BACHUS- DIONYSOS- ORIGINILE TEATRULUI

Teatrul exista (ca gen de arta autonom) de douazeci si cinci de veacuri, dar in
definirea lui etimologia cuvantului este prea putin operanta, fiindca grecii indicau prin
termenul “theatron” fie bancile spectatorilor, fie multimea acestui public, fie constructia
destinata spectacolelor. Mai tarziu cuvantul “teatru” a ajuns sa denumeasca intreaga
productie dramatica a unui autor sau chiar sa se substituie notiunii –cu o sfera mai
restransa- de ‘dramaturgie’, cuvantul, deci, in sine, creeaza confuzie.
Teatrul – ca forma specifica de cunoastere si reprezentare artistica a vietii – este o
arta complexa compozitiei enomenului teatral fiindu-I indispensabile patru elemente
fundamentale: textul, actorul, scena si publicul.
Grecii au dat teatrului contururi mature, plasandu-l in centrul de interes al vietii
omenesti, insa in forma lui rudimentara, elementele constitutive, izolate sau asociate,
aparand mult inainte, inca in faza dezvoltata a comunei primitive.
Exista o unanimitate de pareri in privinta considerarii grecilor drept intemeietorii
teatrului ca forma autonoma de arta si integral umana. Se stie ca la ei teatrul s-a nascut
din imnurile cantate in cor in cinstea lui Dionysos, venerat de tarani ca divinitate
ocrotitoare a viilor, livezilor si ogoarelor roditoare. La sarbatorile lui Dionysos, dupa
ritualurile ceremoniale menite sa obtina din partea zeului recolte bogate, urmau petreceri
cu cantece si dansuri. Cantaretii purtau masti de tap ( in limba greaca se numeste
“tragos”, de unde cuvantul “tragedie- cantecul tapilor” ), infatisau fapturile legendare de
sileni (SILÉN, sileni, s. m. Nume dat, în mitologia greacă, satirilor bătrâni; p. ext. persoană în
vârstă care, sub o înfățișare grotescă, ascunde o înțelepciune ironică, mentorul lui Dionysos,

simbol al bețivilor) si satiri, prietenii lui Dionysos.

De origine asiatica sau tracica, cultul lui Dionysos se raspandeste pana in veacul
al VI-lea i. e. n. , indeosebi in mediul rural, asimiland diferite ceremonialuri agrare
stravechi, legate de anotimpuri, avand ca element specific antagonismul viata-moarte,
inchinate in principal zeitatilor feminine, simbol al fecunditatii pamantului.
Popular, deschis, bazat pe ideea metamorfozei si comuniunii de tip emotional si
intuitiv cu zeul, cultul lui Dionysos se va dovedi cel mai potrivit pentru organizarea
spectacolelor, pentru crearea unor manifetari la care sa participe toti cetatenii orasului.
Lucrul acesta este posibil cu atat mai mult cu cat principiul de baza al cultului dionisiac
era acela al crearii unei stari de transa, dupa cum si al schimbarii identitatii, al continuei
transformari.
Dupa recunoasterea lui ca un cult oficial al cetatii se trece si la reorganizarea
modului de sarbatorire a zeului, la o noua desfasurare a ceremonialurilor, purificate in
primul rand de elementele eterogene si haotice existente in practicile anterioare. Se
intareste ideea fundamentala a celor mai multe dintre ritualurile agrare, si anume a mortii

1
invinse de viata, a reinvierii coincidenta cu venirea primaverii. Ditirambiilor
(DITIRÁMB, ditirambi, s. m. 1. (La vechii greci și la romani) Poem liric în onoarea lui
Bachus; p. ext. poem liric caracterizat prin inspirație entuziastă. 2. Fig. Elogiu exagerat, în

termeni bombastici, adus cuiva) compusi in cinstea zeului Dionysos li se adauga

reprezentarea faptelor si intamplarilor din viata eroilor, specifice ceremonialurilor de

inmormantare sau infatisarea unor intamplari cantate in marile epopei Iliada si Odiseea.
Pisistrate, de numele caruia se leaga recunoasterea cultului lui Dionysos ca un cult
al cetatii, se pare ca a apelat, pentru organizarea primelor reprezentatii dramatice la un
actor pe nume Thespis, originar din Icaria. Cu toate ca nu avem date decat sumare, chiar
contradictorii despre acest parinte al teatrului, originea lui straina de Atena, dupa cum
stiinta lui de a organiza reprezentatii dramatice, arata limpede ca acestea, fie si in forme
rudimentare, s-au nascut in afara Atenei. Acest fapt a determinat in ultimul timp pe mai
multi cercetatori sa acorde atentie marturiilor lui Herodot, care spune in “Istoriile” lui ca la
Syciona, de pilda, se cunoasteau jocurile dramatice inchinate lui Adrastos, eroul local,
unul dintre luptatorii veniti cu Polinice sa cucereasca Theba, anterioare celor consacrate
lui Dionysos.
Daca obiceiul de a reprezenta fapte din viata eroilor, si dansurile tragice prin care
se aratau “patimirile” lui Adrastos e un exemplu, a imbogatit substantial dramatismul
reprezentatiilor, o mare importanta a fost si acela al ritualurilor de purificare, legate si ele
de prezenta unor eroi. Grecii acordau o mare atentie purificarii, incercand prin cele mai
diverse mijloace sa se spele de crimele sau pacatele savarsite. La Atena erau ritualuri de
purificare individuala, dar si colective, dinre care cel mai cunoscut era cel prin care se
purfica insus orasul. O data pe an se alegeau doua persoane, un barbat si o femeie, dintre
cei condamnati, deci cei care oricum ar fi trebuit sa paraseasca orasul si, transformati in
tapi ispasitori ai pacatelor, defilau pe strazi, in timp ce oamenii aruncau asupra lor cu
gunoaie, simbolizand greselile lor. Cu siguranta ca, initial cei doi erau omorati, dar cu
timpul acesta a fost inlocuit cu o moarte sugerata , pastrand insa toata incarcatura de
semnificatii a ceremonialurilor de sacrificiu adaugate si ele cultului lui Dionysos, legand
ideea mortii eroilor de ispasirea greselilor, explicand disparitia lor prin propriile lor greseli.
Descoperirea a numeroase masti rituale, dupa cum si a ceremonialurilor bazate pe
“impersonare”, anterioare cultului lui Dionysos, indica limpede faptul ca teatrul grec are
radacini mult mai vechi, dar nu trebuie uitat ca cea mai potrivita pentru dezvoltarea
elementelor dramatice a fost sarbatoarea dionisiaca avand ca punct de pornire
comunicarea emotionala, cunoasterea prin intermediul intuitiei, procesiunile cu masti de
satiri si sileni.
Un alt element important care determinat ca inceputul artei teatrale grecesti sa fie
legat de cultul lui Dionysos este si momentul ridicarii acestuia la rangul de cult oficial al
cetatii, coincident cu afirmarea autoritatii celor multi, cu necesitatea crearii si dezvoltarii

2
unei arte accesibile tuturor, bazata pe o larga participare. Corul ditirambic, format din 50
de persoane care dansau si cantau cantece de slava sau cantece de vitejie, a fost cel mai
potrivit pentru a se transforma, fara insa sa dispara, in corul tragic.
Se confunda uneori aparitia tragediei cu despartirea corului ditirambic si
transformarea corifeului in erou, dar in realitate avem un proces de alaturare a corului de
erou, acesta existand si independent de cor, semnificat de masca si prin masca.
Insusi Aristotel ne arata in “Poetica” faptul ca teatrul are doua ivoare diferite,
tragedia legandu-se de cantecele ditirambice si comedia de cele falice: “Nascuta deci, la
inceput, din improvizatie (tragedia ca si comedia, tragedia a carei origine se trage de la
autorii de ditirambi, comedia care-si trage originea de la autorii acelor cantece falice
pastrate inca pana astazi in multe cetati), tragedia crescu incetul cu incetul pentru ca se
dezvolta tot ceea ce ii apartinea ei in mod vadit si, dupa mai multe schimbari, cand
tragedia isi gasi firea ei adevarata, ea inceta sa se mai schimbe.”
Aceste izvoare constituie o dovada ca eroul nu s-a nascut prin simpla despartire a
unui protagonist de cor, ci printr-o practica mult mai indelungata de acceptare, in anumite
conditii, si prin anumite semne, a unui om, ca reprezentand un alt om, o alta fiinta, avand o
identitate straina. Acest erou exista in constiinta grecilor asa cum il gasim in constiinta
tuturor popoarelor in toate manifestarile cu caracter dramatic. Ceea ce era insa necesar
pentru transformarea lui in purtator de cuvant al idealurilor unei epoci erau conditiile care
sa-l ceara. Si acestea au fost create odata cu afirmarea “orasului-cetate”.
Spectacolul dramatic s-a organizat in mai multe polis-uri grecesti, dar el a capatat
cea mai mare inflorire la Atena, gasind aici cele mai potrivite conditii (refomele lui Solon,
ale lui Pisistrate care au contribuit la inflorirea democratiei ateniene). Primele reprezentatii
tragice sunt situate cu aproximatie, prin 534 i.e.n., cunoscandu-se cu certitudine faptul ca
odata cu anul 527, ele capata continuitate, constituind nucleul principal al Marilor Dionisii.
De organizarea lor se ocupa unul din arhontii Atenei, care alege pe cei trei participanti la
concursul tragic, dupa cum si pe cei trei coregi, oameni de vaza ai cetatii, care sustin din
punct de vedere material cheltuielile necesare pentru montarea spectacolelor.
Spectacolul tragic s-a organizat de la inceput pe baze competitionale, concursul in
vederea desemnarii celui mai bun fiind una dintre cele mai vechi si mai trainice practici
sociale ale lumii grecesti. Dupa alegerea poetilor participanti la concursul tragic urma
alegerea judecatorilor posibili, in numar de suta, al caror nume era pus intr-un vas si dus
in templul Atenei, urmand ca juriul propriu-zis sa fie tras la sorti. Interpretii, actorii, unul la
inceput, doi odata cu Eschil si trei la Sofocle, pentru fiecare autor, erau alesi din randul
“servitorilor” lui Dionysos, o categorie speciala asimilata oarecum preotilor zeului
Dionysos, cetatenii de vaza ai orasului, bucurandu-se de cinste si respect, in timp ce
coristii, in numar de 50, impartiti in trei coruri tragice, erau tineri sau cetateni oisnuiti ai
orasului.

3
 Spectacolele s-au desfasurat mai intai la poalele Acropolei, in apropierea templului
lui Dionysos, unde s-a amenajat un loc anume, un spatiu rotund, denumit “orchestra” (in
mijlocul orchestrei, ulterior intr-o parte a acesteia, era un mic piedestal- “thymele”pe care
era asezata statuia lui Dionysos) pe care evolua corul, iar publicul se aseza de jur imprejur
pe colina. In curand s-a ridicat in spatele orchestrei, un “proskenion”, iar ulterior “skena”,
o constuctie ce-i adapostea pe actori in timp ce-si schimbau costumele si mastile.
Atat bancile din amfieatru cat si skena si proskenion-ul au fost la inceput din lemn.
Singurul element de piatra din veacul al V-lea i.e.n. este pavimentul de piatra al orchestrei
teatrului lui Dionysos din Atena. Ridicarea skenei a amplificat spectacolele, punand si
problema decorurilor. Cu toate ca skena are de la inceput cateva intrari construite deja, in
fata acestora se vor aseza decoruri pictate, obtinandu-se schimbarea lor chiar cu ajutorul
unor dispozitive numite “periaktoi”, un fel de prisme asezate pe un ax, invartindu-se in
jurul acestuia si dand posibilitatea obtinerii a cel putin trei fundaluri diferite. Cel mai
sugestiv si complex element scenografic il avem in costumele actorilor, bogate, puternic
colorate, cu dominante de purpura si aur in tragedii si caraghiose in comedii. Mastile si
perucile, la randul lor, caracterizand personajele si in ceea ce priveste apartenenta sociala
si varsta, constituie un element scenografic de mare importanta. Coturnii, sandale de lemn
cu talpa groasa, au aparut mai tarziu, in epoca helenistica, desi se pare ca si in veacul al V-
lea a existat tendinta de a se afirma o incaltaminte mai ridicata decat cea obisnuita.
In montarea unui spectacol facuta la inceput chiar de poet, ulterior de un om
specializat numit “didaskalos”, se apeleaza la trape, prin care eroii se prabusesc in Infern
sau sunt adusi la suprafata. Platformele pe rotile se numesc “ekiklema”, planurile
superioare, pentru personaje de un nivel superior se numesc “logeion”, iar pentru zei-
“teologeion”.
Reprezentarea tragediilor avea loc in cursul diminetii, incepand odata cu rasaritul
soarelui, invocat sau pomenit fara exceptie in tragediile grecesti, in prima parte a tragediei,
dar existau si dispozitive pentru a indica furtuna, tunetele sau chiar fulgerele. Pentru
tunete se utiliza “bronteion”-ul, un butoi cu pietre rostogolit in spatele skenei. Iar pentru
fulgere, sulite negre cu varfurile aurite manevrate cu repeziciune deasupra skenei.
Sarbatorile Marilor Dionisii incepeau cu sacrifcii in cinstea zeului Dionysos, dupa
care statuia lui era adusa, intr-o procesiune solemna, la teatru si asezata pe thymele.
Doua zi de dimineata se dadeau spectacolele, din ce in ce mai ample, incheiate cu
premierea autorilor si ridicarea de catre arhontele cetatii a unor pietre comemorative,
denumite “didascalii”, pe care erau trecute numele arhontelui, al dramaturgului, ale
actorilor si al coregului. Premiile erau simbolice, dar onoarea si respectul de care se
bucurau poetii erau reale, grecii vazand in artistii lor cu adevarat purtatori de cuvant ai
cetatii, glasul autorizat al idealurilor si al nazuintelor lor.

4
BIBLIOGRAFIE:
“Istoria teatrului universal. Antichitatea. Evul mediu. Renasterea.”, Ileana Berlogea,
Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 1981
“Istoria teatrului universal” Ovidiu Dramba, Editura Vestala, Bucuresti 2007

DIANA CROITORU
Master, anul I