CURSUL 8

PERIOADA PUBERTĂŢII (PREADOLESCENŢA)

(vârsta şcolară mijlocie – 10/11 – 14/15 ani)

Cuprins:

1. Puncte de vedere referitoare la pubertate. Prezentare generală a stadiului

2. Transformările biologice şi debutul pubertăţii
3. Aspecte ale dezvoltării proceselor senzoriale în preadolescenţă
4. Particularităţile proceselor cognitive complexe în preadolescenţă
5. Evoluţia limbajului în preadolescenţă
6. Particularităţile mecanismelor reglatoare în preadolescenţă
7. Dezvoltarea personalităţii în preadolescenţă
8. Caracterizarea activităţii de învăţare şi a relaţiilor sociale ale puberilor

1. Puncte de vedere referitoare la pubertate. Prezentare generală a stadiului

1.1. Puncte de vedere referitoare la pubertate

Înainte de a urmări transformările fizice şi psihice cele mai importante în acest stadiu,
se cuvine să identificăm diferenţele dintre cercetători, cu privire la locul pe care aceştia îl
stabilesc pentru preadolescenţă, în decursul general al dezvoltării umane.
Sunt cercetători precum Paul Osterrieth, care nu consideră preadolescenţa un stadiu
propriu-zis, distinct de altele, şi astfel, intervalul dintre 10 şi 14 ani, este divizat între
copilărie, considerată până la 12 ani, şi adolescenţă, începând cu 12 ani. Reperul utilizat în
această stadialitate este apariţia, în jurul vârstei de 12 ani, a gândirii formale, care este, cu
deosebire, caracteristică adolescenţei.
Preadolescenţa este văzută ca un substantiv al adolescenţei în care se pregătesc
schimbările ce vor caracteriza adolescenţa propriu-zisă (Zisulescu, 1968, Lehalle, 1988, apud
Creţu, 2009, p.240). Avantajul acestui punct de vedere constă în relevarea mai pregnantă a
relaţiilor dintre aceste 2 intervale de viaţă.
Ursula Şchiopu (1997, p.206) vorbeşte despre 3 stadii ale dezvoltării copilului, după
vârsta de 10 ani. Aceste stadii sunt:
1. stadiul pubertăţii (10-14 ani), dominat de o intensă creştere, de accentuarea
dismorfismului sexual cu o largă gamă de rezonanţe în dezvoltarea psihică, şi de
dezvoltarea mare a sociabilităţii (mai ales în plan orizontal, cu covârstnicii),
2. stadiul adolescenţei (14-18/20 ani), dominat de adaptarea la starea adultă, de procesul de
câştigare a identităţii, de intelectualizarea pregnantă a conduitei,
3. stadiul adolescenţei prelungite (18/20-24/25 ani), dominat de integrarea psihologică
primară la cerinţele unei profesii, la condiţia de independenţă şi opţiune maritală.
Preadolescenţa poate fi considerată un stadiu de sine stătător, ţinând seama de
activitatea fundamentală a acestei perioade, învăţarea cu un grad sporit de complexitate, de
nivelul relaţiilor cu ceilalţi, care este crescut faţă de stadiul anterior şi de începutul raportării
la sine.
Acesta este şi punctul nostru de vedere.

1
 1.2. Prezentare generală a stadiului

Pubertatea este percepută ca sfârşitul copilăriei, remarcându-se prin procesul de

creştere accentuată, maturizare intensă (mai ales sexuală) şi printr-o structurare complexă a
personalităţii.
Primele semne ale pubertăţii sunt aproape invizibile, cu timpul transformările pe care
le suportă copilul devenind uşor observabile. Aspectul fizic general, comportamentul
puberului devin din ce în ce mai evidente.
Aceste primele semne ale pubertăţii sunt legate de concentraţia din sânge a hormonilor
masculini (testosteronul) şi feminini (estrogenul). Aceştia sunt responsabili în mare parte de
transformările pe plan biologic.
Dacă în perioada şcolară mică, tutela familială şi cea şcolară sunt accentuate, în timpul
pubertăţii acestea îşi pierd din influenţă, modificându-se treptat, ca urmare a unei mai mari
autonomii şi a unei responsabilităţi crescute, a copilului.
Numeroşi autori numesc această perioadă „vârsta ingrată”. Este vârsta când se produc
transformări spectaculoase în organismul şi în viaţa psihică a copiilor. Rousseau considera
pubertatea ca fiind perioada de răscruce în evoluţia psihică a omului.
Transformările profunde, puseul de creştere şi dezvoltare au ridicat problema factorilor
care le determină. Unii autori, între care Gesell (1943) şi Zazzo (1960), pun creşterea şi
evoluţia puberului pe seama condiţiilor genetice. Chiar şi succesiunea transformărilor
respective s-ar datora tot programului ereditar.
Alţi autori afirmă că dezvoltarea puberului se datorează factorilor externi, îndeosebi de
natură socială şi culturală. Mead (1928) este de părere că în societăţile, mai puţin evoluate
economic şi cultural, trăsăturile specifice pubertăţii par simple, şi nu cunosc manifestările
amplificate care se constată la copiii din societăţile dezvoltate.
În pubertate se modifică, mai întâi, locul pe care îl ocupă copilul în familie, autoritatea
acesteia fiind supusă unui proces de relativă erodare. Datorită intercunoaşterii din cadrul
grupului de elevi, copiii descoperă şi alte familii mai tolerante, mai „moderne”. Propria
familie poate fi astfel, supusă unei critici aspre şi permanente, puberii dorind astfel, să-şi
afirme independenţa.
Dominante în această perioadă, sunt maturizarea biologică şi intensa dezvoltare
a personalităţii. Structurarea personalităţii în perioadele pubertăţii nu este lineară, ea se
dimensionează relativ ”seismic” şi dramatic datorită contradicţiilor dintre comportamentele
impregnate de atitudini copilăreşti, cerinţele de protecţie, anxietatea specifică vârstelor mici în
faţa unor situaţii mai deosebite, atitudini şi conduite achiziţionate sub impulsul cerinţelor
interne de autonomie sau impuse de societate. Independenţa şi autonomia se cuceresc treptat
ceea ce îl face pe J.J. Rousseau să afirme că acest proces echivalează cu ”o a doua naştere”
(Şchiopu, 1997, p.206).

1.3. Subetapele preadolescenţei

Având în vedere evoluţia psihică şi, mai cu seamă procesul de creştere şi maturizare
intensă (inclusiv sexuală), perioada pubertăţii poate fi împărţită în 3 subperioade (Verza,
2000, p.165):
1. Subperioada prepuberală (10/11-12 ani), caracterizată prin:
➔ intensificare a creşterii (staturale, mai ales);
➔ dezvoltare pregnantă a caracteristicilor sexuale secundare (dezvoltarea gonadelor, apariţia
pilozităţii pubiene şi axiale);
➔ alternanţa momentelor de vioviciune, de conduite infantile exuberante cu momente de

2
 oboseală, apatie, indispoziţie, lene;
➔ diversificarea calitativă şi cantitativă a cerinţelor de la şcoală;
➔ antrenarea în activităţi responsabile şi competiţionale;
➔ încărcarea conştiinţei de sine cu statutul de elev bun, slab, mediocru;
➔ manifestarea de cerinţe contradictorii ale familiei (puberul e tratat când ca un copil, când
ca un adult);
➔ apariţia sentimentelor de securitate în cadrul grupului;
➔ apariţia sentimentelor de nelinişte, nesiguranţă de sine, agitaţie;
➔ apariţia iniţiativelor în lărgirea câmpului de independenţă;
➔ apariţia comportamentelor diferenţiate şi subtile faţă de sexul opus;
➔ comportare opozantă faţă de părinţi.
2. Subperioada pubertăţii propriu-zise (12-14 ani), caracterizată prin:
➔ dominarea puseului de creştere (creşterea nu e proporţională în toate segmentele corpului);
➔ la fete se instalează menarha şi ciclul, iar la băieţi primele ejaculări spontane;
➔ trăiri tensionale şi disconfort psihic.
3. Subperioada postpuberală (14-15 ani), caracterizată prin:
➔ se face trecerea către adolescenţă;
➔ creştere accelerată în greutate şi înălţime;
➔ apariţia acneei, datorită activităţii glandelor sudoripare;
➔ impertinenţă şi agresivitate în limbajul băieţilor;
➔ accentuarea fenomenului de erotism, care implică emoţii puternice, trăiri interne, atitudini
sincere faţă de sexul opus;
➔ instinctul sexual poate deveni activ datorită maturizării organelor sexuale.

2. Transformările biologice şi debutul pubertăţii

Santrock (2003, p.76) consideră că pubertatea este o perioadă de maturizare fizică

rapidă, datorată schimbărilor hormonale ale organismului, care au loc în primul rând în
adolescenţa timpurie.
Printre cei mai importanţi factori ai pubertăţii se regăsesc: ereditatea, hormonii,
sistemul endocrin.
Ereditatea. Pubertatea nu este accidentală, ea este programată genetic să se producă în
dezvoltarea individului (Adair, 2001, apud Santrock, 2003, p.76).
Hormonii sunt substanţe chimice puternice, secretate de glandele endocrine şi
transportate în organism de sânge. 2 categorii de hormoni au concentraţii diferite la bărbaţi şi
femei.
Testosteronul este un hormon androgen, cu rol deosebit în dezvoltarea pubertăţii
masculine. Odată cu creşterea nivelului de testosteron, apar o serie de modificări fizice la
băieţi: dezvoltarea organelor genitale externe, creşterea în înălţime, modificările vocii.
Estradiolul este un hormon estrogen, cu rol deosebit în dezvoltarea pubertăţii
feminine. Odată cu creşterea nivelului său, începe dezvoltarea bustului, a uterului şi
scheletului feminin.
Rolul sistemului endocrin în pubertate presupune interacţiunea hipotalamusului,
glandei pituitare şi a gonadelor (glandele sexuale).
Glanda pituitară produce hormoni care stimulează alte glande. Ea influenţează
creşterea prin producerea hormonului de creştere. Timusul sau glanda copilăriei îşi
diminuează importanţa.
Hipotalamusul este o structură a creierului care interacţionează cu glanda pituitară
pentru a monitoriza reglarea hormonală a organismului.

3
 Gonadele sunt constituite în testicole la bărbaţi şi ovare la femei. Glandele sexuale
sunt implicate în apariţia caracteristicilor sexuale secundare, cum este părul facial la bărbaţi şi
dezvoltarea sânilor la femei. Ele sunt activate de hipofiză. (Santrock, 2003, p. 77).
Activitatea tiroidei se intensifică şi accelerează procesele metabolice.

Preadolescenţa este un moment de vârf al creşterii fizice. La fete, acesta este

înregistrat la 12 ani şi ½, cu un spor de 9 cm în respectivul an, iar la băieţi, pe la 14 ani, cu un
spor de 10 cm. În rest, creşterea la fete este de 6 cm pe an, iar la băieţi de 7 cm pe an (Tanner,
apud Lehalle, 1988, cf. Creţu, 2009, p.242). La finalul acestui stadiu, înălţimea tinde să fie în
medie de 160 cm la băieţi, iar la fete ceva mai mică. Preadolescenţii care au beneficiat de
condiţii foarte bune de viaţă şi au făcut sport încă de mici pot ajunge şi la creşteri mai mari:
180-182 cm, cu o greutate de 60 kg.
Creşterea diferitelor părţi ale corpului nu se face în acelaşi ritm. Astfel, sunt momente
în care cresc mai mult membrele. Aceasta dă un aspect caricatural puberului (Verza, 2000,
p.166). Faţă de modificările din planul biologic pot apărea trăiri complexe, de tipul obsesiei,
apreciate de unii autori, în proporţie de 31% la băieţi şi de 41% la fete (Stolz, apud Verza,
2000, p.165).
Creşterea în greutate este şi ea semnificativă. La băieţi, către sfârşitul stadiulu, se
ating în medie, 50 kg. La fete, încep deja să se înregistreze efectele modelelor culturale. Ele
îşi supraveghează silueta, îşi controlează greutatea, manifestă selectivitate crescută faţă de
alimente, etc. Poate chiar să-şi facă apariţia anorexia nervoasă.
Fenomenele de creştere accentuată sunt însoţite la unii preadolescenţi de oboseală,
apatie, dureri de cap, instabilitate psihică, nevoie crescută de somn, dureri articulare,
neîndemânare.

4
 Osificările noi de la nivelul feţei fac trecerea de la figura de copil la cea de tânăr
adolescent, dar pot produce şi o serie de dizarmonii faciale. Alte osificări se produc la nivelul
coloanei vertebrale, desăvârşindu-se acest proces. Dantura se definitivează cu excepţia
măseselor ultime, numite “de minte”.
Membrele inferioare şi superioare cresc mai rapid decât trunchiul, motiv pentru care
unii autori numesc preadolescenţa “stadiul păianjenului”. Falangele se osifică în jurul vârstei
de 11 ani.
Sistemul muscular suferă şi el o serie de perfecţionări în ceea ce priveşte muşchii
spatelui şi cei din zonele centurilor scapulară şi pelviană, care au o mare importanţă în
creşterea rezistenţei generale a corpului. Băieţii sunt interesaţi de creşterea masei musculare şi
fac exerciţii speciale pentru a-şi reliefa muşchii şi a se evidenţia prin aceasta.
Foarte importantă este creşterea autocontrolului mişcărilor, care aduce cu sine efecte
pozitive în desfăşurarea activităţii practice.
În dezvoltarea sistemului nervos se constată mari perfecţionări funcţionale. Greutatea
creierului ajunge la 1400 g, ceea ce explică progresele în plan psihic din cursul acestui stadiu.
Este vorba despre constinuarea accentuată a diferenţierii funcţionării neuronilor, adâncirea
circumvoluţiunilor, creşterea fibrelor de asociaţie şi amplificarea integrărilor
neurofuncţionale. S-a constatat o dezvoltare insuficientă a procesului de inhibiţie, ceea ce se
traduce prin izbucnirile necontrolate ale puberului.
Dezechilibrul dintre dezvoltarea fizică (uneori disarmonică sau neproporţională între
segmentele corpului) şi maturizarea psihică, pot determina apariţia unor “complexe de
inferioritate” neîntemeiate de cele mai multe ori. Îmbrăcămintea poate deveni repede mică şi
neîncăpătoare.
În acelaşi timp se dezvoltă şi organele interne, iar la băieţi dispare grăsimea ca urmare
a extinderii articulaţiilor şi a masei musculare. La fete ţesutul adipos se menţine, se subţiază
talia.
Maturizarea sexuală se evidenţiază prin:
➔ apariţia părului publian şi axial;
➔ dezvoltarea sânilor la fete;
➔ modificări ale vocii;
➔ modificări ale comportamentului în general;
➔ instalarea menstruaţiei la fete;
➔ primele ejaculări spontane ale băieţilor;
➔ apariţia acneei;
➔ instalarea unei anumite curiozităţi, nelinişti;
➔ maturizarea organelor sexuale externe;
➔ apariţia atracţiei specifice pentru sexul opus.
Aceste fenomene fiziologice trebuie explicate copiilor, împreună cu îndrumările de
igienă personală.

3. Aspecte ale dezvoltării proceselor senzoriale în preadolescenţă

Sensibilitatea şi percepţiile vizuale sunt mai larg antrenate în învăţare şi

înregistrează schimbări evidente faţă de mica şcolaritate. Capacitatea de diferenţiere a
stimulilor vizuali este de 2-3 ori mai mare.
Creşte câmpul vizual, fapt care susţine desfăşurarea unor activităţi practice mai
complexe, viteza mai mare de citire şi înţelegere.
Percepţiile vizuale se sprijină pe o fină analiză. Preadolescenţii reuşesc să sesizeze cu
uşurinţă detaliile semnificative în tot ce percep, şi cu deosebire, aspectele subtile şi

5
caracteristice din comportarea adulţilor pe care apoi le pot ridiculiza.
Vederea în adâncime tinde să se reducă uşor din cauza antrenării îndelungate a ei în
câmp apropiat, în îndeplinirea sarcinilor şcolare. Se produce o mai amplă verbalizare a
însuşirilor percepute vizual. De exemplu, fetele au performanţe în a distinge şi denumi
diferenţiat nuanţele cromatice.
Sensibilitatea şi percepţiile auditive prezintă schimbări remarcabile. Acuitatea
auditivă atinge un vârf între 10 şi 14 ani. Auzul pentru limba maternă este pe deplin dezvoltat,
iar pentru alte limbi străine se produc evidente rafinări şi consolidări.
Auzul muzical se perfecţionează. Gama de înălţime percepută se lărgeşte şi se fac
diferenţe fine între sunete foarte apropiate. Dacă are abilităţi, preadolescentul poate interpreta
corect linii melodice complexe. Toţi preadolescenţii preferă ritmul şi intensitatea crescută a
muzicii şi pot intra, din acest motiv, în conflict cu adulţii.
Sensibilitatea tactilă şi kinestezică manuală asigură percepţia mai precisă a calităţii
obiectelor, implicate în multe activităţi. Se dezvoltă şi se valorifică în activiţi artizanale.
Spiritul de observaţie şi activităţile observative sunt în evidentă creştere faţă de
stadiul anterior. Preadolescenţii pot observa obiecte şi fenomene complexe din realitate şi,
mai ales, din laboratoarele şcolare. Activităţile de observare sunt stimulate de sarcinile
şcolare, dar şi de interesele extraşcolare. În desfăşurarea observaţiilor se manifestă capacităţile
analitice. Rezultatele observaţiilor pot fi verbalizate şi se poate stabili semnificaţia lor pentru
activitatea practică. Preadolescenţii pot realiza cu succes şi autoobservarea.
Reprezentările ating un nivel mai înalt de generalizare. Se dezvoltă categorii noi de
reprezentări, cum sunt cele geometrice, geografice, tehnice, etc. Reprezentările sunt
componenta bazală a asimilării unor noţiuni cu grad mai mare de abstractizare.

4. Particularităţile proceselor cognitive complexe în preadolescenţă

4.1. Gândirea

Transformarea semnificativă este trecerea la stadiul operaţiilor formale. Această

trecere presupune apariţia următoarelor caracteristici ale gândirii:
1. începutul decentrării de concret şi real. Subiectul se situează acum într-un ansamblu de
transformări posibile;
2. gândirea se desfăşoară cu succes şi dacă informaţiile sunt prezentate sub formă verbală.
Gândirea operează asupra propoziţiilor şi de aceea se mai numeşte propoziţională. Elevul
de gimnaziu va reuşi să înveţe singur după manuale, fără să aibă mereu nevoie de o bază
intuitivă. Această performanţă apare după 11-12 ani;
3. se ajunge la reversibilitate deplină în gândire. Preadolescentul este capabil să facă un şir de
raţionamente pentru a rezolva o demonstraţie la geometrie, iar dacă e necesar, poate face
drumul înapoi pentru a identifica un rezultat parţial, a controla, etc.;
4. tipul de raţionament utilizat preponderent este cel deductiv. Raţionamentul inductiv
dobândeşte, la rândul său, o mare rigoare. La sfârşitul stadiului va apare cel ipotetico-
deductiv. Acesta va fi dominant abia în adolescenţă;
5. la diferite discipline şcolare se însuşesc algoritmi de identificare, rezolvare sau de control.
Gândirea se poate desfăşura corect şi relativ repede. Preadolescentul poate face faţă din ce
în ce mai bine situaţiilor problematice la fiecare disciplină şcolară. Eventualele insuccese
nu sunt datorate gândirii ca atare, ci lacunelor în cunoştinţe şi insuficientei experienţe în
rezolvare;
6. noţiunile au un nivel crescut de abstractizare şi generalizare. Se formează sisteme de
noţiuni la fiecare disciplină, dar acestea sunt încă restrânse, adică se referă la cunoştinţele

6
 de bază din fiecare domeniu;
7. preadolescenţii reuşesc să gândească relativ uşor şi corect asupra trecutului îndepărtat,
viitorului îndepărtat, posibilului şi imposibilului, realului şi imaginarului, obiectivului şi
subiectivului;
8. gândirea cauzală este complexă, însă legată de fiecare categorie de fenomene studiate la
diverse discipline. Le sunt mai puţin accesibile relaţiile cauzale ale fenomenelor sociale
sau ale celor subiective;
9. operaţiile gândirii se perfecţionează continuu şi se aplică la situaţii problematice şi sarcini
cognitive variate. Funcţionează bine generalizările, abstractizările, clasificările;
10.se produce o logicizare treptată a cunoştinţelor datorită organizării operaţiilor şi ideilor.
Noţiunile complexe sunt folosite corect, sunt utilizate criterii logice de clasificare şi
ordonare a cunoştinţelor şi se folosesc sisteme variate de simboluri (la matematică, fizică,
chimie, etc.).

4.2. Memoria

Particularităţile esenţiale ale dezvoltării memoriei sunt următoarele:

1. se dezvoltă în mod deosebit volumul memoriei, datorită solicitărilor şi exigenţelor din
activitatea şcolară;
2. creşte caracterul activ şi voluntar al memoriei, datorită aceloraşi tipuri de solicitări;
3. procedeele de memorare se consolidează, dar se formează şi altele noi, care îi permit
elevului să intervină în organizarea şi resistematizarea materialului de memorat;
4. memoria spontană atinge un vârf;
5. însuşirea conţinuturilor importante de învăţare antrenează memoria intenţionată, voluntară;
6. sunt memorate relativ uşor conţinuturile de învăţare mai generale, mai abstracte specifice
acestui nivel şcolar, datorită evoluţiei gândirii;
7. spre sfârşitul stadiului se accentuează capacitatea de a organiza pe criterii logice
cunoştinţele, pentru sporirea eficienţei învăţării;
8. păstrarea este facilitată de caracteristicile memoriei enumerate mai sus. Noile cunoştinţe
sunt integrate în ansambluri formate anterior. Au loc permanente organizări ale lor după
criterii logice;
9. este conştientizată importanţa repetării. Preadolescenţii apelează la repetare mai ales în faţa
unor evaluări importante sau pentru examenul de capacitate;
10.reproducerea este totuşi mult mai legată de maniera în care au fost organizate informaţiile
în timpul întipăririi. Există puţine posibilităţi de reorganizare din mers în raport cu sarcina
de rezolvat.

4.3. Imaginaţia

Preadolescenţii au în general o imaginaţie bogată.

Imaginaţia reproductivă este antrenată în activitatea şcolară. Sursa ei este volumul
de cunoştinţe în creştere şi stimularea constantă din partea cadrelor didactice. Această formă a
imaginaţiei este legată mult şi de lecturile extraşcolare caracteristice acestei vârste.
Imaginaţia creatoare este mai bine dezvoltată faţă de stadiul anterior. Se
caracterizează prin aceeaşi expansiune favorizantă a posibilităţilor generale cognitive, dar şi
prin trebuinţele mai accentuate de autorealizare.
Preadolescenţii încearcă să facă pe cont propriu machete, modele, montaje electrice
funcţionale sau să se afirme în pictură, prin compoziţii literare, etc.

7
 Imaginaţia creatoare realizată în domeniul artistic îi face să alunece repede spre
fantezie.
Imaginaţia începe să fie implicată în începuturile realizării idealului de viaţă.

5. Evoluţia limbajului în preadolescenţă

Factorii dezvoltării limbajului la această perioadă sunt:

➔ antrenarea în activitatea şcolară bogată;
➔ lecturile particulare;
➔ contactul cu mass-media;
➔ comunicarea intensă cu covârstnicii.
Vocabularul pasiv ajunge, în medie, la 14.000 de cuvinte la 14 ani.
Semnificaţiile cuvintelor sunt mai precise şi au de multe ori la bază noţiunile ştiinţifice
corespunzătoare. Sunt noi posibilităţi de înţelegere a sensurilor din subtextul celor citite sau
comunicate de alţii şi de descoperire a aspectelor poetice ale limbii şi folosirea lor inedită.
Vocabularul activ susţine performanţele lingvistice. El poate fi diferit de la individ la
individ. La generaţiile actuale, vocabularul cuprinde termeni tehnici, cu deosebire cei de
informatică şi din operarea pe calculator.
Din motive de teribilism, vocabularul cuprinde şi termeni triviali.
Vorbirea preadolescentului are un debit apropiat de a adultului, fluenţă mai mare, mai
ales după 11-12 ani, o mai bună organizare a ideilor comunicate, fraze mai bogate. Debitul
verbal ajunge la 60-120 de cuvinte pe minut faţă de 60-90 de cuvinte la şcolarul mic.
Nu mai sunt, decât în mod excepţional, tulburări de pronunţie.
Începe să se manifeste preferinţa pentu jargonul şcolar, care le creează impresia că le
sunt securizate astfel secretele şi-i face să se simtă solidari în cadrul grupului. Tot în acest
context, se manifestă o preferinţă caracteristică pentru superlative. Când îşi povestesc ceva,
totul este nemaipomenit, super, excepţional, etc.
Cu egalii se pot utiliza prescutări ale cuvintelor, structuri verbale voit eronate,
neglijenţă în utilizarea de cuvinte şi expresii.
Dialogul cu profesorul evidenţiază alegerea cu grijă a cuvintelor, corectitudine în
exprimare, adresare reverenţioasă.
În general, comunicarea în clasă este elevată, controlată de normele gramaticale care,
în acest stadiu, se învaţă sistematic şi în profunzime.
Când trebuie să răspundă la probleme mai dificile, apare o dificultate privind trecerea
de la limbajul intern la cel extern, manifestată prin apariţia mai frecventă a unor sunete
parazitare sau a repetării nejustificate a unor cuvinte.
Mijloacele nonverbale de comunicare sunt corect utilizate şi chiar cu o anumită
subtilitate în relaţiile cu egalii sau cu cei de alt sex.
Limbajul scris prezintă o serie de schimbări:
➔ deprinderile de scriere se consolidează mult şi creşte viteza de scriere;
➔ apar caracteristicile personale ale scrisului, producându-se o îndepărtare treptată de
modelele scrierii;
➔ se însuşesc diferite forme de adresare în scris;
➔ se impun regulile gramaticii şi ale ortografiei.
Generaţiile actuale sunt interesate şi depun eforturi speciale pentru lărgirea
posibilităţilor de comunicare, învăţând limbi străine şi stăpânind calculatorul şi Internetul.
Spiritul critic în creştere îl determină pe puber să valideze valorile în comparaţie cu
nonvalorile şi să manifesteze atitudini explicite faţă de ignoranţă şi incompetenţă.

8
 6. Particularităţile mecanismelor reglatoare în preadolescenţă

6.1. Evoluţia afectivităţii preadolescenţilor

Piaget consideră că între 12 şi 15 ani se pregătesc schimbările în plan afectiv care vor
fi proprii adolecenţei şi care sunt puternic influenţate de transformările intelectuale din acest
stadiu (Piaget, Inhelder, 1976, apud Creţu, 2009, p.258).
Caracteristicile dominante ale vieţii afective între 10 şi 14-15 ani sunt următoarele:
➔ manifestările afective trec printr-o perioadă relativ dificilă în momentul debutului
pubertăţii şi sunt caracterizate prin instabilitate, explozivitate în apariţie, intensitate foarte
mare, disproporţionată faţă de împrejurările care le-au generat;
➔ manifestările afective creează surprindere şi nedumerire părinţilor, care nu ştiu ce trebuie
să facă. Ele însă apar şi dispar în mod natural;
➔ bogăţia activităţilor şi relaţiilor amplifică şi diversifică emoţiile puberului;
➔ sarcinile şcolare mai numeroase şi mai grele generează succese semnificative, bucuria
victoriei şi satisfacţia autorealizării, dar şi invidie, suspiciune, teamă, anxietate;
➔ competiţiile şcolare pun la încercare stăpânirea de sine şi capacitatea de adaptare la situaţii
neprevăzute;
➔ relaţiile din clasă consolidează sentimentele de colegialitate, mândria de a aparţine
grupului, sentimentul solidarităţii şi prieteniei;
➔ încep să se facă investiţii afective în afara relaţiilor familiale. Este vorba despre prietenii
stabile şi întemeiate pe dorinţe şi preferinţe similare, pe înţelegere reciprocă;
➔ apare o erotizare discretă a relaţiilor dintre cele 2 sexe. Astfel de relaţii pot genera, la
început, sentimente de culpabilitate faţă de părinţi;
➔ se formează noi sentimente care îl leagă pe copil de persoane şi activităţi: camaraderia,
solidaritatea, datoria, răspunderea, cinstea, respectul, etc.;
➔ se amplifică posibilităţile de reglare a comportamentelor emoţional-expresive. Sunt mai
uşor reţinute şi reduse manifestările afective, sunt mascate unele emoţii sau expres
exprimate altele;
➔ sunt controlate mai eficient expresiile mimice şi pantomimice (Şchiopu, Verza, 1995, apud
Creţu, 2009, p.260);
➔ expresiile organice mai complexe, cum sunt paloarea sau înroşirea nu pot fi controlate.

6.2. Structura motivaţiei în preadolescenţă

În constelaţia motivelor care susţin efortul pentru învăţare, cele mai importante sunt
interesele cognitive. Ele pot să se manifeste în raport cu disciplinele pentru care elevii au
deja înclinaţii. Sunt selective şi diferite ca intensitate, sunt conştientizate şi invocate în toate
tipurile de alegeri. Deşi, în cea mai mare măsură, se mulţumesc cu sursele şcolare obişnuite,
spre finalul stadiului încep să fie folosite culegerile de texte, de probleme, etc.
Se amplifică motivaţia extrinsecă reprezentată de preţuirea de către societate a
învăţăturii, a calităţii de persoană cultă, de om bine informat. Rămân încă motive ale învăţării
recompensele materiale şi dorinţa de a-şi păstra prestigiul.
Sunt puternic implicate trebuinţele de autorealizare şi autoafirmare (Ausubel şi
Robinson, 1981, apud Creţu, 2009, p.261).
La 12 ani poate să apară o uşoară scădere a interesului pentru învăţare. Aceasta se
exprimă mai accentuat la băieţi şi constă în neglijarea temelor, scăderea notelor, neimplicarea
în desfăşurarea orelor. Structuri motivaţionale care explică această situaţie sunt: apariţia de
noi interese sau intensificarea unor interese diferite de învăţare, dorinţa de a nu fi consideraţi

9
“tocilari” de către membrii grupului.
Aceasta situaţie revine pe un făgaş normal atunci când preadolescenţii:
➔ încep să-şi dea seama că performanţele şcolare vor conta în viitor;
➔ au demonstrat grupurilor că sunt de-ai lor;
➔ îi aşteaptă examene grele sau teze cu subiect unic;
➔ s-au maturizat ei înşişi, în ansamblu, şi se gândesc mai mult la viitor;
➔ încep să se intensifice trebuinţele de autorealizare şi autoafirmare.
Alte aspecte motivaţionale caracteristice acestui stadiu implică:
➔ interesul deosebit pentru viaţa de grup;
➔ interesul deosebit pentru lectură, cu deosebire cărţile de acţiune, de aventură, SF, relaţiile
dintre sexe, probleme de istorie şi cultură;
➔ interese pentru activităţile din timpul liber: spectacole, sport, film, teatru, programe de
televiziune, alcătuirea de colecţii;
➔ interesul pentru propria persoană. Apar scurte momente de reflexie, de reverie centrate în
jurul propriei fiinţe, al reuşitelor şi eşecului, al fericirii şi nefericirii.
Câteva “nevoi” sunt specifice acestei vârste:
➔ nevoia de relaţii şi de integrare într-un grup. În cadrul unui grup constituit sau “gaşcă”
apar liderii, ”popularii”, ca şi “respinşii, indezirabilii”, etc.
➔ nevoia de a-şi cheltui energia rămîne constantă, se menţine jocul organizat ca o modalitate
de tonifiere şi echilibrare psihică, urmând ca acesta să fie treptat înlocuit cu activităţi
intelectuale (discuţii, dezbateri, lectură, film), dar şi excursii, drumeţii, etc.
➔ nevoia de independenţă, care se manifestă atunci cînd copilul începe să refuze să-şi
însoţească părinţii în vizite sau la alte activităţi comune. Preadolescentul începe să aibă
iniţiative pozitive sau negative (fuga de acasă, abandonul şcolar), începe să aibă iniţiative
originale şi creative.
➔ nevoia de împlinire (de realizare) se manifestă în nerăbdarea cu care puberul aşteaptă să
fie mare şi să devină “cineva”.
➔ nevoia de ocrotire şi afecţiune din partea părinţilor
Există de asemenea tendinţa de modelare a eului şi a aspiraţiilor după modelul unor
persoane semnificative pe care adolescentul le caută, le compară şi le selectează (chiar
persoane îndepărtate spaţio-temporal: vedete sportive, actori, cântăreţi, personaje de film,
etc.). Modelul precede constituirea idealului şi stă la baza acestuia.

6.3. Aspecte dominante în dezvoltarea voinţei şi atenţiei

Intrarea la gimnaziu şi adaptareala cerinţele acestuia face să fie atins un nou nivel al
dezvoltării voinţei, care se exprimă mai ales în următoarele aspecte: capacitatea de a fixa
scopuri, de a le selecta şi a opta pentru cele semnificative pentru o situaţie sau alta.
Creşte capacitatea de a urmări realizarea scopurilor până la capăt, adesea acest
lucru desfăşurându-se pe lungi perioade de timp.
Frâna voluntară se dezvoltă mult, crescând capacitatea de a stopa eficient unele acte
şi de a se înscrie prompt în activităţile din clasă sau extraşcolare, de a le declanşa pe cele
corespunzătoare, etc.
Apar iniţiative tot mai frecvente privind activităţile din timpul liber. Acestea îi
atrag, îi fac să-şi manifeste capacităţile, dar generează anxietate din cauza confruntării cu noul
şi neprevăzutul.
Expresie a noului nivel al voinţei este iniţierea activităţilor autoformatoare şi
autoeducative, orientate la început spre schimbări privind sinele corporal, cum e dezvoltarea
forţei musculare la băieţi, accentuarea graţiei în mişcări la fete, etc.

10
 Prin urmare, preadolescenţa are o contribuţie semnificativă la dezvoltarea generală a
voinţei ca o condiţie de bază a integrării în învăţarea complexă şi în alte activităţi mai dificile
din stadiul următor.
Atenţia. În această etapă creşte capacitatea de concentrare a atenţiei. Pentru a învăţa
eficient este importantă formarea deprinderii de a fi atent (atenţia este voluntară şi tinde să
devină postvoluntară).
Atenţia se concentrează mai uşor dacă activitatea este susţinută de motivaţie, de
interes pentru obiectul învăţării.

7. Dezvoltarea personalităţii în preadolescenţă

Contextul în care se desfăşoară dezvoltarea personalităţii cuprinde:

1. maturizarea neurofunţională specifică stadiului;
2. intensificarea învăţării şi creşterea calităţii ei;
3. creşterea vieţii sociale;
4. intensificarea conştiinţei de sine.
Particularităţile de ansamblu ale dezvoltării personalităţii cuprind:
1. dezvoltarea unor noi trăsături caracteriale şi consolidarea celor formate anterior;
2. realizarea unei subordonări a dinamicii temperamentale la dominantele caracteriale;
3. noi structurări aptitudinale şi noi performanţe;
4. conştiinţa morală – componentă orientativă puternică a structurii personalităţii;
5. creşterea rolului eului în structura generală a personalităţii.
Conştiinţa morală intră în stadiul autonomiei morale. Atitudinile şi
comportamentele sunt orientate de convingeri morale, nu de simple imperative interiorizate
sub influenţa cerinţelor parentale.
Apartenenţa la grupurile de egali îi face să dobândească experienţa elaborării
împreună cu ceilalţi a unor norme, să controleze respectarea lor şi să ajungă la înţelegerea
originii normelor generale ale vieţii oamenilor. Nu mai aderă necondiţionat la criteriile morale
ale familiei, ci numai după ce le trec prin filtrul propriei gândiri şi experienţe.
Puberii trec printr-o opoziţie faţă de morala copilăriei, după care asimilează în mod
activ, propriu şi eficient normele dezvoltării morale. Puberul înţelege că societatea îşi
elaborează legi de comportare pe care trebuie să le respecte fiecare pentru a se asigura o
condiţie necesară vieţii comunităţilor, dar şi pentru ca fiecare individ să beneficieze de sprijin
şi apărare din partea colectivităţii.
Dezvoltarea conştiinţei de sine şi a cunoaşterii de sine se intensifică şi se bazează pe
3 factori (Şchiopu, Verza, 1995, apud Creţu, 2009, p.265):
1. schimbările corporale prin care trece puberul se impun conştiinţei sale;
2. noile capacităţi cognitive îi permit să înţeleagă mai bine locul lui printre ceilalţi;
3. schimbarea atitudinilor şi cerinţelor celor din jur faţă de preadolescentul care nu mai este
tratat ca un copil.
Începând cu vârsta de 12-13 ani apare dorinţa de autocunoaştere aprofundată. Ea se
realizează prin:
1. momentele de autoexaminare a propriilor conduite în diverse împrejurări sunt din ce în ce
mai dese;
2. încercările de a descifra în conduitele altora impresia pe care le-o face,
3. tendinţa ca de fiecare dată când realizează ceva să se compare cu ceilalţi,
4. tendinţa de a-şi încerca mereu capacităţile,
5. dorinţa de a-şi cunoaşte mai bine propriul corp (consultă frecvent oglinda).
După unii autori psihanalişti, acest interes accentuat faţă de sine caracterizează ceea ce

11
ei au numit narcisismul puberal.
Interesul puberului faţă de eul fizic creşte. Devine mai îngrijit cu ţinuta sa, cu modul
în care se prezintă. Dacă transformările la care ne-am referit îl dezamăgesc, apar complexele
de inferioritate.
Eul social este în centrul atenţiei puberului pentru că viaţa de grup se intensifică.
Puberul îşi dă seama de atitudinile grupului faţă de el şi de măsura în care are sau nu calităţi
apreciate de ceilalţi.
Eul spiritual, deşi în progres, e mai puţin reliefat.
Preadolescenţii devin interesaţi de identificarea însuşirilor lor, dar şi de unicitatea şi
originalitatea propriei personalităţi. Acest aspect va fi însă accentuat în adolescenţă.
În preadolescenţă începe să se cristalizeze idealul de viaţă. Preadolescenţa este
începutul orientării către viitor. De altfel, toţi îi vorbesc despre viitor şi îi spun că trebuie să
şi-l construiască. Există o serie de etape în construirea idealului:
➔ începe să-şi pună întrebări,
➔ începe să viseze la viitor,
➔ se încarcă de anxietate generată de nou şi necunoscut,
➔ caută modele care să-i concretizeze un drum posibil,
➔ face alegeri în măsura în care vreunul din aceste modele se potriveşte.
Aceste etape ale construirii idealului de viaţă îi conferă acestei structuri o serie de
caracteristici:
➔ este o preluare de modele de la alţii,
➔ are caracter concret,
➔ nu este totdeauna congruent propriei fiinţe,
➔ rămâne relativ instabil, puberul încercând diferite variante,
➔ poate fi fantezist, departe de posibilităţile de realizare,
➔ este unilateral elaborat, referindu-se mai mult la viitoarele studii şcolare şi mai vag la
profesie.
Dezvoltarea aptitudinilor parcurge o nouă fază, favorizată de maturizarea
neurofuncţională, dar şi de influenţele mediului. Domeniile de manifestare sunt în sport,
muzică, pictură, poezie, proză scurtă, matematică, fizică, iar spre sfârşitul stadiului se
manifestă aptitudini în domeniul tehnic. De aceea, pubertatea este stadiul începutul
identificării vocaţionale.
Dezvoltarea caracterului relevă următoarele aspecte mai deosebite:
➔ se consolidează o serie de trăsături caracteriale cristalizate în stadiile anterioare;
➔ se intensifică rolul caracterului în structura generală a personalităţii;
➔ devine supraordonat trăsăturilor temperamentale;
➔ se accentuează tendinţele spre autonomie şi independenţă.
Independenţa preadolescentului se manifestă în:
➔ independenţă afectivă – se desprinde de modelele parentale şi se simte liber să iubească pe
cine vrea şi cum vrea;
➔ independenţa acţională – unele iniţiative practice realizate mai ales în spaţiul familial, de
exemplu: prepararea mâncărurilor preferate;
➔ independenţa în organizarea şi decorarea camerei proprii – postere cu actori, cântăreţi,
sportivi pe care îi adoră, modificări ale aranjării mobilierului, utilizarea de tonuri cromatice
tari sau contraste coloristice excesive;
➔ doresc să-şi facă singuri cumpărăturile importante, mai ales referitoare la îmbrăcăminte şi
încălţăminte;
➔ proiectează şi realizează programe personale de petrecere a timpului liber.

12
 8. Caracterizarea activităţii de învăţare şi a relaţiilor sociale ale puberilor

Noile particularităţi ale activităţii fundamentale a puberilor, adică a învăţăturii, sunt

următoarele:
➔ implică însuşirea sistematică a cunoştinţelor de bază din principalele domenii ale
cunoaşterii;
➔ învăţarea devine mai complexă, organizată, continuă şi sistematică;
➔ diversificarea mai mare a disciplinelor şcolare;
➔ se trece la activitatea cu mai mulţi profesori, deosebiţi ca stil de activitate, exigenţe,
particularităţi de personalitate, ceea ce implică un efort special de adaptare;
➔ caracterul mai complex al cunoştinţelor şi sporirea volumului acestora;
➔ creşterea timpului de învăţare independentă;
➔ se intensifică, în ansamblu, caracterul conştient şi voluntar al învăţării şcolare;
➔ se amplifică responsabilitatea preadolescentului în învăţare, mai ales în apropierea
examenului de capacitate.
Dezvoltarea relaţiilor cu ceilalţi tineri este concretizată prin comportamentul
puberului în grup.
În această perioadă, mai mult decât în oricare alta, viaţa socială se trăieşte cu o
intensitate maximă. Grupurile constituite pentru joc, pentru învăţare sau pentru alte tipuri de
acţiuni au o mare stabilitate şi devin omogene pe criterii relativ constante (mai ales al sexului
şi vârstei). De exemplu, între 10 şi 12 ani băieţii ignoră fetele care sunt mai evoluate biologic
decât ei. Grupuri mixte de băieţi şi fete apar după această vârstă. Ceea ce îi încadrează pe
tineri într-un grup sau altul sunt interesele comune, personalitatea.
Unii tineri manifestă o inadaptare afectivă, de multe ori aceasta fiind o prelungire a
relaţiilor de disconfort din familie. Aceştia se pot manifesta prin hiperemotivitate (timizi,
retraşi, interiorizaţi) sau din contră certăreţi, zgomotoşi, egoişti.
Puberul are impresia că în grup („gaşcă”, „bandă”) se poate afirma mai bine şi că în
această formă se poate opune mai ferm adulţilor.
Grupul îşi formează coduri, parole, locuri de întâlnire, ritualuri. Se dezvoltă astfel
spiritul de camaraderie. Dacă obiectivele de bază ale grupului intră în discordanţă cu normele
morale, sociale aceasta poate avea influenţe negative asupra puberului.
De multe ori în grup se dezvoltă spiritul pentru aventură (legat şi de curiozitatea
specifică acestei vârste), spiritul de explorare (investigaţia caselor părăsite, a locurilor
necunoscute, nepopulate etc).
Tipurile de roluri sociale asumate la pubertate vizează adaptarea la cerinţele sociale,
asumarea în mod conştient un anumit rol social. Aceasta determină instalarea identităţii ca
persoană care aparţine unei anumite societăţi.
Aceste roluri pot fi:
- naturale (de vârstă, de sex, de naţionalitate, cetăţenie)
- de adeziune, legate de responsabilităţile sociale ale puberului (rolul de elev, de
membru al unei asociaţii) şi
- potenţiale, care se nasc prin apariţia dorinţelor, aspiraţiilor, idealurilor.
Aceste roluri sunt în continuă mişcare ele transformându-se sub influenţa experienţei
şi achiziţiei psihice.
Aspectul controversat al acestei vârste este tributar schimbărilor impetuoase din planul
fizic şi al eforturilor de adaptare la solicitări din ce în ce mai ample. Această perioadă trebuie
percepută de părinţi şi educatori cu tot ceea ce are ea specific în efortul de a găsi o metodă
educaţională optimă.

13
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Creţu, T. (2009), “Psihologia vârstelor”, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Iaşi, Ed.
Polirom
2. Verza, E.; Verza, F.E. (2000), “Psihologia vârstelor”, Bucureşti, Ed. Pro Humanitate
3. Şchiopu, U.; Verza, E. (1997), “Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii”, ediţia a III-a
revizuită, Bucureşti, EDP
4. Santrock, J.W. (2003), “Adolescence”, 9th edition, New York, McGraw Hill Companies
5. Dragu, A., Cristea, S. (2002), “Psihologie şi pedagogie şcolară”, Constanţa, Ovidius
University Press

14