UNIVERSITATEA DE VEST "VASILE GOLDIȘ" ARAD

MASTERAT, INSTITUȚII DE DREPT PENAL ȘI PROCESUAL PENAL

REFERAT

PRINCIPIUL LEGALITĂȚII
ÎN DREPTUL PENAL EUROPEAN

Conf. univ.dr.
PAVEL PALCU

Masterand AN. I.
ANECHIȚEI GABRIEL
 1

I. Reglementarea și protecția principiului legalității:

Principiul legalității reprezintă un pilon de bază în construcția statelor de drept moderne, el fiind
prezent încă din secolul al XVIII lea, în unele state federale americane și apoi și în Declarația privind
drepturile omului din Franța în 1789, fiind preluat ulterior în toate actele care vizează protejarea omului
ca ființă socială. Astăzi respectarea acestuia se impune la nivel internațional prin art.11 alin.(2) din
Declarația universală a drepturilor omului și prin art.15 din Pactul privind drepturile civile și politice,
iar la nivel european prin art.7 din Convenția europeană a drepturilor omului și prin art.49 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Se poate afirma ,ca o ecuație a sistemelor de drept
moderne, că principiul legalității este echivalentul unui grad ridicat de civilizație juridică. S-a ajuns
astăzi, chiar și la nivel internațional, la o conștiință comună asupra caracterului antijuridic al unor fapte
deosebit de grave, iar procesul de armonizare este impresionant chiar și la acest nivel.
Legiuitorul român a ales să ofere principiului legalității rang constituțional, astfel că în art.23
alin.(11) din Legea Fundamentală se precizează că: „Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită decât în
condițiile și în temeiul legii”. Din textul constituțional reiese că se vizează în mod expres doar
imperativul nullum poena sine lege, dar, în realitate, așa cum s-a precizat în doctrină, prin coroborarea
art.73 alin.(3) litera h) cu art.15 alin.(2), se garantează și legalitatea incriminării.
În termeni mult mai concreți, cerințele nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege impun, în
primul rând, ca izvoarele dreptului penal să fie limitate. În al doilea rând, acesta impune ca legea penală
să fie suficient de clară, astfel încât orice persoană să aibă posibilitatea de a ști care sunt
comportamentele care ar putea atrage răspunderea penală și impune ca norma penală să fie interpretată
în sens strict, interzicând astfel analogia. În ultimul rând, cel mai important aspect al principiului este
dat de cerința ca norma penală să nu fie aplicată retroactiv, excepție făcând doar legea penală mai
favorabilă.
Tratatul de la Lisabona reprezintă în istoria Uniunii Europene un moment ce a schimbat
întreaga arhitectură unională și totodată punctul în care ia naștere dreptul penal european ca ramură
distinctă si autonomă a sistemului comunitar de drept. S-a reușit astfel crearea unui sistem penal
transnațional, care se diferențiază fundamental de sistemul internațional, prin faptul că este un sistem ce
se bazează pe asumarea unor obligații comune, care dau putere reglementărilor naționale, armonizându-
le. Acest sistem al dreptului penal european are avantajul de a se apropia conceptual de modelul din
dreptul național, Uniunea fiind înzestrată cu organisme proprii, instituții cu atribuții bine delimitate și o
procedură reglementată de adoptare a actelor europene, fapt ce face ca și principiile dreptului penal
național să își găsească corespondent la acest nivel. A fortiori devine evident că principiul legalității
incriminării și pedepsei este valid și aplicabil și pentru dreptul penal european.

Principalele mecanisme de protecție a respectării principiului legalității la nivel european sunt

Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Curtea europeană a drepturilor omului prin a căror
jurisprudența se modelează principalele obligații ce decurg din nullum crimen sine lege, nulla poena
sine lege impuse atât statelor, cât și Uniunii. Astfel, prevederile din art.7 din Convenție și cele din
articolul 49 din Cartă interzic condamnarea unei persoane pentru o acțiune care nu era infracțiune la
data comiterii și aplicarea unei pedepse mai grave decât cea prevăzută la momentul săvârșirii
infracțiunii. Așa cum precizam la început, vom analiza jurisprudența acestor instanțe doar în ceea ce
privește previzibilitatea și claritatea, ca fundamente ale legalității.
 2

II.Protecția oferită de Curtea de la Strasbourg:

În Convenție, prin articolul 7 se protejează respectarea principiului legalității în materie penală,

strict pentru cazurile ce sunt urmate de o condamnare și doar în situațiile în care se creează individului
o situație nefavorabilă. Conform art.7 parag.1 „Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o
omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului
național sau internațional. De asemenea nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care
era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.” Trebuie precizat aici că sfera de aplicabilitate a
imperativelor principiului este limitată strict la materia penală, iar, așa cum Curtea a dezvoltat
jurisprudențial, materia penală are un înțeles autonom, care nu se suprapune peste cel dezvoltat în cazul
art.6 din Conv.E.D.O. Un alt demers important în delimitarea sferei de incidență a principiului este
definirea conceptului de „drept național sau internațional”. Această sintagmă se rezumă la noțiunea de
lege, care este de-asemenea interpretată într-o manieră autonomă de către Curte. Se ține cont de
ambivalența sistemelor de drept ale statelor semnatare, astfel că în noțiunea de lege are un înțeles mai
larg, care încorporează și dreptul jurisprudențial ce este de esența sistemelor de common-law. Este clar
că în încercarea de a respecta cultura statelor care au un regim de drept bazat pe precedentul judiciar,
Curtea a ignorat cultura statelor continentale, care neagă rolul de izvor de drept al jurisprudenței, dar a
compensat prin impunerea acelorași standarde de previzibilitate și accesibilitate și pentru dreptul
jurisprudențial. Ceea ce este interesant este că abordarea extensivă a Curții de la Strasbourg a impus,
chiar și în statele care nu cunosc precedentul judiciar ca izvor de drept, un standard în apreciarea
modului în care instanțele interpretează legea. Spre exemplu, în cauza Pessino contra Franței, Curtea
interzice ca o interpretare jurisprudențială să fie aplicată retroactiv, creând persoanei o situație mai
grea, în măsura în care acea interpretare nu era previzibilă și accesibilă. Trebuie să observăm că statul
francez nu cunoaște precedentul judiciar ca izvor de drept, dar chiar și în aceste condiții, Curtea impune
aceleași standarde. Ori de câte ori analizează o probabilă încălcare a principiului legalității, Curtea
acordă o atenție deosebită previzibilității și accesibilității legii.
O speță care vizează de această dată claritatea normei penale este cea din cauza Plechkov
contra României, unde un cetățean bulgar a reclamat statul român pentru încălcarea art.7 din
Conv.E.D.O. deorece a fost condamnat pentru o faptă care nu era reglementată suficient de clar în
legislația română. În fapt, domul Plechkov a fost acuzat de comiterea unei fapte de pescuit ilegal în
zona economică exclusivă a statului român, iar problema care s-a pus a fost aceea de interpretare a
sintagmei de „zonă economică exclusivă a statului român”. În primă instanță reclamantul a fost achitat
de instanțele române cu motivarea că prevederile din Convenția națiunilor unite asupra dreptului mării,
ratificate de România prin Legea nr.110/1996, sunt principiale, ele trebuind să fie concretizate printr-un
acord expres între statul român și bulgar cu privire la zona economică exclusivă. Instanța superioară a
considerat însă că reclamantul este vinovat, prevederile Convenției ratificate fiind aplicabile în mod
direct, fără un acord prealabil între cele două state. Curtea de la Strasbourg a constatat în acest caz o
încălcare a art.7, cu motivarea că legea română era la acel moment imprevizibilă pentru reclamant. În
realitate credem că problema fundamentală nu a fost una doar de previzibilitate, ci și de claritate a
normei de incriminare, deoarece legea română nu era redactată în termeni suficienți de clari pentru ca
domnul Plechkov să conștientizeze că acțiunea sa intră sub incidența dreptului penal. În principal
legislația română prezenta o deficiență majoră în ceea ce privește modul de implementare a unei
convenții internaționale, care, prin ricoșeu, a dus și la neclaritatea normei penale. Chiar și instanțele
naționale au fost puse în dificultate atunci când au fost nevoite să ofere o interpretare corectă.
Așa cum am văzut, CEDO a creat pe cale jurisprudențială un aparat de protecție a legalității
dreptului penal care este în măsură să confere individului suficiente garnții contra abuzurilor statelor.
 3

Ar fi fost preferabil în acest context să se concretizez și aderarea Uniunii Europene la Convenție,

pentru ca persoanele să aibă o protecție completă a drepturilor lor și contra unor posibile abuzuri venite
din partea instituțiilor comunitare.

III.Protecția oferită de Curtea de Justiție a Uniunii Europene:

Conform art.49 alin.(1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene „nimeni nu
poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia
infracțiune conform dreptului intern sau internațional”. De la momentul intrării în vigoare a Tratatului
de la Lisabona în anul 2009, prevederile Cartei, care au primit statut de drept primar al Uniunii, au
devenit de referință în jurisprudența CJUE în ceea ce privește drepturile fundamentale ale cetățeanului
european. Trebuie precizat aici faptul că, spre deosebire de jurisprudența CEDO, care s-a axat pe
dezvoltarea principiului strict în materie penală, CJUE are o abordare oarecum diferită. Spre exemplu
instanța de la Luxemburg a edictat faptul că o sancțiune pecuniară trebuie să aibă la bază o normă
neechivocă și clară, chiar dacă nu este vorba strict de materia penală. Această abordare diferită a venit
ca o consecință a structurii pe trei piloni a dreptului unional, materia de maxim interes fiind cea care
viza strict interesele economice ale Uniunii, și nu cea penală. În general imperativul clarității a fost
dezvoltat în ceea ce privește sancțiunile pecuniare din domeniul dreptului concurenței, iar acestea nu
sunt considerate, în mod obișnuit, ca fiind sancțiuni penale conform dreptului comunitar. Astfel, CJUE
a statuat că în cazul în care se vor determina limitele răspunderii penale în baza transpunerii interne a
unei directive, principiul legalității impune ca legea să nu fie aplicată extensiv în defavoarea persoanei
vinovate. Totuși abordarea CJUE este similară cu cea a CEDO în ceea ce privește standardele de
previzibilitate și claritate ce le sunt impuse normelor comunitare. Astfel normele comunitare trebuie să
fie edictate în termeni suficient de clari pentru statele membre, să fie previzibile și să nu permită
aplicarea retroactivă în defavoarea persoanei.
Trebuie observat că deși jurisprudența instanței de la Luxemburg nu se suprapune perfect peste
cea a instanței de la Strasbourg, postulatele principiului legalității au practic aceleași valențe. Spre
exemplu, ambele instanțe afirmă că principiul legalității impune ca legea să definească în termeni clari
infracțiunile și să prevadă concret pedepsele aplicabile. Fără a relua aici discuția privitoare la utilitatea
aderării Uniunii la Convenția europeană a drepturilor omului, ne vom limita la a preciza că acest
demers ar fi ușurat înțelegerea și armonizarea jurisprudenței CJUE cu cea a CEDO în ceea ce privește
încălcările drepturilor fundamentale ale persoanei. În acest mod dezvoltările jurisprudențiale ale CEDO
ar fi avut caracter obligatoriu și pentru instanța de la Luxemburg.

IV. Posibile probleme ale mecanismului de protecție a principiului legalității la nivel european și
național.

1. Dificultăți la nivel european:

În primul rând protecția principiului la nivel european este realizată de cele două instanțe cu
competențe diferite, fiind necesară a armonizare a jurisprudenței lor în ceea ce privește respectarea
imperativelor legalității. Spre exemplu, CJUE acceptă aplicabilitatea principiului în domenii ce nu
aparțin materiei penale, în vreme ce în opinia CEDO sfera de aplicabilitate a art.7 se limitează strict la
materia penală. Totodată conceptul de materie penală are valențe diferite în interpretările
jurisprudențiale ale acestor două insțanțe. Se impune așadar o armonizare a conceptelor la nivelul
 4

acestor două instanțe, armonizare ce s-ar putea materializa prin reluarea ideii de aderare a Uniunii la
Conv.E.D.O.
O altă provocare pe care sistemul european o aduce în fața principiului legalității este dată de
armonizarea relativ fragmentată a jurisdicției dreptului penal european. Legiuitorul european poate
interveni prin directive în sfera dreptului penal doar în situațiile prescrise de art.83 și art.325 din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, și anume în cazul infracțiunilor considerate grave, care
au o dimensiune transfrontalieră și care aduc un puternic impact în ordinea juridică a statelor și a
infracțiunilor care pot aduce atingere intereselor economice ale Uniunii. Se limitează astfel sfera de
armonizare a legislațiilor statelor membre cu legislația europeană în materie penală, strict la aceste
categorii de fapte. Pentru faptele ce nu se integrează în aceste două categorii se lasă legiutorului
național libertatea de alegere a modalității de incriminare. De aici va decurge în mod normal o
armonizare parțială a dreptului comunitar cu dreptul statelor membre. Este însă de apreciat atitudinea
legiuitorului european, care a lăsat deschisă sfera faptelor ce intră sub incidența art.83, astfel că, prin
decizia unanimă a Consiliului aprobată de Parlamentul European s-ar putea aduce sub aripa
incriminărilor supranaționale și alte infracțiuni.
O posibilă problemă în respectarea imperativelor principiului legalității la nivelul actelor
europene este dată de natura supranațională a acestora, care impune o cumpătare în redactarea
normelor penale europene. Legiuitorului european i s-a reproșat că uneori aduce în ordinea juridică
texte care lasă de dorit în ceea ce privește claritatea, folosind termeni vagi și nedefiniți expres, precum
„ordine publică” sau „activitate periculoasă”. În realitate, ținând cont de faptul că directivele trebuie
transpuse obligatoriu la nivel național, s-ar putea considera că abordarea legiuitorului este una corectă,
lăsând o marjă de apreciere mai largă statelor membre. Această folosire a unor termeni nedefiniți foarte
clar mai are avantajul și de a facilita respectarea identității naționale a statelor membre. Ar fi exagerat
să cerem legiuitorului european un standard mai ridicat de coerență decât cel existent uneori la nivel
național. Totuși, o problemă vom avea în raport de imperativul lex certa în situațiile în care statul nu va
implementa directiva sau o va implementa greșit, caz în care aceasta se va aplica direct. O condiție a
aplicabilității directe este însă ca textul directivă să fie suficient de clar și previzibil pentru cetățeni. Or,
un text neclar sau care lasă o marjă de interpretare prea largă nu va avea aceste calități, deci nu va fi
aplicabil. Este o deficiență majoră ce ține chiar de esența directivei, care nu vine să formuleze o
conduită obligatorie, ci vine să ofere o orientare. O situație mult mai gravă ar fi fost în cazul în care
legiuitorul european ar fi putut incrimina fapte și stabili pedepse prin intermediul regulamentelor, caz
în care standardele de claritate ar fi trebuit puse în acord cu cele prevăzute în statele membre. Totuși,
această ipoteză a incriminărilor directe prin regulament este una pur ipotetică și, de altfel, contrară și
principiului subsidiarității și al proporționalității intervenției unionale.
Trebuie să observăm că aceste dificultăți nu sunt insurmontabile, atât Uniunea, ca entitate
distinctă, cât și organismele ei instituționale și statele membre fiind convinse de necesitatea unei
politici penale armonizate în anumite domenii vitale pentru construcția europeană.

2.Dificultăți la nivel național:

Momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona a reprezentat un punct important și
pentru legislațiile statelor membre, ce au fost puse în fața dezvoltării dreptului penal prin directive, care
trebuie transpuse obligatoriu în dreptul intern. De la acest moment sistemul nostru de drept a prezentat
anumite inconsistențe în transpunerea directivelor, ce se pot traduce uneori în încălcări ale
imperativelor principiului legalității. În primul rând, trebuie precizat aici că directivele, chiar și cele
care intervin în domeniul penal, pot avea efect direct în dreptul intern în următoarele condiții: statul să
nu fi transpus în termen directiva sau să o fi transpus greșit, conținutul directivei să fie suficient de
 5

precis și să se creeze avantaje în sarcina particularilor. O situație problematică s-ar putea naște aici,
astfel că, dintr-o transpunere incorectă a directivei s-ar putea să avem o situație în care norma internă să
fie favorabilă particularului în comparație cu textul directivei, caz în care vom avea un conflict aparent
între două principii fundamentale: principiul primatului dreptului comunitar față de dreptul național și
principiul aplicării legii penale mai favorabile. Vom trata, cu titlu exemplificativ, o posibilă problemă a
statului român, dacă, până în data de 4 septembrie 2015, nu va transpune Directiva 2013/40/UE care,
printre altele, prevede în articolul 14 și necesitatea incriminării furtului de identitate. La ora actuală nu
s-a transpus în legislația penală o incriminare expresă a furtului de identitate, motiv pentru care, ne vom
putea afla în situația unei netranspuneri la timp a directivei. Totuși, în această ipoteză nu se va putea da
directivei efect direct deoarece s-ar crea persoanei o situație defavorabilă, aplicarea s-ar face în relații
verticale descendente, de la stat la particular și, totodată, prevederile acesteia nu ar fi suficient de
coerente pentru a justifica o incriminare, nefiind în acord cu standardul de claritate impus de principiul
legalității. Putem concluziona că în astfel de situații nu vom avea un veritabil conflict între principiul
prevalenței dreptului comunitar și aplicarea legii penale mai favorabile, deoarece nu avem legitimitate
de a acorda directivei efect direct, datorită caracterului său defavorabil. În cazul ipotezei inverse în
care transpunerea ar fi greșită și directiva ar conține prevederi mai favorabile, vom fi în prezența unei
veritabile neutralizări a incriminării interne. O altă ipoteză posibilă în această analiză ar fi cea în care
directiva ar crea o situație mai favorabilă particularului raportat la situația legii interne existențe
anterior intervenței directivei, iar statul nu și-ar respecta obligația de implementare sub nicio formă,
lăsând în vigoare incriminarea defavorabilă. O situație similară a fost judecată și în cauza Silvio
Berlusconi (C-387/02), unde s-a precizat că o directivă nu va putea, prin ea însăși și indiferent de
implemetarea acesteia în dreptul național, să stabilească răspunderea penală a persoanei acuzate, sau, în
alți termeni directiva nu putea produce efecte de neutralizare a normei penale. Trebuie însă să luăm în
seamă că această hotărâre este anterioră momentului Lisabona și să acceptăm o interpretare nuanțată a
acestei aprecieri a Curții. Practic, în acea speță directiva nu putea fi aplicată direct datorită formulării
sale generale ce era incompatibilă cu rigorile unei incriminări. A fortiori putem deduce că în siuația
ipotetică prezentată de noi se va putea aplica direct directiva, neutralizându-se astfel incriminarea
internă, dacă este formulată în termeni suficienți de clari și mai favorabilă acuzatului. Pentru a nu ne
confrunta cu astfel de situații precum cele descrise mai sus singura soluție este ca abordarea
legiuitorului să fie una onestă în raport de obligațiile de implementare ce îi revin, transpunând corect
directivele ce operează în materie penală.
Se pretează aici, ca o ultimă analiză în acest studiu legat de principiul legalității incriminării și
pedepsei, discutarea problemei aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor
definitiv judecate. Opțiunea de legiuitorului de a reglementa instituția legii penale mai favorabile și în
cazul hotărârilor definitive a fost criticată de doctrină, cu motivarea că se încalcă astfel intangibilitatea
lucrului judecat și că alte state europene au renunțat la o asemenea reglementare. În ceea ce privește cel
dintâi reproș adus alegerii legiuitorului, și anume că astfel s-ar sacrifica principiul autorității de lucru
judecat, aceasta trebuie nuanțată în contextul oferit de Noul c.pen comparativ cu Codul penal din 1969.
În vechea reglementare era permisă și aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul
pedepselor definitive, caz în care era lezat în mod flagrant principiul constituțional al separației
puterilor în stat și autoritatea de lucru judecat. Alegerea din noua reglementare vine însă să tempereze
bătălia dintre două mari principii de drept, cel al legalității și cel al intangibilității lucrului judecat, dând
câștig, în anumite condiții exprese, principiului legalității. Astfel, situția nu apare vădit incoerentă,
chiar dacă nu este urmat curentul majoritar la nivel european. Putem observa că și cel de-al doilea
argument al autorului citat nu este pe deplin viabil. Sunt state care au optat pentru interzicerea aplicării
legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive, precum este Portugalia sau Germania, dar
există încă state care au oferit această posibilitate, cum este statul spaniol sau Republica Moldova. S-a
afirmat că rațiunea pentru care se lăsa această libertate de aplicare a legii mai favorabile dincolo de
 6

granița impusă de o hotărâre de condamnare definitivă ar fi fost aceea de a elibera din închisoare
anumiți partizani politici, în timpul sistemelor totalitare. Totuși, actualmente o asemenea rațiune nu mai
poate fi susținută, datorită multiplelor mecanisme consituționale și legale de protecție contra
arbitrariului, temeiul actual al acestei aplicări fiind opțiunea legiuitorului de a da prevalență principiului
legalității, în contra celui al autorității de lucru judecat. Concluzionăm că în această ipoteză legiuitorul
român oferă un grad mai ridicat de protecție a principiului legalității, sub aspectul aplicării legii penale
mai favorabile.

V.Scurtă concluzie:
Fundament al statelor de drept moderne, principiul legalității capătă valențe mult mai intersante
atunci când trebuie validat de o ordine jurdică transnațională. La nivel internațional nu putem vorbi
despre o protecție absolută a dezideratelor legalității incriminării și pedepsei, dar, la nivel strict
european, noua ordine juridică unională, post-Lisabona, ne permite să afirmăm viabilitatea și
actualitatea principiului în toate cele patru valențe ale sale: lex scripta, lex stricta, lex praevia și lex
certa. Totuși, așa cum am încercat să evidențiem în acest studiu, sistemul european de implementare a
unor norme penale, prezintă și anumite deficiențe, ce provin de cele mai multe ori din diferențele
cultural-sociale dintre națiuni și din dorința statelor membre de a-și păstra mai multe competențe în
ceea ce privește incriminarea. Dreptul penal este ramura de drept în care conștiința și cultura naționale
își lasă cea mai profundă amprentă.
Soluția care ar duce la un veritabil drept penal armonizat, dacă nu chiar și uniformizat, la
nivelul Uniunii ar fi implementarea unui Cod Penal European, demers care ar avea succes doar în
ipoteza unei mai mari deschideri a statelor membre spre întreg mecanismul de europenizare. Acest cod
ar trebui să aibă forța specfică unui regulament, astfel nemaiapărând probleme la nivel de transpunere
în dreptul intern, și să intervină doar în domeniile de maximă importanță atât pentru state, cât și pentru
Uniune. Desigur, prin instituirea unei forțe obligatorii directe a unui asemenea act s-ar putea atinge
principiul subsidiarității ce caracterizează actualmente dreptul comunitar, sacrificiu neglijabil în
comparație cu posibilele beneficii. O altă propunere care ar facilita armonizarea legislației penale
europene și cooperarea în materie penală ar fi aceea a creării instituției Procurorului european, acțiune
ce ar fi posibilă în baza articolului 86 din TFUE, cu scopul de a fi combătute faptele penale ce aduc
atingere intereselor Uniunii.
Sistemul național pare însă a suferi mult mai mult în ceea ce privește respectarea dezideratelor
principiului legalității. Așa cum observam, sunt situații în care normele comunitare sunt transpuse
greșit, creând astfel o stare de incertitudine în ordinea juridică. De asemenea, conflictele
jurisprudențiale între Curtea Constituțională și Înalta Curte tind spre o sporire a acestei stări de
insecuritate. Pe viitor se impune o armonizare a orientărilor acestor două instanțe, pentru a asigura
cetățenilor securitatea juridică inerentă respectării principiului legalității.
BIBLIOGRAFIE :

 Pavel Palcu, Drept Penal European, Tendințe și perspective, University Press ”Vasile Goldiș”
 Florin Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală. Volumul I, Ed. C.H.Beck, București,
2008.
 Florin Streteanu, Daniel Nițu, Drept penal. Partea generală. Volumul I, Ed. Universul Juridic,
București, 2014.
 Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită cu referiri la
Tratatul de la Lisabona, Ed. Hamangiu, București, 2010.