1

Anna Ahmatova

Nu, sub străine ceruri n-am fost eu,

Nici sub străine-aripi la adăpost, —
Am fost atuncea cu poporul meu
Unde-n nefericire el a fost.
--------------------------1961

Eşti singur azi şi-mpovărat de tine

Eşti singur azi şi-mpovărat de tine,

De slavă şi de visuri despărţit,
Dar ai rămas iubitul pentru mine,
Cu cât mai trist, cu-atât mai îndrăgit.

Bei vin mereu, ţi-s nopţile murdare,

Mai ştii dacă trăieşti cu-adevărat?
Şi ochii-ţi verzi cu zvârcoliri de mare
Mărturisesc că pacea n-ai aflat.

Invocă moartea inima-ţi, nebuna,

Afurisind al soartei pas greoi,
Şi vântul de apus mi-aduce-ntruna
Din partea ta mustrări şi rugi, puhoi.
 2

Spre tine iar cum pot să viu fierbinte?

Sub cerul pal, aici, în ţara mea,
Ştiu doar să cânt şi să-mi aduc aminte,
Tu nici măcar atât n-ai cuteza!

Tristeţi sporind, trec zile fără veste...

Ce rugăciuni de dragul tău să fac?
Iubirea mea atât de mare este,
Că n-ai putut nici tu să-i vii de hac.

Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodată

Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodată

Nici dulce vin, nici apă de izvor.
Săruturi n-om schimba în zori; o dată
Nu vom privi amurgu-odihnitor.

Ţi-e aer soarele, şi mie luna,

Dar dragostea ce-o respirăm e una.

Un altul mă-nfăşoară-n gingăşie.

Cu râsul ei, o alta te-a legat.
Dar spaima ta îmi aparţine mie
Şi tu de boala mea eşti vinovat.
Mai dese întâlniri nu vom avea,
Căci liniştea ni-e dată doar aşa.

Suflarea mea în stihul tău e trează

Doar glasul tău răsună-n stihul meu.
O, e un rug de care nu cutează
Nici om să se atingă, şi nici zeu.
Şi dacă-ai şti acum, ce dragi îmi sînt.
Aceste buze cu miros de vânt.

Vălul des mi-ascundea disperarea...

Vălul des mi-ascundea disperarea,

Faţa palidă, ochii fierbinţi...
 3

Cu tristeţea-mi imensă ca marea

Am sfarşit prin a-l scoate din minţi.

Şi s-a dus pe o noapte cu lună –

Gura strînsă-ntr-un strîmbet amar.
Am fugit dupa el ca nebună,
Să-l ajung lîngă poartă măcar.

I-am strigat : «Numai eu sunt de vină.

Am glumit; dacă pleci, voi muri!»
Mi-a răspuns cu o voce străină,
Surîzînd: «Vezi că-i vînt. Vei răci!»
Furişaţi prin uşă...
Furişaţi prin uşă,
Teii întră-n casă...
Biciul si-o manusa
Le-ai uitat pe masa.

Galbena-i lumina,
Dorul nu-mi da pace,
Nu pricep pricina
C-ai plecat, si pace!

Lunga bucurie,
Viata-n zori m-asteapta,
Inima candrie,
Fii mai inteleapta!

Graba multa strica,

Nu mai bate tare!
Sufletele, cica,
Sunt nemuritoare!

Cantecul ultimei intalniri

Sta pieptu-mi gata sa

se franga,
Fara putere, inghetat,
Manusa pentru mana stanga
Pe mana dreapta-am imbracat.

Ca sui un munte, imi paruse,

Si treptele erau doar trei ...
 4

" Hai, mori cu mine ! " toamna-mi spune

Tinandu-mi calea sub un tei.

" Ursitele mi-au fost haine,

Si ma-nselara zi de zi ... "
Raspuns-am trista : " Si pe mine !
Cu tine-odata voi muri ".

Aceasta-i ultima cantare.

Priveam spre casa de candva -
Galbuie si nepasatoare
Lumina-n dormitor ardea.

Pe luna noua, intr-o seara ...

Pe luna noua, intr-o
seara,
M-a parasit iubitul. Si ...?
" O, dansatoarea mea pe sfoara,
Cam cat vei supravietui? "

Eu i-am raspuns ca nu ma doare

Si ca-i mai bine pentru noi,
Dar sa m-aline nu-s in stare
Nici cele patru cape noi.

Un gol adanc sub pasi se casca,

Acelasi gol in suflet simt ...
Mi-admir umbrela chinezeasca,
Pantofii proaspat dati cu-argint.

In sala - vechea veselie,

Surade gura mea oricui.
Dar inima, ea stie, stie,
Ca-n loja cincea, nimeni nu-i ...

Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodata ...

Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodata
Nici dulce vin, nici apa de izvor.
Saruturi n-mo schimba in zori ; o data
Nu vom privi amurgu-odihnitor.

Ti-e aer soarele, si mie luna,

Dar dragostea ce-o respiram e una.

Un altul ma-nfasoara-n gingasie,

 5

Cu rasul ei, o alta te-a legat,

Dar spaima ta imi apartine mie
Si tu, de boala mea esti vinovat.
Mai dese intalniri nu vom avea,
Caci linistea ni-e data doar asa.

Suflarea mea in stihul tau e treaza,

Doar glasul tau rasuna-n stihul meu.
O, e un rug de care nu cuteaza
Nici om sa se atinga si nici zeu.
Si dac-ai sti, acum, ce dragi imi sunt
Aceste buze cu miros de vant !

Si casa, si gradina ta intinsa ...

Si casa, si gradina ta intinsa
Le voi lasa, chiar pentru-un trai pustiu.
Te voi slavi in versurile-mi, insa,
Cum n-a facut femeie-n lume, stiu.
Iubita-ntr-una vei pandi s-apara
In raiul pentru ochii ei creat,
Iar eu, iesind la targ cu-o marfa rara -
Iubirea ta - voi scoate-o la mezat.

O viata simpla, stravezie, cu lumina ...

O viata simpla, stravezie, cu lumina
Voioasa si senina, cic-ar fi ...
Acolo-ndragostitii, la sfarsit de zi,
Palavragesc la gard si doar cate-o albina
Le-asculta ganguritul de copii.

Iar noi traim solemn, cu gravitate,

Ne intalnim precum am savarsi un rit,
Si-oricare vorba, cand i se abate,
Ne-o curma iute vantul cel smintit.

Dar n-am schimba pentru nimic in lume

Orasul vechi, de slava si caderi,
Cu albe nopti si ape fara spume,
Gradinile cu umbra si taceri,
Si-al Muzei glas, aproape, cand il ceri.
 6

Am si uitat cum se zambeste ...

Am si uitat cum se zambeste,
De ger, mi-s buzele de iasca .
Murit-a inca o nadejde,
Un cantec nou o sa se nasca.
Un cantec care, fara voie,
Imi va porni spre judecata ...
Iubirea, insa, n-are voie,
Cand stie a canta, sa taca.

Lumina bate-n auriu ...

Lumina bate-n auriu
Si-i o racoare domolita.
Cu ani si ani vii mai tarziu,
Dar si asa sunt multumita.

Vreau mai aproape sa te-asezi,

Ca sa-ti arat ceva doar tie :
Acest caiet albastru, vezi ?
Sunt versuri din copilarie.

Ma iarta c-am fost trista des.

Ca bucurii avui putine,
Dar cer iertare, mai ales,
Ca prea multi i-am luat drept tine ...

* * *
Viata mi-i clara ca un izvor
Si nu pot fi o prezicatoare, –
Pur si simplu, eu nu pot canta
Sub zanganitul cheilor de inchisoare.

(1930)

DESCANTEC
 7

Prin porti de inchisoare,

Prin mlastini adanci,
Pe drum neumblat,
Pe necositul ses,
Printre straji de-ntuneric si tina,
In zvon de clopot pascal,
Nechemat,
Neursit,
Vino la mine la cina.

(1935)

* * *
De-i sa traiesti – in libertate,
De-i sa mori – sa mori acasa
Si nu-n Campia Lupilor
Cu miriste spinoasa.

(1939)

* * *
Cand moare omul, curand
I se modifica portretele.
Ochii ii privesc altfel
Si buzele zambesc cu altfel de zambet.
Observai aceasta, cand revenii
De la inmormantarea unui poet.
Si de-atunci am fost adesea atenta
La zambetul si ochii din portrete –
Presupunerile-mi s-au adeverit.

(1940)

* * *
De-o lirica stranie – in care
Fiece pas e-un secret,
Unde haurile se deschid
La stanga si la dreapta,
Magnetice, neiertatoare,
Unde sub talpile lumii
Frunza palida-i glorie –
 8

Vede-se, pana la urma, nici eu

Nu voi avea salvare.

(1944)

* * *

Tuturor le daruiesc iertare

In Duminica lui Hristos, pura,
Pe ce-i de m-au tradat ii sarut pe frunte,
Celor ce-mi sunt fideli – pe gura.

(1946)

* * *
Ti-i sufletul bogat – nu repeta nimic
Din cele ce-au mai fost rostite-odata,
Sau, poate, poezia nu-i decat
O imemorabila citata.

(1956)

* * *
Cu furiosul vin al nebuniei
Imbatatu-s-au pan’ peste poate
Si nu vor mai vedea chipul dreptatii
Nici cainta fetelor inlacrimate.

* * *
Aceste laude intrec masura mea
Si cu Sapho nu-i cazul a ma-asemui,
Caci eu cunosc cu totul alta cauza
Si despre ea nu vom avea unde citi.
Salveze-se vreunul prin fuga, fricos,
Altii incuviinteze de dupa vreo stanca,
Aceste versuri au mai multe subtexte, –
Privesti in ele ca-ntr-o bezna adanca.
Te ademeneste bezna si te cheama
 9

Si pururi nu vei da de-afundul ei

Si etern nu va inceta să cuvânte
Pustia-i liniste de pe-o mie de cai.

(1959)

* * *
Lasă, eu am fost ca celelalte,
Chiar mai rea ca ele – precizez,
In roua strainiei, ca în lapte,
M-am scăldat în lanul de ovăz,
Si-n străine ierbi am mas pe noapte.

Data 23 iunie (sv 11 iunie) 1889

naşterii

Locul Bolşoi Fontan, lângă Odessa,

naşterii Imperiul Rus (azi Ucraina)

Data 5 martie 1966

decesului

Locul Domodedovo, lângă Moscova,

decesului Uniunea Sovietică (azi Rusia)
Înmormântată la Komarovo, în apropiere
de Leningrad (azi Sankt Petersburg),
Uniunea Sovietică (azi Rusia)
 10

Biografie
Tinereţea

Anna Gorenko s-a născut la 23 iunie (11 iunie stil vechi) 1889 la Bolşoi Fontan, lângă Odessa.
Tatăl ei, Andrei Antonovici Gorenko, era inginer mecanic în flota Mării Negre. După un an,
familia se mută la Ţarskoe Selo, unde viitoarea poetă îşi va petrece copilăria până în 1905.
Ambianţa locului se va reflecta în lirica ei de mai târziu. În autobiografia sa, poeta nota:

Primele mele impresii din viaţă sunt de la Ţarskoe Selo. Îmi amintesc de măreţele parcuri
verzi, de islazul, unde mă ducea doica, de hipodrom, de gara veche şi de atâtea altele pe care
le-am descris mai târziu în „Odă pentru Ţarskoe Selo”

Se pare că tinereţea ei nu a fost foarte fericită. Andrei Gorenko şi-a abandonat familia în 1895,
când poeta avea 6 ani. Primele versuri le-a scris la vârsta de 11 ani, inspirate de scriitorii ei
preferaţi la acea vârstă, Jean Racine, Aleksandr Puşkin şi Evgeni Baratînski. Cu acest prilej şi-a
luat pseudonimul Ahmatova, pentru a-l îmbuna pe tatăl ei, care considera că o „poetă
decadentă” ar putea constitui o dezonoare pentru familie. Numele era cel al unei străbunici a
poetei, Praskova Fedoseevna Ahmatova, decedată în 1837. După tată, Praskova Ahmatova se
trăgea dintr-o veche familie nobilă, care îşi putea trasa ascendenţa până în secolul al XVI-lea, iar
după mamă se trăgea din familia de cneji tătari Ceagadaev.

Anna Ahmatova şi-a făcut studiile la gimnaziul Marinski din Ţarskoe Selo şi apoi la Institutul
Smolnîi din Sankt Petersburg. Vacanţele şi le petrecea pe malul Mării Negre, la Eupatoria, în
apropiere de Sevastopol. În adolescenţă, Anna Ahmatova era o cititoare pasionată, având
predilecţie pentru scriitorii clasici ruşi, Aleksandr Puşkin, Mihail Lermontov, Gavrila Derjavin,
Nicolai Nekrasov, Ivan Turgheniev, Fiodor Dostoievski, Lev Tolstoi, din lucrările acestuia din urmă
având o preferinţă pentru Anna Karenina. În 1906 ea s-a transferat la Gimnaziul
Fundukleevskaya din Kiev şi apoi, în 1908, s-a înscris la Facultatea de Drept din acelaşi oraş,
urmând cursurile speciale pentru femei ale facultăţii până în 1910. S-a transferat apoi la Sankt
Petersburg pentru a urma cursurile de istorie a literaturii ale lui N. P. Raev.

Primele succese literare

La 25 aprilie 1910 se căsătoreşte cu poetul Nikolai Gumiliov, pe care îl cunoştea încă din 1903, şi
pleacă la Paris în călătorie de nuntă. Dar după scurt timp, soţul ei pleacă să vâneze lei în
Africa, iar Anna se întoarce în Rusia. Cei doi soţi vor continua să se revadă din când în când,
în perioadele dintre absenţele soţului ei. În 1912 ea pleacă din nou în călătorie cu Nikolai,
vizitează nordul Italiei şi, după aceea, stă pentru o anumită vreme la Paris, unde îl cunoaşte pe
pictorul Amedeo Modigliani, care a desenat şase portrete ale Annei Ahmatova.

În 1912 publică prima plachetă de versuri Вечер (Seara), cu o prefaţă scrisă de poetul Mihail
Kuzmin. Soţul ei, Nikolai Gumiliov, nu îi lua versurile în serios şi se pare că a fost foarte şocat
când o personalitate ca Aleksandr Blok i-a afirmat cu tărie că versurile Annei Ahmatova erau
mult mai bune decât ale sale. Tot în 1912, la 1 octombrie, dă naştere unicului ei fiu, viitorul
istoric, Lev Gumiliov.

Comentând volumul Seara, poetul Georgi Ciulkov considera că în versurile ei înţelepciunea şi

chiar sentimentele sunt pătrunse de o letală ironie, ceea ce o îndreptăţea pe Anna Ahmatova să
se considere o urmaşă a lui Innokenti Annenski. Anna Ahmatova însăşi recunoştea ce revelaţie
 11

fuseseră pentru ea versurile lui Innokenti Annenski, care îi arătaseră drumul spre o „nouă
armonie”. Linia succesiunii ei poetice este confirmată de poemul «Учитель» (Învăţătorul) din
1945 şi din afirmaţiile din memoriile sale:

„Ele îşi au originea în unul din versurile lui Annenski. După părerea mea, creaţia sa este
plină de tragism, de sinceritate şi de integritatea artistică”

În mai 1914, cu puţin înainte de începerea Primului Război Mondial, a ieşit de sub tipar
următorul volum de poezii, Чётки (Mătănii). Tipărit iniţiat cu un tiraj de 1000 exemplare,
volumul a fost retipărit în opt ediţii până în 1923. Anna Ahmatova spera că anul 1914 va
reprezenta un moment de răscruce în destinul Rusiei, începutul necalendaristic al secolului
XX.

Mi se părea că micul volum de lirică erotică a unei autoare începătoare trebuia să fie privit
ca o revelaţie care să copleşească evenimentele mondiale. Timpul a hotărât altfel

scria ea în notele ei autobiografice.

În versurile celor două culegeri, contemporanii au intuit, în mod greşit, note autobiografice,
care le-ar fi permis să vadă în ele fie un „jurnal liric”, fie un „roman liric”. În comparaţie cu
primul volum, în Mătănii se accentuează detalierea prelucrării formelor, se adânceşte
abilitatea nu numai de a suferi sau de a avea compasiune pentru sufletul „obiectelor
neînsufleţite”, dar şi aceea de a-şi însuşi „neliniştile lumii”. Noua culegere demonstra că Anna
Ahmatova nu mergea pe linia lărgirii tematicii abordate, că forţa ei consta în înţelegerea
nuanţelor şi a motivărilor psihologice. Această calitate a poeziei ei s-a amplificat în cursul
anilor. Înclinaţia Ahmatovei pentru rigurozitatea formelor, pentru restrângerea naraţiunii au
fost observate de unul dintre primii ei critici, Nikolai Nedobrovo. În 1915, el scria despre
autoarea volumelor Seara şi Mătănii:

Abundenţa suferinţelor poetice expuse nu reprezintă o expresie a unor scânceli pentru unele
nimicuri accidentale ale vieţii, ci deschide sufletul liric, caracterizat mai degrabă prin
duritate decât printr-o tandreţe excesivă, mai degrabă printr-o îndârjire decât o văicăreală
şi, fără nici-o îndoială, printr-o determinare şi nu o resemnare.

Ahmatova a apreciat foarte mult aceste observaţii, în care ea avea să vadă ulterior o prevestire
a rolul ei viitor: al femeii care, după ce scrisese îndeosebi poezii despre nefericirile iubirii,
avea să vorbească cu mândrie unui popor de peste o sută de milioane de oameni despre “anii
satanici” ai terorii staliniste.
 12

Alt portret al Annei Ahmatova de Amedeo Modigliani

După volumul Mătănii, Ahmatova ajunsese celebră. Cei mai entuziaşti admiratori ai ei au fost
poeţi care tocmai îşi făceau debutul literar, cum erau Marina Ţvetaeva şi Boris Pasternak. Mai
rezervaţi, însă, de asemenea, exprimându-şi aprobarea pentru Ahmatova, au fost Aleksandr Blok
şi Valeri Briusov. În aceşti ani, Ahmatova ajunsese să fie privită ca fiind modelul favorit pentru
mulţi artişti. Pas cu pas, imaginea ei se transformă într-un simbol inalienabil al poeziei din
Sankt Petersburg în perioada acmeismului.

La 28 iulie 1914 a început Primul Război Mondial şi o succesiune de evenimente care au afectat
profund viaţa Annei Ahmatova. Nikolai Gumiliov s-a înrolat într-o unitate de cavalerie de
elită . Pentru curajul său în luptă, el a fost decorat de două ori cu Ordinul Sfântului Gheorghe.
Relaţiile dintre Anna Ahmatova şi soţul ei se răciseră şi fiecare dintre ei începuse să urmeze
un drum diferit. Despărţirea a avut loc fără tensiuni şi cei doi au rămas în relaţii bune. După
plecarea lui Nikolai Gumiliov pe front, Аhmatova a petrecut mai multă vreme în Gubernia
Tver, la moşia familiei Gumiliov din satul Slepniovo (Гумилевых Слепнёво). Aici a fost
puternic impresionată de caracterul specific rusesc al locurilor, care, după ea, le punea o
pecete pravoslavnică. În plus, trăind mai mult în oraşe, nu făcuse până atunci cunoştinţă cu
pădurile, cu ieşirile în aer liber. Totuşi, ea nu se simţea acasă la Slepniovo, localitate pe care o
numeşte în amintirile ei, cu oarecare afecţiune, “această vechitură plicticoasă”. La Slepniovo,
Ahmatova a scris cea mai mare parte a versurilor care au fost incluse în următorul ei volum.

În anii Primului Război Mondial, Anna Ahmatova nu şi-a unit glasul cu cel al poeţilor care
încercau să se desprindă de patosul patriotic oficial, însă a reacţionat mai mult la tragedia
vremurilor de război, de exemplu în poeziile Июль 1914 (Iulie 1914), Молитва (Rugăciune),
Памяти 19 июля 1914 (În amintirea zilei de 19 iulie 1914). Încă din iulie 1914, când abia se
declarase Primul Război Mondial, ea avea o presimţire că vor urma timpuri foarte grele.

Сроки страшные близятся. Скоро Se apropie un soroc teribil. În curând

Станет тесно от свежих могил. Se vor ridica morţii din mormintele lor reci.
Ждите глада, и труса, и мора, Aşteptaţi-vă la pârjol şi la înfricoşare şi la boli,
И затменья небесных светил. Şi la întunecarea luminii cereşti.
Июль 1914 Iulie 1914

Totuşi, cu toate aceste presimţiri ale unor vremuri grele care aveau să vină, ea nu era
deznădăjduită, ci spera într-o minune care să salveze Rusia.

Так молюсь за Твоей литургией Astfel mă rog în timpul liturghiei Tale

После стольких томительных дней, Ca după zile de agonie grea
Чтобы туча над темной Россией Norii de furtună care întunecă Rusia
Стала облаком в славе лучей. Se fie risipiţi de razele din slavă.
Молитва (1915) Rugăciune (1915

În septembrie 1917 publică volumul Белая стая (Stolul alb). Volumul nu a avut acelaşi
succes răsunător ca cele precedente. Stolul alb începea cu poezia Думали, нищие мы…(Am
crezut, săraca de mine…) compusă în 1915, în perioada primelor bătălii şi a primelor pierderi
de vieţi omeneşti din perioada războiului. Încleştările lipsite de succes de pe front au dat
naştere în sufletul eroinei nu la disperare, ci la o resemnare. Ca epigraf al volumului,
Ahmatova a utilizat versul din poezia Mилая a lui Innokenti Annenski - „Горю и ночью дорога
 13

светла” („Durerea care mă arde, îmi luminează drumul şi în bezna nopţii”). Noul volum o
prezenta pe Anna Ahmatova într-o lumină diferită. Viziunea este mai esoterică. Multe din
poeziile din Stolul alb erau adresate direct unor cunoscuţi: 17 poezii i-au fost dedicate
iubitului ei din acea perioadă, Boris Antrep, un artist plastic, care era şi el ofiţer în armată, sau
lui Nicolai Nedobrovo (sub iniţialele N.V.N). Dar iubirea nu mai este o temă separată, ea devine
inseparabilă de suferinţele pământeşti, iar unele din versuri conţin imagini de o religiozitate
înălţătoare. Însă noile intonaţii de solemnitate tristă, tonul de rugăciune, exprimând o
percepere extrem de personală, au distrus imaginea stereotipă a poeziei Annei Ahmatova, pe
care şi-o formaseră cititorii versurilor ei anterioare. Aceste modificări au fost percepute Osip
Mandelştam, care observa:

„Strigătele de renunţare devin din ce în ce mai puternice în versurile Annei Ahmatova, iar, în
prezent, poezia ei se apropie de nivelul la care poate să devină unul din simbolurile de
măreţie ale Rusiei”

Nicolai Gumiliov, Lev Gumiliov şi Anna Ahmatova la Ţarskoe Selo, 1916

Volumul Stolul alb prezintă începutul transformării ei din femeia nefericită în iubire în femeia
cuprinsă de sentimente mistice. Este calea pe care Anna Ahmatova o va urma în continuare,
cale străjuită de pierderea multor persoane şi de numeroase încercări personale, cale în care a
asistat la moartea vechii Rusii, dar care, cu toate suferinţele, i-a rezervat o soartă mai blândă
decât cea a multor contemporani.

Discuţii despre emigrare

Începând de la jumătatea anului 1916, situaţia în Rusia se înrăutăţise sensibil. Începutul

Revoluţiei Ruse în februarie 1917 şi abdicarea ţarului Nicolae II au constituit pentru mulţi
intelectuali ruşi un semnal de alarmă şi unii dintre ei, care considerau că situaţia nu mai avea
nici o ieşire, au început să părăsească ţara. După Revoluţia Socialistă din Octombrie, în 1918, a
început o emigraţie masivă, care a continuat mulţi ani după aceea. Situaţia era însă confuză şi
existau persoane care, deşi plecate în occident, s-au întors în Rusia.

În situaţia tensionată creată de revoluţie, au apărut inevitabil discuţii între cei care vedeau în
emigrare unica soluţie pentru supravieţuire şi cei care considerau că emigrarea era o laşitate, o
părăsire a patriei tocmai în momentele în care Rusia avea nevoie de toţi oamenii de nădejde
pentru a fi salvată. Anna Ahmatova a fost şi ea prinsă în această controversă. Cele mai aprinse
discuţii le-a avut cu Boris Antrep, care căutase să-i arate gravitatea situaţiei şi, în acelaşi timp,
să o informeze despre decizia sa de a pleca în Anglia, scriindu-i
 14

„Mie îmi place liniştea civilizaţiei engleze, şi nu delirul revoluţionar sau religios”.

De la Slepniovo ea a respins propunerile lui Antrep, considerând că aceste cuvinte erau

nedemne şi lăsându-l să înţeleagă că nu avea nici cea mai îndepărtată intenţie de a emigra:

Но равнодушно и спокойно Dar indiferentă şi tăcută

Руками я замкнула слух,
Чтоб этой речью недостойной
Не осквернился скорбный дух.
Когда в тоске самоубийства…
(1917)
Îmi frâng mâinile când le aud
De teamă ca aceste cuvinte nedemne
Să-mi profaneze sufletul îndurerat.
Când m-am sinucis din plictiseală”.
(1917)

Boris Antrepa emigrat în Anglia în 1917. El a avut ulterior prilejul de a constata că avusese
dreptate să considere că rămânerea Ahmatovei în Rusia bolşevică era mult mai mult decât o
imprudenţă. Mai târziu, el a reprezentat-o în mozaicul galeriei naţionale din Londra, iar
desenele sale, în care poeta era zugrăvită ca Sfânta Ana, au fost donate catedralei lui Christos
Împărat în oraşul irlandez Mullingar. După Boris Antrep au plecat din Rusia, una după alta,
persoane care erau apropiate de Ahmatova, printre care А. Liurie şi prietena ei din copilărie,
O. Glebova-Sudeikina. Ahmatova s-a hotărât însă să rămână în acea Rusie «oarbă şi
păcătoasă”. Sentimentul de legătură cu pământul rusesc, responsabilitatea faţă de Rusia şi faţă
de limba rusă reveneau frecvent în dialogul ei cu “cei care şi-au părăsit ţara”. Spre emigranţi
Ahmatova se întorcea supărată:

„Nu mă alătur celor care şi-au părăsit ţara înainte de distrugerea duşmanilor”.

Justificările emigranţilor faţă de Ahmatova au continuat mulţi ani: Roman Gul în volumul Я
унес Россию („Eu m-am dezbărat de Rusia”) polemiza cu Ahmatova. La părerile lui Gul s-au
raliat printre alţii Georgi Adamovici şi V. Frank.

Persoanele apropiate Annei Ahmatova care rămăseseră în Rusia au ajuns practic toate pe lista
jertfelor terorii regimului comunist. Singurul ei fiu, Lev Gumiliov, a fost arestat de trei ori. Au
fost condamnaţi fără nici-o vină, pierduţi în arhipelagul Gulag, Osip Mandelştam, Boris Pilniak
profesorul de filologie Grigori Gukovski, Vladimir Nabrut, Nikolai Punin. În notele ei, publicate abia
în 1962, Anna Ahmatova scria: „Soarta a distrus o întreagă generaţie. Blok, Gumiliov, Hlebnikov
au murit aproape simultan. Aleksei Remizov, Marina Ţvetaeva, Vladislav Hodasevici au plecat peste
hotare, de asemenea, Feodor Şaliapin, Мihail Cehov, Igor Stravinski, Serghei Prokofiev, jumătate din
balet». Prokofiev şi Ţvetaeva s-au întors din exil în Uniunea Sovietică, dar dacă Prokofiev nu
a suferit repercusiuni, Marina Ţvetaeva a fost găsită spânzurată în apartamentul ei, imediat
după ce fusese vizitată de un grup de ofiţeri ai NKVD”.

Sentimentele Annei Ahmatova cu privire la plecarea din Rusia sunt exprimate în poezia Soţia
lui Lot, o referire la personajul biblic îndemnat de Dumnezeu să părăsească oraşul Sodoma,
înainte de distrugerea acestuia drept pedeapsă pentru fărădelegile locuitorilor, analogia cu
Rusia fiind evidentă. Dar soţia lui Lot nu reuşeşte să se desprindă de locul natal.

Но громко жене говорила тревога: Dar o voce îi repeta soţiei lui, fără încetare:
Не поздно, ты можешь еще посмотреть Nu-i încă prea târziu, mai e timp să priveşti
На красные башни родного Содома, La Sodoma, oraşul tău natal, la turnurile şi apele sale,
На площадь, где пела, на двор, где пряла, La piaţa în care cântai, la curtea în care torceai
 15

На окна пустые высокого дома, La casa are cărei ferestre sunt goale acum
Где милому мужу детей родила. Unde ai dat naştere la două fete bărbatului iubit
Лотова жена (1924) Soţia lui Lot(1924)

Soţia lui Lot nu poate rezista dorinţei şi se întoarce pentru a arunca o ultimă privire spre
oraşul pe care îl iubise, iar această privire îi este fatală. Ea se transformă într-o stană de sare.
Poezia Ahmatovei nu o condamnă pentru că nu a urmat ordinele pe care îngerul lui Dumnezeu
i le transmisese, ci se încheie plină de înţelegere.

Лишь сердце мое никогда не забудет Şi totuşi, în inima mea, sunt sigură, că nu o voi uita nicicând
Отдавшую жизнь за единственный взгляд. Pe cea care şi-a dat viaţa numai pentru o singură privire.

Versurile arată că Ahmatova era conştientă de unele dintre pericolele care o aşteptau
rămânând în Rusia. Dar cu toată acestea, dragostea ei pentru locurile în care trăise până
atunci, era mai puternică. Cu toate necazurile, în viziunea ei era mai important să rămână
credincioasă acestor locuri, chiar dacă, asemenea nevestei lui Lot, ar fi putut să plătească cu
viaţa această credinţă.

Activitatea poetică după Revoluţia Socialistă din Octombrie

Între timp, întors de pe front, Nikolai Gumiliov plecase la Paris, făcând parte din corpul
expediţionar rus. La Paris el se îndrăgosteşte de o franţuzoaică de origine rusă, pentru care
scrie o colecţie de poeme. După Revoluţia Socialistă din Octombrie, neţinând seama de sfaturile
prietenilor săi, Nikolai Gumiliov se întoarce în Rusia, la Petrograd, unde îşi reia activităţile
literare. Dar atât pentru el, cât şi pentru ceilalţi scriitori care rămăseseră în Rusia, au urmat
vremuri mai grele decât ar fi putut prevedea.

În 1918, Anna Ahmatova îi cere să divorţeze pentru a se mărita cu Vladimir Şileiko, un arheolog
renumit. Personalitatea lui Şileiko, preocupat de cultura Egiptului antic, a Asiriei şi
Babilonului, era cu totul incompatibilă cu cea a Annei Ahmatova. Era cunoscut ca un om
autoritar, neinteresat de preocupările domestice zilnice. După unele relatări, Şileiko nu o
încuraja să scrie poezii şi chiar i-ar fi ars unele pe care le compusese, cu scopul de a o
determina să renunţe la acest obicei. [1]Totuşi, din punct de vedere intelectual exista între ei o
anumită înţelegere şi Şileiko a avut o influenţă importantă asupra Ahmatovei. Şileiko lucra în
acea vreme la prima traducere a epopeii lui Ghilgameş în limba rusă, şi astfel Ahmatova a venit
în contact cu unele din operele pe care ea însăşi le-a tradus mai târziu. Tot influenţei sale i se
atribuie includerea unor scurte note filozofice în creaţia ei. În această perioadă, Anna
Ahmatova şi Vladimir Şileiko se mută la Fontannîi dom (Palatul Şeremetiev), din Petrograd,
casă sub acoperişul căreia Anna a trăit numeroşi ani. Dar nici acestei căsătorii nu-i fu dat să
dăinuie; Anna şi Vladimir se despart în 1922 şi divorţează în 1928.

Pe de altă parte, cu un an după divorţ, Nikolai Gumiliov se însoară cu Anna Nikolaevna

Engelhardt. Gumiliov era ostil faţă de revoluţia socialistă, şi îşi arăta public ostilitatea, prin
remarci pro-monarhice sau făcând ostentativ semnul crucii. Autorităţile sovietice l-au arestat
în 1921, acuzându-l de participare la un complot antirevoluţionar. Acţiunea, care a căpătat
denumirea de „Afacerea Taganţev”, a constituit prima înscenare a unui complot cu totul
imaginar pusă la cale de GPU. Nikolai Gumiliov a fost împuşcat, fără să fie judecat şi
condamnat. Deşi era divorţată, moartea lui a afectat-o profund pe Anna Ahmatova. Locul
unde a fost înmormântat a rămas necunoscut şi Ahmatova, privind la nenumăratele insuliţe
 16

din delta Nevei, căuta să-şi imagineze pe care dintre ele îi putea fi mormântul. Pe lângă
aceasta, împuşcarea fostului ei soţ a influenţat inevitabil viaţa Annei Ahmatova şi a fiului ei,
Lev Gumiliov, punându-le eticheta de duşmani ai poporului.

După Revoluţia Socialistă din Octombrie, Anna Ahmatova şi-a luat o slujbă de bibliotecară la
Institutul agronomic din Petrograd. Editura Petropolis îi publică două volume de versuri:
Подорожник (Pătlagina), ilustrat de Mstislav Dobujinski, în 1921 şi Anno Domini МСМХХI
în anul următor. Acesta din urmă cuprinde şi o poezie despre moartea lui Nikolai Gumiliov. În
ambele volume încep să apară tonul de solemnitate dureroasă şi intonaţia profetică care se vor
accentua în operele ei de mai târziu. Multora din cititorii ei, li se părea, că în noile ei versuri
se oglindeau teribilele realităţi ale vremurilor revoluţiei. Astfel, în poezia Все расхищено,
предано, продано… (Totul este furat, predat şi vândut), teama de foamete nu este doar o
imagine, ci o referire concretă la foametea de care Petrogradul suferise în perioada 1918–
1921.

Însă, spre deosebire de Ivan Bunin, Dmitri Merejkovski, Zinaida Gippius şi alţi scriitori, Ahmatova
nu blestemă zgomotos Rusia căzută în mâinile diavolului: pentru Ahmatova, realitatea este o
consecinţă tristă a unei situaţii nefericite dar incontrolabile care trebuie suportată, similar
“Pătlaginei” care creşte pe pământul sărac din nordul Rusiei. În lirica ei, Ahmatova ia notă de
marile evenimente istorice din jurul ei, dar nu participă la ele. Ea caută să insufle cititorilor ei
filozofia de a nu se lăsa copleşiţi de înfricoşătoarele realităţi ale secolului XX, ci de a rezista
pentru a putea trăi “după aceasta”.

Ahmatova considera că unul din elementele cheie din creaţia sa era de a fi glasul celor mulţi,
exprimând gândurile lor cele mai tainice. Numai că cetăţenii din “epoca de fabricare a
sufletelor” descrişi în poeziile Ahmatovei nu suferă din cauza umilirilor inutile şi a insultelor
continue ale vieţii de zi cu zi. Ei urmăresc calea biblică a strădaniei de a se purifica, în care
încercările fac parte din procesul de purificare. Analizând opera Ahmatovei, filozoful V. Frank
scria:

„Timpul, moartea, ispăşirea – aceasta este triada în jurul căreia se roteşte gândirea poetei”.

Prigoana

Valoarea poeziilor Annei Ahmatova nu împiedică autorităţile sovietice să declare că poeta

avea o orientare burgheză şi aristocratică, şi să o condamne pentru temele poeziilor ei, pe
care le vedeau restrânse la credinţă şi la dragoste, caracterizând-o pe poetă ca fiind pe
jumătate călugăriţă şi pe jumătate prostituată.

Din 1923 au început să apară o serie de articole critice la adresa ei, urmărind distrugerea ei ca
scriitoare. Un prim articol foarte provocator a fost cel al lui Kornei Ciukovski Две России.
Ахматова и Маяковский (Două Rusii: Ahmatova şi Maiakovski). Articolul prezenta opoziţia
dintre Ahmatova, considerată o păstrătoare a culturii vechi şi Vladimir Maiakovski prezentat ca
un avangardist al noii arte socialiste, opoziţie care îi era total defavorabilă Annei Ahmatova.
Un alt articol, О Драконе и Белой птице („Despre dragon şi pasărea albă”), a fost semnat de
Aleksandra Kollontai şi făcea o comparaţie între iubirea decadentă promovată de Ahmatova în
poeziile ei şi iubirea „tovărăşească” a comuniştilor, căutând să o prezinte pe Ahmatova drept
femeie imorală.[2] Este o ironie faptul că un asemenea articol era semnat de Aleksandra
Kollontai, care în multe alte ocazii se erijase în susţinătoare a unirilor sexuale libere. În
sfârşit, Boris Arvatov a reluat aceste idei în articolul Гражданка Ахматова и товарищ
Коллонтай („Cetăţeana Ahmatova şi Tovarăşa Kollontai”), prezentând-o pe Ahmatova în
 17

opoziţie cu noul ideal al femeii comuniste.[3] <[4]Articolul lui Boris Arvatov căuta să facă o
critică obiectivă, aplicând metodele „analizei formale”, care era la modă în acea perioadă şi
era prezentată ca fiind o metodă ştiinţifică:

Toată poezia Ahmatovei scoate în evidenţă un mod de exprimare specific, întâlnit în fiecare
din volumele ei de poezii, care pun accentul pe suferinţele violente, caracterizate printr-o
aromă bolnăvicioasă. S-a calculat că în volumul Mătănii, Anna Ahmatova utilizează cuvântul
“moarte” sau cele echivalente, de 25 de ori. Apoi mai apar: melancolie (de 7 ori), doliu (7),
apatie (7), suferinţă, durere, tristeţe, disperare, jale, greutate (de câte 6 ori), culoarea
preferată a Ahmatovei este negrul iar epitetele cele mai uzuale sunt: tainic şi straniu… Este
de la sine înţeles că, chiar dacă ar aborda o tematică proletară, interpretarea acesteia de
către Ahmatova ar avea, în mod obiectiv, un caracter decadent.

Alţi autori care au scris articole critice la adresa ei au fost Valerian Obolenski, A. Selivanovski,
Serghei Bobrov şi chiar G. Lelevici, care publicase un panegiric al ei în 1922. Toţi au demascat-o
ca pe o poetă de salon, „cu o ideologie străină de noile elemente ale literaturii proletare”.

În 1925 a fost aprobată şi publicată hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist

(bolşevic) al Uniunii Sovietice „Despre politica partidului în domeniul literaturii artistice”,
care o demasca pe Anna Ahmatova, dând o aprobare oficială articolelor critice apărute în
presă. Amintindu-şi de modul în care luase cunoştinţă de hotărârea Comitetului Central,
Ahmatova scria în jurnalul ei:

După serile mele la Moscova, în vara anului 1924, a apărat o rezoluţie pentru a opri
activitatea mea literară. Au interzis tipărirea lucrărilor mele în ziare şi în almanahuri, m-au
împins într-un amurg literar. M-am întâlnit pe Nevski Prospekt cu Marietta Şaghinian care mi-a
spus: „Trebuie să fiţi o persoană foarte importantă: în ceea ce vă priveşte a fost luată o
hotărâre neobişnuită a Comitetului Central: nu o arestaţi, dar nici nu-i tipăriţi lucrările”. [5]

Pentru Ahmatova, începe represiunea deceniilor 1920-30. Noile versuri nu i se mai publică,
nici nu sunt retipărite versurile ei anterioare. Din 1923 până în 1935 Ahmatova aproape nu
mai scrie poezii. În aceşti ani Ahmatova s-a ocupat de traduceri, a scris studii despre viaţa lui
Puşkin şi despre arhitectura Petersburgului. Ea s-a dedicat cercetărilor legate de viaţa şi opera
lui Puşkin: Пушкин и Невское взморье („Puşkin şi litoralul Nevei”), Гибель Пушкина
(„Moartea lui Puşkin”), O золотом петушке („Despre Cocoşul de aur”, O каменном госте
(„Despre Oaspetele de piatră”) şi altele. Pentru mulţi ani, Puşkin a constituit pentru Ahmatova
o salvare şi un refugiu în faţa ororilor istoriei, o personificare a normelor morale şi a armoniei.
Pe lângă acestea, se mai ocupă şi de alte analize literare, dintre studiile ei meritând să fie
relevat Oб Адольфе („Despre Adolphe al lui Benjamin Constant”)

Contrar multora dintre scriitorii sovietici care făcuseră concesii puterii, Ahmatova a dovedit
forţa rară de a nu ceda hipnozei de masă creată de putere, de a nu se amăgi de ideea unei
„curăţenii culturale”. În însemnările sale nu apar reproşuri la represaliile acelor perioade şi
nici aluzii la faptul că elita intelectualităţii din Rusia ori emigrează, ori este exterminată de
autorităţile comuniste.

Din 1926 până în 1940 trăieşte cu criticul de artă Nikolai Punin, fără să se căsătorească cu el. În
1935 Nikolai Punin este arestat prima oară, dar este eliberat în 1936 în urma unei cereri către
Stalin semnate de Ahmatova împreună cu Mihail Bulgakov şi Boris Pasternak. Tot în 1935 este
arestat fiul ei Lev Gumiliov.
 18

În toamna anului 1935 a început să lucreze la volumul Реквием (Recviem) (1935–1940).

Lucrarea conţine note biografice ale acestei perioade, dar nu prezintă evenimentele ca atare, ci
o analiză a sentimentelor care o măcinau pe Ahmatova, în care face analogii la situaţii biblice
asemănătoare. Deşi o operă foarte personală, volumul se pretează la generalizare, pentru că
descrierile poetei sunt în fond în conformitate cu simţămintele a zeci de mii de femei în Rusia
acelor vremuri. Rusia anilor 1930 este asemănată cu infernul lui Dante. Recviem ocupă un loc
aparte în şirul de lucrări care au încercat să zugrăvească groaza reprimărilor totalitare din anii
1930. Аhmatova nu a intrat în lagăre, nu a fost arestată, însă timp de 13 ani a vegetat
simţindu-se permanent ameninţată, având sentimentul că poate fi arestată şi omorâtă în orice
clipă. În acelaşi timp, era permanent înfricoşată de soarta fiului ei. În Recviem nu sunt
prezentate duşurile cu apă rece ca gheaţa sau alte brutalităţi ale torţionarilor sovietici, nu sunt
descrise infernalele realităţi ale arhipelagului Gulag. Dar poemul prezintă durerile întregii
populaţii a Rusiei, ilustrate prin cozile pe care mii de oameni le făceau la porţile închisorilor
în speranţa de a afla o veste despre cei dragi care se găseau în spatele gratiilor sau de a putea
să le transmită un mesaj sau un mic pachet cu alimente. La centrul poemului este durerea
mamelor plângându-şi copiii care suferă fără a avea vreo vină şi deznădejdea lor neştiind dacă
îi vor revedea vreodată. Este o imagine a atmosferei opresive, care dăinuia în Rusia în anii
„Ejovşcinei”, teroarea declanşată de Nikolai Ejov, temutul şef al NKVD. În perioada în care în
Rusia regimul comunist prognoza formarea unui nou tip de femei: femeia-tovarăş, femeia-
muncitor, femeia-cetăţean, Аhmatova revine la imaginea femeilor ruse care dăinuia de secole
– femeia-protectoare, femeia-îndurerată, femeia-îndoliată. Iar pentru Ahmatova, imaginea
acestor vremuri o constituie imaginea crucilor pătate de sânge.

Portretul Annei Ahmatova de Nathan Altman (1918)

Perioada celui de-al Doilea Război Mondial

În mod cu totul neaşteptat, la recepţia în onoarea unor scriitori pe care îi decorase în 1939,
Stalin a întrebat de Ahmatova ale cărei versuri îi plăceau fiicei sale Svetlana: „Dar Ahmatova
unde este? De ce nu mai scrie nimic?”. În condiţiile stalinismului această simplă întrebare a
 19

fost suficientă pentru a urni o întreagă succesiune de evenimente: Аhmatova a fost primită în
Uniunea Scriitorilor, iar editurile au început iar să se intereseze de activitatea ei. În 1940, după
o întrerupere de 17 ani, i-a apărut culegerea Из шести книг(„Din şase cărţi”). Ahmatova se
referea la acest volum ca reprezentând „un dar al tătucului pentru fiica sa”. Din cele şase cărţi
menţionate în titlu, primele cinci erau volumele pe care le publicase până atunci şi din care se
selecţionaseră unele poezii; a şasea era o culegerea inedită Тростник („Stuf”), cuprinzând
versuri scrise în perioada 1924–1940, pe care editura nu îndrăznise să le publice ca un volum
separat. Desigur că prudenţa editurii era justificată: volumul a fost retras din librării peste
câteva săptămâni. Stalin nu aprecia în general versurile Ahmatovei, însă se pare că una din
poeziile din culegerea Stuf îi displăcuse în mod deosebit. Este adevărat că unele poezii se
refereau la perioada de teroare a epurărilor staliniste, cum este poezia următoare:

Привольем пахнет дикий мед,

Mierea sălbatică are parfumul libertăţii,
Пыль -- солнечным лучом,
Praful - cel al unei raze de soare,
Фиалкою -- девичий рот,
Gura unei fete un parfum de viorea,
А золото -- ничем.
iar aurul - nu are nici un parfum.
Водою пахнет резеда
Zonele umede miros a flori de rezeda,
И яблоком -- любовь,
iar merele sunt ca dragostea,
Но мы узнали навсегда,
Dar am aflat odată pentru totdeauna
Что кровью пахнет только
Că sângele miroase doar a sânge...
кровь...
Привольем пахнет дикий мед,… Mierea sălbatică are parfumul libertăţii..
(1934) (1934)

Poezia se termină cu imagine care face referire la Macbeth

И шотландская королева Şi regina Scoţiei

Напрасно с узких ладоней Îşi spală degeaba petele roşii împroşcate
Стирала красные брызги De pe palmele ei subţiri
В душном мраке царского дома. În tenebrele sufocante ale palatului regal.

Ahmatova se foloseşte de Shakespeare pentru a descrie sângele vărsat de comunişti. Aluzia

era suficient de evidentă pentru a atrage supărarea lui Stalin şi ordinul de a retrage volumul
din circulaţie. Motivul pentru care Stalin a cruţat-o pe Anna Ahmatova şi nu a ordonat
arestarea sau chiar executarea ei rămâne un mister.

Anul 1940, anul întoarcerii ei în literatură, a fost excepţional de fructuos pentru Ahmatova: a
început lucrarea epică Поэма без героя (Poemul fără erou), a continuat să lucreze la poemul
despre Ţarskoe Selo Русский Трианон (Trianonul rusesc) şi a scris numeroase alte poezii.

Începutul războiului a prins-o pe Ahmatova la Leningrad. Ea a participat la toate acţiunile de

apărare pasivă: împreună cu vecinii, participa la lucrările de pregătire a clădirilor pentru
condiţii de război, la pregătirea adăposturilor antiaeriene, la vopsirea cu substanţe ignifuge a
bârnelor aparente de pe cerdacul casei. Impresiile primelor zile ale războiului şi ale blocadei
le-a exprimat în poeziile Первый дальнобойный в Ленинграде („Primele clipe de război în
Leningrad”) şi Птицы смерти в зените стоят…, („Păsările stau moarte la zenit…”). În
acele zile fatidice în care Stalin se adresa popoarelor Uniunii Sovietice cu cuvintele „Fraţi şi
surori…”, el înţelesese că trebuia să se bazeze pe patriotismul, pe credinţa profundă şi pe
bărbăţia întregii populaţii în războiul împotriva invaziei germane. Ahmatova a obţinut
 20

permisiunea de a citi la radio un apel mobilizator către femeile din Leningrad. Poeziile
Клятва („Jurământ”) - 1941 şi Мужество („Bărbăţie”) - 1942 erau foarte cunoscute. Poezia
Bărbăţie a fost tipărită de ziarul Pravda şi apoi retipărită de mai multe ori, fiind prezentată ca
un simbol al rezistenţei şi al curajului.

În 1943 Ahmatova a fost decorată cu medalia „За оборону Ленинграда” („Pentru apărarea
Leningradului”). La sfârşitul lui septembrie 1941, pe baza unui ordin al lui Stalin, Ahmatova a
fost evacuată din casa ei, astfel încât să nu rămână în spatele liniilor inamice, şi şi-a petrecut
următorii doi ani la Taşkent. A scris multe poezii şi a continuat lucrul la poemul Поэмой без
героя (Poem fără erou). În timpul cât era evacuată la Taşkent, ea îşi citea poeziile soldaţilor
răniţi şi a publicat în diferite reviste poezii lirice inspirate de război. O culegere a acestor
poezii a apărut la Taşkent, în 1943. În 1944 se reîntoarce la Leningrad după sfârşitul blocadei.
Ruinele din oraş şi distrugerile pricinuite împrejurimilor o impresionează profund. Atunci
descrie în proză tot ceea ce întâlneşte si îi provoacă stări emoţionale în lucrările В гостях у
смерти („Vizitând moartea”) şi Три сирени (Trei flori de liliac). O serie de reviste şi ziare au început
să-i publice poeziile. Ea a început să-şi citească din poezii la diferite cenacluri literare şi făcea
planuri pentru publicarea unei ediţii noi a întregii sale opere poetice.

În anii războiului petrecuţi în Taşkent, Ahmatova începe să scrie tragedia lirico-filozofică

Enuma Eliş, bazată pe mitul genezei în mitologia sumeriano-babiloniană, în care intenţiona să-
şi expună gândurile despre începutul şi la sfârşitul lumii. Interesul pentru cultura sumeriană îi
rămăsese probabil din legătura ei cu Vladimir Şileiko. Cu diferite întreruperi, ea a continuat să
lucreze la această operă până în 1966, fără să o termine. Unele fragmente au fost publicate în
1964 în revista „Новый мир”, iar altele au fost incluse în volumul Scurgerea timpului. Au
rămas diferite manuscrise ale acestei tragedii, din care Mihail Kralin şi Valin Tomacev au
publicat diferite extrase. Ulterior, cercetătorii S. A. Kovalenko şi N. V. Koroleva au publicat
fragmentele piesei neterminate într-o ediţie adnotată.

Represiunea din perioada postbelică

În aprilie 1946 Ahmatova a apărut în sala coloanelor în Casa Uniunilor (Дом союзов). Apariţia
ei pe scenă a provocat ovaţii prelungite, publicul aplaudând în picioare timp de 15 minute. Nu
se serba doar întoarcerea Ahmatovei în lumea literară – pentru publicul din sală, ea
personifica eliberarea din captivitate a cuvântului rus, a sufletului inflexibil rusesc, eliberare
plătită cu milioane de vieţi. Odată cu victoria s-a instalat în oameni speranţa unui nou început
în istoria ţării.

Dar pentru partidul comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice, Ahmatova îşi jucase rolul, şi
ideile ei despre o renaştere a culturii şi o revenire la trecutul prerevoluţionar deveneau
periculoase. Scurtul dezgheţ de după război se termina: după «vara iluziilor» a urmat
Hotărârea PC PC(b)US „О журналах «Звезда» и «Ленинград»” („Despre ziarele Zvezda şi
Leningrad”). Hotărârea a marcat «punerea la punct» a intelectualităţii, care în anii războiului
începuse să-şi exprime năzuinţele spre libertatea sufletească. Hotărârea era opera lui Andrei
Jdanov, secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice,
membru al biroului politic şi coordonatorul programului lui Stalin de represiune în domeniul
cultural. Ca victime, au fost aleşi Mihail Zoşcenko şi Anna Ahmatova. Hotărârea Comitetul
Central o demasca pentru „eroticismul ei, misticismul ei şi indiferenţa sa politică”. Poezia ei a
fost aspru criticată ca fiind „duşmănoasă faţă de popoarele Uniunii Sovietice”. În septembrie
1946 Ahmatova a fost exclusă din Uniunea Scriitorilor Sovietici. Întreg tirajul unui volum de
poezii care era sub tipar a fost distrus şi pentru mai bine de trei ani nu i s-a publicat nici o
lucrare. Excluderea atrăgea după sine şi revocarea dreptului la o cartelă de alimente,
 21

importantă în perioada de penurie de după război. Ahmatova a trebuit să se bazeze pe ajutorul

prietenilor ei până la sfârşitul vieţii. În camera ei au fost instalate aparate de ascultare,
frecvent i s-au făcut perchiziţii. Hotărârea a fost inclusă în programa analitică a şcolilor şi
câteva generaţii de elevi au învăţat că Ahmatova era o poetă decadentă.

În 1949 a fost arestat din nou Lev Gumiliov, care luptase pe front şi ajunsese cu armata roşie
până la Berlin. Pentru a-şi salva fiul din închisorile lui Stalin, Ahmatova a scris un ciclu de
poezii în care îl preaslăvea pe Stalin şi sistemul comunist sovietic. Poeziile formau un ciclu
denumit Cлава миру („Slavă păcii”) şi au fost publicate de revista ilustrată Ogoniok (Flacăra).
Au fost şi alţi poeţi talentaţi care au scris asemenea panegirice printre care Konstantin Simonov,
Aleksandr Tvardovski, Olga Berggolţ. Această capitulare necaracteristică în faţa lui Stalin era
motivată de dorinţa ei de a-l îndupleca, determinându-l să-i elibereze fiul din exilul său în
Siberia. Poemele Ahmatovei din ciclul „Slavă păcii”, al căror ton este foarte formal şi cu totul
diferit de celelalte scrieri ale poetei, au fost omise din ediţiile publicate în U.R.S.S. după
moartea lui Stalin. Încercarea ei nu a reuşit şi Lev Gumiliov a fost eliberat abia după moartea
lui Stalin, în 1956, când Hruşciov a ajuns la putere. Tot în aceeaşi perioadă a fost arestat şi
Nikolai Punin, care însă nu a supravieţuit. El a murit la 21 august 1953, într-un lagăr din satul
Abez, care făcea parte din centrul Gulag Vorkuta, din Republica Socialistă Sovietică Autonomă Komi.
În acea perioadă a avut loc o importantă răscoală a deţinuţilor din centrul Vorkuta, înăbuşită în
sânge de trupele Ministerului de Interne (MVD). Nu se ştie dacă Punin a fost implicat în
această răscoală.

Ahmatova era complet neajutorată în treburile zilnice. Îi era teamă de lucrurile tehnice, nu era
în stare să oprească gramofonul, nici să pună discurile sau să aprindă gazul. Pe măsură ce
îmbătrânea. aceste dificultăţi se agravau. După război, de obicei mai locuia o altă femeie cu
ea, care o ajuta în gospodărie. În rândul celor care i-au acordat ajutor sunt menţionate Hanna
Vulfovna Gorenko, cumnata Annei Ahmatova, sau Sarra Iosifovna Arens, soţia lui Lev
Evghenievici Arens (fratele primei soţii a lui Punin, Anna Evghenevna Arens).

Аnna Ahmatova în 1959

Reabilitarea

După moartea lui Stalin, Anna Ahmatova a fost încet reabilitată, dar atitudinea autorităţilor faţă
de ea a rămas ambivalentă. Un mic volum de versuri, precum şi unele din traducerile ei au
fost publicate în 1956. Ulterior au mai fost publicate diferite volume de poezii precum şi
studiile ei despre Puşkin. Nu a apărut însă o ediţie completă a operelor ei. Lucrarea ei cea mai
amplă, Поэма без героя (Poem fără erou), la care lucrase din 1940 până în 1962, a fost
publicată în Uniunea Sovietică doar postum, în 1976.
 22

Totuşi era imposibil ca Ahmatova să nu fi rămas puternic marcată de toate suferinţele

îndurate. În 1962, după ce fusese vizitată de poetul american Robert Frost, Anna Ahmatova
nota în caietul ei de amintiri lucruri pe care nu putuse să le împărtăşească vizitatorului:

„Am avut parte de toate, de sărăcie, de lungile cozi la porţile închisorilor, de teamă, de poezii
pe care le păstram numai în memorie şi de poezii arse. Şi am avut parte de umilinţe şi de
durere. Iar tu nu ai resimţit niciodată nimic din toate acestea şi nu ai fi în stare să înţelegi,
chiar dacă ţi le-aş spune pe toate...”.

Sunt gânduri care reflectă separaţia ei totală de un occident pe care îl ştie incapabil să
conceapă şi să priceapă drama internă profundă a unor generaţii întregi de intelectuali a căror
vlagă şi creativitate a fost distrusă de un regim represiv.

Anii următori ai vieţii Amatovei, după întoarcerea din închisoare a fiului ei au fost relativ
fericiţi. Ahmatova n-a avut niciodată o casă mare - toate poeziile ei au fost scrise "pe pervazul
ferestrei", cum se exprima ea. În sfârşit, i s-a repartizat un domiciliu adecvat. A obţinut
posibilitatea de a publica marele volum Бег времени (Scurgerea timpului), care cuprindea
poeziile pe care le scrisese timp de o jumătate de secol. Ea se hotărî să aştearnă pe hârtie
poemul Реквием (Recviem), pe care îl păstrase timp de 20 de ani în memoria ei şi a
prietenilor ei apropiaţi. La începutul anilor 1960 ea a fost înconjurată de un grup de ucenici,
care au umplut ultimii ei ani de fericire: în jurul ei se citeau poezii noi, se vorbea despre
poezie. În cercul ucenicilor Ahmatovei au intrat Evgheni Rein, Anatoli Naiman, Dmitri Bobîşev,
Iosif Brodski. Pentru ei, Ahmatova reprezenta o legătură cu trecutul anterior Revoluţiei din
Octombrie, legătură care fusese distrusă de comunişti.

În creaţia ei mai târzie, cum este ciclul Шиповник цветет (Măcieşul în floare), Ahmatova
caută o reîntâlnire spirituală cu persoanele care i-au fost apropiate. Cuvântul „suflete”, care se
întâlneşte frecvent şi în lirica mai veche a Ahmatovei, ajunge să aibă un înţeles nou: sufletele
sunt eliberate, mişcarea lor nu mai este stăvilită de barierele de pe pământ şi ele nu mai sunt
silite să dăinuie într-un singur compartiment al timpului. Printre temele care revin în această
perioadă sunt întâlnirea cu „spiritele dragi care s-au întors din trecut”, iubirile providenţiale
care nu se întâlnesc pe pământ şi înţelegerea tainelor existenţei.

Timp de 22 ani Ahmatova a lucrat la finalizarea lucrării Поэма без героя (Poem fără erou).
Poemul a început în 1913 – cu surse în tragediile ruseşti şi mondiale. Volumul este o lucrare
complexă, care constituie o puternică sinteză lirică a filozofiei ei şi o afirmare a sensului vieţii
şi al creaţiei ei poetice. Lucrarea este inspirată de poemul Evgheni Oneghin al lui Aleksandr
Puşkin. Şi în acest poem este prezentă vibraţia timpului, însă la Ahmatova este o vibraţie care
se simte, dar care este abia auzită, neavând greutatea sonoră a paşilor comandorului din
poemul lui Puşkin. Deoarece principalul personaj al poemului este timpul, poemul rămâne
fără erou. Însă pe alt plan Poemul fără erou este o reflecţie filozofico-etică despre drumul
cosmic al sufletului, despre triunghiul teozofic „Dumnezeu – timp – om”.

În 1964 i s-a decernat Premiul Aetna-Taormina, un premiu internaţional de poezie decernat în

Italia. În 1965 i se decernează premiul de doctor honoris causa de către Universitatea Oxford
din Regatul Unit. În condiţiile relativului dezgheţ din perioada lui Nikita Hruşciov, autorităţile
sovietice i-au acordat permisiunea de a se deplasa pentru a-şi primi premiile; era prima oară
când Anna Ahmatova părăsea Rusia, după 1912.

În 1964, la vârsta de 74 de ani, Anna Ahmatova a fost aleasă preşedinte al Uniunii Scriitorilor
din Uniunea Sovietică
 23

Anna Ahmatova a murit cu doi ani mai târziu, în sanatoriul Domodedovo, lângă Moscova, la 5
martie 1966. A fost înmormântată la Komarovo, în apropiere de Leningrad (azi Sankt
Petersburg)

Universul poetic
Epoca de argint

„Серебряный век” („Epoca de argint”) este un termen prin care specialiştii în istoria
literaturii ruse se referă la primele două decenii ale secolului XX. A fost o perioadă deosebit de
creativă în poezia rusă, pe care specialiştii o apreciază ca echivalentă cu „epoca de aur” care
apăruse cu un secol înainte.

Deşi cei mai mulţi experţi consideră că începutul real al acestei epoci este determinat de
apariţia în 1904 a volumului de poezii Стихи о Прекрасной Даме („Versuri pentru o femeie
frumoasă”) al lui Aleksandr Blok, unii cercetători au extins perioada astfel încât să includă şi
alte lucrări cum sunt При свете совести („În lumina conştiinţei”) publicată de Nikolai Minski
în 1890, tratatul О причинах упадка современной русский литературы („Despre motivele
decăderii literaturii contemporane ruse”), publicată de Dmitri Merejkovski în 1893, şi culegerea
Русские символисты („Simbolişti ruşi”), publicată de Valeri Briusov în 1899, deşi aceşti autori
sunt de cele mai multe ori consideraţi precursori ai epocii de argint. Epoca de argint s-a
terminat după războiul civil din Uniunea Sovietică. Elementele care marchează sfârşitul
acestei ere sunt împuşcarea lui Nikolai Gumiliov în 1921 şi apariţia volumului lui Boris
Pasternak Сестра моя - жизнь („Sora mea este viaţa”).

Deşi epoca de argint a fost dominată de mişcări literare ca simbolismul rus, acmeismul şi
futurismul rus, au înflorit o multitudine de alte curente, printre care anarhismul mistic. Au fost şi
poeţi ca Ivan Bunin şi Marina Ţvetaeva care au refuzat să se alinieze cu oricare din aceste mişcări.
Poetul Aleksandr Blok a dominat epoca de argint, fiind respectat practic de întreaga lume
literară. Dintre ceilalţi poeţi care si-au început cariera în această perioadă, deşi au lucrat
pentru mulţi ani după aceea, cei mai remarcabili sunt Anna Ahmatova, Boris Pasternak şi Osip
Mandelştam.

Acmeismul

La începutul secolului XX, în lumea literară din Rusia apare o grupare nouă, care, iniţial, era
apropiată de mişcarea simbolistă. Grupul se aduna în apartamentul poetului Viaceslav Ivanov.
Iniţial, grupul se numea Turnul (Башня), dar îşi schimbă, ulterior, denumirea în Cercul
tinerilor.

În 1909 „tinerii” îşi propun să se constituie într-un club care să promoveze opoziţia împotriva
simbolismului. Ei au dat acestui nou curent numele de acmeism, de la cuvântul grec άχμή,
definind cea mai fecundă vârstă a omului. Acmeismul a fost influenţat de poezia lui Innokenti
Annenski, care fusese un mentor al multora dintre poeţii asociaţi cu această mişcare.
Reflectând părerea unanimă a poeţilor acmeişti, Nikolai Gumiliov îl numea pe Annenski
"stegarul căutătorilor de drumuri noi". Innokenti Annenski a murit însă înainte ca grupul
acmeist să ia fiinţă. De la aceşti colegi mai în vârstă, noua generaţie îşi propunea să înveţe
doar tehnica versificării, dar respingea utopismul lor. Acmeiştii propovăduiau un ideal de
claritate apolinică (de aci şi numele revistei lor Apollo) în contrast cu frenezia dionisiacă a
simboliştilor. Cei mai activi dintre ei s-au dovedit a fi Serghei Gorodeţki, Viaceslav Ivanov,
 24

Maksimilian Voloşinprecum şi Anna Ahmatova. Poeta americană Jane Kenyon, o traducătoare a

poeziilor Annei Ahmatova, explică viziunea acmeismului în modul următor: acmeiştii
consideră că "un trandafir este frumos prin el însuşi, nu pentru că simbolizează ceva".

Grupul acesta de tineri organiza cursuri pentru studiul prozodiei şi al diferitor tehnici
moderniste. Studiile şi experimentele încep să fie practicate la noul sediu al redacţiei revistei
„Apollo”. Şcoala de poezie capătă denumirea de Academia poetică. În 1911 Academia se
transformă în gruparea Atelierul poeţilor. Conducători ai Atelierului devin doi poeţi din
generaţia de după simbolism: Nicolai Gumiliov si Serghei Gorodeţki. Alţi membri de vază ai
grupului erau Osip Mandelştam, Mihail Zenkevici şi Vladimir Narbut. Anna Ahmatova era şi ea
foarte activă în cadrul grupului, unde prietenii o porecliseră regina de pe Neva, pentru
manierele ei aristocratice, sau sufletul epocii de argint.

Poezia Annei Ahmatova a fost imitată de multe femei din perioada respectivă, existând o
tendinţă de a scrie poezii à la Ahmatova. Acest gen de poezie a fost ulterior parodiat de
Vladimir Nabokov şi alţii. Însăşi Ahmatova a exclamat: Am învăţat femeile noastre cum să se
exprime, dar acum nu mai ştiu cum să le fac să tacă.

Coperta unui volum de poezii ale Annei Ahmatova

Denumirea grupării se schimbă apoi în Acmeism. Dintre membrii fostului Atelier rămâne doar
un grup de poeţi care se numesc între ei acmeişti, ceilalţi membri fiind marginalizaţi.
Teoreticienii mişcării considerau că lupta dintre acmeism si simbolism este înainte de toate o
confruntare pentru acea lume frumoasă, sonoră, care are forme, greutate şi timp. Acmeiştii
apreciau că atitudinea faţă de realitate, aşa cum a fost promovată de simbolişti, dusese la
pierderea gustului pentru autenticitate. Cei mai importanţi în mişcare rămân Nikolai
Gumiliov, Osip Mandelştam şi Anna Ahmatova. O altă direcţie a teoriei literare acmeiste este
propovăduirea receptării telurice, ceea ce a dus la apariţia unei noi denumiri – Adamism,
programul fiind definit de poezia lui Serghei Gorodeţki – Adam. În epoca apariţiei futurismului,
care se revoltă împotriva tradiţiilor, acmeismul se pronunţă pentru păstrarea valorilor culturale
pentru că, pentru reprezentanţii lui, cultura era memoria omenirii. Aşa se explică de ce creaţia
Annei Ahmatova se distinge încă de la început printr-o legătură organică cu tradiţiile clasicilor
ruşi. Mai târziu, când ea se va orienta spre căutări psihologice şi etice, această legătură se va
accentua.
 25

În Stolul alb se poate distinge o nouă componentă a acmeismului: Ahmatova a iniţiat „o

scufundare netă” în sfera exprimărilor succinte. Аhmatova numea simbolismul un „fenomen
al secolului XIX”. Numai că, începând din 1914, poezia ei a intrat într-o „zonă tainică,
întunecoasă”, adâncindu-se tot mai mult în domeniul sufletesc, în partea intuitivă. Drumul
obiectivităţii imagistice s-a dovedit străin acmeiştilor: Gumiliov, Аhmatova, Маndelştam au
păstrat adevărul ideii unei arte înalte, mistice în esenţa ei.

Poezia de dragoste a Annei Ahmatova

Tiparele poeziei Annei Ahmatova sunt tipic ruseşti. Ea urmează chiar din primii ani ai creaţiei
sale linia trasată de Puşkin, pe care îl admira în mod deosebit. Imaginile îi sunt clare, precise
şi concise. Cuvintele sunt alese cu grijă, detaliul joacă un rol esenţial în încercarea de a se
apropia de marele poet rus. Întreaga creaţie promovată de Ana Ahmatova dă naştere unei
literaturi sănătoase, puternice, pornind de la izvoarele tradiţionale, la care se adaugă o
frumuseţe feminină care prin tonicitatea ei dovedeşte romantism, un romantism din care toate
stările morbide sunt sublimate.

În toată creaţia ei, Anna Ahmatova caută să prezinte un punct de vedere feminin. Este o
viziune generalizată, ea nu vorbeşte nici despre ea însăşi, nici despre o femeie anume, ci
zugrăveşte o femeie universală aflată în lumi particulare. În poeziile ei de dragoste, imaginile
nu provin din experienţe personale, din întâmplări trăite, totul vine de la o puternică fascinaţie
a poetei, dintr-o cultură a erosului. Ea mizează, în versurile sale, pe senzorialitate. Simţurile ei
nu precep doar atmosfera generală care o înconjoară, ci şi micile detalii ale lumii, obiectele
cele mai disparate. Poeta absoarbe materialitatea şi o traduce în gând poetic. Anna Ahmatova
prezintă evoluţia feminităţii, de la vârsta candorii la cea a femeii îndrăgostite. La Ahmatova se
percepe în permanenţă o conjuncţie între imaginarul nocturn şi cel diurn. Dizolvarea fiinţei se
face prin agresiunea temporală. Alteori, convulsia erotică se preschimbă în ceremonial.
Libertatea combinaţiilor în sintagme, timbrul nostalgic ne conduc spre o poezie în care
sunetul liric este greu de redat în altă limbă:

Не будем пить из одного стакана Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodată
Ни воду мы, ни сладкое вино, Nici dulce vin, nici apă de izvor.
Не поцелуемся мы утром рано, Săruturi n-om schimba în zori; o dată
А ввечеру не поглядим в окно. Nu vom privi amurgu-odihnitor.
Ты дышишь солнцем, я дышу луною, Ţi-e aer soarele, şi mie luna,
Но живы мы любовию одною. Dar dragostea ce-o respirăm e una.
Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodată ...(1913)
Не будем пить из одного стакана... (1913)
Traducere de Madeleine Fortunescu

Opera Annei Ahmatova pare să nu fi cunoscut ani de ucenicie. Îndată după volumul Seara, ea
îşi abordează subiectele cu maturitate şi prezintă întreaga gamă a ipostazelor de femeie–poet.
Poeziile ei de dragoste prezintă rareori dragostea ca un sentiment care aduce fericirea.

Я улыбаться перестала, Am şi uitat cum se zâmbeşte,

Морозный ветер губы студит, De ger, mi-s buzele de iască.
Одной надеждой меньше стало, Murit-a încă o nădejde,
Одною песней больше будет. Un cântec nou o să se nască.
И эту песню я невольно Un cântec care, fără voie,
Отдам на смех и поруганье, Îmi va porni spre judecată...
 26

Затем что нестерпимо больно Iubirea, însa, n-are voie,

Душе любовное молчанье. Când ştie a cânta, să tacă.
Am şi uitat cum se zâmbeşte...(1915)
Я улыбаться перестала...(1915)
Traducere de Madeleine Fortunescu

A fi îndrăgostit pare să fie o situaţie nepermanentă terminată prin despărţiri de persoana

iubită. Simţămintele generate de despărţire revin mereu în lirica ei, astfel încât ea pune
accentul pe durerile pe care le poate provoca dragostea. Cel mai dureros sentiment, cel al
despărţirii, palpită în nedumerire şi întrebări fără răspuns:

Между кленов шепот осенний

„Hai, mori cu mine!” toamna-mi spune
Попросил: "Со мною умри!
Ţinându-mi calea sub un tei.
Я обманут моей унылой,
„Ursitele mi-au fost haine,
Переменчивой, злой судьбой.
Şi mă-nşelară zi de zi...”
Я ответила: Милый, милый!
Răspuns-am tristă: „Şi pe mine!
И я тоже. Умру с тобой...
Cu tine-odată voi muri”.
Aceasta-i ultima cântare.
Эта песня последней встречи.
Priveam spre casa de cândva -
Я взглянула на темный дом.
Gălbuie şi nepăsătoare
Только в спальне горели свечи
Lumina-n dormitor ardea.
Равнодушно-желтым огнем
Cântecul ultimei întâlniri (1911)
Песня Последней Встречи (1911)
Traducere de Madeleine Fortunescu

Poeta reuşeşte să-şi estompeze gândul că iubitul ei se află în preajma altor femei, pe care le
numeşte gâsculiţe:

Дай ей хранить мои портреты,— Portretele-mi de ieri dă-i în păstrare

Ведь так любезны женихи! Dă-i stihurile toate să le-adune.
А этим дурочкам нужней Gâsculiţelor acestea li-i mai caldă
Сознанье полное победы, Ambiţia victoriei depline.
Я не любви твоей прошу...(1914) Nu dragostea şi-o cer...(1914)

În multe poeme, Anna Ahmatova speră revenirea iubitului, pe care îl aşteaptă cu stoicism.

А скорбных скрипок голоса Tristele acorduri de vioară

Поют за стелющимся дымом: Cântă peste fumul care-apune
"Благослови же небеса - Slavă cerului că pentru-ntâia oară
Ты в первый раз одна с любимым, Eşti, cu iubitul, singură în lume.
Вечером (1913) Într-o seară (1913)

Eul liric feminin nu condamnă celălalt sex, chiar dacă acesta i-a adus suferinţe. Tema
bărbatului ţine de nostalgie, şi nu de obsesie. Ahmatova, totuşi, nu se limitează la sfera iubirii.
Ea recurge la percepţia de poet şi cetăţean, fiind prima poetă care îşi dezvăluie drumul tragic,
anunţat încă din poezia Muzei, Музе (Муза-сестра заглянула в лицо...), scrisă în 1911:

Муза-сестра заглянула в лицо, Sora-muză m-a privit în faţă,

 27

Bзгляд ее ясен и ярок.

И отняла золотое кольцо, Ochiul ei străluce şi e clar
Ea-mi răpi inelul, ca o hoaţă,
Первый весенний подарок. Cel de aur – primul vieţii-mi dar.

Муза! ты видишь, как счастливы все Fete crude, văduve, neveste –

— Vezi tu, muză, ce ferice-s toţi …
Девушки, женщины, вдовы... Decât roabă-n lanţurile-aceste
Лучше погибну на колесе, Tras-aş vrea, v-o jur, a fi pe roţi.
Только не эти оковы.
Музе (1911) Muzei (1911)

De asemenea, în 1924, în poezia Муза (Muza), ea accentua acelaşi motiv.

În continuare, Anna Ahmatova explorează alte sentimente decât cele ale iubirii, dar totdeauna
prezentate din punctul de vedere al femeii şi totdeauna relevând o soartă tragică a acesteia.
Pentru Ahmatova, femeia pare destinată să sufere şi ea însăşi îşi arogă rolul de purtătoare de
cuvânt a tuturor femeilor, generalizând această soartă tragică a femeilor.

Nostalgia trecutului

Existenţa Аhmatovei acoperă perioada de la începutul secolului XX până în anii 1960. Soarta
ei a fost să prezinte o mărturie autentică a unei lumi răsturnate, a cruzimii nemaiîntâlnite a
evenimentelor secolului XX: două războaie mondiale, revoluţia, teroarea stalinistă, blocada
Leningradului. Sub ochii Ahmatovei a dispărut în nefiinţă o epocă întreagă, a încetat existenţa
Rusiei tihnite dinainte de război şi de revoluţie.

„În fond, nimeni nu ştie în ce epocă trăieşte. Aşa şi noi nu ştiam, la începutul anilor 1910 că
trăim în ajunul primului război mondial şi al revoluţiei”

scria ea în notele eu autobiografice.

Istoria fericită a acelei Rusii, pe care o cunoscuse Ahmatova în tinereţe, nu a continuat. «Нам
возвращаться некуда», „Nu ne-am întors nicăieri” spunea ea despre lumea anilor 1910. Cu
toate aceste frânturi tragice, Ahmatova apare ca un simbol viu al continuităţii vremurilor,
ieşind în evidenţă ca o păstrătoare a acelei culturi pierdute, сare uneşte poezia rusă din
secolele XIX şi XX. Ea a coborât în permanenţă în străfundurile amintirilor şi în creaţia ei
capătă viaţă epoca prerevoluţionară, în care s-au îndeplinit marilor năzuinţe ale capitalei de pe
malurile Nevei. Însă poezia Ahmatovei nu s-a limitat la descrierea perioadei prerevoluţionare
ca un paradis pierdut, din care refuza să se desprindă; ea însăşi s-a împotrivit în mod repetat
încercărilor „de a fi zidită în anii 1910”. Versurile arătau că ea nu era legată de vremuri, de
evenimentele din jurul ei.

Scurgerea timpului

În ultimele decenii ale vieţii, Ahmatova s-a ocupat de tema timpului, de scurgerea lui. „Куда
девается время?” – „Unde rămâne timpul?”, era problema care o preocupa puternic pe poetă,
gândindu-se la Rusia dinainte de Revoluţie.

Что войны, что чума? – Ce este războiul, ce este ciuma,

 28

конец им виден скорый, Ele se termină repede

Им приговор почти произнесен. Şi ele sunt practic condamnate.
Но кто нас защитит от ужаса, который Dar cine ne poate proteja de oroarea care
Был бегом времени когда-то наречен? a fost scurgerea timpului când acestea au loc.
Бег времени (1961) Scurgerea timpului (1961)

Aceste sentimente filozofice nu au fost înţelese de mulţi dintre contemporanii ei, care erau
obsedaţi de caracterul sângeros al trecutului recent. Astfel, Nadejda Mandelştam o acuza pe
Ahmatova că se desprinde de realitate şi că are o atitudine conciliatoare bătrânească faţă de
trecut. Dar Nadejda Mandelştam era o scriitoare de mică anvergură, care îşi baza notorietatea
mai mult pe memoria soţului ei, poetul Osip Mandelştam, care murise în închisoare, decât pe
valoarea propriilor producţii. Însă versurile ulterioare ale Ahmatovei demonstrează că nu
vorba despre o atitudine conciliantă. După Ahmatova însă, trecutul avusese un efect mai
profund decât distrugerea unor vieţi, oricât de tragică ar fi fost această distrugere. Era vorba
de distrugerea unui mod de gândire, de distrugerea unor concepţii care nu mai erau transmise
generaţiei următoare, era vorba de ruperea unei continuităţi în scurgerea timpului. Şi astfel
considerentele Annei Ahmatova asupra continuităţii şi discontinuităţii timpului scot în
evidenţă caracteristica fundamentală a poeziei ei: înţelegerea priorităţii forţelor tainice asupra
aparenţelor materialiste ale lumii, descoperirea elementelor cereşti în lucrurile pământeşti.

Religiozitatea

Credinţa ei religioasă apare încă din perioada volumului Stolul alb, însă devine mult mai
puternică în operele ei ulterioare, când căuta în credinţă puterea de a rezista încercărilor la
care era supusă.

În mai 1922, când începuseră prigonirile cu caracter religios, Ahmatova a vizitat Optina Pustîn,
unul din cele mai venerate lăcaşe de cult din Rusia, având îndelungi conversaţii cu stareţul
Nectarie. Pe linie maternă Ahmatova era înrudită cu Nikolai Motovilov, slujitorul mirean al
sfântului Serafim Sarovski, care ctitorise mânăstirea. Această întrevedere a avut într-adevăr o
mare influenţă asupra Annei Ahmatova, care printre altele căuta să pătrundă sensul profund al
noţiunilor de ispăşire şi izbăvire.

Dintre lucrările Ahmatovei, cea care scoate cel mai mult în evidenţă religiozitatea ei este
Реквием (Recviem) un ciclu de zece poeme, care constituie un monument literar dedicat
victimelor terorii staliniste. Primele poeme ale acestui volum au fost scrise în 1935, iar
majoritatea lor probabil în 1938 - 1940. Prefaţa în proză a fost adăugată în 1958. Lucrarea a
fost publicată întâi la München (Germania), în 1963. În Uniunea Sovietică lucrarea a fost
publicată abia în 1987. Primele poeme se referă la arestarea lui Nicolai Punin şi a altor
prieteni apropiaţi în 1935. Dar cele mai multe poeme îi descriu agonia din perioada celei de a
doua arestări a fiului ei, Lev Gumiliov. Ultimul poem al ciclului trece de la Rusia
contemporană la scena Răstignirii lui Christos. Scena nu se concentrează asupra crucii, nici
măcar nu zugrăveşte crucea, ci descrie doar cele câteva femei care plâng la piciorul crucii. Iar
strigătele de jale de la baza crucii par să se unească cu strigătele celor care au suferit pierderi
ale unor persoane apropiate în perioada represiunii staliniste. Este în mod specific durerea
femeilor, care, ca şi Ahmatova erau nevoite să stea în lungi cozi în faţa zidurilor închisorilor,
aşteptând răbdătoare, dar cu un simţământ de suferinţă extremă şi de neputinţă, sperând să
reuşească să trimită fiilor, soţilor sau iubiţilor lor, aflaţi dincolo de ziduri o bucată de pâine
sau poate chiar un scurt bileţel.
 29

Monumentul Annei Ahmatova cu Nikolai şi Lev Gumiliov la Bejeţk.

Dragostea de ţară

Dragostea de ţară revine în multe din poeziile Annei Ahmatova, însă se resimte mai puternic
în perioadele celor două războaie mondiale. La Ahmatova nu este vorba despre un patriotism
lăudăros, ci de o dragoste profundă şi indestructibilă. La ea există o legătură indisolubilă între
cuvintele patrie (родина) şi natal (родная). Ea se considera un produs al pământului pe care
s-a născut, şi că, asemenea unei plante, trebuie să crească şi să moară pe acest pământ,
închizând circuitul materiei în natură. Deşi a suferit mult, Ahmatova nu a găsit niciodată
Rusia ca vinovată pentru suferinţele pe care le avea de îndurat pe pământul ei. Pentru ea,
Rusia exista în afara sistemelor politice care îi dirijau soarta.

Dar această dragoste este o dragoste tristă. Ea aduce suferinţe, şi singura bucurie este cea de
a-ţi îndeplini datoria faţă de ţara natală. Amintindu-şi de începutul primului război mondial, ea
scria;

Мы на сто лет состарились, и

это
Тогда случилось в час один:
Короткое уже кончалось лето,
Дымилось тело вспаханных
равнин.
Вдруг запестрела тихая дорога,
Плач полетел, серебряно звеня...
Закрыв лицо, я умоляла бога
До первой битвы умертвить
меня.
Памяти 19 Июля 1914
Cu-n veac îmbătrânit – şi totul
Atunci se-ntâmpla, la ceasul anume:
Vara-şi proptise-n moartea ei cotul,
Arate – aburea câmpii fără nume.
Deodată de oameni drumul calm s-a
umplut,
Un bocet ce sunet de-argint năvălise..
Cu faţa–n palme la cer am cerut
Să mor înaintea năpastei trimise.
In amintirea lui 19 iulie 1914
 30

Indiferent însă de greşelile care au fost făcute, acestea trebuie trecute cu vederea, pentru
Ahmatova prima datorie este cea faţă de ţară, suferinţele sunt o pedeapsă divină mai degrabă
decât rezultatul unor erori umane şi izbăvirea urmează să vină în mod providenţial.

Ты говоришь, моя страна грешна, Tu ai spus că ţara mea greşeşte

А я скажу – твоя страна безбожна, iar eu spun că-i fără Dumnezeu
Пускай на нас еще лежит вина, Dar chiar dacă e vina noastră
Все искупить и все исправить можно. totul poate fi ispăşit şi îndreptat.

La 21 ianuarie 1917, Ahmatova a citit aceste rânduri la spectacolul „О России” (Despre

Rusia), căutând, opunându-se indiferenţei unora şi ruşinii altora faţă de situaţia de pe front, să
insufle ascultătorilor un sentiment de speranţă în izbăvirea care va urma ispăşirii din prezent.
Viziunea ei era probabil idealistă, având în vedere că, la doar câteva săptămâni de la citirea
acestor versuri, începea revoluţia rusă care nu era izbăvirea la care poeta se gândea.

Dar sentimentele ei de dragoste faţă de pământul natal nu au fost zguduite de regimul sovietic,
şi la începutul celui de-al doilea război mondial ea a căutat să se implice activ în apărarea
patriei. Ahmatova mai considera că cultura rusă era un rod al pământului şi de aceea,
apărându-se pământul se apăra şi cultura, însăşi fiinţa Rusiei. Această identificare a
pământului cu fiinţa Rusiei a avut o rezonanţă puternică în păturile largi ale populaţiei. Poezia
"Bărbăţie" republicată de atâtea ori în timpul războiului ilustrează tocmai acest sentiment:

Мы знаем, что ныне лежит на весах Ştim, că astăzi suntem striviţi de greutăţi
И что совершается ныне. Şi de tot ceea ce se întâmplă în prezent.
Час мужества пробил на наших часах, Vremea noatră este vremea bărbăţiei
И мужество нас не покинет. Şi bărbăţia nu ne părăseşte

Не страшно под пулями мертвыми лечь,
Не горько остаться без крова,
И мы сохраним тебя, русская речь,
Великое русское слово.
Мужество (1941)
Nu este o nenorocire să cazi doborît de gloanţe
Nu este o soartă amară să-ţi verşi tot sângele
Când o facem ca să te apărăm, gândire rusă
Măreaţă cultură rusă
Bărbăţie (1941)

Muzeul Fontannîi dom în fostul Palat Şeremetiev din Sankt Petersburg

 31

Versurile Ahmatovei din perioada războiului nu prezintă imagini ale eroismului de pe front, ci
grijile înscrise pe faţa femeilor care rămăseseră în spatele frontului, pe când soţii şi fiii lor se
luptau. Dar în poeziile Ahmatovei, aceste griji se contopeau cu o dârzenie, cu un simţ al
datoriei. Boris Pasternak scria:

„Apare straniu ca Ahmatova să fie descrisă ca poet al războiului. Însă predominanţa

furtunilor, care a început în atmosfera specifică secolului, a transferat în creaţia ei un accent
de conştiinţă cetăţenească”.

Chiar bucuria victoriei este atenuată de jalea provocată de disparitia atâtor persoane dragi.
Descrierea Annei Ahmatova nu este cea a armatei victorioase defilând prin Piaţa Roşie, ci cea
a văduvelor care plâng pe mormintele celor căzuţi.

И в День Победы, нежный и туманный, De Ziua Victoriei, în ceţuri şi brume,

Когда заря, как зарево, красна,
Вдовою у могилы безымянной
Хлопочет запоздалая весна.
Она с колен подняться не спешит,
Дохнет на почку, и траву погладит
Памяти друга (1945)
Când zorii se-mbracă –n purpurie carapace,
Ca o văduvă la un mormânt fără nume,
Zăbovind –primavăra de lucru îşi face.
N-are zor, din genunchi, sa se-nalţe curând,
Sufla-va în muguri si-o să mângâie iarba…
În amintirea unui prieten (1945)

Din momentul începerii conflictelor până în momentul victoriei, dragostea pentru pământul
ţării este o dragoste tragică.

Ana Ahmatova şi oraşul Sankt Petersburg

Ahmatova a fost foarte legată de Sankt Petersburg. Încă din poeziile scrise în 1915 îşi
exprimase clar dragostea şi credinţa pentru acest oraş, a cărui soartă o considera legată
indisolubil de soarta Rusiei. Dar Leningradul, a doua capitală neoficială, a fost considerat în
perioada terorii staliniste a fi o pepinieră a mentalităţii vechii intelectualităţi şi a fost desemnat
de factură “troţkist-zinovievistă”. Soarta Leningradului a fost determinată de ideologia puterii
totalitare: un singur şef, o singură capitală. Fiind legat de nume care nu-i plăceau lui Stalin, în
mod special de cele ale lui Serghei Kirov şi Grigori Zinoviev, oraşul a căzut în dizgraţie. După
moartea lui Kirov la 1 decembrie 1934 Leningradul a cunoscut un val puternic de epurări şi
evacuări. Războiul nu a ameliorat situaţia. Au fost localnici care considerau, mai mult sau mai
puţin deschis, că suferinţele din perioada blocadei Leningradului, erau în mare parte datorate
lui Stalin, care nu alocase suficiente resurse pentru deblocarea oraşului, tocmai din cauza
aversiunii pe care o avea pentru oraş. Un nou val de represalii s-a abătut asupra oraşului,
pentru stârpirea devierilor ideologice şi pentru reprimarea recalcitranţilor, care criticau modul
în care autorităţile trataseră blocada oraşului. În aceste condiţii multe personalităţi culturale şi
artistice s-au mutat din Leningrad la Moscova: Kornei Ciukovski, Samuil Marşak, Galina Ulanova,
Dmitri Şostakovici s-au mutat în capitală. Аhmatova a rămas în oraşul pe care îl iubea.

Activitatea de traducător
Anna Ahmatova a tradus din operele a 150 de poeţi din 78 de limbi, ceea ce reprezintă un total
de aproximativ 20.000 versuri. După cum afirmă persoane pe care Ahmatova le-a cunoscut
personal, ea nu aprecia deloc activitatea de traducător. Cu toate acestea, ea a avut o
prodigioasă activitate de traducătoare în vremurile în care propriile lucrări lirice nu erau
 32

tipărite. În timpul vieţii Annei Ahmatova au fost tipărite numeroase culegeri ale traducerilor ei
dintre care cele mai însemnate sunt: Корейская классическая поэзия (Din poezia clasică
coreeană) - (1956), Китайская классическая поэзия (Poezia clasică chineză) - (1956),
Лирика древнево Египта (Poezia Egiptului antic) - (1965) şi Голоса поетов (Glasul
poeţilor) - (1965). Mulţi literaţi, printre care şi autorităţi în domeniul traducerilor poetice, ca
Mihail Lozinski au relevat calitatea cu totul deosebită a traducerilor ei[6].

Moştenirea Annei Ahmatova

Reeditări postume

În 1976 apare la Leningrad volumul Стихотворения и поэмы (Versuri şi poeme), prima

ediţie postumă aproape completă, ilustrată şi comentată ştiinţific, a operei sale poetice, ediţie
îngrijită de academicianul Viktor Jirmunski). În afară de tirajele obişnuite, au fost tipărite şi o
serie de ediţii îngrijite, cu studii introductive şi analize critice.

Muzee şi case memoriale

Mormântul Annei Ahmatova din Komarovo (fotografie de Aleksandr E. Bravo)

 La „Fontannîi dom”, fostul palat Şeremetevski din Sankt Petersburg, în casa în care
Anna Ahmatova a trăit timp de 30 de ani, există în prezent un muzeu memorial al
poetei. Despre această casă şi grădina din jur, pe care ea le considera „magice”, Anna
Ahmatova afirma: „сюда приходят тени петербуржской истории” („Aici dăinuie
umbrele istoriei oraşului Sankt Petersburg”. Muzeul Annei Ahmatova din Fontannîi
dom, deschis în 1989, este aşezat în aripa dinspre grădină a casei, unde a trăit Nikolai
Punin. În expoziţie sunt expuse portrete ale Annei Ahmatova pictate de Zinaida
Serebriakova, Kuzma Petrov-Vodkin (schiţe), Nikolai Tîrsa, Aleksandr Tîşler, hainele ei şi alte
obiecte personale, printre care pieptenele pe care i-l dăruise Nikolai Gumiliov,
evantaiul pe care i-l adusese Nikolai Punin din Japonia, flacoane de sticlă de Murano),
cărţi cu autografe, manuscrise.
 33

 Muzeul municipal „Анна Ахматова. Серебряный Век” (Anna Ahmatove - Secolul de

Argint) din Sankt Petersburg, este dedicat creaţiei Annei Ahmatova, a lui Nikolai
Gumiliov şi a lui Lev Gumiliov.
 Colecţia particulară Serghei Dmitrevici Umnikov. Locuitor al oraşului Puşkin, el şi-a
donat colecţia oraşului, prin testament. Muzeul se află la etajul 3 al fostului Gimnaziu
Marinski (unde a învăţat Anna Ahmatova), azi Gimnaziul de Arte din Ţarskoe Selo.
 Din anul 2000 există la Taşkent un club-muzeu al Annei Ahmatova din palatul
Mangalocii.
 La Komarovo, suburbia de lângă Leningrad unde Anna Ahmatova a trăit timp de mai
multe veri într-o mică dacea de lemn, cu două camere, a fost amenajată o casă
memorială.
 În 1989 s-a deschis la Sloboda Şelihovskaia raionul Hmelniţki din Ucraina muzeul
memorial literar Anna Ahmatova. Poeta stătea deseori stătea aici la mătuşa ei, Anna
Erazmovna Vakar.

Monumente şi statui ale Annei Ahmatova

 La Sankt Petersburg, în clădirea Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat

 La Sankt Petersburg, în grădina de lângă Gimnaziul No. 209 pe Uliţa Vosstaniya.
 La Sankt Petersburg, în grădina de lângă Fontannîi dom, lucrare a sculptorului
Viaceslav Buhaev.
 Memorialul lui Nikolai Gumiliov, Anna Ahmatova şi Lyov Gumiliov din oraşul Bejeţk,
regiunea Tver.
 În oraşul Sloboda Şelihovskaia din regiunea Hmelniţki (Ucraina).
 În satul Gradniţa de lîngă oraşul Bejeţk, regiunea Tver.
 Într-o suburbie a oraşului Odessa (Ucraina)
 La mormântul Annei Ahmatova la Komarovo.
 În clădirea Casei Ardov din Moscova, muzeul scriitorului şi dramaturgului Viktor Ardov
şi a nevestei sale, аctriţa şi regizoarea Nina Antonovna Olşevska, care adeseori au
adăpostit-о pe Anna Ahmatova, când venea la Moscova.
 La Kolomna, (lângă Moscova).

In memoriam: Anna Ahmatova

 Casa de discuri Priviet din Rusia a publicat un CD cu înregistrări din 1963-1965 ale
Anne Ahmatova citind din poeziile şi proza ei, cu o durată de 64 minute.
 Dramaturgul american Romulus Linney a scris o piesă scurtă, Ahmatova, publicată în
1992.

Cronologie
 23 iunie 1889 Se naşte Anna Andreevna Gorenko, la Bolşoi Fontan, lângă Odessa.
 1906 Anna Ahmatova se înscrie la Institutul Fundukleevskaya din Kiev.
 1908 - 1910 Urmează cursurile Facultăţii de Drept din Kiev
 25 aprilie 1910 Se căsătoreşte cu Nikolai Gumiliov
 1912 Publică volumul Seara (Вечер)
 1 octombrie 1912 se naşte unicul ei fiu, Lev Nikolaevici Gumiliov, la Petrograd (azi
Sankt Petersburg)
 1914 Publică volumul Mătăniile (Чётки)
 1917 Publică volumul Stolul alb(Белая стая)
 34

 1918 Divorţează de Nikolai Gumiliov

 1918 Se căsătoreşte cu Vladimir Şileiko
 1921 Publică volumul Pătlagina (Подорожник)
 1921 Fostul ei soţ Nikolai Gumiliov este arestat şi executat de regimul sovietic
 1922 Publică volumul Anno Domini MCMXXI
 1922 Se desparte de Vladimir Şileiko (fără a divorţa).
 1925 Apare Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii
Sovietice „Despre politica partidului în domeniul literaturii artistice”.
 1926 Începe legătura cu Nikolai Punin.
 1928 Divorţează de Vladimir Şileiko.
 1935 Nikolai Punin este arestat prima oară
 1936 Nikolai Punin este eliberat în urma unei cereri către Stalin semnate de Ahmatova
împreună cu Mihail Bulgakov şi Boris Pasternak.
 1940 Publică un ciclu de poezii în revista literară Zvezda („Steaua”).
 1940 Publică un volum de selecţii din creaţia ei mai veche sub titlul Iz shesti knig
("Din şase cărţi"). Volumul este retras din librării după câteva săptămâni.
 1943 Publică o culegere de poezii la Taşkent unde era evacuată în timpul războiului.
 august 1945 Apare Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice „Despre ziarele Zvezda şi Leningrad”, care o demască pe Anna Ahmatova.
 1945 Ahmatova este exclusă din Uniunea Scriitorilor a Uniunii Sovietice.
 1949 Fiul ei, Lev Gumiliov, este arestat a doua oară şi trimis în Siberia.
 1949 Nikolai Punin este arestat şi trimis în Siberia.
 1950 Publică poezii de preamărire a lui Stalin, în speranţa de a obţine eliberarea fiului
ei din detenţie.
 21 august 1953 Moare Nikolai Punin, într-un lagăr la Vorkuta Siberia.
 1963 Apare la München, în Germania, volumul de poeme Реквием (Recviem).
 1964 Este aleasă preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică.
 1964 I se decernează premiul Aetna-Taormina în Italia.
 1965 I se decernează titlul de doctor honoris causa de către Universitatea Oxford din
Regatul Unit
 5 martie 1966 moare Anna Ahmatova la sanatoriul Domodedovo, lângă Moscova.

Şi casa, şi grădina ta întinsă ...

de Ana Ahmatova

Si casa, si gradina ta intinsa

Le voi lasa, chiar pentru-un trai pustiu.
Te voi slavi in versurile-mi, insa,
Cum n-a facut femeie-n lume, stiu.
Iubita-ntr-una vei pandi s-apara
In raiul pentru ochii ei creat,
Iar eu, iesind la targ cu-o marfa rara -
Iubirea ta - voi scoate-o la mezat.
 35

Pe luna noua, intr-o seara

Pe luna noua, intr-o
seara,
M-a parasit iubitul. Si ...?
" O, dansatoarea mea pe sfoara,
Cam cat vei supravietui? "

Eu i-am raspuns ca nu ma doare

Si ca-i mai bine pentru noi,
Dar sa m-aline nu-s in stare
Nici cele patru cape noi.

Un gol adanc sub pasi se casca,

Acelasi gol in suflet simt ...
Mi-admir umbrela chinezeasca,
Pantofii proaspat dati cu-argint.

In sala - vechea veselie,

Surade gura mea oricui.
Dar inima, ea stie, stie,
Ca-n loja cincea, nimeni nu-i ...

ÎNCHINARE

Munţi se-ndoaie de durerea mare,

Fluviul nu mai poartă-n matcă ape,
Dar ce tari la temniţa zăvoare,
Dincolo de care-s „ocne-amare“
Şi un dor în care moartea-ncape.
Pentru unii-adie-o dulce boare,
 36

Blînd selasă-amurgul pentru alţii;

Noi nu ştim nimic, mereu ne doare,
Auzim doar cheia cobitoare
Şi cum calcă greu, abraş, soldaţii.
Parcă la utreniile sorţii
Ne-adunăm prin burg din depărtări,
Ne-ntîlnim mai nemişcaţi ca morţii,
Trecem în tăcere pragul porţii,
Dar speranţa tot mai cîntă-n zări.
Şi verdictul... lacrimi curg pe fată,
Despărţită-acum de toţi, de toate...
În dureri din inimă-i smulg viaţa,
Parcă o trîntesc în glod în piaţă...
Merge greu... Se-ndoaie... Nu mai poate.
Unde-or fi prietenele bune
Din doi ani de infernal popas?
Viscolul Siberiei ce le-o spune?
Ce-or vedea acum în crugul lunii?
Lor – salutul meu de bun rămas.
-------------------------- Martie 1940

INTRODUCERE

S-a-ntîmplat cînd zîmbeau numai morţii

Liniştiţi în supremul lor grad,
Şi apendice lung pune porţii
La-nchisori un întreg Leningrad.
Cînd de chinuri nebuni, în cohorte,
Se scurgeau osîndiţii la pas,
Cînd doar trenuri cu fluiere scurte
Le cîntau dureros bun rămas.
Aştrii morţii vegheză în noapte
Peste-ntinderea candidei Rusii
Ce sub cizme în sînge se zbate
Şi sub roţile „negrei marusii“.
 37

Te-au luat chiar în zori, fără vină,

Te urmam ca pe-un mort scos în raclă.
Prunci plîngeau în odaia vecină,
Lăcrima la icoane o falcă.
Ai pe buze-al icoanelor ger,
Apa morţii pe frunte... Nu murmuri!
Ca soţii de streliţi către cer
Voi urla la Kremlin pe sub turnuri.
--------------------------Toamna 1935, Moscova

II

Linul Don lin matca-şi spală,

Intră-n casă luna pală
Cu chipuiul pe-o sprinceană,
Vede-o umbră, vede-o geană.
E bolnavă-această mamă,
Singura-i această mamă.
Soţu-i mort, dus bietul fiu,
Vă rugaţi să-i fie viu.

III

Nu, asta nu-s eu, altul e cel care suferă.

Eu n-aş fi în stare; dar ce se întîmplă

Acopere-l negre postavuri
Şi ducă-l cu felinare...
Noapte

IV

Să-ţi arăt, păcătoasa mea veselă

Şi mascota amicilor toţi,
 38

Cunoscută în Ţarskoe Selo,

Cum va fi viaţa ta, dacă poţi-
A treisutea vei sta prea cuminte
Sub Troiţe cu daruri, să rabzi,
Şi cu lacrima ta fierbinte Gheaţa
Anului Nou s-o arzi.
Plopul temniţei tremură, urmă
Nu-i de sunet -şi-acolo cîte
Vieţi nevinovate se curmă...

Şapteşpe luni tot ţip, mă zbat,

Te chem să vii acasă,
Călăului la tălpi îi cad,
Tu, mie fiu şi groază.
Mi-e totul tulbure ca-n somn
Şi nu mai pot pricepe
Azi, cine-i fiară, cine om
Şi cazna cînd începe.
Doar flori luxuriante-acum,
Zvon de cădelniţă şi-un drum
Ce duce spre neant.
Şi drept în ochii mei priveşte
Şi moartea grabnică-mi meneşte
O stea de foc, gigant.

VI

Zboară săptămîni şi zile –

Nu-nţeleg ce se petrece,
Cum te-or fi privit, copile,
Nopţile-albe-n hruba rece,
Cum se uită încă-o dată –
Ochi de pară vulturesc –
Şi de crucea ta-nălţată
 39

Şi de moartea ta vorbesc.
--------------------------Vara 1939

VII

SENTINŢA

Şi-a căzut cuvîntul greu ca piatra

Peste pieptul meu ce-i încă viu.
Nu-i nimic, de mult mă simţeam gata,
Să îndur în stare am să fiu.

Azi am treburi să-mi mai prisosească:

Să-mi ucid memoria de tot,
Sufletul să-l fac să se-mpietrească,
Să mă-nvăţ iar a trăi să pot.

Că de nu... Fierbinte în fereastă

Îmi foştenşte vara-sărbătoare.
Eu de mult am presimţit această
Luminoasă zi şi casă goală.
--------------------------Vara 1939

VIII

CĂTRE MOARTE

Oricum, tu ai să vii — de ce nu vii acum?

Te-aştept — durerea e acerbă.
Ţi-am stins lumina eu şi uşa-ţi face drum
Ţie, cea simplă şi superbă.
Să-mbraci pentru aceasta oricare chip dorit.
Ca proiectil veninat pătrunde,
Strecoară-te cu ranga ca iscusit bandit,
Tifos în fumegări imunde.
Ca basm frumos pe care toţi îl ştiu
 40

De tine izvodit ce-aduce greaţă, –

Să pot vedea albastrul din chipiu
Şi pe portarul casei fără faţă.
Totuna-i. Eniseiul pe valuri poartă aştri,
Luceşte-n slăvi Steaua Polară.
Şi în sclipirea ochilor albaştri
Spaima din urmă se pogoară.

IX

Demenţa, sub aripi, în joc,

Aprins din suflet jumătate
Şi-i dă să bea un vin de foc
Şi-n valea neagră îl abate.

Şi-am înţeles că biruinţa

Să i-o cedez îi sînt datoare
Şi să m-ascult, să-mi dau silinţa,
Ca-ntr-un dar delir stăin ce doare.

Nimic ea nu-mi va-ngădui

Să iau spre-aducere aminte,
Oricît de mult m-aş strădui
S-o-ndur cu ruga mea fierbinte:

Nici ochii fiului ce-adună

În groază spasmele durerii,
Nici ziua Cînd veni furtună,
Şi-n temniţi ceasul revederii

Răcoarea mîinilor lui blînde,

Nici foşnetul ce-n tei se curmă,
Nici şoapte pîlpîind plăpînde
În mîngîierea lui din urmă.
--------------------------4 mai 1940
 41

CRUCIFICAREA

Nu mă plînge, Mamă,
eu şi-n mormînt trăiesc.

1.
Slăviră îngeri ceasu-acesta, iată,
Şi cerul carse, focului dînd vamă.
Spre Tată-a zis: „De ce M-ai lăsat, Tată?“

2.
Magdalena-n plîns şi-n sfîrşiere,
Sta-mpietrit discipolul iubit,
Dar spre Mama mută de durere
Nimeni să privească n-a-ndrăznit.
--------------------------19 august 1939

EPILOG

1.
Văzui cum feţe cad pustii paragini,
Cum spaima te priveşte de sub pleoape,
Cum pe obraji aştern ca-n dure pagini
Cuneiforme chinul tot aproape,
Cum plete de cenuşă sau cărbune
Se fac beteală de argint curată,
Cum piere zîmbetul pe buze bune
Şi-n rîsul sec simţi frica strecurată.
Şi nu doar pentru mine-acum mă rog,
Ci pentru toţi cu care-aici şezum
Şi-n ger cumplit, şi-n iulie, pe foc,
Sub zidul roşu orb de tot de-acum.

2.
 42

Din nou pomenirea cu ceasu-i revine.

Vă văd, vă aud şi vă simt lingă mine:
Pe-acea ce cu greu atinsese fereastra,
Pe-acea ce plecat-a din lumea aceasta,
Pe-acea ce-nclinînd faţa ei cea frumoasă
Zicea: „Vin aici ca la mine acasă!“
Pe toate pe nume cu drag le-aş chema,
Dar lista-mi luară, n-am unde afla.
Ţesut-am văl larg ce le poate curpinde
Din biete, de ele şoptite, cuvinte.
Aminte mi-aduc pretutindeni mereu
De toate, de-ar fi să ajung iar la greu.
De-o fi să-mi astupe de chin gura slută
Ce strigă milioane prin ea peste sută,
Aş vrea să fiu astfel de toţi pomenită
În ziua nohumării de soartă menită,
În ţara aceasta cîndva de vor vrea
Să-nalţe statuie-n memoria mea,
Acordul mi-1 dau cu solemnă legată,
Dar clauză pun pe vecie legată:
La mare n-o pună în locul natal,
De mult despărţită-s de-al mării dragi mal;
Şi nici în cezaricul parc lîngă-un trunchi
La care o umbră mă roagă-n genunchi;
Aici, de-unde ore trei sute izvorul
Şi-au luat, dar n-au tras pentru mine zăvorul
Căci chiar şi în moartea blajină mi-e teamă
De „negre marusii“ că uit cum ne cheamă,
Că uit uşa-aceea cu ură trimită,
Bătrîna urlînd ca o fiară rănită.
Din pleoape statuii de bronz, încropită,
Ca lacrimi să pice zăpada topită,
Să uguie-n zări porumbei de-nchisoare,
Şi lin să plutească pe Neva vapoare.
-------------------------- Martie 1940. Casa cu Fîntînă
ÎN LOC DE PREFAŢĂ
 43

În anii groaznici ai terorii lui Ejov, am petrecut

şaptesprezece luni la cozile de la închisorile din
Leningrad. Odată, cineva m-a „recunoscut“.
Atunci, o femeie cu buzele vinete care sta în urma mea şi
care, bineînţeles, nu auzise niciodată de mine, se trezise
din amorţeala în care ne aflăm cu toţii şi mă întrebase la
ureche (acolo toţi vorbeam în şoaptă):
– Dar aşa ceva aţi putea descrie? Iar eu îi spusesem;
– Pot. Atunci, ceva ca un zîmbet lunecase pe ceea ce
fusese odinioară faţa ei.

Nikolai Ivanovici Ejov (Николайй́ Ивай́нович Ежовй́) (1 mai 1895–4 februarie? 1940) a fost
șeful Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne – NKVD – între 1936–1938, în
timpul Marii Epurări. Perioada în care a fost la putere este uneori
numită Ejovșcina (Ежоовщина – perioada Ejov).

Ejov s-a năcut la Sankt Peterburg. A absolvit numai

Poza în care Nikolai Ejov apărea alături de Stalin a
fost retușată de cenzorii sovietici. Asemenea
modificări ale pozelor oficiale erau un lucru obișnuit
în timpul regimului stalinist.
În 1934 a fost ales membru supleant în Comitetul Central al Partidului Comunist, iar în anul
următor a devenit secretar al CC al PCUS. Din 1935 până în 1939 a fost de asemenea
președintele Comisie centrale de control a partidului.
cursurile școlii elementare. Din 1909 până în 1915 a lucrat
ca ajutor de croitor și ca muncitor industrial. Din 1915 până
în 1917 a fost încorporat în armata țaristă. S-a
alăturat bolșevicilor pe 5 mai 1917 în Vitebsk, cu doar
câteva luni mai înaintea izbucnirii Marii Revoluții
Socialiste din Octombrie. În timpul războiului civil
rus (1919–1921) a luptat în rândurileArmatei Roșii. După
februarie 1922, a lucrat în sistemul politic, cel mai mult ca
secretar al diferitelor comitete regionale ale partidului
comunist. În 1927 a fost transferat la Departamentul
contabilitate și aprovizionare al Partidului Comunist, unde
a lucrat ca instructor și ca șef de facto al departamentului.
Din 1929 până în 1930 a fost adjunct al Comisarului
Poporului pentru agricultură. În noiembrie 1930 a fost
numit șef al unor departamente diferite ale Partidului
Comunist: Departamentul afacerilor speciale,
Departamentul de personal și Departamentul industriei.

A fost unul dintre cei mai loiali sprijinitori ai lui Stalin. În 1935 a scris un articol în care afirma că
opoziția politică duce în mod obligatoriu în cele din urmă la violență și terorism, aceasta fiind una
 44

dintre bazele ideologice ale epurărilor care au urmat. A fost numit Comisar al Poporului pentru
Afacerile Interne (șef al NKVD) și a fost ales membru plin al Comitetulului Central al
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice pe 26 septembrie 1936, după destituirea lui Genrih
Iagoda. În timpul lui Ejov, epurările au atins punctul culminant, aproximativ jumătate dintre șefii
partidului comunist și ai armatei fiind trimiși în închisori sau în fața plutoanelor de execuție, alături
de mulți alți cetățeni obișnuiți suspectați de "disidență" sau "sabotaj".

Deși a fost de asemenea numit și în postul de Comisar al Poporului pentru Transportul pe Apă
pe 8 aprilie 1938 rămânând și în fruntea NKVD, puterea lui a început să scadă în mod constant.
Pe 22 august 1938, Lavrenti Beria a fost numit adjunctul lui Ejov și a preluat în fapt frâiele
conducerii comisariatului. Când, pe 11 noiembrie 1938, Stalin și Viaceslav Molotov, în articolele
lor, au criticat aspru munca și metodele NKVD-iste, Ejov a fost eliberat la cererea sa din funcția
de Comisar al Poporului pentru Afacerile Interne, pe 25 noiembrie. Beria i-a succedat în fruntea
acestui comisariat.

Pe 3 martie 1939, Ejov a fost demis din posturile din CC al PCUS. Pe 10 aprilie 1939 a fost
arestat și judecat pentru mai multe capete de acuzare printre care spionaj și trădare, (inclusiv
tentativă de asasinare a lui Stalin) și homosexualitate. A fost găsit vinovat și, cel mai probabil, a
fost împușcat pe 4 februarie 1940.

Ejov nu a fost niciodată reabilitat din cauza rolului său important în timpul epurărilor.

Анна Ахматова/Anna Ahmatova

 45

,,МУЗЕ”/,,Muzei”

Муза-сестра заглянула в лицо,

Взгляд ее ясен и ярок.
И отняла золотое кольцо,
Первый весенний подарок.
Муза! ты видишь, как счастливы все —
Девушки, женщины, вдовы…
Лучше погибну на колесе,
Только не эти оковы.
Знаю: гадая, и мне обрывать
Нежный цветок маргаритку.
Должен на этой земле испытать
Каждый любовную пытку.
Жгу до зари на окошке свечу
И ни о ком не тоскую,
Но не хочу, не хочу, не хочу
Знать, как целуют другую.
Завтра мне скажут, смеясь, зеркала:
«Взор твой не ясен, не ярок…»
Тихо отвечу: «Она отняла
Божий подарок».

,,Muzei”
Anna Ahmatova

Sora muza,in fata mi-a atintit,

Senina si luminoasa privire,
Un inel de aur,mi-a daruit,
Prim cadou,primaverii din mine.
Muza,vezi cat sant toate de fericite,
Vaduve,femei,tinere fete…
La volan sa mor,as dori,mai bine,
Decat tintuita-n catusele mele.
Stiu,de margarete,buchetul dorit,
De-as fi ales,l-as fi primit.
Trebuie pentru asta sa-ncerc,
Tortura fiecarei lumesti ispite.
Pina in zori,tin luminarea aprinsa,
Fara sa simt dorul nimanui.
Dar nu pot,nu vreau,nu ma-ncearca dorinta,
Altul cum saruta sa stiu..
Maine-mi va spune oglinda razand,
,,Nu-ti este ochiul nici luminos,nici clar”,
Ca mi-a fost luat- in soapta-i raspund,
De la Dumnezeu,nepretuitu-mi dar…