Sunteți pe pagina 1din 3

CULTURA ROMÂNĂ ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XX

Chiriac Mihaela, clasa a XI-a


Liceul Tehnologic ” Paul Bujor”, Berești, Galați
Prof. Coordonator: Constantin Carmen

Cultura română a urmat, în cursul secolului XX, evoluţia culturii europene şi a evenimentelor
istorice care au influenţat-o. Astfel, prima jumătate a secolului al XX-lea s-a caracterizat prin
sincronizarea culturii şi civilizaţiei româneşti cu civilizaţiile şi culturile apusene. D. Gusti, P.P.
Negulescu, Simion Mehedinţi, Dan Barbilian, Lucian Blaga, Al. Rosetti sunt doar câţiva dintr-o pleiadă
strălucită de savanţi integraţi în spiritul european. Procesul este, în mod firesc, bivalent. La începutul
secolului al XX-lea, Occidentul beneficiază de contribuţia unor mari personalităţi de origine română:
Martha Bibescu, Emil Racoviţă, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, Traian Vuia.
În perioada interbelică, cultura română a cunoscut un moment de excepţională dezvoltare,
îmbogăţind-o pe cea europeană cu operele lui Constantin Brâncuşi (creatorul sculpturii moderne),
George Enescu (cel mai mare compozitor român), Emil Cioran (un mare eseist revendicat şi de cultura
franceză), Eugen Ionescu (creatorul teatrului absurdului), Nicolae Iorga (mare istoric, celebru în lume),
Ştefan Odobleja ş.a.
Interbelicul românesc este perioada în care se înregistrează o activitate culturală deosebit de
bogată. Sunt înfiinţate noi instituţii, laboratoare, cenacluri, reviste, şcoli şi universităţi, teatre şi institute
de cercetare. Academia Română se afirmă ca principalul for cultural alături de Societatea Scriitorilor
Români şi Institutul Social Român. Este de remarcat rolul jucat de diferitele fundaţii, între care se
remarcă „Fundaţiile Regale."
Totodată, cultura românească din prima jumătate a secolului XX a fost dominată de o perpetuă
confruntare între tradiţionalism şi modernism, între opţiunea pentru închiderea în sine şi tentaţia
modernităţii. Astfel, în bună tradiţie paşoptistă şi junimistă, începutul veacului XX a continuat să
propună valorile naţionalismului şi ale vieţii rurale, fie în varianta semănătoristă, fie în cea poporanistă.
Angoasa şi deziluzia induse de Primul Război Mondial au generat însă o puternică tendinţă de
negare, uneori în bloc, a valorilor ce fundamentaseră cultura românească de până atunci. Căutând noi
valori şi modalităţi de exprimare, artiştii şi gânditorii români au dat culturii autohtone acea dimensiune
europeană de care avea atâta nevoie.
Primii contestatari au fost simboliştii. De la Macedonski la George Bacovia şi Ion Minulescu,
aceştia au reprezentat un prim moment de spargere a tiparului tradiţional şi de racordare la tendinţele
1
culturii europene. Plină de semnificaţii este şi contribuţia scriitorilor români la întemeierea
avangardismului european, mişcare culturală care promova ruptura completă cu estetica de până atunci.
În 1916, Tristan Tzara pune bazele dadaismului —- este drept, în afara graniţelor ţării —, iar
suprarealismul românesc este considerat, datorită lui Urmuz, un precursor al celui francez. Alternativa
avangardistă a fost susţinută şi prin reviste precum Contimporanul, Punct, Integral, Unu ş.a. Deşi
deschizător de drumuri, avangardismul nu a jucat însă un rol deosebit în cultura românească a secolului
al XX-lea. Asociată cu tendinţele suprarealiste şi cubiste, adaptate specificului românesc, mişcarea de
avangardă se manifestă în perioada interbelică în artele plastice, prin cubismul moderat promovat de
Marcel Iancu şi M.H. Maxy şi suprarealismul lui Victor Brauner. Realizări remarcabile au avut pictorii
N.N. Tonitza, Gheorghe Petraşcu, Teodor Pallady. Spiritul modern se manifestă şi în arhitectură. Stilul
românesc practicat de Ion Mincu, Gr. Cerchez, Petre Constantinescu este însoţit de afirmarea
tendinţelor moderniste (realizarea unor noi tipuri de construcţii: block-house - clădirea Aro realizată de
Horia Creangă sau prin preferinţele cubiste ale lui Marcel Iancu). Sculptura românească este cunoscută
datorită operelor lui Constantin Brâncuşi, Ion Jalea, Cornel Medrea, Oscar Han. Muzica înregistrează
succese importante prin George Enescu. Dinu Lipatti, Ionel Perlea, Sergiu Celibidache.
Literatura a fost marcată de prezenţa unei noi generaţii de scriitori în fruntea cărora se află
Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Pillat, Hortensia Papadat-Bengescu, Vasile Voiculescu, Camil
Petrescu, Liviu Rebreanu, George Călinescu, Tudor Vianu. Mircea Eliade deschide un nou capitol în
studiul religiilor, iar Eugen Ionesco întemeiază teatrul absurd. Oscilând între cele două repere, cultura
interbelică este o perioadă aparte în istoria României. Nu există domeniu care să nu cunoască elemente
de progres. În acelaşi timp, cultura pătrunde într-o mai mare măsură în societate, prin presă, radio,
teatru, cinematograf şi, mai ales, prin dezvoltarea învăţământului care s-a bucurat de o atenţie specială
din partea statului.
Personalităţile româneşti care vor avea cel mai greu cuvânt de spus în cultura europeană a
secolului au fost însă exponenţii unui alt produs al culturii româneşti interbelice, exponenţii Tinerei
Generaţii. Această mişcare de idei s-a născut în 1927, odată cu lansarea în publicistica vremii a lui
Mircea Eliade, cel care avea să devină liderul necontestat al generaţiei sale. Contemporană cu mişcări
similare din Franţa şi alte ţări europene, Tânăra Generaţie cuprinde nonconformişti precum Emil
Cioran, Eugen Ionesco, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian sau Constantin Noica. Mizeria materială
şi morală proprie sfârşitului Primului Război Mondial era asimilată de aceştia unui eşec al ordinii şi al
valorilor promovate până atunci, temeinic motiv de „detaşare agresivă" în raport cu „idealurile
înaintaşilor". Scrisori către un provincial (Mircea Eliade), Nu (Eugen Ionescu) sau Pe culmile

2
disperării (Emil Cioran) vor deveni expresia acestui refuz şi adevărate manifeste ale spiritului anilor
'30. Cunoscuţi şi sub numele de Generaţia Criterion, aceştia au organizat cicluri de conferinţe de
popularizare a culturii, dezbaterile prilejuite de acestea devenind ocazii de confruntare a unor
personalităţi de orientări politice dintre cele mai diferite. Era numai unul dintre aspectele care ilustrează
spiritul democratic al unei societăţi, cea românească, care evolua spre modernitate.

Alternativa propusă de Tânăra Generaţie a fost însă întoarcerea către autohtonism, ortodoxism
şi iraţionalism. Angajaţi în zona politică, aceştia s-au apropiat rapid de mişcarea de extrema dreaptă, ca,
de altfel, marea majoritate a intelectualităţii româneşti interbelice. România se ralia din nou mişcării de
idei europene, de astă dată naţionaliste, dar cu tendinţe fasciste şi fascizante. Refuzând caracterul minor
al culturii române de până atunci, influenţaţi de orientarea politică a multor state europene în deceniul
al patrulea şi fascinaţi de ideile pe care le vehiculau în mediul universitar al vremii filosofi precum Nae
Ionescu, mulţi intelectuali români se vor apropia de mişcarea legionară.

În concluzie, mutaţiile produse în dezvoltarea materială şi ştiinţifică a omenirii "şocurile" pe


care le-a cunoscut lumea în perioada de sfârşit a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a celui următor
- prima conflagraţie mondială, revoluţia bolşevică, fascismul şi nazismul, criza economică din 1929-
1933 - au afectat puternic și evoluţia culturii române.

Bibliografie

Vlad Badea , Manualul olimpicilor, Sinteze clasa a XI-a , Târgoviște , 2007

Al. Barnea, Istorie. Manual de istorie clasa a XI-a, Editura Corint, 2006