Sunteți pe pagina 1din 68

CUPRINS

Curs nr. 1 REGIMUL JURIDIC AL DREPTURILOR OMULUI ……..........…………. 4


1.1 Apariția și evoluția istorică a drepturilor omului ……………………………..........……. 4
1.2 Drepturile omului: noţiune şi conţinut ……………………………………….........…….. 7
1.3 Clasificări ale drepturilor omului ....................................................................................... 9

Curs nr. 2 PRINCIPII DE GUVERNARE A DREPTURILOR OMULUI ................... 11


2.1 Legalitatea ........................................................................................................................ 11
2.2 Non-discriminarea ............................................................................................................ 11
2.3 Proporționalitatea ............................................................................................................. 12
2.4 Obiectivitatea și imparțialitatea ....................................................................................... 13

Curs nr. 3 SISTEME INTERNAŢIONALE DE CONSACRARE ŞI PROTECŢIE


A DREPTURILOR OMULUI ......................................................................... 15
3.1 Sistemul universal de consacrare şi protecţie a drepturilor omului ................................. 15
3.2 Sistemele regionale de consacrare şi protecţie a drepturilor omului ............................... 17
3.2.1 Sistemul regional european ........................................................................................... 17
3.2.2 Sistemul regional interamerican ................................................................................... 17
3.2.3 Sistemul regional african .............................................................................................. 19

Curs nr. 4 PROCEDURI ȘI MECANISME DE PROMOVARE A RESPECTĂRII


DREPTURILOR OMULUI ............................................................................ 21
4.1 Proceduri nejudiciare ....................................................................................................... 21
4.2 Proceduri judiciare ........................................................................................................... 22
4.3 Categorii de drepturi ale omului ...................................................................................... 23
4.3.1 Drepturile civile şi politice ............................................................................................ 23
4.3.2. Drepturile economice, sociale şi culturale ................................................................... 24
4.3.3 Categorii speciale de drepturi şi de persoane protejate ................................................. 25
4.3.4 Problema drepturilor popoarelor şi a drepturilor colective …………………..………. 25

Curs nr. 5 DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI PROMOVATE DE O.N.U. ………………… 27


5.1 Drepturile omului prevăzute în Declarația Universală a Drepturilor Omului …………. 28
5.2 Drepturile omului prevăzute în alte documente ale unor instituții ale ONU ……..……. 32

Curs nr. 6 DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI GARANTATE DE C.E.D.O. ........................... 33


6.1 Dreptul la viață ................................................................................................................. 34
6.2 Dreptul de a nu fi supus torturii ....................................................................................... 35
6.3 Dreptul de proprietate ...................................................................................................... 35
6.4 Dreptul la viață privată ..................................................................................................... 36
6.5 Dreptul la libertatea de religie și de conștiință ................................................................. 37
6.6 Dreptul la un proces echitabil .......................................................................................... 38
6.7 Dreptul la instruire ........................................................................................................... 40
6.8 Dreptul de a nu fi discriminat .......................................................................................... 40
6.9 Dreptul la libertatea de exprimare .................................................................................... 41

Curs nr. 7 PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI ÎN ROMÂNIA .......................... 42


2.1 Constituția României, legi și instituții pentru protecția drepturilor omului în România . 42

1
2.2 Sistemele instituţionale şi procedurale internaţionale de garantare a drepturilor omului
la care România este parte ............................................................................................... 46
2.3 Participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ...... 47

Curs nr. 8 INSTITUȚII ȘI SISTEME EUROPENE DE PROTECȚIE A


DREPTURILOR OMULUI .............................................................................. 48
8.1 Consiliul Europei ............................................................................................................. 48
8.2.Curtea Europeană a Drepturilor Omului .......................................................................... 49
8.3. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ....................................................... 50

Curs nr. 9 PROCEDURA JUDICIARĂ ÎN FAŢA C.E.D.O. …………………………. 52


9.1 Plângerea individuală şi sesizarea interstatală ................................................................. 52
9.2 Parcursul plângerilor individuale ..................................................................................... 53
9.3 Competenţa Curţii ............................................................................................................ 55
9.4 Condiţiile de admisibilitate .............................................................................................. 56

Curs nr. 10 CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE 58


10.1 Conţinutul Cartei ............................................................................................................ 58
10.2 Regimul juridic aplicabil ................................................................................................ 65
10.3 Problema drepturilor sociale în U.E. .............................................................................. 67
10.4 Controlul jurisdicţional .................................................................................................. 67
10.5 Raporturile dintre Carta drepturilor fundamentale a U.E. şi C.E.D.O. ......................... 68

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................. 69

2
CURSUL NUMĂRUL 1
REGIMUL JURIDIC AL DREPTURILOR OMULUI

1.1 Apariția și evoluția istorică a drepturilor omului


Ideea că individul, ca fiinţă umană, are drepturi imanente, deci intrinseci
acestei calităţi, deşi are origini îndepărtate, mai ales în concepţia creştină asupra
omului, în filozofia politică şi juridică s-a impus mult mai târziu, atunci când
condiţiile social-politice, prevalente la un moment dat pe continentul european, au
îngăduit-o.
Fiinţa umană este prezentă în vestigiile primelor comunităţi şi a primelor
civilizaţii; Codul lui Hamurabi (1770 î.C.) reglementează raporturi sociale şi
promovează reguli de dreptate socială şi spirit umanitar 1, Biblia consacră
prerogative fundamentale ale fiinţei umane şi o nouă concepţie despre legătura
dintre drepturi şi îndatoriri.
Gândirea budistă promova o concepţie potrivit cu care toate fiinţele sunt
egale în demnitate şi valoare, toţi au dreptul la respect şi nimic nu poate justifica a
atingere adusă vieţii lor, exploatarea şi umilirea lor.
Mai târziu, cetăţile elene şi mai ales Atena promovau un anumit drept al
cetăţii – de participare la formarea legilor şi la conducerea societăţii prin ocuparea
unor funcţii publice. Grecii nu revendicau drepturile pentru persoana fizică contra
statului. Drepturile individuale erau un instrument menit să garanteze libertăţile
civile, dar nu ca o garanţie individuală împotriva statului. Participarea cetăţenilor la
conducerea societăţii era de fapt o garanţie a respectului reciproc.
Ulterior, gânditorii greci au considerat drepturile omului ca fiind drepturi
fundamentale, eterne şi imuabile, inerente naturii umane, iar filozofi precum
Seneca şi Epictet considerau că oamenii sunt egali, indiferent de condiţia lor de
oameni liberi sau sclavi.
Roma antică recunoştea drepturile cetăţenilor romani de a participa la viaţa
publică în aceleaşi limite ca şi predecesorii săi din Grecia. Însă, în plus, existau deja
rudimentele unor drepturi individuale impuse statului sub forma unor garanţii
acordate numeroşilor cetăţeni romani spre deosebire de un statut juridic mai sărac
în garanţii acordat străinilor; societatea începea însă să încorporeze şi elementele
străine.
Creştinismul la rândul său pune în circulaţie o serie de idei foarte
importante ce se regăsesc în concepţiile moderne. Prima postulează aloarea în sine
a fiinţei umane, demnitatea sa decurgând dintr-o concepţie asupra originii divine a
omului. De asemenea, se recunoştea că această valoare pe care o reprezintă fiecare
1
I. Moroianu Zlătescu, Radu Demetrescu, Din istoria drepturilor omului, IRDO, 2003, p. 5

3
individ este atribuită oricărei fiinţe umane fără deosebire de rasă sau statut social.
Creştinismul proclamă o lipsă de diferenţieri între stăpân şi sclav în ceea ce priveşte
drepturile fundamentale ale fiinţei umane.
În al treilea rând, creştinismul formulează concepţia limitării puterii
politice, deci a puterii statului în raport cu individul. (de aici şi dictonul: „să dăm
cezarului ceea ce este al cezarului”).
Perioada Evului Mediu oferă rădăcinile filosofiei dreptului natural care
avea să fie promovată ca doctrină politică şi juridică în istoria modernă. Teologii
Evului Mediu s-au ocupat de drepturile omului în legătură cu statutul persoanelor
din „Lumea Nouă” pe care coloniştii portughezi şi spanioli i-au găsit pe
pământurile cucerite. Astfel, teologii spanioli şi-au manifestat indignarea şi
protestul faţă de tratamentul inuman la care era supusă populaţia indigenă din
teritoriile care făceau obiectul cuceririlor coloniale ale Spaniei şi Portugaliei, iar
conceptul drepturilor omului a fost formulat pentru prima oară în secolul al XVIII-
lea, în filozofia „dreptului naturii şi ginţilor”.
Sfârşitul Evului Mediu cunoaşte o preocupare crescândă pentru a defini
statutul celor guvernaţi în raporturile lor cu statul, cu autoritatea; astfel apar două
doctrine care creionează concepţiile vremii în acest domeniu. În acelaşi timp,
această perioadă marchează o dezvoltare fără precedent a şcolii dreptului natural ca
o continuare a ideilor creştine despre drepturile inerente ale oricărei fiinţei umane,
această dezvoltare fiind reflectată în cea de-a doua doctrină de care s-a făcut
vorbire.
Astfel, prima dintre doctrinele care caracterizează perioada promovează
protecţia drepturilor omului prin negarea lor. Autorul care a enunţat această
doctrină, Jean Bodin2, a arătat că regele se bucură de suveranitate, pe care nimeni
nu are dreptul să i-o pună sub semnul întrebării, nici comunităţile religioase, nici
puteri străine. Faţă de această putere, cetăţenii nu au niciun drept la rezistenţă.
Suveranul era obligat să respecte doar poruncile lui Dumnezeu, dreptul natural şi
principiile generale de drept.
Această viziune a fost împărtăşită şi de englezul Thomas Hobbes (1588-
1679), care considera că lăsat singur, în anarhie, individul şi-ar ataca vecinii (homo
homini lupus). Doar autoritatea publică, al cărei titular este statul, poate asigura
pacea şi toleranţa reciprocă. Această putere nu trebuie să respecte decât poruncile
lui Dumnezeu şi dreptul natural; doar dacă statul eşuează în a oferi indivizilor
protecţia sa, prin exerciţiul autorităţii publice, drepturile acestora pot fi reafirmate.
Pe de altă parte, în lumina preocupărilor pentru protecţia drepturilor omului
prin recunoaşterea şi acordarea lor indivizilor, sub influenţa dreptului natural, s-a
dezvoltat cea de-a doua doctrină – contractul social. John Locke propune această
construcţie a relaţiei individ - stat, în cadrul căreia oamenii consimt liber să iasă din
starea naturală pentru a găsi în stat securitatea juridică şi prosperitatea.
2
Jean Bodin (1530-1596) a elaborat lucrarea Cele şase cărţi ale Republicii (1576) în contextul emancipării
Franţei de sub influenţa Papei şi a confruntării religioase dintre catolici şi protestanţi.

9
Astfel, în „Eseu asupra guvernării civile” (1690), Locke arată că omul are
drepturi imprescriptibile, pe care societatea nu le creează, ci le apără. Asemenea
drepturi sunt dreptul de proprietate, dreptul la libertate personală, dreptul la
legitimă apărare. Prin intrarea în societate nu se renunţă decât la dreptul de a
pedepsi, drept care derivă din dreptul la legitimă apărare; cetăţenii nu cedează
statului drepturile lor, ci numai puterea sancţionatorie3.
Cele mai coerente teorii asupra drepturilor omului au apărut şi s-au
cristalizat în cultura europeană în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, în filosofia
iluminiştilor francezi care au inspirat idealurile celor două mari revoluţii: franceză
şi americană.
Pentru protejarea drepturilor fundamentale ale omului, libertatea şi
egalitatea, Jean-Jacques Rousseau a imaginat un contract social ce reflectă
reconstrucţia societăţii ca şi cum ar fi fondată pe un contract încheiat de toţi
membrii săi. Prin acest contract fiecare pune în comun persoana şi toată puterea lui,
sub conducerea supremă a voinţei generale; Rousseau arată că în această relaţie pe
care fiecare o are cu toţi şi cu niciunul în particular, orice om rămâne liber şi egal şi
dobândeşte în plus beneficiile solidarităţii.
În fruntea valorilor pe care contractul este menit să le conserve stă
libertatea – valoare supremă, ce nu se poate garanta decât prin legi capabile să
împiedice ca oamenii drepţi să fie oprimaţi de cei răi.
Prin contract, oamenii conferă statului drepturile lor naturale şi le primesc
imediat înapoi sub forma drepturilor civile, care sunt drepturile naturale originare
însoţite de garanţii ale exercitării drepturilor.
Pe plan juridic, potrivit părerii mai multor autori, primul document
european în care se schiţează elemente ale unei protecţii juridice a persoanei
umane este Magna Carta Libertatum, impusă spre semnare regelui Ioan Fără de
Ţară, în 1215, de către nobilimea şi biserica engleză. Acest document care, în
esenţă, reglementează raporturile divergente dintre rege şi nobilime, după o
perioadă de profundă instabilitate, consacră dreptul la judecată potrivit legii.
Aceasta apărea ca unică şi necesară garanţie pentru respectarea tuturor
celorlalte drepturi: „Nici un om liber nu va fi închis sau nimicit în vreun fel fără a fi
judecat în mod legal de egalii săi potrivit legilor ţării”. Se observă în această
formulare germenii dreptului la viaţă şi la libertate, precum şi rudimente ale
dreptului la un proces echitabil, în principal aspectele referitoare la dreptul de acces
la un tribunal, la legalitatea şi la echitatea procedurii, dar şi o primă consacrare a
principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor.
Tot în Marea Britanie, în perioada revoluţiei burgheze, sunt adoptate de
către parlament două documente de importanţă majoră, Habeas Corpus, în 1679,
care garantează inviolabilitatea persoanei şi, zece ani mai târziu, Bill of Rights,
care, printre alte drepturi, recunoaşte dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului,
eliberarea sub cauţiune sau dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juri.
3
Ş. Georgescu, Filosofia Dreptului, Ed. All Beck, 1999, p. 97

9
În ultimul sfert al secolului al XVIII-lea au avut loc două evenimente, unul
pe continentul american iar altul pe cel european, a căror influenţă asupra evoluţiei
ulterioare a drepturilor omului a fost determinantă.
Este vorba despre rebeliunea coloniilor engleze din America de Nord
împotriva Marii Britanii din 1776 şi Revoluţia franceză din 1789. Declaraţia de
independenţă a coloniilor engleze din America, adoptată la 4 iulie 1776 la
Philadelphia, proclamă principiul egalităţii între indivizi, dreptul la viaţă şi libertate
ca drepturi inalienabile şi cerinţa instituirii guvernelor cu consimţământul celor
guvernaţi.
Declaraţia revoluţiei franceze privind drepturile omului şi cetăţeanului, din
26 august 1789, dă expresie filozofiei dreptului natural şi enunţă drepturi şi libertăţi
într-o perspectivă individualistă şi liberală.
Primul principiu consacrat în Declaraţie este principiul egalităţii în faţa
legii a tuturor persoanelor, care stă, potrivit Declaraţiei, la baza tuturor celorlalte
drepturi şi libertăţi, ca o condiţie generală a existenţei lor.
Dintre acestea reţinem dreptul de proprietate, la securitate, la rezistenţă faţă
de opresiune, libertatea de gândire, de expresie şi de manifestare.
În conformitate cu ideile filozofice ale lui Jean-Jacques Rousseau, cu
Declaraţia din 1789 a Revoluţiei franceze şi documentele adoptate de noul stat
american, omului ca atare, independent de condiţia sa socială, i se recunosc drepturi
inerente persoanei sale, inalienabile şi sacre, opozabile în orice împrejurare
societăţii şi puterii. În acelaşi timp, este consacrată primordialitatea legii: orice
conflict legat de exercitarea sau limitarea drepturilor trebuie soluţionat printr-o
independentă şi imparţială aplicare a legii, conform unor proceduri prestabilite.
Punerea în aplicare a drepturilor astfel proclamate, atât în S.U.A. cât şi în
Republica franceză, s-a realizat prin adoptarea de constituţii scrise. Exemplul lor a
fost urmat şi de alte state: Olanda în 1798, Suedia în 1809, Spania în 1812, Belgia
în 1831, Sardinia în 1848, Danemarca în 1849, Prusia în 1850 etc.
În ţara noastră, drepturile cetăţeneşti au fost instituţionalizate prin
Constituţia din 1866, după unirea Principatelor din 1859.

1.2 Drepturile omului: noţiune şi conţinut


Drepturile omului reprezintă drepturile ființei umane înzestrate cu rațiune și
conștiință și căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale ca drepturi
inalienabile și imprescriptibile.
Fără îndoială, consacrarea clasică a noţiunii de „drepturi ale omului" se
regăseşte în „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului" a Revoluţiei franceze
din 1789.
Constituţia României consacră capitolul II al Titlului II drepturilor şi
libertăţilor fundamentale. România, în calitatea sa de membră a Organizaţiei
Naţiunilor Unite a semnat „Declaraţia universală a drepturilor omului" şi este parte
la cele două pacte adoptate în cadrul ONU: „Pactul internaţional privind drepturile
9
civile şi politice" şi „Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi
culturale". România este din 1994 stat parte la „Convenţia Europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale" şi se supune jurisdicţiei
Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg. De asemenea, în cadrul
Uniunii Europene, România a semnat în decembrie 2007 Tratatul de la Lisabona
care conţine „Carta Drepturilor Fundamentale".
Noţiunea de drepturi ale omului nu aparţine doar dreptului, ci are un
important conţinut ideologic, filosofic şi politic. Menţionarea Declaraţiei
drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789 nu este întâmplătoare, pentru că ea
trimite la alte două noţiuni care sunt importante pentru situarea „drepturilor
omului" în ansamblul din care fac parte: guvernarea democratică şi statul de drept.
Astfel, „apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale se
bazează, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic şi, pe de altă
parte, pe o concepţie comună şi respectul comun al drepturilor omului".
Actele normative sus-menţionate nu dau o definiţie acestor noţiuni, ci conţin
o listă a drepturilor sau libertăţilor pe care le garantează.
O primă distincţie apare astfel: sunt sinonime din punct de vedere juridic
sintagmele de „drepturi ale omului", respectiv de „libertăţi fundamentale sau
politice"? Noţiunea de drepturi ale omului este în general acceptată de către jurişti
ca având un înţeles mai larg. Ea trimite la dreptul natural şi evocă întreg contextul
istoric şi ideologic în care noţiunea a luat naştere şi s-a cristalizat.
Drepturile omului au astfel o importantă accepţiune filosofică şi morală.
Libertăţile publice au o accepţiune strict juridică şi reprezintă modalitatea concretă
de funcţionare a relaţiei dintre individ şi stat. Distincţia aceasta riscă, însă, să
rămână teoretică, chiar filosofică, căci actele normative sus-menţionate nu consacră
grade diferite de protecţie pentru drepturi şi libertăţi. Astfel, Constituţia României
garantează, în egală măsură, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică (art.
22),dreptul la apărare (art. 24) şi libertatea conştiinţei (art. 29) sau de exprimare
(art. 30).
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră, de asemenea, dreptul
la libertate și la siguranţă (art. 5) şi libertatea de întrunire şi de asociere (art. 11).
Pentru a facilita lectura, se va folosi terminologia de „drepturi ale omului" şi se va
face referire doar la libertăţile specifice consacrate ca atare de diversele acte
normative sau tratate la care România este parte. Referitor la drepturile civile sau
politice, România este parte la cele două documente adoptate în cadrul ONU:
„Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice" şi „Pactul internaţional
privind drepturile economice, sociale şi culturale". Această distincţie între drepturi
civile, politice, economice, sociale sau culturale provine, fără îndoială, din natura
sau obiectul protecţiei oferite.

1.3 Clasificări ale drepturilor omului

9
Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și-au găsit reflectare în
actele juridice cu caracter internațional și în constituțiile statelor. Există unele
criterii esențiale, unanim recunoscute, ce stau la baza clasificării acestor drepturi și
libertăți fundamentale ale omului. Documentele internaționale de o importanță
fundamentală – Declarația Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte
privind drepturile civile și politice și, respectiv, economice, sociale și culturale din
1966, reflectă clasificarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și
cuprind două mari categorii principale:
a).drepturi și libertăți civile și politice
b). drepturi social-politice și culturale.
Drepturile civile reprezintă totalitatea de împuterniciri ale individului ce-i
asigură individualitatea și originalitatea în relațiile cu societatea. Din acest grup fac
parte: dreptul la egalitate în drepturi, dreptul la viață, libertate și securitate
personală, dreptul la inviolabilitatea vieții private, dreptul la apărarea onoarei și a
bunului nume etc.
Drepturile politice determină posibilitatea participării oamenilor la
administrarea statului și societății, la cetățenie, dreptul la uniune, dreptul de a
organiza mitinguri, de a crea sindicate, dreptul de a participa la demonstrații,
manifestații, dreptul de a alege și de a fi ales etc.
Drepturile economice reflectă aspectele economice ale drepturilor naturale
ale omului. Printre drepturile economice ale omului se enumeră: dreptul la
proprietate privată, dreptul de a poseda, folosi și dispune de propria avere etc.
Drepturile sociale reflectă nivelul dezvoltarii materiale într-un stat concret,
într-o societate dată și capacitatea acestora de a asigura omului un nivel decent de
viață și protecție socială, cum ar fi : dreptul la muncă, asigurare socială, dreptul la
locuință, dreptul la odihnă, ocrotire a sănătății.
Drepturile culturale au o importanță deosebită pentru dezvoltarea
multilaterală a omului și influențează nemijlocit relațiile spirituale care
condiționează independența și originalitatea în formarea concepției spirituale a
personalității. Aici se includ: dreptul la studii, libertatea creației literare, artistice,
științifice, dreptul de a utiliza limba maternă etc.
Este necesar de menționat faptul că, referitor la clasificarea drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului, in practica internațională a căpătat răspândire
concepția a trei generații ale drepturilor omului, adică o alta variantă de clasificare
a drepturilor omului.
Prima generație ține de clasificarea drepturilor și libertăților fundamentale
ale omului ca fiind drepturi civile și politice, așa cum se susține în Magna Carta
Libertatum și Declarația franceză a drepturilor omului și cetateanului din 1789,
care a fost apoi concretizată în Declarația Universaă a Drepturilor Omului din
1948, care includ drepturi și libertăți precum: dreptul la viață, la libertate, la
demnitate, la azil, la recunoașterea personalității juridice, siguranța personală,

9
dreptul de a nu fi reținut sau arestat, dreptul de a se bucura de prezumția de
nevinovăție, interzicerea torturii, cruzimilor etc.
A doua generatie – pe lângă principalele drepturi civile și politice ale
omului și drepturi de ordin social, economic și cultural , care au format categoria de
drepturi din a doua generatie, cele mai de seamă fiind dreptul la muncă, remunerare
echitabilă, la protecție socială, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la odihnă.
A treia generație cuprinde drepturile colective. După adoptarea Cartei
ONU, în spiritul solidarității internaționale și pentru construirea unui viitor mai bun
pentru toți, dreptul internațional, dreptul la pace, dreptul la dezarmare, dreptul la
dezvoltare, dreptul la un mediu ambiant sănătos și dreptul popoarelor de a dispune
de ele însele, recunoscându-le ca drept colectiv, subiect al acestuia poate fi numai
poporul sau națiunea și nu alte entități, precum minoritățile naționale.

9
CURSUL NUMĂRUL 2
PRINCIPII DE GUVERNARE A DREPTURILOR OMULUI

2.1 Legalitatea
Fără preluarea şi instituţionalizarea în legislaţiile naţionale a valorilor
consacrate prin tratatele internaţionale de drepturile omului, dreptul internaţional al
drepturilor omului rămâne fără scop şi fără obiect.
De aceea, în ultimii ani, organizaţiile internaţionale cu preocupări în
domeniul drepturilor omului pun un mare accent pe translatarea angajamentelor
internaţionale în texte constituţionale şi legislative interne.
Multe state, precum cele din Uniunea Europeană, consacră prioritatea
dreptului internaţional în raport cu legile interne.
România are înscrisă în Constituţia din 1991 o prevedere potrivit căreia:
„Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi
interpretate şi aplicate in concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu Pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există
neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale".

2.2 Non-discriminarea
Principiul nediscriminării decurge din principiul egalităţii în drepturi. El
presupune ca toţi oamenii să se bucure de drepturile şi libertăţile lor fundamentale
fără deosebire de rasă, sex, religie, convingeri politice, naţionalitate sau oricare alt
criteriu care ar favoriza pe unii în detrimentul altora.
Principiul nediscriminării a fost consacrat în Constituţia României prin art.
6 - Dreptul la identitate, art. 16 - Egalitate în drepturi, art. 32 - Dreptul la
învăţătură, art. 120 - Principii de bază, dar şi în legea cadru - O.G. nr. 137/2000
privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările
şi completările ulterioare sau într-o serie de legi speciale, şi anume Legea nr.
202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, Legea nr. 215/2001 a
administraţiei publice locale, Codul Muncii, din necesitatea asigurării cadrului
legislativ al garantării egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legilor, al autorităţilor
statului etc.
Pe plan internaţional, principiul nediscriminării a fost reglementat prin
diferite acte cum ar fi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului din 1948, Convenţia privind eliminarea tuturor

10
formelor de discriminare faţă de femei, Convenţia Organizaţiei Internaţionale a
Muncii.
Egalitatea în drepturi constituie o garanţie referitoare la exercitarea
drepturilor fundamentale prevăzute în cuprinsul Constituţiei, dar şi a oricăror alte
drepturi şi îndatoriri subiective reglementate in cuprinsul altor acte normative. Ea
include toate domeniile de activitate în care persoana are dreptul garantat la
exercitarea libertătilor legale in scopul realizării intereselor sale legitime.
Interzicerea discriminării în materia drepturilor omului nu are existenţă
independentă, în sensul că discriminarea nu este interzisă decât dacă priveşte un
drept sau o libertate reglementată de Convenţie.
În mod cert, art. 14 din Convenţie poate intra în joc chiar fără o încălcare a
exigenţelor Convenţiei şi a Protocoalelor sale şi, în această măsură, el posedă o
valoare autonomă, dar el nu se poate aplica dacă faptele litigiului nu cad în
domeniul de aplicare a cel puţin uneia din dispoziţiile Convenţiei.
Art. 14 nu este valabil decât pentru a te bucura de drepturile şi libertăţile
garantate de Convenţie. Din punct de vedere normativ, discriminarea este interzisă
în cazul exercitării tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Dar ea este interzisă doar atâta timp cât materia în care se practică este
protejată juridic, cu alte cuvinte, atâta timp cât este vorba despre un drept sau o
libertate recunoscută de sistemul juridic în vigoare.
Discriminarea poate fi directă sau indirectă.
Discriminarea directă se produce atunci când dintr-un motiv legat de unul
sau mai multe dintre criteriile interzise o persoană sau un grup de persoane sunt
tratate mai puţin favorabil decât o altă persoană sau grup de persoane, sunt, au fost,
sau ar fi tratate într-o situaţie comparabilă; sau când dintr-un motiv legat de unul
sau mai multe dintre criteriile interzise o persoană sau un grup de persoane sunt
supuse unui prejudiciu.
Discriminarea directă poate fi permisă doar în situaţii excepţionale, când
poate fi justificată în raport cu nişte criterii strict definite.
Discriminarea indirectă apare atunci când o prevedere, criteriu sau practică
ar plasa persoanele ce posedă un statut sau o caracteristică asociate cu unul sau mai
multe dintre criteriile interzise într-un dezavantaj specific comparativ cu alte
persoane, cu excepţia situaţiei în care acea prevedere, criteriu sau parctică poate fi
justificată de un scop legitim, iar mijloacele de a atinge acel scop sunt adecvate şi
necesare.

2.3 Proporționalitatea
În general, principiul proporţionalităţii, deşi neconsacrat de la origini în
legislaţia comunitară, actualmente îşi găseşte o oarecare definire în art. 5 al
Tratatului privind Uniunea Europeană, care stabileşte că exercitarea competenţelor
Uniunii este reglementată de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii, în

13
temeiul principiului proporţionalităţii, că acţiunea Uniunii, după conţinut şi formă,
nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.
Astfel, la nivel comunitar, principiul proporţionalităţii este de o accepţiune
particulară, găsindu-şi reflectare, spre exemplu, în procesul de adoptare a politicilor
comune sau în materia nedivulgării informaţiilor comunitare confidenţiale, când
interesul general prevalează asupra celui individual.
Este de notat că principiul proporţionalităţii este aplicabil atât cu referire la
UE, cât şi la oricare stat membru al ei, fiind susceptibil evaluării de Curtea de
Justiţie comunitară, dar şi de tribunalele naţionale competente.
În ansamblu, principiul proporţionalităţii la nivel comunitar îşi are expresie
în cadrul procedurilor legiferării, definitivării direcţiilor politicii comune, aplicării
la nivel naţional a dreptului Uniunii, precum este supus controlului de conformitate
de către CJUE şi instanţele de justiţie din statele membre.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în calitatea sa de instanţă de
jurisdicţie internaţională unică în spaţiul Consiliului Europei, care îşi
fundamentează activitatea în baza Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, nu reprezintă o jurisdicţie de a patra instanţă
sau o instanţă supremă în raport cu curţile existente la nivel naţional, controlul
european exercitat de Înalţii magistraţi de la Strasbourg având un caracter subsidiar.
Întreaga activitate de jurisdicţie a Curţii Europene este fundamentată pe un
şir de parametri esenţiali, printre care eficacitate, legalitate, rezonabilitate,
corectitudine şi, fără îndoială, proporţionalitate. În fapt, principiul proporţionalităţii
constituie o veritabilă chintesenţă a jurisdicţiei europene, în special cu referire la un
ansamblu de drepturi şi libertăţi consacrate pe cale convenţională, care implică
necesitatea găsirii unui just echilibru între diverse interese concurente.
În speţa de referinţă Marckx contra Belgiei din 1979, Curtea a recunoscut că
proporţionalitatea constituie un principiu de bază inerent dreptului Convenţiei.
Doctrina proporţionalităţii se poziţionează chiar în miezul cercetării dezvoltate de
Curte în vederea stabilirii rezonabilităţii restricţiilor aplicate cu privire la aşa-
numitele drepturi şi libertăţi garantate calificate sau condiţionate.
Deşi forul european recunoaşte o anumită marjă de apreciere statelor
contractante, rolul de bază al Curţii este de a verifica şi asigura că drepturile
recunoscute indivizilor nu sunt limitate în mod arbitrar.

2.4 Obiectivitatea și imparțialitatea


Independenţa justiţiei şi a judecătorilor nu este nici scop în sine, nici
suficientă pentru realizarea actului de justiţie în mod echitabil. Mai este nevoie de
imparţialitate.
Conform art. 124 alin. 3 din Constituţie, justiţia este unică, imparţială şi
egală pentru toţi.

13
O justiţie imparţială presupune două cerinţe. Pe de o parte, activitatea de
judecată trebuie să se înfăptuiască în mod obiectiv, „în numele legii”, după cum
prevede art. 125 alin. 1.
Totodată, trebuie să se ţină seama de dispoziţiile art. 16 alin. 2 din legea
supremă, potrivit cărora „Nimeni nu este mai presus de lege”. De aceea, principiul
imparţialităţii justiţiei constituie un corolar al principiului legalităţii ce
caracterizează statul de drept.
Pe de altă parte, principilu imparţialităţii presupune ca autorităţile cărora le
revine sarcina de a înfăptui justiţia să fie neutre. De altfel, instanţa de contecios
constituţional subliniază că neutralitatea este de esenţa justiţiei 4. Aceste autorităţi
sunt reprezentate de judecători, care sunt obligaţi să soluţioneze cauzele fără
părtinire, asigurând astfel egalitatea cetăţenilor în faţa legii, principiu recunoscut de
art. 16 alin. 1 din Constituţie.
Imparţialitatea judecătorului presupune ca acesta să fie echidistant, astfel că
el nu va favoriza prin cuvânt sau faptă pe nici una dintre părţi şi va urmări în
permanenţă ca nici o parte să nu fie sau să nu se simtă dezavantajată. În materie
civilă, neutralitatea sa presupune a da prioritate modului de rezolvare a litigiului aşa
com doresc părţile, în cazul în care acestea au ajuns la o înţelegere 5; în materie
penală, neutralitatea judecătorului se rezumă doar la a împiedica orice dezechilibru
procesual între părţi, el fiind cel care va hotărî modul de finalizare a procedurii6.
Din perspectiva art. 6, parag. 1 al Convenţiei europene, Curtea de la
Strasbourg indică faptul că imparţialitatea unui tribunal trebuie determinată potrivit
unui demers subiectiv şi a unuia obiectiv, analizate în raport cu fiecare magistrat
din complet7.

4
Curtea Constituţională, decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a
dispozitiilor art. 2 alin. (1), sintagma "ori alte operatiuni privind circulatia drogurilor", din Legea nr. 143/2000
privind combaterea traficului si consumului ilicit de droguri, publicată în MO nr. 1.049 din 12 noiembrie 2004.
5
C.p.civ. obligă chiar judecătorul să insiste în tranzacţie, ceea ce-l apropie de rolul unui mediator.
6
Şi aici este posibilă împăcarea părţilor, în condiţiile art. 132 C.pen.
7
Hotărârea CEDO din 6.05.2003, cauza Klein şi alţii vs. Olanda, trad. de C.-L. Popescu, „Pandactele române”, nr.
4/2003, p. 172-176.

13
CURSUL NUMĂRUL 3
SISTEME INTERNAŢIONALE DE CONSACRARE ŞI
PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI

3.1 Sistemul universal de consacrare şi protecţie a drepturilor omului


Dreptul internaţional al drepturilor omului, ca ramură distinctă şi modernă
a dreptului internaţional public, s-a conturat abia după cel de-al doilea război
mondial. Crearea ONU, prin adoptarea Cartei Naţiunilor Unite Ia 26 iunie 19459 , a
permis redefinirea preocupărilor în domeniul drepturilor omului, preluând mare
parte din ceea ce se dovedise a fi valoros în perioada anterioară, mai ales în
acţiunile Societăţii Naţiunilor, chiar dacă aceasta s-a dovedit a fi falimentară prin
propria ei neputinţă de a împiedica un nou război mondial, dar şi prin crearea unui
veritabil sistem juridic cu vocaţie universală - Sistemul Naţiunilor Unite de
protecţie a drepturilor omului. Carta ONU nu face decât vagi trimiteri spre
drepturile omului, dar momentul de referinţă îl va reprezenta, trei ani mai târziu,
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pe care Adunarea Generală a ONU a
adoptat-o la 10 decembrie 1948.
Acest document va avea un ecou imens şi va deveni un veritabil instrument
internaţional care va declanşa construcţia celui mai dezvoltat sistem de protecţie a
drepturilor omului cunoscut în istorie. El va sta la baza Cartei Internaţionale a
Drepturilor Omului, adică a unui ansamblu de 5 documente - Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului şi 4 instrumente juridice:
Pactul referitor la drepturile economice, sociale şi culturale, Pactul
referitor la drepturile civile şi politice, ambele adoptate în anul 196611 , şi cele
două protocoale adiţionale la Pactul referitor la drepturile civile şi politice, primul
adoptat în anul 196612 şi doilea în anul 1989"13 - documente care constituie
nucleul sistemului Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului.
Pornind de la aceste instrumente de bază, sistemul ONU s-a dezvoltat
progresiv, înregistrând astăzi peste 100 de tratate internaţionale şi un număr
aproape egal de alte documente internaţionale, sistem care enunţă şi garantează
aproximativ 60 de drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, dar şi unele
îndatoriri ale acestuia. întrebarea care se pune încă este dacă acest sistem al ONU
are un caracter universal sau numai o vocaţie de universalitate. Este clar că, prin
felul cum este conceput şi promovat, sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a
drepturilor omului se vrea un sistem universal, pentru că însăşi ONU, cadrul în care
este promovat, are un caracter universal. Totuşi, acest sistem, deşi cu vocaţie de
universalitate, nu este astăzi recunoscut şi promovat de întreaga comunitate
internaţională.

14
La o analiză mai atentă, constatăm că tratatele cele mai importante din
domeniul drepturilor omului nu au fost ratificate de toate statele membre ale ONU.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, deşi larg recunoscută de comunitatea
internaţională, nu are caracter juridic, deci nu este opozabilă mem- brilor Naţiunilor
Unite.
Doar tratatele - pacte, convenţii, protocoale etc. - au forţă juridică şi leagă
statele părţi de obligaţiile pe care le stipulează. De exemplu, cele două pacte din
1966, care preiau în cea mai mare parte prevederile Declaraţiei Uni- versale a
Drepturilor Omului, au fost ratificate numai de aproximativ 140 de state, sau cele
două Protocoale adiţionale la Pactul privind drepturile civile şi politice care au fost
ratificate doar de 95 de state (primul), respectiv doar de 40 de state (cel de-al
doilea, referitor la abolirea pedepsei cu moartea) din totalul de 191 de state membre
ale ONU.
Singurul tratat din sistemul ONU care are un veritabil caracter de univer-
salitate este Convenţia asupra drepturilor copilului, adoptată la 20 noiembrie 1989,
care a fost ratificată de 191 de state.
Paradoxal sau nu, doar SUA şi Timorul de Est nu sunt părţi la acest tratat
(de altfel, Timorul de Est a devenit membru al ONU în 2002 şi, scuzabil, poate nu a
avut încă timp să ratifice acest instrument).
Concluzia este limpede şi, poate, regretabilă: în ciuda discursului cât se
poate de pozitiv, multe state sunt încă reticente în preluarea şi promovarea unor
valori deosebit de importante pentru umanitate precum drepturile omului. Această
atitudine poate fi explicaţia faptului că, în mileniul III, asistăm încă la violări din
cele mai grave ale drepturilor omului, acte de cruzime, tratamente inumane şi
degradante, acte cate afectează grav demnitatea umană. De aceea, apreciem că
singura cale de a realiza „cooperarea in ternaţională în rezolvarea problemelor
internaţionale cu caracter economic, social cultural şi umanitar, în promovarea şi
încurajarea drepturilor omului şi a libertăţi lor fundamentale pentru toţi, fără
deosebire de rasă, sex. limbă sau religie"8 este universalizarea sistemului
Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului.
Chiar dacă procesul de universalizare în domeniul drepturilor omului se
desfăşoară lent, el există şi dă speranţă că umanitatea, în cele din urmă, va înţelege
că singura şansă a supravieţuirii omului este încrederea şi respectul pentru valoarea
pe care acesta o reprezintă.
Nu doar universalizarea este un proces care caracterizează societatea
internaţională contemporană, ci şi regionalizarea, proces care se manifestă şi în
domeniul drepturilor omului.
Statele nu s-au mulţumit doar cu adoptarea şi promovarea unui sistem al
drepturilor omului la nivel universal. Inspirându-se din valorile consacrate în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi sistemul juridic creat de Naţiunilor

8
Carta ONU. art. 1 parag. 4

19
Unite, s-au dezvoltat şi sisteme regionale de protecţie a drepturilor omului, la nivel
continental.

3.2 Sistemele regionale de consacrare şi protecţie a drepturilor omului


3.2.1 Sistemul regional european
În cadrul C.S.C.E.:
- Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa
(Helsinki 1975) semnat la nivelul şefilor de stat;
- Documentul final al Reuniunii de la Madrid pentru securitate şi cooperare
în Europa (septembrie 1983);
- Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor
participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa (ianuarie 1989);
- Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru
dimensiunea umană a Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa (iunie
1990);
- Carta de la Paris (noiembrie 1990).
În cadrul Consiliului Europei:
- Convenţia europeană de salvgardare a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale;
- Acordul european asupra transferului responsabilităţii în privinţa
refugiaţilor.

3.2.2 Sistemul regional interamerican


Sistemul regional de protecţie a drepturilor omului pe continentele
americane s-a dezvoltat în cadrul Organizaţiei Statelor Americane (OSA), începând
cu adoptarea „Declaraţiei americane a drepturilor şi îndatoririlor omului" la 2 mai
1948, cu câteva luni înainte de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
OSA, ca succesoare a Uniunii Panamericane de la începutul secolului al
XIX-lea, s-a constituit în forma actuală prin adoptarea Cartei OSA, Ia Bogota, în
anul 1948, la cea de-a IX-a Conferinţă interamericană. Cu sediul în Washington,
OSA are 35 de membri, precum şi 30 de observatori permanenţi, printre care şi
Uniunea Europeană.
Scopurile organizaţiei sunt: întărirea păcii şi securităţii pe continentul
american, soluţionarea diferendelor dintre statele membre prin mijloace paşnice,
apărarea comună în caz de agresiune împotriva unui stat membru, precum şi
soluţionarea problemelor economice, politice, sociale, culturale şi juridice ale
statelor membre.
Organele OSA sunt:
1. Adunarea Generală, ca organ suprem, este alcătuită din reprezentanţii
statelor membre. Se întruneşte anual şi are rolul de a stabili politica generală a
organizaţiei, cooperarea cu ONU şi alte organizaţii internaţionale, precum şi
promovarea coope- rării economice, sociale şi culturale;
19
2. Consfătuirea consultativă a miniştrilor afacerilor externe, cu rolul de a
dezbate problemele comune urgente;
3. Consiliile organizaţiei, ca organe cu atribuţii de recomandare în
probleme ce ţin de competenţa lor. Acestea sunt:
- Consiliul Permanent;
- Consiliul Economic şi Social;
- Consiliul Interamerican pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură
4. Comitetul Juridic Interamerican, ca organ consultativ, format din 11
jurişti aleşi de Adunarea Generală, cu rolul de a contribui la codificarea dreptului
internaţional;
5. Comisia Interamericană a Drepturilor Omului, care are ca scop
promovarea şi apărarea drepturilor omului;
6. Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, ca organ jurisdictional
care poate adopta hotărâri obligatorii pentru state în domeniul drepturilor omului;
7. Secretariatul, ca organ permanent al organizaţiei, condus de Secretarul
General, cu un mandat de 5 ani;
8. Conferinţele specializate pe diverse domenii ale cooperări dintre statele
membre. OSA şi-a creat şi unele organisme specializate, precum Organizaţia
interamericană pentru apărare, Comisia interamericană pentru lupta împotriva
abuzului de droguri, Banca Interamericană de Dezvoltare etc.
Sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului este alcătuit din
două subsisteme, corespunzătoare evoluţiei particulare a acestor preocupări pe
continentele americane. Primul subsistem este cel bazat pe Carta OSA, care se
aplică tuturor statelor membre ale organizaţiei şi are ca mecanism de control doar
Comisia Interamericană a Drepturilor Omului. Cel de-al doilea subsistem se
bazează pe Convenţia americană a drepturilor omului, având ca mecanism de
control atâţ Comisia Interamericană a Drepturilor Omului cât şi Curtea
Interamericană a Drepturilor Omului.
Spre deosebire de sistemul ONU şi de sistemul european de protecţie a
drepturilor omului, care onsacră doar în general îndatoriri ale omului, Declaraţia
americană sta- bileşte şi câteva îndatoriri concrete:
- datoria faţă de societate, faţă de copii şi părinţi;
- datoria de a se instrui;
- datoria de a vota;
- datoria de a respecta legea;
- datoria de a fi utili comunităţii şi naţiunii;
- datoria de a plăti taxele;
- datoria de a munci;
- datoria de a se abţine de la activităţi politice într-o ţară străină.

19
3.2.3 Sistemul regional african
Sistemul african al drepturilor omului şi ale popoarelor are la bază două
docu- mente: Carta africană a drepturilor omului şi ale popoarelor, adoptată în
anul 1981 şi Protocolul la Carta africană a drepturilor omului şi ale popoarelor
pentru crearea unei Curţi Africane a Drepturilor Omului şi ale Popoarelor, adoptat
în anul 1988, la Ouagadougou (Burkina Faso). Aceste tratate au fost adoptate sub
egida OUA", organizaţie regională interguvernamentală care, la 9 iulie 200?, a fost
înlocuită cu Uniunea Africană, organizaţie care reuneşte toate statele de pe
continentul african şi care a preluat toate preocupările în demersul protecţiei
drepturilor omului.
Actul constitutiv al UA a fost adoptat la 11 iulie 2000, la summit-ul OUA
de la Lomé (Togo), şi a fost supus semnării şi ratificării statelor membre ale OUA,
intrând în. vigoare în mai 2001. Înlocuirea OUA cu UA a avut loc oficial la 9 iulie
2002, cu ocazia primei Conferinţe a Uniunii, la Durban (Africa de Sud).
Inspirată de Uniunea Europeană, Uniunea Africană a fost creată pentru
realizarea unei mai bune integrări, guvernări şi stabilităţi pe continentul african,
având în ve- dere dificultăţile mari prin care au trecut statele africane în ultimele
decenii. UA s-a constituit având la bază principiile egalităţii, suveranităţii şi
interdependenţei statelor, respectării frontierelor, neamestecului în treburile interne,
interzicerii forţei şi a ameninţării cu forţa, apărării drepturilor omului şi ale
popoarelor, democraţiei şi supremaţiei dreptului, dar şi, ca un aspect de noutate în
planul relaţiilor internaţionale, dreptul la ingerinţă al UA pentru a interveni în
treburile interne ale statelor, pentru a împiedica crimele de război, genocidul şi
crimele contra umanităţii.
Potrivit Actului constitutiv al UA, printre obiectivele acesteia sunt înscrise
promovarea şi apărarea drepturilor omului şi ale popoarelor în conformitate cu
Carta africană a drepturilor omului şi ale popoarelor şi cu alte instrumente
pertinente relative la drepturile omului.
De asemenea, între principiile pe baza cărora funcţionează UA se numără şi
promovarea egalităţii între bărbaţi şi femei", respectarea principiilor democraţiei, a
drep- turilor omului, a statului de drept şi a bunei guvernări, promovarea justiţiei
sociale pentru a asigura o dezvoltare economică echilibrată, respectarea
caracterului sacrosanct al vieţii umane şi pedepsirea asasinatelor politice, a actelor
teroriste şi a activităţi- lor subversive, condamnarea şi eliminarea schimbărilor
anticonstituţionale de guverne.
Organele UA, constituite sau în curs de constituire, sunt inspirate, de
asemenea, din structurile instituţionale ale UE. Printre acestea amintim:
- Conferinţa Şefilor de Stat şi de Guvern , care este organul suprem al
Uniunii şi adoptă decizii prin consens pentru politicile comune ale Uniunii, crearea
organelor acesteia, controlul aplicării politicilor decise. De asemenea, Conferinţa dă
directive Consiliului executiv cu privire la gestionarea conflictelor, situaţiilor de
război şi altor situaţii de urgenţă, precum şi pentru restabilirea păcii.
19
- Consiliul executiv, compus din miniştrii afacerilor externe sau din alte
autorităţi desemnate de guverne, asigură coordonarea şi decide politicile în domenii
de interes comun: comerţ exterior, industrie, agricultură, educaţie etc.
- Parlamentul panafrican, care urmează a fi creat, are ca scop asigurarea
par- ticipării popoarelor africane la dezvoltarea şi integrarea economică a
continentului.
- Curtea de Justiţie , care, de asemenea, urmează a fi creată printr-un
protocol.
- Comisia, ca secretariat ai Uniunii, compusă din preşedinte, vicepreşedinţi
şi comisari, cu puteri executive importante pentru aplicarea programelor şi a
deciziilor.
La aceste organe ale Uniunii se adaugă: 6 comitete tehnice speciale,
instituţiile financiare (Banca Centrală Africană, Fondul Monetar African, Banca
Africană de Investiţii), Comitetul reprezentanţilor permanenţi, Consiliul economic,
social şi cultural. De asemenea, se are în vedere chiar crearea unui Consiliu al păcii
şi secu- rităţii, inspirat de Consiliul de Securitate al ONU, pentru gestionarea
crizelor pe continentul african.

Carta africană a drepturilor omului şi drepturilor popoarelor.


Acest tratat, care reprezintă primul document al sistemului african al
drepturilor omului, a intrat în vigoare la 21 noiembrie 1986 şi a fost inspirat din
tratatele corespondente adoptate în cadrul ONU sau în sistemul european ori
american. Spre deosebire de acestea din urmă, Carta africană conţine atât drepturi
civile şi politice, cât şi drepturi economice, sociale şi culturale, dar şi drepturi
colective, precum şi îndatoriri ale individului. De asemenea, acest document
creează un mecanism de control, concretizat într-o Comisie africană a drepturilor
omului şi ale popoarelor, ale cărei competenţe şi proceduri sunt asemănătoare cu
comisiile similare din siste- mul european şi din cel american.
În prezent, din cele 53 de state membre ale UA 49 sunt părţi' la Carta
africană a drepturilor omului şi ale popoarelor, ceea ce duce la concluzia că spaţiul
african tinde către o recunoaştere generală a valorii pe care o reprezintă drepturile
omului, chiar dacă ambiguitatea unor prevederi poate permite statelor să comită în
continuare abuzuri cu privire la unele drepturi şi libertăţi recunoscute.
Carta stabileşte drepturile şi libertăţile omului şi ale popoarelor, pornind de
la principiul enunţat în art.1, potrivit căruia statele părţi recunosc aceste drepturi şi
libertăţi şi se angajează să adopte măsuri legislative şi de altă natură pentru a le
aplica, precum şi de la principiul enunţat în art. 2, care dă dreptul tuturor
popoarelor să se bucure de drepturile şi libertăţile recunoscute şi garantate de Cartă,
fără nici o deosebire bazată, mai ales, pe rasă, etnie, culoare, sex, limbă, religie,
opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau
orice altă situaţie.

19
CURSUL NUMĂRUL 4
PROCEDURI ȘI MECANISME DE PROMOVARE A
RESPECTĂRII DREPTURILOR OMULUI

4.1 Proceduri nejudiciare


Procedurile nejudiciare sunt controlul în urma plângerilor individuale și
controlul în urma sesizărilor statale.
a. Controlul pe calea rapoartelor statale – este o formă generalizată de
control internațional al respectării, de state, a obligațiilor in materia drepturilor
omului. Deși este o procedură larg întâlnită, este și cea mai primitivă, ca modalitate
de control internațional.
De regulă, are caracter conventional și rezultă direct din ratificarea
tratatelor internaționale, fără a fi necesară o declarație facultativă expresă a statului,
de acceptare a acestei proceduri. Se desfășoară în fața unor organe fără caracter
judiciar, care nu presupune analiza unui caz concret, ci a situației generale a
respectării drepturilor omului și se finalizează prin acte fără forță juridică
obligatorie. Mai mult, nu există sancțiune pentru întârzierea sau neprezentarea
raportului. Procedura controlului prin rapoarte este, dintre formele de control
international asupra statelor, cea mai „respectuoasă” pentru suveranitatea statului,
din acest motiv fiind acceptată in general fără mari reticențe.
Datorita caracterului sau rudimentar, această formă de control internațional
nu constituie un motiv de inadmisibilitate pentru sesizare privind un caz concret de
încălcare a drepturilor omului, nici sub forma litispendeței, nici sub cea a autorității
lucrului judecat sau decis.
Controlul pe aceasta cale poartă denumiri diferite: rapoarte, informații,
studii.
b. Controlul in urma sesizărilor – este o formă evoluată de control
internațional, convențională, având un caracter suplimentar, intrucât necesită un
acord expres al statelor, distinct de simpla ratificare a tratatului internațional în
cauză, o declarație expresă că statul se supune acestui gen de control. Controlul in
urma sesizărilor asigură o cercetare individualizată a cazurilor referitoare la
pretinse violări ale drepturilor omului și se prezintă sub mai multe forme:
- Controlul in urma sesizărilor statale. Prin tratatele internaționale in
materie, statele nu se obligă in primul rând unele față de celelalte, ci se obligă față
de beneficiarii acestor drepturi și față de comunitatea internațională. Se creeaza
astfel o ordine publică internațională, de a cărei respectare sunt interesate toate

20
statele. Controlul pe aceasta cale poarta denumiri diverse: comunicari statale,
plângeri, informații.
- Controlul in urma plângerilor individuale. Aceasta este cea mai evoluată
formă de control internațional nejurisdicțional asupra respectării de către state a
obligațiilor lor in materia drepturilor omului, orice persoană dobândind astfel
dreptul la o acțiune personală. In cazul in care controlul pe calea reclamațiilor
individuale are temei conventional, acceptarea acestei forme de control de către
state presupune o voință juridică expresă din partea acestora, suplimentară față de
simpla ratificare a tratatului respectiv. Acest mijloc procedural poarta diverse
denumiri: comunicări, petiții, plângeri, informații.
- Controlul in urma plângerilor collective. Acest control este declanșat la
sesizarea unor subiecte colective de drept, aparținând ordinii juridice interne, fără
prerogative de putere publică: organizații neguvernamentale, grupuri de particulari.
Acestea dispun de dreptul la o acțiune socială. Această formă de control poartă
denumirea de: reclamații, informații.
- Controlul in urma sesizărilor interne. Această formă de control este
declanșataă de organe interne ale organizației internaționale în cadrul căreia se
exercită respectivul control. Acest control se exercită sub denumirea de plângeri.
- Controlul prin anchete. Este un control eficient, pentru că presupune
inspecții la fata locului. Ancheta poate fi efectuată atât la sesizarea unui subiect de
drept, cât și ca urmare a autosesizării. Controlul prin anchete se intâlneste mai ales
in cazul torturii și supunerii la tratamente inumane, iar cele două organisme
internaționale competente in materie sunt: unul universal - Comitetul contra torturii
(in cadrul ONU) - și altul regional european - Comitetul european pentru
prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (in
cadrul Consiliului Europei).
- Controlul pe calea avizelor consultative. Controlul pe calea avizelor
consultative este o procedură convențională, fără efecte juridice obligatorii. El este
in general, de competența tribunalelor internatționale regionale, specializate in
materia drepturilor omului, ca expresie a competenței consultative a acestora,
alături de competența lor jurisdicțională.
- Controlul pe calea mijloacelor politice și diplomatice. Organele politice
ale organizațiilor internaționale, fie in temeiul tratatelor constitutive ale acestora,
fie in temeiul unor acte interne adoptate de ele, exercită un control politic și
diplomatic asupra respectării drepturilor omului, prin monitorizare, rezoluții,
declarații și alte asemenea mijloace.

4.2 Proceduri judiciare


Procedurile judiciare îmbracă următoarele forme: controlul pe calea
rapoartelor statale; controlul in urma sesizărilor statale; controlul in urma
plângerilor individuale; controlul in urma plângerilor colective; controlul in urma

25
sesizărilor interne; controlul prin anchete; controlul pe calea avizelor consultative;
controlul prin mijloace politice și diplomatice.
Procedurile internaționale judiciare de protecție a drepturilor omului se
desfășoară in fața tribunalelor internaționale. Sub aspectul specializarii organului
judiciar internațional, distingem:
 proceduri desfășurate in fața tribunalelor internaționale specializate in
materia drepturilor omului (Curtea europeană a drepturilor omului, Curtea
interamericană a drepturilor omului, Curtea africană a drepturilor omului si
popoarelor);
 proceduri internaționale desfășurate in fața unor tribunale internaționale
care nu sunt specializate in materia drepturilor omului (Curtea Internațională de
Justiție, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Tribunalele penale
internaționale ad hoc pentru fosta Iugoslavie și pentru Rwanda)
In dreptul intern există două tipuri de proceduri, in funcție de interesul
apărat:
 Acțiunea personală, individuală, situație in care trebuie justificat
interesul acțiunii și trebuie să existe o incălcare a dreptului subiectiv;
 Acțiunea publică, in scopul apărării și menținerii ordinii publice; nu mai
există condiția justificării interesului, iar titularul este Ministerul Public, ca și
reprezentant al statului.
In dreptul internațional al drepturilor omului există, de asemenea, două
situații: când se incalcă dreptul individual al titularului sau când se incalcă ordinea
publică. Tipurile de acțiuni care pot interveni sunt așadar:
 actiunea individuală – introdusă de pretinsa victimă;
 actiunea statală - introdusă de un stat.
In fața Curtii europene a drepturilor omului pot fi introduse ambele tipuri
de acțiuni, aât cea individuală, cât și cea statală.

4.3 Categorii de drepturi ale omului


4.3.1 Drepturile civile şi politice
Potrivit Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, principalele drepturi
civile şi politice consacrate de Declaraţie sunt următoarele:
 dreptul oricărei fiinţe umane la viaţă, libertate şi securitatea sa (art.3);
 dreptul de nu fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante (art.5);
 dreptul de fi ascultat, în deplină egalitate, în mod echitabil şi public de
un tribunal independent şi imparţial, care va hotărî asupra drepturilor şi obligaţiilor
sale ori asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală (art.10);
 dreptul oricărei persoane la prezumţia de nevinovăţie până când
vinovăţia acesteia va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public, în cadrul
căruia i s-a asigurat toate garanţiile necesare apărării sale (art. 11);

25
 dreptul la oricărei persoane la protecţia legii împotriva imixtiunilor sau
atingerilor vieţii particulare, de familie, domiciliului, corespondenţei, onoarei sau
reputaţiei acesteia (art. 12);
 dreptul la libera circulaţie şi de a alege reşedinţa în interiorul unui stat.
Orice persoană are dreptul să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, şi de a reveni
în ţara sa (art. 13);
 dreptul oricărei persoane la proprietate, individual sau în asociere cu
alţii, şi de a nu fi lipsită în mod arbitrar de proprietatea sa (art. 17);
 dreptul la libertatea de întrunire şi asociere şi de a nu fi obligat să facă
parte dintr-o asociaţie(art.20);
 dreptul de a căuta şi beneficia de azil în alte ţări în cazul persecuţiei(art.
14);
 dreptul la căsătorie şi de a întemeia o familie pe baza egalităţii în
drepturi a bărbatului şi femeii (art. 16).
Suplimentar, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice,
ca fost adoptat de Adunarea Generală ONU la 16 decembrie 1966 şi a intrat în
vigoare în 23 martie 1976, conţine un număr de drepturi care nu sunt consacrate în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului:
 dreptul care interzice întemniţarea unei persoane pentru singurul motiv că
nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală (art.11);
 dreptul popoarelor la autodeterminare (art.1);
 dreptul oricărui copil la măsuri de ocrotire pe care le cere condiţia sa de
minor, dreptul copilului la nume şi cetăţenie (art. 24);
 dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor etnice, religioase sau
lingvistice de dreptul de a avea, in comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, propria
lor viaţă culturală, de a profesa şi practica propria lor religie sau de a folosi propria
lor limbă (art.27).

4.3.2. Drepturile economice, sociale şi culturale


Principalele drepturi economice, sociale şi culturale consacrate de
Declaraţie sunt următoarele:
 dreptul oricărei persoane la muncă, la libera alegere a muncii, la condiţii
echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotire împotriva şomajului;
dreptul la salariu egal pentru muncă egală (art. 23);
 dreptul oricărui om care munceşte la o retribuire echitabilă şi
satisfăcătoare care să-i asigure atât lui cât şi familiei sale, o existenţă conformă cu
demnitatea umană şi care să fie completată, la nevoie, prin alte mijloace de
protecţie socială (art. 23);
 dreptul oricărei persoane la odihnă, recreaţie, la o limitare rezonabilă a
zilei de muncă şi la concedii periodice plătite (art.24);

25
 dreptul oricărei persoane la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi
bunăstarea lui şi familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea
medicală, precum şi serviciile sociale necesare (art. 25);
 dreptul oricărui om la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate,
văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de mijloacelor
de subzistenţă, în urma unor împrejurări independente de voinţa sa (art.25);
 dreptul mamei şi copilului la ajutor şi ocrotire (art.25);
 dreptul oricărei persoane la învăţătură (art.26).

4.3.3 Categorii speciale de drepturi şi de persoane protejate


Generația a doua de drepturi ale omului se concentrează pe categorii
specialede drepturi, având ca grup - țintă persoane protejate.
La nivelul ONU există două tipuri de mecanisme de protecţie a drepturilor
omului. O primă categorie o reprezintă sistemul creat pe baza prevederilor cartei
ONU. Cea de a doua reuneşte o serie de tratate care garantează drepturile
fundamentale ale tuturor fiinţelor umane sau drepturile anumitor categorii de
persoane care, datorită situaţiei lor necesită o protecţie specială, cum sunt femeile,
copiii, refugiaţii etc.

4.3.4 Problema drepturilor popoarelor şi a drepturilor colective


Generația a treia de drepturi ale omului sunt concentrate pe drepturile
popoarelor și drepturile colective.
Această generație de drepturi include dreptul la pace, dreptul la dezarmare,
dreptul la dezvoltare, dreptul la mediu înconjurător sănătos, dreptul la dezvoltare
durabilă etc., denumite încă şi drepturi din generaţia a treia sau drepturi de
solidaritate.
Această categorie de drepturi s-a impus mai ales sub influenţa vădită a
destrămării sistemului mondial al colonialismului şi apariţia unui număr mare de
state noi, care şi-au căpătat independenţa, dar care nu dispuneau de potenţial
economic şi militar pentru a se plasa de rând cu alte state cu pondere politică şi
economico-militară istoriceşte demult afirmată pe arena mondială.
Nu întotdeauna dispunând în parte de posibilităţi reale de a asigura
drepturile omului din primele două generaţii tinerele state independente au insistat
la realizarea acelor drepturi ale omului, care cer o cooperare a mai multor state, fie
pe scară mondială, fie de ordin general. În această ordine de idei tot mai insistent se
afişează dreptul popoarelor.
În anul 1981 Organizaţia Unităţii Africane a adoptat Carta africană a
drepturilor omului şi popoarelor, care a confirmat juridic un şir de drepturi ale
popoarelor, cum ar fi dreptul la autodeterminare, dreptul de a dispune liber de
propriile resurse şi bogăţii naturale, dreptul la dezvoltare etc.

25
Evident că nicidecum nu pot fi separate drepturile dintr-o generaţie de cele
din altă generaţie. De aceea a şi apărut o problemă de loc uşoară şi care se mai află
până şi în prezent în discuţie la nivel interstatal şi ştiinţific: problema corelaţiei
drepturilor omului (individului) şi drepturilor popoarelor.

25
CURSUL NUMĂRUL 5
DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI PROMOVATE DE ORGANIZAȚIA
NAȚIUNILOR UNITE

În 1945, a fost adoptată la San Francisco, Carta Organizaţiei Naţiunilor


Unite, care marchează interdependenţa dintre pacea şi securitatea internaţională, pe
de o parte şi condiţii mai bune pentru bunăstarea economică şi socială şi
respectarea drepturilor omului, pe de altă parte.
Are rolul deosebit de a realiza pătrunderea drepturilor omului în ordinea
juridică internaţională, penetrând ecranul statal care separa dreptul intern de cel
internaţional.
Carta ONU a fost semnată de cele 50 de state fondatoare ale ONU.
România a devenit membră a ONU în anul 1955. Consiliul de Securitate, ca organ
principal al ONU, înfiinţat prin Cartă, are 5 membri permanenţi: China, Franţa,
Federaţia Rusă, Anglia şi SUA. Numele organizaţiei a fost propus de preşedintele
american Franklin D. Roosevelt şi a fost folosit pentru prima oară în Declaraţia
Naţiunilor Unite de la 1 ianuarie 1942. Ziua Naţiunilor Unite este sărbătorită anual
la 24 octombrie.
Carta internaţională a Drepturilor Omului reprezintă un ansamblu de 5
documente adoptate sub egida ONU şi constituie nucleul sistemului Naţiunilor
Unite de protecţie a drepturilor omului9. Aceste documente sunt următoarele:
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
2. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;
3. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale;
4. Protocolul facultativ la Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi
politice;
5. Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional la drepturile civile şi
politice.
Dispoziţii privitoare la drepturile omului în Carta O.N.U. În preambulul
Cartei O.N.U., popoarele Naţiunilor Unite îşi exprimă hotărârea „de a reafirma
credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei
umane, în drepturile egale între bărbaţi şi femei şi între naţiunile mari şi mici”.
Formulările „promovarea şi încurajarea respectului pentru drepturile
omului şi libertăţile fundamentale” sau „sprijinirea realizării drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale” apar cu unele variaţiuni, în art. 1 din Cartă privind
9
Stelian Scăunaş, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 26

26
scopurile Naţiunilor Unite, în art. 13 referitor la funcţiile şi puterile Adunării
Generale şi art. 62 privind funcţiile şi puterile Consiliului Economic şi Social.
Adunarea Generală are, ca una dintre funcţii, iniţierea de studii şi elaborarea de
recomandări privind realizarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,
încredinţate Comisiei a III-lea a Adunării Generale privind problemele sociale,
umanitare şi culturale. Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) poate face
recomandări în scopul de a promova „respectul şi îndeplinirea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale pentru toţi” şi poate crea comisii speciale în acest scop.
În art.1, paragraful 3 din Cartă se subliniază cu privire la: „necesitatea
respectării drepturilor omului și cooperarea internațională”. Acest paragraf
reprezintă prima consacrare a protecției drepturilor omului întrun document cu
vocație de universalitate și încurajează respectarea drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului fără nicio deosebire legată de rasă, sex, religie sau limbă.
Carta ONU are meritul de a fi introdus drepturile omului în ordinea juridică
internațională. Prin aderarea la Cartă, care este un tratat internațional multilateral,
statele părți recunosc că drepturile omului sunt de interes internațional, și nu mai
fac obiectul exclusiv al jurisdicției lor interne. Obligația asumată de către state de a
coopera cu O.N.U. pentru promovarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale a oferit Națiunilor Unite autoritatea legală necesară pentru a depune
eforturi în scopul definirii și codificării acestor drepturi10.

5.1 Drepturile omului prevăzute în Declarația Universală a Drepturilor


Omului
Înființarea Organizației Națiunilor Unite a permis crearea și dezvoltarea
unei ere noi în materia cooperării dintre state cu privire la promovarea și protecția
drepturile omului; au fost elaborate o serie de tratate, acorduri, și un număr
important de declarații și rezoluții ale organelor și organismelor internaționale care
au avut un rol important în domeniul promovării și respectării drepturilor omului.
Astfel, s-a conturat ideea de protecție internațională a drepturilor omului,
moment ce a fost marcat de adoptarea, la 10 decembrie 1948, la Paris, de către
Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, printr-o rezoluție, a Declarației
Universale a Drepturilor Omului, primul document internațional cu caracter
general și vocație universală în materia drepturilor omului.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost votată cu 48 de voturi
pentru, 8 abţineri, două state absentând de la vot. Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului este „fructul” unui compromis între tradiţia liberală şi
concepţia marxistă. Pentru a-şi justifica acest punct de vedere J.Morange 11 oferă
următoarele argumente:

10
A se vedea Th. Buergenthal, R. Weber, Dreptul internațional al drepturilor omului, Ed. All, București,
1996, p. 21, citat în Bianca Selejan Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, București, 2011, p. 7
11
Jean Morange, Libertăţile publice, traducere Sebastian Vlad Mangrău, Editura Rosetti, Bucureşti, 1995, p. 33 - 34

31
- în conţinutul declaraţiei nu se face referire nici la dreptul la grevă şi nici
la libertatea comerţului sau a industrie;
- generalitatea formulării unor drepturi sau principii satisface ambele
concepţii ( de exemplu, art. 17 menţionează că orice persoană, atât individual cât şi
colectiv., se bucură de dreptul de proprietate;
- anumiţi termeni pot avea mai multe sensuri, de exemplu „alegeri libere şi
corecte”.
Totuşi, aceste compromisuri nu au fost în măsură să conducă la adoptarea
în unanimitate a Declaraţiei, 8 ţări abţinându-se de la vot ( cele 6 ţări din blocul est-
comunist, R.S.S. Bielorusă, Cehoslovacia, Polonia, R.S.S. Ucrainiană, U.R.S.S.,
Iugoslavia, la care se adaugă Arabia Saudită şi Uniunea Sud Africană) iar 2 ţări nu
au participat la vot, Honduras şi Yemen.
Din grupul de lucru pentru redactarea Declaraţiei au făcut parte mai multe
personalităţi ale vremii, printre acestea remarcâdu-se Eleonor Roosevelt, soţia
fostului preşedinte al Statelor Unite ale Americii, şi cunoscutul jurist-profesor
francez Rene Cassin, laureat în 1968 al Premiului Nobel pentru pace.
Incepând cu 10 decembrie 1950, ziua de 10 decembrie a fost declarată
„ziua drepturilor omului”.
Inițiatorii Declarației Universale a Drepturilor Omului considerau că
aceasta va da naștere unei „lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea
cuvântului și credinței și nu vor cunoaște teama și lipsurile”, aceste drepturi fiind
considerate cea mai înaltă aspirație a oamenilor de rând.
Așadar, consacrarea propriu-zisă a drepturilor omului ca valori-cadru ale
raportului individ-societate, în toate statele lumii, respectiv ca imperativ al
comunității mondiale, s-a produs după cel de-al Doilea Război Mondial, și a fost
determinată de adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului12.
După acest act istoric, Adunarea Generală a recomandat statelor membre
ale Națiunilor Unite să folosească toate mijloacele pentru a publica în mod solemn
textul Declarației și „pentru a face astfel ca el sa fie distribuit, afișat, citit și
comentat, în principal în școli și în alte instituții de învățământ, indiferent de
statutul politic al țărilor sau teritoriilor”.
În cadrul acestui document internațional fundamental capătă valoare de
principii următoarele drepturi și libertăți: dreptul la viață, la libertate și la
securitate, egalitatea în drepturi, dreptul de a nu fi discriminat, dreptul de a nu fi
supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante,
dreptul la egalitate în fața legii fără privilegii sau discriminări, dreptul la un proces
echitabil, dreptul de a beneficia de prezumția de nevinovăție, dreptul la cetățenie, la
liberă circulație, dreptul la căsătorie, egalitatea în drepturi dintre bărbați și femei,
dreptul la proprietate privată, etc., precum și o serie de libertăți cum ar fi: libertatea
conștiinței, a opiniilor, a religiei, libertatea întrunirilor, etc. În societatea modernă,
12
Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Protecția juridică a drepturilor omului, Ed. Universul Juridic,
București, 2011, p. 18

31
când omenirea a cunoscut un stadiu superior de dezvoltare, toate aceste principii
sunt în prezent sintetizate și operaționalizate normativ în ordinea juridică a fiecărui
stat, beneficiind de protecția juridică necesară în cadrul suveranității de stat.
De altfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului este documentul
juridic internațional în cadrul căruia se regăsesc principiile de bază ale drepturilor
omului: universalitatea, indivizibilitatea, imprescriptibilitatea și interdependența.
În același timp, drepturile omului au fost recunoscute de către dreptul
internațional ca fiind unul dintre principiile care stau la baza relațiilor
internaționale. Astfel, a fost consacrat principiul respectării universale și efective a
drepturilor omului13, respectiv principiul universalității drepturilor omului.
Universalitatea presupune că tuturor ființelor umane le sunt recunoscute
aceleași drepturi, fără nicio discriminare și fără niciun privilegiu, indiferent de
naționalitate sau de locul de rezidență.
Și Constituția României stipulează în art. 15 că cetățenii beneficiază de
drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile
prevăzute de acestea.
Universalitatea drepturilor omului include atât sfera drepturilor, cât și
titularii acestora. În cadrul primului aspect ea exprimă vocația omului pentru toate
drepturile și libertățile, iar cu privire la cel de-al doilea aspect, universalitatea
exprimă ideea potrivit căreia toți cetățenii unui stat se pot bucura într-o măsură
absolut egală, de toate aceste drepturi și libertăți.
Așadar, izvorâtă din necesitatea existenței unui document cu vocație
universală care să consacre principiile drepturilor omului, Declarația Universală a
Drepturilor Omului a avut nevoie de peste două decenii pentru a formula cele două
pacte și de aproape 30 de ani pentru ratificarea lor. Abia în anii '70 ONU a avut
posibilitatea de a cerceta încălcările flagrante, grave și constante ale drepturilor
omului, iar cu privire la sancționarea acestor încălcări, se apreciază că nu au fost
pedepsite zeci de ani crimele împotriva umanității, genocidurile.
Prevederile Declarației au fost preluate și consacrate juridic prin documente
juridice cu vocație universală, precum: Pactul internațional referitor la drepturile
economice, sociale și culturale și Pactul internațional referitor la drepturile civile
și politice adoptate în anul 1966 și cele două protocoale facultative la Pactul
internațional referitor la drepturile civile și politice. Primul protocol facultativ a
fost semnat în anul 1966 și a intrat în vigoare în anul 1976 și împuternicește
Comitetul Drepturilor Omului să primească și să examineze cereri venite de la
persoane fizice. Al doilea protocol facultativ se referă al abolirea pedepsei cu
moartea.
Totuși apreciem că, deși se depun în continuare eforturi pentru o cât mai
eficientă și egală protecție a drepturilor omului, diferențele dintre oameni rămân
evidente. Un exemplu în acest sens este dreptul la viață care, deși consacrat în toate
documentele juridice de orice nivel, acest drept nu este nici în prezent protejat
13
Gheorghe Moca, Drept internațional, vol. I, București, 1983, p. 30

31
uniform în întreaga lume, în secolul XXI existând numeroase state care nu au abolit
pedeapsa cu moartea.
Tocmai pentru că dreptul la viață este un drept fundamental absolut al
omului, o condiție sine qua non pentru existența celorlalte drepturi, considerăm că
acesta ar trebui să fie reglementat uniform în documentele juridice din toate statele
lumii, iar pedeapsa cu moartea să fie abolită în toate țările în care mai există și să
fie înlocuită, pentru faptele pentru care era prevăzută, cu detențiunea pe viață.
Totodată, apreciem că Legea talionului era specifică unei societăți primitive, în
societatea contemporană aceasta nu trebuie să-și mai găsească aplicabilitatea. În
acest fel se evită și nedreptățile ireparabile care s-ar putea produce ca urmare a
erorilor judiciare.

5.2 Drepturile omului prevăzute în alte documente ale unor instituții ale
ONU
Pornind de la documentele inițiale, respectiv Carta O.N.U. și Declarația
Universală a Drepturilor Omului, Organizația Națiunilor Unite s-a dezvoltat
considerabil, iar preocupările sale continue de dezvoltare a mecanismelor de
garantare, protecție și promovare a drepturilor omului au determinat adoptarea a
numeroase convenții, protocoale și alte documente ale Adunării Generale și ale
instituțiilor specializate ale ONU, pe domenii particulare ale protecției drepturilor
omului14.
Cu caracter exemplificativ, pot fi enumerate:
- Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de
discriminare rasială, adoptată de Organizația Internațională a Muncii, la 21
decembrie 196515. Convenția condamnă orice propagandă și organizațiile care se
inspiră în activitatea lor din idei sau teorii bazate pe superioritatea unei rase, care
justifică sau încurajează în acest fel discriminarea rasială, cerând statelor părți să
adopte măsuri pentru eliminarea și sancționarea actelor de discriminare. Statele
părți se angajează să garanteze dreptul fiecărui om la egalitate în fața legii, fără
deosebire de rasă, origine etnică ori culoare16.
- Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de
femei, adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1979 și intrată în vigoare în 1981.
Convenția definește discriminarea față de femei în articolul 1 din Partea I, ca fiind
orice diferențiere, excludere sau restricție bazată pe sex, care are drept efect sau
scop să compromită ori să anihileze recunoașterea, beneficiul și exercitarea de către
femei, indiferent de starea lor matrimonială, pe baza egalității dintre bărbat și
femeie, a drepturilor omului și libertăților fundamentale, în domeniile politic,
economic, social, cultural și civil sau în orice alt domeniu.

14
Stelian Scăunaș, Dreptul internațional al drepturilor omului, Ed. All Beck, București, 2003, p. 22
15
Ratificată de România prin Decretul nr. 345, publicat în Buletinul Oficial nr. 92 din 28 iulie 1970
16
Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Protecția juridică a drepturilor omului, Ed. Universul Juridic, București,
2011, p. 79

31
- Convenția cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea
Generală a ONU în 198917 care cuprinde în conținutul său tot ansamblul de drepturi
civile, culturale, politice, economice, sociale aparținând acestuia și reglementează o
dezvoltare integrală a potențialului copilului într-un climat de demnitate, libertate și
justiție.
- Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante, a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10
decembrie 1984 și a intrat în vigoare în 1987. Are ca scop creșterea eficacității
luptei împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante în întreaga lume.
- Convenția OIM privind abolirea muncii forțate, adoptată de OIM,
semnată în iunie 1957 de statele membre. Convenția prevede că, fiecare stat care
ratifică convenția se obligă să ia măsuri eficiente în vederea abolirii imediate și
complete a muncii forțate sau obligatorii.
- Declarația asupra persoanelor aparținând minorităților naționale sau
etnice, religioase sau lingvistice, adoptată de Adunarea Generală a ONU la data de
19 decembrie 1992;
- Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor
împotriva umanității, din 1968;
- Declarația cu privire la dreptul și responsabilitatea indivizilor, grupurilor
și organelor societății de a promova și a apăra drepturile omului și libertățile
fundamentale universal recunoscute, adoptată la 9 decembrie 1998.

17
România a ratificat convenția prin Legea nr. 18/1990, publicată în M. Of., I, nr. 109/1990

31
CURSUL NUMĂRUL 6
DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI GARANTATE DE CONVENȚIA
EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Instituirea unui sistem de protecţie şi garantare a drepturilor omului a


constituit o preocupare a Consiliului Europei încă de la înfiinţarea sa. Principalele
documente ale Consiliului Europei prin care se materializează o asemenea
preocupare sunt Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale
şi Carta socială europeană.
Statele membre ale Consiliului Europei, luând în considerare Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului şi apreciind că această declaraţie urmăreşte să
asigure recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă a drepturilor pe care le
enunţă22, au adoptat la 4 noiembrie 1950 Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a
libertăţilor fundamentale. Prin adoptarea Convenţiei, Consiliul Europei îşi
„reafirmă ataşamentul faţă de aceste libertăţi fundamentale care constituie temelia
înseşi a justiţiei şi a păcii în lume”. Convenţia a intrat în vigoare în 1953.
Convenţia aminteşte că scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o
uniune cât mai strânsă între membrii săi şi că unul dintre mijloacele pentru a atinge
acest scop este apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.
Convenţia europeană, adoptată cu mult înaintea Pactelor internaţionale de
sub egida ONU, reprezintă prima încercare reuşită de protejare şi garantare efectivă
a celor mai importante drepturi şi libertăţi consacrate de Declaraţia universală a
drepturilor omului. In acelaşi timp, Convenţia a servit drept model pentru ale
sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului, în special pentru Convenţia
americană a drepturilor omului.
Convenţia europeană se referă numai la drepturile civile şi politice, cele
economice, sociale şi culturale fiind cuprinse în Carta socială europeană. Explicaţia
unei asemenea opţiuni este oferită chiar de Raportul Comisie Juridice a Consiliului
Europei cu privire la Convenţie în care P.H.Tietgen consemna că „se cuvine să
începem cu începutul, şi anume să fie garantată democraţia politică în cadrul
Uniunii Europene, apoi să fie coordonate economiile noastre înainte de a trece la
generalizarea democraţiei sociale”18.
Drepturile civile şi politice consacrate de Convenţie sunt următoarele:
 dreptul la viaţă (art.2);

18
Marin Voicu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Editura Juridică, Bucureşti, 2001, p. 16

26
 dreptul de a nu fi supus torturii şi nici pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante (art. 3);
 dreptul de a nu fi ţinut în sclavie şi interzicerea muncii forţate (art. 4);
 dreptul la libertate şi siguranţă (art. 5);
 dreptul la un proces echitabil (art. 6);
 dreptul de a nu fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în
momentul comiterii, nu constituia o infracţiune şi de a nu se aplica o pedeapsă mai
severă decât cea aplicabilă în acel moment – principiul neretroactivităţii legii
penale şi mittior lex - (art.7);
 dreptul la respectarea vieţii private, de familie, a domiciliului şi a
corespondenţei (art.8);
 dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art. 9);
 dreptul la libertatea de expresie (art.10);
 dreptul la libertatea de reuniune paşnică şi la libertatea de asociere
(art.11);
 dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie ( art.12);
 dreptul la un recurs efectiv (art. 13).
Statele părţi la Convenţie se obligă să asigure exercitarea drepturilor şi
libertăţilor consacratefără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare,
limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială,
apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

6.1 Dreptul la viață


Articolul 2 al Convenţiei europene garantează dreptul la viaţă al oricărei
persoane şi defineşte circumstanţele în care agenţii statului pot recurge în mod
legitim la forţa letală. Acest articol se plasează printre articolele primordiale ale
Convenţiei şi nu admite nici o derogare19. Împreună cu articolul 3 care va fi analizat
mai jos, el consacră una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice care
fac parte din Consiliul Europei. Jurisprudenţa constantă a Curţii europene a
Drepturilor Omului a afirmat că, fără protejarea acestui drept, exercitarea oricăror
alte drepturi sau libertăţi garantate de Convenţia europeană ar fi iluzorie.
Convenţia europeană a fost redactată într-o perioadă în care mare parte din
statele fondatoare ale Consiliului Europei reglementau pedeapsa capitală. În
prezent, articolul 2 trebuie analizat din perspectiva Protocolului adiţional nr. 6 la
Convenţia europeană prin care pedeapsa cu moartea a fost abolită. Acest Protocol
adiţional este actualmente în vigoare, fiind ratificat de toate statele membre ale
Consiliului Europei, cu excepţia Federaţiei Ruse. România a ratificat Protocolul
adiţional nr. 6 pe data de 16 aprilie 1997.
Articolul 2 al Convenţiei europene protejează dreptul la viaţă al persoanei
fizice din momentul naşterii şi până în momentul decesului. Prin urmare, această
19
CEDO, McCann şi alţii c. Marii Britanii, hotărârea din 27 septembrie 1995, paragrafele 146-147

31
dispoziţie nu este aplicabilă foetusului şi nici nu poate fi interpretată ca
recunoscând un drept la eutanasie. De asemenea, Curtea europeană a evitat să
afirme existenţa unui drept al copilului de a se naşte şi să analizeze chestiunile
legate de legitimitatea întreruperilor voluntare de sarcină pe tărâmul acestui articol.
Articolul 2 mai prevede că utilizarea forţei letale de către agenţii statului
este autorizată pentru:
i) apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale,
ii) efectuarea unei arestări legale,
iii) reprimarea unor tulburări violente sau a unei insurecţii.

6.2 Dreptul de a nu fi supus torturii


Convenţia europeană interzice tratamentele inumane sau degradante şi
tortura, fără a defini, însă aceste noţiuni. Convenţia se diferenţiază astfel de
Convenţia Naţiunilor Unite împotriva torturii şi altor tratamente sau pedepse cu
cruzime, inumane sau degradante, Convenţie care, la articolul 1, dă o definiţie
torturii: „orice act prin care se cauzează intenţionat unei persoane o durere sau
suferinţă acută, fie ea fizică sau mintală, cu scopul de a obţine de la ea sau de la un
terţ o informaţie sau o mărturisire, de a o pedepsi pe ea sau pe un terţ pentru o
acţiune pe care a comis-o sau pe care este suspectată că a comis-o, de a o intimida
sau de a o constrânge pe ea sau pe un terţ sau datorită unui motiv bazat pe
discriminare de orice natură atunci când această durere sau suferinţă este cauzată de
un agent al statului sau de o persoană care acţionează în baza unui mandat public
sau la instigarea sau cu cceptul unei astfel de persoane”.
Definirea noţiunilor din articolul 3 al Convenţiei europene s-a făcut pe cale
jurisprudenţială. Curtea europeană a dezvoltat o serie de criterii în funcţie de care
violenţa exercitată de agenţii statului poate fi încadrată în una din aceste categorii:
contextul în care au avut loc fapte de violenţă, durata acestor violenţe, efectele
fizice sau psihice asupra persoanei care le-a suferit, sexul, vârsta şi starea de
sănătate a victimei precum şi motivaţia faptelor violente. Curtea europeană
analizează aceste criterii împreună sau separat, în funcţie de circumstanţele cauzei.
Protecţia oferită de Convenţia europeană nu se limitează, însă, la
interzicerea folosirii forţei fizice care cauzează suferinţe fizice sau psihice unui
individ. Şi fapte care nu implică violenţă fizică pot cădea sub incidenţa prevederilor
articolului 3 al Convenţiei europene.

6.3 Dreptul de proprietate


Articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene cuprinde 3 reguli. În
primul rând, acest articol consacră dreptul la protecţia proprietăţii private deja
dobândite şi nu reglementează un drept de a deveni proprietar. Curtea europeană a
precizat, în multiple rânduri, că articolul 1 din Protocolul nr. 1 protejează „bunuri
actuale”, cu alte cuvinte, bunuri prezente asupra cărora o persoană fizică sau
juridică exercită efectiv un drept de proprietate. Noţiunea de „bun” cuprinde
31
bunurile mobile şi imobile, dar şi drepturi de creanţă, drepturi de proprietate
intelectuală sau drepturi ce decurg din exercitarea unei profesii, cum ar fi dreptul la
clientelă.
În al doilea rând, el precizează în ce condiţii o persoană poate fi privată de
proprietatea sa:
i) dacă există o cauză de utilitate publică;
ii) dacă sunt respectate condiţiile ce decurg din legea internă şi din
principiile generale ale dreptului internaţional.
În al treilea rând, acest articol dispune că statele pot reglementa folosinţa
bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a
altor contribuţii sau a amenzilor.
Curtea europeană a soluţionat foarte multe plângeri îndreptate împotriva
statului român şi care invocau încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1. Aceste
plângeri se refereau la situaţia imobilelor (fie ele terenuri sau imobile clădiri)
naţionalizate în perioada regimului comunist.
O mare parte din aceste plângeri au fost declarate inadmisibile, organele de
la Strasbourg punând o serie de principii în această materie. Astfel, protecţia
recunoscută de Convenţie se extinde doar asupra bunurilor actuale, prezente, nu şi
asupra celor trecute în proprietatea statului sau a altor persoane. Actul naţionalizării
efective nu poate fi analizat de Curtea europeană deoarece acesta excede
competenţei sale ratione temporis, fiind anterior datei de 20 iunie 1994 când statul
român a ratificat Convenţia europeană. De asemenea, articolul 1 din Protocolul nr.
1 nu consacră o obligaţie generală a statelor de a restitui proprietăţile confiscate sau
naţionalizate, aceastea rămânând libere să decidă dacă restituie aceste proprietăţi şi
în ce condiţii20.

6.4 Dreptul la viață privată


Între noţiunile de viaţă privată şi viaţă de familie există o strânsă legătură,
viaţă privată acoperind acele relaţii personale care exced sferei de aplicare a vieţii
de familie. Noţiunea de viaţă de familie este precis delimitată şi se construieşte în
funcţie de doi factori: filiaţia (cea biologică şi cea rezultată din adopţie) sau decizia
a doi parteneri de sexe diferite de a întemeia o familie. Curtea a precizat, în
multiple rânduri, că relaţia dintre un părinte şi copilul său este întotdeauna protejată
în cadrul vieţii de familie, indiferent dacă cei doi locuiesc împreună sau de alte
circumstanţe concrete ale cauzei21. În plus, situaţia copiilor adoptaţi este identică cu
cea a copiilor biologici.
În ce priveşte relaţiile dintre parteneri, familia este înţeleasă în sens larg de
către Curtea europeană şi nu este condiţionată de încheierea unei căsătorii civile. În
lipsa căsătoriei, existenţa unei familii între cei doi parteneri va fi apreciată de la caz
la caz, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz. De exemplu Curtea va
20
CEDO, Lupuleţ c. României, decizia din 17 mai 1996
21
CEDO, Boughanemi c. Franţei, hotărârea din 24 aprilie 1996, paragraf 35

31
cerceta dacă cei doi parteneri locuiesc împreună şi de cât timp, dacă au copii
împreună, fie ei biologici sau adoptaţi, dacă alte elemente concrete indică intenţia
de a avea o relaţie de durată. În schimb, Curtea nu a acceptat până în prezent că
relaţiile stabile dintre persoane de acelaşi sex pot intra în sfera de aplicare a vieţii
de familie.
Acestora le-a oferit, însă, protecţie în cadrul noţiunii mai largi a vieţii
private.
Spre deosebire de noţiunea de viaţă de familie, cea de viaţă privată este mai
dificil de delimitat. Curtea europeană a dat, însă, o interpretare extrem de largă
acestei noţiuni şi a inclus în această categorie o sferă foarte extinsă de relaţii
personale.
Astfel, în noţiunea de viaţă privată intră relaţiile cu privire la viaţa sexuală
a persoanei, la integritatea fizică sau morală, la protecţia datelor personale, la starea
civilă sau la nume22. Tot în această categorie intră şi relaţii cu caracter social, cum
ar fi dreptul de a locui într-un mediu înconjurător sănătos.
Noţiunea de domiciliu este de asemenea înţeleasă în sens larg şi în general
include reşedinţa unei persoane. Ea poate, însă cuprinde şi locul de muncă, în
special dacă locuinţa şi locul de muncă se află în acelaşi imobil şi nu pot fi clar
delimitate23.
Circumstanţele concrete ale cazului trebuie luate, însă, în considerare în
această situaţie.
Şi noţiunea de corespondenţă a fost extinsă, ea nefiind limitată la
corespondenţa scrisă clasică, ci ea include şi comunicările prin telefon, fax sau e-
mail.

6.5 Dreptul la libertatea de religie și de conștiință


Articolul 9 al Convenţiei europene garantează oricărei persoane libertatea
de gândire, conştiinţă şi religie, dar şi dreptul de manifestare în societate a
convingerilor şi religiilor. Titular al acestor drepturi este, în general, persoana
fizică, dar, în anumite situaţii şi bisericile sau asociaţiile religioase sau filosofice se
pot prevala de aceste prevederi.
Conform jurisprudenţei constante a Curţii de la Strasbourg, această libertate
fundamentală este una din bazele regimului democratic, libertate care include
elementele esenţiale ale identităţii credincioşilor şi ale concepţiei lor despre viaţă.
Se bucură de aplicarea ei şi persoanele „atee, agnostice, sceptice sau indiferente”24.
Cele trei libertăţi garantate de articolul 9 se referă toate la forul interior al
individului, iar delimitarea lor este uneori dificil de realizat. Curtea europeană a
evitat să dea o definiţie a acestor noţiuni, în special noţiunii de religie. Dacă
apartenenţa la una din marile religii tradiţionale nu ridică probleme, în ce priveşte
22
CEDO, Grozescu c. României, hotărârea din 27 septembrie 2007, paragraf 21
23
CEDO, Niemitz c. Germaniei, hotărârea din 16 decembrie 1992, paragraf 29
24
CEDO, Biserica Mitropolitană a Basarabiei c. Moldovei, hotărârea din 13 decembrie 2001, paragraf 114

31
curentele religioase minoritare sau mai puţin răspândite, Curtea a precizat că
sintagma de „convingeri religioase” se distinge de noţiunile de „opinii” sau „idei”.
Convingerile religioase implică „puncte de vedere care au un anumit nivel
de forţă, seriozitate şi de coerenţă”25.
Stau în sarcina statelor atât obligaţia negativă de a nu aduce atingere
acestor libertăţi cât şi o serie de obligaţii pozitive. Aceste obligaţii pozitive pot
include: obligaţia de a asigura persoanelor deţinute posibilitatea de a-şi practica
îndatoririle religioase şi de a intra în contact cu un reprezentat al religiei respective,
obligaţia de a asigura deţinuţilor hrană corespunzătoare preceptelor religiei căreia
aparţin.

6.6 Dreptul la un proces echitabil


Noţiunea de proces echitabil este extrem de vastă. Articolul 6 al Convenţiei
europene este aplicabil în două situaţii: când instanţele naţionale sunt sesizate cu o
cauză privind drepturi şi obligaţii cu caracter civil şi atunci când se pronunţă cu
privire la o acuzaţie în materie penală. Dacă cea de-a doua noţiune este destul de
clară, trebuie precizat că articolul 6 nu garantează şi dreptul de a obţine judecarea
penală a unor terţi. Cu alte cuvinte, dreptul la un proces echitabil în materie penală
este recunoscut doar persoanei inculpatului.
Noţiunea de drepturi şi obligaţii cu caracter civil este înţeleasă de Curtea
europeană de manieră foarte largă. În analiza sa, Curtea nu s-a limitat la drepturile
şi obligaţiile pe care dreptul intern le califică drept civile, ci a inclus treptat şi alte
categorii de drepturi. Litigiile dintre persoane private intră în marea lor majoritate
în această categorie. Litigiile care opun persoane private şi statul sunt analizate în
funcţie de obiectul litigiului şi de natura publică sau privată a dreptului în
chestiune. Curtea europeană a consacrat o interpretare progresivă extensivă, foarte
puţine categorii de drepturi fiind scoase din sfera de aplicare a articolului 6. Astfel
acest articol nu este în prezent aplicabil litigiilor fiscale, litigiilor privind regimul
străinilor sau litigiilor privind regimul paşapoartelor.
Articolul 6 cuprinde multiple garanţii în favoarea oricărei persoane parte la
un litigiu privind un drept sau o obligaţie cu caracter civil sau o acuzaţie penală:
publicitatea şedinţei de judecată, judecarea cauzei într-un termen rezonabil de către
o instanţă independentă şi imparţială, contradictorialitatea dezbaterilor şi egalitatea
de arme, accesul la instanţă, securitatea raporturilor juridice, punerea în executarea
a hotărârilor judecătoreşti definitive26.
În sensul articolului 6, procesul începe o dată cu sesizarea instanţelor
naţionale, dar, în cauzele civile, Curtea analizează dacă persoanele în cauză au avut

25
CEDO, Campbell şi Cosans c. Marii Britanii, hotărârea din 25 februarie 1982, paragraf 36
26
CEDO, Brumărescu c. României, hotărârea din 28 octombrie 1999, Constantinescu c. României, hotărârea din 27
iunie 2000, Sabin Popescu c. României, hotărârea din 2 martie 2004, Stoianova şi Nedelcu c. României, hotărârea din
4 august 2005

31
posibilitatea concretă de a sesiza aceste instanţe, dacă, cu alte cuvinte, au avut
acces la instanţă.
Analiza echităţii procesului nu se opreşte o dată cu finalizarea căilor de
recurs interne. Curtea a precizat că articolul 6 garantează şi punerea în executare a
hotărârilor definitive pronunţate de instanţele naţionale. Executarea unei hotărâri
definitive nu poate fi împiedicată sau întârziată excesiv. Jurisprudenţa în materie
este abundentă în cazul României, statul român fiind condamnat în multiple rânduri
pentru neexecutarea hotărârilor judecătoreşti27.
Articolul 6 al Convenţiei europene nu recunoaşte un drept la mai multe
grade de jurisdicţie. Articolul 2 din Protocolul nr. 7 consacră, însă, un drept la două
grade de jurisdicţie, dar numai în materie penală. Astfel, o persoană condamnată în
primă instanţă are dreptul de a cere reexaminarea cauzei sale de către o jurisdicţie
penală.
Dacă, însă, statele au ales să organizeze un sistem judiciar cu mai multe
grade de jurisdicţie, garanţiile de la articolul 6 se aplică tuturor acestor grade de
jurisdicţie, iar Curtea europeană va analiza procedura în ansamblul ei. Curtea a
statuat în multiple rânduri că rolul instanţelor superioare este tocmai acela de a
corecta eventualele încălcări de către instanţele inferioare ale drepturilor garantate
de Convenţie. În sistemul de drept românesc, căile de recurs sunt apelul şi recursul,
însă în anumite cazuri precizate de lege, sentinţa primei instanţe nu poate fi atacată
decât cu recurs.
În cazul persoanelor acuzate de o infracţiune, Convenţia europeană prevede
garanţii specifice. În primul rând, orice persoană acuzată beneficiază de prezumţia
de nevinovăţie până la stabilirea legală a vinovăţiei de către o instanţă 28. Apoi, orice
acuzat are drepturi suplimentare: dreptul la informare cu privire la natura
acuzaţiilor, dreptul la apărare şi la apărător numit din oficiu dacă nu dispune de
resurse financiare pentru a-şi alege unul, dreptul la citarea şi audierea martorilor şi
dreptul la un interpret gratuit29.

6.7 Dreptul la instruire


Articolul 2 din Protocolul nr. 1 recunoaşte dreptul la instruire oricărei
persoane fizice, iar atunci când beneficiarii acestui drept sunt copiii acest articol
impune statelor să respecte convingerile religioase şi filosofice ale părinţilor. Textul
articolului are o formulare generală, iar Curtea europeană l-a aplicat în situaţii
variate: instruirea şcolară sau universitară, formarea profesională sau tehnică,
formarea continuă etc.
27
A se vedea printre altele Ruianu c. României, hotărârea din 17 iunie 2003, Sabin Popescu c. României, hotărârea
din 2 martie 2004, Săcăleanu c. României, hotărârea din 6 septembrie 2005, Kocsis c. României, hotărârea din 20
decembrie 2007
28
CEDO, Anghel c. României, hotărârea din 4 octombrie 2007, paragraf 60
29
CEDO, Dănilă c. României, hotărârea din 8 martie 2007, paragraf 55

31
Articolul 2 din Protocolul nr. 1 garantează accesul la instituţiile şcolare
existente la un moment dat şi nu impune, în mod necesar, statelor o obligaţie de a
organiza o formă determinată de învăţământ sau de un anume nivel. Însă, ca şi în
cazul altor articole deja analizate, statele au obligaţii pozitive, având în vedere că
dreptul la instruire este recunoscut oricărei persoane, fără discriminare30.

6.8 Dreptul de a nu fi discriminat


Principiul egalităţii şi nediscriminării constituie un element fundamental al
dreptului internaţional în materia drepturilor omului. Articolul 1 al Declaraţiei
universale a drepturilor omului proclamă: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi
egale în demnitate şi în drepturi”. Articolul 7 al Declaraţiei universale şi articolul
26 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice consacră
principiul interzicerii discriminării. Constituţia României a preluat acest element al
dreptului internaţional şi prevede la articolul 16: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi
a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”
Articolul 14 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului dispune:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să
fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special pe sex, rasă, culoare, limbă,
religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială,
apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
Protecţia pe care o oferă Convenţia europeană este, aşadar, una limitată;
redactarea articolului 14 indică faptul că dreptul de a nu fi supus discriminării nu
are caracter autonom, ci trebuie analizat prin raportare la exercitarea unui drept
garantat de Convenţie. Aceasta este şi interpretarea constantă a Curţii europene care
fiind ţinută de textul clar al articolului 14 nu a putut propune o interpretare
extensivă.
Protocolul adiţional nr. 12 al Convenţiei europene introduce, însă, o clauză
generală prin care se interzice discriminarea în legătură cu orice drept garantat de
legea internă. Protocolul acesta este în vigoare de la 1 aprilie 2005 şi a fost ratificat
de România la 1 noiembrie 2006. Protocolul nr. 12 trebuie plasat în contextul
preocupărilor în cadrul Consiliului Europei de a garanta egalitatea între sexe şi de a
lupta împotriva rasismului sau intoleranţei şi are ca obiectiv principal extinderea
sferei protecţiei oferite de textul articolului 14 al Convenţiei europene.

6.9 Dreptul la libertatea de exprimare


Curtea europeană a precizat în jurisprudenţa sa care este obiectul protecţiei
oferite de articolul 10. Sfera de aplicare a acestei libertăţi a fost progresiv extinsă şi
acoperă în prezent orice tip de discurs, indiferent de natura lui (politică, jurnalistică,
literară sau artistică, comercială etc.) sau de suportul pe care acesta îl îmbracă.

30
CEDO, Cauza relativă la anumite aspecte ale regimului lingvistic din Belgia, hotărârea din 23
iulie 1968, paragraf 42

31
Libertatea de exprimare cuprinde două componente: libertatea de opinie şi
libertatea de informare. Libertatea de exprimare a propriilor opinii trebuie înţeleasă
prin raportare la libertatea de gândire şi conştiinţă garantată de articolul 9 pe care l-
am analizat mai sus. În ce priveşte libertatea de informare, textul articolul 10 este
precis, Convenţia garantând şi „libertatea de a primi sau de a comunica informaţii
ori idei fără amestecul autorităţilor publice”. În stadiul actual al jurisprudenţei
Curţii, libertatea de informare nu cuprinde şi dreptul de acces la informaţii, mai
precis dreptul unei persoane de a obţine ca anumite informaţii să îi fie comunicate.
Liberatatea de informare trebuie înţeleasă ca libertatea de a comunica, de a
difuza informaţii deja deţinute.
Curtea europeană a precizat, în repetate rânduri că libertatea de exprimare
priveşte nu doar informaţiile sau ideile apreciate favorabil sau considerate
inofensive sau indiferente, dar şi pe cele care contrariază, şochează sau neliniştesc;
aceasta fiind exigenţa pluralismului, toleranţei şi spiritului de deschidere
caracteristice unei societăţi democratice. De o protecţie aparte se bucură, în acest
context, discursul jurnalistic, presa fiind considerată „câinele de pază al
democraţiei”.
Încă de la începutul sistemului european de protecţie a drepturilor omului,
Comisia europeană a Drepturilor Omului a exceptat de la protecţia oferită de
Convenţia europeană doar un singur tip de discurs, şi anume cel care promovează
ideologiile extremiste şi incită la discriminare etnică sau rasială. Comisia europeană
şi-a bazat decizia pe prevederile articolului 17 al Convenţiei care interzice abuzul
de drept.

31
CURSUL NUMĂRUL 7
PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI ÎN ROMÂNIA

Principalul act normativ intern care garantează respectarea drepturilor


omului este Constituţia. Ea consacră atât drepturile şi libertăţile fundamentale
precum şi corolarul lor, îndatoririle fundamentale. Includerea drepturilor în textul
legii fundamentale se justifică prin importanţa lor, respectarea normei
constituţionale impunându-se tuturor celorlalte acte normative.

7.1 Constituția României, legi și instituții pentru protecția drepturilor


omului în România
Titlul II din Constituţia României, intitulat „Drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale” constituie unul dintre domeniile cele mai importante ale
reglementărilor constituţionale. El cuprinde nu numai o enumerare clară şi
corespunzătoare a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale şi enunţă
garanţii de natură să asigure respectul ferm al acestora. Elaborarea textelor a avut în
vedere convenţiile internaţionale privind drepturile omului: Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, Pactul privind drepturile civile şi politiceşi Pactul privind
drepturile economice şi sociale.
În rândul acestor dispoziţii sunt enunţate printre altele: universalitatea
drepturilor şi libertăţilor, principiul neretroactivităţii legilor, egalitatea în drepturi a
cetăţenilor în faţa legii şi autorităţilor publice, protecţia cetăţenilor români aflaţi în
străinătate, relaţia dintre dispoziţiile constituţionale şi tratatele internaţionale
privitoare la drepturile omului etc.
Sub titulatura dispoziţiilor comune sunt enunţate deci o serie de
reglementări cu caracter general, considerate indispensabile pentru înţelegerea
întregii problematici a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor, reglementări care
statornicesc printre altele şi egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii
şi discriminări.
Constituţia diferenţiază regimul cetăţenilor români şi străini. apare în acest
fel o deosebire între cele două categorii de cetăţeni. De exemplu, funcţiile şi
demnităţile publice, civile şi militare pot fi ocupate numai de persoanele care au
cetăţenia română şi domiciliază în ţară, cetăţenii români aflaţi în străinătate nu sunt
obligaţi să efectueze serviciul militar.
În ceea ce priveşte regimul străinilor, trebuie precizat că potrivit art.18 din
Constituţie, atât cetăţenii români, cât şi apatrizii care locuiesc în România se bucură
de protecţia generală a persoanelor şi averilor.
O prevedere deosebit deimportantă care se găseşte în articolul 20 se referă
la tratatele internaţionale privind drepturile omului.
41
„Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţeanului”
vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale.
Articolul 20 consacră în mod expres supremaţia dreptului internaţional faţă
de dreptul intern. Dispoziţiile constituţionale urmează deci să fie interpretate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu
celelalte tratate la care România este parte, chiar dacă spre deosebire de alte
sisteme juridice, judecătorii români nu au dreptul să aplice direct tratatele
internaţionale, ci numai legile.
Capitolul II din Titlul II al Constituţiei se ocupă de enunţarea propriu-zisă a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, pe parcursul a 28 de articole. Fiecare dintre
aceste articole, cu excepţia articolului 49, care se referă la posibilitatea restrângerii
exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, tratează un drept distinct.
În ceea ce priveşte drepturile civile şi politice sunt enunţate: dreptul la viaţă
şi la integritatea fizică şi psihică (art.22), libertatea individuală (art.23), dreptul la
apărare (art.24), libera circulaţie (art.25), dreptul la viaţă intimă (art.26),
inviolabilitatea domiciliului (art.27), secretul corespondenţei (art.28), libertatea
conştiinţei (art.29), libertatea de exprimare (art.30), dreptul la informaţie (art.31),
dreptul la vot (art.34), dreptul de a fi ales (art.35), libertatea întrunirilor (art.36),
dreptul la asociere (art.37), interzicerea muncii forţate (art39).
În categoria drepturilor economice şi sociale pot fi încadrate: dreptul la
muncă şi protecţie socială (art.38), dreptul la ocrotirea sănătăţii (art.33), dreptul la
grevă (art.40), protecţia proprietăţii private (art.41), dreptul la moştenire (art.42),
dreptul de protecţie socială (art.43), protecţia copiilor şi a tinerilor (art.45),
protecţia persoanelor handicapate (art.46).
Drepturile civile şi politice vizează drepturile legate organic de persoana
omului (drepturile civile) şi drepturile ce vizează participarea sa la viaţa politică
(drepturile politice).
Exercitarea anumitor drepturi fundamentale este reglementată de codurile
de procedură civilă, respectiv penală sau de alte legi speciale, cum ar fi: Legea nr.
272/2004 privind promovarea şi protecţia drepturilor copilului, Legea nr. 275/2006
privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal, Legea nr. 448/2006 privind protecţia persoanelor cu
handicap, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul cultelor,
Ordonanţa de Guvern 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România,
Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor
formelor de discriminare etc.
Instanţele judecătoreşti

46
Persoana care apreciază că drepturile şi libertăţile sale fundamentale au fost
încălcate prin acte sau omisiuni ale autorităţilor statului are deschisă calea acţiunii
în faţa instanţei judecătoreşti. Persoana poate sesiza direct instanţele civile sau de
contencios administrativ prin formularea unei acţiuni sau, dacă încălcarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale îmbracă forma unei infracţiuni, poate
depune o plângere penală la organul de cercetare penală sau la parchet.
Orice persoană care consideră că a suferit un prejudiciu prin încălcarea
drepturilor sau libertăţilor sale fundamentale poate solicita, în instanţă, acordarea
unor despăgubiri civile prin introducerea unei acţiuni civile împotriva persoanei
responsabile de această încălcare. O asemenea acţiune civilă se introduce în baza
articolelor 998 şi 999 din Codul civil care reglementează răspunderea civilă
delictuală.
Competenţa teritorială de judecată aparţine instanţei de la domiciliul
pârâtului (respectiv de la sediul instituţiei publice pârâte), iar în funcţie de
cuantumul despăgubirilor solicitate, competenţa materială revine judecătoriei sau
tribunalului. Conform Codului de procedură civilă, competenţa generală de
jurisdicţie aparţine judecătoriei, însă dacă obiectul litigiului depăşeşte 500 000
RON competenţa revine tribunalului
Cererea se formulează în scris şi este supusă taxei de timbru.
Instanţa poate admite cererea, în tot sau în parte, şi acorda despăgubiri.
Sentinţa primei instanţe este supusă apelului şi recursului. Apelul este suspensiv de
executare, ceea ce înseamnă că decizia definitivă pronunţată în apel este
susceptibilă de punere în executare prin procedura executării silite, chiar dacă ea a
fost atacată cu recurs. Suspendarea executării unei decizii definitive nu poate fi
acordată decât de instanţă şi pentru motive întemeiate.
Atingerea adusă unor drepturi fundamentale poate fi incriminată ca
infracţiune şi sancţionată ca atare. Codul penal prevede ca infracţiuni faptele
săvârşite, cu intenţie sau din culpă, prin care s-a adus atingere vieţii (omorul în
toate variantele sale, uciderea din culpă, determinarea sau înlesnirea sinuciderii),
integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane (lovirea sau alte violenţe,
vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte). Codul penal
incriminează şi faptele de arestare nelegală şi cercetare abuzivă, supunere la rele
tratamente, tortură, represiune nedreaptă.
Mai sunt incriminate şi faptele prin care se aduce atingere libertăţii sau
vieţii sexuale a unei persoane (lipsirea de libertate, sclavia, supunerea la muncă
forţată, violarea de domiciliu, violarea secretului corespondenţei, violul, hărţuirea
sexuală), patrimoniului unei persoane (furtul în toate variantele sale, tâlhăria) sau
unor activităţi de interes public (abuzul în serviciu, purtarea abuzivă). Această
enumerare este doar exemplificativă şi se completează cu prevederile altor legi
penale speciale care incriminează şi alte fapte prin care se aduce atingere unor
drepturi fundamentale.
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării
46
Conform articolului 16 al Ordonanţei de Guvern nr. 137/2000 privind
prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, Consiliul Naţional
pentru Combaterea Discriminării (CNCD) este o autoritate de stat autonomă, cu
personalitate juridică, aflată sub control parlamentar şi al cărei rol este de a garanta
respectarea şi aplicarea principiului nediscriminării, în conformitate cu legislaţia în
vigoare şi tratatele internaţionale la care România este parte.
Orice persoană care apreciază că a fost victima unei discriminări, în toate
formele sale (discriminare directă, discriminare indirectă, hărţuire, victimizare)
poate sesiza CNCD în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la
care putea lua cunoştinţă de săvârşirea ei (art. 20 din Ordonanţa de Guvern nr.
137/2000).
Sesizarea trebuie însoţită de probe, cum ar fi declaraţiile victimei şi ale
eventualilor martori, dovezi materiale, înregistrări audio-video etc. În faţa CNCD
se poate invoca orice mijloc de probă. Proba faptelor de discriminare este, însă,
dificilă dat fiind faptul că atitudinea discriminatorie este de cele mai multe ori
interiorizată şi nu se exteriorizează de manieră explicită, prin afirmaţii
neîndoielnice sau, cu atât mai puţin, prin dovezi scrise.

Avocatul Poporului
Conform Constituţiei şi Legii nr. 35/1997 privind organizarea şi
funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului, acesta este garantul respectării de
către autorităţile publice a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti prevăzute de
Constituţie. Articolul 13 al legii nr. 35/1997 enumeră atribuţiile Avocatului
Poporului; acesta primeşte şi decide asupra cererilor făcute de persoanele lezate
prin încălcarea drepturilor sau libertăţilor cetăţeneşti de către autorităţile
administraţiei publice. De asemenea, el poate cere autorităţilor sau funcţionarilor
administraţiei publice încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea pagubelor.
Poate adresa cereri Avocatului Poporului orice persoană fizică, fără
deosebire de cetăţenie, vârstă, sex, apartenenţă politică sau convingeri religioase
(art. 14 alin. 2).
Conducerea penitenciarelor, a centrelor de reeducare pentru minori, a
spitalelor penitenciare, precum şi Ministerul Public şi organele de poliţie sunt
obligate să permită, fără nici o restricţie, persoanelor care execută pedeapsa
închisorii sau, după caz, se află arestate ori reţinute, precum şi minorilor aflaţi în
centrele de reeducare să se adreseze, în orice mod, Avocatului Poporului cu privire
la lezarea drepturilor şi libertăţilor lor, cu excepţia restrângerilor legale (art. 17 alin.
1).
Cererile adresate Avocatului Poporului sunt scutite de taxa de timbru (art.
16).
Cererea se formulează în scris şi trebuie să cuprindă numele şi domiciliul
persoanei lezate în drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, drepturile şi libertăţile
46
încălcate, precum şi autoritatea administrativă ori funcţionarul public în cauză (art.
15 alin. 1).
Cererea trebuie adresată Avocatului Poporului nu mai târziu de un an de la
data la care aceste încălcări s-au produs ori de la data la care persoana în cauză a
luat cunoştinţă de ele (art. 15 alin. 2). Avocatul Poporului se poate sesiza şi din
oficiu.
În rezolvarea cererilor cu care este sesizat, Avocatul Poporului poate adopta
mai multe soluţii. Conform articolului 15 alin. 3 al Legii nr. 35/1997, Avocatul
Poporului poate respinge motivat cererile vădit nefondate. De asemenea, dacă el
constată că soluţionarea cererii cu care a fost sesizat este de competenţa autorităţii
judecătoreşti, se poate adresa, după caz, ministrului justiţiei, Ministerului Public
sau preşedintelui instanţei de judecată, care sunt obligaţi să comunice măsurile
luate (art. 18).

7.2 Sistemele instituţionale şi procedurale internaţionale de garantare a


drepturilor omului la care România este parte
România este de asemenea parte la o serie de tratate sau convenţii
internaţionale prin care se consacră drepturi ale omului. Potrivit Constituţiei,
respectiv articolelor 11 şi 20, acestea fac parte din dreptul intern şi se aplică cu
prioritate, afară de cazul în care norma internă este mai favorabilă decât cea
internaţională.
Lista care urmează detaliază tratatele în domeniul protecţiei drepturilor
omului la care România este parte.
• Declaraţia universală a drepturilor omului şi cele două pacte care o
completează, Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice şi Pactul
internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale adoptate în cadrul
Organizaţiei Naţiunilor Unite. Declaraţia a fost adoptată în 1948, iar cele două
pacte în 1966. Ele sunt în vigoare din 1976, după ce au fost ratificate de numărul de
state cerut prin dispoziţiile lor, printre acestea aflându-se şi România. Textele au
valoare declarativă, respectarea drepturilor omului de către state fiind monitorizată
de Consiliul Drepturilor Omului, care are rol consultativ.
• Tot în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, România este parte la
Convenţia privind statutul refugiaţilor (ratificată de către România în 1954),
Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (ratificată de
către România 1969), Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de
discriminare împotriva femeilor (ratificată de către România în 1981), Convenţia
privind drepturile copilului (ratificată de către România în 1990).
• Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
adoptată în cadrul Consiliului Europei. Ea este în vigoare din 3 septembrie 1953,
iar România a devenit parte prin ratificarea ei la 20 iunie 1994. Ea consacră un
sistem de protecţie complet prin instaurarea unei jurisdicţii europene a drepturilor
omului, Curtea europeană a Drepturilor Omului.
46
• Tot în cadrul Consiliului Europei, România este parte la Carta socială
europeană din 1994, Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor
sau tratamentelor inumane sau degradante din 1994, Convenţia cadru pentru
protecţia minorităţilor naţionale din 1995.
• În cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, România
este parte la Actul Final de la Helsinki (ratificat de către România în 1975) şi la
Carta de la Paris pentru o nouă Europă (ratificată de către România în 1990).
• Uniunea Europeană a adoptat, în decembrie 2007, Tratatul de la Lisabona
care conţine Carta Uniunii Europene a Drepturilor Fundamentale. România este şi
ea stat semnatar al acestei Carte.

7.3 Participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a


Drepturilor Omului
Activitatea de participare a României în fața Curții Europene a Drepturilor
Omului își are sediul materiei în cuprinsul Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.
94/1999 privind participarea României la procedurile în fața Curții Europene a
Drepturilor Omului și a Comitetului Miniștrilor ale Consiliului Europei și
exercitarea dreptului de regres al statului în urma hotărârilor și convențiilor de
rezolvare pe cale amiabilă.
Numeroase din cauzele împotriva României, determinate de nerespectarea
art. 6 CEDO, au fost generate de contextul retrocedării bunurilor preluate în mod
abuziv de către regimul comunist în perioada 1945 – 1989, context caracterizat de o
legislaţie alambicată, care a suferit numeroase modificări Şi a cărei aplicare s-a
realizat printr-o interpretare neunitară. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
fost copleșită de cauze care vizau atât încălcarea dreptului de proprietate garantat
prin art. 1 al Procolului nr. 1 CEDO, cât și încălcarea dreptului la un proces
echitabil. Curtea a afirmat în jurisprudenţa sa că textul Convenţiei nu obligă statele
să îi despăgubească pe cei care au suferit sub regimurile comuniste prin confiscarea
bunurilor, însă, din momentul în care prevederile Convenţiei sunt aplicabile pe
teritoriul unui anumit stat care se confruntă cu problema retrocedărilor, măsurile
reparatorii adoptate de acel stat trebuie să respecte drepturile garantate de acest
instrument internaţional.

46
CURSUL NUMĂRUL 8
INSTITUȚII ȘI SISTEME EUROPENE DE PROTECȚIE A
DREPTURILOR OMULUI

8.1 Consiliul Europei


Cu excepţia Curţii europene care, aşa cum am arătat anterior, poate emite
hotărâri individuale cu caracter obligatoriu pentru Statele membre, organele
Consiliului Europei care intervin în domeniul protecţiei drepturilor pot formula
recomandări sau pot da publicităţii rapoartele pe care le elaborează, fără, însă ca
aceste documente să se impună cu obligativitate statelor membre. Eficienţa lor
rezidă în importantul rol politic pe care îl au aceste structuri.
 Comisarul drepturilor omului
Această instituţie funcţionează din 1999, când a fost numit primul Comisar.
Mandatul acestuia include supravegherea respectării drepturilor omului de
către statele membre ale Consiliului Europei şi identificarea problemelor generale.
Comisarul mai are şi rol consultativ pentru guvernele statelor membre. Spre
deosebire de Curtea europeană care analizează plângerile individuale, Comisarul
intervine în cazul unor probleme generale şi monitorizează respectarea drepturilor
omului în ansamblu.
Aşa se explică rolul său politic, care se materializează prin vizitele şi
misiunile pe care le întreprinde în statele membre pentru a observa la faţa locului
situaţia respectării drepturilor omului. Concluziile acestor vizite sunt date
publicităţii.
Comisarul drepturilor omului cooperează îndeosebi cu instituţiile de tipul
Avocatul Poporului şi coordonează campanii de informare şi educare cu privire la
drepturile omului.
• Comitetul pentru prevenirea torturii (CPT)
Acest comitet este un mecanism de control prevăzut de Convenţia
europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor şi tratamentelor inumane sau
degradante. Mecanismul are caracter nejudiciar şi preventiv şi are ca obiectiv
protecţia drepturilor persoanelor private de libertate.
Comitetul este alcătuit din experţi independenţi.
Principalul mijloc de intervenţie al Comitetului îl reprezintă vizitele în
locurile de detenţie în scopul evaluării situaţiei respectării drepturilor deţinuţilor şi
al formulării eventualelor recomandări. Vizitele sunt anunţate dinainte, dar fără
indicarea perioadei exacte când vor avea loc. Rapoartele elaborate în urma acestor
vizite sunt date publicităţii.

47
• Comisia europeană împotriva rasismului şi intoleranţei (ECRI)
Mecanismul acestei comisii europene datează din 1993 şi are ca obiectiv
monitorizarea chestiunilor legate de lupta împotriva rasismului şi a discriminării de
orice formă. Comisia este compusă din experţi independenţi reprezentând toate
statele membre ale Consiliului Europei.
Comisia intervine în trei tipuri de acţiuni: monitorizarea statelor membre,
cercetare şi documentare cu privire la temele generale şi relaţia cu societatea civilă.
Rapoartele rezultate în urma vizitelor în statele membre şi a dialogului cu
autorităţile acestor state sunt date publicităţii73.
• Mecanismul Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale
Supravegherea aplicării Convenţiei-cadru este de competenţa Comitetului
de Miniştri care este asistat de un Comitet consultativ format din experţi
independenţi. Grupurile de lucru ale Comitetului consultativ pot întreprinde vizite
oficiale în statele parte la Convenţia-cadru. În acelaşi timp, statele parte prezintă
Comitetului de miniştri rapoarte anuale cu privire la măsurile legislative sau de altă
natură luate în vederea garantării drepturilor minorităţilor naţionale. Pe baza acestor
rapoarte şi a avizelor Comitetului consultativ, Comitetul de Miniştri formulează
concluzii şi recomandări care sunt date publicităţii.

8.2.Curtea Europeană a Drepturilor Omului


Convenţia europeană este primul document internaţional cu privire la
drepturile omului care a prevăzut mecanisme (instituţii şi proceduri) concrete
pentru urmări modul în care statele părţi îşi îndeplinesc obligaţiile asumate.
Mecanismul iniţial al Convenţiei s-a bazat pe Comisia Europeană a Drepturilor
Omului şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Odată cu intrarea în vigoare a
Protocolului nr. 11 la Convenţia Europeană, Comisia şi Curtea au fost înlocuite cu
o Curte unică permanentă, iar dreptul individual de petiţionare se poate exercita
direct la Curte. Restructurarea mecanismului de control a fost necesară pentru a
menţine şi întări eficacitatea apărării drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale prevăzute de convenţie, în condiţiile creşterii numărului de cereri şi
de state membre ale Consiliului Europei.
Sediul Curţii Europene este fixat la Strasbourg, care este şi sediul
Consiliului Europei.
Judecătorii. Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al
statelor membre ale
Consiliului Europei. Mandatul judecătorului la Curte este de 6 ani, cu
posibilitatea realegerii, dar încetează la împlinirea vârstei de 70 de ani. Judecătorii
sunt aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, cu majoritatea voturilor
exprimate, de pe o listă de trei candidaţi prezentaţi de statul membru. Judecătorii
activează cu titlu individual şi nu ca reprezentanţi ai statelor. In cursul mandatului
lor, judecătorii nu pot exercita nici o activitate politică sau administrativă, nici vreo
50
activitate profesională incompatibile cu îndatorirea lor de independenţă şi de
imparţialitate sau cu disponibilitate de timp care li se cere pentru activitatea pe care
ei o exercită cu caracter permanent (art. 21,Protocolul 11 şi art. 4 din Regulamentul
Curţii Europene a Drepturilor Omului).
În vederea îndeplinirii atribuţiilor sale, Curtea îşi desfăşoară activitatea în
plen, secţii, în comitete, camere şi Marea Cameră.
Adunarea Plenară a Curţii alege, pentru o durată de 3 ani, Preşedintele şi
vicepreşedinţii Curţii, constituie camere şi alege preşedinţii camerelor Curţii.
Secţiile Curţii. Potrivit Protocolului şi Regulamentului Curţii Europene,
Curtea se împarte în patru secţii, a căror compunere trebuie să fie echilibrată
geografic, pe sexe şi în raport de diversitatea sistemelor de jurisdicţie naţionale.
Comitetele de 3 judecători aparţinând aceleiaşi secţii se constituie pe o
perioadă de 12 luni, prin rotaţia membrilor secţiei, alţii decât preşedintele. In
prezent există 8 asemenea comitete. Un comitet poate, prin vot unanim, să declare
inadmisibilă sau să scoată de pe rol o cerere introdusă potrivit procedurii.
Camerele de 7 judecători se constituie în fiecare secţie, iar preşedintele
secţiei şi judecătorul naţional sunt membri de drept. Aceste Camere se pronunţă
asupra admisibilităţii şi a fondului cererilor individuale, în cazul în care un Comitet
nu le-a declarat inadmisibile sau nu le-a scos de pe rolul Curţii.
Marea Cameră este formată din 17 judecători şi este constituită pentru o
perioadă de 3 ani. Preşedintele Curţii, vicepreşedinţii şi vicepreşedinţii de secţii
sunt membri de drept în Marea Cameră, iar ceilalţi membri sunt desemnaţi prin
rotaţie din două grupuri de judecători, cu respectarea echilibrului geografic şi a
diversităţii sistemelor juridice. Marea Cameră ajunge să se pronunţe asupra
cererilor introduse de persoane particulare sau de state în situaţia în care o cauză i-a
fost deferită de o Cameră ca urmare a desesizării acesteia sau în caz de remitere de
către orice parte, în termen de 3 luni de la hotărârea Camerei.

8.3. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene


În 2007, odată cu semnarea Tratatului de la Lisabona, de funcţionare a
Uniunii Europene, a fost ratificată şi Carta Drepturilor Fundamentale.
Aceasta a devenit document cu forţă juridică în momentul intrării în
vigoare a tratatului de la Lisabona, adică 1 decembrie 2009. Într-un text simplu,
Carta Drepturilor Fundamentale înscrie ansamblul drepturilor individuale, civile,
politice, economice şi sociale de care se bucură cetăţenii şi rezidenţii Uniunii
Europene. Ea se bazează pe tradiţiile constituţionale şi obligaţiile internaţionale
comune ale statelor membre: Convenţia Europeană, care priveşte apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; Cartea Socială adoptată de Uniune
şi cea adoptată de Consiliul Europei; jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Carta Drepturilor Fundamentale aşează drepturile în şase titluri:
demnitatea, libertăţile, egalitatea, solidaritatea, cetăţenia şi justiţia.
50
Conţinutul Cartei drepturilor fundamentale este mai vast decât acela al
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, semnată
la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de toate statele membre ale Uniunii. În
timp ce Convenţia se limitează la drepturile civile şi politice, Carta Drepturilor
Fundamentale acoperă şi celelalte domenii, cum ar fi, de exemplu, dreptul la o bună
administrare, drepturile sociale ale lucrătorilor, protecţia bunurilor personale,
bioetica etc., în aşa fel încât să fie garantat un tratament demn fiecărui individ.
În aceeaşi perioadă s-a decis extinderea competenţelor cunoscutului Centru
European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei, creat în 1998, în scopul de a
fi transformat într-o Agenţie a Drepturilor Fundamentale (FRA). Aceasta a fost
instituită la 1 martie 2007, în baza Regulamentului Consiliului din 15 februarie
200731. Ea este un organism independent al Uniunii Europene, cu personalitate
juridică, al cărui scop este de a susţine demersul Uniunii Europene de a garanta
drepturile enunţate în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Agenţia
trebuie să acorde asistenţă instituţiilor, organelor, organismelor şi agenţiilor
competente ale Comunităţii, precum şi autorităţilor statelor membre, în aplicarea
dreptului european, a drepturilor fundamentale, pentru a le ajuta în asigurarea
respectării depline a acestora atunci când iau măsuri sau definesc acţiuni potrivit
art. 2 din Regulamentul menţionat.

31
Rčglement (CE) No 168/2007 du Conseil du 15 février 2007 portant création d'une Agence des droits
fondamentaux de l'Union européenne, în „Journal officiel de l'Union européenne” L 53 din 22.02.2007, p. 4

50
CURSUL NUMĂRUL 9
PROCEDURA JUDICIARĂ ÎN FAŢA CURŢII EUROPENE A
DREPTURILOR OMULUI

9.1 Plângerea individuală şi sesizarea interstatală


Conform articolului 34 din Convenție, orice persoană fizică, organizație
neguvemamentală sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări
al drepturilor recunoscute de către Convenție sau de Protocoalele sale, de către una
din înaltele părți contractante, poate sesiza, printr-o cerere, Curtea, cu privire la
acest fapt.
Statele părți au obligația de a nu împiedica prin nici o măsură exercitarea
acestui drept de petiție.
Orice persoană fizică, organizaţie neguvernamentală sau grup de particulari
care pretind a fi victima unei încălcări a Convenţiei europene pot depune direct la
Curtea de la Strasbourg o cerere prin care invocă o încălcare de către un stat
contractant a unuia dintre drepturile garantate prin Convenţie.
Procedura în faţa Curţii europene este contradictorie, publică şi, în
principiu scrisă.
Audierile, care, de regulă, nu se ţin decât într-un număr redus de cazuri,
sunt publice, cu excepţia situaţiilor când camera sau Marea Cameră iau o altă
decizie. Memoriile şi alte documente înaintate Grefei Curţii de către părţi sunt, în
principiu, accesibile publicului.
Potrivit art.33 din Convenţie, un stat-parte poate sesiza Curtea asupra
oricărei pretinse violări a prevederilor Convenţiei şi ale protocoalelor sale de către
un alt stat-parte.
Cererile interstatale au un caracter obiectiv, reprezentând o actio popularis,
pe cale de consecinţă, statul reclamant nu este obligat să dovedească existenţa
vreunui interes în cauză.
Cât priveşte condiţiile de admisibilitate ale cererilor interstatale, sunt
aplicabile condiţiile generale privind competenţa ratione materiae şi ratione
temporis (în acest caz, este necesar ca ambele părţi la litigiu să fi ratificat
Convenţia la data introducerii cererii.
Cât priveşte epuizarea căilor de recurs interne, aceasta este o condiţie care
nu trebuie îndeplinită în cauzele în care se contestă existenţa unei legislaţii a
statului pârât, contrare Convenţiei sau atunci când se invocă existenţa unei practici
administrative tolerate de autorităţile statului pârât, mai ales în cazul torturii şi
tratamentelor inumane sau degradante.

51
În cauzele în care se invocă alte tipuri de încălcări cu caracter concret, fosta
Comisie a statuat că trebuie epuizate căile interne de recurs oferite de sistemul de
drept al statului responsabil, cu excepţia cazurilor în care acestea nu sunt de natură
a permite repararea efectivă a pagubelor sau nu sunt considerate efective şi
suficiente.
Introducerea cererii în cadrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 nu se
aplică dacă statul reclamant invocă încălcări ale Convenţiei care au un caracter
continuu.

9.2 Parcursul plângerilor individuale


Reclamanţii individuali pot înainta ei înşişi cererile prin poştă, fax sau
curier electronic. Dacă cererea se depune prin fax sau curier electronic, retrimiterea
prin poştă este totuşi obligatorie. În prima fază a procedurii, reclamanţii se pot
adresa singuri Curţii europene. Reprezentarea devine obligatorie pentru audieri sau
din momentul în care cererea a fost declarată admisibilă. Consiliul Europei a
elaborat un sistem de acordare a asistenţei juridice pentru reclamanţii care au
resurse financiare insuficiente. Reclamantul nu datorează nicio taxă pentru cererea
sa, procedura fiind gratuită.
Limbile oficiale ale Curţii sunt franceza şi engleza, dar cererile pot fi scrise
în oricare din limbile oficiale ale statelor contractante, deci inclusiv în limba
română. O dată ce cererea a fost declarată admisibilă, este obligatorie utilizarea
uneia dintre limbile oficiale ale Curţii, cu excepţia cazurilor când preşedintele
camerei sau Marii
Camere autorizează utilizarea în continuare a limbii în care s-a făcut
cererea.
Curtea europeană ia decizii în comitete de trei judecători, în camere de
şapte judecători sau în Marea Cameră care este compusă din şaptesprezece
judecători.
Pentru fiecare cerere individuală este desemnat un judecător raportor care,
după o examinare prealabilă a cauzei, propune ca aceasta să fie examinată de un
comitet alcătuit din trei membri sau de o cameră de şapte judecători.
Camerele de şapte judecători judecă cererile individuale care nu au fost
declarate inadmisibile de către un comitet alcătuit din trei membri. Camerele se
pronunţă atât asupra admisibilităţii, cât şi asupra fondului cauzelor, în general prin
decizii separate sau, când este cazul, prin decizii unice privind mai multe cauze.
Camerele pot să-şi decline competenţa în favoarea Marii Camere, sub rezerva
acceptării declinării de către părţi, atunci când cauza ridică o problemă importantă
relativă la interpretarea Convenţiei sau când soluţionarea unei chestiuni ar putea fi
în contradicţie cu o hotărâre luată anterior de către Curtea europeană. Acesta din
urmă deoarece, chiar dacă instanţa de la Strasbourg funcţionează în principiu, pe
baza precedentului judiciar, ea poate decide la un moment dat să îşi modifice
practica. De exemplu, chiar dacă în prezent Curtea apreciază că nu există un drept
56
la căsătorie al cuplurilor homosexuale sau un drept de acces la informaţii deţinute
de autorităţile publice, este posibil ca în viitor să îşi schimbe optica şi să
interpreteze că şi aceste situaţii sunt acoperite de prevederile Convenţiei.
Prima fază a procedurii este în general scrisă şi poartă asupra admisibilităţii
cererii.
Uneori camera poate lua decizia de a ţine o audiere publică, caz în care se
vor face, de asemenea, referiri la fondul cauzei. După ce camera a decis să admită
cererea, ea poate invita părţile să prezinte probe suplimentare şi să depună
observaţii scrise, inclusiv o eventuală cerere pentru satisfacţie echitabilă din partea
reclamantului.
Dacă în faza de examinare a admisibilităţii cererii nu s-a ţinut o audiere, ea
poate să decidă organizarea unei audieri cu privire la fondul cauzei.
În timpul procedurii referitoare la fond, cauza poate fi finalizată şi printr-o
înţelegere amiabilă. Negocierile în vederea realizării acestei înţelegeri amiabile
sunt confidenţiale şi se poartă prin intermediul Grefierului secţiei Curţii căreia îi
este atribuită cererea.
Camerele de şapte judecători hotărăsc cu majoritate de voturi. Orice
judecător care a luat parte la examinarea dosarului are dreptul să anexeze la
hotărâre fie opinia sa separată, concordantă sau disidentă, fie o simplă declaraţie de
disociere.
Curtea europeană, reunită în camera de şapte judecători sau în Marea
Cameră, adoptă o hotărâre prin care poate constata încălcarea unui articol sau mai
multor articole din Convenţie sau, dimpotrivă, lipsa unei asemenea încălcări. Dacă
se constată o încălcare, Curtea europeană condamnă statul pârât să repare
prejudiciul suferit de victima încălcării. Repararea prejudiciului poate consta într-o
acţiune pe care Curtea o indică în hotărârea sa, cum ar fi, de exemplu, punerea de
îndată în libertate a unei persoane ilegal private de libertate sau restituirea unui
imobil.
De cele mai multe ori, o asemenea reparare efectivă a prejudiciului nu este
posibilă, iar Curtea europeană acordă victimei încălcării o satisfacţie echitabilă.
Daunele pe care le acordă Curtea pot fi materiale sau morale, în funcţie de natura
prejudiciului produs. Spre deosebire de daunele materiale care trebuie dovedite cu
mijloace de probă adecvate, daunele morale nu trebuie dovedite. În cazul în care
încălcarea nu prezintă mare gravitate, Curtea europeană poate decide că
recunoaşterea încălcării valorează în sine o reparaţie a prejudiciului suferit.
Într-un termen de trei luni de la adoptarea hotărârii de către cameră, oricare
dintre părţi poate cere retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere, dacă prin aceasta se
ridică o problemă gravă relativă la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei, ori a
protocoalelor sale, sau o problemă gravă cu caracter general. Astfel de cereri sunt
examinate de un colegiu al Marii Camere format din cinci judecători din care fac
parte Preşedintele Curţii, preşedinţii de secţiuni, cu excepţia preşedintelui secţiei

56
căreia îi aparţine camera ce a luat hotărârea, precum şi un alt judecător ales prin
rotaţie dintre judecătorii care nu erau membri ai camerei iniţiale.
O hotărâre a unei camere devine definitivă la expirarea termenului de trei
luni sau mai devreme dacă părţile declară că nu au intenţia de a cere retrimiterea
cauzei la Marea Cameră, ori în cazul în care colegiul de cinci judecători a respins
cererea de retrimitere în faţa Marii Camere.
În cazul în care colegiul acceptă cererea, Marea Cameră organizează, în
principiu, o audiere publică, iar această audiere poartă asupra chestiunilor
referitoare atât la admisibilitatea cererii cât şi la fondul cauzei. Marea Cameră se
pronunţă printr-o hotărâre, luată cu majoritate de voturi, care este definitivă.
Toate hotărârile definitive ale Curţii sunt obligatorii pentru statele pârâte în
cauză.

9.3 Competenţa Curţii


Competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea şi
aplicarea Convenţiei şi a protocoalelor sale, astfel:
- orice stat parte poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a
prevederilor Convenţiei şi a protocoalelor sale de către un alt stat parte (cauze
interstatale) sesizarea printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice
organizaţie negu vernamentală sau de orice grup de particulari care se pretind
victime ale unei încăl cari de către un stat parte a drepturilor recunoscute de
Convenţie sau protocoaleli sale (cereri individuale). Exercitarea acestui drept nu
poate fi împiedicată de cătn statele părţi prin nici o măsură;
- Curtea poate da avize consultative, la cererea Comitetului Miniştrilor al
Consi liului Europei, asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei
şi a protocoalelor .
La cererea Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, Curtea poate da
avize consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei şi a
protocoalelor sale.
Convenţia precizează că aceste avize nu se pot referi la problemele legate
de conţinutul sau de întinderea drepturilor şi a libertăţilor consacrate de ea şi de
protocoa- lele sale, nici asupra problemelor care s-ar putea cunoaşte ca urmare a
introducerii unui recurs prevăzut de Convenţie.
Cererea de aviz consultativ se depune la grefa Curţii şi trebuie să indice în
ter- meni compleţi şi precişi problema pentru care se solicită avizul, precum şi data
deciziei Comitetului Miniştrilor de a cere avizul şi persoanele desemnate să
furnizeze Curţii toate explicaţiile necesare.
După primirea cererii, grefierul distribuie câte un exemplar al acesteia
tuturor membrilor Curţii şi informează statele părţi în scopul de a se depune
observaţii scrise cu privire la problema pentru care se cere avizul.
Aceste observaţii sau alte documente depuse la grefă într-un termen stabilit
de preşedintele Curţi sunt comunicate tuturor membrilor Curţii, Comitetului
56
Miniştrilor şi fiecărui stat parte". După această procedură scrisă se pot organiza şi
audieri pentru dezbateri orale.
Avizele consultative sunt emise cu majoritatea de voturi a Marii Camere, cu
posibilitatea fiecărui judecător de a exprima opinia separat. Ele se citesc în şedinţa
publică de către preşedintele Curţii sau de un alt judecător desemnat de acesta, cu
pre- venirea Comitetului Miniştrilor şi statelor părţi.
Avizul consultativ, ca şi decizia prin care Curtea consideră că avizul nu ţine
de competenţa sa, este semnat de preşedintele Curţii şi de grefier, este depus în
arhivele Curţii şi se comunică în copii certificate Comitetului Miniştrilor, statelor
părţi şi Secretarului General al Consiliului Europei.

9.4 Condiţiile de admisibilitate


Curtea poate fi sesizată printr-o cerere printr-o cerere de către orice stat
contractant sau de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală
sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către un
stat parte a drepturilor recunoscute de Convenţie şi protocoalele sale. Cererile pot fi
formulate într-una din limbile oficiale ale statelor membre ale Consiliului Europei,
dar din momentul în care cererea a fost declarată admisibilă, trebuie folosită una
din limbile oficiale ale Curţii, respectiv franceza şi engleza.
Pentru a fi admisibilă, cerere trebuie să îndeplinească următoarele condiţii
(art.35 Convenţie şi art.52 – 54 Regulament):
- să nu fie anonimă;
- să fi epuizat căile de recurs interne;
- să nu fi trecut mai mult de 6 luni de la rămânerea definitivă a deciziei
interne;
- să nu fie în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către
Curte;
- să nu fie supusă deja unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de
reglementare;
- să nu fie incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale protocoalelor;
- să nu fie în mod vădit nefondată sau abuzivă
Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este publică şi
contradictorie.
Fiecare cerere individuală este examinată de un Comitet, pe baza raportului
întocmit de judecătorul raport. Comitetul poate declara cererea neadmisibilă, o
poate radia de pe rolul Curţii sau poate transmite cererea către Camera de 7
judecători. Pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, Camera poate
decide admiterea, respingerea sau radierea cererii de pe rolul Curţii. In cazul în care
cererea este declarată admisă, Camera invită părţile să aducă probe suplimentare şi
să prezinte concluzii scrise. Camerele se pot desesiza oricând în favoarea Marii
Camere atunci când un caz aflat pe rolul lor ridică probleme importante de

56
interpretare a Convenţiei sau soluţia unei chestiuni poate veni în contradicţie cu o
hotărâre pronunţată anterior de către Curte.
După pronunţarea unei hotărâri de către Camera de 7 judecători, oricare
dintre părţi poate să ceară, în termen de 3 luni, retrimiterea la Marea Cameră pentru
o problemă gravă cu privire la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei şi a
protocoalelor sale ori pentru o problemă gravă de ordin general. Un colegiu din 5
judecători ai Marii Camere examinează admisibilitatea cererii. Dacă colegiul
primeşte cererea, Marea Cameră hotărăşte asupra cauzei cu votul majorităţii
judecătorilor.
Hotărârea Marii Camere este definitivă, iar cea a Camerei devine definitivă
la expirarea termenului de 3 luni de la pronunţarea hotărârii sau în situaţia în care
colegiul de 5 judecători a respins cererea de trimitere. De asemenea, o hotărâre a
Camerei rămâne definitivă şi în situaţia în care părţile declară că nu intenţionează
să ceară trimiterea cererii la Marea Cameră.
Hotărârile definitive ale Curţii sunt obligatorii pentru statele pârâte, iar
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei este responsabil cu supravegherea
executarea hotărârilor.

56
CURSUL NUMĂRUL 10
CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII
EUROPENE

10.1 Conţinutul Cartei


Locul şi rolul dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică în sistemul
libertăţilor publice este subliniat şi de cel mai recent document în materia
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, şi anume Carta Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene, adoptată la Nisa, în 7 decembrie 2000.
Carta porneşte de la generoasa idee că Uniunea Europeană plasează
persoana în centrul acţiunii sale instituind cetăţenia Uniunii şi un spaţiu de libertate,
securitate şi justiţie. Uniunea contribuie astfel la apărarea şi dezvoltarea valorilor
sale comune, cu respectarea diversităţii culturale şi a tradiţiilor popoarelor Europei,
precum şi a identităţii naţionale a statelor membre şi a organizării puterilor lor
publice la nivel naţional, regional şi local.
Uniunea promovează o dezvoltare echilibrată şi durabilă şi asigură libera
circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, precum şi libertatea
de stabi- lire în spaţiul său. în acest scop, a fost necesar să se stabilească într-o
Cartă că trebuie întărită protecţia drepturilor fundamentale în lumina evoluţiei
societăţii, a progresului social şi a dezvoltării ştiinţifice şi tehnologice. De aceea,
Carta reafirmă, cu respectarea competenţelor Uniunii şi a principiului
subsidiarităţii, drepturile care rezultă, mai ales, din tradiţiile constituţionale şi
obligaţiile internaţionale comune statelor membre, din Tratatul Uniunii Europene şi
din tratatele comunitare, din Convenţia europeană a drepturilor omului, din Carta
socială adoptată de Comunitate şi de Consiliul Europei, precum şi din jurisprudenţa
Curţii de Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Exercitarea acestor
drepturi presupune responsabilităţi şi îndatoriri faţă de ceilalţi, de comunitatea
umană şi de generaţiile viitoare.
Carta consacră un catalog al drepturilor fundamentale în 6 din cele 7
capitole ale sale, intitulate sugestiv: demnitate, libertăţi, egalitate, solidaritate,
cetăţenie, justiţie.
Primele patru articole ale Cartei sunt consacrate dreptului la viaţă şi
implicaţiilor acestuia, sintetizând, practic, toate direcţiile de evoluţie şi provocările
bio-medicinei în sfera demnităţii umane.
Demnitate
Demnitatea umană, care este inviolabilă, trebuie să fie respectată şi
protejată. Ea nu este numai un drept fundamental în sine, ci chiar baza drepturilor

57
fundamentale, făcând parte din substanţa tuturor drepturilor înscrise în Cartă. De
aceea, ea nu trebuie atinsă nici în cadrul limitării unor drepturi.
Cap. 1 al Cartei, consacrat demnităţii umane, pornind de la catalogul stabilit
în special de Convenţia europeană, stabileşte următoarele drepturi:
- dreptul la viaţă al tuturor persoanelor; nimeni nu poate fi condamnat la
pedeap- sa cu moartea şi nici executat;
- dreptul oricărei persoane la integritate fizică şi psihică, precizându-se că
în cadrul medicinei şi al biologiei trebuie să fie respectate, mai ales:
consimţământul liber şi clar al persoanei exprimat potrivit legii; interdicţia
practicilor eugenice, mai ales a celor care au ca scop selecţia persoanelor;
interdicţia de a face din corpul uman şi din oricare din părţile sale o sursă de profit;
interdicţia clonajului reproductiv al fiinţei umane;
- dreptul de a nu fi supus torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane
sau degradante;
- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau servitute şi de a nu fi constrâns la
muncă forţată sau obligatorie, precum şi interzicerea traficului cu fiinţe umane.
Carta ţine seama de definiţia negativă prevăzută de Convenţia europeană a
drepturilor omului, respectiv excepţiile în care anumite situaţii nu sunt considerate
ca muncă forţată sau obligatorie'. Referitor la interzicerea traficului cu fiinţe
umane, aceasta rezultă direct din principiul demnităţii umane şi ţine seama de noile
aspecte ale criminalităţii organizate, precum filierele lucrative ale imigraţiei ilegale
sau exploatarea sexuală.

Libertăţi
- dreptul la libertate şi siguranţă corespunde ca reglementare Convenţiei
euro- pene a drepturilor omului cu privire la limitarea acestui drept, limite care nu
pot fi depăşite. Prin urmare, nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât în
cazurile pre- văzute de Convenţie;
- dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, a domiciliului şi a
comunicaţiilor persoanei. Şi acest drept coincide cu prevederile Convenţiei
europene a drepturilor omului, cu deosebire că în loc de noţiunea „corespondenţă'"
Carta foloseşte noţiunea de „comunicaţii", având în vedere tocmai evoluţiile
tehnicii din ultimele decenii;
- dreptul la protecţia datelor cu caracter personal. Aceste date vor fi
folosite doar în scopuri determinate, pe baza consimţământului persoanei sau în
conformitate cu legea. Orice persoană are dreptul de acces la datele sale personale
şi să obţină rectificarea lor. Pentru garantarea deplină a acestui drept, Carta
stabileşte că respectarea lui va fi supusă controlului unei autorităţi independente;
- dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie, garantat potrivit legilor
naţionale. Şi acest drept este fundamentat pe prevederile Convenţiei europene .
Preci- zăm că prevederea Cartei a fost modernizată, în sensul că nu interzice
căsătoria între persoane de acelaşi sex. Este vorba despre munca normală a unei
67
persoane supuse detenţiei sau pe timpul eliberării condiţionate, serviciul militar sau
un alt serviciu pentru obiectorii de conştiinţă, munca în caz de criză sau calamităţi
care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii, orice altă muncă sau serviciu care
face parte din obligaţiile civile normale.
- libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, drept care implică libertatea de
a schimba religia sau convingerile, de a-şi manifesta propria religie şi propriile
convin- geri, individual sau colectiv, în public sau în cadru privat, prin culte,
învăţământ, practici sau îndeplinirea ritualurilor. Totuşi, dreptul la obiecţiunea de
conştiinţă este recunoscut numai în conformitate cu legile naţionale;
- libertatea de expresie şi de informare. Acest drept presupune libertatea de
opinie şi de a primi sau comunica informaţii sau idei, fără amestecul autorităţilor
publice şi fără consideraţii de frontieră. în acelaşi timp, exercitarea acestui drept
poate fi supusă anumitor formalităţi, condiţii sau restricţii sau sancţiuni în
conformitatea cu legea naţională, dar în limitele prevăzute de Convenţia europeană,
care este sursa reglementării, în plus, Carta consacră şi libertatea media, al căror
pluralism trebuie respectat. Izvorul acestei prevederi este dat, în special, de
jurisprudenţa Curţii şi de Protocolul asupra sistemelor de radiodifuziune publică
anexat Tratatului Comunităţii Europene;
- libertatea de reuniune şi asociere. Inspirat tot din Convenţia europeană,
acest drept este mult mai larg formulat de Cartă, aplicându-se la toate nivelurile,
inclusiv cel european. Astfel, se precizează în textul Cartei că partidele politice la
nivelul Uniunii contribuie ia exprimarea voinţei politice a cetăţenilor Uniunii.
Această prevedere este fundamentată pe tratatul care a instituit Comunitatea
Europeană";
- libertatea artelor şi ştiinţelor. Artele şi cercetarea ştiinţifică sunt libere, iar
libertatea academică trebuie să fie respectată;
- dreptul la educaţie. Inspirat din tradiţiile constituţionale ale statelor
Uniunii şi din primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor
omului, presupune şi dreptul de acces la formare profesională şi continuă. El
comporta posibilitatea de a urma gratuit învăţământul obligatoriu. Carta precizează
că libertatea de a crea instituţii de învăţământ cu respectarea principiilor
democraţiei, precum şi dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi învăţământul
copiilor lor conform cu convingerile lor religioase, filozofice şi pedagogice vor fi
respectate potrivit legilor naţionale care le reglementează exerciţiul;
- libertatea profesională şi dreptul de a munci sunt inspirate din
jurisprudenţa Curţii de Justiţie, precum şi din instrumentele adoptate la nivelul
Uniunii şi al Consiliului Europei. Potrivit Cartei, fiecare persoană are dreptul de a
munci şi de a exercita o profesie liber aleasă sau acceptată. Fiecare cetăţean al
statelor membre ale Uniunii Europene are libertatea de a căuta o slujbă, de a munci,
de a se stabili şi de a presta servicii în orice stat membru al Uniunii. Cetăţenii
ţărilor terţe care sunt autorizaţi să muncească pe teritoriile statelor membre ale
Uniunii au dreptul la condiţii de muncă echivalente cu cele ale cetăţenilor Uniunii;
67
- libertatea de întreprindere, de a desfăşura activităţi economice şi
comerciale, este recunoscută în conformitate cu dreptul comunitar' şi cu practicile
naţionale;
- dreptul la proprietate. Inspirată din Primul Protocol adiţional la Convenţia
europeană a drepturilor omului, redactarea Cartei a fost modernizată, pornind, mai
ales, de la jurisprudenţa Curţii de Justiţie. Astfel, orice persoană are dreptul de a se
bucura de proprietatea bunurilor dobândite în mod legal, de a le folosi şi de a
dispune de ele. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, mai puţin în caz de
utilitate publică, dar în condiţiile prevăzute de lege şi cu o justă despăgubire. De
asemenea, Carta precizează că proprietatea intelectuală este protejată, aplicând
aceleaşi garanţii. Aceasta acoperă proprietatea literară şi artistică, dreptul asupra
brevetelor şi mărcilor şi alte drepturi asemănătoare;
- dreptul de azil. Carta precizează că dreptul de azil este garantat cu
respectarea Convenţiei de la Geneva din î951 şi a Protocolului acesteia din 1967 cu
privire la statutul refugiaţilor şi în conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea
Europeană;
- dreptul la protecţie în caz de remitere, expulzare şi extrădare. Având
acelaşi sens cu Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţia europeană a drepturilor
omului, potrivit acestui drept, nimeni nu poate fi remis, expulzat sau extrădat către
un stat în care există riscul major de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau
altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante. De asemenea, expulzările
colective sunt interzise.

Egalitate
- egalitatea în drept (în faţa legii) a tuturor persoanelor este un drept şi un
principiu consacrat în toate textele constituţionale europene şi considerat de Curtea
de Justiţie în mai multe din deciziile sale ca un principiu al dreptului comunitar;
- dreptul la nediscriminare. Prevăzut în mai multe texte convenţionale
presupune interzicerea oricărei discriminări bazate, mai ales, pe sex, rasă, culoare,
origine etnică sau socială, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri,
opinii politice sau de altă natură, apartenenţa la o minoritate naţională, avere,
naştere, handicap, vârstă sau orientare sexuală. Carta mai precizează că în domeniul
aplicării Tratatului CE şi a Tratatului asupra UE orice discriminare bazată pe
cetăţenie este interzisă
- diversitate culturală şi religioasă. Carta precizează că Uniunea respectă
diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică;
- egalitatea între bărbaţi şi femei va fi asigurată în toate domeniile, în ceea
ce priveşte ocuparea unei funcţii, munca şi remunerarea, cu posibilitatea de a
menţine sau adopta măsuri care prevăd avantaje pentru a preveni sau a compensa
dezavantajele în cariera profesională ;
- drepturile copilului. Copiii au dreptul la protecţie şi la îngrijirea necesară
bunăstării lor. Ei pot să-şi exprime liber opiniile, care vor fi luate în considerare în
67
funcţie de vârsta şi maturitatea lor. în toate actele relative la copii care trebuie să fie
înde- plinite de autorităţile publice sau instituţiile private, interesul superior al
copilului trebuie să fie o prioritate. De asemenea, copilul are dreptul de a întreţine
regulat relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, mai puţin când acestea
sunt contrare interesului său;
- drepturile persoanelor în vârstă. Uniunea recunoaşte respectarea dreptului
persoanelor în vârstă la o viaţă demnă şi independentă şi de a participa la viaţa so-
cială şi culturală;
- dreptul persoanelor handicapate la integrare. Uniunea recunoaşte şi
respectă dreptul persoanelor handicapate de a beneficia de măsuri care să le asigure
autonomia, integrarea lor socială şi profesională şi participarea la viaţa comunităţii

Solidaritate
Drepturile consacrate în acest capitol sunt fundamentate, mai ales, pe Carta
socială europeană revizuit şi pe Carta comunitară a drepturilor sociale fundamen-
tale ale muncitorilor, dar şi pe documente precum Tratatul CE, directivele
comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie. Este vorba despre:
- dreptul la informare şi la consultare al muncitorilor în cadrul
întreprinderii, în condiţiile prevăzute de dreptul comunitar şi de legislaţiile şi
practicile naţionale;
- dreptul angajaţilor şi al organizaţiilor lor de a negocia şi încheia
contractele colective de muncă şi de a recurge, în caz de conflict de interese, la
acţiuni colective pentru a-şi apăra propriile interese, inclusiv la grevă;
- dreptul fiecărei persoane de a accede la un serviciu gratuit de plasare a
forţei de muncă;
- dreptul fiecărui muncitor la protecţie contra concedierii nejustificate, în
conformitate cu dreptul comunitar şi cu legislaţiile şi practicile naţionale;
- dreptul muncitorilor la condiţii de muncă prin care să se respecte
sănătatea, securitatea şi demnitatea lor şi la perioade de repaus zilnic şi
săptămânal, precum şi la concediu anual plătit;
- interzicerea muncii copiilor şi dreptul tinerilor la protecţie în muncă.
Potrivit Cartei, vârsta minimă de admitere în muncă nu poate fi mai mică decât cea
la care încetează perioada de şcolarizare obligatorie. Tinerii admişi la muncă vor
beneficia de condiţii de muncă adaptate vârstei lor şi trebuie să fie protejaţi contra
exploatării economice sau contra oricărei munci susceptibile de a afecta securitatea
şi sănătatea lor, dezvoltarea fizică, mentală, morală sau socială, ori de a
compromite educaţia lor;
- dreptul la protecţia familiei în plan juridic, economic şi social. Nici o
persoană nu poate fi concediată pentru motive legate de maternitate. De asemenea,
fiecare are dreptul la concediu de maternitate plătit şi la concediu parental după
naştere, precum şi dreptul de a înfia un copil;

67
- dreptul de acces la prestaţiile de securitate socială şi la serviciile sociale,
cu asigurarea protecţiei în cazuri precum maternitate, boală, accidente de muncă,
bătrâ- neţe, pierderea locului de muncă;
- dreptul persoanelor rezidente şi care se deplasează legal în Uniunea
Europeană la prestaţii de securitate socială şi la avantaje sociale, conform
dreptului comunitar şi legislaţiilor şi practicilor naţionale. Uniunea recunoaşte şi
respectă dreptul la un ajutor social şi la locuinţă în scopul asigurării demnităţii
tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente;
- dreptul oricărei persoane la serviciile de prevenţie în materie de sănătate
şi de a beneficia de îngrijiri medicale, în condiţiile stabilite de legislaţia şi
practicile naţionale. Un nivel ridicat de protecţie a sănătăţii trebuie să definească
toate politicile Uniunii Europene;
- dreptul de acces la servicii de interes economic general, în scopul
promovării coeziunii sociale şi teritoriale a Uniunii Europene.
Tot în acest capitol, Carta precizează preocupările Uniunii pentru un nivel
ridicat de protecţie a mediului şi pentru ameliorarea calităţii acestuia, care trebuie
să fie integrate în politicile Uniunii în conformitate cu principiul dezvoltării
durabile.
De asemenea, protecţia consumatorilor trebuie să fie asigurată la un nivel
înalt în politicile Uniunii.
Expresia „maternitate" acoperă perioada cuprinsă între concepere şi
alăptare.

Cetăţenia
Tratatul instituind Comunitatea Europeană stabileşte că „se instituie o
cetăţenie a Uniunii. Este cetăţean al Uniunii orice persoană având cetăţenia unui
stat membru. Cetăţenia Uniunii completează cetăţenia naţională şi nu o
înlocuieşte". Prin urmare, cetăţenia Uniunii este subordonată cetăţeniei statelor
membre, astfel încât orice individ care are cetăţenia unui stat membru este
considerat ca cetăţean al Uniunii.
Aceeaşi prevedere este consacrată şi de Proiectul de Constituţie a Europei,
care stabileşte şi drepturile cetăţenilor Uniunii.
Carta drepturilor fundamentale, din care s-a inspirat şi Proiectul de
Constituţie a Europei, stabileşte următoarele drepturi ale cetăţenilor Uniunii
Europene:
- dreptul de a vota şi de a fi ales la alegerile Parlamentului European, în
statul membru în care are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat;
membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret;
- dreptul de a vota şi de a fi ales la alegerile municipale în statul membru
unde îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca cetăţenii acelui stat;
- dreptul cetăţeanului la o bună administraţie, adică dreptul ca problemele
să-i fie tratate imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil de către instituţiile şi
67
organele Uniunii. Acest drept presupune, mai ales: dreptul fiecărei persoane de a fi
ascultată înainte ca o măsură individuală care o afectează defavorabil să fie luată
împotriva sa; dreptul de acces la dosarul care îl priveşte, cu respectarea interesului
legitim, a confidenţialităţii şi a secretului profesional şi al afacerilor; obligaţia
administraţiei de a motiva deciziile sale; dreptul ia reparaţii din partea Comunităţii
pentru pagubele cauzate de agenţii ei în exercitarea funcţiilor, în conformitate cu
principiile generale comune legislaţiilor naţionale ale statelor membre. De
asemenea, cetăţenii au dreptul de a se adresa instituţiilor Uniunii într-o limbă
oficială (a tratatelor Uniunii) şi de a primi un răspuns în aceeaşi limbă;
- dreptul de acces al oricărei persoane fizice sau juridice la documentele
Parlamentului European, ale Consiliului şi ale Comisiei;
- dreptul cetăţenilor şi al oricărei persoane fizice sau juridice care are
reşedinţa sau sediul într-un stat membru de a sesiza mediatorul Uniunii pentru rea
administraţie în acţiunile instituţiilor sau ale organelor Uniunii, cu excepţia
exercitării funcţiilor judecătoreşti de către Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă
instanţă;
- dreptul la petiţie în faţa Parlamentului European; acest drept aparţine şi
persoanelor care nu au cetăţenia Uniunii, dar au reşedinţa sau sediul într-un stat
membru;
- dreptul la circulaţie şi la liberă şedere pe teritoriul statelor membre; acest
drept poate fi acordat şi resortisanţilor statelor terţe care au reşedinţa legală pe
teritoriul unui stat membru, în conformitate cu Tratatul instituind CE;
— dreptul cetăţenilor de a beneficia de protecţie diplomatică şi consulară
din partea oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi proprii cetăţeni, atunci
când se află pe teritoriul unui stat terţ unde statul membru ai cărui cetăţeni sunt nu
este reprezentat.

Justiţie
Drepturile omului în justiţie, consacrate atât în instrumentele internaţionale
universale, cât şi în cele regionale, sunt evidenţiate şi în Carta drepturilor
fundamentale. Principalele documente care stau la baza redactării acestui capitol
sunt Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale' şi
Protocolul nr. 7' al acesteia, dar şi numeroase decizii ale Curţii de Justiţie şi ale
Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Drepturile prevăzute sunt următoarele:
— dreptul la un recurs efectiv şi de a accede la un tribunal imparţial. Orice
persoană ale cărei drepturi şi libertăţi garantate de dreptul Uniunii au fost violate
are dreptul la un recurs efectiv în faţa unui tribunal şi dreptul de a-i fi ascultată
cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil de către un tribunal
independent şi imparţial, stabilit potrivit legii. Fiecare persoană are posibilitatea de
a fi consiliată, de a se apăra şi de a fi reprezentată. Dacă nu dispune de resurse

67
suficiente, pentru a se asigura accesul efectiv la justiţie se va acorda un ajutor
jurisdicţional;
- dreptul la prezumţia de nevinovăţie şi la apărare. Carta precizează că orice
acuzat este prezumat nevinovat până când vinovăţia sa a fost legai stabilită şi că
respectarea dreptului la apărare îi este garantat. Acuzatul are, mai ales, următoarele
drepturi: să fie informat, în cel mai scurt termen, într-o iimbă pe care o înţelege şi
într-o manieră detaliată, despre natura şi cauza acuzaţiilor care i se aduc; să dispună
de timp şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale; să se apere el
însuşi sau să fie asistat de un apărător ales şi, dacă nu dispune de mijloace de
remunerare a unui apărător, să fie asistat gratuit de un avocat din oficiu dacă
interesele justiţiei o cer; să interogheze sau să ceară să fie interogaţi martorii
acuzării, să obţină convocarea şi interogarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii
ca şi martorii acuzării; să fie asistat gratuit de un interpret dacă nu înţelege sau nu
vorbeşte limba folosită ia audienţe;
- principiul legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor.
Astfel, nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în
momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului
naţional sau dreptului internaţional şi nu poate primi o pedeapsă mai mare decât
aceea care era aplicabilă în acel moment. Dacă legea nouă prevede o pedeapsă mai
mică, aceasta va fi aplicată De asemenea, intensitatea pedepselor nu trebuie să fie
disproporţionată în raport cu infracţiunea;
- dreptul de a nu fi judecat sau sancţionat penal de două ori pentru aceeaşi
infracţiune (non bis in idem);
Potrivit dispoziţiilor finale ale Cartei, prevederile acesteia se adresează
instituţiilor şi organelor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, precum
şi statelor membre care trebuie să respecte drepturile consacrate şi să promoveze
aplicarea lor potrivit propriilor competenţe. Mai mult, se precizează că prin Cartă
nu se creează nici o competenţă şi nici o sarcină nouă pentru Comunitate şi pentru
Uniune şi nici nu se modifică competenţele şi sarcinile definite prin tratate .
Cât priveşte nivelul protecţiei, Carta precizează că nici o dispoziţie a ei nu
trebuie să fie interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale recunoscute de dreptul Uniunii, dreptul internaţional şi
convenţiile internaţionale la care sunt părţi Uniunea, Comunitatea sau toate statele
membre, în mod deosebit Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale şi constituţiile statelor membre Sistemul
interamerican de protecţie a drepturilor omului

10.2 Regimul juridic aplicabil


Potrivit art. 6 al Tratatului de la Lisabona, Uniunea recunoaşte drepturile,
libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene din decembrie 2000, astfel cum a fost aceasta adaptată la 12 decembrie
2007, având aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor. Cu toate acestea,
67
„dispoziţiile cuprinse în Cartă nu extind în niciun fel competenţele Uniunii astfel
cum sunt definite în tratate”.
În plus, Tratatul reafirmă principiul protecţiei drepturilor omului ca
principiu fundamental al Uniunii: „Drepturile fundamentale, astfel cum sunt
garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune
statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii”32.
Intrarea în vigoare a acestor prevederi înseamnă posibilitatea invocării în
faţa Curţii de Justiţie, a Tribunalului de primă instanţă, precum şi în faţa instanţelor
naţionale ale statelor membre, permiţând exercitarea unui control consolidat, pe un
dublu nivel, al respectului drepturilor fundamentale.
Potrivit art. 51 al Cartei, aceasta se aplică instituţiilor şi organelor Uniunii
cu respectarea principiului subsidiarităţii, ca şi statelor membre numai atunci când
„pun în aplicare dreptul Uniunii”33.
Aceleaşi prevederi, referindu-se la statele suverane, dispun că „ele respectă
drepturile, observă principiile şi promovează aplicarea lor în conformitate cu
competenţele lor respective”. Nedorind să dea impresia că prin acest document s-ar
produce o extindere a competenţelor comunitare, Carta prevede în Capitolul VII
pct. 2 că „nu creează nicio competenţă sau vreo sarcină nouă pentru Comunitate şi
pentru Uniune şi nici nu modifică competenţele şi sarcinile definite prin tratate”.
Sunt, de asemenea, de remarcat şi prevederile art. 53, care se ocupă de
nivelul protecţiei. Astfel, contrar Convenţiei europene a drepturilor omului, care
conţine, precum numeroase constituţii europene, pentru fiecare drept fundamental,
limitele specifice care pot fi aduse limitării exerciţiului său, Carta a optat pentru o
clauză limitativă generală sau orizontală. Prima limită priveşte garantarea
substanţei dreptului fundamental, iar cea de a doua principiul proporţionalităţii,
referitor la limita interesului general şi a necesitatea protecţiei drepturilor şi
libertăţilor celuilalt.
Concepţia împărtăşită de membrii Convenţiei ce a lucrat la înfăptuirea
Cartei, conform căreia Convenţia europeană a drepturilor omului trebuie să
servească drept normă directoare şi de referinţă în interpretarea Cartei nu trebuie să
conducă la concluzia că ordinea europeană a drepturilor omului îşi poate pierde
autonomia şi caracterul său propriu. Drept urmare, interpretarea, la nivelul minim
oferit de Convenţie apare oportună, trebuind însă luată în considerare distincţia
între executarea directă de către organele europene şi transpunerea în fapte de către
statele membre.

32
După cum prevede art. 6, parag. 3 al Tratatului de la Lisabona
33
Voicu Marin, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene - document de referinţă în evoluţia
constituţională actuală a Comunităţii Europene, în „Revista de drept comercial”, Anul XII, Nr. 4/2002, p. 114-131

67
10.3 Problema drepturilor sociale în U.E.
Din punct de vedere comparativ, Carta are o conceptie larga care deschide,
în principiu, oricărei persoane și, deci, chiar resortisanților țărilor terte, accesul la
toate drepturile fundamentale, cu excepția drepturilor de cetățenie evocate în
capitolul V.
Numai dreptul la libertatea de circulație și la libertatea de ședere este
rezervat prin art. 45 cetățenilor Uniunii, iar drepturile fundamentale cetățenești
sunt, fără exceptii, recunoscute ca drepturi individuale, și nu ca drepturi colective,
inclusiv din cele referitoare la minorități (art. 22).

10.4 Controlul jurisdicţional


Domeniul de aplicare a Cartei se întinde la organele și instituțiile Uniunii
Europene, la statele membre, care implementează dreptul comunitar (art. 51).
Îngradirile exercitării drepturilor și libertăților recunoscute trebuie să fie prevăzute
legal și să respecte esența acestor drepturi și libertăți (art. 52).
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu a creat drepturi cu
adevărat noi, dar fixează, într-un cadru solemn, o întreagă serie de principii, pe care
doar juriștii experimentați le-ar fi putut repera în cadrul tratatelor, directivelor și
regulamentelor comunitare și mai ales în cadrul jurisprudenței Curții de Justiție a
Uniunii Europene. Carta a obținut o largă semnificație simbolică și un amplu efect
politic, dar consecințele ei juridice nu țin pasul cu acestea, fiind vorba, în realitate,
despre o simplă Proclamație, înzestrată cu înaltă autoritate morală, dar fără
obligativitate juridică.
Preambulul Cartei face referire la faptul că Uniunea este o comunitate de
valori, care se întemeiază pe demnitatea omului, pe libertate, egalitate și
solidaritate, bazându-se pe principiile democrației și statului de drept. În 54 de
articole (conținute în 7 capitole) se jură credință demnității omului, drepturilor la
libertate, egalității, solidarității, drepturilor cetățenești și drepturilor în fața justiției.
Confirmate prin documente sunt, printre altele, drepturi "clasice" - precum
respectarea vieții private și a vieții de familie, dreptul la încheierea căsătoriei și la
întemeierea familiei, libertatea religioasă, dreptul la exprimarea liberă a opiniei și la
informare, dar și drepturi "moderne", precum dreptul la azil, dreptul la educație,
libertatea antreprenorială, drepturile copilului, precum și ale oamenilor vârstnici și
cei cu handicap, protecția datelor referitoare la persoană, protecția mediului
înconjurător și a consumatorilor sau interzicerea clonării oamenilor. Pe durata celor
9 luni de tratative, între cei 62 de membri ai Adunării, care au elaborat Carta, au
fost deosebit de controversate drepturile sociale, ca dreptul de coparticipare a
lucrătorilor la luarea deciziilor în întreprinderi, securitatea socială și ajutorul social.

67
10.5 Raporturile dintre Carta drepturilor fundamentale a U.E. şi C.E.D.O.
Potrivit art. 51 al Cartei, aceasta se aplică instituțiilor și organelor Uniunii,
în respectul principiului subsidiarității, ca și statelor membre, numai atunci când
"pun în aplicare dreptul Uniunii".
Contrar Convenției Europene a Drepturilor Omului, care conține, ca și
numeroase alte constituții Europene, pentru fiecare drept fundamental, limitele
specifice care pot fi aduse limitării exercițiului său, Carta a optat pentru o clauză
limitativă generală sau orizontală.
Prima limită privește garantarea substanței dreptului fundamental, iar cea
de-a doua, a principiului proporționalitãții, relativ la limita interesului general și la
necesitatea protecției drepturilor și libertăților altuia (ale celuilalt).
Tratatul instituind o Constituție pentru Europa a reușit acolo unde
Conferința Interguvernamentală din 2000 a eșuat și dă valoare obligatorie Cartei
drepturilor fundamentale în partea a doua a Constituției. Astfel, la data intrării în
vigoare a Constituției, toate instituțiile Uniunii vor fi obligate să respecte Carta, la
fel ca și toate guvernele, parlamentele și administratiile statelor membre, de fiecare
dată când aplică dreptul Uniunii Europene.
Comisia Europeană nu va putea să propuna texte, Parlamentul European și
Consiliul de Miniștri nu vor putea să le aprobe sau să le amendeze decât în limitele
drepturilor prevăzute de Constituție.
Dacă persoane particulare, fie că sunt cetățeni europeni sau nu, societăți sau
asociații, consideră că aceste drepturi nu sunt respectate de legislația europeană sau
de către legislațiile naționale care o aplică, vor putea să se adreseze tribunalelor,
pentru a cere să li se respecte drepturile.
La fel se va întâmpla și dacă aceștia vor considera că deciziile luate de
Comisia Europeană sau de autoritățile statelor membre în aplicarea dreptului
comunitar încalcă unul din aceste drepturi.

67
BIBLIOGRAFIE

 Revista Drepturile Omului nr. 1-12/2011; 1-3/2012, Bucuresti.


 DIACONU, Nicoleta, PURDA Nicolae, Protecţia juridică a drepturilor
omului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
 BARSAN Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu
pe articole, Vol. l Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
 BARSAN Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Cornentariu
pe articole, Vol. II. Procedura in fala Curţii. Executarea procedurilor,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
 POPESCU Corneliu-Liviu, Contenciosul european al drepturilor omului,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006
 I. MOROIANU ZLĂTESCU, Radu DEMETRESCU, Din istoria drepturilor
omului, IRDO, 2003
 Ş. GEORGESCU, Filosofia Dreptului, Ed. All Beck, 1999
 Stelian SCĂUNAŞ, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura All
Beck, Bucureşti, 2003
 Jean MORANGE, Libertăţile publice, traducere Sebastian Vlad Mangrău,
Editura Rosetti, Bucureşti, 1995
 Gheorghe MOCA, Drept internațional, vol. I, București, 1983
 Marin VOICU, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Editura Juridică,
Bucureşti, 2001

68