România în cel de-al Doilea Război Mondial

Până în 1938, forma de guvernământ română a fost acea de monarhie constituțională

parlamentară. Principalele partide erau Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal,
Partidul Național Creștin, „Frontul Român” și alte grupări mai mici dar mai radicale, care nu
șovăiau să folosească violența și luptau împotriva democrației parlamentare : „legionarii” și
comuniștii. Tulburările politice și economice din perioada următoare Primului Război Mondial
favorizau dezordinea politică, precum și aceste grupări radicale. Dezordinea politică din
România anilor 1928-1938 s-a exprimat prin schimbarea a 25 de guverne într-un deceniu.
Constituția din 1923 îi dădea regelui posibilitatea de a dizolva parlamentul și de a organiza
alegeri anticipate.
Dictatura regală a lui Carol al II-lea a fost instaurată ca o reacție în fața acestor tulburări, la 11
februarie 1938, prin instalarea unui guvern condus de patriarhul Miron Cristea. Constituția a fost
abrogată și înlocuită cu una nouă intrată în vigoare la 27 februarie, prin care toate puterile erau
concentrate în mâna regelui, iar parlamentul avea doar rolul de instituție auxiliară legislativă.
Printr-un decret-lege, toate partidele politice parlamentare au fost regrupate într-un Front al
Renașterii Naționale, din care legionarii și comuniștii erau excluși. S-a format și un consiliu de
coroană, care avea însă un caracter consultativ. În același timp cu măsurile luate pentru
instaurarea și consolidarea dictaturii regale au fost arestați și o serie de lideri legionari, dintre
care, mai apoi, 13 au fost executați din ordinul regelui la 30 noiembrie 1938. Printre aceștia s-a
aflat și șeful legionarilor Corneliu Zelea Codreanu[1].
O dată cu declanșarea războiului și cu prăbușirea Franței, care garantase frontierele României
prin convenția de la 23 august 1939, integritatea regatului României era pusă în primejdie din
exterior de revendicările sovietice, ungare și bulgare, susținute de Germania și Italia, și din
interior de mișcările naționaliste ale minorităților conlocuitoare și de grupările politice
extremiste, printre care partidul nazist Grupul Etnic German din România, condus de Andreas
Schmidt. Carol al II-lea formează atunci, la 22 iunie 1940 Partidul Națiunii, un partid unic în
fruntea căruia se așează el însuși. Acest regim politic, dictatorial, antifascist și anticomunist,
naționalist și creștin, este denumit carlist. Durata sa va fi scurtă, sub patru luni : nici tulburările și
asasinatele politice nu încetează (dimpotrivă), nici integritatea teritorială nu este păstrată (prin
tratatul Hitler-Stalin, Tratatul de la Craiova și Al Doilea Arbitraj de la Viena Dictatul de la Viena
România pierde peste o treime din teritoriu și peste un sfert din populație). Criza regimului
"carlist" se încheie prin abdicarea regelui la 6 septembrie 1940.
Pe 23 august 1939 Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat pactul Ribbentrop-Molotov,
al cărui protocol secret prevedea împărțirea Poloniei și României între cele două puteri totalitare.
În România, URSS revendica Bucovina de Nord și Basarabia. În septembrie, Polonia este
invadată și împărțită conform pactului. România a rămas, oficial, o țară neutră, dar a adăpostit
refugiații polonezi și, mai ales, a transportat armata, guvernul și tezaurul băncii poloneze de la
frontiera din Bucovina până în teritoriul britanic (Alexandria din Egipt), prin căile ferate,
șoselele și porturile românești de la Marea Neagră, mulțumită mobilizării CFR, SMR și LARES.
În iunie 1940, ca urmare a ultimatumului dat de Uniunea Sovietică, România a fost nevoită să
evacueze și să cedeze, fără luptă, Basarabia și Bucovina de Nord. Pe lângă aceste teritorii, a mai
fost răpit și Ținutul Herța, care nu făcea parte nici din Bucovina, nici din Basarabia, și nu fusese
revendicat de URSS. Evacuarea armatei și administrației române a fost însoțită de acțiuni
antiromânești ale sovieticilor. Două treimi din Basarabia au fost alipite unei mici republici
sovietice autonome pre-existente, formând Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, restul
fiind anexate Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Ocupația sovietică a desfășurat o
campanie de distrugere a ființei naționale românești prin deportări în masă și prin interzicerea
valorilor românești.
Instalat la 4 iulie 1940 în speranța de a câștiga bunăvoința Germaniei hitleriste, guvernul Ion
Gigurtu a introdus o legislație antisemită după modelul german, potrivit cu ideologia de extremă
dreapta care îl călăuzea. El însă nu a reușit să obțină sprijinul Germaniei, deoarece aceasta îi
sprijinea pe cei care pierduseră Primul Război Mondial și care solicitau din ce în ce mai virulent
revizuirea granițelor. Astfel că, la 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, puterile Axei au
forțat România să cedeze Ungariei jumătate din Transilvania. Zona respectivă a fost cunoscută
de atunci drept „Transilvania de Nord”, pentru a fi deosebită de „Transilvania de Sud”, care a
rămas sub guvernarea românească. Pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova,
„Cadrilaterul” (partea sudică a Dobrogei) a fost cedată Bulgariei.
În septembrie 1940, Ion Antonescu a fost numit prin Decret Regal de Carol al II-lea prim-
ministru, însărcinat cu formarea unui guvern de uniune națională. Generalul Antonescu le-a
propus țărăniștilor și liberalilor să colaboreze la guvernare, însă aceștia au refuzat. După
abdicarea lui Carol al II-lea, la cererea lui Antonescu, cele două partide au refuzat în continuare
să se implice în mod direct prin liderii lor, desemnând doar niște „specialiști” din rândurile
propriilor membri, pentru a „sfătui” guvernul format de Antonescu. În urma refuzului celor două
partide istorice de a intra la guvernare, Ion Antonescu a format guvernul din apropiați ai săi,
militari și civili, și din legionari conduși în acel moment de Horia Sima, la care s-au adăugat și
consilierii desemnați de celelalte partide politice. Prin decretul semnat de către regele Mihai I,
România a fost declarată „Stat Național Legionar”.
Steaua lui David: potrivit mărturiei lui Raoul Șorban, onorat cu distincțiile de „Drept între
popoare” și „Cetățean de Onoare al Israelului”, au existat în România legi discriminatorii
elaborate sub presiunea nazistă, însă multe dintre prevederile legilor nu au fost aplicate niciodată,
găsindu-se tot felul de modalități de a le ocoli. Același domn, dar și istoricul Dinu C. Giurescu
afirmă că au fost unele voci care cereau ca în România, evreii să poarte „Steaua lui David”
(steaua galbenă), însă în urma întâlnirii dintre Wilhelm Filderman, care deținea funcția de
președinte al Uniunii Comunităților Evreiești, și Ion Antonescu, mareșalul a dat, la 8 septembrie
1941, dispoziția ca nici-un evreu din România să nu fie obligat să poarte însemnul. Mai mult,
Consulatul român din Paris a cerut același drept și pentru evreii cetățeni români care se aflau în
Franța. În schimb, Garda de Fier, aflată la putere din 14 septembrie 1940 și până la 21 ianuarie
1941, a aplicat strict legislația anti-semită existentă și a înăsprit prigoana evreilor mult peste
aceasta, dedându-se la acte similare cu cele comise, cu câteva luni mai devreme, de către
comuniști în Basarabia evacuată.Conform ideologiei sale xenofobe, Mișcarea Legionară a
reactivat și legislația împotriva comercianților armeni și greci. Ca urmare a politicii antilegionare
din timpul dictaturii lui Carol al II-lea, Garda de Fier a ajuns la guvernare fără o seamă de lideri
importanți care fuseseră eliminați și fizic la ordinul regelui. Violența membrilor Mișcării
Legionare era întețită de un sentiment de răzbunare împotriva tuturor partizanilor "carliști" sau a
regimului parlamentar anterior, astfel că în momentul dezgropării lui Codreanu, mai mult de 60
de foști demnitari antebelici au fost uciși în închisoarea de la Jilava, pe 27 noiembrie 1940, în
timp ce își așteptau deciziile judecătorești pentru implicarea în asasinarea lui Codreanu . Pe lângă
aceștia, au fost asasinați în apropierea Ploieștiului istoricul și fostul prim-ministru Nicolae Iorga
și economistul Virgil Madgearu, de asemenea, un fost ministru, considerați de Mișcarea
Legionară ca "autorii morali" ai eliminării lui Codreanu.
Guvernarea legionară a redresat economia statului (înregistrându-se la sfârșitul anului 1940 un
excedent bugetar consistent) prin metode similare cu cele ce vor fi folosite de comuniști șase ani
mai târziu: confiscarea averilor unor societăți, bănci (îndeosebi cu acționari evrei) și foști
demnitari din epoca parlamentară.
Coabitarea Gărzii cu Ion Antonescu a fost conflictuală. Socotind legionarii fanatici, mult prea
violenți fără discriminare și incontrolabili, Ion Antonescu a încercat îndepărtarea Gărzii de Fier
de la guvernare, ceea ce a produs Rebeliunea legionară, prin care Mișcarea legionară a încercat
să-l înlăture pe Antonescu de la putere, câștigând simpatiile ofițerilor armatei, studențimii și
muncitorimii. Dar, în mare majoritate, aceștia au luat partea mareșalului, astfel că, în patru zile,
Antonescu a înăbușit revolta legionară și a exclus Garda de Fier din guvern. Horia Sima și
aproximativ 700 de demnitari legionari s-au refugiat în Germania, alții circa 8000 fiind internați
în lagăre.
Pe 22 iunie 1941, unități ale armatelor germană și română au început campania din est împotriva
Uniunii Sovietice, prima operațiune numindu-se „Operațiunea München”, de recucerire a
Basarabiei și Bucovinei. Armata Română a început lupta împotriva forțelor sovietice în
dimineața zilei de 22 iunie 1941, pe un front cuprins între munții Bucovinei și Marea Neagră.
Înaintarea a fost, însă, inegală și cu mult în urma succeselor armatelor germane pe alte fronturi.
În timp ce grupul de armate centru înaintase sute de kilometri în Bielorusia, lichidând două
uriașe pungi, la Minsk și Smolensk, luând sute de mii de prizonieri, armatele române și germane
abia cu greu făceau progres în Basarabia. La 5 iulie 1941 intră în Cernăuți primele trupe române.
La 10 iulie orașul Soroca este eliberat de către Divizia blindată română, care, apoi, se îndreaptă
către localitatea Bălți pe care o eliberează la 12 iulie. Localitatea Orhei este eliberată în data de
15 iulie de către unități din Divizia 5 infanterie română. Pe 16 iulie, ca urmare a acțiunilor
întreprinse de Corpul 3 român și Corpul 54 german, este eliberat orașul Chișinău. A doua zi, pe
17 iulie, Cartierul general al Comandamentului frontului germano-român transmite că odată cu
victoria pentru cucerirea masivului Cornești, “cheia strategică a Basarabiei e în mâna noastră” și
că Hotinul, Soroca, Orheiul și Chișinăul au fost eliberate. Pe 21 iulie, Divizia 10 infanterie trece
Dunărea și eliberează localitățile Ismail, Chilia Nouă, Vâlcov și continuă să meargă către Cetatea
Albă cu scopul eliberării totale a Basarabiei.[13] Într-o lună de lupte, armata română înaintase
100 de kilometri. Armatele germane de pe celelalte fronturi înaintaseră peste 600 de kilometri.
Odată Basarabia eliberată, opoziția din România, reprezentată de Iuliu Maniu, s-a declarat
împotriva înaintării armatei române dincolo de Nistru. În scrisoarea adresată de Iuliu Maniu
generalului Ion Antonescu, el felicita armata română pentru eliberarea Basarabiei și a Nordului
Bucovinei, considerând ca o înaintare dincolo de Nistru înseamna agresiune.
La 27 iulie 1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea
Basarabiei și Bucovinei și îi cere să treacă Nistrul și să ia sub supraveghere teritoriul dintre
Nistru și Bug. Dacă până la eliberarea teritoriilor românești, Antonescu a avut sprijin total din
partea societății românești, în momentul în care s-a înfăptuit acest lucru, a apărut întrebarea dacă
să se meargă doar “până la Nistru sau până la victoria finală”. Iuliu Maniu atunci declara că mai
departe nu este războiul românilor și că atenția ar trebui îndreptată către Ardeal. Antonescu a
hotărât să treacă Nistrul cu speranța că Hitler va face dreptate românilor în problema Ardealului.
Astfel că la scrisoarea trimisă de Hitler în 27 iulie, răspunde afirmativ la 31 iulie, arătându-și
totodată și încrederea în “justiția pe care Führerul cancelar Adolf Hitler o va face poporului
român și drepturilor statornice seculare, misiunii sale din Carpați, de la Dunăre și de la Marea
Neagră”.
Trupe românești și germane trec Prutul pentru eliberarea Basarabiei
În continuare, trupele române au primit ordin sa înainteze către Odesa. Bătălia de la Odesa a fost
sângeroasă și prelungită de neputința trupelor românești de a sparge cercul de apărare al orașului.
Între 6 august și 16 octombrie 1941 românii au pierdut 17.792 morți, 63.345 răniți și 11.471
dispăruți, în total 92.608 oameni. Cu toate aceste sacrificii, trupele române nu au ocupat însă
Odesa prin asalt direct, iar garnizoana sovietică nu s-a predat. Odesa a fost evacuată la ordinul
lui Stalin numai când Crimeea a intrat în vizorul german. Trupele de la Odesa au fost mutate la
Sevastopol, unde au rezistat până la mijlocul anului 1942.
În anii 1941 și 1942, unitățile române, operând sub comandament general german, au luat parte
la bătăliile din Crimeea, Caucaz, la Cotul Donului și Stalingrad. La pierderile generale de
130.000 militari morți, răniți și dispăruți în anul 1941, s-au adăugat marile pierderi ale Armatei a
3-a la cotul Donului și ale Armatei a 4-a în Stepa Calmucă, la sfârșitul anului 1942 și începutul
anului 1943, ridicâdu-se la 182.441 militari (16.566 morți, 67.182 răniți, 98.692 dispăruți), fapt
care a redus considerabil capacitatea combativă a armatei române.
După aceste înfrângeri, în februarie 1943, armatele 3 și 4 au fost trimise în țară pentru refacere.
În prima jumătate a anului 1943, pe Frontul de Est mai rămăseseră 7 divizii românești, care au
acționat în capul de pod din Kuban, de unde s-au retras, înfrânte, în Crimeea, în toamna anului
1943. În timpul luptelor din Caucaz și a celor din capul de pod din Kuban, unitățile române au
pierdut 39.074 de militari.
Fomație de luptă formată din avioane românești IAR 80
În anul 1944, principalele acțiuni la care armata română a participat au fost mai restrânse: 7
divizii de infanterie, cavalerie și vânători de munte în Crimeea, în cadrul Armatei a 17-a
germană. În urma ofensivei armatei sovietice din primavara anului 1944, din totalul de 65.000 de
militari români aflați în Crimeea, la 1 aprilie 1944 au fost evacuați 35.857 (54,61%). Cu unitățile
refăcute, cele două armate române, a 3-a si a 4-a, au luat parte în continuare la luptele care s-au
dus, inclusiv pe teritoriul României, până la 23 august 1944, în cadrul Grupului de armate
german sub denumirea „Ucraina de Sud”.[15]
În anii regimului lui Antonescu, România a alimentat economia de război a Germaniei cu petrol,
cereale, precum și produse industriale.
România a devenit o țintă a bombardamentului aliat, mai ales pe 1 august 1943, când au fost
atacate câmpurile petroliere și rafinăriile de la Ploiești (Operațiunea Tidal Wave)
Deși și România și Ungaria erau aliate ale Germaniei, regimul Antonescu și-a continuat
ostilitatea diplomatică față de Ungaria din cauza problemei Transilvaniei.

Oprația Iași-Chișinău
În 1944, Wehrmachtul a fost împins înapoi de-a lungul întregului front. Până în luna mai,
Heeresgruppe Südukraine (Grupul de armate Ucraina de sud) a fost împins până pe frontiera
României interbelice și a reușit să stabilească o linie defensivă pe Nistru, care nu s-a dovedit
rezistentă, fiind străpunsă în două locuri de capetele de pod ale Armatei Roșii. Din iunie 1944, în
acest sector de front s-a reinstaurat calmul, iar trupele Axei au avut răgaz să-și consolideze
pozițiile.
Dacă, până în iunie, Heeresgruppe Südukraine fusese una dintre cele mai puternice formații
germane, din punct de vedere al blindatelor, în scurt timp situația s-a schimbat, cele mai multe
tancuri fiind mutate în sectoarele de centru și de nord ale Frontului de Est, pentru a opri
înaintarea Armatei Roșii în țările baltice, Belarus, Ucraina de nord și Polonia. În ajunul
declanșării ofensivei sovietice, singura forță blindată rămasă pe front era Divizia I română de
blindate și diviziile germane Panzer a 10-a și a 13-a.
Planul STAVKA pentru bătălie se baza pe o manevră de dublă învăluire a celor două fronturi
ucrainene, al II-lea și al III-lea.
Frontul al II-lea Ucrainean trebuia să străpungă frontul la nord de Iași și să cucerească podurile
de pe Prut pentru a bloca retragerea trupelor germane. Apoi trebuia introdusă în luptă Armata a
6-a de tancuri, pentru a cuceri podurile de pe Siret și așa-zisa Poartă a Focșanilor, o linie
fortificată dintre Siret și Dunăre.
Frontul al III-lea Ucrainean urma să atace din zona capului de pod de peste Nistru, lângă
Tiraspol, după care să-și îndrepte formațiile mobile spre nord-vest pentru joncțiunea cu Frontul
al II-lea. Acțiunea era menită să ducă la încercuirea trupelor Axei în regiunea Chișinăului.
După încheierea cu succes a încercuirii, Armata a 6-a de tancuri și Corpul Mecanizat de Gardă
urmau să lanseze un atac spre București, câmpurile petrolifere și rafinăriile de pe Valea
Prahovei.
Frontul al II-lea cât și al III-lea au reușit dubla învăluire a Armatei a 6-a germană și o parte a
Armatei a 8-a. Linia defensivă germano-română s-a prăbușit la două zile de la începutul
ofensivei, lovitura mobilă sovietică principală fiind dată de Corpul al 6-lea de Gardă Mecanizat.
Ruptura inițială a liniei frontului în sectorul Armatei a 6-a a avut o adâncime de 40 km, în
dimineața zilei de 21 august fiind distrusă toată rețeaua de aprovizionare din spatele frontului
germano-român.
Până la 23 august, Divizia Panzer nr. 13 încetase să mai existe ca forță coerentă de luptă, iar
Armata a 6-a fusese încercuită pe o adâncime de 100 km. Grupul mobil al Armatei Roșii a reușit
să taie retragerea formațiunilor germane care doreau să ajungă în Ungaria. Germanii din mai
multe pungi împresurate au încercat să rupă încercuirea, dar au reușit să scape de capturare
numai grupuri mici.