1

Semiologie psihiatrică

Semiologia psihiatrică este un domeniu al psihiatriei care se ocupă cu

descrierea simptomatologiei tulburărilor psihice.
Simptomele psihice sunt reprezentate de tulburări cantitative şi calitative ale
funcţiilor psihice. Din motive didactice şi pentru o cunoaştere mai bună a
psihicului uman, psihologia generală a încercat să divizeze sistemul psihic într-o
serie de procese psihice. Realitatea a demonstrat faptul că funcţiile psihice se află
într-o strânsă interdependenţă printr-o dinamică sinergică, reflectând unitatea
psihică care caracterizează individul.
Astfel, făcând o analogie cu semiologia medicală, în care perturbarea unei
funcţii a unui organ indică cu o precizie apreciabilă originea şi natura afecţiunii
somatice, în psihiatrie prezenţa unui simptom sau a unei suite de simptome nu este
caracteristică unei tulburări, ci ea trebuie judecată în contextul prezenţei mai
multor semne şi simptome psihice.
Tulburările psihice deţin, în comparaţie cu tulburările somatice un grad mai
ridicat de particularitate, de unicitate ca urmare a faptului că, pe lângă perturbarea
biologică care stă la baza fiecărei tulburări se află şi intervenţia factorilor
psihosociali care au o contribuţie importantă în determinismul acestor tulburări.
Evaluarea psihică a unui bolnav reprezintă, într-un fel, echivalentul
examenului clinic general din cadrul medicinii somatice. La fel ca şi aici,
evaluarea trebuie să cuprindă starea mentală prezentă a pacientului şi trebuie să fie
caracterizată de obiectivitate, de prezentarea semnelor simptomelor într-un mod
clar, concis, fără a fi supuse interpretării examinatorului.
Aprecierea stării mentale a bolnavului psihic poate fi făcută încă din timpul
anamnezei, în timp ce bolnavul îşi prezintă starea de suferinţă sau diferitele date
cerute de rigorile interviului. Această evaluare este facilitată dacă examinatorul
reuşeşte să stabilească o cale de comunicare amiabilă pentru ambii participanţi la
dialog, o altă condiţie pentru culegerea unor informaţii corecte, reale este modul
indirect în care trebuie să fie adresate unele întrebări ce vor să evidenţieze
prezenţa halucinaţiilor, ideilor delirante, tulburărilor de comportament, etc.
O particularitate a pacientului psihic o constituie modul de comportament care
poate să mascheze unele simptome, prin disimulare, sau, dimpotrivă să simuleze
unele manifestări de comportamentul în scopul obţinerii unor beneficii primare
sau secundare. De aceea este necesară o cât mai bună cunoaştere a pacientului prin
intermediul documentelor medicale sau de altă natură sau prin discuţii cu
aparţinătorii ce vizează motivele prezentării la medic, conduita anterioară şi
prezentă a bolnavului ş.a.
În linii mari, se poate spune că semiologia psihiatrică urmăreşte descrierea
fenomenologică a proceselor de gândire, afectivitate şi comportament a bolnavului
psihic în scopul surprinderii cât mai exacte a tabloului psihic al acestuia la un
moment dat.

Semiologia senzorialităţii
 2

Senzorialitatea cuprinde procesele senzoriale şi de percepţie care furnizează în

mod nemijlocit informaţiile din mediul extern, cât şi din interiorul propriului
organism. Aceste informaţii urmează să fie procesate şi integrate cognitiv şi
afectiv în cadrul sistemului psihic uman, într-un mod diferenţiat, corespunzător
particularităţilor fiecărui individ.
Senzaţia se referă la reflectarea unei însuşiri izolate a obiectelor şi
fenomenelor din mediul exten şi intern, prin transformarea excitaţiei ce soseşte pe
diferite canale senzoriale (vizuale, auditive, tactile, olfactive, gustative,
kinestezice, viscerale) în mesaje nervoase ce constituie la nivel cerebral o imagine
ideală a stimulului respectiv.
Informaţiile se recepţionează prin intermediul organelor de simţ care sunt
constituite din următoarele segmente:
- receptorul
- căile aferente
- segmentul central (segmentul cortical)
- căile eferente
Proces mai complex, percepţia presupune reflectarea unui complex de însuşiri
ale obiectelor sau fenomenelor de perceput, prin procesarea tuturor informaţiilor
sosite la nivel central prin diferite modalităţi senzoriale. Realizarea percepţiei
urmăreşte asamblarea informaţiilor disparate inclusiv a raporturilor spaţiale dintre
acestea, prin supunerea acestor date operaţiilor gândirii.
Senzaţia şi percepţia depind de integritatea anatomică şi funcţională a
analizatorului, de calităţile stimulului (intensitate, durata acţiunii), dar şi de starea
subiectului (starea funcţională, atenţia acordată, interesul pe care îl poartă
stimulului respectiv, starea de dispoziţie, starea de sănătate, etc).

Tulburări ale senzaţiei

 Hiperestezia - scăderea pragului senzorial, la nivelul unui singur analizator (de

ex, fotofobie) sau la nivelul tuturor analizatorilor, ceea ce duce la o resimţire
crescută a diferitelor senzaţii. Se întâlneşte în oboseală, surmenaj, stări febrile,
debutul schizofreniei, episodului maniacal.
 Hipoestezia - creşterea pragului senzorial, cu scăderea receptivităţii diverşilor
excitanţi. O întâlnim în oboseală, surmenaj, intoxicaţii, tulburare depresivă,
demenţă, retard mental, tulburarea de conversie.
 Anestezia - dispariţia acuităţii senzoriale care se produce prin leziuni ale căilor
sensibilităţii sau ale centrilor corticali. Se întâlneşte în tulburarea de conversie,
retard mental, demenţă.
 Sinestezia - perceperea simultană a unui stimul prin intermediul mai multor
analizatori, în condiţiile în care unii dintre aceştia nu au fost stimulaţi direct
(de ex, audiţie colorată). Apare în diferite intoxicaţii.

Tulburări ale percepţiei

1) Agnoziile (gr. gnosis = cunoaştere) reprezintă incapacităţi de recunoaştere

ce privesc diferite aspecte ale realităţii (obiecte, culori, zgomote, etc). Ele
se datorează unor tulburări de integrare a informaţiilor în imagini
perceptive, date de leziuni de la nivelul segmentului central prin diferite
mecanisme (afecţiuni cerebrovasculare, traumatisme craniocerebrale).
 3

 tactile (astereognozii) - incapacitatea de recunoaştere a formei, volumului

obiectului examinat (amorfognozie) sau a semnificaţiei acelui obiect
(astereognozie).
 auditive - imposibilitatea recunoaşterii sunetelor, cuvintelor, etc.
 vizuale - incapacitatea de a recunoaşte obiecte, imagini, culori, fizionomii.
 simboluri grafice - imposibilitatea recunoaşterii literelor (alexie), a cifrelor
(acalculie)
 spaţiale - incapacitatea de orientarea în spaţiu, de localizare a obiectelor.
 de schemă corporală (asomatognozii) - imposibilitatea recunoaşterii
dimensiunilor, segmentelor corpului.

2) Iluziile (lat. illusio = înşelare) reprezintă percepţii deformate ale unor

stimuli reali care apar în diferite condiţii fziologice sau patologice.
Diferenţa între cele două tipuri de iluzii este aceea că, în timp ce în
primele, subiectul recunoaşte că percepţia este eronată, în celelalte,
subiectul nu este conştient de irealitatea percepţiilor sale.

a) Fiziologice
- iluzii de greutate, iluzii de mişcare, iluzii optico-geometrice
- iluzii care se datorează unor condiţii de mediu deosebite (ceaţă, întuneric)
- iluzii ce apar în prezenţa unor stări subiective favorizante (oboseală,
plictiseală)

b) Patologice

 vizuale
- metamorfopsii - iluzii de percepere a obiectelor în spaţiu. Obiectele pot fi:
mărite (macropsii), micşorate (micropsii), îndepărtate (poropsii), deformate
(dismegalopsii). Apar cu precădere în cazul unor afecţiuni cu substrat organic.
- déja vu - identificarea unei persoane necunoscute ca o persoană familiară. Se
întâlnesc în episoade maniacale, tulburări de conştiinţă, demenţă, crizele
uncinate..
- jamais vu - nerecunoaşterea unei persoane cunoscute. Apar în demenţe, crize
uncinate.
- iluzia sosiilor (Capgras) - atribuirea unor persoane diferite a unei singure
identităţi. Este caracteristică schizofreniei.

 auditive (schizofrenie, tulburare depresivă, tulburare delirantă)

- sunetele sunt fie mai apropiate sau mai depărtate, mai stridente sau mai şterse
decât în realitate;
- unii stimuli auditivi pot fi percepuţi în mod diferit ca urmare a unei interpretări
delirante (de ex, unele zgomote pot fi interpretate sub forma unor injurii,
acuzaţii).

 olfactive şi gustative (parosmie)

- perceperea anormală a mirosului sau gustului unor alimente. Apar în
schizofrenie, demenţă.
 4

 viscerale (interoceptive)
- perceperea deformată a funcţionării unor organe. Apar în schizofrenie,
tulburare depresivă.

 de schemă corporală (leziuni la nivel central, schizofrenie, anorexie nervoasă)

- perceperea denaturată a formei, dimensiunilor, greutăţii, poziţiei corpului.

3) Halucinaţiile sunt percepţii false, fără obiect de perceput (H. Ey).

a) Fiziologice
- apar în condiţii în care starea de conştienţă este modificată - la trecerea de la
veghe la somn (hipnagogice) sau la trecerea de la somn la veghe
(hipnapompice).

b) Patologice

Halucinaţiile psihosenzoriale sunt halucinaţii cu caracter de obiectualitate, care au

proiecţie spaţială, sunt percepţii şi care se manifestă prin diferite modalităţi
senzoriale.

Halucinaţii exteroceptive

 Halucinaţii auditive

Sunt cele mai frecvente, apărând cu deosebire în schizofrenie, tulburarea delirantă,

tulburarea depresivă, dependenţa de anumite substanţe.
Se clasifică în funcţie de mai multe sisteme de clasificare.
Din punct de vedere al complexităţii, halucinaţiile se clasifică în:
- elementare (acoasme, foneme) - pocnete, foşnete, ţiuituri;
- comune - susurul unei ape, sunete muzicale, etc;
- complexe - cuvinte, fragmente de fraze, fraze inteligibile sub formă de “voci”.
Ca intensitate se remarcă halucinaţii vagi, neclare, abia perceptibile, dar şi
halucinaţii puternice, stridente.
Conţinutul halucinaţiilor auditive este de cele mai multe ori negativ, cu cuvinte
injurioase, ameninţătoare, uneori fiind şi favorabil, constând din sfaturi, încurajări.
De asemenea, un alt aspect constitutiv este acela că halucinaţiile pot avea un
caracter comentativ, în care ”vocile” comentează comportamentul bolnavului între
ele sau îi comunică aceasta bolnavului sau au un caracter imperativ, adresând
îndemnuri şi comenzi bolnavului.

 Halucinaţii vizuale

Se întâlnesc în intoxicaţiile cu substanţe, sevraj alcoolic, stări febrile.

Dacă se are în vedere gradul de complexitate, halucinaţiile vizuale se clasifică
astfel:
- elementare (fosfene, fotopsii) - scântei, linii, lumini;
- complexe - fiinţe, obiecte;
- scenice care sunt statice (panoramice) sau dinamice (cinematografice).
Intensitatea halucinaţiilor vizuale variază, ele fiind fie vagi, voalate, flu, fie,
dimpotrivă, clare, bine definite, distincte.
 5

În funcţie de raportul faţă de dimensiunea reală a obiectelor halucinaţiilor, se

disting halucinaţiile de mărime naturală, minuscule (liliputane) sau gigantice
(guliveriene).

 Halucinaţii olfactive şi gustative

Se disting halucinaţiile neplăcute (mirosuri urâte, de putrefacţie, gusturi

metalice, etc.) sau plăcute (parfumuri frumos mirositoare, gusturi dulci). Le
întâlnim în schizofrenie, tulburările delirante, crizele uncinate.

 Halucinaţii tactile (haptice)

Se percep sub formă de arsuri, dureri, parestezii, senzaţii de cald sau de frig,
senzaţia de curentare, înţepături, reptaţia unor insecte. Existenţa lor se citează în
dependenţa de alcool sau de alte substanţe, schizofrenie, tulburări delirante.

 Halucinaţiile viscerale (interoceptive)

Halucinaţiile viscerale se caracterizează prin existenţa unor transformări ale

organelor, prin existenţa unor fiinţe în interiorul corpului, prin exercitarea de către
acte persoane a unor acte de agresiune, de viol, etc. Sunt proprii mai ales
schizofreniei.

 Halucinaţii proprioceptive (kinestezice)

Se caracterizează prin impresia de deplasare a corpului, a unor segmente ale

corpului. Le întâlnim în shizofrenie, tulburările delirante.

Pseudohalucinaţiile (halucinaţii psihice) spre deosebire de halucinaţiile

psihosenzoriale nu dispun de o proiecţie spaţială a obiectelor şi fenomenelor
percepute, aşadar, ele nu apar prin modalităţile senzoriale obişnuite, ci se petrec în
cap, în interiorul minţii, având aspectul unor reprezentări. În plus, halucinaţiile
psihice sunt percepute sub forma unor acţiuni care vin din afară, sub influenţa
unor forţe străine. Apar mai ales în schizofrenie.

 Pseudohalucinaţiile auditive
Iau forma “sonorizării gândirii”, ceea ce înseamnă că altă persoană “vorbeşte”
în capul lui, sau sunt resimţite sub forma de ”aud voci în cap”, ceea ce duce, de
cele mai multe ori la descoperirea, de către alţii, a gândurilor sale (tranzitivism).

 Pseudohalucinaţiile vizuale
Bolnavii sunt percepute de bolnavi ca şi cum “ar vedea cu ochii minţii”.

 Pseudohalucinaţiile gustative şi olfactive

 Pseudohalucinaţiile tactile
Sunt percepute sub forma unor curenţi, iradieri, etc., provocate de la distanţă.

 Pseudohalucinaţiile interoceptive
 6

Bolnavul are senzaţia că în interiorul lor se află o altă entitate care le comandă
cum să acţioneze, sau există diferite animale, spirite care le provoacă diferite
senzaţii corporale, etc.

 Pseudohalucinaţii kinestezice
Bolnavii percep faptul că li se impune diferite mişcări de către forţe exterioare.

Halucinozele reprezintă acel tip de halucinaţii în care pacientul le recunoaşte

caracterul patologic şi încearcă tot timpul să verifice caracterul autentic sau fals al
acestor percepţii.Bolnavii le exprimă prin următoarele afirmaţii: ”mi se pare că am
auzit”, “am impresia că am văzut”, etc. Apar frecvent în cazul intoxicaţiilor cu
substanţe, a sindromului de abstinenţă, tulburare depresivă, tulburare delirantă.

Semiologia atenţiei

Atenţia reprezintă funcţia psihică prin care are loc orientarea şi focalizarea
activităţii psihice asupra unor stimuli semnificativi pentru subiect, în funcţie de
motivaţiile individului şi de unele aspecte de ordin situaţional.
Ea stă la baza realizării celorlalte procese psihice întrucât permite orientarea
activităţii psihice asupra unui câmp perceptiv bine delimitat şi întipărirea mnezică
a informaţiilor, având ca urmare facilitarea gândirii.
Atenţia se caracterizează prin:
- stabilitate - timpul de menţinere a atenţiei asupra unui obiect.
- concentrare - capacitatea de focalizare a atenţiei asupra unor stimuli.
- volum - cantitatea de elemente asupra căreia se stabileşte atenţia.
- distributivitate - desfăşurarea simultană a activităţilor.
- mobilitate- capacitatea de deplasare a atenţiei la diferite obiecte.
Atenţia se clasifică în:
a) atenţia voluntară - presupune intenţionalitate, efort voluntar
b) atenţia involuntară - nu există un efort special de concentrare.
c) atenţie postvoluntară - deprinderea atenţiei prin exerciţiu.

Tulburări cantitative

 Hipoprosexia - diminuarea atenţiei.

Se întâlneşte în condiţii fiziologice, de surmenaj, oboseală, dar şi în condiţii
patologice - schizofrenie, tulburarea depresivă, retard mental, demenţă, pentru ca
în stările de disoluţie ale conştienţei şi în stările avansate de retard mental şi de
meneţă, reducerea atenţiei să fie extrem de marcată (aprosexie). În manie, deşi
există o atenţie crescută sub aspectul mobilităţii, distractibilităţii, totuşi atenţia de
fond este scăzută.

 Hiperprosexia - creşterea atenţiei.

Hiperprosexia generalizată apare în condiţii de normalitate în momente de risc
vital sau în momentele incipiente ale intoxicaţiei cu alcool. În patologia psihiatrică
se întâlneşte o hiperprosexie sectorială care vizează anumite domenii ale vieţii
psihice (de exemplu, tematica delirantă în tulburarea delirantă, obsesiile şi
compulsiile în tulburarea obsesiv-compulsivă, etc).
 7

Semiologia memoriei

Memoria este procesul prin care are loc înregistrarea experienţelor sau a
informaţiile învăţate, păstrarea acestora o perioadă variabilă de timp şi evocarea
voluntară a acestor amintiri.
Memoria face parte din structura intrinsecă a percepţiei, reprezentării, gândirii,
imaginaţiei, afectivităţii, oferind fixarea şi conservarea elementelor acestor
procese şi conferind dimensiunea temporală a psihismului individului.
Memoria este divizată în trei procese:
a) Înregistrarea este capacitatea de achiziţionare a unei informaţii (de natură
senzorială sau conceptuală) ce provine atât din mediul exterior, cât şi din cel
interior. Acest proces presupune pregătirea individului în vederea recepţionării
informaţiilor (o atenţie corespunzătoare), un aparat senzorial intact şi
procesarea materialului la nivel cerebral.
b) Reţinerea reprezintă capacitatea de a stoca materialul achiziţionat. Aceasta se
face prin intermediul circuitelor reverberante în care memoria este stocată prin
schimbarea în structura unor proteine sau prin modificarea conectivităţii
sinaptice.
c) Evocarea este procesul prin care informaţiile reţinute sunt aduse în planul
conştiinţei.
Odată înregistrate, informaţiile parcurg mai multe procese fiziologice care se
subînscriu memoriei imediate (15-20 sec), memoriei recente sau de scurtă durată
(câteva minute-câteva zile), memoriei de lungă durată care persistă o mare durată
de timp. Memoria de scurtă durată poate fi considerată drept memorie de lucru, ea
fiind constituită dintr-un sistem ce gestionează informaţiile verbale, dintr-un alt
sistem care conţine informaţiile vizuale şi un alt sistem cu funcţie executivă care
coordonează informaţiile celor două sisteme în scopul rezolvării de probleme şi a
organizării de diverse activităţi
Există însă şi alte tipuri de memorie care conţin aspecte ale istoriei de viaţă a
fiecărui individ. În acest sens, se vorbeşte de memoria implicită sau
nondeclarativă prin care experienţele trecute sunt evocate prin intermediul
imaginilor, comportamentelor sau a emoţiilor, declanşarea amintirii acestor
evenimente fiind produsă prin indicii senzoriale, afective sau situaţionale.
Memoria explicită sau declarativă include informaţii autobiografice ce pot
reconstitui momentele cele mai relevante ale vieţii individului, ce pot fi accesate
printr-un efort intenţionat de reamintire.

Tulburări cantitative

 Hipermnezia - evocare vie, bogată, detaliată a evenimentelor plăcute sau,

dimpotrivă, neplăcute. Apar trecător în stări febrile, intoxicaţii sau sunt
durabile în retard mental (hipermnezii compensatoare), tulburarea obsesiv-
compulsivă, tulburarea de stres posttraumatic, tulburări delirante.

 Hipomnezia - scăderea capacităţii de memorare care se caracterizează prin

evocări lente, dificile, incomplete. Se întâlnesc în condiţii fiziologice de
oboseală, surmenaj, fixare insuficientă, dar şi în tulburare depresivă, retard
mental, demenţă.

 Amnezia
 8

a) amnezia anterogradă (de fixare) este incapacitatea de înregistrare de noi

date, informaţii ce survin în urma unui eveniment traumatizant, în timp ce
amintirile fixate anterior traumei sunt evocate fără dificultate. Se întâlneşte
în demenţă, tulburare a conştiinţei, sindrom Korsakov.
b) amnezia retrogradă (de evocare) reprezintă o tulburare de rememorare a
amintirilor, a întâmplărilor care s-au petrecut înaintea unui eveniment
traumatic, perturbarea evocării privind o perioadă variabilă de timp. În
schimb, amintirile evenimentelor fixate recent sunt evocate fără probleme.
În cadrul acestui tip de amnezie se descriu:
- amnezia lacunară - perioadă circumscrisă de amnezie datorată unei alterări
a tării de conştiinţă (traumatisme craniocerebrale, epilepsie, intoxicaţii
acute, etc);
- amnezia electivă (tematică) - se referă la uitarea acelor evenimente care au
fost asociate cu trăiri negative (amnezia disociativă).
c) amnezia retro-anterogradă se referă la fixare şi, apoi, la evocarea
amintirilor. Apare în demenţă.

Tulburări calitative (paramnezii)

 Confabulaţia este o tulburare de memorie ce presupune completarea unor

goluri de memorie cu informaţii neadevărate, ce constau în plasarea unor
evenimente verosimile, dar neconforme cu realitatea sau a unor evenimente
stranii, fantastice. Confabulaţia este apanajul sindromului Korsakov, a
demenţelor, intoxicaţiilor cu substanţe.
 Falsa recunoaştere (dèja vu, dèja entendue, dèja pensé) reprezintă sentimentul
că o anumită situaţie a mai fost experimentată (vizualizată, auzită, gândită). Se
întâlneşte în surmenaj, echizofrenie, episod maniacal, sindrom Korsakov.
 Falsa nerecunoaştere (jamais vu, jamais entendue, jamais pensé) implică faptul
că niciodată o persoană nu a mai văzut, auzit, respectiv a gândit, un anumit
lucru. Apare în demenţă.
 Criptomnezia - atribuirea de către subiect a unui material ca fiind al său, fără a
avea în vedere obţinerea unui beneficiu (plagiator). Se întâlneşte în
schizofrenie, tulburări delirante, demenţă.
 Ecmnezia - în cadrul timpului prezent, pacientul trăieşte evenimente din trecut.
Apare în demenţă, tulburări ale conştiinţei.

Semiologia gândirii

Gândirea este funcţia centrală a psihismului care are rolul de a prelucra

informaţia preluată din realitatea exterioară şi interioară prin intermediul
proceselor senzoriale. Ea nu acţionează în mod direct asupra realităţii, ci în mod
indirect, mijlocit, făcând trecerea de la aspectele particulare la aspectele generale,
esenţiale de care are nevoie pentru integrarea elementelor semnificative necesare
elaborării categoriilor superioare ale gândirii.
Omul are posibilitatea de a acţiona asupra realităţii prin acte comportamentale
coerente, în spatele cărora se găseşte o bogată activitate mentală condusă de
procesele gândirii. Acţiunile umane voluntare beneficiază de o secvenţă de
operaţii mentale, care îi permit elaborarea premiselor pe baza informaţiilor
 9

primite, anticiparea rezultatelor posibilelor acţiuni şi luarea deciziei în favoarea

punerii în act a uneia sau alteia dintre alternative.
Activitatea mentală constă într-o bună relaţionare a celorlalte procese psihice
cognitive (senzorialitatea, atenţia, memoria, limbajul, imaginaţia) pe un fond de
claritate a conştienţei şi în corelaţie cu procesele afectiv-voliţionale şi
motivaţionale.
Prima etapă a procesualităţii gândirii este reprezentată de operaţiile gândirii.
Prin aceste operaţii se structurează cunoaşterea aspectelor realităţii, în vederea
realizării unui obiectiv, ele stând la baza construirii proceselor superioare ale
gândirii. Aceste operaţii sunt:
 Analiza este operaţia de separare a părţilor componente (însuşiri) a unui
obiect sau fenomen.
 Sinteza este operaţia opusă analizei care constă în reunirea însuşirilor unui
obiect sau fenomen pentru realizarea unui ansamblu unitar.
 Comparaţia reprezintă operaţia de stabilire a asemănărilor şi deosebirilor
dintre însuşirile unui anumit obiect sau fenomen pe baza unui criteriu (formă,
mărime, greutate, culoare, funcţionalitate, etc).
 Abstractizarea este o formă superioară de analiză ce constă în extragerea unei
însuşiri esenţiale ce caracterizează obiectul sau fenomenul analizat şi
ignorarea, trecerea în plan secund a celorlalte însuşiri.
 Concretizarea este operaţia inversă a abstractizării, prin care are loc
descrierea obiectului sau fenomenului în toată varietatea trăsăturilor sale.
 Generalizarea este o formă a operaţiei de sinteză caracterizată prin reunirea
însuşirilor esenţiale (abstracte) ale unor obiecte sau fenomene pentru a defini
o anumită categorie de obiecte sau fenomene care manifestă o trăsătură
comună.
 Particularizarea este operaţia inversă generalizării ce constă în descrierea
trăsăturilor caracteristice ale unui obiect sau fenomen din cadrul unei anumite
categorii de obiecte sau fenomene.
 Clasificarea este operaţia de ierarhizare a obiectelor sau fenomenelor pe baza
elementelor lor comune şi particulare.
Cunoaşterea realizată prin aceste operaţii este concentrată în termenul de
”concept” sau ”noţiune” care se exprimă, în planul limbajului, prin unul sau mai
multe cuvinte. Aşadar, conceptul este deţinătorul informaţiei perceptive, el
înglobând, în diferite raporturi, aspectele generale şi abstracte ale fenomenelor.
Conceptele sunt relaţionate în cadrul judecăţilor, care se fac pe baza
experienţei, stabilind relaţiile dintre obiectele şi fenomenele realităţii şi
atribuindu-le acestora valoarea de adevăr sau fals. Reunirea judecăţilor conduce la
formarea raţionamentelor.
Un aspect important care marchează calitatea gândirii este acela reprezentat
de tipul de asociaţii dintre noţiuni, dintre idei, remarcându-se astfel gândirea
logică, în care asociaţiile se fac prin cauzalitate, în timp ce gândirea mecanică este
dată de asociaţiile prin contiguitate, asemănare, asonanţă, rimă, etc.

A. Tulburări de formă

1) Productivitatea gândirii
 10

 Mentism - derulare incoercibilă şi de necontrolat a ideilor care este resimţită

de bolnav într-un mod angoasant şi care sunt lipsite de prcizie, claritate.
Mentismul apare în surmenaj sau în intoxicaţiile cu substanţe psihoactive.
 Sărăcirea ideativă – se referă la o inhibiţie a gândirii din punct de vedere al
productivităţii ideilor, a tematicii ideative şi a puterii de susţinere a acestora. O
întâlnim în tulburrea depresivă, schizofrenie, tulburări ale conştiinţei.

2) Ritmul gândirii

 Bradipsihia - lentoarea ritmului ideativ se referă la dificultăţile întâmpinate în

luarea deciziilor, latenţa răspunsului, creşterea pauzelor în vorbire. Se
întâlneşte în retard mental, demenţă, tulburare depresivă, epilepsie, boala
Parkinson.
 Tahipsihia - accelerarea ritmului ideativ în condiţiile păstrării consistenţei şi a
firului logic al discursului. Apare la indivizii normali, în timpul elanului
creator sau în timpul episodului hipomaniacal.
 Fuga de idei – formă extremă de tahipsihie, caracterizată printr-un flux alert
de idei şi o trecere abruptă de la o idee la alta, în care uneori asociaţiile se fac
prin asonanţă, rezultând de multe ori pierderea coerenţei ideative. Se descrie
prezenţa sa în cazul oboselii, stărilor febrile, a episodului maniacal, în
intoxicaţiile cu diferite substanţe.
 Perseverarea - persistenţa unei ideaţii monotone, concomitent cu prezenţa unei
rezistenţe la comutarea temei de discuţii. Se întâlneşte în epilepsie, retard
mental, demenţă.
 Barajul de idei - întrerupere bruscă a ritmului ideativ. Se poate datora
tulburării perceptuale de furt al ideilor prin care bolnavul crede că o forţă
străină îi extrage gândurile, unui vid ideativ sau este datorat intervenţiei unei
halucinaţii. Apare în schizofrenie.
 Fadingul ideativ - încetinirea progresivă a ritmului gândirii, întâlnită cu
precădere în schizofrenie.

3) Fluenţa gândirii

 Circumstanţialitatea - existenţa a nenumărate digresiuni cu includerea în

cadrul unei fraze a unor amănunte neînsemnate, nerelevante care deroghează
sensul discuţiei. Apare în schizofrenie, tulburarea obsesiv compulsională,
demenţă.
 Tangenţialitatea - gândurile se îndepărtează din ce în ce mai mult de subiectul
pus în discuţie, fără a se reîntoarce la punctul iniţial al discuţiei. Apare în
schizofrenie, demenţă.
 Asociaţii superficiale - asociaţiile între idei nu se fac ca urmare a înţelesului
lor semantic, ci se fac prin rimă şi asonanţă. Sunt caracteristice episodului
maniacal, retardului mental, demenţei.
 Relaxarea asociaţiilor - există o întrerupere a conexiunilor logice între idei,
ceea ce face ca acele propoziţii să nu fie aibă sens. Apare în schizofrenie.

B. Tulburări de conţinut

1) Idei prevalente
 11

Sunt idei predominante ce se impun gândirii unei persoane şi subordonează

întregul edificiu ideativ al individului, dar care nu sunt experimentate ca fiind în
neconcordanţă cu personalitatea sa.
Ea înglobează evenimentele şi persoanele din jur, cărora le acordă semnificaţii
ce sprijină ideea principală. Din aceste consideraţii, ideea prevalentă are o
potenţialitate delirantă.
Ideea prevalentă o întâlnim în alcoolism, tulburări de personalitate,
hipocondrie, tulburări afective, etc.

2) Obsesii

Sunt reprezentate de idei, gânduri sau impulsuri nedorite, intrusive, ce nu pot

fi controlate prin intermediul logicii şi a gândirii şi care sunt experimentate de
pacienţi ca fiind jenante, periculoase sau chinuitoare.
Aşadar, obsesiile se clasifică în:
- obsesii ideative - subiectul se află într-o stare de incertitudine permanentă în
ceea ce priveşte construcţia ideativă asupra acţiunilor sale prin autointerogări,
analize, reveniri, etc.
- amintiri, reprezentări obsesive - persistenţa unor amintiri, de obicei cu caracter
neplăcut sau a unor reprezentări încărcate de sentimente puternice care sunt îb
contradicţie cu realitatea.
- impulsiuni obsesive - acte care nu sunt în concordanţă cu personalitatea
comportamentul individului, înfăptuirea acestora putând da naştere unor
consecinţe negative.
Individul se teme să nu dea curs acestor impulsiuni care sunt în contradicţie cu
convingerile sale şi, în plus, i-ar putea provoca neplăceri în plan social. Aceşti
indivizi trăiesc sentimentul trebuinţei imperioase de a da curs impulsiunii
respective, neînfăptuirea acestor impulsii conducând la anxietate, anxietate care
este sancţionată prin efectuarea unor acte mentale sau comportamentale repetitive
(compulsiune).
Actele compulsive au menirea de a reduce anxietatea, dar modul lor de
exprimare este, fie unul exagerat, excesiv faţă de obsesia respectivă, fie aparent nu
au nici o legătură cu această obsesie. Actele compulsive se înfăţişează sub forma
unor ritualuri (acţiuni ce se succedă într-o anumită ordine) şi sunt reprezentate de:
verificat, spălat, numărat, calculat, etc.

3) Idei delirante

Ideile delirante sunt convingeri false, rigide, ale individului ce sunt susţinute
cu tărie, în ciuda evidenţelor şi care nu sunt conforme cu educaţia, cu credinţele
culturale ce aparţin comunităţii în care trăieşte individul.
Conţinutul ideilor delirante depinde de o serie de caracteristici ale persoanei
respective (dezvoltarea psihismului, potenţialul intelectiv, nivelul cognitiv actual,
suportul dinamico-energetic), de mediul socio-cultural în care s-a dezvoltat, de
situaţiile pe care le întâmpină, de preocupările ocupaţionale trecute şi prezente,
etc.
Astfel, ideile delirante pot avea un conţinut simplu, prin prezenţa numai a
câtorva elemente constituente, dar poate fi şi complex, implicând o participare
bogată de fenomene, situaţii, personaje, etc.
 12

De asemenea, ideile delirante tind să se articuleze, rezultând sisteme delirante

care dispund de o unitate ideativă mai mult sau mai puţin aglutinată, cu un grad
mai mare sau mai mic de logică şi coerenţă şi cu afectarea unuia sau mai multor
domenii ale vieţii psihice, etc.
Se distinge astfel delirul sistematizat care vizează deformarea unei arii
restrânse a ideaţiei, dar aceasta se face într-o formă aparent logică, coerentă, ce
oferă o relativă plauzibilitate. În plus, nu afectează în mod vizibil
comportamentul, nu se însoţeşte de tulburări în sfera perceptuală (halucinaţii) şi
evoluează pe un fond de claritate a conştiinţei.
Mai frecvent, în patologie se întâlneşte delirul nesistematizat. În cadrul acestui
sistem delirant, ideile nu se asociază în mod coerent, sunt polimorfe şi au o
tematică mai puţin stabilă decât cea a delirului sistematizat, prin înglobarea
continuă a noi elemente (persoane, situaţii) din realitatea înconjurătoare.
Se obţine astfel un delir cu un conţinut absurd, cu un înţeles îndeosebi
neinteligibil, ce conţine o serie de elemente şi interrrelaţionarea între acestea într-
un plan mai puţin concret. Această situaţie este creată de o dezintegrare a
psihismului, ce se reflectă deseori printr-o alterare a conştienţei, prin tulburări de
percepţie, de afectivitate, perturbări ale comportamentului. Individul care prezintă
un astfel de delir prezintă o viaţă socială, profesională afectată de această
distorsiune de gândire.
O altă categorizare a delirului priveşte delimitarea sa într-o formă primară şi
una secundară.
Delirul primar (autonom) intervine brusc, fără identificarea unor evenimente
semnificative care să inducă forma delirului. O formă de delir primar este
reprezentată de percepţia delirantă care se referă la interpretarea delirantă pe care
pacientul o atribuie unei percepţii legate de o persoană semnificativă din viaţa sa.
O altă categorie de delir primar este dispoziţia delirantă, acea stare de perplexitate,
sentimentul că ceva straniu urmează să se întâmple, ceva ce îl priveşte, dar nu nu
într-un mod semnificativ. Intuiţia delirantă este urmarea apariţiei unei reprezentări
mentale spontane.
Delirul secundar se manifestă ca o reacţie la întâmplările şi situaţiile ce apar în
cursul procesului morbid, având legătură cu conţinutul acestora.
Se poate face o legătură între ideile delirante şi starea dispoziţională a
pacientului, delimitându-se ideile delirante congruente cu dispoziţia (de ex, idei
delirante de control asociate cu dispoziţie depresivă) şi ideile delirante
incongruente cu dispoziţia (de ex, idei delirante de control asociate cu dispoziţie
euforică).
Materialul ideilor delirante provine din analiza senzaţiilor şi percepţiilor
adevărate sau false, a producţiilor ideative pe care le supune interpretării, în
virtutea căreia acordă diverse semnificaţii.
În funcţie de conţinutul ideilor delirante, acestea se clasifică în:
 Idei delirante de persecuţie - convingerea falsă a bolnavului că este urmărit,
hărţuit, persecutat, înşelat şi în sprijinul acestei idei bolnavul recurge la o serie
de acuzaţii, acţiuni legale sau acte cu caracter violent.
 Idei delirante de referinţă - convingerea falsă că acţiunile celorlalţi,
evenimentele exterioare privesc într-o manieră negativă bolnavul.
 Idei delirante de grandoare - atribuirea exagerată a unor calităţi deosebite ce
privesc frumuseţea fizică, averea, inteligenţa, puterea, identitatea, etc.
 Idei delirante de vinovăţie - bolnavul se consideră vinovat de nenorocirea
proprie sau a celorlalţi.
 13

 Idei delirante nihiliste - ideea falsă a nonexistenţei a propriei persoane, a unor

părţi ale corpului, ale funcţiilor corpului sau a diferitelor aspecte ale realităţii
înconjurătoare.
 Idei delirante somatice - există convingerea existenţei unor modificări cu
caracter absurd în interiorul corpului (animale, diavol, etc).
 Idei delirante de control - credinţa falsă că sentimentele, gândurile şi acţiunile
proprii se află sub controlul unor forţe externe. Aceste forţe externe sunt
reprezentate de diavol, unde electromagnetice, radiaţii, telepatie, etc.
 Idei delirante de gelozie - individul interpretează orice gest, atitudine, acţiune
a partenerului în sensul intenţiei acestuia de a răspunde avansurilor unei terţe
persoane sau chiar de a avea el însuşi o astfel de iniţiativă vis-a-vis de acea
persoană.
 Idei delirante erotomaniace - bolnavul are impresia că este iubit de o persoană
care este, de regulă, o persoană publică sau cu un statut socio-cultural superior
lui şi, în acest sens poate avea fie o atitudine pasivă, fie se materializează prin
stabilirea contactului cu acea persoană.
 Idei delirante mistice - bolnavul se crede alesul lui Dumnezeu în vederea
îndeplinirii unei misiuni divine ce priveşte instaurarea păcii, dreptăţii în lume
sau pentru îndeplinirea diveselor deziderate impuse de Dumnezeu.
 Sindromul Capgras
 Sindromul Fregoli

Semiologia limbajului

Limbajul verbal reprezintă modul de asimilare şi de personalizare a limbii la

nivel individual. Limbajul nu dispune de o constituţie proprie, ci el doar reflectă
conţinuturi senzoriale, perceptive, cognitive, emoţionale, motivaţionale, fiind
astfel numai o parte integrată a celorlalte funcţii psihice.
El se subordonează procesului de comunicare din punct de vedere al
transmiterii de diferite mesaje (informaţionale, afective, estetice, etc). O altă
funcţie deosebit de importantă fiind aceea de conceptualizare, de abstractizare care
contribuie în mod definitoriu la fundamentarea gândirii.
Datorită acestei duble direcţionări a cuvântului (intrare-ieşire), atât ca stimul
şi ca răspuns, se poate vorbi de o organizare intrapsihică verbo-verbală,
verbalizarea fiind, în acest fel un principiu de bază în integrarea sistemului psihic
uman.
Limbajul prezintă trei forme:
- limbajul oral se manifestă sonor, sub forma vorbirii;
- limbajul intern reprezintă mediatorul între gândire şi limbajul oral, având deci
un rol cognitiv, el pregătind de fapt formularea limbajului oral şi scris;
- limbajul scris se exprimă în mod grafic.
Limbajul verbal face parte din conceptul mai larg de comunicare.
Comunicarea presupune existenţa unui expeditor (emiţător), a unui destinatar
(receptor), a unui mesaj şi a unui canal de comunicare care, în principal este cel
verbal, la care se adaugă mijloace de comunicare nonverbale (intonaţie, mimică,
gestică).

I. Limbajul oral
 14

Tulburări de ritm şi de debit

1. hiperactivitatea verbală

 accelerarea ritmului vorbirii (tahifemia) se întâlneşte în stări de oboseală,

intoxicaţii acute, insomnie.
 accelerarea debitului verbal (bavardaj) poate fi o caracteristică a persoanelor
vorbăreţe sau în tulburările delirante.
 accelerarea ritmului şi debitului vorbirii (logoreea) apare în agitaţiile
psihomotorii din cadrul episodului maniacal, schizofrenie, intoxicaţii acute.

2. hipoactivitatea verbală

 încetinirea ritmului vorbirii (bradifemia) se observă în tulburarea depresivă,

demenţă, retard mental, epilepsie.
 dispariţia vorbirii (mutism) se descrie în cazul stărilor stupuroase, catatonie,
tulburarea depresivă, tulburare de conversie.

Tulburări ale intonaţiei

 voce de intensitate crescută (tonalitate crescută, interjecţii, exclamaţii, etc) este

întâlnită în episodul maniacal şi hipomaniacal, intoxicaţii cu alcool, agitaţia
psihomotorie din cadrul diferitelor afecţiuni.
 voce de intensitate scăzută (tonalitate scăzută) apare în tulburarea depresivă
sau în tulburarea de personalitate histrionică (musitaţie).
 voce monotonă, fără inflexiuni vocale (tulburarea depresivă).
 voce afectată, puerilă (tulburarea de personalitate histrionică).
 voce manieristă (schizofrenie).

Tulburări fonetice

 balbism clonic - repetarea unei silabe, de obicei, de la începutul unui cuvânt

sau a unei fraze.
 balbism tonic - rezistenţă la pronunţarea unui cuvânt, iat atunci când această
rezistenţă este depăşită, cuvintele apar în cascadă.
 balbism tonico-clonic - combinarea celor două tipuri de balbism.
Aceste tipuri de balbism se datorează unei dissinergii a musculaturii fonatorii,
respiratorii care este prezentă la persoanele timide, în boala Gilles de Tourette, et.

Tulburări de conţinut

1. La nivelul cuvintelor

 paralogism - folosirea unui cuvânt uzual, dar cu un sens diferit faţă de cel
obişnuit (schizofrenie).
 neologism - cuvânt nou imaginat de bolnav pentru a desemna un anumit gând,
mesaj, ce face parte din realitatea proprie bolnavului (schizofrenie).

2. La nivelul frazei
 15

 paragramatism - construirea de expresii verbale bizare ce pornesc de la o

rădăcină corectă (schizofrenie).
 agramatism - reducerea limbajului la cuvintele-cheie ale frazei (substantive,
verbe), renunţându-se la conjuncţii, prepoziţii ceea ce duce la unstil de vorbire
telegrafic. Apare în intoxicaţii acute, tulburări de conştiinţă, episod maniacal.
 embolofazie - inserţia într-o frază a unor cuvinte care nu au legătură cu
înţelesul frazei şi care revin cu insistenţă (schizofrenie).
 stereotipii verbale - repetiţia unor cuvinte sau fraze în mod ritmic, monoton
(schozofrenie, retard mental).
 palilalie - repetarea ultimului sau ultimelor cuvinte din frază (demenţă).
 ecolalie - repetarea cuvintelor auzite de la interlocutor schizofrenie, retard
mental, demenţă).
 schizofazie (discordanţa verbală Chaslin) - debutează printr-un discurs
comprehensibil, pentru ca apoi să se transforme într-un limbaj
incomprehensibil, de nepătruns. Este caracteristică schizofreniei.
 jargonofazia - crearea de către bolnav a unui limbaj nou (schizofrenia
hebefrenică).
 verbigeraţia - emitere la verbală de cuvinte, fraze fără legătură între ele
(schizofrenie).
 salată de cuvinte - formă extremă de incoerenţă, cu caracter de
incomprehensibilitate (schizofrenie).
 psitacism - reducerea limbajului numai la exprimarea unor foneme (retard
mental profund, demenţă).

II. Limbajul scris

Tulburări de ritm

 ritm crescut (graforee) - nevoia imperioasă de a scrie. Se întâlneşte în manie

(poezii), schizofrenie (jurnale), în tulburarea de personalitate paranoidă
(reclamaţii, pamflete).
 refuzul scrisului (negativism din tulburarea depresivă, schizofrenie).

Tulburări caligrafice

 scris mic (micrografia) se întâlneşte în episodul depresiv.

 scris mare (macrografia) îl întâlnim în episodul maniacal, intoxicaţii.
 scrisul cu manierisme grafice, cu simboluri este caracteristic schizofreniei.
 scris neregulat, urât, ilizibil în demenţe.

Tulburări de conţinut

1. La nivelul cuvintelor

 neografisme - transpunerea grafică a neologismelor (schizofrenie).

 paragrafisme - transpoziţii, substituţii, omisiuni de litere, cuvinte
(schizofrenie).
 16

2. La nivelul frazei

 schizografia - transpunerea în scris a schizofaziei (schizofrenie).

 ermetism - scris cu simboluri (schizofrenie).
 grifonaj - scris indescifrabil, ca o mâzgălitură (retard mental demenţă).

III. Limbajul nonverbal

Ţinuta vizează aspectul îmbrăcămintei şi coafurii, a adecvării acesteia cu

coordonatele personale şi situaţionale şi gradul de igienă.

 Ţinuta neîngrijită, dezordonată - denotă pierderea interesului pentru aspectul

exterior (schizofrenie, stările de alterare a conştienţei ) sau scăderea capacităţii
de autoîngrijire (retard mental, demenţe).
 Ţinuta excentrică (fardare stridentă, haine în culori vii, incorect asortate, etc) -
arată dezinhibiţia sexuală (episodul maniacal), face parte din bizareria
comportamentală (schizofrenie) sau indică nevoia de a atrage atenţia
(tulburarea de personalitate histrionică, antisocială).
 Rafinament vestimentar - grija deosebită pentru aspectul exterior (tulburarea
de personalitate histrionică, homosexualitate).
 Ţinuta pervertită (transvestitismul) - purtarea vestimentaţiei sexului opus
(fetişism transvestic, transexualism).

Mimica reprezintă expresia facială dată de tipul privirii, de dinamica

musculaturii feţei în raport cu starea afectivă, ideaţia, contextul social.

Tulburări cantitative

1) Creşterea mimicii (hipermimii)

 mimică mobilă, privire vioaie (episodul manical).

 mimică tensionată, cu privire neîncrezătoare (delir paranoid).
 mimică exagerată, ce exprimă artificialitate (tulburări de personalitate
dramatic-emoţionale).

2) Sărăcirea mimicii (hipomimii)

 mimică redusă, privire stinsă (tulburare depresivă).

 facies fijat, imobil (impregnare neuroleptică).
 mimică limitată la un registru scăzut de stări afective (retard mental).
 facies inexpresiv, privire vidă (sindrom catatonic, stări de disoluţie a
conştienţei).

Tulburări calitative (paramimii)

 surâsul schizofren (schizofrenie)

 mimica disociată (schizofrenie)
 17

Gestica - mişcări voluntare sau involuntare care pot avea o expresie simbolică
pentru cel care le execută.

 stereotipii - mişcări bizare, repetitive, ritmice, fără nici un scop care au însă o
anumită semnificaţie pentru bolnav (schizofrenie, retard mental, demenţe).
 catalepsia (flexibilitatea ceroasă) - menţinerea poziţiei corpului sau ale unor
segmente ale corpului în poziţia impusă şi rezistenţa la încercările de
mobilizare pasivă (sindrom catatonic).
 negativism - opoziţie verbală sau nonverbală (alimentară, funcţii de eliminare)
la anumite solicitări din partea anturajului - negativism pasiv sau oferirea unui
răspuns opus solicitărilor - negativism activ (schizofrenie, retard mental,
tulburare depresivă).
 manierisme - gesturi comportamentale pervertite care dau un aspect
caricatural, pueril (schizofrenie, tulburare de personalitate histrionică,
homosexuali).
 posturi catatonice - asumarea voluntara a unor posturi inadecvate sau bizarre
(sindrom catatonic).
 ecopraxia, ecolalia, ecomimia - imitarea mişcărilor, cuvintelor, mimicii unei
alte persoane (sindrom catatonic).
 perseverări - reiterarea unor gesturi, atitudini care nu mai sunt justificate
(retard mental, demenţe, schizofrenie).
 ticurile – gesturi repetitive, nonritmice, efectuate involuntar, de natură parazită
(de ex, clipit, plescăit, dresul vocii, grimase faciale, onicofagie, tuse, etc). Se
întâlnesc în tulburarea Tourette, tulburarea obsesiv - compulsivă, tulburarea în
legătură cu o substanţă (amfetamine).

Semiologia imaginaţiei

Imaginaţia este un proces psihic prin care are loc prelucrarea şi integrarea
reprezentărilor şi ideilor în vederea realizării de noi idei, imagini, creaţii artistice,
etc.
Imaginaţia se poate manifesta în planul visului, a reveriei, a reproducerii
imaginative a unor elemente verbale, orale sau scrise comunicate de interlocutori
sau parcurse în lecturi. Latura superioară a imaginaţiei este reprezentată însă de
imaginaţia creatoare care presupune reprezentarea mentală a planului creaţiei
artistice şi forma finală a acesteia.
Imaginaţia operează cu următoarele procese:
 Aglutinarea constă în reorganizarea mentală a unor elemente provenind din
surse diferite.
 Amplificarea şi diminuarea se referă la modificarea dimensiunilor (creştere şi
scădere) unor structuri, obţinându-se accentuarea unor caracteristici.
 Multiplicarea şi omisiunea constau în modificarea numărului de elemente
(creştere şi scădere) a unor structuri.
 Substituţia este operaţia de înlocuire a unor elemente din cadrul unor structuri
cu alte elemente cu o calitate superioară.
 Schematizarea este un procedeu de selectare a unor însuşiri esenţiale şi
omiterea altora.

Tulburări cantitative
 18

 Scăderea imaginaţiei
Are loc în condiţii fiziologice (surmenaj), este permanentă în deficienţele
cognitive majore (retard mental, demenţe), limitată la perioada de destructurare a
stării de conştienţă din diferite tulburări neurologice, medicale şi este temporară în
tulburarea depresivă, tulburările anxioase, etc.

 Exaltarea imaginaţiei
Se produce în intoxicaţiile cu diferite substanţe şi în unele tulburări psihotice
cu idei delirante. Producţia delirantă, mai ales dacă dacă este bogată sau are un
conţinut fantastic, necesită o bună capacitate cognitivă şi imaginativă a
individului.

Tulburări calitative

 Mitomania - tendinţa patologică de a denatura adevărul fără a avea în vedere

obţinerea unui beneficiu secundar. Ea apare în tulburările de personalitate
dramatic-emoţionale (histrionică, borderline, antisocială, narcisistă) având un
conţinut imaginativ care are drept suport aspecte din viaţa proprie, adaptate
particularităţilor auditoriului şi urmărind atragerea atenţiei asupra propriei
persoane.
 Simulaţia - inventarea unor simptome, a unei boli pentru a atrage atenţia sau în
vederea unui câştig (tulburarea de personalitate histrionică, antisocială, etc).
 Suprasimulaţia - amplificarea unei tulburări somatice sau psihice, în vederea
obţinerii unui beneficiu.
 Metasimulaţia - perseverarea în acuzarea unor simptome aparţinând unei
afecţiuni preexistente.
 Disimularea - ascunderea unor simptome pentru a se sustrage tratamentului,
pentru a nu-şi întrerupe activitatea din pricina bolii, etc.

Semiologia voinţei

Voinţa stă la baza realizării unor acte voluntare prin care individul îşi pune în
practică ideile, planurile în vederea realizării unui scop. Aşadar, ea este un proces
psihic care constituie un fel de punte între dorinţă şi acţiune, între intenţionalitatea
efectuării unui act şi iniţierea acelei acţiuni. Pentru ca voinţa să se dezvolte este
absolut necesar să existe un teren favorabil, reprezentat de prezenţa motivaţiei şi a
capacităţii de a lua decizii.
Voinţa este o funcţie care contribuie în mod hotărâtor la o procesualitate
psihică destul de complicată ce porneşte de la o trebuinţă, o motivaţie (dorinţă în
plan afectiv) şi se concretizează într-un motiv care capătă caracter de scop. Dacă
există mai multe motive cu intenţia de a fi realizate, are loc o confruntare a
acestora, cu cântărirea costurilor şi rezultatelor acestora, încununarea acestei lupte
fiind reprezentată de luarea deciziei. Odată cu adoptarea deciziei, se trece la
pregătirea modalităţilor de realizare a scopului avut în vedere. Înfăptuirea acţiunii
necesită efortul voluntar propriu zis, efort care este în funcţie de tipul de motivaţie
care este avută în vedere şi de importanţa obstacolelor ce stau în faţa realizării
acelei acţiuni.
 19

Acest proces presupune o dinamică deosebit de complexă în care voinţa se

manifestă sub două forme. Există o voinţă activă, dinamizatoare, prin care are loc
trecerea la act, depăşirea obstacolelor, dar şi o voinţă pasivă, inhibitorie, ce
contribuie la reţinerea impulsurilor de natură instinctiv-afectivă care îşi fac şi ele
apariţia în planul conştiinţei putând perturba continuarea activităţii plănuite şi
susţinute de voinţa activatoare.

Tulburări cantitative

 Hipobulia - diminuarea chiar până la dispariţie a capacităţii de punere în act a

unei dorinţe, fie prin scăderea motivaţiei, a intensităţii dorinţelor referitoare la
o anumită situaţie, fie prin scăderea capacităţii decizionale, ceea ce face
dificilă trecerea de la motiv sau dorinţă la acţiunea propriu-zisă.
Hipobulia este prezentă şi la persoane normale, fără tulburări pshice. Aceasta
se datorează unei capacităţi scăzute de a lua decizii care poate fi urmarea
diferitelor mecanisme psihologice (nesiguranţa propriilor decizii, teama de a nu
greşi, teama de critică)..
Hipobulia se întâlneşte într-un cadru larg de afecţiuni psihiatrice. În mod
specific este prezentă în schizofrenie, unde poate îmbrăca chiar forma extremă, de
abulie, ea făcând parte din grupul simptomelor negative în care pasivitatea are un
loc important. De asemenea, o întâlnim în tulburarea depresivă, în cadrul apatiei
sau anhedoniei. În tulburarea de personalitate dependentă scăderea voinţei se
datoreşte incapacităţii de a lua decizii, aceşti indivizi adoptând deciziile acelora
sub protecţia cărora se află.
Se remarcă de asemenea în retardare mentală, demenţe, tulburări în legătură cu
o substanţă, etc.

 Hiperbulia se poate manifesta în patologia psihiatrică, dar, în acest caz ea are

un caracter sectorial.
Astfel, în dependenţa de o substanţă, bolnavul, având o motivaţie puternică
transformată de fapt în necesitatea de a dobândi drogul dorit, îşi concentrează
toate eforturile pentru a obţine drogul respectiv.
În tulburarea delirantă cu delir de persecuţie bolnavul îşi mobilizează forţele
pentru a-şi pune în aplicare planurile de acţionare legală a presupuşilor
persecutori, de răzbunare fizică, etc.
Se remarcă de asemenea în retardare mentală, demenţe, tulburări în legătură cu
o substanţă, etc.
În tulburarea obsesiv-compulsivă, obsesiile şi compulsiile se manifestă
împotriva voinţei pacientului, remarcându-se o creştere a forţei voliţionale prin
care individul luptă cu tărie împotriva acstor manifestări extrem de supărătoare.

 Impulsivitatea - lipsa controlului voluntar al unei acţiuni ce derivă de fapt din

scurtcircuitarea luării unei decizii în mod deliberat, după o anumită perioadă
de gândire.
Se poate spune că este şi urmarea unei deficienţe a voinţei pasive, aceea care
preîntâmpină efectuarea unor acte imperioase cu consecinţe nefavorabile propriei
persoane sau a altora. Aceste acte impulsive au, de multe ori un caracter antisocial
şi intervin pe un fond de îngustare a câmpului conştiinţei.
O întâlnim la persoane colerice, în situaţii conflictuale, iar în condiţii
psihopatologice o întâlnim la persoanele cu tulburări de personalitate, cu
 20

caracteristici impulsive (din grupul B), în tulburările anxioase, în episoadele

maniacale, în raptusurile din diferite tulburări psihiatrice.
Impulsivitatea poate crea aparenţa unei voinţei dinamizatorii vii, dar este o
iluzie întrucât ea nu exprimă cu adevărat dorinţele acelei persoane, luarea deciziei
facându-se într-un mod superficial, fără să existe un timp suficient pentru a lua
decizia cea mai bună.

Tulburări calitative

 Parabulia - deficienţă voliţională determinată de unele acte parazite, scăpate de

sub control voluntar (de exemplu, în tulburările cu manifestări motorii, ticuri).
 Disabulia - dificultatea de a trece la acţiune sau de a termina o acţiune
începută (în schizofrenie).

Semiologia afectivităţii

Afectivitatea este o latură importantă a personalităţii umane care conferă

acesteia, în modul cel mai specific, originalitatea şi unicitatea, datorită unei
imense variabilităţi a stărilor afective, în general, dar şi a stărilor prezente la
acelaşi individ confruntat cu diferite situaţii de viaţă. Aşadar, ea este cea care
animă viaţa individului, îi furnizează acestuia suportul energetic necesar
desfăşurării întregii vieţi psihice şi face posibilă “trăirea” efectivă a vieţii.
Afectivitatea cuprinde o paletă largă de stări afective, de tipul dispoziţiei,
emoţiilor, sentimentelor, etc., ea având funcţia de informare asupra stărilor interne
ale celor din jur care pot exprima un anumit disconfort, iritabilitate sau,
dimpotrivă, bucurie, bună dispoziţie. Observarea acestor stări face posibilă o
adaptare corespunzătoare a propriilor manifestări comportamentale la starea de
dispoziţiei a celuilalt în scopul unei comunicări eficiente, la acordarea de ajutor,
la împlinirea unor interese, etc.
De asemenea, exprimarea unei anumite stări afective şi conştientizarea acestei
stări ajută individul la descifrarea proceselor psihice care îi guvernează viaţa la un
moment dat, sau, în general şi, în plus îl abilitează în vederea aplicării unor tactici
menite a-i ridica sau de a-i tempera starea dispoziţională. De exemplu, în cazul în
care individul experimentează o dispoziţie depresivă ca urmare a unei distanţe
importante între expectanţe şi realizări, individul poate privi situaţia cu mai multă
realism şi acordarea celor doi poli la un nivel inferior. În cazul unei dispoziţii
iritabile, individul poate sonda mai bine în interiorul său ţinta acestei stări
negative, cu dispariţia ameninţării difuze şi sancţionarea situaţiei identificate.
De-a lungul timpului, stărilor afective li s-au atribuit diferite semnificaţii şi
au cunoscut o serie de clasificări. Nici în prezent nu au fost clarificată delimitarea
strictă a acestor stări şi unele aspecte ce privesc semnificaţiile fiecărei stări.
Astfel, se consideră că viaţa afectivă rezultă din îmbinarea afectivităţii
holotimice, bazale ce cuprinde starea de dispoziţie şi emoţiile primare ce se nasc
din motivaţii înnăscute, instinctuale generate de formaţiunile subcorticale şi a
afectivităţii catatimice, elaborate căruia îi corespund emoţiile secundare
(sentimente, pasiuni), formate cu concursul important al mecanismelor de învăţare
pe terenul unor reguli culturale, morale, sociale, etc., ele fiind date de neocortex.
Stările afective se clasifică în funcţie de următoarele criterii:
- intensitate (diiminuate, crescute)
- durată (redusă, îndelungată)
 21

- stabilitate (mare, mică).

Starea de afect reprezintă o stare afectivă ce exprimă o emoţie puternică
legată de un anumit eveniment sau chiar de reprezentarea mentală a acelui
eveniment, ce se caracterizează printr-o tensiune afectivă înaltă, cu debut brusc,
durată scurtă şi intensă, însoţită de manifestări vegetative (roşeaţa feţei, tahicardie,
transpiraţii, etc). Starea de furie este considerată o stare de afect.
Emoţia este o stare afectivă ce se raportează la o idee, situaţie, persoană, care
se pot manifesta brusc sau de-a lungul unei perioade mai mari de timp, tensiunea
afectivă nu este atât de intensă ca în cazul afectului. Se disting emoţii pozitive
(bucuria, plăcerea) şi emoţii negative (tristeţea, frica).
Dispoziţia reprezintă o stare afectivă de fond, de intensitate medie, ce exprimă
tonusul intern al individului, ca rezultantă a informaţiilor de ordin exterior şi
interior recepţionate de individ, pe o perioadă relativ întinsă. Exemple de stări
dispoziţionale: eutimie, distimie, depresie, euforie, etc.
Sentimentele sunt stări afective care se raportează, la fel ca şi emoţiile, la o
situaţie, persoană, dar această raportare este mai stabilă şi are un impact mai mare
asupra comportamentului individului respectiv faţă de emoţii. Sentimentele sunt
stări complexe, vag exprimate, intense, cu durată mare, de tipul prieteniei,
dragostei, sentimentelor estetice, patriotismului, etc.
Pasiunile sunt stări afective foarte intense, stabile care polarizează întreaga
viaţa emoţională a individului, cu o puternică forţă dinamizatoare ce pot da naştere
la activităţi înalt creatoare. Există pasiuni înălţătoare cum ar fi pasiunea pentru
artă, pentru profesie, dar şi pasiuni cu caracter negativ (avariţia, sadismul).

Tulburări cantitative

I. Hipertimia

1. Hipertimia negativă

 Depresia - stare emoţională cu încărcătură puternic negativă caracterizată

printr-un sentiment de durere, de suferinţă psihică.
Depresia poate fi numai o stare de dispoziţie de tristeţe, suferinţă
experimentată de fiecare individ în variate situaţii de viaţă, dar poate lua şi forma
sindromului depresiv care este caracterizat prin tulburări cognitive (idei depresive
de inutilitate, neputinţă, deznădejde, tulburări de concentrare, etc), tulburări
motorii (lentoare psihomotorie), tulburări vegetative (insomnii, inapetenţă,
scăderea libido-ului).
Depresia poate fi şi reactivă, în situaţiile de doliu, în acest caz nefiind
îndeplinite toate criteriile episodului depresiv major. Depresia de doliu cunoaşte o
rezoluţie totală într-o perioadă de cel mult un an de zile.
Sindromul depresiv este prezent în tulburarea depresivă majoră, în tulburarea
bipolară, în afecţiunile medicale (hipotiroidism, boala Parkinson, AVC),
alcoolism, tratamentul cu Rezerpină, etc.

 Anxietatea - stare emoţională neplăcută care are ca substrat o frică nedefinită,

împotriva unui pericol de natură externă sau internă.
Poate apare izolat, la indivizii fără tulburări psihice, ca un tip de mecanism de
adaptare la diverse primejdii, ea fiind percepută ca o stare de nelinişte, tensiune,
 22

îngrijorare, însoţită de simtome somatice (tahicardie, transpiraţii, senzaţia de

sufocare, etc).
În tulburările psihiatrice, în care anxietatea ocupă locul principal (tulburările
anxioase), îmbracă mai multe forme:
- atacuri de panică (senzaţia de moarte iminentă, de pierdere a controlului
însoţită de simptome somatice);
- anxietate centrată asupra unui obiect, situaţie specifică sau situaţie socială
(fobie specifică, fobie socială);
- anxietate generalizată.
Simptomele anxioase se întâlnesc cu o mare frecvenţă şi în celelalte tulburări
psihiatrice (schizofrenie, tulburarea depresivă, tulburarea de personalitate
dependentă, evitantă, etc).

 Anestezia psihică dureroasă - suferinţa bolnavului ce priveşte imposibilitatea

de a trăi diverse emoţii, de tipul bucuriei, tristeţii, că nu mai poate rezona
afectiv cu alte persoane, inclusiv cu cele anterior dragi.
Se întâlneşte în tulburările depresive severe şi în stadiile de debut ale
schizofreniei.

 Iritabilitatea - stare neplăcută caracterizată prin nelinişte, nervozitate.

Iritabilitatea face parte din spectrul agresivităţii care mai cuprinde:
- agresivitatea verbală
- agresivitate fizică
- atacuri de furie
- acţiuni violente premeditate
- homicid
- comportament autolitic (automutilare, tentativa suicidară, suicid)
Iritabilitatea apare la acele persoane care se confruntă cu o stare permanentă
de ameninţare şi are caracterul unui mecanism de adaptare. Este prezentă la
persoanele normale la care există o contribuţie importantă a componentei
biologice (scăderea serotoninei) sau în condiţiile ignorării unor trebuinţe biologice
(alimentare, sexuale, somn), în condiţii de stres, durere, etc.
În patologia psihiatriacă iritabilitatea şi celelalte forme ale agresivităţii se
întâlnesc în schizofrenie, când este rezultatul impulsivităţii sau a halucinaţiilor
auditive imperative. În manie, tulburarea de personalitate paranoidă, borderline, în
alcoolism şi în alte tulburări în legătură cu o substanţă, în tulburarea de control a
impulsurilor, epilepsie, în tulburările datorate unor condiţii medicale
(traumatisme, tumori, etc) apar aceste manifestări ale agresivităţii ca urmare a
impulsivităţii.

2. Hipertimia pozitivă

 Euforia - stare afectivă pozitivă caracterizată prin veselie, optimism,

mulţumire, plăcere, etc.
Este întâlnită în mod normal în diferite situaţii de viaţă când s-au repurtat nişte
succese, când există un sumum de situaţii favorabile, trăirea sentimentului de
iubire, tranşă religioasă, etc.
În hipomanie, starea de euforie se asociază ocazional cu iritabilitate, există un
flux rapid al gândirii şi vorbirii, creşterea activităţii, scăderea nevoii de somn,
 23

autostimă crescută, în timp ce în manie toate aceste simptome sunt mai accentuate,
intervenind şi simptomele psihotice, având loc o perturbare a funcţionării.
Simptomele de tip maniacal, inclusiv euforia sunt întâlnite în tulburările
datorate unei condiţii medicale generale (leziuni ale emisferei cerebrale drepte) şi
în cazul consumului abuziv de substanţe (amfetamine) sau prin administrarea în
doze mari de diferite medicamente (antidepresive, corticosteroizi, levodopa,
bromocriptină, etc).

II. Hipotimia

 Aplatizarea afectivă - scăderea marcată a expresiei afective prin rezonanţa

afectivă scăzută în raport cu ambianţa. Apare în schizofrenie, în retard mental,
demenţe, stări de alterare a conştienţei.
 Anhedonia - lipsa interesului pentru activităţile care, înainte erau considerate
distractive. O întâlnim în tulburările depresive severe, în schizofrenie.
 Alexitimia - inabilitatea de a conştientiza şi a descrie propriile stări afective
care apare în tulburarea depresivă, tulburarea de stres posttraumatic, abuzul de
substanţe.

Tulburări calitative (Paratimii)

 Inversiunea afectivă - dezvoltarea unor sentimente de ură, ostilitate faţă de

persoanele pe care anterior le-a iubit (părinţi, copii). Se întâlneşte cu precădere
în schizofrenie.
 Ambivalenţa afectivă - prezenţa concomitentă a unor sentimente opuse
(dragoste-ură) faţă de o anumită persoană, situaţie. Este întâlnită în
schizofrenie.
 Incongruenţa ideo-afectivă - raportul neadecvat între expresia afectivă şi
conţinutul gândirii (la veşti triste se reacţionează cu veselie şi invers) Apare în
schizofrenie.

Semiologia voinţei

Voinţa stă la baza realizării unor acte voluntare prin care individul îşi pune în
practică ideile, planurile în vederea realizării unui scop. Aşadar, ea este un proces
psihic care constituie un fel de punte între dorinţă şi acţiune, între intenţionalitatea
efectuării unui act şi iniţierea acelei acţiuni. Pentru ca voinţa să se dezvolte este
absolut necesar să existe un teren favorabil, reprezentat de prezenţa motivaţiei şi a
capacităţii de a lua decizii.
Voinţa este o funcţie care contribuie în mod hotărâtor la o procesualitate
psihică destul de complicată ce porneşte de la o trebuinţă, o motivaţie (dorinţă în
plan afectiv) şi se concretizează într-un motiv care capătă caracter de scop. Dacă
există mai multe motive cu intenţia de a fi realizate, are loc o confruntare a
acestora, cu cântărirea costurilor şi rezultatelor acestora, încununarea acestei lupte
fiind reprezentată de luarea deciziei. Odată cu adoptarea deciziei, se trece la
pregătirea modalităţilor de realizare a scopului avut în vedere. Înfăptuirea acţiunii
necesită efortul voluntar propriu zis, efort care este în funcţie de tipul de motivaţie
care este avută în vedere şi de importanţa obstacolelor ce stau în faţa realizării
acelei acţiuni.
 24

Acest proces presupune o dinamică deosebit de complexă în care voinţa se

manifestă sub două forme. Există o voinţă activă, dinamizatoare, prin care are loc
trecerea la act, depăşirea obstacolelor, dar şi o voinţă pasivă, inhibitorie, ce
contribuie la reţinerea impulsurilor de natură instinctiv-afectivă care îşi fac şi ele
apariţia în planul conştiinţei putând perturba continuarea activităţii plănuite şi
susţinute de voinţa activatoare.

Tulburări cantitative

 Hipobulia - diminuarea chiar până la dispariţie a capacităţii de punere în act a

unei dorinţe, fie prin scăderea motivaţiei, a intensităţii dorinţelor referitoare la
o anumită situaţie, fie prin scăderea capacităţii decizionale, ceea ce face
dificilă trecerea de la motiv sau dorinţă la acţiunea propriu-zisă.
Hipobulia este prezentă şi la persoane normale, fără tulburări pshice. Aceasta
se datorează unei capacităţi scăzute de a lua decizii care poate fi urmarea
diferitelor mecanisme psihologice (nesiguranţa propriilor decizii, teama de a nu
greşi, teama de critică)..
Hipobulia se întâlneşte într-un cadru larg de afecţiuni psihiatrice. În mod
specific este prezentă în schizofrenie, unde poate îmbrăca chiar forma extremă, de
abulie, ea făcând parte din grupul simptomelor negative în care pasivitatea are un
loc important. De asemenea, o întâlnim în tulburarea depresivă, în cadrul apatiei
sau anhedoniei. În tulburarea de personalitate dependentă scăderea voinţei se
datoreşte incapacităţii de a lua decizii, aceşti indivizi adoptând deciziile acelora
sub protecţia cărora se află.
Se remarcă de asemenea în retardare mentală, demenţe, tulburări în legătură cu
o substanţă, etc.

 Hiperbulia se poate manifesta în patologia psihiatrică, dar, în acest caz ea are

un caracter sectorial.
Astfel, în dependenţa de o substanţă, bolnavul, având o motivaţie puternică
transformată de fapt în necesitatea de a dobândi drogul dorit, îşi concentrează
toate eforturile pentru a obţine drogul respectiv.
În tulburarea delirantă cu delir de persecuţie bolnavul îşi mobilizează forţele
pentru a-şi pune în aplicare planurile de acţionare legală a presupuşilor
persecutori, de răzbunare fizică, etc.
Se remarcă de asemenea în retardare mentală, demenţe, tulburări în legătură cu
o substanţă, etc.
În tulburarea obsesiv-compulsivă, obsesiile şi compulsiile se manifestă
împotriva voinţei pacientului, remarcându-se o creştere a forţei voliţionale prin
care individul luptă cu tărie împotriva acstor manifestări extrem de supărătoare.

 Impulsivitatea - lipsa controlului voluntar al unei acţiuni ce derivă de fapt din

scurtcircuitarea luării unei decizii în mod deliberat, după o anumită perioadă
de gândire.
Se poate spune că este şi urmarea unei deficienţe a voinţei pasive, aceea care
preîntâmpină efectuarea unor acte imperioase cu consecinţe nefavorabile propriei
persoane sau a altora. Aceste acte impulsive au, de multe ori un caracter antisocial
şi intervin pe un fond de îngustare a câmpului conştiinţei.
O întâlnim la persoane colerice, în situaţii conflictuale, iar în condiţii
psihopatologice o întâlnim la persoanele cu tulburări de personalitate, cu
 25

caracteristici impulsive (din grupul B), în tulburările anxioase, în episoadele

maniacale, în raptusurile din diferite tulburări psihiatrice.
Impulsivitatea poate crea aparenţa unei voinţei dinamizatorii vii, dar este o
iluzie întrucât ea nu exprimă cu adevărat dorinţele acelei persoane, luarea deciziei
facându-se într-un mod superficial, fără să existe un timp suficient pentru a lua
decizia cea mai bună.

Tulburări calitative

 Parabulia - deficienţă voliţională determinată de unele acte parazite, scăpate de

sub control voluntar (de exemplu, în tulburările cu manifestări motorii, ticuri).
 Disabulia - dificultatea de a trece la acţiune sau de a termina o acţiune
începută (în schizofrenie).

Semiologia activităţii

Activitatea motorie reprezintă latura efectorie a psihismului uman. Acţiunile

sunt plănuite prin intermediul proceselor gândirii, are loc decizia efectuării
acţiunii pentru ca apoi, prin intervenţia voinţei, să se treacă la efectuarea propriu
zisă a acţiunii.
Aşadar, omul intervine asupra realităţii înconjurătoare prin diferite acţiuni
voluntare sau involuntare (în funcţie de prezenţa unei deliberări şi unei mobilizări
a voinţei) în scopul transformării acesteia conform scopurilor şi intereselor sale.
Activitatea motorie, latura semnificativă a comportamentului uman este
modelată în mare măsură personalitatea individului respectiv şi care reprezintă de
fapt integrarea unitară a tuturor proceselor psihice.

Tulburări cantitative

I. Creşterea activităţii motorii (Hiperactivitatea)

 Hiperkinezia - creşterea activităţii motorii care un scop, se desfăşoară având o

anumită intenţionalitate şi se însoţeşte de obicei de tasikinezie.
Se întâlneşte de obicei în hipomanie, manie, tulburarea hiperactivitate-deficit
de atenţie.

 Agitaţia psihomotorie - creşterea activităţii motorii caracterizată prin acte

motorii necoordonate, la care se adaugă o tensiune psihică interioară
semnificativă. Apare în:
a) în schizofrenie, agitaţia este imprevizibilă şi denotă incomprehensibilitate.
b) în tulburările depresive, pe un fond de linişte, hipoactivitate, poate apare
“raptusul melancolic”, o stare de agitaţie extrem de violentă, care merge
chiar până la omucidere sau autoliză.
c) în episodul maniacal, agitaţia are mai ales un caracter predominant motor,
forma extremă de agitaţie extremă, fiind “furorul maniacal”.
d) în tulburările de personalitate, agitaţia rezultă din impulsivitate, labilitate
emoţională şi se manifestă mai ales prin furie, mânie, injurii.
e) în retardul mental, agitaţia îmbracă accente de hetero şi autoagresivitate.
 26

f) în demenţe, agitaţia este declanşată de diferiţi stimuli din mediu şi are mai
ales un aspect verbal sau deambulator.
g) în sindromul catatonic, agitaţia este total dezorganizată.
h) în epilepsie, în cadrul unei echivalenţe epileptice, poate apare o criză de
agitaţie de o violenţă extremă, datorită caracterului său automat numită
“furor epilepticus”.

II. Scăderea activităţii motorii (Hipoactivitatea)

 Hipokinezia - scăderea activităţii motorii care este de obicei însoţită de

bradikinezie, bradilalie.
Apare în tulburările datorate unor condiţii medicale generale (hipotiroidism,
boala Addison, traumatisme cerebrale, demenţe, etc), intoxicaţiile cu substanţe,
schizofrenie, tulburarea depresivă.

 Inhibiţia psiho-motorie - implică atât scăderea activităţii motorii până la

dispariţia acesteia cât şi a activităţii psihice. Este observabilă în următoarele
afecţiuni:
a) sindromul catatonic din schizofrenia catatonică, tulburarea depresivă.
b) stuporul - imobilitate motorie cu mimică împietrită sub forma diferitelor
expresii şi inerţie psihică Apare în sindromul catatoniec, tulburarea de
personalitate histrionică, schizofrenie, tulburarea depresivă, tulburări de
alterare a conştienţei, epilepsie.

Tulburări calitative (parakinezii)

 Sindromul parkinsonian - este un sindrom ce apare în mod secundar

tratamentului cu substanţe antipsihotie convenţionale şi se caracterizează prin
facies fijat, rigiditate, mers târşâit, akinezie, tremor.

 Akatisia - este o reacţie adversă a terapiei cu antipsihotice, mai ales

convenţionale ce constă într-o stare de nelinişte motorie, în care pacientul
simte nevoia de a se işca în permanenţă.

 Distonia - efect secundar datorat tratamentului neuroleptic caracterizat prin

contracturi musculare, crize oculogire, torticolis, protruzia limbii, spasm
laringian, trismus, etc.

 Diskinezia tardivă - reprezintă cea mai de temut reacţie adversă a

tratamentului neuroleptic ca urmare a persistenţei ei în timp, de cele mai multe
ori ea fiind ireversibilă. Cel mai adesea apare după o perioadă de câţiva ani de
tratament şi se caracterizează prin mişcări ale regiunii oro-faciale sau prin
mişcări coreoatetozice ale segmentelor corpului.

 Compulsiile care apar în tulburarea obsesiv-compulsivă sunt comportamente

repetitive (de ex, spălatul mâinilor, ordonatul, verificatul) sau acte mentale (de
ex, rugatul, calculatul) pe care persoana se simte constrânsă să le efectueze
pentru a neutraliza obsesiile sau anxietatea pe care o resimte din diferite
motive. În condiţii normale se întâlnesc deseori comportamente compulsive
 27

care au la bază o trebuinţă imperioasă (consum de droguri, cumpărături, jocuri

de noroc, perversiuni sexuale, etc) şi care conduc la realizarea impulsurilor.

Tulburările comportamentului instinctual

Comportamentul instinctual reprezintă acea parte a comportamentului care, în

esenţă este comun omului şi animalelor.
Instinctele sunt însuşiri transmise ereditar, sub forma reflexelor necondiţionate
a căror raţiune de a exista este aceea de a asigura supravieţuirea indivizilor unei
specii şi, de asemenea, perpetuarea speciei respective prin zămislirea de urmaşi.
Au existat multiple controverse cu privire la prezenţa comportamentului
instinctual la om. În ultimul timp, termenul de instinct este înlocuit cu cel de
impulsie sau pulsiune care desemnează o trebuinţă biologică. Satisfacerea acestei
trebuinţe este însă modelată de cultură, de educaţie, aspecte caracteriale, aşa încât
chiar dacă există o determinare biologică a unor nevoi, nu se trece la împlinirea
acesteia decât dacă sunt îndeplinite toate condiţiile necesare (de timp, intimitate,
circumstanţe favorabile, etc).

Tulburările instinctului alimentar

Instinctul alimentar este o componentă a instinctului de conservare care

vizează consumul de hrană prin care se asigură satisfacerea nevoilor energetice ale
organismului.dc

A. Cantitative

a) Creşterea instinctului alimentar

 hiperfagia reprezintă o creştere a instinctului alimentar întâlnită în episodul
maniacal, tulburarea depresivă, etc.
 polifagia (voracitatea) reprezintă o foame excesivă, insaţiabilă ce se întâlneşte
în retard mental, demenţe, schizofrenie, afecţiuni somatice (tumori
diencefalice, hipertiroidie).
 bulimia nervoasă reprezintă o exagerare a apetitutului alimentar, dar care,
datorită preocupărilor intense pentru aspectul exterior se însoţeşte de
provocarea de purgaţie sau de vomă pentru eliminarea alimentelor şi stoparea
creşterii ponderale.
 potomania este reprezentată de exagerarea aportului de lichide, tulburare
întâlnită în tulburarea de personalitate histrionică şi borderline.

b) Scăderea instinctului alimentar

 scăderea apetitului alimentar apare în tulburarea depresivă, boli consumptive,
etc.
 anorexia nervoasă este caracterizată printr-o limitare a ingestiei de alimente ca
urmare a unei tulburări de schemă corporală.
 refuzul alimentar poate fi reprezentat sub forma negativismului alimentar din
tulburarea depresivă, schizofrenie sau are origine delirantă (delir de persecuţie,
de otrăvire).

B. Calitative
 28

 pica reprezintă ingestia unor alimente necomestibile (cretă, nisip, etc). Apare
cu precădere în graviditate.
 mericism se referă la regurgitarea şi ruminaţia alimentelor regurgitate. Se
întâlneşte în retard mental demenţe.
 opsomania reprezintă consumarea de dulciuri în exces (mai ales ciocolată). Se
întâlneşte în tulburările anxioase, tulburările depresive.
 dipsomania se caracterizează printr-un consum exagerat de alcool ce intervine
episodic. Apare în tulburări de personalitate (antisocială, borderline) şi sub
forma unui automatism în epilepsie.
 coprofagia este reprezentată de consumul de excremente. Este întâlnită în
retard mental sever, demenţe avansate, schizofrenie.

Tulburările instinctului de apărare

Instinctul de apărare are rolul de a menţine integritatea fizică a individului în

faţa ameninţării unui pericol vital. Din perspectivă psihanalitică, omul este
caracterizat printr-un dualism viaţă-moarte, reprezentat prin instinctul vieţii (Eros)
şi instinctul morţii (Thanatos). Obişnuit, instinctul vieţii este mai puternic decât
instinctul morţii, uneori, însă, acest control se face cu preţul apariţiei unei
agresivităţi.
Atunci când instinctul morţii controlează instinctul vieţii, are loc o scădere a
instinctului de apărare care se exprimă printr-un comportament suicidar.
Comportamentul suicidar prezintă următoarele forme:
 ideile suicidare apar cu precădere în tulburările depresive severe, în alcoolism
sau alte tulburări induse de alte substanţe psihoactive, ele fiind urmarea
sentimentelor de disperare, de deznădejde.
 planurile de suicid constituie un factor important de risc al suicidului,
prezenţa lor în cadrul tulburării depresive indicând un grad ridicat de
potenţialitate a săvârşirii suicidului.
 tentativele de suicid se întâlnesc şi în tulburările depresive ca nereuşite ale
actului suicidar, dar mai ales ele epar la histrionici în încercarea de a atrage
atenţia anturajului asupra propriei lor persoane, de a căuta căldură, sprijin din
partea celorlalţi. Se pot produce şi în tulburarea de personalitate borderline ca
urmare a impulsivităţii specifice acestei tulburări, în dependenţa de alcool şi
de alte substanţe, schizofrenie.
 suicidul realizat apare cu cea mai mare frecvenţă în tulburările depresive
severe, în schizofrenie, în tulburările în legătură cu o substanţă, în tulburări de
personalitate (mai ales cele dramatic-emoţionale), epilepsie, demenţă.

Tulburările instinctului sexual

Instinctul sexual stă la baza comportamentului sexual la om, el fiind însă

modelat în mare măsură de aspecte psihologice, convenienţe sociale, particularităţi
culturale, rezultând astfel un comportament complex, specific fiecărui individ în
parte. De asemenea, o altă coordonată importantă a comportamentului sexual este
reprezentată de adaptarea propriului comportament la cel al partenerului de cuplu
pentru o cât mai bună sincronizare a propriilor dorinţe, plăceri, fantezii, etc.
 29

A. Cantitative (disfuncţii sexuale)

a) Creşterea instinctului sexual

 satiriazisul reprezintă creşterea instinctului sexual la bărbat ce poate apare
în dependenţa de alcool, tulburări de personalitate.
 nimfomania este reprezentată de creşterea instinctului sexual la femeie ce
se întâlneşte în tulburări de personalitate, retard mental.

b) Scăderea instinctului sexual

Apare sub forma unor tulburări de sine stătătoare, datorate unor factori
psihologici, biologici, educaţionali, pot constitui semne şi simptome psihice
ale unor tulburări psihaitrice sau sunt urmarea unor condiţii medicale generale
(diabet zaharat, afecţiuni ginecologice, afecţiuni endocrine, afecţiuni cardiace,
etc) sau a consumului de diverse substanţe (alcool, benzodiazepine,
antidepresive, antihipertensive, etc).

 Dorinţa sexuală diminuată se caracterizează printr-o deficienţă sau o lipsă

atât la femeie, cât şi la bărbat, a dorinţei şi fanteziilor legate de activitatea
sexuală.
 Aversiunea sexuală se caracterizează prin aversiunea şi chiar evitarea
contactului genital cu un partener sexual.
 Tulburarea de excitaţie sexuală a femeii se caracterizează prin neputinţa de
atinge sau de a menţine excitaţia sexuală (prin răspunsul de lubrefiere a
vaginului) în vederea atingerii unei activităţii sexuale complete.
 Tulburarea de erecţie a bărbatului constă în incapacitatea de a obţine
erecţia necesară atingerii unei activităţi sexuale normale.
 Tulburarea de orgasm se caracterizează prin absenţa orgasmului atât la
femeie, cât şi la bărbat, în condiţiile unei excitaţii sexuale normale atât ca
durata cât şi ca intensitate.
 Ejacularea precoce este tulburarea în care ejacularea se produce înainte ca
persoana să dorească acest lucru.
 Dispareunia este reprezentată de durerea genitală ce apare atât la femeie,
cât şi la bărbat, în timpul contactului sexual şi care poate determina
evitarea acestuia
 Vaginismul constă în constricţia persistentă şi involuntară a treimii externe
a vaginului, împiedicand astfel inserţia penisului şi contactul sexual.

B. Calitative (parafilii)
Parafiliile reprezintă comportamente deviante ale comportamentului sexual
care privesc obiectul comportamentului sexual dar şi modul de satisfacere a
plăcerii sexuale.

 Exhibiţionismul constă în expunerea organelor genitale proprii unui străin.

 Excitarea se finalizează prin masturbarea la locul de expunere, sau imediat
după expunere, dar în condiţii de siguranţă.
 Voyerismul implică observarea unor indivizi de regulă străini, care se află
în poziţia de a se dezbrăca sau sunt angajaţi în activitate sexuală.
 Fetişismul implică focalizarea interesului sexual asupra unor obiecte
(lenjerie de damă, pantofi, ciorapi, cizme, etc).
 30

 Frotteurismul implică atingerea şi frecarea de o persoană care nu consimte.

 Pedofilia se referă la activitatea sexuală cu un copil prepubertar.
 Masochismul sexual presupune obţinerea excitaţiei sexuale prin propria
suferinţă, ceea ce implică actul de a fi umilit, bătut, legat, etc.
 Sadismul sexual presupune obţinerea excitaţiei sexuale prin suferinţa fizică
şi psihologică a victimei.
 Transvestitismul constă în obţinerea excitaţiei sexuale prin purtarea
vestmintelor sexului opus.

Tulburările instinctului matern

Instinctul matern reprezintă o proprietate a speciei umane, prin intermediul

sexului feminin care are rolul de a asigura condiţiile necesare de creştere şi
dezvoltare a urmaşilor.

A. Cantitative

a) Creşterea instinctului matern se caracterizează prin supraprotecţie şi se

întâlneşte la mamele anxioase, obsesionale.
b) Scăderea instinctului matern constă într-o neglijare a nevoilor afective şi
de îngrijire caracteristică mamelor narcisice, histrionice, cu dependenţă
alcoolică, schizofrenie, etc.

B. Calitative

 Abandonul reprezintă o renunţare a îngrijirii copilului care poate îmbrăca

diferite forme (neglijare afectivă, abandon total, etc) care se întâlneşte la
mamele cu retard mental, cu dependenţă alcoolică, schizofrenie.
 Pruncuciderea este reprezentată de uciderea nou-născutului care poate
avea loc în episoadele psihotice postpartum.
 Infanticidul constă în uciderea propriului copil care apare în tulburarea
depersivă cu elemente psihotice, schizofrenie, epilepsie.

Semiologia conştiinţei

Conştiinţa este un fenomen al vieţii psihice ce dispune de o largă

conceptualizare în plan biologic, psihologic, filozofic, antropologic, teologic, etc.,
nereuşindu-se, însă, până în prezent o delimitare a graniţelor sale în cadrul acestor
domenii şi o clarificare a substratului său cel mai intim şi relaţia cu celelalte
extensii care aduc o completare a acestui concept.
Se consideră că există o componentă neurofiziologică, generată de
funcţionalitatea unor formaţiuni corticale (hipotalamus, substanţa reticulată, ş.a.)
care contribuie la realizarea stării de vigilenţă şi, implicit, a gradului de luciditate
care facilitează realizarea inserţiei individului în mediu, raportarea la ceilalţi, la
situaţie, la propria persoană.
Din punct de vedere psihologic, în concepţia lui I.M. Sutter şi I. Pelissier,
conştiinţa este “sinteza realizată de ins la un moment dat al activităţii psihice”, iar
K. Jasper o defineşte ca fiind “viaţa psihică la un moment dat”, aceste afirmaţii
susţinând de fapt ideea conform căreia conştiinţa este rezultatul interdependenţei
 31

între toate celelalte procese psihice, un fel de secţiune în prezent a vieţii de relaţie
a individului.
O altă componentă a conştiinţei este reprezentată de latura moral-estetică. Din
acest punct de vedere, conştiinţa este un fel de instanţă care orientează individul în
lume, prin stabilirea unor repere de urmat în mai multe domenii ale vieţii (relaţii
interpersonale, relaţia individ-societate, relaţia individului cu propria persoană).

Tulburări cantitative ale stării de conştienţă

Starea de conştienţă presupune sentimentul conştienţei de sine şi a realităţii

înconjurătoare în condiţiile perceperii corecte a timpului şi spaţiului. Aceste repere
pot fi perturbate în cazul consumului de substanţe psihedelice şi a tulburărilor de
natură cerebrală primară sau sistemică cu afectare secundar cerebrală.

 Obtuzia - hipoestezie, percepţie redusă, hipoprosexie, bradipsihie, latenţa

crescută a răspunsului, dificultăţi de exprimare.
 Hebetudinea - desprindere de realitate, perplexitate.
 Torpoarea - dezorientare, bradikinezie, scăderea tonusului afectiv, stare de
somnolenţă.
 Obnubilarea - senzorialitate profund perturbată, bradipsihie, răspunsuri vagi,
uneori lipsite de sens, bradikinezie, dezorientare avansată.
 Stuporul - inhibiţie psihomotorie (akinezie, mutism, negativism), mimica este
inexpresivă sau exprimă anxietate, dezinserţie avansată de realitate.
 Soporul - stare de somnolenţă accentuată.
 Coma - pierderea completă a stării de conştienţă.

Tulburări calitative ale stării de conştienţă

 Delirul - dezorientare în timp şi spaţiu, halucinaţii, idei delirante,

hipoprosexie, tulburări de memorie, nelinişte sau agitaţie psihomotorie, etc.
 Onirism - dezorientare, tulburări de atenţie, memorie, iluzii, halucinaţii mai
ales de natură vizuală - zoopsii, idei delirante, tremor, manifestări vegetative
(tahicardie, febră, transpiraţii, dilatare pupilară), activitate motorie bogată -
agitaţie psihomotorie. Bolnavul trăieşte intens producţiile psihotice, este un
participant activ al acestora şi manifestă faţă de ele anxietate, agitaţie. Cea mai
cunoscută stare onirică este cea din delirium tremens ce apare în sevrajul din
alcoolism.
 Oneiroidia - stare de alterare calitativă a conştienţei asemănătoare cu
onirismul, cu diferenţa că bolnavul participă mai puţin la producţiile
halucinatorii, ci mai mult asistă la ele iar activitatea psihomotorie nu este atât
de intensă.
 Starea crepusculară - alterare profundă a receptivităţii senzoriale care se
caracterizează prin prezenţa de halucinaţii, idei delirante, pe fondul stărilor de
disforie, anxietate, de multe ori bolnavul având impresia că trăieşte o realitate
fictivă.
O caracteristică a acestei stări este faptul că există automatisme motorii, relativ
coordonate, care însă pot determina şi vătămarea unor persoane. Apare în epilepsie
temporală, tulburare de personalitate histrionică. Automatismul ambulator este o
variantă a stării crespusculare în care există o coordonare motorie păstrată,
 32

bolnavii putându-se deplasa într-un anumit loc, fără a-şi reaminti nimic despre
condiţiile acelui episod ambulator.

Tulburări de orientare

1. Tulburarea de orientare în timp

- priveşte capacitatea de orientare a bolnavului în timp, în sensul cunoaşterii
datei cu exactitate sau cel puţin cu aproximaţie, a perioadei zilei la care se face
referire şi a orientării, în general, a pacientului în prezent.

2. Tulburarea de orientare în spaţiu

- se referă la cunoştinţa faptului de a şti sau de a nu şti unde se află.

3. Tulburarea de orientare allopsihică

- se referă la faptul dacă pacientul cunoaşte semnificaţia examinatorului, a
persoanelor care îl înconjoară, a situaţiei în care se găseşte.
Poate lua şi forma derealizării şi anume a sentimentului de stranietate, de
modificare a realităţii cu care individul era obişnuit. Poate apare în condiţii
fiziologice de oboseală, surmenaj, stres, sau în condiţii patologice (schizofrenie,
tulburările disociative).

4. Tulburarea de orientare autopsihică

- are în vedere prezenţa sau absenţa conştiinţei de sine.
Conştiinţa de sine vizează următoarele elemente:
a) Schema corporală - reprezentarea mentală a imaginii corpului; tulburările
de schemă corporală apar în tulburări ale schemei corporale din bolile
neurologice (asomatognozia, hemiasomatognozia) sau psihice (anorexia
nervoasă, sindromul Cotard)
b) Integrarea anumitor constituente psihice ale self-ului; tulburări în această
sferă se întâlnesc în tulburările disociative - perturbarea integrării
identităţii, memoriei, conştienţei (fuga disociativă, amnezia disociativă,
tulburarea de identitate a personalităţii, depersonalizare).
c) Relaţia între individ şi conştiinţa de sine; tulburarea de înstrăinare faţă de
propria persoană sau faţă dea numite părţi ale organismului poartă numele
de depersonalizare. Aceasta se întâlneşte în condiţii de oboseală, de stres,
dar şi patologic în tulburarea de personalitate, schizofrenie.
d) Identitatea sexuală; tulburarea extremă a identităţii sexuale este
reprezentată de transexualism.
e) Respectul de sine - aprecierea propriei persoane prin comparaţie cu
trăsăturile Eu-lui ideal; este scăzut în diferite situaţii în care individul
suferă un eşec, în depresie, în tulburarea de personalitate dependentă,
evitantă, sau poate fi crescut în cazul reuşitelor, sau patologic în
hipomanie, manie, tulburarea de personalitate narcissistă, paranoidă, etc.