PĂRINTELE SOFIAN - MODEL AL PĂSTORULUI DE SUFLETE

(1912 - 2002)

Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu (1912-2002) este

unul dintre puţinii oameni care s-a identificat cu numele său,
Sofianos – Cel înţelept (din gr. σοφός). Numele i-a exprimat
întreaga lui lucrare şi stare de om înţelept, de om luminat
de harul şi înţelepciunea lui Dumnezeu care, datorită
acestei înţelepciuni acumulate în timp şi în încercări, a
devenit apostol şi duhovnic al Bucureştilor, mădular viu al
Bisericii lui Hristos pe meleagurile româneşti.

Lucrarea lui de preot, de păstor de suflete şi-a început-o aici, în Mănăstirea Antim, unde a şi
fost hirotonit şi, sub luminarea și ocrotirea Sfântului Antim Ivireanul, a înaintat duhovniceşte și prin
cele trei şcoli superioare: mai întâi Academia Teologică (Institutul Teologic), apoi Academia de
Belle Arte şi a treia, cea mai vie şi lucrătoare, „Academia Specială” din temniţele comuniste, după
cum o numea chiar Părintele Sofian.

Dar nu numai în şcoli şi-a adunat Părintele înţelepciunea, sinteza darurilor dumnezeieşti, pe
de-o parte primite de la Dumnezeu, iar pe de altă parte lucrate şi de el cu migală, cu multă
stăruinţă, răbdare şi rugăciune. Ci mai ales în viața de mănăstire, în ascultarea de Dumnezeu și
de părintele duhovnicesc. Aşa a devenit Părintele Sofian părinte și păstor duhovnicesc, cunoscând el
însuși mai întâi starea de fiu duhovnicesc prin exerciţiul acestei ascultări dobândite și lucrate în
mănăstire.

Intrat de tânăr în viaţa monahală (de la 14 ani) în Basarabia, apoi instruindu-se la seminarul
teologic monahal de la mănăstirea Cernica, venind apoi în mănăstirea Antim din București,
Părintele Sofian a fost întotdeauna fiu duhovnicesc devotat, ascultător şi rugător, şi aşa,
dobândind smerenia prin ascultarea deplină față de părinții lui duhovnici, s-a făcut treptat
vistierie şi totodată floare a darurilor dumnezeieşti. Nu a fost doar preot, doar duhovnic şi pictor

1
bisericesc, a fost un om de carte şi de arte, un om îmbunătățit care a adunat în sine multe daruri
dumnezeiești pe care le-a răspândit cu seninătate, cu blândeţe și bucurie oamenilor în jurul său.

A devenit în ascultarea de mănăstire, prin această ucenicie duhovnicească, o floare de

lumină, de daruri dumnezeieşti. Această floare a darurilor ne-a dăruit-o Dumnezeu şi nouă, obştii
generale (atât celei monahale, cât şi celei a credincioşilor mireni) de aici din Bucureşti, Bisericii
Române şi neamului românesc. De aceea, cu toată inima, se cade să-I mulţumim lui Dumnezeu
pentru acest mare dar, pentru această floare a darurilor, ce strălucește alături de Sfântul
Antim Ivireanul, care l-a ocrotit şi din ale cărui talente şi daruri s-a îmbogăţit şi Părintele
Sofian.

Pentru că Părintele Sofian i-a urmat în multe feluri Sfântului Antim. Sfântul Antim era el
însuşi un mare duhovnic, un om de mare profunzime, dar care vorbea simplu, direct, din inimă, şi
devenea accesibil fiecărui om. Aici este calitatea genială a apropierii sufleteşti, a deschiderii inimii
fiecărui om după cum era el, nu după un anume calapod dinainte fixat, pentru toată lumea la fel.

Când am păşit prima dată în incinta Mănăstirii Antim, student fiind, în primăvara anului
1994, eram cuprins anticipat de emoţia întâlnirii, dorite de multă vreme, cu Părintele Arhimandrit
Sofian Boghiu. Am participat la Sfânta Liturghie şi, de la distanţă, din pronaos, unde stăteam, îl
admiram tăcut pe Părintele Stareţ care conducea slujirea liturgică într-un mod plin de maiestuozitate
şi gingăşie. Citisem în cărţi că a pătimit ani grei în temniţele comuniste, că şi-a împodobit viaţa cu
frumuseţile credinţei şi ale înţelepciunii creştine, că a împodobit la rându-i sufletele multora cu
aceste frumuseţi, şi că a împodobit multe biserici cu icoane şi fresce. Dar aceste puţine cuvinte nu
puteau decât să-mi stârnescă dorinţa de a-l întâlni, de a-l cunoaşte personal, de a-i cere
binecuvântare şi sfat. Aşa m-am apropiat eu de Mănăstirea Antim şi de Părintele Sofian.

Aşteptam cu inima vibrând, aşadar, împreună cu alţi colegi ascorişti, binecuvântarea

Părintelui după slujbă. Vederea tot mai aproape a chipului său luminos şi senin mă bucura şi mă
învăluia treptat în taina unei descoperiri taborice. Am avut, pentru câteva secunde, încredinţarea
unei întâlniri providenţiale cu un om care l-a văzut pe Dumnezeu în lumină şi s-a umplut şi el de
lumina Lui… Această încredinţare am trăit-o apoi şi în Taina Spovedaniei, şi în alte clipe de sfat,
când, primind iertarea şi cuvântul de folos, simţeam că prin ochii Părintelui Sofian mă priveşte
iertător şi iubitor Însuşi Dumnezeu. Oare voi fi eu îndeajuns de mulţumitor pentru aceste binefaceri
primite?...
2
 Intrând apoi în luna martie 1997, împreună cu alţi patru fraţi, în obştea monahală a
Mănăstirii Antim, am avut felurite ocazii de a-l vedea, de a-l cunoaşte mai îndeaproape pe Părintele
nostru Stareţ Sofian. L-am văzut slujind la Altar, l-am ascultat predicând la amvon și psalmodiind la
strană, l-am cunoscut spovedindu-ne, l-am însoţit în plimbare prin grădină, l-am văzut pictând la
şevalet, l-am simţit rugându-se la chilie și l-am văzut ajutând pe cei nevoiaşi… Cinci ani şi jumătate
l-am întâlnit, zi de zi, în aceeaşi lumină, cumpătare, statornicie şi bucurie lăuntrică.

Primul lucru pe care îl sesizai în prezenţa părintelui Sofian era „pacea lui Dumnezeu care
covârşeşte toată mintea” (Filipeni 4, 7). Pacea este semnul prezenţei lui Hristos în om. Netulburarea
pe care o simţeai în chipul bătrânului Stareţ era mărturia odihnei Duhului Sfânt în persoana lui. Iar
înţelegerea, pe care ţi-o împărtăşea atunci când slujea sau vorbea, te umplea de bucuria vederii lui
Hristos. Orice întâlnire cu Părintele Sofian conducea astfel la o descoperire în lăuntrul tău a lui
Hristos. Parcă icoana Lui din tine se restaura sub penelul rugăciunii şi al cuvintelor Părintelui.
Încet-încet, curăţirea la care te chema iscusitul iconar de suflete dădea rod în inima ta: pocăinţa,
rugăciunea, milostenia…

Părintele Sofian a fost un om blând şi smerit cu inima, ascultător şi răbdător, un om iubitor

şi ajutător al celor necăjiţi. De aceea ne şi îndemna totdeauna să dorim cel mai mult smerenia şi
dragostea. „Pe acestea să căutăm a le dobândi, spunea Părintele, căci ele sunt trăsăturile
fundamentale şi specifice ale Ortodoxiei.”

Dar era şi riguros şi ferm în afirmarea învăţăturii ortodoxe, combătând minciunile

eretice în predici şi cateheze. Aveam adeseori senzaţia că prin cuvintele Părintelui Sofian ne
grăieşte Părintele Stăniloae, alt mare păstor al Bisericii Ortodoxe Române, împreună pătimitor în
temniţă pentru participarea la întâlnirile Rugului Aprins. Încă şi zâmbetul le era acelaşi, odihnitor şi
delicat.

Cu toate acestea, cred că starea şi trăsătura dominantă a Părintelui Sofian era rugăciunea.
Tăcerea, blândeţea şi lumina ce iradiau împrejurul său erau mărturia rugăciunii lui neîntrerupte.
Deprinsă de la Părintele Ivan Kulâghin, pe care îl iubea foarte mult, „lucrarea rugăciunii lui Iisus
era, cum spunea însuşi Părintele Sofian, experienţa duhovnicească la care era mereu începător”. Dar
totdeauna învăţa pe alţii să se roage neîncetat, povăţuindu-i pe mulţi ucenici monahi şi mireni cum
să se angajeze în această lucrare lăuntrică numită de Sfinţii Părinţi plugăria sufletului. Părintele
Sofian ne-a lăsat şi nouă dorul de rugăciune şi rugăciunea lui însuşi pentru noi. Credem că şi acum
3
Părintele se roagă pentru această obşte monahală şi pentru toţi credincioşii mireni cărora le-a fost
duhovnic. Trebuie amintit şi faptul că mulţi ierarhi au fost fii duhovniceşti ai Părintelui Sofian.

De asemenea, sfatul Părintelui venea cu autoritate şi, totodată, delicateţe. Cuvântul său
rostit, ca şi cântarea psalmodiată, ca şi icoana pictată, avea putere multă. Limbajul simplu,
nepretenţios, intonaţia şi măiestria exprimării artistice atingeau străluciri de mare forţă
duhovnicească, de profundă înţelepciune şi de înaltă sensibilitate. A fost un orator iscusit, un iconar
priceput şi un păstor bun, ca şi ctitorul şi ocrotitorul mănăstirii, Sfântul Antim Ivireanul, pe care l-a
iubit şi urmat în dăruire.

Părintele Sofian a fost și este un model de păstor nu numai datorită pregătirii și

culturii sale teologice, liturgice și pastorale, adânci și ireproșabile. El nu spunea nimic de la
sine, ci mereu ne trimitea punctual la învățătura Sfinților Părinți - Dascălii Bisericii. Iar când noi îl
întrebam în anumite probleme dogmatice (de exemplu, citeam într-o carte mai nou apărută ceva
neclar şi mergeam cu această nedumerire la Părintele Sofian şi îi spuneam: „Părinte, nişte teologi
sau scriitori ortodocşi din Occident, unii convertiţi, afirmă un anume lucru care nouă ni se pare cam
neortodox, cam nepotrivit.”), din primul impuls, Părintele Sofian ne trimitea la Părintele Stăniloae:
„Părintele Stăniloae cum spune despre asta?”. Şi dacă zicea și Părintele Stăniloae aşa, atunci aşa era
ortodox, primeam și ne lămuream! Iar dacă Părintele Stăniloae spunea altfel, atunci Părintele Sofian
ne sfătuia să nu primim idei străine de învățătura sănătoasă. Căci spunea Părintele Sofian: „Nu vă
puneţi baza în alţi teologi moderni, mai inovatori, şi prin limbaj şi prin idei, ci ţineţi de învățătura și
tradiţia teologică pe care a statornicit-o şi în scris Părintele Stăniloae!”. Din punctul de vedere al
mărturisirii credinței ortodoxe, Părintele Sofian a fost impecabil, curat, un mărturisitor, şi pe viu, al
dogmelor creştin-ortodoxe, al învățăturii Sfinților Părinți și a rânduielilor de viaţă curată, pe care le-
a trăit şi le-a mărturisit, le-a transmis mai departe şi ucenicilor lui.

Apoi, ca predicator Părintele Sofian nu folosea un limbaj complicat, academic, deşi un

astfel de limbaj nu-i era străin. Prin predici înmuia și încălzea inimile celor care-l ascultau.
Nu vorbea frumos doar pentru estetica sonoră sau pentru lauda oamenilor, ci pentru a-i stimula pe
oameni să-L caute pe Dumnezeu şi să-I împlinească poruncile ca să dobândească harul Lui și viața
veșnică a lui Dumnezeu. Temele principale ale predicilor lui sunt: pocăința, iertarea, nejudecarea
semenilor, rugăciunea, smerenia și dragostea. Părintele Sofian spunea că smerenia și dragostea sunt
cele două trăsături definitorii ale Ortodoxiei, care nu există și nu pot fi dobândite decât în Biserica

4
Ortodoxă unde e viu și lucrător Mântuitorul nostru Iisus Hristos, unde este present Duhul Sfânt. Ca
şi Sfântul Antim, Părintele Sofian avea cuvânt cu putere multă, trăit mai întâi în sine, apoi dăruit cu
iubire și jertfelnicie și celorlalți. În cuvinte simple și calde, accesibile fiecărei inimi, transmitea
taine mari, cereşti. Adesea la predici, emoția inimii îi stârnea lacrimi, iar mesajul și vibrația
cuvintelor lui te schimba în câteva minute cum nu te schimbă poate ani de viață creștină formală și
monotonă.

Apoi, ca slujitor la Sfântul Altar, Părintele Sofian era un bun cunoscător al tipicului
bisericesc, al rânduielii bisericești făcute după modelul celor cereşti, şi de aceea toţi clericii
practicanţi care veneau la biserica mănăstirii Antim deveneau foarte bine pregătiţi din punct de
vedere al slujirii liturgice, învăţând de la Părintele Sofian nu numai tipicul, rânduielile de cădire
(tămâiere), succesiunea gesturilor și rostirilor liturgice, ci şi cântarea bisericească, precum și unele
metode pastoral-misionare foarte necesare preotului duhovnic. Părintele Sofian avea şi darul
cântării duioase, melodioase şi maiestuoase a imnurilor bisericeşti, dar și înțelepciune și echilibru în
misiunea sa pastorală.

Ca duhovnic Părintele Sofian folosea mai mult metoda mângâierii decât pe cea a
mustrării, astfel încât te ruşinai când auzeai sfatul părintesc şi îndemnul lui frățesc. Blând, dar
ferm, smerit și iubitor, cuvântul Părintelui te străpungea la inimă și te încuraja în a dobândi viața și
comoara neprețuită a Duhului Sfânt, căutând mereu spre Hristos, punându-ți nădejdea în El.
Sfaturile lui erau de a-ți schimba tu viața, mai întâi iertându-i tu pe ceilalți care ți-au greșit,
nejudecându-i și nebârfindu-i, apoi aducând jertfe curate de laudă și mulțumire către Dumnezeu.
„Nu poți veni la Dumnezeu, rugându-te Lui să te ierte, câtă vreme ai inima înciudată asupra fratelui
tău. Dumnezeu nu primește decât ce-i oferim din inimă iubitoare, nu plină de ură, răzbunare și falsă
dreptate.” – spunea Părintele. De asemenea, ne punea mereu înainte cuvântul Mântuitorului Hristos:
„Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre.”,
explicându-ne că fără blândețea și smerenia lui Hristos, fără să ierți tuturor și fără să te rogi pentru
toți, nimeni nu poate avea odihnă în suflet, oricâte fapte bune și tehnici de relaxare ar folosi.

Îmi aduc aminte cum noi, fraţi începători fiind aici, la Antim, ne mai ciondăneam, ne mai
certam între noi şi ne duceam la Părintele Sofian în grabă, fiecare crezând că, dacă va fi primul care
îi va spune, va și primi dreptate pentru sine. Părintele Sofian, cu înţelepciunea lui răbdătoare, ne
spunea: „Fraţilor, pe noi în temniţă ne băteau ca să spunem ce au făcut ceilalţi, dar văd că voi

5
spuneţi singuri, de bunăvoie.”, adică noi ne îndreptăţeam pe noi, „spovedindu-l” pe celălalt. Și nu
ne dădea dreptate niciodată…

Părintele Sofian a fost şi este un model de duhovnic, de păstor de suflete, atât prin
viața sa ireproșabilă de părinte responsabil și iubitor, cât și prin îndemnul pe care îl dădea
mereu la rugăciune şi la comuniune, pentru că totdeauna la spovedanie ne întreba și ne sfătuia:
„Ce consecinţe are greşeala voastră în planul comuniunii dintre voi și din întreaga Biserică? De
aceea să ţineţi mai mult decât toate la înțelegere și iubire, la comuniunea dintre voi!”.

Iar sfaturile, canoanele și metodele de îndreptare nu erau uniforme, pentru toți la fel, ci
diferite, potrivite cu vârsta interioară și măsura fiecăruia. Dar îndemnul de a ne hrăni din Sfintele
Scripturi și din învățăturile Sfinților era universal, Sfântul Siluan Athonitul fiind unul dintre Sfinții
recomandați de Părintele Sofian a fi citit și urmat în cuvintele lui. Noi ne arătăm, cu sfială și temere,
nemulţumirea faţă de noi înşine că n-am împlinit întru totul cuvintele şi sfaturile Părintelui Sofian.

În integrala sa lucrarea ca preot, Părintele Sofian dovedea mereu o trează conştiinţă

eclezială. Se simțea una cu Biserica Universală a lui Hristos, unit cu Sfinții și Îngerii din cer și
cu creștinii ortodocși de pe pământ, asumându-și cu toată răspunderea misiunea de preot și
slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor. De aceea, la slujbe pomenea înaintea lui Dumnezeu
fiecare nume cu multă atenţie, spunând că „fiecare nume e un suflet, iar un suflet este un chip
veşnic al lui Dumnezeu”. Părintele Sofian pomenea cât mai mulţi şi nu se supăra deloc, atunci când
cineva organiza un parastas pentru un singur om, să pomenească mult mai mulţi. Ore în șir, alături
de Părintele Adrian și ceilalți clerici din obște, pomenea la Sfântul Altar sute de pomelnice zilnic.
Nu lăsa nici o zi să treacă fără să pomenească, iar când nu putea veni la biserică, tot lua pomelnice
și le pomenea la chilie. Aşa cum spun şi alţi părinţi veniți de prin țară, aici la noi, la biserica
Mănăstirii Antim sunt teancurile cele mai mari de pomelnice, pentru că le-am preluat şi noi, în
pomenirile noastre, şi am învăţat de la Părintele Sofian să citim cu atenţie fiecare nume, punându-l
înaintea lui Dumnezeu, aşa cum şi Părintele Sofian rostea rugăciuni pentru mulţi oameni. De aceea
gândirea, simţirea, trăirea şi slujirea lui sunt ecleziale, încât el nu poate fi separat nici măcar în
evocările noastre şi cu atât mai puţin în inimile noastre, de ceilalţi Părinţi viețuitori aici sau în alte
locuri, colegi ai lui şi de mănăstire şi de Duh şi de mişcarea isihastă Rugul Aprins, cu care el a
crescut împreună, măcar o perioadă de timp.

6
 Pentru că Părintele Sofian nu a apărut ca o stea pe un cer gol, ci a venit împreună cu ceilalţi
Părinţi, cu celelalte stele şi flăcări ale Ortodoxiei românești, pe care îi cunoaştem: Părintele
Protoiereu Ivan Kulâghin, Părintele Arhimandrit Vasile Vasilache, stareţul mănăstirii Antim în
vremea Rugului Aprins (ocrotitorul şi duhovnicul lui de atunci, din perioada intrării în Mănăstirea
Antim ca student, monah şi ieromonah), Părinții Arhimandriți Felix Dubneac şi Roman Braga,
colegii lui de generaţie şi de pictură, Părintele Ieromonah Adrian Făgeţeanu, de asemenea, coleg de
Antim timp de aproape 50 de ani, Părintele Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, care a fost şi
inițiatorul mișcării Rugului Aprins și al lucrării rugăciunii pe care au dobândit-o şi au lucrat-o toţi
aceşti mari mărturisitori ai Ortodoxiei românești, Părintele profesor Dumitru Stăniloae, Părintele
Arhimandrit Arsenie Papacioc, Părintele Protosinghel Petroniu Tănase, Părintele profesor Nicolae
Bordașiu ș.a... Am amintit dintre Părinţi doar pe câţiva, dar să nu-i omitem nici pe creştinii mireni
care s-au rugat lui Dumnezeu, împletindu-şi lucrarea rugăciunii lor cu cea a Părinţilor la Rugul
Aprins, încât se cuvine a fi evocaţi împreună (profesorul Alexandru Mironescu, doctorul Gheorghe
Dabija, poetul și medicul Vasile Voiculescu, compozitorul Paul Constantinescu, pictorița Olga
Greceanu, scriitorii Ion Marin Sadoveanu și Paul Sterian ș.a.), pentru că nădăjduim că ei sunt
împreună şi acum în rugăciune înaintea lui Dumnezeu, odată ce au exersat şi s-au îmbogăţit
împreună, au înaintat împreună aici pe pământ, după cum spunea şi Părintele Stăniloae: „nimeni nu
merge la Dumnezeu singur, ci purtându-i în inimă pe toţi cei cu care și pentru care s-a rugat şi pe
care i-a cunoscut”.

Astfel, Părintele Sofian, prin această rugăciune, atitudine şi înţelepciune eclezială, de

comuniune în Duh și în Adevăr cu Sfinții, străluceşte în Biserică şi credem că va străluci tot
mai mult şi mai luminos, nu numai în inimile noastre, ci şi înaintea lui Dumnezeu, rugându-se
în continuare pentru obştea pe care a păstorit-o şi pe care o păstoreşte în continuare și pentru toți
credincioșii de pretutindeni! De aceea şi noi suntem datori să ne arătăm recunoştinţa faţă de
Dumnezeu pentru Părintele Sofian, cinstindu-i persoana și lucrarea lui în Hristos, şi să nădăjduim că
nu va întârzia transcrierea numelui său din cărţile noastre în cartea Bisericii, în sinaxarul și
calendarul Bisericii. Pentru că mărturia marii evlavii a credincioșilor față de Părintele Sofian este o
dovadă, într-adevăr, că Biserica e vie şi rodește neîncetat Sfinți, că Dumnezeu e prezent și lucrător
în ea, răspunzând la rugăciunile Bisericii din cer și de pe pământ, ale Sfinţilor, ale Părinţilor şi ale
noastre, ale tuturor celor ce îi ascultăm.

7
 Cu smerita mea mărturisire, vin să aduc mulţumire şi recunoştinţă Părintelui Sofian pentru
toate bucuriile şi ocrotirile primite de la Dumnezeu prin Sfinţia sa, pentru toate sfaturile şi
încurajările cu care am biruit încercările din viaţă, şi, pomenindu-l mereu în inimă, îl rog, alături de
părinţii şi fraţii din obştea noastră, să ne ierte pentru neascultările şi greşelile noastre şi să ne
povăţuiască în continuare pe calea mântuirii. Dumnezeu să-l odihnească în veci împreună cu Sfinţii
întru Împărăţia Sa!

Arhimandrit Mihail Stanciu

Sfânta Mănăstire Antim, aprilie 2015