau să merg cu ea. Mai
bine aş rămâne aici. Aici nu-mi este frică.
(După o pauză lungă, Philip continuă.)
P .: Merg spre uşă. Văd o lumină strălucitoare. Nu-mi dau
seama de unde vine. S-a luminat întreaga încăpere. Vreau să
ştiu de unde vine lumina. E lumină. Străbat un coridor. Are o
deschidere prin care trec. Am ajuns într-o cameră mare, o
cameră rotundă. Sunt pe o platformă înaltă, lângă un perete.
Aparatul de fotografiat şi busola îmi ies din buzunar şi încearcă
să se îndrepte către o sferă. îmi vine greu să le fac să intre
înapoi în buzunar, iar această sferă se mişcă în jurul meu, cu
tot felul de lucruri după ea. Arată straniu. Are câteva protu-
beranţe paralelipipedice pe ea. El spune că nu mai putem
rămâne aici. Vreau să ieşim. Gaura din perete se închide. Este
ciudat. El spune că n-are de cc să-mi fie teamă, dar eu vreau să
plec acasă... are nişte mâini atât de mari.
(Pauză lungă)
Dr. S .: Ce se întâmplă?
P .: Merg în jos pe un coridor. E foarte strălucitor. Aş vrea
106
să ştiu dc unde vine lumina. Văd o altă uşă. Intru: este doar o
încăpere goală. Sunt însoţit de două creaturi verzi. Văd o
imagine. începe să se mişte pe perete. Mă întreb cum oare fac
imaginile?
Dr. S .: Imagini proiectate pe perete?
P .: Mmm. Creaturile par preocupate de distrugerea mediu­
lui ambiant. Imaginile se schimbă, o altă imagine, alt film. Mă
întreabă ceva. Vor să ştie dacă înţeleg. Răspund că da. E
timpul să plec. Totul devine negru. Merg pe lângă nişte copaci.
Ceva sc mişcă. Văd ceva, o creatură verde. Strig spre ea. Se
întoarce. Nu ştiu ce e. O fotografiez. A fugit.
Philip a dcscris întâlnirea cu obiectul în formă de farfurie
înainte de a se întoarce în Ilkley. Aflat sub hipnoză, el spune că
entitatea are în jur de patru picioare înălţime. Examinarea
fotografiei arată că într-adevăr creatura fotografiată are între
patru - patru şi jumătate picioare înălţime.
Philip a spus că are ochi mari de culoare închisă, nu are
nas şi are o gură mică. Are mâini foarte mari, terminate cu trei
degete butucănoase, ca nişte „câmaţi”. Picioarele sunt în formă
de V, cu două degete mari şi pare să aibă dificultăţi la mers.
„Mai mult îşi târăsc picioarele decât merg”, a explicat Philip
Philip a descris primul film văzut pc navă ca fiind despre
distrugere şi înfometare. Dar a refuzat să divulge ceva despre
cel dc-al doilea, afirmând: „Nu trebuie să vorbesc cu nimeni
despre accst film. Nu trebuie să ştiţi.”
Relatarea lui Philip conţine elementele clasice ale unei
experienţe de răpire: crcaturile mici, obişnuita masă din centrul
camerei şi examenul fizic, luminile fără o sursă detectabilă,
sfaturile ecologice, elemente similare tuturor cazurilor indi­
ferent de unde provin.
Dar era Philip într-adevăr în stare de hipnoză?
„Fără îndoială”, a afirmat dr. Singleton. „Aceasta este
părerea mea. Pentru a reuşi să imite atât de convingător stările
din timpul transei, Philip ar fi trebuit să vadă multe înregistrări
107
ale altor şedinţe. Totodată ar fi trebuit să fie un actor deosebit.
„Sunt convins că hipnoza a fost reală. Şi-a reamintit eveni­
mentele ca şi cum s-ar fi petrecut chiar atunci. A descris
lucrurile aşa cum se întâmplă în stare de hipnoză. Comporta­
mentul lui în stare de hipnoză e perfect asemănător cu cel al
altor pacienţi.”
Doctorul a mai adăugat: „S-a demonstrat pe cale experi­
mentală că oamenii pot să-şi modifice amintirile. Aşa că,
evident, nu putem avea certitudinea 100% că cele petrecute
s-au petrecut chiar aşa. Totuşi, cred că l-am ajutat să-şi reca­
pete acele amintiri care erau ascunse adânc în mintea sa.
De ce erau aceste amintiri ascunse?
„în termeni de specialitate, dacă individul trece prin situaţii
neobişnuite, traumatizante sau înspăimântătoare, mintea lui se
autoprotejează, împingând aceste experienţe adânc în subcon­
ştient. S-ar părea că hipnoza uşurează depăşirea acestor
bariere.
Pe parcursul hipnozei, lui Philip i s-a permis să îşi reamin­
tească tot ceea ce se întâmplase. Când a fost apoi întrebat cât
de reale i se par cele aflate, el a spus: „Totul s-a clarificat. Nu
mai am nici o problemă în a-mi reaminti ce s-a întâmplat.”
Pe parcursul şedinţei a rezultat că Philip făcuse fotografia
la sfârşitul experienţei sale şi nu la început. Ceea ce explică
misterul timpului „pierdut” şi prezenţa luminii în poză.
Philip a menţionat la un moment dat că a privit pe geam
din nava aerospaţială. A văzut astronauţi aflându-se într-o
misiune în spaţiul cosmic. A putut zări şi Pământul, care se
vedea foarte frumos.
Câteva săptămâni mai târziu, Peter Hough s-a interesat de
Philip. Se reangajase în poliţie. Intrând în legătură cu aceştia, el
a obţinut o scrisoare cu referinţe privitoare la Philip. Se
sublinia că Philip are un caracter bun şi că e cinstit.
Philip a păstrat legătura cu investigatorii, promiţând că îi
va ţine la curent cu ceea ce îşi va reaminti. Odată ce bariera
108
mentală este desfiinţată prin hipnoză, este normal să-şi amin­
tească mai târziu şi alte detalii.
Astfel, Philip şi-a mai reamintit: „Creaturile păreau că fac
parte dintr-o echipă. Nu se comportau ca individualităţi, ci mai
degrabă ca părţi ale unui întreg. Era ca şi cum ar fi făcut ceea
cc ar fi programate să facă.
Simţeam în ei bunătatea. Nu cred că ar fi putut face rău
cuiva. De fapt, chiar începuseră să-mi fie simpatici.”

109
Posibile cazuri de răpire

Unul din cele mai vaste capitole din documentele cercetă­


torilor ufologi este cel al „posibilelor răpiri”. Aproape toate
cazurile care nu conţin îndeajuns de multe detalii pentru a fi
considerate întâlniri de gradul IV, dar care sugerează această
posibilitate, sunt incluse în acest capitol.
Ele se deosebesc destul de mult de cazurile descrise până
aici. Martorii, sau cel puţin o parte dintre ei, sunt perfect
credibili, dar relatările lor, de multe ori, sunt confuze şi neclare.
„Poate doar am visat”, este una din modalităţile în care ei
încearcă să-şi explice imaginile fantastice şi ciudatele eveni­
mente existente în memoria lor. Este mult mai simplu să
consideri aceste amintiri stranii şi tulburătoare ca fiind coşma­
ruri, decât să încerci să le descoperi originea.
Aceste persoane, a căror minte refuză astfel de întâmplări
inexplicabile, îşi vor reaminti doar scurte secvenţe din cele
trăite. Unii dintre ei, chinuiţi dc reamintirea unor episoade
stranii, apelează la ajutorul medicilor.
Ei par să-şi dea seama că li s-a întâmplat ceva neobişnuit,
dar nu reuşesc să descrie în vorbe experienţa lor.
Cei care povestesc clar întâlnirea, iar apoi susţin că au
senzaţia vagă de timp „pierdut”, este posibil să fi fost victimele
unei răpiri de către fiinţe extraterestre. Nu e obligatoriu ca ei să
aibă vise, deşi multora li se întâmplă. Aceste vise repetate pot
constitui, uneori, cheia celor întâmplate pe perioada de timp
„pierdut” inexplicabil. Este de asemenea posibil să nu dorească
să se supună unei şedinţe de hipnoză.
O parte dintre ei pur şi simplu nu doresc să dezgroape
amintiri ascunsc adânc în subconştient, plecând de la premiza
că au fost îngropate din motive întemeiate.
110
în aceste situaţii nu putem descoperi dacă ei au fost sau nu
răpiţi din mediul lor de viaţă pentru un interval de timp, sau
dacă au preluat doar informaţii auzite din altă parte. Nu se
poate şti dacă într-adevăr au intrat în contact cu fiinţe de pe
altă planetă.
Totuşi, experienţele lor merită să fie reţinute...

George şi Amanda Phillips (pseudonime)


30 august 1982
Redcar
Cleveland

George şi Amanda şi-au culcat fetiţa, după care s-au


aşezat în faţa televizorului pentru câteva ore, înainte de a se
culca şi ei. Dar exact la ora 1:20, în acea noapte de vară, s-a
întâmplat ceva extraordinar.
Amanda şi-a amintit că a privit ceasul atunci când a auzit
scâncetul copilului. Plânsul fetiţei a speriat-o. Nu era un plâns
obişnuit, părea că plânge de frică sau de durere. Cei doi soţi au
sărit repede din pat şi s-au îndreptat spre camera fetiţei lor, în
vârstă de zece luni.
George a ajuns primul în micul dormitor şi a luat-o în
braţe. Amanda era chiar în spatele lui. Mai întâi a verificat
dacă nu păţise ceva, apoi a luat-o în braţe şi a început să o
legene. Totul părea în ordine, aşa că cei doi s-au liniştit.
Dar, în acel moment, privirile le-au fost atrase de ceva
straniu, făcându-i să se întoarcă spre fereastră. Dinspre grădina
din spatele casei venea o lumină orbitor de strălucitoare.
Apropiindu-sc de geam, lui George i s-a părut că distinge
un obiect aflat în mijlocul grădinii. „Mi-am apropiat faţa de
geam şi, punându-mi mâinile în dreptul ochilor, am observat un
obiect de formă ovală”, şi-a amintit George. „Lângă obiect era
ceva sau cineva.”
Uimit, i-a spus Amandei să privească şi ea, după care a
111
ieşit pe palier. Ceva l-a făcut să se uite peste balustradă în jos,
spre capătul scării. A văzut două fiinţe mici urcând treptele.
„După asta nu-mi mai amintesc nimic”, a declarat George
în timpul unui interviu cu un cercetător ufolog, câţiva ani mai
târziu. In timpul discuţiei cu investigatorul, discuţie ce a avut
loc la el acasă în Redcar, Cleveland, George era sincer surprins
de întregul incident. în acea perioadă, George lucra ca muncitor
la fabrica ICI.
„Este ciudat. Nu-mi aduc aminte nici măcar momentul în
care m-am trezit a doua zi dimineaţă. Primul lucru ce-mi vine
în minte despre ziua următoare este cum am deschis uşa
bucătăriei şi i-am spus Amandei: Noaptea trecută am avut un
vis ciudat. Ea mi-a răspuns: Ei bine, şi eu am visat ceva bizar.
Apoi, vorbind aproape amândoi în acelaşi timp am spus: Ceva
cu un extraterestru.
Am întrebat-o unde l-a văzut mai întâi. în momentul acela
soţia mea a cxclamat: Vai, Doamne, ca şi cum ceea ce şi-a
amintit ar fi înspăimântat-o. Mi-a spus: De la fereastra camerei
lui Sarah.”
Cei doi au mers repede în dormitorul copilului. Au căutat
un indiciu care să le permită să dezlege misterul celor întâm­
plate. Au găsit o dâră umedă lângă pătuţul fetiţei.
„Ne-am dat seama imediat că era urină, dar nu putea fi de
la Sarah, pentru că micuţa era în pătuţ. Am presupus că
probabil unul din noi, de frică, făcuse pe el noaptea trecută.”
Puţin mai târziu, George a luat o probă din lichidul găsit în
camera fetiţei. El a testat lichidul la fabrica unde lucra. Un
prieten chimist a făcut testul pH-ului şi răspunsul a fost că,
într-adevăr, era vorba despre urină umană.
în timpul discuţiilor cu cercetătorul ufolog, George şi
Amanda au observat că „visele” lor se terminau la momente
diferite de timp. Amândoi şi-au reamintit limpede că fuseseră
treziţi de plânsul copilului şi că în dormitorul fetiţei au văzut o
lumină puternică.
112
Concentrându-se, George şi-a amintit de obiectul văzut în
grădină. L-a descris ca fiind mic şi oval, cu un inel luminos în
jurul lui. A mai spus că avea trei picioare pe care se sprijinea şi
o structură asemănătoare unei antene.
Dar reconstituirea sa se întrerupea brusc în punctul în care
părăsise dormitorul fetiţei şi ieşise pe palier, unde văzuse două
creaturi urcând scările.
Pe parcursul interviului s-a constatat că Amanda era con­
ştientă de ceea ce se petrecuse pe un interval mai lung de timp.
Şi-a amintit că a ieşit şi ea din dormitor, pe palier, imediat
după George.
Dar când a ajuns pe hol, George nu mai era acolo, dispăruse.
S-a uitat în jos, spre scară, şi a văzut cele două creaturi
zărite şi de soţul ei. Ea le-a descris ca fiind mici, aproape ca
nişte copii ca înălţime, cu piele palidă, fară păr, fără nas. Cât a
putut ea sesiza, erau dezbrăcate.
Atât George cât şi Amanda au acceptat să fie hipnotizaţi
pentru a descoperi adevărul despre cele petrecute în acea noapte.
Ceea ce povestise Amanda i-a făcut pe investigatori să se
gândească la o posibilă răpire de către extratereştri.
în transă hipnotică, Amanda a fost readusă în clipa imediat
dinaintea trezirii din somn a fetiţei. Primul lucru pe care şi l-a
reamintit a fost plânsul fetiţei, apoi lumina ciudată şi faptul că
a ieşit să vadă cc face George.
A .: O aveam pe Sarah în braţe şi am ieşit pe palier după
George, dar el nu mai era acolo. Nu ştiam unde e. L-am strigat
pc nume, dar nu a răspuns. Apoi am auzit un zgomot, era
cineva în josul scării. Am văzut ceva pe scară. Groaznic... nu
ştiam ce era. Era ceva mic, cu o piele ciudată. Era ca un copil,
palid şi mic, foarte mic. Avea faţa lungă, foarte palidă, fără
păr. Nu avea urechi şi nu mi-am putut da seama dacă avea nas.
Stătea acolo, pe trepte. Mai întâi am văzut una, apoi am
observat şi cea de-a doua creatură.
Hipnotizatorul: Eşti încă pe palier?
113
A .: Văd treptele scării.
H .: Vrei să cobori?
A .: Nu le mai văd, nu mai văd scările.
(Apoi, Amanda a spus că are impresia că e undeva în afara
casei. în ciuda întrebărilor puse de hipnotizator, Amanda nu a
putut să spună unde se află. Nu avea nici cea mai mică idee
unde se găseşte.)
H .: Unde eşti acum ?
A .: Afară.
H .: Eşti mulţumită că te afli acolo?
A.: Nu.
H .: Cum te simţi?
A .: înspăimântată.
H.: De ce?
A .: Nu ştiu unde se află George.
H .: Te găseşti tot afară?
A .: Nu ştiu.
H .: Sarah unde e?
A .: Nu ştiu.
H .: Ce vezi ?
A .: Nimic. Nu văd... nimic.
H .: Este lumină?
A .: Nu, cred că întuneric. Nu sunt sigură, pentru că nu văd
nimic.
H .: Visezi ?
A.: Nu.
A.: Unde eşti?
A .: Mă aflu din nou în pat.
(Amanda şi-a reamintit că s-a trezit lângă soţul ei şi că au
discuiat despre ceea ce visaseră.)
Ciudat este că, deşi în timpul interviului George a descris
clar şi convingător lumina ce intra pe fereastra dormitorului şi
crcaturile, în stare de hipnoză n-a pomenit nimic despre aşa
ceva.
114
Şi-a amintit că a fost trezit de plânsul fetiţei, că s-a dus în
dormitorul ei. Acolo, uitându-se în grădină, a observat ceva
mişcându-se şi s-a dus să vadă ce este. Nu a descoperit nimic şi
s-a întors în pat.
Deşi tulburaţi de cele întâmplate în timpul nopţii, cei doi
soţi nu au căutat imediat explicaţii. Nu ştiau nimic şi nu aveau
nici un interes legat de OZN-uri. Erau mulţumiţi să-şi continue
viaţa lor obişnuită.
Nu au existat efecte întârziate pe care să le poată atribui
luminilor sau creaturilor, nu au fost urmăriţi de vise ciudate şi
nici nu şi-au mai reamintit ceva în plus.
Totuşi, la două luni după întâmplare, George s-a îmbol­
năvit de o boală foarte rară a sângelui.
„Este o boală în care hematiile sunt atacate de propriul
sistem imunitar”, explică George. „Am fost internat 3 luni în
spital. Nu mai puteam merge, mi se îmbolnăviseră şi rinichii
sau cam aşa ceva.
Nu ştiu dacă asta are vreo legătură cu cele petrecute în
acea noapte.
Oricum, am fost tratat cu steroizi şi m-am vindecat. Doc­
torii mi-au spus că e o boală extrem de rar întâlnită, un caz la
100.000 de oameni.”
După un timp de la incident, cei doi soţi au luat legătura cu
cercetătorii ufologi.
Familia Phillips nu este decât una din familiile obişnuite
care a trecut prin nişte evenimente extrem de ciudate.
Deşi cci care au cercetat cazul nu au putut-o demonstra,
părerea lor a fost că este vorba de fenomenul răpirii de către
extratereştri.
Faptul că Amanda a avut impresia că a părăsit casa,
sentimentul de frică şi imposibilitatea de a descrie unde se află,
dă naştere unei întrebări „Unde se găsea ea atunci ?”

115
Douglas Tams
5 iunie 1974
Stoke on Trent
Staffordshire

Douglas Tams îşi conducea autobuzul de la Kidsgrove


spre garajul Burslem de lângă Stoke on Trent. Era ultima lui
cursă din acca noapte caldă de vară. Lucra în schimburi, iar în
ziua respectivă avusese o tură obositoare. Acum era bucuros că
era singur în maşină, nemaiavând grija nici unui pasager. Era
unu şi un sfert noaptea şi străbătea Goldenhill-ul.
La acea oră şoseaua era puţin circulată şi Douglas se
bucura de cerul înstelat pe care-1 vedea deasupra văii din stânga
autostrăzii. Geamul din dreptul lui era deschis, curentul de aer
îl răcorea după căldura înăbuşitoare din timpul zilei.
Deodată, motorul şi toate luminile maşinii s-au oprit,
în timp ce autobuzul se oprea, Douglas s-a aplecat să
cerceteze tabloul de bord. Spera că poate luminile de avertizare
îi vor permite să detecteze defecţiunea, dar toate erau stinse.
„Ce ghinion, să mi se strice maşina chiar înainte de a-mi
termina tura!”, şi-a spus Douglas. „Va dura cine ştie cât timp
până când echipa de intervenţie va veni şi Dumnezeu ştie când
voi reuşi să ajung acasă! S-ar părea că voi fi nevoit să aştept şi
eu un autobuz”, s-a gândit el.
îngrijorat, s-a ridicat de pe locul şoferului, gata să coboare
din maşină pentru a inspecta motorul autobuzului. Dar, brusc,
a fost silit să se ascundă.
în timp ce se ghemuia între scaun şi tabloul de bord, nu-i
venea să creadă ccea ce vedea. Un obiect de dimensiuni foarte
mari părea că pică din cer, îndreptându-se exact spre maşină.
A numărat secundele, dar cum nu s-a întâmplat nimic, a
presupus că ciudatul obiect dispăruse. Altfel ar fi trebuit de
mult să simtă impactul lui cu autobuzul.
116
Ridicându-se încet, precaut, s-a înălţat îndeajuns pentru a
putea privi prin parbrizul maşinii. Obiectul era tot acolo.
Dar acum a observat că traiectoria lui excludea ciocnirea
cu maşina; plutea chiar deasupra autobuzului.
„E uriaş”, şi-a spus singur în timp ce urmărea cu privirea
mişcarea lentă şi sigură a ciudatului obiect de formă ovală cu o
lăţime de aproximativ 300 de picioare.
Gigantica, misterioasa maşină, pentru că evident era o
maşină, se deplasa pe direcţia est-vest. îi era greu să estimeze
înălţimea la care zbura, dar nu putea fi prea sus, s-a gândit
Douglas.
Partea de dedesubt a ciudatului obiect era luminată de o
lumină verzuie, tulbure, spre deosebire de luminile clare şi
strălucitoare de jur împrejurul navei, care-i scoteau în evidenţă
forma ovală.
Deşi probabil că nu a durat decât 2 sau 3 minute până
când obiectul a trecut pe deasupra autobuzului, ca apoi să
dispară la orizont, după linia de case, martorului i s-a părut că
a durat o veşnicie.
„Imediat după dispariţia navei, motorul maşinii a pornit,
iar luminile s-au aprins”, a spus Douglas mai târziu.
S-a urcat în autobuz, a pornit maşina, continuându-şi
drumul, din care mai avea de făcut doar 10 minute. în timpul
acesta se tot gândea la ciudata apariţie la care asistase cu
câteva minute mai devreme.
„Când am ajuns la garaj, aveam o oră întârziere”, a decla­
rat Douglas celor din echipa de cercetare BUFORA. „Nu le-am
povestit nimic colegilor, de teamă că ar putea să râdă de mine.”
Deşi nedumerit de ceea ce i se întâmplase, şi mai ales de
timpul pierdut în mod inexplicabil, Douglas a refuzat să fie
implicat într-o anchetă completă, incluzând eventual şi hipnoza.
Acest om de rând, aparţinând păturii muncitoare, cu picioa­
rele pe pământ, nu dorea „să aibă de-a face cu necunoscutul”,
aşa cum s-a exprimat el.
117
Cercetătorii BUFORA au fost dezamăgiţi de lipsa lui de
cooperare. Ei îşi dădeau seama că hipnoza le putea oferi o
şansă de a descoperi ceea ce se petrccuse în timpul celor 60 de
minute „pierdute”.
Cercetătorii au sperat că poate, cu timpul, vor reuşi să-l
convingă pe Douglas să-şi reconsidere hotărârea şi eventual să
accepte să-i ajute într-o nouă investigaţie.
Din păcate, nu au mai avut ocazia să o facă. Doar câţiva
ani mai târziu Douglas a murit, luând cu el în mormânt şi
misterul acelei ore pierdute inexplicabil.
Răpire? Posibil, pentru că întrunea toate elementele caracte­
ristice unei răpiri: apariţia unui OZN, defectarea pentru o
perioadă de timp limitată a motorului şi a sistemelor electrice
ale maşinii, o oră pierdută inexplicabil.
Douglas nu avea absolut nici un motiv pentru a născoci o
asemenea poveste. Faptul că întârziase o oră i-a creat probleme
la serviciu. în raportul său, Douglas n-a îndrăznit să consem­
neze nimic altceva decât problemele apărute la motorul şi
luminile autobuzului, atunci când le-a explicat superiorilor săi
cauza întârzierii.
De fapt, relatarea completă a celor întâmplate a facut-o
abia peste 14 ani, când a povestit totul investigatorilor BUFORA.

James şi Pam Millcn


6 septembrie 1990
Fleet
Dorset

James Millen, grădinar peisagist, şi-a petrecut după pen­


sionare o parte din timpul liber împreună cu soţia lui la West
Farm, situată lângă Fleet, în Dorset. După ultima vacanţă de la
West Farm ci au devenit personaje în documentele ufologilor, la
capitolul „Posibile răpiri”.
La momentul respectiv, John avea 54 de ani. împreună cu
118
soţia, a plecat de acasă din Putney, Londra, pentru a se destinde
câteva zile în acca regiune turistică. Au plecat cu maşina,
aşteptând cu nerăbdare să se bucure de pitorescul peisaj oferit
de plaja Chesil.
Campingul de la West Farm era mai puţin aglomerat decât
de obicei. Sezonul de vârf tocmai se terminase şi de câteva zile
vremea era cam mohorâtă, nu prea potrivită pentru a locui în
cort.
Cuplul şi-a petrecut ziua plimbându-se. La puţin timp
după ce s-a întunecat, s-au retras în cortul lor încăpător.
James a povestit ulterior: „La vârsta mea, obişnuiesc să
mă trezesc cam pc la miezul nopţii să ies la closet, şi în acea
noapte am făcut la fel. Am ieşit din cort şi am mers la toaletă,
la câteva corturi depărtare.
Intorcându-mă, am privit cerul înstelat. Era o noapte senină
şi am admirat frumuseţea constelaţiilor. Peste câmp, spre stânga,
am văzut un cerc portocaliu strălucitor - ca o lampă cu sodiu.
Am presupus că vreun fermier se află pe câmp, păzindu-şi
cireada sau poate mulgând vacile.
Apoi m-am gândit că e ciudat. Nu observasem nici un stâlp
sau par din acelea pe care fermierii îşi agaţă lămpile când sunt
pe câmp. M-am întors şi am privit cu atenţie. Am zărit alte
câteva lumini galbene-portocalii în mişcare, deplasându-se când
în jos, când în sus.
Era ca şi cum cineva jongla cu nişte mingi luminoase.
M-am oprit şi am încercat să-mi dau seama ce erau. Cum eram
foarte aproape de cortul nostru, am strigat-o pe Pamela să vină
şi ea să se uite.
Am întrebat-o pe Pam ce credea ea că sunt. Răspunsul ei a
fost: Nu mă întreba ce sunt, n-am nici cea mai mică idee.
Indiferent ce or fi, cu siguranţă că sunt cel puţin stranii.
îmi amintesc că i-am spus soţiei mele că probabil suntem
singurele persoane din sudul Angliei care, la o oră atât de
târzie, sunt afară şi asistă la un spectacol atât de neobişnuit.
119
Mi-am privit ceasul şi mai erau 5 minute până la ora 3.
Pam mi-a spus că intră în cort să facă un ceai. I-am
răspuns că mai stau doar câteva clipe să privesc bizarele sfere
luminoase. In acel moment, mi-am amintit că în portbagajul
maşinii am aparatul de fotografiat. Am hotărât să iau Praktica
şi să fotografiez acele ciudate obiecte.”
în acest punct al relatării, povestirea lui Jack a devenit
neclară şi incoerentă.
„Următorul lucru de care îmi amintesc este întoarcerea
mea în cort şi discuţia avută cu Pam: Dacă nu ne culcăm, nu
vom apuca să ne odihnim până dimineaţă.
Pam m-a întrebat dacă nu vreau o ceaşcă de ceai. După ce
am luat cana, ne-am aşezat jos şi ne-am uitat unul la altul în
tăcere. Era ca şi cum timpul s-ar fi oprit deodată.
Apoi Pam a vrut să ştie ce era lumina care pătrundea în
cort. M-am uitat afară şi am văzut că tocmai răsărea soarele.
Pam mi-a spus nedumerită: Nu e cam devreme? M-am
uitat la ceas. Era ora 5 :35 dimineaţa”
Cei doi soţi „pierduseră” două ore din viaţa lor fără să ştie
cum.
„M-am uitat la soţia mea şi ea la mine. Eram uimiţi”, şi-a
amintit James. „Uitându-mă spre podea am observat o mulţime
dc mucuri de ţigară. Erau cam 8-9 mucuri şi nu obişnuiam să
lăsăm mucurile pe podeaua cortului. Pam a spus că ea are vaga
impresie că a stat şi m-a aşteptat, dar nu ştie cam cât timp. Nu
ştia de ce, dar îşi amintea doar că mă aşteptase să intru în cort
şi în timpul acesta fumase.”
Obosiţi şi iritaţi de această ciudată noapte, cei doi s-au
hotărât să se întoarcă la Londra chiar în ziua următoare. După
ce au strâns cortul şi şi-au împachetat restul lucrurilor, au
hotărât să facă un ocol pentru a se opri la Stonehenge în
Wiltshire. James dorea să facă câteva fotografii cu ruinele din
Wiltshire.
Ajunşi în zona de interes turistic, James şi-a luat aparatul
120
de fotografiat. A constatat cu stupoare că obiectivul aparatului
era acoperit cu o peliculă dc clei sau cu ceva asemănător
amestecului de mortar.
„Era o substanţă ciudată şi foarte greu de îndepărtat”, a
spus el. „Nu am putut înţelege cum ajunsese acolo sau dacă
avea vreo legătură cu ceea ce se întâmplase cu o noapte înainte.
Atunci m-am gândit că aceasta este o altă întâmplare bizară.”
Deşi nu a fost niciodată supus regresiei hipnotice, James a
avut ciudate aduceri aminte legate de noaptea petrecută în
Dorset.
„Mi-au venit în minte imagini stranii. Se făcea că mă
aflam într-o cameră ciudată cu numeroase lumini pe pereţi,
lumini strălucitoare. Eram înconjurat de nişte fiinţe, unele
înalte, altele scunde. Nu ştiu cât de importante sunt aceste vise,
dar ele sunt foarte ciudate.
Nu pot să-mi explic nimic din aceste imagini. Nu am avut
niciodată halucinaţii şi nu am fost niciodată înclinat să dau frâu
liber imaginaţiei.”
Unde a dispărut James Millen, în timp ce soţia lui îl
aştepta fumând nervoasă în cort? Oare ciudatele imagini care
l-au urmărit mai târziu - camera neobişnuită, ciudatele fiinţe -
ne indică o răpire a căror autori sunt fiinţe extraterestre?
Soţia sa Pam i-a întărit declaraţia; văzuse şi ea acele
lumini ciudate. Cu siguranţă existaseră. Nu erau pură imagi­
naţie, dar, din păcate, timpul „pierdut” va rămâne întotdeauna
un mister.
Cercetătorii au considerat că James nu este un martor
potrivit pentru hipnoză, datorită vârstei sale înaintate şi a
,;Contaminării”. Totuşi, ei speră că, poate în timp, el îşi va
reaminti alte secvenţe din cele petrecute, alte imagini care poate
îl vor ajuta să înţeleagă ce se întâmplase în acea noapte.

121
Maxine Watkins
28 noiembrie 1988
Holbury
Hampshire

Maxine Watkins avea doar 20 de ani când a avut o


întâlnire mai degrabă cu o Casă a Groazei decât cu un OZN.
După o seară petrecută la clubul ei, clubul local al munci­
torilor, se întorcea acasă. Se întunecase deja, era o seară rece
de noiembrie. Era ora 11:20 noaptea; Maxine mai avea de
străbătut doar câteva sute de yarzi până la locuinţa ei, când au
început să se întâmple lucruri ciudate.
în timp ce cotea spre drumul care dădea în străduţa de
lângă casa ei, a observat că ramurile copacilor ce străjuiau
drumul începuseră să se mişte puternic, ca şi când un vânt
năpraznic ar fi izbucnit pe neaşteptate.
Dar nu bătea deloc vântul, nu era nici măcar o uşoară
adiere.
înfricoşată, Maxine a început să meargă mai repede,
nerăbdătoare să treacă de copaci.
Deodată, a apărut o lumină care pulsa. Fata s-a oprit şi
şi-a aţintit privirea pe obiectul care se vedea printre crengile în
mişcare ale copacilor. Era rotund sau oval, cu numeroase
lumini, nişte lumini foarte strălucitoare, care pulsau.
„Apoi a venit chiar spre mine”, a povestit mai târziu
Maxine. „Luminile m-au paralizat şi m-am trezit în acel loc...”
Se găsea într-o încăpere ciudată, în faţa unui bărbat. Era
complet chel şi purta o manta neagră cu un guler înalt; „o
manta Dracula” a fost modul în care Maxine i-a descris
îmbrăcămintea.
Acea fiinţă care semăna cu Dracula, ţinea strâns cu ambele
mâini o minge sau o sferă de la care plecau două tije perpen­
diculare între ele.
122
„Eram foarte înspăimântată”, a spus Maxine. „Bărbatul
ţinea acel obiect chiar în faţa lui. Alături de el se mai aflau
două fiinţe, fiecare stând de o parte a lui.”
Maxine a avut apoi impresia că se deplasează, senzaţie pe
care i-a fost greu să şi-o explice.
„Mă mişcăm, dar nu mergeam, parcă alunecam. Am fost
dusă până în dreptul unei mese. M-au suit pe ea şi mi-au legat
picioarele, aşa încât nu mă puteam mişca deloc. Legăturile erau
atât de strânse, încât a doua zi am văzut că îmi lăsaseră urme.
Mi s-a spus ceva. Era ca şi cum mi s-ar fi comunicat direct
în cap. Am început să strig să-mi dea drumul, să mă lase să
plec, dar nu au vrut.
Au încercat să mă liniştească, dar nu au reuşit”.
Maxine a descris încăperea în care se aflase ca fiind ovală
şi „semănând cu o sală de conferinţe.”
în timp ce stătea întinsă pe acea masă de examinare,
Maxine şi-a amintit că răpitorii ei au adus un aparat complicat
şi i l-au fixat la nivelul capului.
„Asta a fost tot. Următorul lucru pe care mi-1 amintesc
este că mă aflam pe stradă şi nu aveam nici cea mai mică idee
despre felul în care ajunsesem acolo.”
Maxine s-a trezit, cu hainele în dezordine, jos pe trotuar,
cam la 100 de yarzi depărtare de locul unde văzuse OZN-ul.
„Când m-am trezit jos pe pământ, am privit în sus şi am
văzut că obiectul tocmai se depărta. Cu o viteză foarte mare şi
cu un zgomot ca un fâşâit, a dispărut undeva în cer.”
Maxine şi-a dat seama că toată întâmplarea se desfăşurase
într-o linişte perfectă. După această experienţă, ea a suferit de
dureri de cap şi de iritaţii ale ochilor. Fâşâitul pe care l-a făcut
obiectul pe când dispărea a fost primul zgomot de care a fost
conştientă din momentul în care s-a trezit în camera ovală.
Tulburată de ceea ce i se întâmplase, Maxine a scris pe
adresa BUFORA despre experienţa ei şi i s-a stabilit o întâlnire.
Circumstanţele în care s-a desfăşurat experienţa, luminile,
123
deplasarea într-un loc neobişnuit, ne fac să ne gândim la răpire,
dar descrierea făcută de Maxine seamănă mai degrabă cu o
secvenţă dintr-un film cu vampiri.
Prima creatură pe care a văzut-o era îmbrăcată ca Dracula
şi ţinea un fel de cruce. Poate acesta a fost singurul mod în care
ea a putut să relateze scena atât de deosebită de viaţa normală,
cotidiană.
Maxine nu a fost supusă hipnozei, aşa că întâlnirea ei a
fost inclusă în capitolul „Posibilelor răpiri”.

124
Anatomia unei răpiri

Toate răpirile simt la fel, sau diferă mult între ele? Motivul,
pentru care se pune această întrebare, e simplu. Dacă diferiţi
oameni din diferite părţi ale lumii relatează despre răpiri care se
petrec în acelaşi mod, acesta este un argument care vine să
sprijine teoria conform căreia noi oamenii suntem cobai în
laboratoarele extratereştrilor.
Dacă modul de răpire, detaliile privind examinarea victi­
melor şi modul de revenire sunt aceleaşi, atunci există o şansă
mai mare ca relatările să aibă un sâmbure de adevăr. Dacă un
număr atât de mare de indivizi din întreaga lume povestesc
astfel de întâmplări, cum se face că istorisirile lor sunt atât de
asemănătoare?
Te-ai aştepta ca oameni diferiţi, aparţinând unor culturi
diferite să-şi imagineze poveşti diferite.
Thomas E. Bullard, care şi-a susţinut doctoratul în folclor
la Universitatea Indiana, a făcut cercetări şi a scris un studiu
comparativ al răpirilor cauzate de extratereştri; acest studiu,
destinat unei fundaţii americane de cercetare a fenomenului
OZN (Fundfor UFO Research), intenţiona să clarifice legătura
posibilă dintre acest fenomen şi folclor.
Cercetările ştiinţifice întreprinse de doctorul Bullard asupra
a aproximativ trei sute de cazuri de răpire, majoritatea petre­
cute în America, nu au adus nici o concluzie fermă cu privire
la legătura dintre răpiri şi folclor. în schimb studiul său a reuşit
să dezvăluie structura internă a fenomenului de răpire,
subliniind numitorul comun al tuturor acestor evenimente
neobişnuite. Doctorul Bullard a arătat că toate aceste cazuri
se caracterizează prin aceeaşi succesiune de etape. Multe
din aspectele ce sunt comunc cazurilor cercetate de el pot fi
125
regăsite şi în experienţele relatate în paginile acestei cărţi.
Din momentul răpirii şi până la întoarcerea acasă a victi­
mei, doctorul Bullard a identificat fiecare etapă distinctă a
experienţei trăite de martor. El a cuantificat frecvenţa acestor
etape în cadrul numeroaselor cazuri studiate. Nu a fost doar un
simplu exerciţiu de statistică, ci o încercare serioasă de a
descoperi o explicaţie satisfăcătoare fenomenului care îi face pe
atât de mulţi oameni să descrie întâmplări atât de ciudate şi
totodată atât de similare.
„Cel mai remarcabil aspect privind răpirile este faptul că
sunt relatate de indivizi din întreaga lume”, a constatat docto­
rul. „Al doilea aspect semnificativ este faptul că sunt foarte
numeroase. Din punctul de vedere al calităţii şi cantităţii,
răpirile extraterestre duc la concluzia că reprezintă un necaz al
celor bogaţi.
O trăsătură frapantă, dar totuşi destul de rar observată, a
răpirilor este succesiunea evenimentelor ce se derulează.”
Profesorul Bullard a identificat un număr maxim de şapte
etape prin care pot trece persoanele răpite. Acestea sunt: răpirea,
discuţiile (atunci când victimele comunică cu răpitorii lor),
examinarea, vizitarea navei, călătoria într-o lume necunoscută,
întâlnirea cu o fiinţă divină, reîntoarcerea şi consecinţele expe­
rienţei trăite.
„Nu toate cazurile cuprind toate aceste etape”, a explicat
profesorul. „Unele dintre etape apar foarte rar, dar cele care
apar respectă ordinea prezentată mai sus. Cu excepţia a o sută
nouăzeci şi trei de cazuri cu două sau mai multe episoade, în
celelalte o sută şaizeci şi trei lucrurile s-au petrecut respectând
secvenţialitatea.
Răpirea la rândul ei prezintă patru părţi distincte: intru­
ziunea, când apare OZN-ul şi urmăreşte viitoarea victimă;
perioada neobişnuită în care lumea fizică înconjurătoare suferă
transformări ciudate; un interval de timp în care capacitatea
victimei de a înţelege ceea ce se întâmplă este alterată; răpirea
126
propriu-zisă, când fiinţele extraterestre iau martorul în custodie.
Când două sau mai multe din aceste părţi apar, ele se
desfăşoară în această ordine în şaptezeci la sută dintre cazuri.
Capturarea propriu-zisă are la rândul ei complexitatea
unui episod, fiind alcătuită dintr-o secvenţă de opt subcapitole:
un fascicul de lumină interceptează martorul, o forţă îl ridică,
apar acele fiinţe şi încep să comunice cu victima.
Creaturile încearcă să liniştească victima, să-i alunge teama
sau îl controlează prin alte mijloace. îl escortează spre nava lor
şi îl duc până la bordul ei. Victima suferă o pierdere temporară
a memoriei sau o formă a amneziei în momentul pătrunderii pe
navă.
Şaptezeci la sută din cazurile care cuprind două sau mai
multe evenimente din cele prezentate mai sus, se desfăşoară în
ordinea descrisă.”
Cu foarte mare atenţie, doctorul Bullard a cercetat detaliat
episodul examinării, povestit de multe din persoanele răpite.
„Acest episod cuprinde opt activităţi distincte: fiinţele
pregătesc mai întâi victima dezbrăcând-o, spălând-o şi apoi
aşezând-o pe masa de examinare. Are loc o examinare generală,
care ulterior se continuă cu una specifică fiecărei părţi separat.
Victima este cercetată iniţial manual, aparent atenţia fiind
îndreptată spre caracteristicile ei externe”, a spus doctorul.
Apoi un instrument de scanare, semănând cu un ochi sau o
lumină este folosit pentru studierea corpului uman. Urmează o
investigaţie instrumentală care are probabil scopul de a evi­
denţia structurile interne şi funcţiile fiziologice ale organismului
uman.
Următorul pas constă în recoltarea de probe de piele, păr
sau fluide umane. Examinarea continuă cu cercetarea apara­
tului genital. La o cercetare atentă a relatărilor, profesorul a
constatat că şi sistemul nervos este studiat de creaturi.
Conform spuselor doctorului Bullard, şaizeci la sută din
cazuri includ şi aceste secvenţe.
127
Modul în care persoanele răpite descriu reîntoarcerea lor în
lumea normală, a fost de asemenea obiectul investigaţiei docto­
rului Bullard.
„Episodul întoarcerii începe cu urări de rămas bun, după
care urmează plecarea victimei de pe navă”, a subliniat profe­
soral. „Martorul părăseşte nava şi încă o dată suferă o amnezie
când fiinţele îl conduc înapoi pe Pământ.
După ce priveşte cum nava se depărtează, martorul reintră
în lumea normală, timp în care face un rezumat al activităţilor
anterioare iar memoria răpirii se diminuează. Cele patru părţi
ale acestui episod sunt prezente în două treimi din cazuri.”
Doctorul Bullard a adăugat: „Totuşi, cu privire la succe­
darea etapelor, ordinea lor nu este de fiecare dată mereu
aceeaşi.
O discuţie între examinator şi victimă poate urma după
examenul general, imediat după capturare sau după scanare,
dar aceste variante nu schimbă nimic din întregul povestirii,
sensul rămâne acelaşi.
Faptul că martorii relatează răpirea extraterestră în această
ordine demonstrează că întâmplarea în sine este structurată în
acest fel.
De obicei, examinarea propriu-zisă este precedată de o
discuţie, o perioadă în care răpitorii comunică mai mult sau mai
puţin cu victima.
Discuţia include patru părţi: fiinţele interoghează victima ’
asupra unor subiecte care îi interesează; urmează o explicaţie
cu privire la planeta de unde provin şi scopul venirii lor pe
Pământ; ei cer victimei să uite experienţa prin care trece, uneori
îi furnizează informaţii şi date, ajutând-o să cunoască mult mai
multe lucruri; creaturile îi explică omului că anumite compor­
tamente şi practici umane sunt foarte periculoase. Destul de
des, ei prevestesc evenimente ce se vor petrece în viitor.
Previziunile se referă de obicei la dezastre sau chiar trans­
formări apocaliptice, ce vor avea loc pe Pământ, evenimente pe
128
care extratereştrii sau martorii în cunoştinţă de cauză le-ar
putea diminua. Câteva dintre cazuri includ şi un tur al navei
extraterestre, aparent ca un gest de curtoazie faţă persoanele
răpite. în cursul vizitării vehiculului aerospaţial martorii au
relatat că au văzut camera motoarelor, unde au descris existenţa
unor globuri transparente, ataşate unui dispozitiv asemănător
unui rotor.”
în studiul său Doctorul Bullard a relevat şi faptul că o
parte din martori au călătorit într-o lume necunoscută, pe care
au numit-o ca fiind o altă planetă. Destul de des, ei au povestit
că au văzut oraşe şi semne ale civilizaţiei extraterestre.
Destul de rar, martorilor li s-a dezvăluit divinitatea sau
le-a fost prezentat un anumit lucru pe care extratereştrii îl
consideră sacru. Consecinţele experienţei de răpire includ coş­
maruri, iritaţii ale ochilor, arsuri ale pielii, tăieturi sau răni
punctiforme.
Efectele pe termen lung constau în dezvoltarea unor noi '
aptitudini, apariţia dorinţei de a învăţa, dotarea lor cu anumite
puteri extrasenzoriale, o schimbare a personalităţii, uneori în
bine. întâlniri succesive cu extratereştrii nu sunt neobişnuite.
Uneori, după răpire, victimele pot suferi experienţe para­
normale, vizite ale unor „bărbaţi în negru”, apariţii şi fenomene
gen strigoi.
Interesantă este sublinierea făcută de doctorul Bullard:
„Nu toate relatările cu privire la fenomenul răpirilor extrate­
restre se limitează la descrierea episoadelor de mai sus.”
în o sută treizeci şi şase din o sută şaizeci şi două de
cazuri, nava a fost descrisă ca fiind discoidală. în unele cazuri,
e ca un disc gros, în altele ca unul subţire, uneori un dom sau
nişte proeminenţe fac ca imaginea navei să difere de la o
relatare la alta. De asemenea, mărimea navei variază în limite
foarte largi; a fost comparată cu o maşină mică şi cu aproape
orice altceva până la dimensiunile unui teren de fotbal.
Descrierea vehiculului aerospaţial diferă de la o persoană
129
la alta, dar majoritatea l-au prezentat ca fiind de formă discoi-
dală. în cazurile cercctatc există martori care îi atribuie şi alte
forme.
Odată ajuns înăuntru, martorul se regăseşte în interiorul
unei camere circularc, cu plafonul în formă de dom şi fără
colţuri. încăperea este luminată uniform de o lumină difuză a
cărei sursă nu poate fi precizată. Atmosfera este de obicei rece
şi umedă, victimele invocând o greutate în respiraţie datorată
conţinutului crescut în vapori de apă şi mai rar, justificată dc
respirarea unui aer plin cu noxe.
„Creaturile au fost descrise ca fiind oameni, fiinţe uma­
noide sau monştri”, a completat profesorul. „în două treimi din
cele două sute trei cazuri în care apare descrierea răpitorilor, ei
sunt caracterizaţi ca fiind umanoizi, în timp ce doar în cincizeci
şi două de cazuri sunt consideraţi oameni. Imaginea tipică a
umanoidului este a unei fiinţe de înălţime mică spre medie, cu
un cap mare, rotund şi având ochi enormi, fascinanţi. Are nasul
şi urechile foarte mici sau sunt doar simple vestigii ale acestora,
în timp ce gura este ca o gaură sau o crăpătură. Nu arc păr;
pielea e de culoarc cenuşie. în general fiinţele sunt descrise ca
fiind îmbrăcate cu costume mulate, dintr-o singură bucată.”
în rapoartele sale, doctorul Bullard a făcut referiri şi cu
privire la personalitatea şi preocupările răpitorilor. „Majori­
tatea echipajelor de pe navele extraterestre au un conducător
care comunică pe calc telepatică cu victima, iar pentru a vorbi
cu cei din aceeaşi rasă cu el foloseşte nişte sunete ca un
murmur.
Fiinţele vorbesc frumos şi se poartă politicos cu persoanele
răpite, dar de multe ori curtoazia lor este doar o faţadă, un mod
subtil de a manipula victima şi a o convinge să coopereze. De
fapt, aceste creaturi par reci şi distante, şi poate nu pot înţelege
durerea şi frica pc care le simt oamenii sau sunt indiferente faţă
de asemenea sentimente.”
Analiza minuţioasă a tuturor informaţiilor obţinute prin
130
consultarea rapoartelor răpirilor i-a permis doctorului Bullard
să constate că un numitor comun al multor cazuri este interesul
manifestat dc ciudatele fiinţe faţă de reproducere şi fertilitate.
„Preocuparea fiinţelor pentru reproducere reiese din relată­
rile examinării victimelor. Dar există şi indicii ce întăresc
impresia că fertilitatea şi reproducerea ocupă un loc important
în preocupările lor”, a subliniat doctorul Bullard.
„Pe parcursul discuţiilor cu martorii, creaturile le-ar fi
spus că au probleme cu reproducerea sau că nutresc dorinţa de
a-şi revigora zestrea genetică prin combinarea cu oamenii. în
alte cazuri, fiinţele le-ar fi comunicat că provin de pe o planetă
sterilă, pe cale de dispariţie, fapt întărit şi dc imaginile descrisc
de martori, imagini ale planetei extratereştrilor.
Luând în atenţie vârsta victimelor, se poate observa o
preferinţă pentru persoane tinere. Interesant de notat este şi
«faptul că extratereştrii au respins două victime, una pentru că
era prea bătrână, cealaltă deoarece suferise o vasectomie.
Aceste constatări capătă cu adevărat sens dacă extrate­
reştrii sunt interesaţi de fertilitatea specici lor. Modificările
constatate la nivelul organelor genitale ale persoanelor răpite şi
etapele după carc decurge în general fenomenul răpirii suge­
rează că aceste creaturi se găscsc într-un important impas
biologic. Ei s-ar părea că folosesc captivii umani pentru a reuşi
să supravieţuiască.
Răpirea extraterestră este asociată cu unele fenomene mai
ciudate.
Unele apar în cadrul lumii fizice, înconjurătoare, altele se
petrec la nivelul psihicului uman. Efectele fizice enumerate sunt
senzaţia dc totală nemişcare şi tăcere din locul unde se petrece
răpirea, dereglări ale motoarelor autoturismelor (unele sunt
obişnuitele efecte electromagnetice atât de des menţionate în
rapoartele OZN, altele sunt descrise ca preluarea comenzilor
maşinii de undeva din afara ei).
Dintre efectele mentale, cel mai des întâlnit este cel de
131
pierdere inexplicabilă a unei perioade de timp, un gol în
memoria martorului pe toată perioada răpirii. Acest fenomen
apare în o sută şaizeci şi patru din cazuri. Alte forme de
modificare mentală sunt starea de inconştienţă sau starea de
letargie care sunt de asemenea des relatate.
Martorul se comportă în mod straniu, atunci când se află
sub influenţa creaturilor. Extratereştrii par să aibă o serie de
modalităţi de a controla mintea umană. Ei le folosesc pentru a
linişti victima, pentru a-i îndepărta senzaţia de durere şi pentru
a o determina să se supună cererilor lor.
Alte efecte stranii sunt cele legate de corelarea senzaţiilor
fizice cu cele mentale. Martorul pluteşte prin aer până la navă
în ciuda gravitaţiei. Acest lucru chiar se întâmplă sau doar are
el o falsă impresie? Există argumente în sprijinul ambelor
alternative. Aceeaşi întrebare o ridică şi relatările cu privire la
trecerea prin pereţi şi senzaţia de izolare pe care o simt martorii
în locul răpirii. Cum se face că într-o regiune obişnuită, locuită,
în momentul răpirii nu apare nimeni ?”
Doctorul Bullard a constatat că, în ciuda faptului că a
cernut un munte de informaţii, nu a putut extrage din el decât o
grămăjoară infimă de concluzii.
„Natura acestor fenomene şi explicarea lor scapă studiului
şi aceasta pentru că subiectul cercetării este de fapt răpirea şi
nu experienţa în sine”, a spus el.
„Cu privire la similaritatea relatărilor există trei explicaţii
posibile:
Rapoartele sunt asemănătoare pentru că toţi aceşti oameni
au trăit acelaşi tip de experienţă obiectivă.
Rapoartele sunt asemănătoare pentru că toţi aceşti oameni
au trecut prin aceeaşi experienţă, o experienţă subiectivă. Această
explicaţie presupune existenţa unor fenomene psihologice
general umane, capabile să genereze senzaţii şi imagini ale unei
răpiri extraterestre.
A treia posibilitate: oameni diferiţi au preluat aceeaşi
132
povestire. (întâmplarea a fost auzită şi repetată din gură în gură,
sau mai probabil toţi aceşti martori, sub influenţa relatărilor
auzite prin mass-media. au denaturat propria lor experienţă,
pentru a o face asemănătoare cu acestea).
Doctorul Bullard consideră că aceste explicaţii pot fi
dezbătute cu privire la un caz, dar cercetarea sa a demonstrat,
fără nici o urmă de îndoială, că „relatările fenomenelor de
răpire extraterestră sunt mult prea asemănătoare pentru a fi o
simplă întâmplare sau doar o născocire. Ele nu pot fi consi­
derate doar ca rodul imaginaţiei unor indivizi.”
El a mai adăugat: „Modul de desfăşurare şi conţinutul,
până în cele mai mici detalii, demonstrează că răpirea extrate­
restră este un fenomen coerent, credibil, indiferent care este de
fapt natura lui. Nici un sceptic nu poate ignora sau nega
unitatea acestui fenomen, ţinând cont de dovezile aduse.”
Ufologii şi cercetătorii fenomenului răpirii extraterestre au
apreciat studiul doctorului Bullard şi speră că vor avea loc şi
alte cercetări serioase şi studii ştiinţifice ale fenomenului.
Totuşi, acea ramură a ufologiei care susţine că experienţele
de răpire sunt simple părţi ale folclorului modem, foloseşte
lucrarea doctorului Bullard pentru a-şi argumenta teoria.
Oare cultura noastră modernă este atât de invadată de
OZN-uri, extratereştri şi răpiri, încât ele au ajuns o explicaţie
facilă, invocată de fiecare dată când nu există explicaţii
raţionale?
Cu adevărat, suntem înconjuraţi de o mulţime de cărţi,
filme şi emisiuni TV despre apariţii OZN şi extratereştri. Până
şi un important canal de televiziune din SUA a folosit în unul
din serialele lui subiectul răpirii extraterestre ca un mod bizar şi
distractiv de a atrage audienţa.
Dar, atunci când ne confruntăm cu evenimente ciudate,
suntem gata să optăm pentru, explicaţia răpirii extraterestre,
dacă se potriveşte situaţiei ?
Aşa cum am putut vedea în cazurile de mai înainte, multe
133
din cazuri sunt mai mult decât lumini stranii pe cer şi fenomene
de timp pierdut inexplicabil.
Cu siguranţă folclorul nu poate explica experienţa trăită de
Philip Spencer. El a văzut o creatură de culoare verde şi a
fotografiat-o. A mai văzut o navă spaţială şi dacă acceptăm ca
veridică declaraţia lui în stare de hipnoză, a descris şi alte
lucruri neobişnuite.
Cum rămâne cu cazul lui Robert Taylor? El a văzut o
navă şi alte două obiecte. A simţit un miros înţepător, a auzit
zgomotul făcut de sferele cu tije, când s-au apropiat de el.
Ba mai mult, a SIMŢIT acele obiecte trăgându-1 de haine.
Există şi mărturia poliţistului că a găsit pe pământ urme ce
indicau staţionarea unui obiect, cântărind tone, pe locul în care
Philip văzuse nava.
Doctorul Bullard nu a sperat neapărat că, prin compararea
atentă a relatărilor, va reuşi să aducă răspunsuri reale, dar a
fost interesat să afle câte din fazele întâlnite la răpirile din
America pot fi regăsite şi în cazurile din Anglia.
Munca sa a reuşit cel puţin să creeze un ghid al anatomiei
răpirii cu autori extratereştri.

134
Primele relatări de răpiri

Cu numai câţiva ani înainte de secolul XXI şi odată cu


aniversarea celei de-a 15-a zi de naştere a termenului farfurie
zburătoare, a fost momentul în care OZN-ul şi ufologia au
căpătat un statut bine definit.
Aşa cum am spus şi în capitolul anterior, datorită emi­
siunilor TV pline de extratereştri, nave spaţiale, Star Trek,
spectacole SF şi datorită cinematografelor invadate de spectatori
avizi să vadă E T şi întâlniri cu extratereştrii, astăzi farfuriile
zburătoare sunt o parte distinctă a culturii noastre, la fel ca şi
peştele şi cartofii prăjiţi.
întreabă orice adolescent ce este un extraterestra şi el îţi va
da ocazia să alegi între Darth Vader, Mr. Spoke de pe nava
Enterprise sau E T - cel mai convingător personaj extra-pămân-
tesc pe care l-a scos Hollyvvoodul.
Capitolul răpirilor, ca parte integrantă a folclorului modem
al zilelor noastre, nu este chiar atât de des vehiculat cum ar
părea la o primă vedere. Terminologia, descrierea navelor
aerospaţialc şi a extratereştrilor este foarte bogată, permiţân-
du-ne, dacă dorim, să ne imaginăm propria noastră poveste cu
extratereştri.
De asemenea, fenomenul răpirii, aşa cum am consemnat la
începutul acestei cărţi, a fost cunoscut de multă vreme, poate
cu câteva mii de ani în urmă. Relatările acelor întâmplări
foloseau o terminologie diferită, un vocabular complet diferit de
cel de acum. Caleştile în flăcări, nu farfuriile zburătoare, erau
ocupate de îngeri sau zei, nu de extratereştri.
Totuşi, relatările care urmează provin de la o generaţie
pentru care OZN-ul şi farfuriile zburătoare nu erau chiar atât
de familiare, cum se întâmplă în zilele noastre.
135
în acea epocă îndepărtată, înaintea revoluţiei tehnologiei şi
informaţiei, publicul britanic îşi avea şi el porţia lui zilnică de
ştiri din ziare, din Home Service şi din jurnalele cinematografice.
Termenul de farfurie zburătoare tocmai apăruse şi avea să
dureze destul de mult până să devină atât de popular. Nu fusese
încă înregistrată nici o răpire extraterestră. Iar limbajul ufolo-
gilor era necunoscut.
E posibil ca să fi avut şi oamenii acelor vremuri filmele lor
science-fiction - Războiul lumilor de H. G. Wells a fost
realizat ca un film epopeic, în perioada dintre cele două răz­
boaie - iar literatura ştiinţifico-fantastică începuse să se facă
simţită în Statele Unite.
Dan Dare şi Flash Gordon începuseră să-i atragă pe copiii
între 14 şi 15 ani. După cel de-al doilea război mondial, lumea
nu auzise prea multe despre fenomenul răpirilor de către
extratereştri.
OZN-ul şi farfuriile zburătoare erau privite ca ridicole... la
fel de ridicole şi neadevărate ca şi zborul în cosmos sau o
călătorie pe lună.
în concluzie, cum ne putem explica cazurile amănunţite
consemnate în acea perioadă? In nici un caz nu-i putem acuza
de contaminare, nu-i aşa?
Toate relatările ce urmează sunt făcute de cetăţeni de vază.
Ele s-au petrecut în timpul celui de-al doilea Război Mondial,
sau imediat după terminarea lui, ceea ce le-a conferit credibilitate.
Ca şi în cazul celorlalte interviuri prezentate în carte,
martorii n-au avut nimic dc câştigat prin povestirea acestor
întâmplări, nu aveau de primit nici o recompensă. Nici unul din
cei trei martori, ale căror cazuri sunt descrise, nu aveau la
momentul respectiv nici un fel de cunoştinţe asupra acestui
subiect. Abia în anii care au urmat li s-a trezit un interes
deosebit faţă de OZN-uri şi răpiri. Datorită intervalului mare de
timp care a trecut de la experienţa trăită şi datorită vârstei
martorilor, relatările nu sunt foarte detaliate. Amintirile se pot
136
şterge odată cu trecerea timpului, dar cercetătorii sunt convinşi
că adevărul străbate timpul şi poate fi auzit clar şi acum.

Horatio Penrose
(comandant în rezervă al Marinei Regale Britanice)
13 mai 1954
Bumaston
Derbyshirc

Comandantul Horatio Penrose îşi privi maşina cu plăcere.


Era un Vouxhall Wyvern negru. Se afla pe drumul spre casa sa
din Birmingham şi îşi admira maşina. încăpătoare, elegantă ca
toate maşinile marca Bristol; era bucuros că, până la urmă, se
hotărâse să nu o vândă.
Luase ceaiul în compania unor prieteni, de lângă Buxton,
care erau interesaţi să-i cumpere maşina, veche de un an. După
ce au stat de vorbă până la ora zece şi jumătate noaptea, el le-a
spus că s-a răzgândit şi că vrea să-şi păstreze maşina. După
care a plecat spre casă.
Gazdele au fost dezamăgite dar, politicoase, i-au acceptat
decizia de a nu vinde frumosul automobil. Comandantul şi-a
luat rămas bun şi a ieşit din casă, în întunericul nopţii.
A luat-o pe autostrada Derby-Burton, conducând spre
Birmingham. Iniţial drumul a fost liber, puţine maşini se aflau
la ora aceea din noapte. Apoi, pe măsură ce s-a apropiat de
cariera de pietriş Hilton de lângă Bumaston, brusc a zărit o
lumină strălucitoare undeva în faţa lui.
„Părea că se apropie de mine”, a scris comandantul, care
şi-a notat în jurnalul său întreaga întâmplare, la scurt timp
după aceea.
La început a crezut că lumina provine de la vreo maşină
care se apropie de el cu o viteză foarte mare, aşa că a încetinit,
anticipând întâlnirea apropiată.
în timp ce frâna, lumina a ajuns instantaneu deasupra lui,
137
făcând ca maşina să se oprească brusc, aşa că el a fost azvârlit
în faţă, lovindu-se cu capul de parbriz.
„Am crezut că am făcut un accident”, a spus comandantul
Penrose. Apoi, şi-a amintit că a avut impresia că se află în
mişcare. Maşina se ridicase deasupra pământului, fiind trasă în
sus de o forţă magnetică. A putut vedea cum acoperişul maşinii
se îndoia sub acţiunea acelei forţe stranii, sau ce o fi fost.
Intinzându-şi gâtul, s-a aplecat pe geamul maşinii, încer­
când să vadă ceea ce nu se vedea din cauza acoperişului. N-a
putut observa nici un dispozitiv de ridicare, în ciuda atenţiei cu
care a privit. Dar a zărit o lumină foarte puternică situată chiar
deasupra maşinii.
In acest moment, şi-a pierdut cunoştinţa. Şi-a amintit că
s-a trezit într-un pat de spital la Derbyshire Royal Infirmary,
unde sora medicală i-a spus că i s-au pus câteva fire ca să
închidă o tăietură la frunte.
In timp ce se întindea înapoi în pat, mulţumind stelei sale
norocoase că a scăpat viu, şi-a dat seama că-şi aminteşte
perfect tot ceea ce se întâmplase imediat după „accident”. Un
lanţ de evenimente stranii i-au venit în minte, erau atât de
neobişnuite încât nu a îndrăznit să le povestească la nimeni.
După ce maşina lui s-a oprit brusc şi după ce a fost
ridicată într-un mod curios în aer, şi-a amintit că putea vedea
şoseaua undeva jos. Un bărbat, într-un costum dintr-o singură
bucată, s-a întins prin fereastră şi l-a ridicat din scaunul
maşinii, împingându-1 în aer în sus, într-un obiect circular care
plutea chiar deasupra. Toate acestea le-a făcut fără cel mai mic
efort.
„Intrarea în acel vehicul era în partea lui de jos şi prin ea
răzbătea o lumină strălucitoare”, şi-a amintit el.
Acea lumină puternică i-a permis să se uite în jos spre
locul „accidentului”. Maşina se afla la marginea şoselei, dar în
afară de ea nu era absolut nici un semn că s-ar fi întâmplat
ceva deosebit acolo.
138
S-a trezit într-o încăpere puternic luminată, întins pe o
masă. Era un fel de masă de examinare, probabil folosită
pentru acordarea ajutorului medical. A privit în jurul lui şi a
observat că pereţii încăperii erau acoperiţi de tot felul de
aparate; s-a gândit că sunt aparate de control. Ele erau manipu­
late de un grup de femei şi bărbaţi, vreo cinci persoane.
Nu păreau deosebiţi, doar că erau mai scunzi decât media
populaţiei, cam ca nişte japonezi. Aveau ochi migdalaţi, păml
negru, scurt şi drept. Toţi erau îmbrăcaţi în costume dintr-o
singură bucată, de culoare albastră.
Una din femeile operator, bine făcută, s-a apropiat şi s-a
uitat la rănile lui. Comandantul a simţit că femeia, în ju r de 20
de ani, îl privea cu simpatie în timp ce-i examina lovitura de la
frunte şi celelalte tăieturi şi zgârieturi.
în timp ce se apleca să-l examineze, el a observat pielea ei
albă fără nici un cusur, dar înainte să aibă timp să spună ceva,
şi-a dat seama că ea îi vorbea despre tăieturi. Era o anumită
formă de comunicare telepatică. El părea că ştie ceea ce ea
dorea să afle şi ea părea că ştie răspunsul înainte ca el să
vorbească.
Femeia i-a făcut o injecţie şi el a observat că siringa pe
care o folosea era umplută cu un fel de fluid verde.
„Am pus întrebări despre mecanismul vehiculului”, şi-a
amintit comandantul mai târziu. „Mi s-a spus că se bazează pe
câmpuri magnetice.”
în timp ce el încerca să înţeleagă informaţia care i-a fost
comunicată, femeia a început să-i pună întrebări. Care este
rolul lui ? l-a întrebat ea.
Comandantul a răspuns prudent. Binefăcătorii lui vin cumva
din partea unei puteri străine? Ea părea teribil de interesată de
munca lui la Royal Navy, i s-a părut comandantului, care nu
uitase câtuşi de puţin că ultimul război mondial se terminase cu
mai puţin de 10 ani în urmă.
Au urmat apoi întrebări despre experienţa lui în domeniul
139
navigaţiei şi despre munca la radar (pe atunci o tehnologie
relativ nouă).
El a încercat să devieze discuţia şi a pus întrebări despre
navă şi tehnologia ei.
Dar femeia, la fel, evita răspunsurile directe.
Dintr-un anume motiv, femeia a făcut atunci o afirmaţie
ciudată, care l-a lăsat perplex pe comandant.
f Cuvintele pe care ca i le-a sugerat telepatic au fost clare:
„Noi nu suntem născuţi în acelaşi fel ca şi voi.”
Cam la acest punct al discuţiei comandantul, îşi aminteşte
că a simţit că adoarme. „Injecţia trebuie să fi fost un sedativ”, a
gândit el, înainte să alunece în starea de inconştienţă.
Când şi-a revenit, era înapoi în maşina lui şi se simţea
ameţit. Maşina fusese mişcată. Acum era cocoţată pe rampa
carierei de pietriş.
Era chiar înainte de miezul nopţii când o patrulă a observat
maşina deteriorată şi l-a găsit pe comandant încă sub stare de
şoc stând pe locul şoferului. A chemat poliţia, care l-a întrebat
pe ofiţer cum s-a petrecut incidentul. Dar Penrose a decis să nu
menţioneze nimic nici despre navă nici despre ocupanţii ei.
Uimit de întrebările care curgeau fără oprire de la poliţişti,
el a constatat că aceştia sunt nedumeriţi şi suspicioşi în legătură
cu cantitatea anormal de mare de sânge pe care au găsit-o în
maşină. Era o cantitate mult mai mare decât aceea la care te
puteai aştepta să rezulte de la rănile relativ minore ale coman­
dantului. Câţiva poliţişti l-au suspectat că nu fusese singur.
După ce a ieşit din spital, ofiţerul s-a întors la locul
accidentului, în speranţa că poate găsi martori ai fenomenului a
cărui victimă a fost el.
Singurul succes l-a avut cu un om care semnaliza la căile
ferate şi care a spus că a văzut o „maşină” cu o lumină extrem
, de strălucitoare dedesubt, carc a ignorat semnalul său.
Comandantul Penrose nu a vorbit nimănui despre această
întâmplare timp de douăzeci şi doi de ani. Apoi, în 1976 a luat
140
contact cu un grup de cercetători ai fenomenului OZN din
Birmingham şi le-a povestit, pentru prima oară, întreaga poveste.
Comandantul a spus că a evitat publicitatea, pentru că i-a
fost frică să nu fie ridiculizat. Dar, în 1976, a spus el, climatul
privind cercetarea OZN-urilor s-a îmbunătăţit suficient ca „să
iasă la lumină” cu relatarea sa.
Comandantul Penrose a fost un „soldat bătrân” cu o carieră
militară exemplară. Sc poate ca ciocnirea, sau ceea s-a întâm­
plat în noaptea aceca, să-l fi făcut să-şi iasă din minţi?
Cercetătorii se îndoiesc.
Mai mult, descrierea navei şi a ocupanţilor nu este prea
diferită de multe alte relatări care au fost făcute în următorii
ani.
Horatio Penrose, ofiţer şi gentleman, a trăit cu mult înainte
ca OZN-urile şi farfuriile zburătoare să intre în limbajul nostru,
în 1954, zborul în spaţiul cosmic era de domeniul SF-ului;
OZN-urile şi extratereştrii erau pură fantezie comică.
Ce motiv ar fi avut un comandant din Royal Navy să
inventeze o asemenea poveste ?

Albert Lancashire
Septembrie 1942
Newbiggin-on-Sea
Northumberland

Albert Lancashire tremura în frigul ucigător. Iama venise


devreme. Santinela de douăzeci şi şapte de ani îşi băga mâinile
mai adânc în buzunarele hainei sale militare. Chiar dacă a păzi
radarul secret de forţele Luftwaffe era o muncă importantă,
pentru un moment privirile sale căutau în depărtare în direcţia
Mării Nordului.
„Este greu de crezut că este doar septembrie”, şi-a spus
Albert bătând din picioare ca să şi le dezgheţe. „De vină trebuie
să fie vântul aspru care vine dinspre mare.”

141
Nu avea idee cât este ceasul, dar era foarte întuneric. Era
foarte important să respecte ordinul primit, şi-l reamintea întruna,
repetând instrucţiunile căpitanului, cu voce tare: „Este interzis
să se tragă asupra avioanelor inamice; trebuie numai să trans­
miţi la bază poziţia lor.”
A trage asupra avioanelor inamice noaptea este şi mai rău,
s-a gândit el. Piloţii germani îi vor repera repede şi acesta va fi
sfârşitul bazei militare.
Deodată, Albert a zărit o lumină la orizont, dar într-o
secundă a fost ascunsă de un nor negru. Atunci, o altă lumină a
intrat în câmpul lui vizual. O lumină galbenă de data aceasta,
strălucind dintr-un cadru al unui ciudat obiect rotund.
Lumina galbenă, cu un diametru de un picior, s-a apropiat,
izbindu-1 drept în faţă.
Lăsând instinctiv să-i cadă arma, Albert a ridicat mâinile
sus.
„Nu-mi amintesc să-mi fi pus arma la pământ, dar cu
siguranţă că aşa am făcut, pentru că era încărcată şi avea
ataşată o baionetă”, şi-a amintit Albert. „Nu am folosit-o pentru
că nu aveam voie. Doar am ridicat mâinile sus.”
Tânărul militar a resimţit o senzaţie de plutire, apoi s-a
făcut întuneric.
Când şi-a revenit, şocat şi uluit, Albert a văzut că stătea
întins la doar câţiva yarzi de locul în care păzea cu câteva
minute mai devreme.
„Am stat întins timp de cinci sau zece minute”, a povestit
Albert. „Habar nu aveam ce se întâmplase.”
Atunci când a avut loc întâmplarea Albert nu a numit
obiectul pe care-1 văzusefarfurie zburătoare. Termenul a apărut
abia cinci ani mai târziu. Dar el a ştiut că obiectul pe care l-a
văzut a fost nenatural, ncavând nimic comun cu această lume.
Convingerea sa că i s-a întâmplat ceva neobişnuit a fost
întărită de o serie de vise carc i-au apărut în somn, în anii care
au urmat. Şi-a amintit că se uita în jos spre mare printr-o
142
fereastră largă şi un om în alb îi spunea că trebuie să-l conducă
în interiorul navei.
în alt vis s-a văzut din nou pe navă dar de data aceasta a
întâlnit o femeie îmbrăcată cu o fustă scurtă până la genunchi.
Avea păr roşu şi i-a dat nişte ochelari.
Spre sfârşitul anilor şaizeci povestea lui Albert a ieşit la
lumină. Citise despre întâlniri cu OZN-uri şi apoi a scris orga­
nizaţiei BUFORA despre experienţa sa din timpul războiului.
Din nefericire intervalul mare de timp între eveniment şi mo­
mentul relatării a făcut ca investigaţia să fie dificilă.
Albert avea şaptczeci de ani şi locuia în Denton, Man-
chester, când a rememorat ultima dată evenimentul. Pensionat
de la căile ferate şi având mai mult timp la dispoziţie, el a
devorat orice carte despre OZN-uri care i-a picat în mână.
De-a lungul anilor, a manifestat un mare interes în legătură
cu religia şi cu toate fenomenele psihice.
Nu vom şti niciodată dacă el a fost primul cetăţean britanic
care a trăit experienţa răpirii, dar este semnificativ că Albert
simte că singura explicaţie satisfăcătoare este cea a răpirii de
către fiinţe extraterestre... chiar şi după atâţia ani.

JuneRice
August 1956
Filey
North Yorkshire

Simpatica bunicuţă June Rice a scăpat din mână ziarul,


şocată de ceea ce auzea la radio. Era o discuţie despre OZN-uri
şi răpirile de către extratereştri. Se vorbea despre oameni care
au fost răpiţi de către fiinţe ciudate care i-au luat cu ei în navele
spaţiale.
June credea că ca era singura femeie din lume care a fost în
interiorul unei asemenea nave. Singura femeie care a întâlnit
vizitatori din alte lumi.
143
A intrat grăbită în bucătăria casei sale strălucitor de
curate, din Walleyes, Merseyside, să-şi facă o ceaşcă dc ceai.
Capul i se învârtea. Există într-adevăr oameni care au văzut
ceea ce văzuse ea? întotdeauna i-a fost frică să deschidă o
discuţie despre ceea ce i s-a întâmplat în urmă cu mai mulţi ani,
de teamă să nu pară ridicolă.
Dar, dacă şi alţi oameni au avut o experienţă asemănătoare
cu a ei, atunci probabil că ar putea afla mai multe despre aceşti
ciudaţi vizitatori. Poate există o organizaţie care să o ajute.
Fără să spună de ce, June s-a interesat despre organizaţiile
care se ocupă de fenomenul OZN şi, destul dc repede, a obţinut
numărul dc telefon al Asociaţiei Britanice de Cercetare a
fenomenului OZN. A ridicat receptorul şi a format numărul.
Vocea de la celălalt capăt al firului părea prietenoasă,
astfel încât ea a spus doar atât: „Am fost răpită de extratereştri
în anul 1956...”
Doi cercctători, între care şi unul dintre autorii acestei
cărţi, au vizitat-o pc June două zile mai târziu şi au fost
surprinşi de firea ei prietenoasă. în sufragerie erau o mulţime
de poze de familie iar ea, o adevărată mamă şi bunică, era
mândră să arate vizitatorilor copiii şi nepoţii de care era vizibil
mândră.
La început, a părut puţin încurcată de faptul că trebuia să
povestească o întâmplare petrecută cu mult timp înainte, când
era o tânără mamă cu un copil de optsprezece luni, dar după
câteva încurajări a fost de acord să-şi spună povestea.
Era în călduroasa vară a anului 1956, când June locuia în
casa mamei ei din Filey, în North Yorkshire.
„Trebuie să fi fost în luna august”, îşi aminteşte ea. „Am
fost la un film într-o noapte, împreună cu o prietenă şi, când
nc-am întors, ne-am hotărât să o luăm pe cel mai scurt drum
spre casă, traversând câmpurile.
Am mers împreună un timp, până când am ajuns aproape
de locul unde locuia ea. Casa ei era de o parte a câmpului, iar a
144
mamei de cealaltă parte. Ne-am despărţit, iar eu mi-am continuat
drumul.
Era linişte, o linişte neobişnuită pentru acea noapte. în mod
obişnuit, poţi vedea pe acele câmpuri lilieci, dar în acca noapte,
nu se vedeau.
Mergeam înainte şi se întunecase de puţin timp, când doi
oameni au apărut ca din pământ. Un minut înainte nu era nimic
iar în minutul următor accşti doi oameni erau acolo. Păreau că
se îndreaptă spre mine, apoi s-au oprit şi au stat locului.
Nici ci nici, cu nu am spus nimic. Nu eram înspăimântată.
Nu-mi era frică deloc.
Erau destul de înalţi şi erau îmbrăcaţi costume albe sau
argintii, dintr-o singură bucată. E mult timp de atunci, dar îmi
amintesc că am gândit că sunt foarte, foarte palizi. Aveau ochi
încântători, foarte frumoşi ochi şi un păr alb.
Nu ştiu dacă aveau barbă sau altceva, dar îmi amintesc
foarte bine de părul lor alb şi ochii frumoşi.
Apoi, s-au întors şi am ştiut că vor să merg cu ei; i-am
urmat, dar după aceea nu-mi mai amintesc nimic.”
June nu-şi poate explica golul din memoria ei, dar aici este
vorba de un caz clasic de aşa-numita amnezie de prag, întâlnită
la mulţi dintre răpiţi, care rareori îşi amintesc cum au ajuns în
OZN-ul pe care l-au văzut.
June s-a trezit într-o cameră rotundă, amănunt aflat în
multe relatări carc au urmat accsteia, în care martorii descriu
camerele extratereştrilor ca fiind rotunde, fără colţuri.
Deşi June nu a văzut vreun OZN, ea este convinsă că în
acele momente se afla în interiorul unei nave spaţiale, carc
aparţinea străinilor pe care i-a întâlnit.
„Camera era perfect circulară şi avea peste tot, de-a lungul
pereţilor, scaune pe carc stăteau fiinţe. Mi-au spus să stau jos
şi îmi amintesc că deodată am înccput să mă neliniştesc. Aveam
un copil acasă, înţelegeţi, şi am spus: Nu stau jos, vreau să
merg acasă.

145
I
Nu au răspuns nimic, iar eu am spus: Nu, nu, nu. Atunci
mi-am dat seama că nu-mi foloseam gura pentru a vorbi. Era
ca şi cum comunicam prin creierele noastre, înţelegeţi, şi nu-mi
prea plăcea treaba asta.
Una din acele fiinţe a venit atunci la mine, şi-a pus mâna
pe capul meu şi am avut senzaţia că mă împinge spre spate, în
timp ce scaunul parcă se ducea în faţă. Tot ce îmi amintesc de
atunci încolo este o durere în coaste.
Am ţipat de durere când această fiinţă, sau ce-o fi fost ea,
mi-a făcut nu ştiu cc. Nu ştiu dacă ceva mă ciupea sau ce se
întâmpla, dar m-am trezit brusc în pat acasă.
M-am repezit la copilul meu şi l-am luat în braţe, gândin-
du-mă mereu: Unde am fost, unde am fost?
Nu-mi amintesc cum am ajuns acasă sau cum am intrat în
casă şi nu aveam deloc idee cât era ceasul.”
In dimineaţa următoare, mama lui June i-a atras atenţia că
a întârziat în noaptea precedentă.
June nu a spus nimic. Nu putea. Nu îşi dădea seama cum a
ajuns acasă şi cum a intrat în pat. Dar era foarte conştientă că a
plecat de la cinema la o oră rezonabilă.
June a păstrat ascuns în memorie acest incident dc-a lungul
întregii vieţi, care părea că se desfăşoară foarte normal.
Dar, când a fost chestionată atent de către cercetătorii de la
BUFORA, aceştia au aflat că June e posibil să fi avut ulterior
şi alte câteva experienţe asemănătoare celei dintâi.
Amintirile ei sunt foarte vagi şi prin urmare dificil de
verificat, dar sc pare că a mai avut episoade de „timp pierdut”.
June nu a ţinut minte datele şi timpul acestor episoade
ulterioare şi, deşi cercetătorii au fost convinşi de sinceritatea ei,
nu existau date suficiente pentru a începe o cercetare.
întorcându-se la prima experienţă, ufologii au întrebat-o pe
June dacă simte că evenimentele acelei nopţi s-au petrecut în
realitate.
„O da, da, a fost real”, a răspuns ea.
146
Ce crede că s-a întâmplat cu ea?
„Nu ştiu. Cred că m-au examinat, dar nu îmi amintesc cum
au făcut aceasta. Ştiu că atunci când mi-a pus mâna pe cap
m-am simţit foarte calmă.”
Intorcându-se la descrierea camerei din interiorul navei,
investigatorii au întrebat-o dacă poate să descrie fiinţele cu
aparenţă umană pe care le-a văzut stând în jurul camerei.
„îmi amintesc că am văzut acolo o soră medicală şi un
pilot, dar în total erau patru sau cinci fiinţe”, a spus ea. „Erau
fiinţe umane, da. Stăteau acolo, uimiţi. Nu mi-au vorbit deloc.
Cei îmbrăcaţi în uniformă de soră medicală şi în uniformă
RAF stăteau alături.”
Cum a afectat acest eveniment din 1956 viaţa sa? „Cred în
OZN-uri”, a spus June. „Cred că există un loc de unde vin. De
unde anume, nu ştiu. Nu mă gândeam deloc la OZN-uri în acele
zile. Nu cred că m-am întâlnit cu ei atunci, ce credeţi ?”
în zilele carc au urmat întâlnirii, June s-a îmbolnăvit.
Letargia şi greaţa ameninţau să-i facă viaţa mizerabilă, încât a
decis să consulte un doctor.
„Am descoperit că eram însărcinată”, a spus ea. „întreaga
perioadă cât am fost însărcinată a fost un coşmar. M-am simţit
teribil de rău în timpul sarcinii, iar după ce am născut am
pierdut mult din greutate şi am continuat să mă simt prost încă
o perioadă.
M-am obişnuit să mă întreb de ce tocmai eu ? Nu mai ştiu
pe nimeni carc să fi fost la bordul unui OZN.”
După 9 luni de la întâlnirea cu acei străini pe câmp, June a
născut o fetiţă. Deseori glumeşte: „Nu ştiu dacă eram însărci­
nată atunci sau dacă ci m-au lăsat însărcinată. Fiica mea spune
că întotdeauna a ştiut că nu aparţine acestui pământ.”
Pentru anumite femei acest scenariu nu este o glumă, aşa
cum veţi putea să vă daţi seama mai târziu...

147
Gerry Armstrong
Iulie 1953
Home Counties

Tânărul de doisprezece ani, Gerry Armstrong, privi înapoi


peste umăr, ca să se asigure că nu mai este nimeni pe coastă,
apoi pescui din buzunarul de la pantaloni un pachet nou de
Woodbines. Stând jos la umbra binefăcătoare a unui copac care
îl proteja de căldura sălbatică a soarelui de după-amiază, a scos
chibriturile şi şi-a aprins o ţigară, prima pe acea zi.
„Cui îi place să se joace de-a v-aţi ascunselea cu bătrânul
Rice?” şi-a spus zâmbind. Se gândi că a dat dovadă de
inteligenţă reuşind să fugă chiar de sub nasul profesorului său,
aşa cum făcuse el.
Gerry era unul din copiii unei şcoli londoneze, aflaţi într-o
tabără de vară chiar la marginea capitalei. Profesorul lui,
domnul Rice, i-a asigurat pe el şi pe tovarăşii lui că vor avea
tot timpul cu ce să se ocupe, dar jocul de-a v-aţi ascunselea era
prea mult pentru independentul Gerry.
Când profesorul s-a uitat în altă parte, băiatul s-a strecurat
pur şi simplu pe lângă el şi a fugit în direcţia zonei împădurite.
Acum era destul de departe ca să nu mai audă ţipetele
colegilor de şcoală, astfel încât s-a întins pe iarbă, şi-a fixat
privirea în seninul cer albastru şi a început să fiimezc. Căldura
zilei ajunsese la apogeu, iar pe Gerry a început să-l ia somnul.
A încercat să nu moţăie, când deodată s-a făcut întuneric.
„Trezeşte-te Armstrong, unde te crezi băiete?” Gerry a
deschis brusc ochii. Faţa roşie de furie a domnului Rice se
apleca asupra lui.
De ce o fi atât de furios? Lipsea doar de câteva minute.
A urmărit privirea insistentă a profesorului. Acesta se uita
la jumătatea de ţigaretă pe carc o ţinea între două degete ale
mâinii lui drepte.
148
„Scoală-tc, băiete”, a ţipat profesorul. „Vreau să ştiu unde
ai fost până acum. Te-am căutat toţi toată după-amiaza şi
vreau să-mi răspunzi la câteva întrebări.”
Gerry a fost uimit când a aflat că era trecut de ora 8 seara.
Domnul Rice şi colegii lui l-au căutat peste tot timp de câteva
ore.
II căutaseră în locul unde era acum, dar nu era nici urmă
de Gerry cu puţin timp înainte.
Gerry a încercat să sc ridice, dar pământul îi fugea de sub
picioare. Ajutat de câţiva dintre prietenii săi, a reuşit să se
întoarcă la locul taberei, unde a fost consultat de un doctor.
Partea din spate a gâtului era roşie şi îi provoca dureri,
pupilele îi erau dilatate şi se simţea epuizat. Diagnostic: o
uşoară insolaţic. Tânărul a fost trimis în pat.
Timp de zece ani, Gerry Armstrong a uitat complet de
vâlva carc s-a făcut în jurul misterioasei sale dispariţii. Până
când el şi soţia lui au văzut un OZN lângă Londra.
Evenimentul l-a făcut să-şi amintească de acelc şapte ore
din ziua de acum zecc ani care lipsesc din viaţa sa, dar nu a
putut să-şi dea seama unde a fost, sau ce a făcut în acel interval
de timp.
întâlnirile lui Gerry cu OZN-urile au continuat şi au
devenit mai frecvente după ce a emigrat în Ontario, Canada. Şi
a existat şi un hipnoterapeut din Toronto, care l-a ajutat să
recupereze memoria acelei zile de vară a anului 1953.
Pe când stătea el sub copac, fumând ţigara, atenţia i-a fost
atrasă de o lumină strălucitoare de pe cer, care părea să
coboare spre un punct aflat în spatele unui pâlc de copaci.
După câteva minute, băiatul a observat mişcări în spatele
copacilor şi, scânteind din direcţia în care lumina strălucitoare
se îndrepta spre pământ, a văzut două siluete ce se îndreptau
spre el.
Dintr-un motiv pe care nu şi l-a putut explica, Gerry s-a
speriat. A vrut să fugă. Frica s-a transformat în teroare când a
149
descoperit că nu poate să se mişte. De nu ştiu câte ori a încercat
să-şi mişte picioarele, să întindă mâinile, dar membrele lui nu
voiau să răspundă mesajelor pe care creierul le trimitea spre
ele.
Gerry a început să plângă. Nu înţelegea ce se întâmplă, dar
era foarte înspăimântat.
Siluetele erau acum foarte aproape. Pe măsură ce se
apropiau de el, băiatul a devenit conştient de nişte voci pe care
le auzea în cap. Vocile îi spuneau să nu-i fie frică, pentru că nu
i se va întâmpla nimic rău. Acum străinii erau lângă el, unul de
o parte şi altul de cealaltă parte. L-au cules de jos şi au început
să-l transporte. „Ca o plutire în aer”, a simţit copilul, încercând
să râdă zgomotos ca să arate că nu-i era frică.
în timp ce plutea printre copaci, a putut să vadă o lumină
strălucitoare într-o poiană din faţa lui, atât de strălucitoare
încât i-a rănit ochii. Pe măsură ce se apropia de el, obiectul lua
o vagă formă rotundă, deşi intensitatea luminii îl împiedică
să-şi dea seama ce era.
Dorind să-şi odihnească ochii după asaltul violent al lumi­
nii, Gerry s-a uitat la cei care-1 capturaseră. Erau mici de
înălţime (unul dintre ei era mai mic decât băiatul care măsura
în jur de patru picioare şi jumătate) şi aveau o piele cenuşie,
guri mici şi ochi proeminenţi.
într-un sfârşit au ajuns la obiect. Gerry, care acum putea
să-şi mişte picioarele şi mâinile, a fost îndemnat să urce o scară
ce părea că duce la o intrare. în timp ce începea să facă această
mişcare, a simţit un moment o presiune foarte mare în spatele
gâtului, cauzată, a presupus el, de ceea ce-i făceau cei doi
străini.
Odată aflat în interiorul ciudatului obiect, s-a trezit singur
într-o cameră strălucitor luminată, care nu avea nici o sursă
evidentă de lumină. în timp ce explora camera, a simţit o
senzaţie ciudată însoţită de un zgomot şi şi-a dat seama că
obiectul, sau nava, înccpca să se mişte.
150
După un timp, fiinţele s-au întors şi l-au condus pe Gerry
de-a lungul unui coridor spre o altă cameră, unde a întâlnit o
fiinţă îmbrăcată în roşu. Băiatul s-a gândit că această persoană
pare mai bătrână decât celelalte două şi a fost amuzat de modul
în care fiinţa i s-a adresat, folosind cuvintele „fiul meu”.
Lui Gerry i s-a cerut să se uite la un ecran de pe perete. A
văzut ceva pe care l-a descris ca fiind o „mică minge”. Dar la o
examinare mai atentă, a putut să vadă că era de fapt o planetă.
ceasta este casa ta”, a spus vocea pe care o auzea în
cap. Conştientizarea bruscă a faptului că se uita spre pământ,
lăsându-1 în urma lui, era prea mult pentru tânărul Gerry. Din
nou a fost stăpânit de frică la gândul că se află atât de departe
de casă.
Fiinţa în roşu, părând că-şi dă seama de teama băiatului, a
întins mâna şi l-a atins pe Gerry pe frunte. Imediat, frica i-a
fost înlocuită cu o stare de calm.
In accst moment şi-a dat seama că încetase zgomotul care
începuse imediat după ce a intrat în obiect. Aterizase oare nava
undeva? Cei doi străini care l-au adus pe bord şi fiinţa în roşu
l-au îndemnat pe Gerry să-i urmeze, în timp ce începeau să
coboare o rampă. O uşă automată s-a deschis la capătul rampei
şi, în acel moment, băiatul s-a trezit privind înăuntrul unui dom
gigantic.
„Este plin cu copii”, a spus Gerry, în timp ce vedea mai
mulţi băieţi mergând prin faţa lui. Vocea din cap i-a spus să fie
liniştit şi să urmeze fiinţa în roşu.
în acest moment al povestirii, fiinţa a pus ceva în mâna lui
Gerry. „Era ca o sferă”, şi-a amintit băiatul. Dar era mai mult
decât o sferă. Urmând instrucţiunile răpitorilor, Gerry s-a uitat
la dispozitivul în formă de sferă şi şi-a văzut viaţa derulându-se
rapid prin faţa ochilor.
„înţelege, învaţă”, a spus vocea în capul său. Băiatul părea
acum că sc află singur, astfel că a început să exploreze noul
mediu în care se afla. A studiat chiar şi clădirea şi a observat că
151
domul era mov şi transparent. Prin el a putut să vadă cum
ciudata navă călătorea prin spaţiul întunecat, o navă care nu se
asemăna cu obiectul cu care călătorisc până aici.
O femeie s-a apropiat de el întrerupându-1 din visare şi a
luat în mână crucea de argint agăţată de gât pe un lănţişor, pe
care o luase din cutia cu bijuterii a mamei sale, înainte de a
pleca în tabără.
Femeia a arătat crucea fiinţei în roşu şi amândoi au stu­
diat-o. Cuvintele lor s-au format în creierul lui Gerry: ,flu este
chiar un obiect de cult”.
Ei i-au spus să studieze încă o dată ccranul şi instrumentul
în formă de sferă. Apoi fiinţa în roşu a atins capul băiatului şi
acesta a adormit.
Gerry s-a trezit în momentul în care era transportat prin
locul împădurit unde i-a văzut prima oară pe străini.
Din nou s-a speriat, dar nu de străini, ci imaginându-şi
reacţia pe carc o va avea domnul Ricc.
Fiinţele l-au adus până în locul unde l-au găsit. Gerry a
( fost surprins să vadă că ţigara era încă acolo, aprinsă, deşi între
timp se întunecase. Străinii şi-au luat rămas bun, lăsându-1 pe
Gerry singur din nou.
încă obosit, Gerry a adormit iar. Până când...
„Scoală-te Armstrong”, a ţipat domnul Rice.

152
Totul se petrece în minte?

Există o mulţime de explicaţii date fenomenelor răpirilor


de către extratereştri, dar marea majoritate a aşa-numitelor
teorii raţionale cad sub incidenţa „explicaţiilor de natură psiho­
logică”.
Iar numărul de pagini despre acest subiect, scrise de
psihologi din întreaga lume, carc au dat o mulţime de teorii,
atinge ordinul sutelor.
Recent, o echipă de cercetători a afirmat că persoanele
victime ale răpirilor intră în clasa oamenilor etichetaţi FPP,
adică persoane cu personalitate înclinată spre fantastic
(Fantasy-Prone Personalities). Acest fel de indivizi (cercetă­
torii au estimat că mai mult de patru la o sută de oameni fac
parte din această categoric) au fost categorisiţi ca excelenţi
subiecţi pentru hipnoză, având înclinaţii către fantastic, atât în
copilărie cât şi la maturitate, şi carc ştiu că sunt capabili de
experienţe psihice sau telepatie, care au experimentat ieşiri din
corp, vise în culori şi simt că au puteri vindecătoare.
Ei bine, ca la majoritatea explicaţiilor psihologice date
răpirilor, înţelege ceea ce vrei din cele ce vei citi în continuare.
Fenomenele de răpiri pun la încercare spiritul de fair-play
al psihologilor. Ei nu trebuie să prefere o explicaţie mai curând
decât alta. Fenomenele au pentru ei o latură extrem de fasci­
nantă - indivizi normali, raţionali, sănătoşi relatează cele mai
anormale, iraţionale întâmplări.
Dacă o universitate ar sprijini cu fonduri cercetarea, psiho­
logul ar petrccc multe orc fericite chibzuind dacă martorul a
întâlnit un OZN cu extratereştri sau, într-un caz mai fericit,
încercând să înţeleagă o întâlnire cu un OZN şi extratereştri.
Apoi el va înşirui pe o foaie de hârtie toate posibilele ipoteze
153
psihologice şi va face pasul următor. Astfel, el nu trebuie să-şi
compromită reputaţia. Nu va spune că fiinţe umane au fost
răpite de către extratereştri, dar nici nu va comite greşeala să
spună că oamenii nu au fost răpiţi de micii omuleţi verzi.
Din nefericire, aceasta nu îi va ajuta cu nimic pe bietul
domn sau biata doamnă X, complet dezorientaţi de ceea ce se
numeşte o adevărată răpire. Ei poate chiar au văzut un OZN,
au întâlnit extratereştri, au fost luaţi la bordul unei aeronave.
Dacă după aceea ei se confruntă cu tulburări psihologice,
există o mulţime de oameni care ar reacţiona Ia fel.
Am mai spus că numărul cunoscut de victimc ale răpirilor
de către extratereştri pe care noi îl ştim este substanţial.
Numărul poate fi în realitate mult mai mare. Şi aproape în
fiecare zi, noi relatări de răpiri cer să fie studiate de cercetători.
Totuşi explicaţiile de natură psihologică sunt foarte atră­
gătoare. Mulţi dintre răpiţi pretind că au mai experimentat
întâlniri cu OZN-uri după prima răpire. Un mare număr dintre
ei afirmă că au mai avut experienţe psihice în trecut iar alţii, ca
Elsie Oakensen, spun că ulterior experienţei şi-au dezvoltat
anumite puteri, ca de exemplu puteri de vindecare.
Faptul că mai mulţi martori afirmă că au fost victimele
mai multor răpiri, de-a lungul unei perioade de ani, dă de
înţeles că sunt înclinaţi spre a avea asemenea experienţe. Şi
dacă ei au o tendinţă spre asemenea experienţe, cu siguranţă că
trebuie să-i studiem pe ei şi nu întâmplările lor.
„Prostii”, spune Budd Hopkins, artist din New York şi
renumit investigator al fenomenului OZN, a cărui teorie a
experimentelor genetice extraterestre este construită pe consta­
tarea că fiinţele umane au fost selectate pentru a fi supuse
testelor genetice. El afirmă că un număr de martori care au
raportat mai multe răpiri se încadrează în această teorie.
Multe asemănări între victimele răpirilor l-au făcut pe
investigatorul britanic Ken Phillips să lanseze nenorocosul
Proiect al Anamnezei.
154
Profesor de matematică londonez şi cercetător în cadrul
Asociaţiei Britanice a Cercetărilor Fenomenului OZN, Ken
Phillips a observat probabil aceste asemănări, în timpul anilor
în care a intervievat posibile victime ale răpirilor.
El a fost izbit de numărul de indivizi care au avut experienţe
psihice sau care manifestau capacitatea de a avea percepţii
extrasenzoriale.
De asemenea, a fost impresionat de munca doctorului Alex
Keul, psiholog şi reprezentantul austriac în grupul de cercetare
internaţional Reţeaua Reciprocă de Cercetare a Fenomenului
OZN (Mutual UFO Network). Când Keul a constatat că nu
prea există informaţii de o importanţă vitală în ceea ce priveşte
martorii, a inventat un protocol numit Anamneza - memoria
vie.
Anamneza conţine şaizeci de pagini, cu un chestionar
anexat care cere informaţii despre sănătatea martorului, cre­
dinţele, visurile şi experienţe anterioare nefireşti pe care acesta
le-a avut în dorinţa de a contura un portret cât mai complet al
fiecărui individ. Doar acest mod de a cerceta poate scoate la
iveală dacă acclaşi tip de experienţă a fost raportat de acelaşi
tip de persoane.
Ken Philips consideră lucrurile în modul următor: „In loc
să privim afară, prin fereastră, împreună cu martorul, în direcţia
acelui obiect ce a apărut şi s-a depărtat demult, ne uităm
înăuntru prin fereastră la martor, cercetându-1 pe cel ce observă
şi relatează.”
Ken a început descurajanta sarcină de a aduna informaţiile
necesare Proiectului Anamnezei.
Unul din aspectele cele mai interesante scoase la iveală de
o primă analiză a datelor a fost numărul mare de oameni
nemulţumiţi de felul cum sunt trataţi de societate. Această
nemulţumire pe plan social a fost de asemenea ilustrată de
numărul martorilor care aveau tendinţe de însingurare.
Totuşi, s-a constatat repede că statisticile făcute devin
155
relativ nefolositoare dacă nu sunt comparate cu rezultatele
obţinute pe un grup de control. Rapoartele anamnestice erau ale
unor oameni care avuseseră o întâlnire de un anume grad cu un
OZN, altfel ei nu ar fi fost în atenţia BUFORA.
în prezent, proiectul e îngheţat, în timp ce Ken şi colegii lui
reconsideră modul de abordare.
Una din cele mai noi şi interesante abordări a enigmei
dispariţiei cauzate de fiinţe extraterestre este cea a lui Albert
Budden, om de ştiinţă, profesor de fizică.
Cu 14 ani în urmă el s-a alăturat unui grup de cercetători
ai fenomenului OZN, după ce experimentarea unor „întâlniri”
de către soţia sa i-au trezit interesul.
„Soţia mea nu fusese răpită dar suferise de halucinaţii,
diferite figuri îi apăruseră în faţa ochilor şi aşa mai departe”, a
spus Albert. „Am vrut să ştiu mai multe şi am început să
cercetez şi alte cazuri.”
Ca şi alţii înaintea lui, cl a fost impresionat de numărul de
aşa-zişi „răpiţi” care avuseseră şi experienţe paranormale, de
dedublare şi alte trăiri neobişnuite.
Dar, spre deosebire de alţii, el a lansat o teorie bazată pe
alergii şi de atunci au început ani de cercetare asiduă al zecilor
de documente ştiinţifice, discuţii cu experţi, până s-a convins că
ideea lui este reală.
într-un articol recent „Alergiile şi extratereştrii”, el a sus­
ţinut că victimele răpirii sunt un grup de hipersenzitivi ce
reacţionează în anumite condiţii prin halucinaţii.
Dar grupul dc persoane pe care l-a identificat nu este
format din simpli alergici la anumite alimente sau substanţe - ci
sunt alergici la o gamă întreagă de condiţii ambientale, inclu­
zând radiaţiile electromagnetice.
„Cred că anumiţi oameni sunt hipersenzitivi la radiaţiile
electromagnetice”, a spus el recent, vorbind de la reşedinţa lui
Brantford. „Există un grad mare de poluare electronică în lume,
începând cu frecvenţele radio şi terminând cu emisiile, de tot
156
felul, antenelor, ale telefoanelor mobile, ale serviciilor de
urgenţă legate în reţea şi aşa mai departe.
Oamenii sensibili la aceste câmpuri dc energie electro­
magnetică pot, în cazuri extreme, să aibă halucinaţii. Aceştia
pot astfel relata că au fost răpiţi de extratereştri, că au văzut
stafii, sau au avut alte trăiri psihice.
In timpul cercetărilor am descoperit că oamenii care relatează
că au fost răpiţi de extratereştri au fost aproape întotdeauna
hipersensibili într-un mod sau altul. Un mare număr dintre ei
sufereau de diferite alergii, iar explicaţia era că erau sensibili la
forţele dc câmp electromagnetic.”
El susţine că este mai mult decât o simplă coincidenţă faptul
că nu sunt relatări despre răpiri extraterestre mai devreme de
anii ’60, începutul revoluţiei comunicaţiilor. Teoria sa urmează
această cale pentru a explica de ce cea mai mare parte a
relatărilor despre OZN-uri şi despre răpiri provin din ţările
vestice cu o tehnologic avansată şi sofisticată, unde poluarea
electronică este din cele mai mari.
„Gradul de activitate electromagnetică depinde de mulţi
factori, dintre care şi cel geografic”, a spus Albert, care susţine
că şi celelalte forme dc poluare a mediului au contribuţia lor.
Albert susţine, de asemenea, că expunerea la acele feno­
mene naturale cunoscute ca luminiscenţe terestre, sfere de
energie electromegnetică care se ridică din pământ prin faliile
scoarţei terestre, poate să aibă un efect serios asupra oamenilor.
„Modul în care oamenii se schimbă după experienţa de
răpire este uimitor”, a spus Albert. „Oamenii îşi pot schimba
regimul alimentar, devin vegetarieni, nu mai fumează.
Să luăm cazul Aveley. Ceaţa verde prin care au mers era o
ceaţă electrică produsă de încărcarea electrică a apei din atmo­
sferă, de-a lungul liniei de electrificare alăturate.
După acest incident, soţul şi soţia şi-au transformat radical
modul de viaţă, iar tânărul fiu care i-a însoţit de-a lungul eveni­
mentelor şi-a îmbunătăţit considerabil abilităţile literare.
157
Argumentul meu constă în aceea că energia electromag­
netică a avut efect asupra creierului. Mai departe pot explica
neurologii, pentru că noi nu ştim ce s-a produs în interiorul
corpului ca să cauzeze asemenea transformări.”
Albert susţine că mai mult de douăzeci la sută din populaţie
este hipersenzitivă la mediul ambiant. Cartea sa, apărută anul
următor, OZN-urile - Efectul electromagnetismului a cauzat
agitaţie atât în cercurile academice cât şi în lumea ufologilor.
Chiar dacă teoriile lui Albert sunt corecte şi o reacţie
alergică la mediul ambiant este responsabilă de relatările despre
răpiri, de ce atâţia oameni văd lucruri atât de asemănătoare?
De ce nu au halucinaţii cu marcarea golului câştigător în Cupa
Finală, sau cu naufragiul pe o insulă pustie sau un milion de
alte lucruri ?
Oare influenţa OZN-urilor şi a folclorului farfuriilor zbu­
rătoare este atât de mare în societatea noastră, încât în asemenea
situaţii minţile noastre îşi construiesc pe baza lor explicaţii ale
bizarelor halucinaţii ?
Decideţi singuri dacă întâmplările care urmează pot fi
explicate cu teoria lui Albert Budden.
Primul dintre ele este unul din cele mai cunoscute în rândul
ufologilor britanici şi a fost mult vehiculat de mass-media.

Ofiţerul de poliţe Alan Godfrey


28 noiembrie 1980
Todmorden
West Yorkshire

Era cinci şi un sfert după-amiaza când ofiţerul de poliţie


Alan Godfrey, care lucra în schimburi, termina lucrul. Câteva
ore mai înainte fusese chemat pe o proprietate din Bumeley
Road, de unde se raportase că o cireadă de treizeci de vaci
hoinăreşte primprejur. Nu le găsise până acum şi se pregătea să
facă o ultimă căutare înainte de a se întoarce la staţie.
158
Tocmai când dădea curba şi intra pe A646, principala
şosea dinspre Bumley spre Todmorden, a văzut o ciudată
licărire la aproximativ două sute de yarzi mai în faţă. A condus
până acolo ca să vadă ce e.
Uimit de strălucirea intensă a unui obiect care arăta ca un
diamant uriaş, şi-a parcat maşina Ford Escort la marginea
şoselei. Obiectul era acum la o distanţă de aproximativ 100 de
picioare.
Ploaia care căzuse în timpul nopţii se oprise acum şi
ofiţerul Godfrey putea să privească prin aerul limpezit bizarul
obiect. Era dc forma unui dom cu un vârf mai mic decât baza.
Lumina fluorescentă provenea din vârful obiectului şi se vedea
un rând dc ferestre întunecate şi pătrate, dedesubtul luminii.
Porţiunea din vârful aeronavei rămânea pe loc în timp ce
baza se rotea, încât poliţistul uluit vedea luminile maşinii sale
reflectându-sc pe suprafaţa albă strălucitoare a navei. Godfrey
a rezistat tentaţiei de a se da jos din maşină, ca să meargă să
vadă obiectul mai de aproape. Simţea o siguranţă în interiorul
familiar al vehiculului său şi deşi îl despărţea numai un parbriz
dc obiectul nccunoscut nu dorea să se apropie mai mult.
Planând la o distanţă de aproximativ cinci picioare deasupra
suprafeţei şoselei, obiectul nu putea să aibă mai mult de
doisprezece sau paisprezece picioarc în înălţime. Ofiţerul a
observat, tot mai uluit, că frunzele unui copac din apropiere se
mişcau sălbatic, în ciuda faptului că aerul dimineţii era complet
imobil, fără nici o adiere de vânt.
„Nu e nici o îndoială că priveam ceva real”, a spus el mai
târziu. „Nu era o iluzie. Dacă coboram din maşină şi aruncam
cu o piatră mai mare în acel obiect, s-ar fi auzit zgomotul
produs dc ciocnire.”
Poliţistul s-a decis să raporteze prin staţie. întâi a încercat
la aparatul de radio din maşină, dar acesta nu mai funcţiona.
Apoi şi-a căutat staţia de emisie-recepţie mobilă. Undele scurte
şi ultrascurte nu funcţionau, aparatul părea mort.
159
Vrând să înregistreze cumva imaginea din faţa lui, poli­
ţistul a smuls caietul de bord şi a schiţat obiectul cât de bine a
putut, ca atunci când făcea schema accidentelor, pentru poliţie.
Deodată, ofiţerul a privit în direcţia obiectului, dar acesta
nu mai era acolo. El însuşi se afla la câteva sute de yarzi mai
încolo de locul unde fusese până atunci, şi conducea.
Nu avea nici o idee cum ajunsese acolo, nici o amintire a
modului cum pornise maşina. Un minut mai înainte stătea în
maşina sa şi desena ciudatul obiect din faţa lui. In minutul
următor conducea în dimineaţa întunecoasă şi pustie. Dar i s-a
părut că-şi aminteşte auzind o voce în cap spunând: ,JV-ar fi
trebuit să vezi asta... Nu este pentru ochii tăi... Uită totul.”
Poliţistul Godfrey a oprit maşina şi s-a uitat în urma lui ca
să se convingă că OZN-ul dispăruse într-adevăr, apoi a condus
înapoi spre oraşul Todmorden.
Văzând un coleg, a oprit maşina şi i-a descris totul pe
scurt. împreună, au mers înapoi în locul unde văzuse obiectul.
Locul era gol, OZN-ul nu lăsase nici un semn. Totuşi,
Godfrey şi colegul său au văzut nişte pete pe suprafaţa deasupra
căreia plutise OZN-ul, în contrast cu umezeala uniformă a
şoselei.
Era greu să le consideri dovezi ale unui eveniment neo­
bişnuit. Evaporarea va elimina curând petele sub formă de
vârtejuri aflate chiar în locul deasupra căruia planase ciudatul
dispozitiv cu formă de dom.
Privindu-şi picioarele, ofiţerul a observat o ruptură la
ghetele sale, ca şi cum ar fi fost tras de-a lungul solului.
Ghetele nu-i arătau aşa la începutul orelor de serviciu, de
aceasta era sigur.
Ofiţerul Godfrey a decis să nu facă publică relatarea sa
despre uimitoarea întâlnire - până în ziua următoare, când a
descoperit că trei ofiţeri aflaţi pe câmp au raportat o lumină
strălucitoare în direcţia Todmorden, în noaptea când a avut loc
incidentul.
160
Dornic să afle lucruri noi, s-a decis să dea publicităţii
raportul său şi nu a durat mult până când o echipă de la
Asociaţia de Cercetare a fenomenului OZN din Manchester
şi-a făcut apariţia.
Povestea lui Godfrey a atras publicitatea în presa locală şi
naţională şi a fost urmată de o carte, care a redat detaliat
rezultatele regresiei hipnotice a ofiţerului în vârstă de treizeci şi
trei de ani.
în timpul regresiei hipnotice, el şi-a amintit de o întâlnire
cu un umanoid înalt, pc nume Yoseph şi de o examinare
medicală condusă de un grup de fiinţe mai mici, fiecare măsu­
rând mai puţin de patru picioare în înălţime.
într-o conversaţie telepatică, răpitorii săi i-au dezvăluit
faptul că îl cunoşteau, spunându-i de o altă perioadă de timp
„pierdut” de care putea să-şi amintească.
Aceasta nu era prima întâlnire a lui Godfrey.
în vara aceluiaşi an, fusese implicat în alt mister, când
descoperise un cadavru întins pe o stivă de cărbuni de douăzeci
picioare înălţime, într-o curte a căilor ferate din Todmorden.
Corpul a fost identificat ca fiind al minerului polonez
Zygmund Adamski, care dispăruse de acasă cu cinci zile mai
devreme.
Autopsia a arătat că acesta murise din cauza unui atac de
inimă, dar nu s-a putut găsi nici o explicaţie a semnelor de
arsuri de pe cap şi spate, care aparent fuseseră cauzate de un
anume lichid coroziv.
Acest mister a făcut ca unii aşa-numiţi entuziaşti observa­
tori ai fenomenului OZN să afirme că trupul lui Adamski nu
putuse să fie lăsat în jos pe acea stivă decât de undeva de mai
sus... probabil dintr-o farfurie zburătoare.
Ufologii serioşi nu au susţinut că există ceva semnificativ
în moartea lui Adamski şi au fost sâcâiţi multă vreme după
aceea cu reclamaţii nefondate.
Poliţistul Godfrey a condus investigaţia morţii lui Adams.
161
Dar publicitatea care a însoţit relatarea întâlnirii sale a fost
prea mult pentru superiorii lui, care s-au întrebat dacă este apt
din punct de vedere al sănătăţii să-şi facă meseria.
In final, Alan Godfrey a fost forţat să se retragă din poliţie,
cu onoruri.
Acesta ar fi putut să fie sfârşitul poveştii lui Godfrey, dacă
un martor nu ar fi afirmat că l-ar fi văzut pe ofiţerul de poliţie
în timp ce era condus într-o navă extraterestră unsprezece luni
înainte de presupusa răpire...

Iată scrisoarea primită de Philip Mantie de la Ministerul


Apărării:

Dragă domnule Mantie

Vă mulţumesc pentru scrisoarea dumneavoastră din


24 octombrie, în care ne cercaţi copia raportului despre
mărturia neobişnuită a ofiţerului de poliţie Alan Godfrey,
datată 28 noiembrie 1980, Todmorden, West Yorkshire.
Deşi trebuie să recunosc că numele domnului Godfrey îmi
sună cunoscut (observaţia dânsului a fost poate menţionată
într-un articol de ziar?), regret că cercetarea fişierelor noastre
nu a scos la lumină raportul menţionat.
îmi pare rău că nu vă pot fi de ajutor cu această ocazie.
Cu stimă,
ss/C.R Neville

162
From: C R Neville
Secretariat (Air Staff)2a
MINiSTRY OF DEFENCE Room 8245
NUin Buitding WhitahaN London SW1A2HB
TctaptoM 01-21* 2 1 4 0 (M m DtaKJng)
01-218 *000 (SwttohtKMrt)

Mr P Mantie
Your raferanos

O urrafarano»
D/Sec(AS)12/3
Om
Noveraber 1989

Thank you for your letter of 24 October, in which you


requested a copy of a report of an unusual sighting
witnessed by P C Alan Godfrey on 28 November 1980, in
Todmorden, Vest Yorkshire.

Although I must confesa that P C Godfrey's name rings


a beli (perhaps hia sighting was mentioned in a
newspaper article?), I regret that a search throygh
our files has not revealed a copy of this particular
report.

I am sorry that I cannot be of help on this occasion.

163
William Barrett
14 ianuarie 1980
Heald Moor
Lancashirc

Şoferul de camion William Barrett avea de îndeplinit o


sarcină importantă în acea zi. Trebuia să transporte o cantitate
mare de lână din Courtauld’s Mill la Hollingworth lângă
Oldham, astfel încât a plecat de acasă, din Bumlcy, înainte de
ora 6 dimineaţa pentru a avea destul timp să conducă pe
înşelătoarele drumuri îngheţate care delimitează Yorkshire de
Lancashire.
William trebuia să lase un pachet la Todmorden, care îi era
în drum, deci a luat-o pe şoseaua A646 de la Bumley la
Todmorden, şosea care urmează cursul râului Calder cât timp
acesta şerpuieşte printre poalele munţilor Pennini, bătute de
vânturi.
Era o dimineaţă aspră şi recc, fără lună sau stele care să
mai îndulcească întunericul nopţii, doar o masă de nori negri
deasupra capului ameninţa cu zăpadă.
Fostul angajat în Marina Regală, azi în vârstă de cincizeci
şi cinci de ani, conducea de vreo douăzeci de minute când a
ajuns la podul de cale ferată de la Heald Moor, aproximativ la
mijlocul distanţei dintre Bumley şi Pendle. In acel moment a
auzit pentru prima oară acel zumzăit. Un zumzăit insistent,
asemănător cu zgomotul făcut de un generator de curent
electric, se auzea clar. William a putut să-l distingă uşor de
zgomotul destul de puternic al motorului propriei maşini, în
ciuda faptului că ferestrele camionului erau închise.
Dar William nu avea timp să-şi facă probleme din cauza
ciudatului sunet. Câteva secunde mai târziu, luminile din faţă
ale camionului au început să lumineze o formă nemaivăzută,
aşezată pe o platformă situată mai în faţă pe drum.
164
„Ce se întâmplă aici?” s-a întrebat William în timp ce
privea obiectul, care la început îi părea că seamănă cu un uriaş
grătar de prăjit. Era închis la culoare, metalic şi avea trei
„raze” roşii care se proiectau din vârf spre sol. Tot acest ceva
stătea pe pământ, fără să se mişte.
„Eram chiar relaxat în acele momente”, şi-a amintit William
mai târziu. „Erau oameni care se mişcau în jurul obiectului iar
eu i-am luat drept lucrători care lucrau dis-de-dimineaţă.
M-am gândit că aduc o maşină care să toarne gudron pe
drum.”
Pe măsură cc distanţa dintre obiect şi camionul lui se
micşora, William putea să distingă din ce în ce mai bine
detaliile. Maşina, dacă putem să-i spunem aşa, arăta ca o
carapace de broască ţestoasă iar cele trei raze, mai puţin roşii
acum, erau proiectate din nişte găuri aflate la o distanţă de
două treimi de bază şi o treime de vârf.
în vârful ei ieşea o „ţeavă” curbată, care l-a făcut pe
William să se întrebe dacă nu cumva avea în faţă o armă
secretă.
S-a uitat după oamenii pe care i-a văzut mai devreme.
Două personaje, cărora le putea vedea doar siluetele pe fondul
luminii care venea dinspre obiect, se mişcau dintr-o parte în
alta, şi păreau că se uită sau inspectează luminile.
Reducând viteza încât abia se mai mişca, William a sfre­
delit cu privirea întunericul încercând să zărească mai bine
siluetele şi a văzut că una din ele avea pe cap o şapcă ascuţită
şi era îmbrăcată cu o uniformă din două piese. Braţele îi erau
dispuse pe partea din faţă a corpului.
A doua siluetă era îmbrăcată într-un costum dintr-o singură
piesă, gri sau argintiu, şi s-a aplecat, s-a aşezat în genunchi ca
să se uite la obiect „ca şi cum ar fi avut o defecţiune în partea
de jos”, şi-a amintit mai târziu William.
în acest moment, când se afla cel mai aproape de obiect,
William a văzut că razele devin strălucitoare. Ele licăreau sau
165
se roteau, astfel încât siluetele celor două personaje se vedeau
cu intermitenţă în timp cc razele treceau prin faţa lor. Aceasta îi
amintea şoferului de scânteietorul cfcct al spectacolelor cu raze
laser. Razele trimiteau o răsfrângere slabă pe suprafaţa obiec­
tului şi luminau cu un roşu viu ferigile de pe coasta dealului din
apropiere.
în timp cc şoferul camionului se îndepărta de platformă
William se uita înapoi dorind să vadă ceva care să explice ceea
ce se petrecea acolo.
Deodată, s-a trezit în întuneric complet. Farurile din faţă
ale vehiculului său nu mai luminau şoseaua întunecoasă şi a
trebuit să frâneze din răsputeri ca să nu iasă de pe şosea. în
timp ce camionul se oprea pe marginea şoselei, lui William i s-a
întunecat în faţa ochilor.
O zguduitură bruscă l-a trezit. Era în maşină, motorul
mergea şi a văzut că luminile funcţionau.
Cercetând în jurul lui, şi-a dat seama imediat că între timp
se mişcase. Privind în spate, William nu a văzut nici urmă de
platformă sau de obiect. Mai târziu, şi-a dat seama că era cu un
sfert de milă mai încolo pe şoseaua A646.
„Pur şi simplu nu ştiam ce se întâmplase”, a spus William
mai târziu. „Nu ştiam unde am fost sau dacă adormisem. Tot
ce puteam să-mi imaginez era că evadasem.”
Cutremurat şi zăpăcit de ceea ce i se întâmplase, a mărit
viteza maşinii şi şi-a continuat drumul spre Todmorden, unde a
observat că se lumina de ziuă.
A trecut pe lângă un post dc poliţie, dar s-a decis să nu
raporteze nimic. A lăsat pachetul pentru Todmorden şi a
continuat drumul spre Oldham, fără să se oprească.
Când a ajuns la destinaţie, William a rămas nedumerit
când a văzut alt camion cu marfa, care trebuia să sosească mai
târziu. A întrebat pe unul dintre lucrători cât este ceasul şi a
aflat că era ora 9:10 dimineaţa.
Era şocat. O călătorie care ar fi trebuit să dureze o oră şi
166
un sfert i-a luat trei ore şi douăzeci de minute. Unde fusese în
timpul celor două ore pierdute ?
William Barrctt a condus spre casă, simţind tot timpul o
durere în piciorul stâng. A descoperit o rană, care părea că
provine dintr-o lovitură, aflată pe partea din spate şi mai sus de
genunchiul stâng, dar nu avea nici cea mai mică idee cum i-a
apărut. Extrem de obosit s-a dus la culcare şi a încercat să uite
evenimentele stranii ale acelei zile.
Totuşi, un amănunt al locului unde avusese loc întâlnirea
i-a atras atenţia până la obsesie aproape doi ani mai târziu,
când a citit un raport al incidentului ofiţerului de poliţie Alan
Godfrev, în ziarul naţional.
William a fost intrigat de o fotografie din ziar, care îl arăta
pe ofiţer, iar în fundal se vedea borna kilometrică Mons Mill.
El trecuse pe acolo după „trezirea” din experienţa întâlnirii
sale.
Simţind acum nevoia să-şi spună povestea, William a scris
diferitelor organizaţii, precum şi unui ziar naţional, dar nu a
primit nici un răspuns. Abia în 1984 cazul său a ajuns pe biroul
unui cercetător de la BUFORA.
Cercetătorii au fost stupefiaţi de faptul că William era
convins că a fost martor al răpirii poliţistului Alan Godfrey.
Aceasta ar fi fost imposibil, pentru că episodul lui avusese loc
cu aproape un an mai înainte de întâlnirea ofiţerului de poliţie.
Interesul lui William faţă de acest subiect a fost trezit de
articolele din presă despre cazul Godfrey, la care a observat
vagi asemănări în ceea ce priveşte geografia locului. Ambele
cazuri avuseseră loc pe şoseaua A646, dar în locuri despărţite
de câteva mile, şi la câteva luni distanţă în timp.
Cu toate acestea, descrierea făcută celor văzute de el a fost
meticulos cercetată. Deşi nu au mai fost raportate alte imagini
ale vreunui OZN în zona aceea, totuşi a fost văzut un obiect
similar la Bradley, chiar peste graniţă în North Yorkshire, în
următoarea seară.
167
Două femei au raportat că au observat un „obiect care se
rotea având două deschizături în partea de jos, care scoteau o
licărire roşie”.
Ar fi dificil să tragem concluzii ferme privind cazul Barrett.
Se poate ca acesta, citind despre răpirea lui Alan Godfrey,
să fi colorat până într-atâta propria mărturie încât să creadă
că figura în uniformă pe care o descrisese era ofiţerul de
poliţie, totul nefiind de fapt decât o eroare în identificarea unui
detaliu.
Lăsând la o parte cazul Godfrey, William Barrett a văzut
un obiect ciudat, maşina lui a avut dcfecţiuni, provocate în
aparenţă de acest obiect, şi au existat în viaţa lui două ore
despre care nu poate să spună nimic, două ore, de „timp
pierdut.”

Rae Fountain
11 iulie 1957
Leighton Buzzard
Bedfordshire

Copilul în vârstă de nouă ani Rae Fountain jucase hochei


în acea splendidă după-amiază de vară. Dacă se întoarce de la
meci până în ora 5 după-amiaza totul este în regulă; nimeni
nu-i simte lipsa.
Dar copilul încălcasc principala regulă a şcolii sale cu
internat: niciodată să nu părăseşti incinta şcolii fără să ceri
voie. Dacă absenţa lui va fi descoperită, va trebui să plătească
din greu după aceea.
Plimbându-se agale, Rae a nimerit pe o potecuţă noro­
ioasa, mărginită dc gherghine şi de alte tufişuri. Răscolind
plictisit pământul cu ghetele şi uitându-se din minut în minut la
noul său ceas, pe care îl primise în dar înainte cu două zile, cu
ocazia celei de a noua aniversări a zilei lui de naştere, el a zărit
la un moment dat urme de paşi întipărite pe noroiul uscat.
168
Băiatul a încercat să meargă pe urme, punându-şi picioa­
rele pe semnele adâncite în pământ. După ce a mers pe urmele
de paşi, ciudat de apropiate unele de altele, pe o distanţă de
câţiva yarzi, şi-a privit ceasul din nou. Era ora trei şi jumătate
după-amiază. Când şi-a ridicat din nou privirea, a văzut doi
oameni înaintea lui - probabil cei care lăsaseră urmele de paşi
în noroi.
Copilul s-a gândit că arătau ciudat, poate din cauza costu­
mului gri dintr-o singură piesă cu care erau îmbrăcaţi, sau
poate din cauza felului în care mergeau cu paşi neobişnuit de
mici.
Incitat de mister, Rac a ţâşnit la marginea potecii şi a
încercat să se ascundă în tufişuri. Străpungând cu privirea în
direcţia prăzii, a văzut că unul dintre ei măsura în jur de cinci
picioare şi şapte inch în înălţime, iar celălalt, pe carc l-a bănuit
a fi femeie, era cu un picior mai scund.
Perechea îl ignora complet, în timp ce culegea cu grijă
rămurele şi fructe de pădure din tufişuri şi le punea într-un
container din faţa lor.
Rae nu putea înţelege de ce luau şi bucăţi de noroi,
pietricele şi buruieni.
Rae îi urmărea furişându-sc din tufiş în tufiş, dar nu a
reuşit să le vadă faţa. Tot ceea ce a putut să vadă a fost că
aveau un păr cafeniu tuns scurt. A fost nedumerit când a văzut
nişte tuburi mici, subţiri care coborau din regiunea capului spre
guler. Un lichid verde părea că circulă în sus şi în jos prin
tuburi, în timp ce înaintau cu greutate.
Rae aproape că îi ajunsese din urmă pe cei doi străini, când
un obiect albăstrui a apărut brusc înaintea lor.
„A apărut dintr-o dată, de-a curmezişul cărării”, şi-a amintit
mult mai târziu Rae.
„Era metalic şi aproximativ în formă de clopot, măsurând
treizeci pe treizeci şi cinci de picioare, şi plana la câteva
picioare deasupra solului
169
O uşă s-a deschis prin alunecare în vârful rotund al obiec­
tului şi o scară a fost lăsată în jos pe pământ.
Rae a zărit o altă siluetă prin uşa deschisă. Cei doi străini
au urcat pe scară, au intrat în obiect şi uşa s-a închis prin
alunecare în urma lor.
Următoarea scenă pe care şi-o aminteşte este figura furioasă
a directorului de şcoală, care-1 zgâlţâia să se trezească; era
întins pe o movilă la marginea drumului.
„Unde ai fost băiete? Eşti conştient că este ora zece şi
jumătate noaptea şi că am pus toată şcoala să te caute?”
Rae şi-a privit noul ceas. încă indica ora trei şi jumătate
după-amiaza.
După ce a fost ocărât copios de către director, colegii de
şcoală ai lui Rae l-au rugat să le povestească ce a făcut în tot
timpul cât a lipsit. Liniştitul, introvertitul băiat a păstrat însă
tăcerea. Băieţii au fost convinşi că el a fost undeva într-un loc
foarte interesant. Li s-a părut că Rae arăta ca şi cum ar fi fost
„ars de soare”.
Rae a păstrat tăcerea asupra experienţelor sale până în
1978, când a vorbit cu un cercetător de la Contact UK căruia a
putut să-i relateze şi alte două întâlniri.
Una a fost când a văzut trei nave în Scoţia şi cealaltă a
constat din observarea unui OZN şi a ocupanţilor lui în Kent.
în nici o altă ocazie ulterioară nu s-a mai confruntat cu
fenomenul de timp pierdut, deşi ceasul său de mână s-a oprit în
mod misterios în timpul întâlnirii din Kent.
A fost răpit Rae în intervalul de timp pierdut?
„Părea foarte sincer şi mulţumit că poate să povestească
întâlnirea” a spus cercetătorul.
Descrierile următoarelor întâlniri se leagă de multe din
povestirile persoanelor răpite.

170
Rosalind Reynolds
Septembrie 1983
Sudbury
Suffolk

Rosalind Reynolds, mare admiratoare a postului de radio


Citizen, împreună cu prietenul ei de atunci, Philip, mergeau cu
maşina într-o vară târzie prin Anglia de est, când o întâlnire cu
un OZN i-a schimbat viaţa.
Cuplul plecase din Clacton, Essex spre Corby în North-
amptonshire, unde trebuiau să-şi întâlnească rudele, şi aveau la
dispoziţie două orc şi jumătate ca să ajungă la destinaţie, astfel
încât puteau să se bucure în linişte de călătorie.
S-au oprit să ia o mică gustare după ce au părăsit Clacton,
apoi şi-au continuat drumul spre Sudbury în acea seară căldu­
roasă şi strălucitoare, cu geamurile maşinii lăsate în jos şi cu
aparatul de radio acordat pe frecvenţa postului favorit.
In timp ce se apropiau de periferia oraşului Sudbury, au
trecut pe sub nişte cabluri de înaltă tensiune, înşirate între
stâlpii de electricitate care se învecinau cu coasta dealului din
apropiere.
Deodată, s-au văzut puşi faţă în faţă cu o ciudată confi­
guraţie de lumini, pe măsură ce ieşeau de sub liniile de
tensiune.
Un grup de lumini dispuse în formă de potcoavă se apropia
de ei cu mare viteză. Un obiect multicolor, mai ales portocaliu
şi roşu, părea că se năpusteşte în jos spre maşina lor.
Acesta a fost momentul când Rosalind a observat liniştea
şi strania nemişcare din jurul ei. Pe măsură ce OZN-ul se mişca
de-a curmezişul cerului, o senzaţională izbucnire de lumină
electrică albastră a iluminat totul în jurul ei.
„Totul se vedea ca un negativ de la o fotografie”, şi-a
amintit Ros, explicând de asemenea că nu va putea să uite
171
niciodată felul în care cârceii uriaşi de electricitate s-au arcuit
pe stâlpii metalici. în acel moment inima i-a stat în loc.
Un miros ciudat, urât, asemănător cu cel al ouălor stricate
părea că vine dinspre obiect. Mirosul devenea mai puternic pe
măsură ce acesta se apropia.
Speriaţi de ciudatul spectacol de lumini, cei doi au mărit
viteza prin Sudbury şi, la Long Melford, au intrat pe şoseaua
A 1092 spre Haverhill.
în timp ce Philip era atent la condusul maşinii Ford
Cortina, Rosalind cuprindea cu privirea peisajul de ţară din
jurul lor. Apoi atenţia i-a fost atrasă de ceva care se zărea la
distanţă.
„Uite altul”, a ţipat ea, arătând către un obiect de formă
ovală care se îndrepta spre maşină. „Vine spre noi.”
„Probabil e un avion, sau un elicopter”, a mormăit Philip,
cu ochii aţintiţi pe şosea.
„De ce să zboare un avion la acelaşi nivel cu noi?” a
întrebat ea, în timp ce privea sfera opalescentă, care acum în
mod evident îşi reglase viteza după cea a maşinii. Philip nu a
răspuns nimic; a continuat pur şi simplu să conducă maşina
prin întunericul învăluitor al serii târzii.
Rosalind a încercat să nu ia în seamă obiectul care îi
urmărea, dar nu a reuşit, ştia că este acolo. Philip s-a făcut că
nu vede nimic.
Mai târziu Ros a spus: „Nu ştiu cât timp a condus în felul
acesta, puteau să fi fost douăzeci de minute, sau două ore.”
Deodată s-au trezit în întuneric. Motorul maşinii şi cir­
cuitele electrice s-au stins în acelaşi timp şi vehiculul, acum
nefuncţional, s-a oprit brusc.
„Philip s-a lovit de volan, holbându-se drept înainte” îşi
aminteşte Ros. Ca şi ea, a fost şocat şi speriat de prezenţa
OZN-ului.
Obiectul era acum atât de aproape de ei, încât nu puteau să
nu se uite la el.
172
Mare, strălucitor şi rotund, oprit la aproape şaizeci de
picioare în faţa maşinii lor defecte. „Era ca o sferă marc de
lumină cu o mulţime de luminiţe în jurul ei”, a povestit Ros
unui cercetător.
Cei doi au coborât şovăitor din maşină şi au ridicat capota,
să vadă dacă pot găsi defecţiunea. După modul în care se
defectase maşina, parcă rămăseseră dintr-o dată fără baterie.
în timp ce stăteau uitându-se la motor, farurile din faţă ale
maşinii s-au aprins. Cei doi s-au uitat unul la altul şi Phil a
sărit în maşină pe locul şoferului şi a învârtit cheia în contact.
A mers de prima oară. Ros a urcat şi ea şi au pornit maşina cu
OZN-ul încă strălucind în apropiere.
Pe măsură ce creştea distanţa dintre ei şi ciudatul obiect,
perechea părea mai relaxată. După câteva mile de la locul
întâlnirii, Ros a văzut ceva (ea crede că a fost acelaşi obiect)
ţâşnind drept înainte pe cer, lăsând în urmă o dâră subţire de
lumină albastră.
Bucuroşi că şi maşina merge acum cum trebuie, li s-a
părut că au străbătut distanţa până la destinaţie într-un timp
rezonabil dar, când au ajuns la Corby, gazdele nu au răspuns la
bătăile în uşă.
Deodată, o fereastră de undeva de sus s-a deschis şi un cap
şi-a făcut apariţia şi a zis: „La ce oră veniţi în vizită? Este unu
şi jumătate noaptea.”
Călătoria lor de două ore şi jumătate le luase CINCI ORE
ŞI JUMĂTATE.
Ros şi Phil au fost şocaţi de evenimentele acelei nopţi şi de
timpul în care nu ştiau ce s-a întâmplat cu ei, „timp pierdut”.
Dar efectul întârziat al acestei întâlniri poate fi considerat la fel
de uimitor. în câteva luni, cei doi s-au despărţit, după şase ani
în care fuseseră împreună. „Era o altă persoană, nu mai era
Philip pe care îl ştiam”, a spus Ros.
Rosalind s-a schimbat şi ea. A pierdut foarte mult în
greutate şi, în ciuda faptului că mânca foarte multe dulciuri, în
173
special ciocolată, a ajuns să cântărească doar 38 de kilograme.
S-a lăsat de băut şi de fumat şi a fost copleşită brusc de
creativitate, scriind într-un timp scurt în ziare articole pe teme
ca: „Cum a fost format universul” şi „Ce este de fapt religia”.
Dar, mai mult ca orice, a dorit să descopere de ce există în
viaţa ei trei orc despre care nu ştie nimic. Ce s-a întâmplat în
acea seară de vară care i-a schimbat atât de mult viaţa?
Ros a intuit şansa de a umple golul acelor ore când a găsit
un articol în ziarul local, despre un grup de cercetători ufologi
din Anglia de est. I-a contactat şi aceştia au aranjat să aibă loc
o şedinţă de hipnoză acasă la ea.
Dar şedinţa a fost dezastruoasă. „O rază strălucitoare de
lumină a intrat în cameră, înregistrarea video a fost ştearsă şi
toate ceasurile s-au oprit”, a spus Ros.
După şedinţa de hipnoză ratată, Ros a fost sfătuită să intre
în legătură cu un om cu puteri psihice deosebite şi a fost
prezentată celui cu care s-a căsătorit în scurt timp, Mark
Reynolds-Pamham, care susţine că are asemenea înzestrări încă
din naştere.
Mark a aranjat o a doua şedinţă de hipnoză, în care Ros a
fost adusă înapoi în timp în anul 1983, anul întâlnirii. Ea şi-a
amintit că, după ce li s-a defectat maşina, a fost înconjurată de
patru sau cinci fiinţe de statură mică.
Extratereştrii, pentru că asta presupune ea că erau, au
forţat-o să intre în nava lor.
Au luat-o într-o cameră de examinare, unde a fost dezbră­
cată şi întinsă pe o masă goală de plexiglas, pentru a i se face
diverse teste.
Ros fusese agitată, chinuită şi înfricoşată la începutul
şedinţei de hipnoză. Dar, după ce a descris cum extratereştrii
au dezbrăcat-o şi au întins-o pe masă s-a liniştit.
Deodată, Ros s-a ridicat brusc în scaun şi a ţipat: „Nu, nu
vreau nici un copil.”
Echipa care asista la hipnoză a fost atât de speriată de
174
suferinţa lui Ros din timpul transei, încât au decis să întrerupă
şedinţa.
Ros e convinsă că a fost supusă unei proceduri gineco­
logice, dar nici acum nu-i place să vorbească despre şedinţa de
hipnoză.
începând din acea noapte, a avut dereglări de ciclu, despre
care crede că sunt cauza faptului că nu a mai putut avea copii.
Testele medicale n-au reuşit să dea de cauza acestei probleme.
Ea a raportat, de asemenea, o inexplicabilă cicatrice aflată
în regiunea vaginală, pe care o pune în strânsă legătură cu
răpirea. în plus, a constatat şi un fel de „bâzâit în cap” care îi
creează probleme chiar şi azi.
Rosalind spune că efectele ulterioare ale întâlnirii au fost
un adevărat dezastru pentru ea. Pierderea iniţială în greutate a
făcut ca prietenii şi familia să se îngrijoreze că ar putea să
sufere de anorexie; îşi mai făcea griji şi în legătură cu perioa­
dele de timp pierdut inexplicabil.
„Nu am putut să vorbesc cu nimeni despre aceste lucruri,
pentru că m-am gândit că m-ar fi considerat anormală”, a spus
Ros. „Eram atât de speriată, încât ajunsesem să nu mai vorbesc
cu nimeni.”
Soţul ci Mark a ajutat-o să se împace cu experienţa
aceasta, dar acum ea crede că e posibil să fi avut întâlniri cu
OZN-uri şi în trecut, scurte perioade de „timp pierdut” pe care
să le fi uitat pur şi simplu.

Ernest Jones (pseudonim)


Decembrie 1972
Marlow
Buckinghamshire

Ernest Jones, cârciumar şi fost angajat al Aviaţiei Regale,


la puţin timp după miezul nopţii, se îndrepta spre casă pe
şoseaua A4155 care leagă Henley-on-Thames de Harlow din
175
Buckinghamshire, când i s-a întâmplat ceva atât de misterios
încât l-a marcat până în ziua de azi.
Fusese o zi săracă în evenimente; iar traficul era foarte
scăzut în acea noapte aspră de iarnă. Pe când gonea cu maşina
de-a lungul jumătăţii de milă a şoselei de lângă Mill End, a
observat o lumină strălucitoare în faţa lui.
Pe măsură ce se apropia, i s-a părut că lumina provenea de
la câteva case aflate de aceeaşi parte a şoselei ca şi el. Ajun­
gând mai aproape, a văzut că lumina era de fapt la o anumită
distanţă de acele case şi venea de la un obiect situat la doar
zece yarzi de marginea şoselei.
Hexagonal sau octogonal, obiectul era de mărimea unei
cabine telefonice şi avea un vârf conic şi dungi de lumină
puternic fluorescente, care coborau vertical.
Domnul Jones îşi aminteşte că a oprit pe şosea în dreptul
obiectului, pentru a-1 vedea mai bine; şi-a dat seama că acesta
tocmai ateriza. Un sunet înalt şi intens ca un şuierat părea că
vine dinspre el.
Tot cc-şi mai aminteşte Emest Jones după aceea este că
mergea cu maşina prin Marlow, aproximativ patru mile mai
departe şi, uitându-se la ceas, a constatat că era cu o oră şi
jumătate mai târziu.
Cu zece ani înainte, pe când activa în cadrul forţelor
aeriene, Emest Jones avusese o altă întâlnire în timp ce stătea
în maşina lui, parcată pe câmpul care dădea spre aerodromul
Holton din Berkshire.
Stând în maşină împreună cu prietena lui, au văzut uimiţi
cum un obiect mare, alb, rotitor cobora spre sol, dispărând în
spatele unei păduri. Apariţia bruscă a OZN-ului a isterizat-o pe
prietena lui, astfel încât Jones a vrut să plece de acolo.
A învârtit cheia în contact, dar sistemul electric al maşinii
părea mort. In final, a reuşit să împingă maşina la vale, pe o
distanţă de patru sute de yarzi până la şosea, după care deodată
luminile şi motoml au început să funcţioneze.
176
La fel ca şi în alte cazuri mai puţin dramatice, Emest
Jones nu a făcut afirmaţii sau presupuneri care să stârnească
vâlvă în legătură cu ceea ce i s-a întâmplat.
Dar ufologii, fiind atât de multe cazuri asemănătoare, nu
pot ignora acest caz.

Rohan Hinton
Vara anului 1988
Delaware
SUA

Tânăra dc douăzeci şi trei de ani Rohan Hinton avea doar


şaptesprezece ani când a avut prima experienţă de răpire.
Fusese în vacanţă la Chesapeake Bay pe coasta de est a
Statelor Unite, cu mama. mătuşa şi unchiul ei.
Rohan era familiarizată cu fenomenele OZN dc când atât
mătuşa, cât şi unchiul ei, avuseseră separat asemenea expe­
rienţe. Dar ea nu era pregătită pentru ceea ce i s-a întâmplat în
camera de motel în acea vară.
„Eram la mare şi venisem pentru câteva zile”, şi-a aminut
Rohan. „împreună cu mama şi cu mătuşa mea ne-am oprit
într-un hotel şi am cerut o cameră cu două paturi duble. Mătuşa
mea şi cu mine urma să ocupăm un pat iar mama celălalt.
Nu puteam să dorm pentru că mă simţeam agitată. A fost
ceva care m-a deranjat vara trecută când eram în vacanţă în
State; văzusem un OZN şi lucrul acesta mă stresa, mă supăra.
în acea noapte eram întinsă în pat şi mă uitam lung la
tavanul camerei de motel, iar apoi am auzit o voce. Spunea:
Nu-ţi fa griji, eşti în regulă, nu te vom deranja pentru că nu
eşti destul de tare ca să poţi discuta cu noi acum.
Era o voce în capul meu, mai mult masculină decât feminină
care spunea: Te vom lăsa în pace, nu eşti destul de puternică.
M-am simţit instantaneu liniştită şi am adormit. Când
m-am trezit, trei ore mai târziu, era întuneric, dar puteam să
văd pentru că lumina lunii pătrundea prin ferestre. Mi-am dat
seama că pluteam...”
Rohan se afla deasupra patului şi privea în jos către
formele adormite ale mamei şi mătuşii ei. A simţit ca şi cum
cineva, o anume putere o ţinea sus. „Următorul lucru pe care
mi-1 amintesc este o cameră foarte luminoasă şi pe mine
spunând: Cine stinge lumina?
Ei stăteau acolo, în jurul meu, iar eu eram întinsă pe ceva
ce semăna cu o foaie de metal. Ei se uitau la mine cu o căutătură
indulgentă, nu ostilă. Indulgent, ca şi cum se uitau la un copil.”
Rohan a descris vizitatorii ca fiind de culoarc gri şi având
ochi uriaşi, închişi la culoare.
„Era ca şi cum mă uitam la o fotografie alb-negru, din
cauza ochilor mari şi negri şi a pielii lor mai deschise la
culoare. Fără doar şi poate ei erau ca şi oamenii, dar fără păr şi
cu capete conice.”
Brusc, Rohan a ajuns înapoi în camera de motel, plutind,
ca apoi să sc prăbuşească în pat.
„M-am izbit de pat zdruncinându-mă din cap până-n picioare
şi strigând: Au minţit, au minţit - au promis că mă lasă în
pace, dar nu s-au ţinut de promisiune. M-au păcălit.”
Rohan era convinsă că experienţa ei a fost reală, nu un vis.
Straniile episoade au continuat de atunci încoace. Acum este
asistenta personală a unui manager al unei companii londoneze.
Locuieşte într-un apartament în Dulwich, East London, care a
fost scena următoarelor evenimente ciudate.
„Ne întoarcem în 1992, când Rohan locuia împreună cu
prietenul ci, Andy, care obişnuia să plece la lucru la ora cinci
dimineaţa. Era în decembrie sau în ianuarie când m-am trezit în
jurul orei şase dimineaţa. Ceva se mişca în hol şi am crezut că
Andy uitase nişte lucruri şi se întorsese să le ia.
Lumina pe hol era aprinsă, am ridicat capul să mă uit şi
atunci acel ceva s-a mişcat greoi, intrând în dormitor. Era slab,
cu o faţă delicată şi ochi foarte mari şi şi-a târât picioarele
178
până Ia pat. Eram întinsă în pat şi m-a atins cu degetul lui
incredibil de lung.
Am simţit cum cad undeva în spate, că leşin...”
Când s-a trezit, a constatat că vizitatorul ei dispăruse. „îmi
amintesc că în momentul în care m-a atins m-am gândit: O
Doamne, se întâmplă chiar în realitate. Nu era nici o îndoială că
totul fusese real.”
Rohan avusese diferite experienţe paranormale încă din
copilărie, când a spus părinţilor ei că a văzut o misterioasă
„doamnă gri”.
Nopţile următoare, când a fost deranjată în apartamentul
ei, urmate de zile în care se simţea extenuată, au facut-o să se
întrebe dacă nu cumva era luată undeva pe timpul nopţii.
„Ştiu când am fost răpită într-o noapte din felul cum mă
simt ziua următoare.”
Rohan s-a împăcat cu răpirile şi face acum nişte lucruri pe
care unii dintre prietenii ei le consideră ca nişte farse neplăcute.
Ea povesteşte: „Săptămâna trecută eram cu prietenul meu
şi cu o fată, stăteam pe terasa casei la un pahar şi priveam
stelele, iar eu am zis: Pot să aduc un OZN aici ?
Ei au spus: Dă-i drumul! Astfel încât eu am trimis, nu ştiu
cum, un gând în spaţiu şi câteva minute mai târziu... OZN-ul a
apărut. Era sclipitor şi scânteietor şi se învârtea pe cer.”
Este Rohan Hinton o tânără ale cărei multiple experienţe
de răpire denotă că extratereştrii au un interes special pentru
ea? Sau este o admiratoare exagerat de entuziasmată a cerului,
cu o imaginaţie foarte bine dezvoltată?
Teoreticienii ca Albert Budden pot specula starea ei
psihică, interpretând că experienţele cu OZN-uri ar putea fi
rezultatul hipersenzitivităţii ei electromagnetice.
Psihologii pot spune că farsa de la mica petrecere cu
OZN-ul este un indiciu că încearcă să fie în centrul atenţiei.
Acesta este un alt caz care merită să fie dezbătut.

179
Mik Burley
Iunie 1978
Middlesbrough
Cleveland

Mik Burley era portarul echipei de fotbal a şcolii. în acea


zi de vară călduroasă şi umedă, colegii lui jucau cu forţă şi
rapid, hotărâţi să înscrie în poarta juniorului.
Partida nu începuse de multă vreme, când unul din înain­
taşii echipei adverse a alergat şi a trimis mingea grea din piele
înalt prin aer. Mik nu a văzut că vine mingea. A simţit întreaga
forţă a mingii când aceasta l-a izbit în faţă, lovindu-1 într-o
parte a capului. „Creierul mi-a zornăit în cap şi am ameţit”. A
fost ajutat să ajungă la marginea terenului unde a fost întins pe
jos ca să se refacă.
„Mi-am pus capul pe braţ şi m-am uitat în jos, apoi am
simţit că leşin. La început am văzut o licărire strălucitoare şi
mi-am pierdut cunoştinţa”, şi-a amintit el mai târziu.
Mik a presupus că se află în spital. A fost întins pe spate,
o siluetă cu o glugă de călugăr stătea în dreapta sa iar alte două
sau trei siluete se desluşeau ca prin ceaţă, stând la picioarele
lui. Silueta mai apropiată părea preocupată, învârtindu-se de
colo-colo şi mânuind tot felul de lucruri, probabil unelte.
„La un moment dat mi-am dat seama că sunt dezbrăcat”,
şi-a amintit Mik. „Nu-mi era rece, dar am simţit curentul de
aer pe tot corpul. Capul şi mâinile îmi erau legate, deci nu
puteam să mă mişc, îmi simţeam corpul ţeapăn.
Parcă-mi amintesc că mă tăiau, mă zgâriau şi mă studiau,
dar nu am simţit nici un fel de durere.”
încă ameţit, Mik şi-a răsucit ochii, încercând să înţeleagă
la ce foloseau sclipirile colorate care se aprindeau şi se stingeau
în faţa lui. A numărat patru rânduri de lumini pe ceva ce ar fi
putut să fie o consolă.
180
Cea mai strălucitoare lumină provenea chiar de deasupra
lui. „Era ca la dentist când doctorul ţi se uită în gură”, şi-a
amintit Mik. Dar de data aceasta nu putea să vadă cine se uita.
Tot ceea ce a putut să vadă a fost materialul cafeniu al
glugilor de pe capul siluetelor din jurul patului său.
Apoi Mik s-a regăsit cu faţa în jos, întins la marginea
terenului de fotbal, cu o durere chinuitoare de cap, care simţea
că-1 macină încet.
Trăgându-şi picioarele, s-a târât până la colegii lui de
şcoală. Ei credeau că fusese la antrenor pentru tratament şi au
vrut să ştie ce i-a spus. „ Nu am fost încă la şcoală”, a spus
Mik. Prietenii nu l-au crezut. II căutau de cincisprezece minute.
Dispăruse din locul de la marginea terenului unde-1 lăsaseră ei.
Mik a mers la vestiar să-şi schimbe echipamentul de fotbal
şi a observat imediat un semn roşu pe faţă. Nu fusese acolo
mai devreme... dar era o cicatrice care ar fi putut să-i rămână
pentru tot restul vieţii.
întreaga viaţă a lui Mik, care acum are peste douăzeci şi
cinci de ani şi este şofer de camion, fusese plină de evenimente
ciudate.
La patru ani povestea părinţilor despre o fetiţă ciudată care
ar fi venit să-l viziteze în dormitor. Viziunea, o fetiţă cu păr
roşu legat la spate, ar fi apărut din spatele caloriferului într-un
colţ al camerei. Băiatul se trezea în timpul nopţii ţipând.
„îmi amintesc că nu eram speriat de fetiţă”, îşi aduce
aminte Mik. „Eram speriat de acel ceva care părea să o sperie
pe ea. După expresia feţei ei, pot spune că era speriată.”
O vecină mai în vârstă a rezolvat enigma vizitatoarei de la
miezul nopţii. Ea a spus că descrierea băiatului coincidea cu o
fetiţă care trăise şi murise în casă cu câţiva ani mai înainte.
Copilul fusese epileptic şi era deseori încuiat în dormitor
de o mamă vitregă rea. Conform poveştii, într-una din zile fata
a suferit un atac şi a murit sufocându-se. Corpul ei a fost găsit
lângă foc.
181
Mai târziu în viaţă, Mik a avut alte viziuni triste. Dar, de
această dată, a fost un caz ciudat de precogniţie. Timp de doi
ani şi jumătate el a avut viziuni care îl nedumereau.
„Se facea că sunt în spatele unei biserici, slab luminată;
luminile erau în faţă. Era ceva înalt în dreapta mea şi un rând
de lumini sclipitoare. Am putut să văd o lumină slabă în faţă şi
am mers spre ea. Atunci am văzut pe cineva care a căzut moale
undeva în faţa mea, m-am uitat spre el şi el s-a întors spre mine.
Partea dreaptă a feţei lui lipsea... iar restul feţei eram eu.”
Această imagine a fost similară aceleia care l-a întâmpinat
pe un poliţist de circulaţie când a ajuns la locul ciocnirii dintre
un camion condus de Mik şi o macara uriaşă.
Mik a explicat: „Poliţistul a oprit în spatele remorcii mele
şi a mers de-a lungul marginii şoselei pe iarbă. Se făcuse
întuneric iar farurile camionului meu luminau în faţă, ca şi în
viziunea mea. Remorca stătea răsturnată pe o parte.
Poliţistul a mers înspre în faţă şi m-a văzut atârnând afară
din cabină. M-am întors să mă uit la el, iar partea dreaptă a
feţei mele nu se vedea.
Este singurul mod în care pot să descriu toate acestea. Am
văzut ceca ce a văzut el, doar că eu am văzut cu doi ani mai
înainte să se întâmple.”
Cazul lui Mik nu este neobişnuit - un martor al unui OZN
şi un posibil răpit cu un trecut bogat în experienţe psihice şi
precognitive.
Ca un adevărat nordic, el nu a încercat niciodată să înflo­
rească relatările sale, iar cercetătorii, care au petrecut un timp
considerabil cu el, sunt convinşi că spune adevărul.
Oare acest caz confirmă opinia că indivizii care sunt sen­
sibili la fenomenele psihice sunt cel mai adesea afectaţi de
activitatea OZN-urilor? Oare această teorie sugerează că doar
un anumit tip de persoane pot cunoaşte fenomenul de răpire?
Şi oare aceasta înseamnă că răpirea de către fiinţe extrate­
restre nu este mai mult decât un fenomen psihologic?
182
A
întâlniri de natură sexuală

Despre sexualitate şi fenomenele de răpire s-ar zice că nu


au nici o legătură una cu cealaltă, dar acesta este un aspect al
misterului răpirilor care merită o privire mai atentă. Am arătat
mai înainte că răpirile ciudate apar de-a lungul istoriei în
relatări care abundă în mitologia veche şi în folclor. Sexuali­
tatea joacă un rol important în multe din aceste vechi poveşti,
de fapt în anumite cazuri pare să fie singurul motiv al răpirii.
Mitologia greacă povesteşte de zei chipeşi care se împere­
chează cu fecioare muritoare, uneori fecundându-le cu sămânţa
lor divină. Peste tot în lume, poveşti similare pot fi găsite
într-un număr mare.
Fireşte, sexualitatea umană şi reproducerea sunt o parte
centrală a tuturor civilizaţiilor umane. Este metoda prin care
omenirea continuă să existe. Reproducerea este prima poruncă
a naturii. Ordinul „Mergeţi şi înmulţiţi-vă” a fost dat omului, şi
poate şi altora.
La aceasta se poate argumenta că este aproape natural ca
folclorul modem al răpirii extraterestre să fi împrumutat unul
din cele mai frecvente subiecte din religie şi mitologie - sexuali­
tatea. La umia urmei, răpiţii şi cei care investighează răpirile
sunt oameni. Iar sexul este unul din cele mai puternice instincte
umane.
Deci unde intervine sexualitatea în ecuaţia răpirii ?
încă de la început.
Cazul Betty şi Bamey Hill, posibil prima relatare înre­
gistrată a unei răpiri, a avut indicii clare ale unui interes al
extratereştrilor în ceea ce priveşte sexul şi reproducerea. Betty
a fost supusă la ceea ce ca a descris ca fiind o examinare
ginecologică, iar lui Bamey i-a fost recoltată spermă.
183
I
într-adevăr, în majoritatea cazurilor care au urmat pare să
existe un puternic interes al „vizitatorilor” faţă de sistemul
reproducător al oamenilor.
Femeile răpite deseori descriu cum „extratereştrii” arătau
un interes particular faţă de organele lor sexuale şi reprodu­
cătoare, când le examinau. Bărbaţii, de asemenea, declară că
organele lor genitale erau de multe ori cercetate atent de
răpitori. Un martor din America de Sud a descris cum a fost
excitat din punct de vedere sexual, încât capturatorii săi extra-
tereştri au putut să culeagă probe de spermă.
Multe femei, victime ale răpirii, raportează probleme gine­
cologice pe care le au după întâlnirile cu fiinţele extraterestre,
ccle mai întâlnite fiind întreruperea ciclului. Iar câteva rapor­
tează că au fost violate sau chiar că au avut raporturi sexuale
cu răpitorii lor.
Bărbaţii răpiţi, de asemenea, au fost înregistraţi uneori
spunând că au interacţionat sexual cu femeile extraterestre.
Dar, încă o dată, aşa cum am observat în cele mai multe cazuri
de răpire, majoritatea relatărilor de acest gen provin din alte
părţi ale lumii, în special din SUA şi din America de Sud.
Pentru că această carte se ocupă doar de fenomenele de
răpire din Anglia vom analiza trei relatări din această ţară, toate
implicând femei. Acestea nu sunt singurele cazuri britanice care
implică declaraţii privind activitatea sexuală dintre aşa-zişii
extratereştri şi fiinţe umane, dar toate sunt acceptate ca posibile
cazuri de răpire de către Asociaţia Britanică de Cercetare a
Fenomenului OZN. Relatările acestor femei accentuează mult
aspectul sexual-reproducător - şi mai presus de toate ele au
fost pregătite să vorbească despre acest subiect sensibil.
Una dintre femei crede că a făcut dragoste cu un extrate­
restru, alta este convinsă că a fost violată iar a treia a avut
probleme ginecologice care sugerează faptul că s-a intervenit la
organele ei de reproducere.
Cele două femei care afirmă că extratereştrii au făcut
184
dragoste cu ele nu pot da o descriere grafică a acestor eveni­
mente, din cauza efectului traumatizant al experienţelor lor.
Dar relatări ca ale lor î-au tăcut pe cercetători să se întrebe
dacă răpirile sunt opera unor diferite rase de extratereştri. Unul
din motivele acestei întrebări este faptul că multe relatări îi
descriu pe extratereştri ca fiind „cenuşii” - entităţi cu o piele
subţire cenuşie, ochi mari, gură ca o fantă şi cu un nas aproape
inexistent - şi neavând organe sexuale externe evidente.
O analiză patologică a acestor mărturii spune: „Fără
aparente organe reproducătoare. Probabil atrofiate din cauza
degenerării involutive. Fără organe genitale. După părerea mea,
absenţa organelor sexuale sugerează că unii extratereştri, şi
probabil toţi, nu se reproduc în aceeaşi manieră ca Homo
sapiens, că unele din corpurile studiate au fost produse pro­
babil printr-un sistem de donare.”
Deci dacă „fiinţele cenuşii” nu au fost responsabile de
molestarea femeilor victime ale răpirii, atunci cine?
Dar înainte de a studia detaliat aceste uimitoare cazuri, să
luăm mai întâi în considerare câteva din teoriile care pot furniza
câteva explicaţii ale acestor întâlniri secrete de natură sexuală.
„Preocuparea legată de reproducere este o temă comună
începând de la cele mai vechi răpiri până în prezent, iar câteva
relatări descriu violul, activitatea sexuală şi alte evenimente
care pot fi privite ca o însămânţare artificială”, a spus Thomas
E. Bullard, bazându-se pe evidenţa cazurilor pe care o avea la
dispoziţie.
Una din teorii spune că activitatea sexuală a extrate-
reştrilor cu oamenii a început cu mii de ani în urmă. Poate fi un
mod prin care de introducere a unor noi gene şi noi trăsături în
rasa umană, un fel de control genetic. Acest curent de opinii
susţine că o civilizaţie extraterestră avansată şi favorabilă
pământenilor ar putea folosi metode super-genetice pentru a
menţine rasa noastră pe o cale evolutivă ascendentă şi rapidă,
asigurându-i o rată sigură de dezvoltare.
Dc cealaltă parte, se află teoria conform căreia extrate­
restrul Frote-Mai-Mare controlează cu stricteţe dezvoltarea
genetică a omului şi se asigură că ne dezvoltăm cu o rată şi la
un nivel care le convine lor.
O altă teorie, populară în America, spune că extratereştrii
sunt implicaţi în recoltarea de material genetic, folosit pentru
supravieţuirea propriei rase. Dacă o civilizaţie extraterestră
avansată a involuat din punct de vedere genetic, nu este posibil
ca ci să aibă nevoie să-şi împrospăteze stocul de gene?
Dacă ci provin dintr-o rasă a cărei înfăţişare nu este aşa de
diferită dc a noastră, au folosit ei această oportunitate ca să
„împrumute” ceva material genetic?
Curentul de gândire care susţine această teorie ia ca argu­
ment controversatele mutilări ale animalelor din SUA şi spune
că decupările organelor sexuale ale animalelor, efectuate cu
precizie chirurgicală, pot fi un semn al căutărilor extrate-
reştrilor pentru rezolvarea unui coşmar genetic pe care noi nici
nu ni-1 imaginăm.
Dar de ce atâta bătaie de cap cu experimentele geneticc,
când pământul e plin de femei capabilc să fie folosite ca
surogate pentru procrcerea unei rase extraterestre?
Multe femei răpite s-au plâns timp de mai mulţi ani de
aşa-numitele sarcini care au dispărut, definite ca Embrion
Lipsă I Sindromul Foetus.
Femeile simt că sunt însărcinate şi, după un interval între
şase sau douăsprezece săptămâni, sarcina dispare pur şi simplu.
Nu au nici un semn de avort spontan, cu siguranţă nu-şi
provoacă nici un avort, deci unde e copilul ?
Din cc în ce mai mulţi ufologi din America cred că aceste
sarcini care lipsesc sunt cauzate de intervenţia extratereştrilor.
Ei cred că femeile potrivite pentru aceasta sunt lăsate însărci­
nate în timpul răpirii, trimise în mediul lor obişnuit, ca apoi să
fie din nou răpite atunci când foetusul în dezvoltare poate fi
preluat.
186
Ufologul new-yorkez Budd Hopkins nu are nici o îndoială
în privinţa aceasta. Anumitor femei, spune el, lăsate însărcinate
de către extratereştri, le-a fost îndepărtat foetusul rezultat,
pentru a fi crescut altundeva. El este convins că multe femei
sunt fiinţe exploatate ca material de zămislit.
El atrage atenţia către numărul de femei care relatează
„vise cu copii înţelepţi”. Aceste femei se poate să fi trecut prin
sindromul sarcinii lipsă, care a fost urmat de vise în care ele îşi
văd copiii inteligenţi... şi extratereştri.
Deci răpirile fiinţelor umane sunt folosite pentru a acoperi
neputinţa unor anumite rase extraterestre de a procrea?
„în mare măsură este improbabilă o asemenea ipoteză”,
este răspunsul mai multor oameni de ştiinţă importanţi. Dar
cum ar putea ei şti care sunt valorile şi posibilităţile unei rase
atât de avansate încât a cucerit spaţiul ?
Psihoterapeutului american doctor Jean Mundy îi este
limpede că cxtratereştrii fac experimente genetice. Ea spune:
„Noi nu ştim întreaga amploare a programului, ştim doar că el
există.
Aproximativ nouă la sută din femeile care afirmă că au
avut contact cu extratereştrii raportează (de obicei în luna a
patra) dispariţia sarcinii confirmate medical. Nu a fost găsită
nici o dovadă de avort spontan; ele au încetat pur şi simplu să
mai fie însărcinate.
Unele din accste femei întreabă dacă au fost folosite ca
surogat de mamă."
Oare sperma poate fi recoltată de la bărbaţii răpiţi, pentru
a fecunda ouăle extratereştrilor, şi asta pentru a obţine ulterior
un număr de hibrizi ? Se pot imagina ipoteze până la nesfârşit.
Pilotul american John Lear din Air Force a intrat în
dezbatere afirmând că un corp secret al guvernului Statelor
Unite a ajuns la o înţelegere cu o specie dc extratereştri
cunoscuţi sub numele de EBE, Entităţi Biologice Extraterestre.
Acest acord prevede trecerea cu vederea a răpirilor de oameni
187
şi a mutilărilor de animale în schimbul unor mari secrete
tehnologice.
Se presupune că materialul genetic uman şi animal este
esenţial pentru supravieţuirea rasei EBE.
Există un număr de aşa-zise probe în mâinile ufologilor din
Statele Unite, câteva sub forma unor presupuse documente
guvernamentale strict secrete pentru informarea preşedintelui.
Aceste documcnte, foarte controversate, sugerează contactul,
dc-a lungul unei lungi perioade de timp, între entităţile extrate­
restre şi unele organisme guvernamentale. Documentele conţin
informaţii despre vizitatori.
Este interesant că unul din aceste documente tratează
despre manipularea ADN-ului - blocuri genetice din care ia
naştere viaţa - de către extratereştri la primatele terestre, pe o
perioadă de 25.000 de mii de ani.
Suntem oare cobai folosiţi în bizarele experimente ale
extratereştrilor? Planeta Pământ are rolul de a oferi surogate
de mame, care să ajute o rasă sterilă de extratereştri să-şi
revină prin hibrizi? Sau aspectul sexual al fenomenului de
răpire este doar o confirmare a teoriei lui Freud într-o expe­
rienţă psihopatică ?
Următoarele cazuri ar trebui să vă dea de gândit.

Lynda Jones
19 august 1979
Didsbury
Greater Manchester

Dimineaţa de vară începuse bine pentru soţia şi mama în


vârstă de treizeci şi şase de ani a doi copii, Lynda Jones, când
un prieten în vârstă al familiei a venit în vizită la confortabila
casă pe care o împărţea cu soţul ei Trevor şi cu cei doi copii
Andrew de cinci ani şi Da\vn de cincisprezece ani.
Au luat masa în tihnă şi au discutat despre frumoasele zile
188
dc odinioară şi despre prietenii vechi, pierduţi din vedere, până
când Trevor a trebuit să-i lase, ca să meargă la lucru Ia o
fabrică din apropiere.
Trevor lucra în schimbul dc după-masă de la ora două la
ora zece seara şi a plecat pentru câteva ore lăsându-şi soţia şi
pe prietenul lor comun în grădină, uitându-se la copii cum se
joacă.
Orele au trecut pe nesimţite în timp ce Linda şi prietenul de
familie s-au plimbat în căldura arzătoare a zilei, depănând
amintiri despre zilele de odinioară.
„Se şi făcuse seară şi prietenul nostru mi-a amintit că
trebuie să plece înainte de a se întuneca”, spune Lynda. „Venise
cu o bicicletă veche care nu avea faruri.
I-am spus că putem să-i arătăm o scurtătură. Ar fi fost
frumos să fac o plimbare cu copiii şi era o ocazie să mă las în
voia pasiunii mele pentru florile sălbatice.”
Era în jurul orei şapte şi jumătate seara când Lynda, prie­
tenul de familie care mergea pe lângă bicicletă, şi copiii au pornit
peste câmpurile care sc învecinează cu râul Mersey, ale cărui
meandre străbat partea de sud a ţinutului Greater Manchester.
Familia Jones şi-a însoţit prietenul până la Simon’s Bridge,
cincisprczece minute de mers pe jos prin iarba înaltă, urmând
ca apoi să hoinărească fară nici o grabă în drum spre casă.
După ce şi-a luat rămas bun, Lynda, ţinând în mână
Dicţionarul Oxford al florilor sălbatice, a început să se uite
după plantele colorate, noul ei hobby.
Toţi trei ţopăiau prin iarbă, Lynda şi Dawn oprindu-se des
ca să inspecteze o floare sau o plantă cu un aspect mai
interesant, în timp ce micul Andrew alerga pe drum, savurând
libertatea câmpului deschis. Nu se grăbeau deloc. Trevor urma
să vină acasă abia peste câteva ore. Astfel încât puteau să facă
zigzaguri de-a curmezişul câmpurilor, fară să se grăbească.
Deodată, Dawn a strigat: „Mamă, luna vine spre noi.”
Lynda a privit în sus şi a văzut un obiect ciudat zburând
189
de-a curmezişul cerului, aparent îndreptându-se spre ei.
„Era ca un fus dar puţin mai mare”, şi-a amintit Lynda.
„Apărând din spatele copacilor aflaţi lângă terenul de golf de pe
partea cealaltă a râului, unde se zăreau câţiva jucători de golf,
a intrat în câmpul nostru vizual, aparent îndreptându-se spre
noi. Nu a fost o iluzie optică.
Obiectul parcă se învârtea ca un titirez şi părea că vine
spre noi pe o traiectorie oblică.”
„Culcat”, a ordonat Lynda. „Haideţi, întindeţi-vă pe iarbă.”
Era un instinct natural de a se ascunde în iarba înaltă.
Pentru o clipă, Lynda s-a gândit că obiectul ar putea fi un avion
al aeroportului Manchester, care probabil avea probleme, sau
era pe calc să explodeze. I-a fost frică să nu se prăbuşească
peste ci.
In timp ce se ghemuia la sol, cu o mână în jurul fiecărui
copil, Lynda aştepta nemişcată să audă o explozie, sau zgo­
motul unei nave care se apropia de pământ. Dar nu a fost
nimic, doar tăcere.
Ridicând încet capul din iarbă, Lynda a văzut obiectul
trecând prin faţa ochilor şi lăsându-se în linişte în jos în spatele
unui taluz, construit pentru a preveni revărsările râului.
Acesta a fost momentul când şi-a dat seama de tăcerea
totală care o înconjura. „Era mai mult decât o tăcere, era o
nemişcare totală”, şi-a amintit mai târziu Lynda. „Nu se auzea
nici un zgomot dinspre obiect şi atunci am realizat că nu se
auzea nici un zgomot de niciunde. Nici un cântec de păsări şi
nici un zgomot de trafic de pe şoseaua din apropiere.
Din cauza traficului aglomerat, de obicei se aude un
zgomot constant de fundal ziua şi noaptea. Dar în acel moment
dispăruse complet.”
Trăgându-şi copiii din iarbă, Lynda a făcut câţiva paşi
spre taluzul în spatele căruia aterizase obiectul. Poate că se
prăbuşise şi taluzul ascundea nişte rămăşiţe. Probabil era în
flăcări.
190
Orice ar fi fost, Lynda a simţit un imbold puternic de a se
apropia de obiect, şi a început să meargă, iar apoi să alerge,
spre vârful taluzului, vrând să vadă ce ascunde acesta. Când a
ajuns în vârf, a văzut o privelişte atât de ciudată, încât şocul i-a
tăiat respiraţia.
Acolo, la o depărtare de aproximativ treizeci de yarzi pe
malul râului, stătea un obiect pe care ea l-a descris ca fiind
„biblic”.
„Acesta a fost primul cuvânt care mi-a venit în minte când
l-am privit”, şi-a amintit Lynda. „Era atât de ciudat, încât îmi
părea supranatural. Nu ştiam nimic despre OZN-uri, nu mă
interesase aşa ceva, dar acum, amintindu-mi ceea ce am văzut,
îmi dau seama că nu se potriveşte cu descrierea standard a unei
farfurii zburătoare sau a unui OZN.
„Era curbat ca luna în creştere şi colorat în gri închis, dar
nu era metalic. Era făcut dintr-un fel de zăbrele împletite, un
model complicat ca o dantelă, dar nu puteam să văd câmpul
prin el.
Arăta aşa de..., de modă veche. Arăta într-adevăr ca ceva
venit din Biblie.”
Cu copiii în spatele ei, Lynda stătea şi se uita la obiect,
aproape incapabilă de a-şi lua ochii de la el, încât a putut să
observe oricc detaliu.
„Aş putea să spun că măsura în jur de şaizeci de picioare
în diametru şi plana Ia aproximativ două picioare deasupra
solului
în timp ce ne uitam la el, cumva părea că dispare, apoi
apare şi dispare din nou.
Avea o lumină în partea de sus, o strălucitoare lumină albă
separată de structura de dedesubt, rămânând totuşi o parte
componentă a obiectului. Mă simţeam într-adevăr atrasă de el.
în timp ce înaintam, lumina a început să fie din ce în cc mai
strălucitoare cu cât eram mai aproape.”
în timp cc se strecura spre forma confuză din faţa ei,
191
Lynda a văzut o sferă portocalie de lumină apărând dinspre
partea luminoasă a obiectului şi mişcându-se spre ea, rotindu-se
lent.
„în vreme ce mergeam spre obiect, m-am gândit că în
câteva clipe aş putea să privesc în interiorul lui şi să văd ce fac
ei acolo”, a spus Lynda. „Nu ştiu de ce m-am gândit la asta,
dar acum acest gând îmi dă fiori.”
Deodată Dawn a ţipat: „Mamă, întoarce-te. întoarce-te...”
Frica din glasul fiicei ei a zguduit-o pe Lynda facând-o să
revină la realitatea înspăimântătoare.
„Am avut sentimentul, foarte puternic, că mai văzusem
deja lucrul acela. Apoi am simţit tot ce era în jurul meu şi
m-am gândit: O, Doamne. E Ziua Judecăţii de Apoi... Nu sunt
pregătită pentru asta.”
Lynda s-a întors şi a luat-o la goană. Apucându-şi copiii de
mâini, ea a coborât de pe taluz, stăpânită de frică, cu inima
bătându-i puternic şi cu ochii aţintiţi pe drumul pe unde voia să
scape.
Alergând în jos pe pantă au prins uşor viteză. Doar micul
Andrcw se clătina pe picioare şi se străduia să ţină pasul cu
mama lovită de panică şi cu sora mai mare.
„Este din nou acolo, obiectul este în spatele nostru”, a ţipat
Dawn. Lyndei i se părea că-i curge gheaţă prin vine. Prea
înspăimântată ca să se uite înapoi, l-a luat în braţe pe micul
Andrcw înainte să-l lase picioarele obosite, a strâns mai tare
mâna fiicei şi, folosindu-şi din plin toate puterile corpului, s-a
avântat prin iarba înaltă, ca şi cum ar fi fost urmărită de diavol
în persoană.
Ca şi în filmarea cu încetinitorul, Lynda silea picioarele să
se mişte cât puteau de repede, făcând paşi uriaşi care o cărau
pe ea şi pe micuţ de-a curmezişul terenului ierbos, la uluitoarea
viteză pe care tânăra şi sănătoasa ei fiică o căpătase.
„Mamă, priveşte. Sunt două acum”, a exclamat Dawn.
Aproape fără a mai respira, transpirând şi pe pragul extenuării,
192
Lynda şi-a dominat impulsul de a se întoarce ca să uite la
urmăritorii ei, şi cu un efort supraomenesc a sporit ritmul
alergării.
„Nu te uita în spate Dawn, aleargă doar”, a ţipat în timp ce
sărea pe drumul care mergea de-a lungul râului, bucuroasă că
suprafaţa netedă o poate ajuta să mărească distanţa între
ameninţătorul obiect şi familia ei.
Micul Andrevv, prea speriat ca să vorbească, s-a lipit
precaut de mama lui, în timp ce ea alerga umăr la umăr cu fiica
ei, pe ultima porţiune a drumului de coşmar. îl ţinea pe băieţel
mai strâns ca niciodată, în timp ce ciudata prezenţă a obiectului
producea un efect bizar asupra împrejurimilor.
„Era atât de straniu”, şi-a amintit Lynda. „Iarba se îndoia
de la sine, ca şi cum ar fi fost apăsată de ceva de deasupra.
Aceasta s-a întâmplat în timp ce noi atingeam cărarea de lângă
râu. Toată iarba de-a lungul malului era aplecată. A fost cea
mai stranie privelişte pe care am văzut-o vreodată.”
Lynda şi fiica ei au continuat să alerge în ritmul acela
drăcesc chiar şi atunci când au ajuns pe terenul casei unde
locuiau.
„Nu ne-am oprit din fugă până când nu am intrat în casă”,
a spus Lynda. „Apoi m-am dus drept la Trevor, care s-a uitat la
mine şi a zis „Ce s-a întâmplat cu ochii tăi ?” M-am privit în
oglindă şi am putut să văd că sub ambii ochi pielea era roşie şi
cojită. Dawn şi Andrew erau bine amândoi.
„I-am spus lui Trevor tot ce am văzut de la început până la
sfârşit. El ne-a cerut să desenăm ceea ce am văzut.”
Fiica Lyndei era aşa de speriată încât făcuse pe ea şi a
trebuit să se schimbe. Dar mai târziu, când Trevor a studiat
desenele soţiei şi fiicei sale a recunoscut că erau similare.
Brusc, Lynda şi-a dat seama că Trevor era acasă, deşi
lucrase în schimbul de după-masă de la două la zece seara şi, în
mod normal, nu ar fi trebuit să fie acasă până în ora zece şi
jumătate seara.
193
„Cât este ceasul?” şi-a întrebat soţul. „Este trecut de zece
jumătate”, a răspuns el.
Lynda „pierduse” cel puţin o oră din viaţa ei. Ea şi copiii
plecaseră la plimbare la ora şapte şi jumătate seara. Au văzut
ciudatul obiect pe la ora nouă şi au alergat într-un ritm uluitor
o distanţă de zece minute de mers lejer. Şi totuşi, nu au ajuns
acasă până la ora zece şi jumătate.
Lynda a trebuit să aştepte alte optsprezece luni ca să
descopere mai multe în legătură cu experienţa sa, atunci când a
fost supusă hipnozei. In accst timp, ea şi Trevor au povestit la
foarte puţini oameni despre întâlnirea ei. Un prieten, căruia i se
povestise experienţa, a sunat la Controlul Traficului Aerian din
Manchester să vadă dacă aceştia pot să elucideze misterul. Tot
ce aceştia au putut să spună a fost că nici un aparat de zbor nu
corcspunde descrierii obiectului „Biblic” !
în 1980 Lynda a urmat o serie de şedinţe de regresie
hipnotică. Fiecare şedinţă a fost înregistrată video şi în total
s-au făcut zece ore de înregistrări. Dar Lynda consideră întreaga
experienţă neliniştitoare şi înspăimântătoare şi a refuzat să
vadă majoritatea benzilor.
Ea a spus: „A fost foarte stresant să mă privesc sub
hipnoză. Câteodată mă supărau groaznic lucrurile care mi se
întâmplaseră în acel timp. Era prea mult.”
Totuşi, în anii care au urmat de atunci, Lynda a reuşit să
înjghebe o vagă dar interesantă relatare a ceea ce s-a întâmplat
cu ea în intervalul de timp de o oră sau cât a durat, bazată
parţial pe memorii retrezite de regresia hipnotică şi pe alte
crâmpeie de informaţii care au ieşit la suprafaţă de-a lungul
unei perioade de timp.
„Cred ca în momentul în care eu şi copiii ne-am întors să
fugim cât mai departe, am văzut o persoană stând lângă obiect.
Eram imobilizată, incapabilă să mă mişc, ca într-un vis. Atunci
am avut o senzaţie de plutire ca şi cum mă mişcăm împotriva
voinţei mele.
194
După aceea, sunt într-o camcră şi şase fiinţe intră în ea.
Seamănă cu oamenii, sunt îmbrăcaţi în costume închise la
culoare, asemănătoare costumelor motocicliştilor, cu gulere înalte.
Fiinţele, sau ce erau ele, semănau cu orientalii. Aveau
ochii oblici, păr foarte închis la culoare şi pielea galbenă sau
măslinie. Mi s-a părut că pe unul dintre ei îl ştiu, ca şi cum l-aş
mai fi văzut înainte.
Apoi m-am simţit ca şi cum aş fi fost examinată. Am simţit
că am fost întinsă pe o masă în această cameră ciudată şi ei mă
examinau. îmi amintesc distinct că mi-au pus ceva pe picioare;
era ca şi cum puneau bucăţi de gheaţă pe mine. De fiecare dată
când întorceam capul să privesc ce fac, lumini strălucitoare mă
orbeau.”
Lynda consideră că amintirile acelei seri ciudate sunt
înspăimântătoare şi refuză să facă speculaţii în legătură cu ceea
ce i s-a făcut pc masa de examinare.
Dar efectele secundarc suferite după întâlnire, constatate
medical, o fac să tremure de frică.
Lynda, ca multe alte femei care au căzut victime răpirilor,
a descoperit că i-a fost afectat ciclul menstrual. După câteva
săptămâni, s-a dus la doctorul ei ginecolog şi i-a spus că ciclul i
s-a oprit. El i-a spus că nu arc de ce să se îngrijoreze, se mai
întâmplă.
„Credeam că sunt încă prea tânără pentru menopauză”,
spune Lynda. „Dar nu eram cu adevărat îngrijorată.”
Lynda a încercat să-şi reia viaţa, dar brusc, a început să
găscască semne ciudate, care îi apăreau şi îi dispăreau de pe
corp.
„Am avut un semn, Trevor l-a văzut, dar a dispărut până
când m-am dus la doctor. A fost cu adevărat ciudat”, a spus
Lynda.
Dar cel mai enigmatic cfect a survenit câteva săptămâni
după întâlnire. Se simţea obosită şi indiferentă. Atunci, într-o
zi, a avut ceea ce ca numeşte o adevărată „dovadă”.
195
„Mă simt groaznic să vorbesc despre un lucru atât de intim
ca acesta”, a spus ea. „Am avut o scurgere, o materie vâscoasă.
Am fost foarte îngrijorată şi m-am dus la medicul meu gine­
colog. El m-a examinat şi mi-a spus că am avut un avort. Dar
nu eram însărcinată”, a spus Lynda. „Eram şocată.”
Menstruaţia Lyndei nu a revenit şi ea a fost îndrumată de
către medicul ci ginecolog către un specialist, care a supus-o
unui lung şir dc teste şi examinări pentru a o ajuta să-şi rezolve
problema.
După un timp, Lynda a fost chemată la spital de către
specialistul ginecolog. Găsise ceva.
„S-au uitat pe trompele mele şi au găsit nişte cicatrici pe
ţesuturile lor. Au spus că acest tip de cicatrice putea fi cauzată
doar de o sarcină extrauterină în care ovulul este fecundat şi
lăsat să se dezvolte în trompa uterină.
„Dar nu am ştiut niciodată să fi avut o sarcină extrau­
terină. Aş fi ştiut pentru că o asemenea sarcină poate fi fatală.”
A fost oare Lynda racolată de extratereştri într-un expe­
riment dc testare genetică? Budd Hopkins ar considera în mod
sigur cazul Lyndei ca o confirmare a teoriilor sale neliniş­
titoare.
Iată ce a spus el recent: „Ceea ce noi ştim este că extra-
tereştrii se preocupă să culeagă probe şi lucrează în zona
reproducătoare a corpului, fără acordul celui răpit.”
Dar Lynda nu se simte în stare să facă presupuneri. Ea a
spus: „Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, dar ceva a fost. Ca să
fiu sinceră, mă înfricoşează. M-a făcut să reconsider o mulţime
dc alte evenimente din viaţa mea şi să-mi pun întrebări.”
Imediat după experienţa ei, a observat un semn ciudat pe
pantalonii cu care era îmbrăcată când a traversat câmpul.
Uimitor, semnul avea forma obiectului pe care ea l-a văzut şi
chiar a corespuns cu desenele pe care ea şi fiica ei le-au făcut
înfăţişând obiectul.
„Pantalonii au fost testaţi la un institut universitar. Ei au
196
spus că se poate ca imaginea să fi fost imprimată cu cerneală,
dar de ce în această formă?” a întrebat Lynda.
Şapte ani mai târziu, Lynda lucra în funcţia de consultant
şi i s-a cerut să poarte o insignă de plastic cu numele ei.
Numele i-a dispărut de pe insignă în câteva ore. Acelaşi lucru
s-a întâmplat cu următorele insigne pe care le-a primit.
„Insignele au fost din nou testate de un specialist, care a
presupus că ar putea fi ceva în legătură cu undele radio”, a
spus LjTida complet uluită.
Dar, mai presus de toate, ciudatele efecte ale întâlnirii au
facut-o pe Lynda să reevalueze alte evenimente stranii ale vieţii
ei, pe care le uitase de mult.
„Trevor şi cu mine am avut un episod de timp pierdut în
1972”, a spus Lynda. „Plecasem să facem un tur cu maşina lui
Jaguar. Am luat-o pe drumurile de ţară care trec prin Cheshire.
Era seara devreme şi ne-am planificat să mergem să bem ceva.
Trevor s-a oprit la un stop. I-a propus Lyndei să bea ceva
la barul de după colţ. Era în jurul orei nouă seara. Deodată,
maşina a început să se învârtă.
Stăteam acolo şi deodată maşina a început să se rotească.
Trevor avea frâna de mână trasă şi cu piciorul apăsa pe pedala
de frână, dar maşina se rotea neîncetat, ca şi cum ar fi fost pe
gheaţă”, şi-a amintit Lynda.
„Trevor m-a întrebat dacă văd nişte lumini strălucitoare în
spatele nostru. Atunci maşina s-a oprit, el a condus mai departe
şi a cotit la stânga spre bar.
N-a trebuit să ne dăm jos din maşină pentru că am văzut
că barul era închis deci ne-am întors acasă.
Dar când am ajuns acasă era ora trei noaptea. Nu se ştie
cum, am pierdut şase ore.”
Unii observatori ar putea să spună că experienţele Lyndei
sunt asemănătoare cu acelca ale unor aşa-zişi răpiţi, în special
în America, despre care se afirmă că sunt aleşi pentru experi­
mente genetice de către v izitatorii extratereştri.
197
Unii ufologi susţin că aceşti indivizi sunt răpiţi şi testaţi şi
apoi sunt din nou răpiţi de mai multe ori pentru a furniza
informaţii ulterioare, la fel cum zoologii şi biologii capturează
şi etichetează animale sălbatice, le lasă libere şi apoi le captu­
rează din nou pentru a urmări felul cum progresează şi se
dezvoltă.
Părerea Lyndei? „Nu înţeleg ceea ce s-a întâmplat cu
mine. Totul este de-a dreptul supranatural. Aş vrea ca cineva să
poată să-mi explice şi mic.”

Gabriella Versacci (pseudonim)


16 octombrie 1973
Langford Budville
Somerset

Gabriella Versacci avea treizeci şi trei de ani. Tocmai


făcea spaghete pentru soţul ei Alberto şi pentru fiica ei de
patrusprezece ani, Maria, când nişte bătăi puternice la uşa din
faţă au făcut-o să tresară. A stins focul la aragaz şi s-a
îndreptat spre uşă, unde a găsit-o pe fiica prietenei ei.
„Bine te-am găsit Gabriella, mama mi-a cerut să vin la tine
să te întreb dacă poţi veni cu maşina lângă Wellington ca să o
vezi, nu se simte prea bine”, a spus tânăra.
„Bineînţeles, bineînţeles, nu e nici o problemă”, a liniştit-o
Gabriella. In cci zcce ani de când ea şi soţul ei se stabiliseră în
Anglia, plecând din oraşul lor natal Torino îşi făcuse mulţi
prieteni. „într-o ţară nouă trebuie să ne facem noi prieteni”, a
spus întotdeauna Alberto, iar natura călduroasă şi plină de
bunăvoinţă a Gabriellei a facut-o să nu ducă lipsă de solicitări.
„Tocmai pregătesc masa de seară”, a spus ea tinerei vizita­
toare. „Lasă-mă o jumătate de oră şi voi veni.”
Această promisiune a fost puţin prea optimistă. Câteva
minute după ce fiica prietenei ei a plecat, altcineva bătea la uşă.
Un adevărat şir de vizitatori au bătut la uşa familiei
198
Versacci din Tauton în acea noapte, iar pe Gabriella nu a
lăsat-o inima să refuze pe cineva, astfel încât trecuse de ora
zece şi jumătate când Gabriella a urcat în maşina ei Mini
Saloon pentru a merge la Wellington.
Dorind să recupereze timpul pierdut, Gabriella a decis să
evite centrul oraşului Tauton şi a luat-o pe şoseaua A361 spre
Milverton, de unde urma să o ia pe drumul B3187 direct spre
Wellington. In ciuda traficului redus, era în jurul orei unspre­
zece şi jumătate când a intrat pe mica, şerpuita şosea B, care
străbate ţinutul spre destinaţia ei.
In timp ce trccca pe lângă indicatorul rutier din Langford
Budville, trei mile depărtare de Wellington, Gabriella a observat
că şoseaua era complet pustie.
Pc când conducea de-a lungul drumului de ţară, a văzut
ceva strălucitor; a crezut că este lumina unui singur far din faţă
a unei maşini. Când s-a apropiat mai mult, şi-a dat seama că
lumina era prea strălucitoare pentru a proveni de la un far de
maşină şi părea că stă pe loc.
„Ciudat”, a gândit ea, „nu sunt clădiri în acel loc.”
Concentrându-se asupra drumului, a accelerat, sperând
că prietena ci nu va obiecta la o vizită atât de târzie. îi promi­
sese fiicei ei că îi va face o vizită şi o promisiune trebuie
respectată.
Deodată maşina păru că pierde putere. Farurile din faţă
clipiră, strălucirea lor slabi, apoi se stinseră. Următorul a fost
motorul, care a înccput să trepideze iar apoi a tăcut. Cuprinsă
de panică, Gabriella şi-a apropiat faţa de parbriz, încercând să
străpungă întunericul cu privirea, în căutarea unui loc în care
să oprească.
Când maşina ei Mini s-a oprit la marginea şoselei, Gabriella
a tras frâna de mână, a scos-o din viteză şi a învârtit cheia în
contact. Nimic.
Nervoasă, a privit spre lumina strălucitoare pe care o
văzuse mai devreme de pe şosea. Avea cumva de-a face cu
199
oprirea bruscă a maşinii? Dintr-un anumit motiv, a simţit că
aşa este.
Gabriella a învârtit din nou cheia în contact. Dar circuitele
electrice erau moarte.
Stând singură într-o maşină care nu mai funcţiona pe un
drum pustiu de ţară şi învăluită complet în întuneric, s-a simţit
cuprinsă de frică. Gabriella a decis că nu putea să stea acolo şi
să nu facă nimic.
Chiar dacă nu ştia ce să facă, trebuia să se uite sub capota
maşinii. Putea fi ccva simplu, ca de exemplu un fir desfăcut. A
coborât din cabina strâmtă a maşinuţei ei. La urma urmei,
trebuia să facă ceva.
Afară, în noapte, Gabriella bâjbâi pe sub capota ridicată a
maşinii. în întunericul nopţii se uita la încurcătura de piese de
formă ciudată. în timp ce stătea acolo neajutorată, a auzit un
sunet ca un bâzâit, slab la început, pe urmă din ce în ce mai
tare.
Lăsând în jos capota maşinii, Gabriella s-a gândit că ar
trebui să încerce din nou să vadă dacă maşina porneşte. Orice
ar fi fost, poate acum era totul în regulă, s-a gândit ea în timp
ce se îndrepta spre uşa maşinii.
O mână s-a coborât pe umărul ei stâng. Mâna grea părea
că o împinge la pământ. întorcându-se încet, încercând să-şi
stăpânească groaza care ameninţa să o prefacă într-o epavă,
Gabriella şi-a privit în faţă atacantul. Era înalt, închis la
culoare şi metalic.
„Robot”, cuvântul i-a zdrobit creierul. Gabriella a fost
acostată de un om de metal. Era în mod sigur mai mult maşină
decât om: lumina obiectului strălucitor de pe câmp era reflec­
taţi de suprafaţa lui metalică. Apoi multe lumini strălucitoare,
colorate - apoi totul se întunecă în jurul Gabriellei Versacci.
Când şi-a revenit din leşin, Gabriella stătea pe un câmp.
Robotul era lângă ea şi în faţa lor era un obiect ciudat, strălu­
citor. în formă de semilună, era rotund la vârf şi turtit la bază.
200
Strălucitor ca o lampă cu arc, obiectul era un fel de
maşină. Impresia a devenit mai puternică pe măsură ce strălu­
cirea emisă de obiect se reducea. Era de culoare gri-argintiu,
oarecum ca aluminiul. Se sprijinea pe nişte picioare groase,
Gabriclla a văzut două, dar se poate să fi fost mai multe.
Imobilizată în acel loc, ochii Gabriellei cercetau obiectul
ca să vadă la ce foloseşte. Măsura în jur de douăzeci de
picioare în înălţime şi patruzeci de picioare de-a curmezişul.
Mare, era străpuns Ia mijloc de nişte ferestre din care răzbătea
o lumină galbenă.
Gabriella a înţeles abia acum că acesta era obiectul care
emitea un sunet ca un bâzâit. Imediat după asta, copleşită de
toate aceste impresii, şi-a pierdut cunoştinţa pentru a doua oară
în acea noapte.
S-a trezit în interiorul unei camere ciudate, pe care a luat-o
drept interiorul acelui obiect. Se afla într-o cameră circulară, pe
o masă situată în centrul camerei. Complet dezbrăcată, Gabriella
s-a întrebat cine a dezbrăcat-o. Era recunoscătoare pentru
pătura de culoare albastru deschis care o acoperea.
Gabriella a încercat în zadar să se ridice ca să se uite mai
bine la „închisoarea” ei. încheieturile mâinilor îi erau legate de
masă cu ajutorul unor benzi late de cauciuc. Picioarele ei zvelte
erau legate în acelaşi mod, cu benzi care îi fixau gleznele de
suprafaţa rece a mesei.
Gabriella a început să tremure. Pătura albastră era rece şi
interiorul navei era îngheţat. A privit spre un perete mai
depărtat, unde robotul stătea inactiv. Peretele din spatele lui era
acoperit de un şir de dispozitive. La dreapta Gabriellei era o
consolă acoperită cu butoane şi cadrane.
A privit în jos şi a văzut că podeaua era acoperită cu ceva
care arăta ca un covor de cauciuc negru.
Deşi nu putea să vadă direct în spatele ei, Gabriella a
simţit că acolo era intrarea în cameră. A putut să verifice asta
câteva momente mai târziu, când trei bărbaţi au apărut în
201
câmpul ei de vedere. Doi dintre ei s-au aşezat la stânga mesei,
în timp ce al treilea a mers la capătul mesei, unde îi erau
aşezate picioarele şi a ridicat nişte cutii, sau tuburi.
El a plasat trei din aceste obiecte pe o şină care era dispusă
de-a lungul mesei, unul la capul ei, altul la picioare şi altul în
mijloc. Cum au fost plasate pe şină tuburile au început să
strălucească.
Gabriella s-a uitat cu luare aminte la cei trei bărbaţi; toţi
erau cam de aceeaşi înălţime, cinci picioare şi şase inch sau
cinci picioarc şi opt inch. Aveau o piele frumoasă, o siluetă
zveltă şi erau îmbrăcaţi în acelaşi fel de haine. Toţi aveau pe
cap o glugă, legată la spatele capului şi care se termina chiar
deasupra ochilor. Măşti de faţă le acopereau nasul şi gura,
astfel încât doar ochii şi părţile feţei din jurul ochilor erau
vizibile Gabriellei.
Nu se vedea nici un fir de păr, dar a putut să-i ghicească
prezenţa după umflăturile glugii mulate pe craniu.
Ochii, mai rotunzi decât ochii oamenilor, păreau lipsiţi de
expresie.
Toţi trei erau îmbrăcaţi cu o tunică cu margini colorate în
gri, mănuşi lungi care le ajungeau la coate şi şorţuri foarte
lungi, care cădcau în jos până la glezne. în picioare aveau ghete
cu talpa groasă. Fiecare piesă de îmbrăcăminte avea aceeaşi
culoare - albastru deschis.
De-a lungul acestui episod, nici unul din răpitorii Gabriellei
nu a vorbit sau nu a făcut vreun zgomot. Se uitau frecvent unul
la celălalt, şi din când în când dădeau din cap în semn de
încuviinţare. Mai mult decât atât, nu păreau că respiră, nu li se
auzea respiraţia.
în timpul examinării, nici una din cele trei fiinţe nu a atins-o
pe Gabriella. Examinatorul, bărbatul de la capătul patului, a
luat un număr de instrumente de culoare gri, pe care le-a folosit
unul câte unul. O mică unealtă asemănătoare unui cuţit a fost
folosită pentru a tăia o bucată de unghie de la degetul arătător
202
al mâinii ei drepte. O probă de sânge a fost luată cu ceva din
plastic care semăna cu o sticlă mică prevăzută cu tuburi şi fire.
Un dispozitiv mic, pe care îl ţinea în palmă, a fost trecut peste
corpul ei şi strălucea cu diferite grade de intensitate în funcţie
de zona corporală a Gabriellei.
în prima etapă, examinatorul a înlăturat pătura albastră de
pe corpul Gabriellei, lăsând-o înfrigurată şi jenată.
Un instrument asemănător unui stilou subţire a fost folosit
pentru a o împunge şi a-i testa reacţiile iar o bucată mare şi
absorbantă de cauciuc a fost folosită în zona abdominală.
Bucata de cauciuc a fost apăsată ferm pe piele şi apoi ridicată,
operaţie care i-a cauzat neplăcere Gabriellei, deşi restul pro­
cesului a fost total nedureros.
Tremura rău de tot de frig în prima etapă a examinării.
Examinatorul a pus o altă pătură peste ea care să-i asigure
necesarul de căldură exterioară. Gabriella a crezut că exami­
narea s-a terminat când bărbatul i-a pus noua pătură neagră
peste întregul corp.
Observând privirile dese pe care Gabriella le arunca spre
robotul acum inactiv, examinatorul i-a explicat următoarele
într-o engleză perfectă.
Robotul e un dispozitiv învăţat să efectueze operaţii de
recuperare, a spus el. El face toată munca manuală din afara
navei. Aduce specimene pentru a f i examinate şi studiate.
E doar o inteligenţă non-gânditoare, programată să facă
anumite lucruri. Examinatorul a vorbit cu o voce adâncă, deşi
Gabriella nu i-a văzut gura mişcându-i-se sub mască.
Examinatorul a îndepărtat cele trei tuburi sclipitoare de pe
şină. în timp ce lucra, ea a observat că avea cinci degete la
fiecare mână; fiecare mişcare era exersată, bine chibzuită şi
precisă. Ochii nu i-au clipit deloc, nici măcar o dată.
Când a terminat treaba, cei trei bărbaţi au părăsit camera
împreună.
Pentru câteva minute, Gabriella a rămas întinsă acolo.
Eforturile de a se mişca i-au fost zădărnicite de benzile de
cauciuc care îi ţineau mâinile şi gleznele. Când a încercat să
strige, a constatat că gâtul o durea prea tare şi a avut o senzaţie
neplăcută. A încercat să vomite, dar nu a reuşit.
A privit din nou spre locul unde se afla robotul. O lumină
strălucitoare de culoare purpurie venea dinspre el. Nu s-a
mişcat, rămăsese în continuare lângă zid.
Atenţia Gabriellei a fost atrasă de o mişcare din spatele ei.
Unul din cei trei bărbaţi a apărut din spatele ei şi s-a îndreptat
spre capătul mai îndepărtat al mesei.
A ridicat un colţ al păturii de la picioare şi a stat nemişcat
în faţa corpului ci. Nici o emoţie nu era vizibilă în ochii săi.
Fiinţa stătea, pur şi simplu, cu capătul păturii într-una din
mâini, iar ochii săi o sfredeleau cu privirea.
înspăimântată, Gabriella a simţit că ceva oribil era pe cale
să se întâmple. S-a luptat nebuneşte cu legăturile care o ţineau
de mâini şi de picioare, dar fără nici un rezultat. Benzile
puternice o ţineau ferm lipită de tablă. Fiinţa a luat un ac mic şi
i l-a înfipt în coapsă. Imediat Gabriella a încetat să se mai
lupte. Instrumentul i-a cauzat o semiparalizie, amorţindu-i totul
în afară de cap.
Rostogolindu-şi capul dintr-o parte în alta, Gabriella a
încercat să ţipe, dar gâtul îi era prea uscat şi dureros. A
încercat să plângă, dar chiar şi acest mod de se elibera i-a fost
refuzat.
Fiinţa s-a urcat încet pe la capătul patului.
„O, Doamne”, s-a gândit ea. „Mă violează.”
Gabriella nu s-a uitat şi nu a putut să se mişte cât timp a
durat recele, calculatul act de depravare.
Dar a simţit fiecare mişcare a fiinţei. S-a îngreţoşat de
atingerile reci ale extraterestrului, rugându-se la Dumnezeu s-o
ajute. Dar nu putea face nimic. Paralizia a facut-o să nu se mai
poată lupta.
Simţea o neplăcere îngrozitoare, dar nu durere; mintea
204
Gabriellei s-a îndreptat spre prietena ei bolnavă din Wellington,
spre soţul şi fiica ei. Ce ar fi crezut dacă ar fi ştiut de toate
acestea? s-a gândit. Când bărbatul a terminat, a coborât încet
de pe masă, a întins pătura neagră ca să-i acopere în întregime
corpul şi a părăsit camera.
Din nou singură, Gabriella a simţit că o apucă isteria
gândindu-se la implicaţiile a ceea ce tocmai se întâmplase. Nu
şi-a dat seama dacă extraterestrul ejaculase, totuşi a realizat că
nu era în afara oricărei posibilităţi să rămână însărcinată. Ar
putea fi copilul un extraterestru ? Cum îi va spune soţului ei ?
Cei trei bărbaţi au intrat din nou în cameră, unul a scos
instrumentul-ac din coapsa ei, în timp ce ceilalţi doi au ridicat
pătura, au împăturit-o şi au pus-o cu grijă lângă consolă.
Au îndepărtat benzile de pe încheieturile mâinilor şi glezne
şi au coborât-o de pc masă.
Gabriella a privit în jos şi şi-a văzut hainele pe podea lângă
robot, apoi a leşinat pentru treia oară în acea noapte.
Când şi-a venit din nou în fire, stătea, complet îmbrăcată,
lângă maşină pe pustiul drum de ţară. Uluită şi şocată, s-a
urcat în vehicul, a învârtit cheia în contact şi spre surpriza ei
motorul a funcţionat de prima oară.
Gabriella nu-şi mai aminteşte călătoria spre casă. într-o
stare de şoc acut, tulburată şi extrem de supărată, a ajuns acasă
la ora două şi jumătate noaptea. Alberto, îngrijorat, a ascultat-o
pe soţia înnebunită care-i spunea povestea ei tristă.
în acea noapte, cei doi Versacci au convenit să nu relateze
nimănui povestea. Vor încerca pur şi simplu să uite totul şi
să-şi continue viaţa.
Patru ani mai târziu, familia Versacci nu făcuse încă
publică povestea Gabriellei. Dar, dornică să afle mai mult, ea
i-a comunicat totul unui investigator ufolog, care a lansat
cercetarea cazului ci.
Verdictul său? Gabriella Versacci nu avea nimic de câşti­
gat şi mult de pierdut cerând ajutor prin relatarea întâlnirii sale.
205
A fost considerată onestă şi demnă de încredere, iar relatarea sa
c asemănătoare altor multor cazuri. De fapt, a fost atât de
îngrijorată de posibila urmare a violului, încât a recurs la un
test de sarcină puţin timp după aceea. Testul s-a dovedit
negativ.
Investigatorii au observat o serie de similitudini uimitoare
între cazul Versacci şi cazul şefului de poliţie Jeff Greenhaw
din Statele Unite. întâlnirea lui a avut loc doar la o zi după cea
a Gabriellei, iar asemănările între „robotul” pe care l-a descris
şi „robotul” care a speriat-o pe englezoaică sunt mai mult decât
o simplă coincidenţă.
în jurul orei zecc, în noaptea de 17 Octombrie 1973,
ofiţerul de poliţie Greenhaw, în vârstă de douăzeci şi şase de
ani, era singurul poliţist cu normă întreagă din oraşul Falkville,
Alabama.
Era în afara serviciului, acasă, când o femeie a sunat ca
să-i spună că tocmai văzuse un OZN cu lumini strălucitoare
aterizând pe câmpul din partea de vest a oraşului. După mai
multe sesizări, Greenhaw şi-a luat aparatul de fotografiat, s-a
suit în maşină şi a plecat în direcţia indicată.
Când a ajuns în acel loc el, a luat contact cu misteriosul
intrus aproape imediat. Stând în mijlocul şoselei, era îmbrăcat
într-un costum argintiu, asemănător staniolului, a spus Greenhaw
în raportul său.
El a spus că silueta părea înaltă şi avea ceva asemănător
cu o antenă pe cap. După ce a înfruntat entitatea timp de câteva
momente, aceasta a început să se apropie, prilej cu care ofiţerul
de poliţie a făcut patru fotografii, folosind un bliţ. Pozele, deşi
neclare, arată o siluetă mişcându-sc spre ofiţerul înspăimântat.
Greenhaw a alergat la maşina de patrulare şi a aprins
girofarul. Luminile strălucitoare care au rezultat şi sunetul de
sirenă au făcut ca silueta să se întoarcă şi să fugă.
Greenhaw afirmă că a urmărit-o, dar silueta a scăpat
fugind cu o viteză mare pe drumul acoperit cu pietriş.
206
„Alerga mai repede decât orice om pe care l-am văzut
vreodată”, a spus poliţistul.
Cazului lui Greenhaw i s-a făcut multă publicitate, care l-a
făcut faimos. Dar aceasta l-a costat căsătoria (soţia lui nu
putea suferi celebritatea), casa, carc a ars într-un mod miste­
rios, şi serviciul. Şefii de la poliţie au considerat că implicarea
lui în poveşti cu OZN-uri i-a diminuat mult credibilitatea ca
ofiţer de poliţie.
Cazul a fost, de asemenea, umbrit de bănuiala că Greenhaw
a fost implicat într-o marc păcăleală.
Oricum, ar fi fost imposibil pentru doamna Versacci să-şi
bazeze descrierea robotului din întâlnirea sa pe aceea a cazului
Greenhaw. Ea nu a avut legături cunoscute cu Societatea de
Ufologie, în afara căreia cazul american era virtual necunoscut.
Şi i-a descris soţului ei robotul cu siluetă de om care a
„capturat-o”, înainte ca Greenhaw să întâlnească OZN-ul.
Investigatorii au căzut de asemenea de acord că doamna
Versacci, o femeie liniştită, o respectabilă gospodină şi mamă,
nu ar fi avut nici un motiv să născocească o asemenea poveste
cu extratereştri, în special una în care ea era victima unui asalt
sexual dintre cele mai serioase.
Femeie religioasă, ea a fost adânc afectată de aşa-zisul
atac şi până în ziua de azi a refuzat să permită ca adevăratul ei
nume să fie pus în legătură cu relatarea ei.

Jane Murphy
Martie 1981
Birstall
West Yorkshire

Jane Murphy a adormit în clipa în care a pus capul pe


pernă. Pentru gospodina de douăzeci şi doi de ani, mamă a unei
fetiţe, se terminase încă o zi istovitoare. Soţul ei Mick se suise
în pat în timp ce Jane o instala confortabil pe micuţa Sharon în
207
pătuţul ei. Ea a mai avut puterea doar să se dezbrace şi să-şi
pună cămaşa de noapte, înainte de a se strecura între cearşafuri.
Dar somnul ei a fost întrerupt la fel de repede cum a venit.
Janc se trezise, dar ţinea ochii închişi. Din cine ştie ce motiv, nu
putea să audă sforăiturile lui Mick şi avea sentimentul că era
ceva în neregulă cu camera.
Când a deschis ochii, Jane stătea pe un câmp. Putea să
simtă iarba sub picioare şi să privească în sus la cerul nopţii
încărcat cu nori. Era rece dar nu se simţea incomod.
„Am ştiut unde sunt”, îşi aminteşte Jane. „Dar nu eram
sigură cum am ajuns acolo. Am avut sentimentul că am fost
condusă aici, pe acest câmp, aproape de locul unde locuieşte
mama. Acolo era o fermă pe care am recunoscut-o, dar mai era
un lucru pe care nu-1 mai văzusem înainte.”
Obiectul care plutea deasupra câmpului era uriaş şi me­
talic, dar Jane nu a avut timp să-l studieze. Atenţia i-a fost
atrasă de mişcarea unui grup de siluete, probabil în număr de
zccc.
Siluetele semănau vag cu oamenii dar, dintr-un anumit
motiv, Jane nu a putut să fie atentă la ei.
„Ei doar veneau spre mine”, a spus Jane. „Unul avea o
mască sau o pânză în mână, pe care mi-a pus-o peste nas şi
gură. Am ştiut că vor să mă aducă în starea de inconştienţă, aşa
că m-am prefăcut că dorm.
„Dar nu a mers. Cred că şi-au dat seama că eram trează şi
doi dintre ei m-au ţinut, în timp ce al treilea mi-a făcut un fel de
injecţie. Presupun că a fost o injecţie, pentru că am simţit
înţepătura.”
Jane a căzut în nesimţire.
Când şi-a revenit, a presupus că fusese dusă în ciudatul
obiect de către „oamenii” care au capturat-o.
„Când m-am trezit, eram sprijinită în mâini şi în genunchi
pe o masă dintr-o cameră ciudată şi m-am speriat de-a binelea.
Mi-am îngropat capul în mâini pentru că nu voiam să
208
privesc în jurul meu”, şi-a amintit Jane. „Am ştiut că siluetele
erau acolo, dar nu voiam să le văd. Atunci au început să-mi
spună să mă uit la ei. Nu vorbeau, cuvintele doar îmi veneau în
minte.”
Stăpânindu-şi frica, Jane s-a forţat să se uite la răpitorii ei.
Entitatea pe care a văzut-o prima era foarte înaltă, aproape
şapte picioare, şi arăta ca un om. Atunci Jane i-a văzut ochii.
„Erau negri, în întregime negri”, a spus ea. „In afară de
asta aş putea să spun că era totuşi uman. Nu era un monstru în
nici un caz.”
Tinerei femei i s-a spus atunci că trebuie să se spele şi i-au
arătat un obiect care părea din plastic şi nu semăna deloc cu o
cadă. Ascultătoare, Jane a lăsat să-i alunece cămaşa de noapte
şi s-a aşezat în „cadă”.
„Se potrivea în jurul meu, avea aceeaşi formă ca şi corpul
meu, ca şi cum ar fi fost făcută pentru mine”, a spus Jane. „Nu
era apă în ea, dar am făcut gesturi ca şi cum m-aş spăla şi,
când am ieşit, eram curată.”
Jane a fost ajutată să se întoarcă pe masa din centrul
camerei şi atunci a observat că toţi umanoizii în afară de unul
au plecat. Bărbatul înalt pe care l-a văzut primul a rămas cu ea.
îrcet, fiinţa s-a îndreptat către Jane, apropiindu-şi faţa de a
ei.
„Doar m-am uitat în ochii lui mari şi negri şi am ştiut ce
era pe cale să se întâmple”, îşi aminteşte Jane.
„Deodată el s-a întins pe masă şi eu eram peste el. Era un
fel de îmbrăţişare, dar foarte liniştită. îmi amintesc că i-am
observat mirosul. Nu era prea plăcut, în nici un caz nu era un
miros omenesc.
Apoi am făcut dragoste. A fost cea mai ciudată senzaţie
din câte am trăit. Stăteam întinşi împreună, fără să ne mişcăm,
dar toate senzaţiile unui contact sexual omenesc erau prezente.
L-am privit în ochi şi l-am întrebat: De ce eu ?
Răspunsul a fost ciudat pentru că mi-a venit în minte ideea
209
că el spune: Pentru că te iubim, dar a fost spus rece, fără nici o
urmă de emoţie.
Nici măcar nu pot să vă spun dacă avea sau nu haine pe el,
pentru că pur şi simplu m-am uitat doar în ochii lui. Tot ce-mi
amintesc vizual sunt acci ochi gigantici negri.
Nu cred că a fost un act fizic. Nu pot spune că am fost
conştientă de penisul lui, pentru că nu am fost, dar înlăuntru,
înlăuntrul meu se petrecea totul.
Cred că am ajuns la orgasm, pentru că la un moment dat
am simţit că era cel mai plăcut sex pe care l-am făcut vreodată.
Părea atât de ciudat să stau întinsă pe acel străin, să nu mă
mişc, dar să fac sex şi să mă bucur de senzaţii.”
După aproximativ cinci minute, Jane şi-a dat seama că şi
alţii au intrat în cameră. Printre noii veniţi erau şi femei
umanoide. Partenerul ei a coborât de pe masă şi a părăsit
camera, în timp ce umanoizii care au rămas au pregătit-o pe
Jane pentru o examinare.
Câţiva dintre examinatori păreau că folosesc instrumente
lungi pentru un examen ginecologic al tinerei femei.
Jane nu a simţit durere sau vreo neplăcere majoră şi, după
examinare, a fost condusă într-un tur al ciudatei nave. I-a fost
arătată o masă acoperită cu un număr de pilule strălucitoare şi
colorate care formau figuri geometrice. A fost invitată să
încerce una, ceea ce a şi făcut. Dar mai târziu, când a încercat
să guste dintr-o băutură aflată într-o cupă, un extraterestru i-a
spus, folosind un puternic mesaj telepatic, să se oprească.
„Nu-mi amintesc multe din turul meu pe navă dar ştiu că
am văzut şi alte fiinţe umane”, spune ea.
Vizita lui Jane s-a sfârşit la fel de repede cum a început.
Ea s-a trezit brusc în pat, ceasul cu sonerie arăta ora 6 :28,
aproximativ ora la care Mick trebuia să plece la muncă.
Sc poate ca totul să fi fost un vis? Jane şi-a pus această
întrebare. Apoi şi-a amintit de injecţie şi şi-a privit braţul.
Pielea era uşor iritată în jurul micul punct făcut de ac.
210
„Am avut o puternică dorinţă de a mă spăla”, îşi aminteşte
Jane. „îmi amintesc că m-am gândit că trebuie să mă spăl
pentru că, altfel, s-ar fi putut ca mirosul acela urât să rămână
agăţat de mine, mirosul extraterestrului.”
Apoi, în timp ce intra în baie, Jane a simţit o greutate în
stomac, acel fel de greutate pe care o cunoştea din timpul
sarcinii.
Această senzaţie a fost începutul unei serii de evenimente
ciudate care au urmat întâlnirii.
Primul ciclu menstrual s-a oprit complet, într-un mod în
carc doctorul ci nu l-a putut explica. Apoi a fost îndrumată la
un spital, pentru a face teste care să determine cauza neplă­
cerilor ei continue legate de greutatea din stomac. Doctorii au
găsit că totul e în regulă.
în final, a fost chinuită timp de trei luni de o boală
vaginală pe care doctorii au diagnosticat-o ca fiind „o infecţie”.
Speriată că aceasta ar fi putut să aibă legătură cu extraterestrul
cu care făcuse dragoste, Jane a încercat una după alta mai
multe tablete, fără succes. Din nou doctorul ei ginecolog a
îndrumat-o către un spital. De această dată, un tratament cu
antibiotice puternice şi-a atins scopul.
Dar deşi efectele medicale ale întâlnirii sale au fost înlătu­
rate, viaţa lui Jane s-a schimbat atât de mult, încât era de
nerecunoscut. Peste câteva luni, răpitorii extratereştri s-au întors.
„Erau aici în casă”, a explicat Jane. „Nu ştiu cum au intrat
în casă, erau un bărbat şi o femeie. Arătau la fel cu cei pe care
i-am văzut pe navă.
Au înccput să-i stoarcă informaţii, date. A trebuit să le
spună tot ce ştia.
„Voiau să ştie cum sunt născuţi copii”, a spus Jane. „Era
ridicol. Le-am spus. Oricine ştie acest lucru, am spus. Dar ei au
spus că oamenii lor nu ştiu.”
Acesta a fost doar începutul unei serii de vizite care au
adus-o pe Jane pe pragul unei căderi nervoase.
211
I se întâmpla să se trezească noaptea şi să găsească unul
sau mai mulţi vizitatori stând lângă patul ei, sau se trezea
dimineaţa şi cumva „ştia” că fusese undeva în timpul nopţii.
Apoi au început visurile. Vise ciudate despre cum era
însărcinată şi a născut. In toate visele erau implicaţi extrate-
reştrii, iar în unul din ele a visat că a dat naştere unui hibrid
extraterestru blond şi cu ochi negri.
„Nu ştiu dacă am fost într-o navă spaţială”, a spus ea.
„Dar am născut copilul şi era blond şi avea ochii închişi. Apoi
m-am uitat din nou iar ci a deschis ochii şi ci erau în întregime
negri, ca cei ai extratereştrilor.”
Răpirea lui Jane şi stresul nenumăratelor vizite ulterioare
au făcut ca relaţia cu soţul ei să devină încordată. El i-a spus că
nu crcde că ea a avut acele experienţe.
„Prima dată am crezut că înnebunisem”, a spus Jane. „Nu
am vrut ca aceste lucruri să mi se întâmple, dar aşa a fost.
Vreau doar să fiu normală.”
Disperată, Jane a căutat ajutor la doctorul de familie.
„Obişnuieşti să iei LSD?” a întrebat-o el. Jane s-a dat bătută.
Nu crede că a avut halucinaţii, totuşi singura explicaţie care a
venit de la medicul ei ginecolog a fost că ar fi luat un drog care
provoacă halucinaţii.
In iulie 1987, ziarul local a publicat un articol despre
Asociaţia Britanică de Cercetare a Fenomenului OZN
(BUFORA) şi a dat un număr de telefon la care martorii pot
suna la orice oră din zi şi din noapte, ca să raporteze ceea ce au
văzut.
Era ultima ei şansă, s-a gândit ea, în timp ce forma
numărul de telefon şi lăsa mesajul la robot.
In câteva zile, directorul pentru investigaţii al asociaţiei,
Philip Mantie, a contactat-o pe Jane.
Seria de interviuri care au urmat au fost suficiente ca să
convingă investigatorii că Jane nu încerca o şarlatanie. Exista
un element de contaminare din perspectiva faptului că ea citise
212
un număr dc cărţi despre răpiri după întâlnirea ei, dar nu
suficient pentru a-i permite să fabrice întreaga poveste.
Ceea ce i-a uluit pe investigatori a fost numărul foarte
mare de aşa-zise vizite ale extratereştrilor, pe care Jane le-a
primit după întâlnirea ei. număr pe care ei l-au estimat ca fiind
mai mare decât o sută.
Dc fapt, ei au descoperit că prima experienţă a lui Jane cu
extratereştri a avut loc pe când avea doar şaisprezece ani. In
acea perioadă, Jane locuia cu mama ei undeva lângă Leeds.
Stând în pat într-o noapte, a auzit un zgomot puternic ca un
fâşâit şi a văzut că încăperea c inundată de o lumină roşie
strălucitoare. Ziua următoare a auzit la radio rapoarte despre
apariţii ale OZN-urilor în zonă şi a făcut legătura cu experienţa
stranie din dormitorul ei.
Dar acesta a fost doar un preludiu pentru aşa-numita
răpire şi multele alte vizite care au urmat.
„Am fost dusă departe de multe ori de către extratereştri”,
îşi aminteşte Jane. „Afară pe câmp sau uneori pentru a fi
examinată. Apoi altă dată am avut vise în care eram însărcinată
şi o dată am visat că am născut acel copil cu păr blond şi cu
ochii ca ai extraterestrului.”
Relatările lui Jane au fost aşa de asemănătoare cu cele ale
unuia din martorii din cartea lui Budd Hopkins Intruşii încât
investigatorii britanici au luat legătura cu cercetătorul ameri­
can. El era interesat să obţină cât mai multe detalii posibile.
Visul lui Jane în carc dădea naştere unui copil amintea de
asemenea de Visele cu Copii înţelepţi la care se referă Hopkins
în lucrările sale.
Psihologul doctor John Shavv a studiat cazul Jane Murphy
şi a făcut următoarea observaţie: „Cel mai predominant efect al
întâlnirii pare să fie un puternic sentiment de neînţelegere. Iată
ce spune ea în transcrierea înregistrării „Mi-ar plăcea să ştiu ce
vor ei de la mine şi dc ce s-au întâmplat toate acestea în cursul
acestor ani.”
213
Instinctul uman de a găsi un sens al experienţelor avute a
fost o cauză de mare frustrare în cazul lui Jane. Faptul că ea nu
este aproape deloc o persoană reflexivă, că nu-şi examinează
mai îndeaproape, aşa cum pare, emoţiile, reacţiile şi experien­
ţele, nu a ajutat-o deloc să-şi elimine această frustrare.
încercarea de a găsi un sens straniilor evenimente nu este
întâmplătoare. în orice caz, aceasta nu se poate face fără un
ajutor calificat. Acest caz subliniază nevoia unui fel special de
ajutorare a victimelor, fie sub forma terapiilor de grup, în care
oamenii sc ajută unul pc altul, fie a consultaţiilor la un medic
psiholog.
Oamenii ca Jane au o nevoie disperată de a se debarasa de
frică şi de a fi ajutaţi să dezvolte un cadru al cunoaşterii, prin
care să înţeleagă ce s-a întâmplat cu ei.
Victimele nu trebuie să rămână victime. Ele pot deveni
înţelepte în urma traumelor prin care au trecut.
Vizitele făcute lui Jane sunt mai puţin frecvente astăzi şi ea
este mai puţin dornică să vorbească despre ele.
„Nu pot să înţeleg, deci încerc să nu mă mai gândesc la
toate acestea”, a spus ea

214
Epilog

Care este verdictul dumneavoastră? Aţi citit despre o


duzină de răpiri misterioase ale unor britanici care au fost
socotite demne de investigaţiile uneia sau alteia dintre organi­
zaţiile de cercetare a fenomenului OZN, deci puteţi acum
decide dacă este realitate sau fantezie.
Am fost noi vizitaţi de civilizaţii cu tehnologii avansate care
vin din spaţiu ? Ne ţin ei sub observaţie cu o grijă paternă ca
pe o rasă imatură în imensul şi foarte periculosul univers? Sau
aceste fiinţe venite din spaţiu joacă rolul Fratelui-Mai-Mare,
folosind oamenii pe post de şoareci de laborator, într-un bizar
experiment genetic care condamnă anumite femei la o viaţă în
care sunt exploatate ca maşini de zămislit pentru o egoistă rasă
de extratereştri ?
Poate că totul nu este decât o mare prostie. Poate că Albert
Budden are dreptate. Halucinaţiile cauzate de reacţia alergică la
câmpurilc electromagnetice şi multe alte lucruri se află la
rădăcina unor cazuri de răpire, care ne copleşesc prin numărul
lor în fiecare an, iar răpiţii sunt o minoritate semnificativă a
populaţiei, sensibilă la schimbările dc mediu.
Apoi, încă o dată, nu este mai puţin probabil ca întregul
fenomen să aibă cauza ascunsă în complexa structură a minţii
umane.
O explicaţie psihologică a fenomenelor de răpire a devenit
foarte puţin la modă în comparaţie cu scandalul pe care-1 fac de
ufologii americani. Spiritul întreprinzător şi stilul de viaţă cu
reclame şi publicitate exagerată au făcut în SUA din răpirea
extraterestră un fapt dc viaţă, pe care oamenii îl consideră
posibil şi chiar foarte probabil.
Iată ce ne-a spus recent un renumit investigator britanic:
„S-a ajuns la stadiul în care, dacă te duci la orice mare întru­
nire a organizaţiilor de cercetare a OZN-urilor din Statele Unite
în zilele noastre şi vii cu o teorie care se îndoieşte de existenţa
OZN-urilor şi a extratereştrilor, atunci e foarte probabil să fii
stigmatizat ca eretic.”
Adevărul despre OZN-uri, farfurii zburătoare şi răpirea
extraterestră este o enigmă pentru oricine. Noi nu am avansat
mult pe drumul către adevăr faţă de poziţia în care eram în
1947, când a apărut termenul de farfurie zburătoare.
Poate vei deveni unul dintre răpiţi, care va fi pus în situaţia
de a oferi lumii dovada indiscutabilă a existenţei OZN-urilor,
extratereştrilor şi a răpirilor extraterestre. Sau poate nu vei fi
pus în această situaţie.
Pentru aceir- dintre dumneavoastră care acum au căpătat
poate gustul investigaţiei răpirilor extraterestre, există literatură
disponibilă carc vă permite să cercetaţi mai adânc subiectul. Iar
dacă aveţi destulă imaginaţie ca să încercaţi să deveniţi un
adevărat investigator, de ce să nu contactaţi una din organi­
zaţiile menţionate la sfârşitul cărţii ?
Acest volum prezintă fenomenele care au avut loc în
Anglia. Am dorit să prezentăm subiectul ca pentru neiniţiaţi,
pentru cei care nu au considerat niciodată OZN-urile şi ufologia
subiecte demne de a fi luate în seamă.
Există o cantitate chiar foarte mare de informaţii din
diferite părţi ale lumii. Cazurile pc care noi le-am analizat sunt
doar vârful unui iceberg enorm. Iar teoriile pe care noi le-am
menţionat reprezintă doar o fracţiune, un eşantion reprezen­
tativ, din nenumăratele explicaţii date fenomenului răpirii
extraterestre.
La începutul acestei cărţi, i-am descris pe cei mai mulţi
dintre martori ca fiind oameni obişnuiţi, sensibili, raţionali, care
au trăit cel mai extraordinar eveniment din viaţa lor. Am decis
să invităm pe fiecare dintre ei să ofere o explicaţie a experien­
ţelor lor individuale.
216
Extrem de puţini dintre martorii noştrii s-au simţit în
măsură să spună cine cred ei că a fost responsabil pentru
întâlniri. Elsie Oakensen a lansat ideea că s-ar putea să fi fost
un fenomen spiritual. Gabriella Versacci este convinsă că a
întâlnit fiinţe din alt spaţiu. Dar marea majoritate preferă să fie
deschişi faţă de orice ipoteză. Căutările lor pentru a găsi
explicaţia inexplicabilului continuă.

217
ANEXE

Fro«: N C Pop«, Secretari*t(Air Staff)2a, Roo* 8245

IHNI8TRY OF DEFENCE
M«ln ButkMng WtuMhtU London SW1A 2HB
I O H : TM phooa (OnM M i n g i 071-Î1-» 2 1 4 0
(Sw<lch6ewd) 071-21-M000
JE g ^T (Twl 071-21-i

Hr P Mantie vourr*.,**#
1 Woodhall Drive
Healey Lane O v in t* * * »
Batley D/Sec(AS)12/3
Vest Yorks
VF17 7SV °** 25 March 1994

fhank you for your letter dated 21 March, in vhich you asked se to set oot our
policy and vievs on the UPO phenoaenon.

Vhile the Ministry of Defence does receive soae reports of UPO sightings, our
only concern ia to establish vhether or not they pose a threat to the security
ol the United Kingdoa. Unless ve judge that they do, and this bas not been the
case so far, ve do not atteapt to investigate further, or to identify vhatever
■Ight have been seen.

ft is clear froa the reports ve receive that there are aany strânge things to be
*een in the sky. Hovever, ve believe that explanations could be found for «ost
of the«. Possibilities that spring to aind include aircraft lights or aircraft
seen froa unusual angles, kites, heilua balloons, veatber balloons, unusual
cloud formations, aatellites in orbit or satellite debris entering the
ataosphere, beli lightning, fireball* and aeteorites. Ve accept, hovever, that
there vili alvays be soae sightings that appear to defy explanation, and ve are
open-ainded on these.

«ost of the reports ve receive reiate to little aore than vague lighta or shapes
in the sky. Por vhatever reaaon, reporta of "close encounters" tend to be aade
to U P O groupa rather than to ouraelvei. In the absence of an y hard evidence, it
is not p o M i b l e to spaculate vfcat phyaical or paychological events «ight lie
behind claiaa of "cloae encounters", includlng abductions. V e are not avare of
any evidence that vould support the existence of extraterrestrial life.

I hope this is helpful, and has explained our position.

r
9

218
Dragă Philip,
Iţi mulţumesc pentru scrisoarea ta, datată 21 martie, în
care mi-ai cerut să exprim părerea noastră oficială asupra
fenomenului OZN.
Atunci când Ministerul Apărării primeşte unele rapoarte
despre apariţii OZN, singura noastră atribuţie este aceea de a
stabili dacă aceste fenomene reprezintă sau nu o ameninţare a
securităţii Marii Britanii. In afară de cazul în care socotim că
sunt o ameninţare -- şi nu a fost cazul până acum - noi nu
încercăm să facem investigaţii mai amănunţite sau să identifi­
căm ce anume a fost văzut.
Este clar, din rapoartele primite, că pe cer se văd multe
lucruri stranii. Oricum, credem că pot fi găsite explicaţii pentru
multe dintre ele. Printre posibilităţile care-mi apar în minte
putem include: lumini de semnalizare ale avioanelor sau avioane
văzute din unghiuri neobişnuite, zmee, baloane cu heliu, baloane
meteorologice, formaţiuni noroase neobişnuite, sateliţi pe orbită
sau rămăşiţe de satelit pătrunzând în atmosferă, fulgere globu­
lare, meteori sau meteoriţi. Suntem de acord, totuşi, că vor
exista mereu apariţii care par să fie în afara explicaţiei, şi
suntem oricând dispuşi să le considerăm cu mintea deschisă.
Multe dintre rapoartele pe care le primim vorbesc despre
ceva mai mult decât lumini sau forme vagi pe cer. Nu ştim din
ce cauză, rapoartele despre întâlniri tind să fie adresate mai ales
organizaţiilor care se ocupă de fenomenul OZN şi mai puţin
nouă. în absenţa unor probe materiale, nu putem specula ce
evenimente psihice sau psihologice s-ar putea afla în spatele
pretinselor „întâlniri”, inclusiv al răpirilor. Nu cunoaştem dovezi
care ar sprijini existenţa vieţii extraterestre.
Sper că aceasta îţi este de folos, şi explică poziţia noastră.
Cu respect,
ss/ N.G. Pope

219
Grupuri de cercetare OZN

Autorii ar dori să afle amănunte de la orice persoană care a


trecut prin experienţe asemănătoare celor descrise în această
carte. De asemenea, sunt interesaţi de oricine a văzut un OZN.
La cerere, ei garantează confidenţialitatea informaţiei. Autorii
pot fi contactaţi la adresa:

Brilish UFO Research Association,


BM BUFORA.
London,
WC1N3XX

MAREA BRITANI E

British UFO Research Association, BM BUFORA,


London WC1N3XX
BUFORA dispune de un serviciu telefonic de informaţii la
zi. Acest serviciu oferă rapoarte la zi privitoare la toate
aspectele cercetărilor OZN din lume. Serviciul poate fi
accesibil din România formând numărul 0044-891 121886.

Contact UK, 11 Ouseley Close, New Marston, Oxford,


0X 3 OJS

Manchester UFO Research Association, 6 Silsden Avenue,


Lowton, Warrington, Cheshire, WA3 1EN

Strânge Phenomena Investigations, 41 The Braes,


Tullibody, Clackmannanshire, Scotland, FK10 2TT

220
STATELE UNITE ALE AMERICII

J. Allen Hynek Center fo r UFO Studies, 2457 West


Peterson Avenue, Chicago, Illinois, 60659, USA

Mutual UFO NetWork, 103 Oldtowne Road, Seguin,


Texas, 78155, USA.

EUROPA

National YFO Center, Jodenstraat 66/102, B-3800 St


Truiden, Belgium.

SOS OVNI, BP 324, 13611 Aix-en-Provence, France.

UFONORWAY, Rygg, N-4448, Gyland, Norway.

AUSTRALIA

UFO Research Australia, PO Box 229, Prospect, South


Australia 5082.

Victorian UFO Research Society, PO Box 43, Moorabbin,


Victoria 3189, Australia.

FOSTA UNIUNE SOVIETICĂ

Research Institute on Anomalous Phenomena, PO Box


4648, Kharkov 310022, Ukraine.

Veronezh UFO Society, Box 1, 394006 Veronezh 6, Russia.

221
CUPRINS
Răpirea: o enigmă........................................................................... 7
întâlniri de gradul IV..................................................................... 24
Elsie Oakensen...................................................................... 27
Graham Allen....................................................................... 36
David Thomas....................................................................... 40
Urmărirea.......................................................................................49
Christine Smith (pseudonim)................................................. 51
Recunoaşterea oficială....................................................................61
Robert Taylor.........................................................................62
Cazul Aveley..................................................................................70
Cea mai importantă întâlnire..........................................................92
Philip Spencer (pseudonim)................................................... 94
Posibile cazuri de răpire................................................................ 110
George şi Amanda Phillips (pseudonime).............................111
Douglas Tams...................................................................... 116
James şi Pam Millen............................................................ 118
Maxine Watkins................................................................... 122
Anatomia unei răpiri.................................................................... 125
Primele relatări de răpiri............................................................... 135
Horatio Penrose.................................................................... 137
Albert Lancashire..................................................................141
June Rice...............................................................................143
Gerry Armstrong.................................................................. 148
Totul se petrece în minte?.............................................................153
Ofiţerul de poliţe Alan Godfrey............................................ 158
William Barrett.....................................................................164
Rae Fountain.........................................................................168
Rosalind Reynolds.................................................................171
Emest Jones (pseudonim)..................................................... 175
Rohan Hinton........................................................................177
Mik Burley............................................................................180
întâlniri de natură sexuală.............................................................183
Lynda Jones..........................................................................188
Gabriella Versacci (pseudonim)............................................ 198
Jane Murphy........................................................................ 207
Epilog............................................................................................215
Anexe............................................................................................218
222
CĂRŢI APĂRUTE LA EDITURA VREMEA

A .E. v a n V o g t - FA U N A SPAŢIULUI
A.E. v a n V o g t - O M UL CU O M IE DE N UM E
A.E. van Vogt - SOARELE SUBTERAN
A.E. van Vogt - SILKIE
A.E. van Vogt - RĂTĂCITORI PRINTRE STELE
A.E. van Vogt - CASA VEŞNICIEI
A.E. van Vogt - STĂPÂNII TIMPULUI
A.E. v an Vogt - LUPTA PENTRU VEŞNICIE
A.E. van Vogt - INVADATORII
A.E. van Vogt - RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA RULILOR
J. Brunner - TIMPURI NENUMĂRATE
R. Silverberg - OMUL STOCASTIC

C Ă R Ţ I ÎN C U R S D E A P A R IŢ IE L A E D IT U R A V R E M E A

A.E van Vogt - ÎNTUNERIC PE DIAMONDIA


R. Barjavel - NOAPTEA TIMPURILOR
R. Heinlein - STRĂIN ÎN ŢARĂ STRĂINĂ
J. Sadoul - COMOARA ALCHIMIŞTILOR
J. Sadoul - ISTORIA SF-ULUI MODERN
Editura VREMEA
Consilier editorial - Silvia Colfescu
Bucureşti
Bd. I.C. Brătianu 44 bis. Bl. P7, et.3, ap.25
telefon 3.11.34.68
fax 3.11.02.19

Timbrul literar se achită de către editură la


ASOCIAŢIA ROMÂNĂ a CREATORILOR CULTURALI
şi ARTIŞTILOR
ARCCA
Cont nr. 4510601126 - BCR Bucureşti - Filiala sector 1

T iparul executat la „FC)LSIB“ S.A. Sibiu


sub co m an d a nr. 6 A 376
Coli tipar: 14
F o rm a t 16/84/54
Cari Nagaitis t Philip Manile

PflPifti
in SPflTiU
Philip Mantie este directorul Departamentului
pentru Investigaţii al Asociaţiei Britanice de Cercetări ale
Fenomenului OZN (British UFO Research Association
BUFORA), reprezentantul englez al Reţelei Reciproce de
Studiu al Fenomenului OZN (Mutual UFO Network
MUFON), şi membru de onoare al Institutului de Cercetare
a Fenomenelor Anormale (Research Institute on Anomalous
Phenomenon - RIAP) din Ukraina.
Cari Nagaitis este jurnalist şi scriitor.

Din ce în ce mai mulţi oameni se plâng că,


întâlnind pe Pământ nave extraterestre, au fost răpiţi
de entităţile care le conduc şi duşi în spaţiu, unde
vizitatorii fac cercetări şi experienţe asupra lor. La
întoarcerea pe Terra, creierul lor este condiţionat să
uite, din viaţa lor „lipseşte”, în mod inexplicabil,
timpul petrecut în OZN şi nu-şi pot aminti ce li s-a
întâmplat decât sub hipnoză. Volumul Răpiri în
spaţiu descrie câteva dintre cazurile reale, petrecute
în special în Anglia (teritoriu adesea vizitat de
extratereştri). Autorii analizează obiectiv fenomenul,
pe baza unor date certe, indiscutabile.

ISBN 973-9162-56-8 Preţ 8500 LEI