CUPRINS

INTRODUCERE 6

CAPITOLUL I Aspecte teoretice privind eul si imaginea de sine 8

1.1. Explicarea naturii umane si paradigmele 8
ştiinţei
1.2. Explicaţii privind eul si imaginea despre sine 11
1.2.1. Explicaţia comportamentistă 12
( behavioristă)
1.2.2. Explicaţia fenomenologică (umanistă) 16
1.2.3. Explicaţia psihanalistă 22
1.2.4. Explicaţia neuro - psihică 28
1.2.5. Explicaţia psihologiilor sociale 34
1.2.6. Explicaţia procesual organică 37
1.3. Critici referitoare la strategiile psihologice 47

CAPITOLUL II Imaginea despre sine in contextul modelul

procesual organică 49
2.1. Imaginea despre sine – interpretor integrator
al actiunii 49
2.2. Omul, mediul privat, public, profesional 62
2.3. Implementarea imaginii despre sine în
reglarea relaţiilor dintre oameni 69

CAPITOLUL III Aspecte problematice în constituirea imaginii

despre sine în relaţiile dintre şefi şi subordonaţi 72
3.1. Repere pentru evaluarea imaginii despre sine
a comandantului de subunitate din perspectiva
rolurilor şi statusului deţinut 72
3.2. Relaţia şef – subordonaţi şi imaginea
subordonaţilor despre şef 75
3.3. Caracteristici ale imaginii despre sine a

4
 comandantului de subunitate şi implicaţiile
acesteia asupra subunităţii 80

CAPITOLUL IV Metode de influenţare a imaginii despre sine 88

4.1. Imaginea despre sine şi controlul
comportamentului 88
4.2. Inducerea unei imagini despre sine pozitive şi
cultivarea atitudinii de învingător 91
4.3. Valoarea terapeutică a imaginii despre sine 99

Concluzii 101

Bibliografie 102

INTRODUCERE

Omul trăieşte într-u mister şi relevare afirma filosoful român Lucian Blaga.Cu
cât încercăm să descoperim lucruri inedite despre noi şi relaţiile noastre cu mediul
şi ,cu noi înşine, cu atât apar mai multe semne de întrebare iar o viaţă de om nu poate
ajunge pentru a le putea elucida. De aceea, ar trebui ca în această “viaţă de om”,
perioadă de nepreţuit, să încercăm să analizăm întregul şi nu aspecte disparate, să
înţelegem întregul mecanism al Fiinţării noastre fără a ne abata în alte direcţii banale,
deoarece ADEVĂRUL POATE FI AFLAT DOAR ÎN ÎNTREG ŞI ÎNTREGUL ESTE
ADEVĂR.
Viaţa reprezintă rezolvări de probleme care presupun evaluări succesive, ale
cerinţelor realităţii în condiţii de joc cu informaţii incopletă, comparaţii între “ce este

5
necesar să fac” şi “ ce pot să fac”. “Ce pot să fac” este cumularea şi potenţa Imaginii
Despre Sine, orice demers acţional implicându-l atât în orientarea acţiunii şi
proiectarea scopurilor, cât şi în luarea deciziei şi obiectivarea ei.
Concepţia procesual-organică de cercetare şi Explicaţia procesual-organică
dată existenţei sociale răspund nevoii unei teorii coerente a întregii înfiinţări
(abiotice, biotice şi sociale), a întregului (holos), cât şi a fiinţei umane, ca bio-
organizare şi socio-organizare, se argumentează că omul este consecinţă şi expresie a
unor procesări bio-energetice şi bio-informaţionale, dar şi a unor procesări
socializante1.
Eul şi expresia sa operaţională, imaginea despre sine oferă elemente de
modelare a combatantului eficient în războiul modern, a cărui notă definitorie este
atitudinea de învingător. Acesta fiind instruit şi educat ca un învingător, având
caracteristicile subliniate de A.H. Maslow1 pentru subiecţii motivaţi de nevoia de
afirmare a sinelui, percepere eficientă a lumii, acceptarea sinelui, a altor persoane şi
situaţii fără a fi afectat, spontaneitate şi naturaleţe, centrarea pe probleme,
discriminarea eficientă între mijloace şi scop.
Problematica a primit numeroase interpretări în cercetarea teoretică încât cel
care doreşte să intervină deliberat pentru stimularea şi orientarea evoluţiilor sinelui
său este derutat.
Problematica este însă deosebit de importantă pentru social şi îndeosebi, pentru
organizaţia militară. Omul cu mentalitatea de luptător este cel care poate răzbate, care
poate să facă faţă provocărilor.
În teză mi-am propus următoarele obiective:
 astfel, Capitolul I. al acestei lucrări, prezintă şase
explicaţii ale personalităţii (şi ai imaginii despre sine), enumerate în
funcţie de elementele de noutate introduse de fiecare dintre ele, precum şi
disfuncţionalităţile şi neconcordanţele sesizate în structura acestora;

1
Lucian Culda, Critica psihologiilor. Posibilii oamenilor în procesualitatea socială. Editura Licorna, 1995, p. 47
1
A. H. Maslow, Motivation and Personality, New York, Harper and Row, 1970, p. 170

6
  Capitolul II. aduce în prim plan abordarea
procesual-organică a Imaginea Despre Sine (ca interpretor operator al
acţiunii), evaluarea Imaginii Despre Sine al comandatului de subunitate
din perspectiva rolului şi statusului deţinut, precum şi caracteristici ale
acesteia;
 în Capitolul III sunt prezentate câteva aspecte şi
caracteristici ale Imaginii despre sine a comandantului de subunitate;
 aserţiunile cuprinse în Capitolul IV. scot în evidenţă rolul Imaginii Despre
Sine în ceea ce s-a numit “psihologia controlului”, evidenţiându-se şi aici
poziţia Imaginii Despre Sine în controlul comportamentului, valoarea
terapeutică al acesteia care poate bloca sau orienta posibilităţile
funcţionale relevante pentru fiinţarea omului.
Modelul propus în această lucrare îl consider a avea suficiente valenţe
explicative şi inetrogative privind omul şi comportamentul uman, atât cel habitual,
cât şi cel de “criză” specific războiului şi luptei armate.

CAPITOLUL I

ASPECTE TEORETICE PRIVIND EUL ŞI IMAGINEA

DESPRE SINE

1.1. Explicarea naturii umane şi paradigmele ştiinţei

În prezent, se constată că cele mai multe dintre ştiinţele umaniste se

interoghează asupra fenomenelor lor teoretice şi metodologice. Se observă tendinţa
de identificare a unor noi paradigme, noi modele referenţiale şi explicative, care să

7
 valorifice progresul general al ştiinţei dar şi rezultatele unor cercetări fundamentale
într-un domeniu supus unei dinamici superioare, unor transformări rapide iar
finalităţile sale sunt centrate pe existenţa umană.
Psihologia, acceptată şi uneori definită ca: „ştiinţă centrală despre om” pare
încă a-şi căuta şi identifica locul şi echilibrul. Ca orice ştiinţă, psihologia încearcă
să facă „inteligibile” fenomenele care intră în domeniul său de referinţă şi, totodată,
să formuleze remedii, eventual să modifice atitudini şi comportamente.
Cu toate că nici una din ştiinţe nu are o finalitate mai apropiată de fiinţa
umană, psihologia încă mai constată dispute privind obiectul său de studiu, încă i se
mai contestă metodologia proprie; este acuzată de descriptivism explicativ, fără a
ajunge la modelări satisfăcătoare ale domeniului său de referinţă.
În evoluţia psihologiei se constată existenţa unor ansambluri paradigmatice
majore care pretind a fi întreaga psihologie. Primul ansamblu, incluzând psihologii
analitice, psihologii behavioriste, neuropsihologii, psihologii sociale, etc îşi
defineşte problematica de studiu şi urmăreşte să obţină cunoştinţe abstracte, de
maximă generalitate, apropiindu-se de filozofie. Cel de-al doilea, denumit generic :
„psihologie practică”, aduce răspunsuri unor probleme psihologice reale
şi evidenţiază cunoştinţe concrete care vizează cu deosebire indivizii şi situaţiile lor
particulare.
Orice subiect în cadrul psihologiei poate fi abordat dintr-o varietate de
perspective şi acest lucru este valabil pentru orice acţiune umană. Să presupunem că
traversaţi strada. Din perspectiva biologică, această acţiune poate fi considerată ca o
activare a sistemului nervos care produce consecutiv o activarea a musculaturii, şi
în final, determină mişcarea picioarelor şi deplasarea de-a lungul străzii. Din
perspectiva comportamentală, acţiunea este interpretată fără nici o referinţă la vreun
segment corporal; lumina verde este considerată ca stimul la acre se răspunde prin
traversarea străzii. O altă modalitate de interpretare este cea oferită de perspectiva
cognitivă; accentul este pus în acest caz pe procesele mentale, care au ca rezultat
comportamentul corespunzător. Din perspectiva cognitivă, acţiunea de a traversa

8
 strada este explicată în termeni de scopuri şi obiective individuale: obiectivul este
acela de a vizita un prieten, iar traversarea străzii este o parte a strategiei stabilite
pentru atingerea obiectivului.
Deşi, există mai multe posibilităţi de a descrie un act psihologic,
reprezentative sunt numai următoarele şase perspective: comportamentală,
umanistă, psihanalistă, neuro-psihică, psihologiilor sociale şi procesual-organică.
Când unele fenomene nu au putut fi descrise de teoriile existente, progresul
cunoaşterii implică noi experienţe şi demonstraţii; se revizuiesc cunoştinţele
anterioare până se identifică o nouă paradigmă, noi modele explicativ-predictiv-
descriptive care să realizeze concordanţa teorie-experiment.
Astfel, oamenii de ştiinţă tributari fizicii newtoniene definesc omul ca:
„obiect solid”, care se mişcă într-un spaţiu şi timp absolute, după „ legi” fixe.
Descoperirea „câmpului” de către Michael Faraday a dus la concluzia că trăim într-
un univers plin de câmpuri, câmpuri ce determină fapte ce interacţionează
permanent. Parte integrantă a acestui univers, omul, la rândul său, apare pentru
adepţii acestei teorii ca entităţi compuse din câmpuri, din energie „condensată”,
canalizată de matrice informaţionale.

„Teoria specială a relativităţii”, elaborată de Albert Einstein, i-a făcut pe

oamenii de ştiinţă să înţeleagă că „materia şi energia sunt reversibile” şi să emită
ipoteza că fiinţa umană nu este altceva decât energie modelată informaţional.
Descoperirea cuantelor („pachetelor de energie”) a introdus dualitatea undă-
particulă în descrierea fenomenului luminii. Începând de acum, pentru explicarea
unui fenomen, se introduce ceea ce fizicienii numesc complementaritate (folosirea
mai multor tipuri de descriere, mai degrabă complementare decât opuse). La nivelul
psihologiei şi spiritualităţii, în această perioadă se renunţă la dihotomia „sau…sau”
în favoarea complementarităţii „atât…cât şi”.

Creatorul modelului holografic, David Brohm2, descrie lumea pe care o

cunoaştem prin percepţii ca o lume organizată explicit, dinamic, în care totul este
2
David Brohm, Ordinea implicită, citat nde Ioan Radu Tomşa în „Eul, Imaginea de sine, şi comportamentul în luptă”,
Editura A.I.S.M., 1999, p. 32

9
 mişcare. Aşadar, dincolo de fenomenul perceput prin analizatori se află „ordinea
pliată implicită”, inaccesibilă simţurilor, dar accesibilă prin decodare holografică.
Neurochirurgii şi neuropsihologii, prin analize complicate de frecvenţe temporale şi
spaţiale, demonstrează că structurile analizatorilor sunt holografice. În
concluzie, s-a demonstrat că nu există un sediu al memoriei, ci informaţia se
distribuie în tot organismul, astfel încât fiecare fragment poate reproduce informaţia
întregului.
În „Teoria câmpurilor morfogenetice”, Rupert Sheldrake3 contestă concepţia
biologică actuală (organismele vii sunt maşini fizico-chimice) şi avansează ipoteza
că orice structură ordonată exercită o influenţă care are un efect asupra restului
universului. În lumea viului, dacă un individ aparţinând unei specii învaţă un
comportament, se schimbă şi câmpul speciei. Manifestarea unui comportament timp
îndelungat face ca rezonanţa sa morfologică să afecteze întreaga specie. Acţiunile
câmpului morfic (gr. Morph = formă, genesis =naştere) se produc la distanţă în timp
şi spaţiu. Formele lumii vii ar putea astfel să nu fie desemnate numai de legile
genetice, mai degrabă, de rezonanţa morfică ce traversează timpul. O concluzie la
cele specificate o dă fizicianul Jack Sarffati care sugerează că modul de existenţă al
legăturii supraluminice se află într-un alt plan decât cel accesibil analizatorilor, deci
evenimentele sunt „corelate “ într-un plan al existenţei dincolo de zonele accesibile
oamenilor.
O filozofie a ştiinţei elaborată pe premisele enumerate mai sus a condus la
ceea ce s-a numit „paradigma vibratoare” :obiectele fizice, organismele, spiritul,
sunt de natură vibratorie, iar formele lor vizibile sunt manifestări ale unei
procesualităţi care le stau la bază. Procesele se derulează ca vibraţii. Plantele,
animalele, oamenii sunt procesualităţi. Componentele unui ecosistem sunt legate
între ele energetic şi informaţional. Toate proprietăţile unui obiect considerate
separat scot în evidenţă dependenţe şi condiţionări cu întregul.

3
Rupert Sheldrake, Teoria câmpurilor morfogenetice, citat nde Ioan Radu Tomşa în „Eul, Imaginea de sine, şi
comportamentul în luptă”, Editura A.I.S.M., 1999, p. 36

10
 Concluzia o dă, cu peste 2500 de ani în urmă, Sun Ţzî 4: „Universul este unul
în spaţiu şi în timp. Toate fiinţele sunt identice în esenţa lor şi se supun aceluiaşi
principiu. Ele se manifestă în atât de variate forme din cauza stadiilor de evoluţie în
care se găsesc”.

1.2. Teorii privind eul şi imaginea despre sine

La momentul actual se remarcă o extraordinară expansiune a problematicii

eului. Discipline psihologice care în trecut erau mai puţin interesate de acest aspect
devin preocupate de studiul lui. Eul este corelat cu cele mai diverse fenomene, de la
depresie , anxietate , stres , conformism până la conduitele deviante sau
performante. Studierea problematicii eului a fost impusă de înclinarea psihologiei
spre aspecte practice dar mai ales de necesitatea de a identifica un parametru
conceptual pentru o teorie validă a personalităţii.
Deşi greu de conturat şi de definit, imaginea despre sine joacă un rol
important în viaţa oamenilor. Se consideră că acţiunea individului constituie
rezultatul global al însuşirilor sale, înţelese ca instrument de lucru psihic, însuşiri
care sunt puse în acţiune de o forţă care nu se identifică cu ele: imaginea despre
sine.
Prin tot ceea ce întreprinde , individul apără, afirmă sau creează celor din jur
o anumită imagine despre sine, suma reprezentărilor sale cu privire la el însuşi.
Imaginea despre sine apare astfel ca un dat al realităţii care, în ultimul timp se
conturează tot mai mult ca obiect al cunoaşterii psihologice.
În încercarea de a explica comportamentul individual şi social , psihologii şi
filozofii au încercat să descopere cum îşi reprezintă şi organizează individul lumea,
cum se autopercepe, evaluează , autointerpretează într-o anumită situaţie. Eul, ca
interpretor al tuturor acestor acţiuni, apare ca un set unitar de structuri cognitive,
prin care individul uman tratează informaţiile despre sine şi despre lume. Astfel,

4
Sun Ţzî, Arta războiului, Editura Militară, 1996, p. 45

11
imaginea de sine devine expresia „eului” profund dar şi efect al stimulilor sociali
prezenţi, calitate în care funcţionează ca reglator al comportamentului.
Dincolo de diversitatea de accepţii ale conceptului, de dificultatea
surprinderii notelor definitorii ale acesteia şi de disputa privind natura sa
psihologică , se constată o dinamică proprie evoluţiei concepţiilor despre eu. Voi
expune cele mai importante concepţii consacrate în literatura de specialitate şi care,
utilizate în explicarea personalităţii, fac referiri la imaginea de sine şi Eu : concepţia
comportamentistă (behavioristă), , concepţia umanistă (fenomenologică), concepţia
psihanalitică, concepţia neuro-psihică , concepţia psihologiilor sociale şi concepţia
procesual-organică.

1.2.1. Explicaţia comportamentistă (behavioristă)

În contrast cu celelalte trei concepţii, cea comportamentistă se centrează pe

studierea comportamentului ca atare şi nu ca semnificaţie a personalităţii. În cadrul
acestei strategii, unitatea de bază a personalităţii este comportamentul.
Într-o primă perioadă, pentru psihologii care se raliază acestei strategii
explicative, personalitatea este organizarea comportamentelor unui individ. Când
însă abordările se diversifică şi iau în considerare procesele cognitive, problematica
personalităţii se impune atenţiei tot mai mult.
Fondată de John Broadus Watson (1878 – 1958), în primii ani ai secolului
XX, strategia comportamentistă introduce distincţia dintre comportamentul deschis
observatiilor directe („overt”) şi comportamentul ascuns, închis, inaccesibil
observării de către alţi oameni („covert”). Această distincţie duce la conturarea a
două forme ale psihologiei comportamentiste: una radicală care acceptă ca sistem
de referinţă numai comportamentul deschis observării directe şi alta metodologică
în care se acceptă ca sistem de referinţă şi manifestările care nu sunt accesibile
observării nemijlocite.

12
 Pentru psihologii comportamentişti, manifestările oamenilor sunt determinate
preponderent de situaţiile imediate, situaţiile date de stimuli şi de interpretările care
li se dau. Ca urmare, diferitele genuri de manifestări ale omului se dezvoltă şi se
modifică prin „învătare şi experienţă”. Aceste premise au făcut ca psihologia
comportamentistă metodologică să se dezvolte îndeosebi pe două direcţii şi să se
concretizeze în teorii ce studiază învăţarea socială şi respectiv, comportamentul
cognitiv.
Abordările comportamentiste se deosebesc prin modalităţile de concepere a
teoretizărilor dar se manifesta două tendinţe comune: preocuparea pentru a se
construi explicaţii care se bazează pe cât mai puţine premise şi utilizarea unui
număr cât se poate de redus de concepte teoretice şi interfeţe. Ca urmare , în teoriile
comportamentiste nu se găsesc afirmaţii cu referire la presupusele forţe unificatoare
sau la structuri ale personalităţii, nu se afirmă concepte cu semnificaţii similare
conceptelor din psihologiile analitice (id, ego) sau din psihologiile fenomenologice
(sinele). Opţiunile metodologice ale psihologilor comportamentişti contrastează cu
cele ale psihologilor care se situează pe poziţii holiste, ei nu consideră că fiecare
caracteristică a omului trebuie interpretată luând în considerare relaţiile cu
ansamblul personalităţii.
Presupunerea că fiecare trăsătură a comportamentului poate fi semi-autonomă
are consecinţe teoretice şi metodologice astfel încât se pot studia în profunzime
genuri de comportament făcând abstracţie de personalitate.
Teoria învăţării sociale elaborată de J. B. Rotter
În teoria sa, Rotter utilizează patru constructe de bază: comportamentul
potenţial, semnificatia (valoarea) întăririi, speranţa (aşteptările) şi situaţia
psihologică. Semnificaţia întăririi este preferinţa subiectivă a unei persoane de a
utiliza o experienţă în contextul mai multor experienţe asimilate. Se consideră că
omul preferă să acţioneze astfel încât să obţină rezultatul preferat.
Fiecare rezultat potenţial are un nivel de probabilitate pe care Rotter îl
numeşte „speranţă”. Speranţa este independentă de semnificaţia întăririi şi, ca şi

13
aceasta, este subiectivă. Ca urmare, comportamentul potenţial este în funcţie şi de
speranţa şi de valoarea întăririi. Conform lui Rotter, dacă se sesizează că cele două
aspecte sunt distincte, se pot face predicţii mai bune asupra reacţiei pe care o va
avea o persoană într-o situaţie particulară.
Semnificaţia întăririi la o anumită persoană este trasată de diferite rezultate
obţinute anterior iar aşteptările respectivei persoane în privinţa întăririlor depind
întotdeauna de situaţie.
Rotter identifică două aşteptări generale pe care le consideră ca fiind
importante: capacitatea de control şi încrederea interpersonală.
Când o persoană va primi un rezultat dorit sau, din contră, unul nedorit la o
anumită acţiune, se va întreba de ce s-a întâmplat aşa. Un răspuns ar fi acela că
rezultatul este obţinut prin efortul, abilitatea sau priceperea persoanei respective.
Aşadar, este important modul în care fiecare persoană îşi apreciază sursa
rezultatelor ei, fie ele pozitive sau negative. Rotter consideră că posibilităţile de
control sunt de natură internă dar manifestările oamenilor depind şi de forţe
exterioare. Mai mult, chiar sursa unui anumit rezultat poate fi apreciată ca fiind
internă sau externă. Dar ceea ce determină capacitatea de control a unei persoane
este modul în care aceasta percepe sursa. Rotter consideră că această capacitate
subiectivă de control este aceea care afectează ceea ce crede persoana respectivă.
Rotter a susţinut, de asemenea, că oamenii diferă între ei prin aşteptarea pe
care o au faţă de cuvântul altora. Aşteptările unei persoane se bazează pe ceea ce îi
sugerează părinţii, profesorii, cercul de prieteni, mass-media. Ea poate crede că o
promisiune poate fi ţinută sau poate fi încălcată. Rotter defineşte încrederea
interpersonală ca o aşteptare generalizată susţinută de un individ sau un grup de a se
bizui sau nu pe promisiunea verbală sau scrisă a unui alt individ sau grup.
Teoria învăţării sociale elaborată de Albert Bandura
“Teoria învăţării sociale”1 concepută de Bandura accentuează rolul învăţării
observaţionale în dezvoltarea şi schimbarea personalităţii. Bandura a demonstrat

14
impactul modelelor sociale observate asupra unui număr foarte mare de tipuri de
activităţi umane.
Pe la mijlocul anilor ‘70, Bandura a început să revizuiască şi să extindă
analizele teoretice, punând un accent mai mare pe factorii cognitivi. Astfel, conform
noilor consideraţii teoretice, personalitatea se dezvoltă printr-un proces în care
oamenii (comportamentul lor ) şi situaţiile în care se află au loc interacţiuni, cel
puţin influenţe reciproce.
Bandura mai accentuează rolul proceselor autoreglatoare ale omului. În
accord cu conceptul introdus ( „determinare reciprocă“), el consideră că scopurile
personale şi autoevaluarea pot avea influenţe considerabile asupra a ceea ce fac
oamenii.
Bandura introduce în anii ’80 conceptul de încredere în sine ( „self-
efficacy”2) denumind prin el convingerea unei persoane că poate susţine cu succes
un comportament necesar obţinerii unui rezultat dorit. Astfel, despre omul care este
încrezător că poate să efectueze o anumită sarcină, Bandura spune că este favorizat
de încrederea în sine în legătură cu respectiva sarcină. Bandura face observaţia că
nu trebuie confundat conceptul „încredere în sine” cu conceptul „speranţei” introdus
de Rotter deoarece primul se referă la ceea ce simte o persoană în legătură cu
abilitatea proprie de a efectua o anumită sarcină, în timp ce al doilea se referă la
ceea ce simte o persoană vis-à-vis de faptul că abilitatea respectivă îi va fi răsplătită
sau nu.
În cercetările sale, Bandura a demonstrat în multe experimente că
performanţele unei persoane în efectuarea anumitor sarcini pot fi amplificate
folosind procedee de creştere a încrederii persoanei că poate efectua sarcinile
respective.

1.2.2. Explicaţia fenomenologică (umanistă)

15
 Conform teoriilor fenomenologice despre om, comportamentul oamenilor
poate fi înţeles numai dacă se centrează pe experienţele personale, pe realitatea
subiectivă. Se consideră că astfel de experienţe sunt cele care direcţionează
comportamentul.
Experienţa subiectivă poate să coincidă cu realitatea obiectivă, dar poate şi să
nu coincidă. Se insistă şi asupra faptului că în numeroase situaţii, realitatea
obiectivă – interpretată ca un eveniment asupra căruia mai mulţi oameni sunt de
acord – nu este suficient de clară.
Strategiile fenomenologice de investigare se focalizează pe experienţa în
desfăşurare, imediată, trăită de oameni.
Teoriile fenomenologice sunt de tip holistic deoarece interpretează
personalitatea ca fiind consistentă, ca presupunând conexiuni între diversele ei
aspecte. Ele se confundă cu psihologiile existenţialiste în măsura în care susţin
libertatea opţiunii, libertatea voinţei omului.
Relevantă pentru strategia explicativă umanistă este îndeosebi ipoteza
tendinţei omului spre autodezvoltare şi afirmare. Tendinţa holistă a omului este să-şi
actualizeze potenţele, adică să devină ceea ce el este capabil să devină. Dacă omul
întâmpină dificultăţi în actualizarea sinelui, activităţile lui se organizează astfel
încât să le depăşească.

Concepţia elaborată de Ruth Wylie

În analiza sinelui întreprinsă de Ruth Wylie, un concept generic al sinelui
(care include toate aspectele) , este exprimat prin următoarele afirmaţii:
1) experienţa de a fi o entitate distinctă şi diferită de toţi ceilalţi;
2) sensul continuităţii te face să te percepi ca fiind aceeaşi persoană în
timp;
3) un concept personal despre caracteristicile tale psihice;
4) memoria comportamentelor din trecut, în special a acelora în care
persoana consideră că a acţionat sub propriul control;

16
 5) experienţa unui anumit grad de organizare sau unitate despre aspectele
variate ale conceptului generic despre sine;
6) gânduri şi atitudini, în trecut şi în prezent ;
7) grade variate de conştienţă şi inconştienţă.
Wylie diferenţiază conceptul generic sinele omului” astfel: sinele generic
cuprinde: sinele actual (sinele privat – modul în care te vezi pe tine însuţi ) , sinele
social (modul în care te prezinţi celorlalţi) şi sinele ideal ce cuprinde sinele tău ideal
(modul în care ai vrea să fii) şi sinele celorlalţi (modul în care ceilalţi
gândesc că ai vrea să fii).

Concepţia elaborată de Carl Rogers

Teoria personalităţii a lui Rogers3 se bazează pe două prezumţii
importante: comportamentul fiecărei persoane este ghidat de unica tendinţă a sinelui
actualizat şi , cea de-a doua: toţi oamenii au nevoie de o atenţie pozitivă.
Fiecare dintre noi are un potenţial unic către dezvoltare, creştere şi
schimbare într-o direcţie sănătoasă şi pozitivă, dacă este asigurat un climat psihic
liber de influenţe externe sau constrângeri, acest potenţial ne va ghida
comportamentul”. Această temă este „Principiul sinelui actualizat” 4 elaborat de
Rogers.
Tendinţa actualizării afectează în aceeaşi măsură funcţionarea biotică şi
funcţionarea psihică a organismului. La nivelul psihicului, tendinţa actualizării
ghidează omul către obţinerea autonomiei şi suficienţei sinelui, către creşterea
experienţei şi către aspiraţia unei creşteri personale (în sens psihic).
Experienţele percepute ca o contribuţie la menţinerea şi creşterea omului
sunt evaluate pozitiv de către individ, îi oferă satisfacţie şi îl fac să se orienteze
către ele. Experienţele percepute ca opozante la menţinerea şi creşterea sa sunt
evaluate negativ, iar evaluarea îl îndepărtează de ele.
Tendinţa actualizării poate fi gândită ca având două aspecte:

17
 - primul aspect constă în contribuţia tendinţei biologice – orientările
incluse în comportament menţin organismul în viaţă;
- al doilea aspect implică tendinţa unică spre sporirea autonomiei, a
suficienţei sinelui şi a creşterii personale – acest aspect a fost numit de către Rogers
„actualizarea sinelui” deoarece implică menţinerea şi creşterea sinelui.
Actualizarea sinelui este o temă centrală în teoria lui Rogers. Sinele, sau
„conceptul de sine”, se referă la organizarea, consistenţa şi întreaga percepţie pe care
omul o are asupra lui însuşi.
Sinele include percepţia omului despre lume şi valorizarea percepţiei;
atitudinea pe care omul o are despre această percepţie.
Rogers împarte sinele în două aspecte: sinele actual (aşa cum omul se
percepe pe el însuşi) şi sinele ideal (aşa cum omul ar vrea să fie, să se perceapă pe
el însuşi).
Conform teoriei lui Rogers, funcţionarea optimă a personalităţii
presupune ca sinele să fie guvernat exclusiv de procesul evaluator specific omului.
Dacă se întâmplă astfel, persoana va evalua experienţele prin care trece numai în
termenii actualizării, adică evaluarea experienţelor se va baza pe cât de mult
contribuie fiecare experienţă la afirmarea persoanei respective. În cadrul acestor
circumstanţe ideale, sinele rămâne întreg şi consistent deoarece operează numai cu
un singur „set de reguli“.
Dar aceste circumstanţe ideale nu există niciodată. În procesul normal de
dezvoltare a personalităţii apar conflicte deoarece experienţele prin care trece o
persoană sunt evaluate cu două seturi de reguli. Un set de reguli se bazează pe
procesul evaluator, celălalt set de reguli vine din condiţiile concrete, furnizoare de
experienţe care au devenit parte a sinelui, deoarece atenţia pozitivă a devenit foarte
importantă pentru persoana în cauză. Apar astfel tensiuni între sinele individual şi
cel produs de experienţă.
Experienţa de a se teme, ca impediment la autoactualizare, este trăită de
o persoană atunci când apare o incongruenţă între sinele persoanei şi experienţa

18
trăită de persoana respectivă. Conflictul este ameninţător deoarece personalitatea
persoanei nu mai este un întreg consistent şi nu mai este reglată de un singur
standard. Rogers consideră această divizare ca motiv de bază în înstrăinarea omului.
Aceasta apare deorece persoana nu mai este sinceră cu sine însuşi, nu mai foloseşte
criterii de evaluare organice, specifice fiinţei umane şi ajunge să falsifice unele din
valorile pe care le-a experimentat şi să le perceapă în termeni bazaţi pe evaluările
celorlalţi.
Ameninţarea este trăită emoţional ca o teamă vagă, ca o tensiune şi este
numită de regulă „anxietate”. Anxietatea este, după Rogers, un semnal că unitatea
sinelui este în pericol.
Dar, conform lui Rogers, procesele de apărare menţin consistenţa sinelui
cu experienţa. Sunt două moduri de bază prin care această consistenţă poate fi
menţinută: percepţia distorsionată şi negarea.
Prin percepţie distorsionată, persoana îşi schimbă percepţia despre o
experienţă ameninţătoare astfel încât să devină compatibilă cu sinele persoanei
respective. Din perspectiva fenomenologică, distorsionarea percepţiei unei
experienţe schimbă experienţa însăşi.
Negarea împiedică persoana să devină conştientă de experienţa care este
incongruentă cu sinele său. Astfel, într-un mod sau altul, sinele persoanei va fi
convins că respectiva experienţă nu a existat. Din punct de vedere fenomenologic,
când o experienţă este negată, ea nu există.
Totuşi, consideră Rogers, când incongruenţa dintre sinele persoanei şi
experienţa sa devine prea mare, procesele de apărare descrise mai sus nu mai pot să
funcţioneze. În această stare, persoana devine conştientă de ameninţarea
incongruenţei şi sinele său se fragmentează. Când sinele unei persoane este
fragmentat, comportamentul respectivei persoane apare celor din jur ca fiind ciudat.
Dar există cazuri când actualul comportament poate fi în concordanţă cu experienţa
pe care persoana numai în acel moment a conştientizat-o, şi totuşi, celorlalţi
comportamentul acesta să li se pară ciudat.

19
 Dezorganizarea personalităţii poate să apară şi deoarece persoana
manifestându-se într-un mod necaracteristic, simte că nu este înţeleasă de ceilalţi.

Concepţia elaborată de A. Maslow

Reprezentant de seamă al punctului de vedere optimist asupra omului,
Maslow consideră că oamenii sunt buni prin natura lor şi ei sunt capabili să dea
expresia potenţialului lor înnăscut în diverse modalităţi sănătoase.
Maslow nu a dezvoltat o teorie comprehensivă a personalităţii. Teoria şi
cercetările se axează asupra factorilor care motivează comportamentul. În particular,
Maslow explorează în amănunţime rolul motivelor în autoactualizări, inclusiv
modul în care anumite motive se manifestă la cele mai înalte niveluri ale
funcţionalităţii omului.
Maslow postulează cinci nivele ale nevoilor umane de bază. Enumerate
de la cele mai puternice la cele mai slabe, acestea sunt:
- nevoi fiziologice de bază;
- nevoi de siguranţă, securitate fizică şi socială;
- nevoi de dragoste şi apartenenţă;
- nevoi de stimă şi recunoaştere socială;
- nevoi de autoactualizare .
Cu cât o nevoie este mai joasă în această ierarhie, cu atât mai de bază
este ea în termeni de supravieţuire. Nevoile de la baza acestei ierarhii exercită o
influenţă mai puternică asupra comportamentului. Cu cât o nevoie este mai sus în
această ierarhie,cu atât influenţa asupra comportamentului este mai mică.
Referitor la titlul lucrării de faţă,voi analiza două dintre nevoile din
ierarhia concepută de Maslow: nevoia de stimă şi nevoia de autoactualizare.
Dacă nevoile de pe primele trei nivele ale ierarhiei au fost satisfăcute în
mod adecvat, atunci persoana începe să fie preocupată de satisfacerea nevoii de
stimă. Maslow distinge două tipuri de nevoi de stimă:

20
 - stima de sine, care presupune o încredere în sine, putere, competenţă,
independenţă şi libertate;
-stima din partea altora care presupune dorinţa de recunoaştere, apreciere,
atenţie, prestigiu, statut şi faimă.
Maslow consideră că stima de sine este mai importantă decât stima din
partea altora, cu toate că prima este parţial rezultatul celei de-a doua.
Natura specifică a nevoii de autoactualizare variază considerabil de la o
persoană la alta. Există câteva motive pentru care foarte puţini oameni ajung să
simtă această nevoie. Astfel, se află în vârful ierarhiei şi de aceea este mult mai
slabă în intensitate decât celelalte nevoi. Apoi, Maslow consideră că oamenii sunt
speriaţi de procesul de autocunoaştere necesar autoactualizării deoarece
autocunoaşterea implică renunţarea la certitudinile pe care se bazează omul întreaga
viaţă şi deschiderea acestuia către incertitudine. De asemenea, autoactualizarea
presupune un mediu social în care oamenii trebuie să fie liberi şi să se exploreze.
Prin interviuri extensive şi prin analize de material biografic, Maslow a
adunat impresii detaliate despre subiecţii analizaţi. Din multiplele date calitative
adunate, Maslow a identificat 15 caracteristici de bază pentru autoactualizarea
omului, dintre care le consider cele mai importante pentru subiectul analizat pe
următoarele:
1) percepţia eficientă a realităţii; persoana este capabilă să judece cu
uşurinţă şi cu acurateţe pe cei jur şi pe sine însăşi; judecăţile persoanei nu sunt
distorsionate de nevoi personale sau de păreri preconcepute;
2) acceptarea (a sinelui, a altora, a naturii); persoana are capacitatea să se
accepte pe sine; să-i accepte pe ceilalţi şi natura în întregul ei fără să se plângă şi
fără să se gândească prea mult la aceasta;
3) continua prospeţime a aprecierii; persoana manifestă o continuă
apreciere a celor mai obişnuite evenimente din viaţa sa; cele mai multe persoane
realizează valoarea celorlalţi, apreciază propria sănătate, propria bunăstare

21
economică după ce le pierd, pe când o persoană cu tendinţa autoevaluării evaluează
aceste aspecte ale vieţii în timp ce le experimentează.

1.2.3. Explicaţia psihanalistă

Teoriile care se includ în această concepţie sunt strategii de analiză a

implicării proceselor psihice în orientarea comportamentului oamenilor. Ele au adus
în atenţie ceea ce specialiştii numesc „procese intrapsihice” , forţe instinctive
individuale şi colective. Pentru a studia aceste aspecte, adepţii psihologiei analitice
(psihanaliştii) examinează şi interpretează gândurile oamenilor, visele lor, erorile
tipice de comportament, pentru a descoperi erori ascunse ce orientează
comportamentul.
În psihologiile analitice se face distincţia între prima perioadă, dominată de
teoria elaborată de Sigmund Freud şi a doua perioadă, postfreudiană, în care se
conturează mai multe orientări.

Teoria lui Sigmund Freud

Freud identifică patru teme majore, teme care vor constitui punctele de reper
pentru psihanaliştii postfreudieni. Acestea sunt:
- tema forţelor care determină comportamentele; orice comportament este
determinat de anumite forţe din interiorul persoanelor;
- tema motivării comportamentului: întelegerea motivaţiei acţiunii umane
este esenţială; motivaţia este determinată de energia psihică;
- tema organizării psihicului: personalitatea funcţionează la trei niveluri:
inconştientul, preconştientul şi conştientul.
- tema evoluţiei omului: dezvoltările ce se produc în copilăria timpurie
(până la 4-5 ani) sunt determinante pentru conduita adultului.

22
 Freud organizează „personalitatea”5 în două moduri diferite.
Teoria lui timpurie susţine că personalitatea operează la trei nivele de
conştienţă: inconştient, preconştient şi conştient. Freud consideră că organizarea
vieţii psihice implică o infrastructură psihică aflată în conflict cu instanţa superioară
de control. Viaţa psihică a individului are la bază dualitatea pulsiunilor sexuale care
tind, pe de o parte la conservarea spaţiului şi a pulsiunilor eului, iar pe de altă parte
la conservarea individului. Freud propune ca toate instinctele să fie grupate în două
categorii: instinctele eului (de autoconservare) şi instinctele sexuale.
După 1920, Freud aduce noi corective teorie sale. În noua sa teorie a
personalităţii, el va descrie trei instanţe psihice, antinomice în grade diferite (sinele,
eul şi supraeul) între care se instituie complexe raporturi dinamice şi implicit
structurale.
Freud defineşte eul ca fiind „parte a sinelui” şi anume cea care a suferit
moficări sub influenţa directă a lumii exterioare prin intermediul sistemului P – C
(percepţie – conştiinţă) fiind într-o anumită măsură o continuare a diferenţierii de la
suprafaţă. El caută să extindă influenţa lumii exterioare asupra sinelui şi a intenţiilor
acestuia, să înlocuiască principiul plăcerii care acţionează nestânjenit la nivelul
sinelui, cu principiul realităţii. Percepţia joacă pentru eu acelaşi rol care revine
instinctului la nivelul sinelui. Eul reprezintă ceea ce am putea numi „raţiune şi
înţelepciune”, spre deosebire de sine care este dominat de către pasiuni.
Referitor la sine, Freud îl defineşte ca „parte profundă care guvernează viaţa
umană, sediul pulsiunilor înnăscute şi a dorinţelor refulate care se diferenţiază în
contact cu sursele corporale ale trebuinţelor şi emoţiilor.
Sinele conţine tot ceea ce este ereditar, dat la naştere, ceea ce este
constituţional, instinctele înainte de toate, care îşi au originea în organizarea
somatică şi „ îşi găsesc aici o primă expresie psihică în forme necunoscute nouă”6.

5
The standard addition of the complete psihological works of Sigmunt Freud, Londra, 1958, p. 86
6
The Standard Addition of the Complete Psihological Works of Sigmund Freud, Londra, 1958, p. 86

23
 Acţionând ca un intermediar între sine şi lumea exterioară, eul are ca
principale caracteristici: comanda mişcărilor voluntare (cu rol în autoconservare), ia
la cunştinţă de stimulii deosebit de puternici (prin fugă), prin interacţiunea cu
stimuli moderaţi (adaptare) şi, în final transformă în avantajul său lumea exterioară
(prin activitate). Cât priveşte realitatea interioară (relaţia cu sinele), eul îşi
îndeplineşte sarcina prin obţinerea controlului asupra cerinţelor instinctuale, prin
decizii în legătură cu permisiunea de satisfacere a acestora, prin amânarea
satisfacerii în condiţii de mediu şi timp favorabile sau prin suprimarea totală a
excitaţiilor. Eul tinde spre plăcere şi caută să evite starea de neplăcere. O creştere a
neplăcerii, aşteptată şi prevăzută, este însoţită de o stare de anxietate.
Din timp în timp eul se deconectează de lumea exterioară şi de visele din
cursul somnului, condiţii în care au loc schimbări cuprinzătoare în structura sa.
„ Lunga perioadă a copilăriei, în decursul căreia fiinţele umane în devenire
rămân sub dependenţa părinţilor, lasă după ea, ca un precipitat, închegarea în
perimetrul eului, a unei structuri speciale, prin care se prelungeşte influenţa paternă
şi maternă“. Astfel defineşte Freud „supraeul”. Freud îl consideră „o a treia putere
de care eul are de ţinut seama” şi îl defineşte ca „o a treia treaptă în cadrul eului“,
nu este doar un simplu reziduu al primelor alegeri obiectuale ale sinelui. Raporturile
sale cu eul nu se epuizează în îndemnul „trebuie să fii astfel” ci implică şi
interdicţia „nu ai voie să faci aşa”.
Supraeul, în cursul dezvoltării individului, receptează contribuţia şi a celor
din urmă succesori şi substituţi ai părinţilor, cum sunt educatorii şcolari şi modelele
admirate din viata publică, idealurile sociale. Sinele şi supraeul au însă şi o latură
comună: şi unul şi celălalt reprezintă influenţe ale trecutului – sinele exprimă
influenţa eredităţii iar supraeul, în esenţă, concretizează influenţe venite din partea
altor oameni în vreme ce eul este, în principal, determinat de propria experienţă
individuală.

24
 În teoria sa, Freud pune în centrul personalităţii eul, considerându-l un
conciliator între sine şi supraeu, pe de o parte şi realitatea externă, pe de altă parte,
devenind astfel principalul nivel al vieţii psihice.
Începând cu 1923, Freud defineşte şi un eu ideal care, spre deosebire de eu
(omul aşa cum este), reprezintă eul aşa cum ar trebui să fie, modelat de o cenzură
morală puternică. Eul ideal – spune Freud – satisface toate condiţiile pe care trebuie
să le satisfacă esenţa superioară a omului. Sentimentele sociale se bazează pe
identificările cu ceilalţi membri ai colectivităţii care au acelaşi eu ideal.
Sistematizând, ipoteza care domină construcţia explicativă schiţată de Freud
este: instinctele naturale biotice (sinele) sunt inevitabil în conflict cu
restricţiile impuse de realitate (eul) şi cu regulile pe care societatea încearcă să le
impună (supraeul). Aceste conflicte determină specificitatea acţiunilor oamenilor.

Concepţiile postfreudiene
Se consideră că cele mai ample şi importante modificări la teoria lui Freud
au fost aduse de Carl Jung. El propune o alternativă la distincţia pe care Freud o
susţine între conştient, preconştient şi inconştient. Jung 7 acceptă ipoteza că
funcţionarea omului este dominată de inconştient dar distinge în cadrul
personalităţii trei niveluri de conştienţă:
1) Ego-ul conştient care include percepţii, gânduri, sentimente şi amintiri
de care persoana este conştientă (nivel echivalent cu nivelul conştient al lui Freud);
2) Inconştientul personal, care conţine imagini de care persoana nu este
imediat conştientă dar care pot deveni brusc parte a ego-ului conştient;
3) Inconştientul colectiv care constituie aspectul dominant al personalităţii.
În interpretarea lui Jung, personalitatea nu este numai un produs al experienţelor şi
amintirilor personale; indivizii gândesc şi acţionează în moduri formate de
experienţe comune ale tuturor oamenilor de-a lungul evoluţiei speciei.

7
Carl Jung, “Psihe and Symbol”, New York 1958, p. 138

25
 Contribuţii la amendarea schemei explicative produsă de Freud aduce şi
Alfred Adler. El argumentează că motivul uman fundamental care ghidează
comportamentul omului este lupta pentru superioritate, ca o compensare la
sentimentul de inferioritate.
În dezvoltare normală, Adler consideră că lupta pentru superioritate
compensează sentimentele de inferioritate. Rezultă astfel un stil de viaţă specific
fiecărui om, dar sentimentele de inferioritate, care sunt preponderente în copilărie,
pot fi uitate în timp. Când sentimentele de inferioritate sau când lupta pentru
superioritate devin exagerate apare, conform lui Adler, comportamentul anormal.
Adler numeşte acest gen de exagerare „complex de inferioritate”.
Cea mai cunoscută alternativă la concepţia stadiilor psihosexuale de
dezvoltare a personalităţii a lui Freud este ideea celor opt stadii de dezvoltare
psihosocială a lui Erik Erikson8. Autorul nu include influenţele biologice şi
psihosexuale în dezvoltarea individului dar se pronunţă asupra influenţei societăţii
şi a culturii asupra dezvoltării individului.
Cele opt stadii sunt :
 încredere versus neîncredere în sine;
 autonomie versus nesiguranţă , incapacitatea de asumare a rolurilor ;
 iniţiative versus sentimentul vinovăţiei că nu reuşeşti să asumi anumite
roluri ;
 încredere în sine şi hărnicie versus sentimentul inferiorităţii ;
 sentimentul că rolurile sunt identificate corect versus confuzie de rol ;
 afirmarea identităţii versus izolare socială ;
 capacitatea de a trăi nevoia de a fi util semenilor versus stagnare şi
sentimentul împovărător al inutilităţii ;
 integritate şi coerenţă psihică versus disperare şi dezgust faţă de propria
fiinţare.

8
Erik Erikson “Childhood and Society”, New York 1963, p. 45

26
 Debutul în ceea ce s-a numit „Psihologia Eului” îl face H. Hartman, care
reconsideră punctul de vedere psihanalitic al lui Freud şi afirmă independenţa eului:
„Eul nu este subordonat sinelui sau realităţii externe; este înăscut ca şi sinele faţă de
care are o autonomie primară care precede o autonomie secundară ce permite
adaptarea raţională la mediul înconjurător; funcţia eului este esenţial cea de
adaptare”.
În cadrul concepţiei psihanalitice, amintim şi ipoteza unor psihologi
postfreudieni care afirmă că există „idealul eului” şi „eul ideal”, două instanţe, două
elemente ale psihicului, fixate în inconştientul nostru, având funcţii cu totul diferite.
„Eul ideal” reglează relaţiile noastre cu imaginea corpului nostru, cu fiinţa ideală pe
care ne-am dori să o întruchipăm. „Idealul eului” orientează vieţile şi dorinţele
noastre, constituind ansamblul valorilor simbolice. Între „eul ideal” şi „idealul
eului” se plasează „supereul” („fabrica cea mai mare de complexe psihice”) care
„gâdilă” eul ideal şi cere ca noi să fim cât mai aproape de perfecţiune.
„Eul ideal” şi „idealul eului” se află într-un dialog constant. Cu toate acestea,
primul îl „zdrobeşte” pe al doilea, fapt ce explică imaginea noastră despre sine atât
de nestatornică.

1.2.4. Explicaţia neuro-psihică

Conform acestei concepţii, oamenii diferă prin ceea ce le este caracteristic,

iar unele din aceste caracteristici pot fi mai stabile, mai de durată decât altele
deoarece se manifestă ca rezultate ale diverselor conexiuni profunde dintre
procesele neuronale şi cele psihice.
Adepţii acestei concepţii consideră că gândirea tipică a oamenilor despre
semenii lor, dar şi despre ei însuşi, se desfăşoară în modalităţi ce decurg din
atribuirea unor caracteristici, iar identificarea lor are valoare explicativă.

27
 Principalele repere comune tuturor teoriilor şi punctelor de vedere raliate
concepţiei neuro-psihice sunt următoarele :
- dispoziţiile (caracterele) sunt relativ stabile şi de durată pentru fiecare
individ;
- dispoziţiile (caracterele) au o anumită consistenţă şi generalitate pentru
fiecare persoană;
- diferenţele între indivizi rezultă din diferenţele între puterea, cantitatea şi
numărul dispoziţiilor (caracterelor) pe care o persoană le posedă.

Concepţia lui Gordon Allport

Cercetările privind imaginea de sine debutează cu conceptul „proprium”
introdus de Gordon Allport9 în lucrarea „Structura şi dezvoltarea personalităţii”.
Analizând problema eului, Allport consideră că acesta joacă un rol crucial în
conştiinţa noastră (un concept mai larg decât eul), în personalitatea noastră (un
concept mai larg decât conştiinţa) şi în organismul nostru (un concept mai larg decât
personalitatea).
În urma cercetărilor şi experimentelor efectuate de Allport pe subiecţi
începând cu mica copilărie până la vârsta adultă , în diferite etape ale vieţii
principalul reprezentant al teoriei neuro-psihice identifică mai multe aspecte:
Aspectul 1 este cercetat de Allport pe subiecţi cu vârsta de până la 4 ani.
Acesta cuprinde simţul eului corporal , care se manifestă în mica copilarie. În toată
această perioadă , susţine Allport , nu există nici o transformare din cursul vieţii atât
de importantă ca trecerea gradată de la stadiul unei cercetări absolute (copilul se
percepe împreună cu tot ce e în jur) la stadiul în care copilul ştie despre sine că e
diferit de ceilalţi, că e separat de mediu şi că e capabil să perceapă evenimentele ca
semnificative pentru el însuşi ca fiinţă independentă.

9
Gordon Allport, “Structura şi dezvoltarea personalităţii” ed. Didactică şi pedagocică,
Bucureşti 1981, p. 119

28
 Primul aspect al identităţii proprii care se dezvoltă este simţul eului corporal.
Simţul corporal rămâne pe toată durata vieţii o ancoră a conştiinţei de sine. În stare
sănătoasă, fluxul normal de senzaţii trece neobservat, în timp ce într-o stare de
disfuncţionalitate (boală, durere sau deprivare) simţul corporal este viu conturat.
Deşi reprezintă un important constituent al eului, eul corporal nu reprezintă întregul
eu al unei persoane.
Tot în perioada micii copilării (până la 4 ani) se manifestă aspectul 2: simţul
unei identităţi de sine şi aspectul 3: respectul faţă de sine, mândria. Allport leagă
identitatea de sine de o multitudine de factori psihologici care concurează la
formarea acesteia, dintre care cel mai important îl consideră factorul limbaj. Când
copilul poate vorbi despre diverse obiecte din jurul său el le poate pune în legătura
cu eul său.
Însă sprijinul lingvistic cel mai important dintre toate îl constituie propriul
nume al copilului. Odată cu dobândirea semnificaţiei propriului nume, la copil
apare conştiinţa unui statut independent în grupul social. Alţi factori care
influenţează şi determină o stabilizare importantă a identităţii de sine sunt:
„îmbrăcămintea, podoabele şi îngrijirea specială”.
Referitor la respectul de sine, Allport susţine că atunci când tendinţa
explorativă este frustrată , copilul o resimte ca pe o lovitură dată propriului respect
faţă de sine. Copilul devine în mod acut conştient de sine ca eu. Acest
comportament este atât de evident încât „nevoia de autonomie” este semnul
principal al eului în al doilea şi al treilea an de viaţă.
În perioada de la 4 la 6 ani în evoluţia individualităţii Gordon Allport
identifică alte două aspecte: aspectul 4 - extensia eului şi aspectul 5– imaginea
eului.
În această perioadă copilul este extrem de egocentric, inconştient de alt cadru
de gândire diferit de al său; dezoltându-şi totodată simţul proprietăţii.
Printr-un proces de interacţiune, el ajunge să compare aşteptările părinţilor cu
propriul comportament. Deşi nu are o conştiinţă clar dezvoltată şi nici o imagine a

29
 ceea ce ar vrea să fie la maturitate, copilul pune bazele intenţiilor, scopurilor şi
cunoaşterii de sine care vor juca mai târziu un rol dominant în personalitatea sa.
O dată cu intrarea în şcoală (6 – 12 ani) simţul identităţii, imaginea de sine şi
capacitatea extinderii eului se intensifică, dând naştere celui de al şaselea aspect:
eul, ca factor raţional. Eul, ca factor raţional coincide destul de bine cu definiţia
freudiană „ego”. Partea conştientă a personalităţii este „însărcinată” cu găsirea de
soluţii pentru adaptarea cu mediul extern, pentru soluţionarea problemelor create de
impulsuri şi de interdicţiile impuse de părinţi şi de societate.
În această perioadă însă apare una dintre cele mai semnificative valenţe ale
eului: inventarea de scuze, negări ale faptelor, diverse strategii pentru a preveni
rănirea respectului fată de sine.
Adolescenţei îi este specific aspectul 7: efortul personal central.
Imaginea despre sine a adolescentului depinde de ceilalţi iar simţul identităţii nu
este destul de ferm pentru a rezista. Este etapa specifică căutării identităţii, a găsirii
unei căi spre identitatea care îi va da posibilitatea să îmbine impulsuri
contradictorii.
În final Allport se întreabă dacă „nu există oare un mod de a unifica aceste
şapte aspecte ale personalităţii?”10. În viziunea sa fiecare aspect este o regiune
întinsă a personalităţii iar împreună alcătuiesc eul.

Concepţia lui Raymond Cattell

Pentru întelegerea personalităţii, Cattell propune să se ia în considerare
forţele dinamice (motivaţionale) şi introduce două tipuri de trăsături dinamice,
diferite între ele prin durabilitatea lor: „erg” şi „sentiment”. Ergul, fiind
constituţional, este o structură permanentă şi niciodată nu va dispărea total din
psihicul persoanei pe când sentimentul, format prin învăţare, poate fi supus unui
proces de dezvoltare, astfel că poate dispărea.

10
Gorod Allport, op. cit. p. 136

30
 În explicarea personalităţii, Cattell susţine că pentru fiecare persoană există
un set de sentimente care funcţionează ca un „sentiment-master”, denumire prin
care Cattell introduce noţiunea de sentiment de sine. Acest sentiment faţă de propria
persoană este cel mai important şi, virtual, se reflectă în toate atitudinile persoanei.
Este ceea ce asigură unitatea comportamentului, a psihismului individului, respectiv
stabilitatea, coerenţa, organizarea tuturor trăsăturilor.
Fundamentându-şi teoria pe o multitudine de date experimentale obţinute prin
studierea transversală şi longitudinală a vârstelor, Cattell susţine că a identificat
şase stadii mari prin care trece personalitatea, implicit dezvoltarea eului şi a
imaginii de sine.
În mica copilărie, care durează spre şase ani şi care este considerată ca
perioada de formare majoră pentru personalitate, individul suportă puternice
influenţe din partea părinţilor, fraţilor, trăirilor legate de modul în care i se impun şi
formează deprinderile privind toaleta şi evacuarea; îşi structurează atitudini sociale
primare, stabilitatea şi forţa eului şi a supraeului, sentimentul de securitate sau
insecuritate, atitudinea faţă de autoritate.
Stadiul al doilea, al copilăriei (până spre 14 ani) este o perioadă de
consolidare, începutul unei tendinţe de emancipare şi independenţă faţă de părinţi şi
o creştere în paralel a tendinţei de a se identifica cu cei asemenea din jur.
Adolescenţa este a treia etapă, ce durează până spre 23 ani. Este o perioadă
plină de stres şi probleme subiective: transformări ale trăsăturilor de personalitate
(unele dispar, altele abia apar), se manifestă nevoia de independenţă, de afirmare
personală şi trebuinţe sexuale.
Maturitatea (23-50 ani) este o perioadă productivă, personalitatea tinde să
devină stabilizată, creşte stabilitatea emoţională.
Al cincilea stadiu, maturitatea târzie, include schimbări şi adaptări în
personalitate ca urmare a schimbărilor fizice, sociale şi psihologice prin care trece
persoana. Are loc reexaminarea valorilor şi o căutare a sinelui.

31
 Ultimul stadiu, bătrâneţea, este marcat de adaptarea la o serie de pierderi,
precum şi obişnuinţa cu singurătatea şi lipsa securităţii personale.
În 1950 Cattell publică „Chestionarul celor 16 factori ai personalităţii” bazat
pe analiza factorială a 16 constructe bipolare care încearcă să cuprindă multimea de
comportamente, în mod gradat, de la unul din polii acesteia caracterizat printr-o
maximă exprimare a opusului. Cei 16 factori ai personalităţii sunt: rezervare –
implicare, inabilitate rezolutivă – abilitate rezolutivă, instabilitate emotională –
stabilitate emotională, supunere – dominanţă, nonexpansivitate – expansivitate,
supraeul slab – supraeul puternic, duritate – fragilitate, încredere – culpabilizare,
pragmatism – retragere în imaginar, conştiinciozitate – inconsecvenţă, naivitate –
subtilitate, conservatorism – radicalism, dependenţa de grup – independenţa
personală, sentiment de sine slab – sentiment de sine puternic, adaptare-anxietate.

Concepţia realizată de Paul Costa şi Robert McCrae

În schema explicativă concepută de Costa şi McCrae, modurile de
comportament specifice pot fi explicate de motive, iar motivele, sunt la rândul lor,
considerate expresii ale tendinţelor fundamentale.
Urmărind modelul „Big Five” (cinci superfactori ai personalităţii: nevrotism,
extraversie, deschidere, agreabilitate, conştiinciozitate) autorii americani observă că
trăsăturile bazale apar ca dispoziţii psihice fundamentale, care nu trebuie în nici un
caz considerate constructe biologice. Trăsăturile bazale rămân constructe psihice
care sunt la rândul lor „servite” de structurile biologice.
Aşadar, bazele biologice ale omului sunt cele care particularizează tendinţele
bazale iar ultimele, sub presiuni ale situaţiilor exterioare omului şi biografiei omului
generează imagini despre sine ale omului care, la rândul lor, se implică, împreună
cu ceilalţi factori menţionaţi, în realizarea adaptărilor. Ultimele , numite şi adaptări
caracteristice, particularizează oamenii prin atitudinile pe care oamenii le pot adopta
şi prin scopurile pe care le pot formula, care le pot motiva şi orienta activităţile.

32
 Influenţele externe, reunind în model cadrul socio-cultural în care se
formează persoana, dar şi sistemul de evenimente de viaţă cu întăririle pozitive sau
negative primite de individ de-a lungul vieţii personale, operează asupra individului,
în dezvoltarea sa ontogenetică. Aceste influenţe externe sunt rezumate de cei doi
autori ca „situaţie existenţială”.
Biografia obiectivă este constituită de cursul real al comportamentelor şi
trăirilor care formează viaţa individului. Comportamentul observabil este o secţiune
temporală a biografiei obiective, care include gânduri, sentimente, acţiuni, deci ceea
ce evaluează ceilalţi, cei din jur şi la care ei se raportează prin
procese dinamice complexe ce includ, de exemplu, atitudinile cuprinse în jocurile
de rol şi status.
Din tot acest model, punctul de focalizare îl constituie nivelul „adaptărilor
caracteristice”. Conţinutul acestora este format atât de personalitate cât şi de
cultură, adaptările nefiind altceva decât caracteristicile dobândite, caracteristici care
constituie expresia fenotipică a trăsăturilor, deci acele obiceiuri, atitudini,
deprinderi, valori, motive, roluri, relaţii care definesc „identitatea contextualizată” –
persoana pusă în contextul interrelaţiilor în care s-a format şi evoluează.
În cadrul acestui bloc de fapte psihice caracteristice persoanei, un rol aparte
în evaluarea psihologică îl are „imaginea de sine” ca o subdiviziune a adaptărilor
caracteristice persoanei. Între tendinţele bazale şi adaptările caracteristice, care
constituie expresia directă a personalităţii, au avut şi continuă să aibă loc procese
dinamice responsabile de un anume izomorfism. Individul intră în viaţă cu anumite
dispoziţii particulare cărora li se dă valoare locală şi sens prin cultura prevalentă,
prin intermediul proceselor de dezvoltare care creează acest izomorfism.
Modelul conceptualizat de autorii americani pune problema explicării felului
în care dispoziţiile bazale interacţionează cu un mediu în schimbare, în cadrul
dinamic al dezvoltării personalităţii pentru a produce expresiile fenotipice ale
personalităţii: valori, proiecte personale, relaţii personale, imaginea de sine.

33
 1.2.5. Explicaţia psihologiilor sociale

Noţiunea de identitate în psihologia socială, propune o definiţie a individului

situată la articularea dintre domeniul sociologic şi cel psihologic. Ea permite să ne
întrebăm care este importanţa apartenenţelor sociale în definirea
individului şi care este partea propriu-zis individuală indiosincrasică, introdusă în
această definiţie. Reflecţii asupra identităţii pune problema generală a integrării
agenţilor sociali într-un spaţiu social (recunoaşterea unei apartenenţe) şi, în acelaşi
timp, problema faptului că aceşti agenţi caută un loc specific în acest spaţiu social
(caută să se diferenţieze, să se singularizeze). Dacă noţiunea de identitate ocupă un
loc central în psihologia socială, aceasta se explică probabil prin faptul că ea nu face
decât să reia o temă majoră, una din preocupările principale ale acestei discipline.
După cum scria Codol: „această preocupare majoră – obiect al unor dezbateri foarte
vechi atât în filosofie, religie sau ideologie, cât şi în psihologie – este pur şi simplu
un conflict între afirmarea şi necesitatea individuală şi afirmarea şi necesitatea
colectivă; în căutarea unei identităţi personale şi căutarea unei identităţi colective;
între ceea ce constituie în acelaşi timp diferenţa individuală şi similitudinea cu
celălalt; între vizibilitatea socială şi conformism; pe scurt între individ şi grup”11. Iar
această preocupare, care poate lua forme multiple, trimite la raportul – adesea
gândit ca o poziţie – între individual şi colectiv, raport aflat în centrul psihologiei
sociale.
C.H.Cooley, unul din primii teoreticieni ai proceselor de interacţiune socială,
a marcat în mod clar psihologia socială cu concepţia sa despre „sine ca oglindă”12
(looking – glass self ). Cooley afirmă că sinele personal este o imagine reflectată de
către ceilalţi. Atunci când cineva doreşte să se evalueze, el trebuie să se raporteze la
mediul social şi la standardele impuse de acesta. Pe măsură ce sunt cunoscute
aspecte ale reprezentării pe care alţii o au referitor la noi, comportamentul nostru se
poate modifica fie în sensul susţinerii şi întăririi acesteia, fie în cel al modificării ei.
11
G.H.Mead, citat din psihologie socială experimentală, Ed. Polirom Iaşi, 1996, p.37
12
G.H.Mead, citat din psihologie socială experimentală, Ed. Polirom Iaşi, 1996

34
 În concepţia psihologiei sociale, imaginea de sine este ansamblul ideilor pe
care un individ le are despre el însuşi, inclusiv despre rolul său (meserie, clasă
socială), despre trăsăturile de caracter şi corpul său. Respectul faţă de sine este
limita până la care un individ are o părere bună despre el însuşi. Prezentarea de sine
este comportamentul care vizează influenţarea manierei în care suntem văzuţi de
ceilalţi.

“Eul” în teoria lui Mead

La Mead întâlnim ideea că eul este constituit în acelaşi timp dintr-o
componenta „sociologică “, eul social care nu ar fi decât o interiorizare a rolurilor
sociale şi dintr-o componentă distinctă , personală, eul psihologic. Sinele nu ar fi
deci numai o organizare, o interiorizare a atitudinilor sociale. Eul unui individ se
dezvoltă plecând de la judecăţi pe care celălalt le emite asupra lui în interiorul unui
context social în care individul şi acest „celălalt” interacţionează. La fel se întâmplă
în cazul comportamentelor şi al rolurilor sociale; spre exemplificare copilul adoptă
la joacă rolurile celuilalt, până când acestea devin propriile sale roluri. Dar, dacă eul
se constituie prin participarea la procesul social, nu rezultă din aceasta că eurile
tuturor indivizilor sunt identice şi interşanjabile. Mead afirmă faptul că „eul se
constituie în procesul social şi că reprezintă un reflex individual al acestuia sau, mai
exact, un reflex al acelui model de comportament organizat pe care procesul social
îl prezintă şi pe care indivizii îl încorporează în structura lor respectivă”. Toate
acestea nu sunt incompatibile cu faptul că orice eu are propria sa individualitate,
modelul său unic.
Originea socială, constituţia şi structura comună a eurilor nu exclud mari
diferenţe şi variaţii între ele şi nu interzic individualitatea mai mult sau mai puţin
distinctă pe care fiecare o posedă de fapt. Mead este obligat să distingă două aspecte
ale eului: eul psihologic care ar reprezenta eul ca subiect şi eul social care ar
reprezenta eul ca obiect. Mai exact, eul psihologic este reacţia organismului la
atitudinea celorlalţi; eul social este ansamblul organizat de atitudini ale celorlalţi pe

35
care ni le asumăm. „Atitudinile celorlalţi reprezintă eul social organizat, la care
reacţionăm ca eu psihologic” susţine Mead.
Totuşi, Mead afirmă că: „eul psihologic şi cel social trebuie considerate ca
elemente constitutive ale eului”. Eul rezultă, în cele din urmă, dintr-o interacţiune,
dintr-o tensiune dialectică între eul psihologic şi cel social. Eul psihologic
reprezintă aspectul creator al eului care răspunde atitudinilor interiorizate ale
celuilalt, pe când eul social este tocmai ansamblul organizat de judecăţi ale celuilalt
pe care eul şi le asumă. Eul este constituit din „conversaţia dintre eul psihologic şi
eul social”, în măsura în care această „conversaţie” reprezintă transpunerea în
conduita individului a procesului care, în interacţiuni, leagă un organism de
celelalte.
Mead stabileşte o distincţie între eul social conformist şi eul psihologic
creator: „spunem despre un individ conformist că are aceleaşi idei ca şi vecinii săi.
În aceste circumstanţe, el este cu greu ceva mai mult decât un eu social; adaptările
sale sunt slabe şi se produc în mod inconştient. Opus acestui eu social există
individul care are o personalitate definită, care reacţionează la atitudinea organizată
printr-o diferenţă semnificativă. Într-un asemenea om, eul psihologic este cel care
domină experienţa. Aceste două faze care apar în mod constant sunt cele mai
importante pentru eu”.
După cum există o relaţie dialectică între eul psihologic şi eul social, se
desemnează şi o relaţie între individ şi societate, plecând de la tensiunile dintre eu şi
celălalt. Astfel, dacă eul social este produsul societăţii care îi determină conţinutul,
societatea este transformată, în acelaşi timp, de acţiunile eului psihologic. Dacă,
pentru Mead „nici un individ nu poate reorganiza întrega societate ..., omul
afectează în mod continuu societatea prin propria-i atitudine, fiind atent la
atitudinea grupului faţă de el şi reacţionând la această atitudine. Prin această recţie,
el modifică atitudinea grupului.”
În conluzie, eul este, pentru Mead, mai puţin o „substanţă”, o structură, cât un
proces; el reiese din trecut, din interacţiunea cu celălalt, are în prezent o funcţie ce

36
poate fi calificată drept ajustare la o situaţie dată şi presupune capacitatea de
schimbare în viitor în măsura în care din această ajustare rezultă ceva nou.

1.2.6. Explicaţia procesual-organică

Concepţia procesual-organică, elaborată de Lucian Culda are la bază ideea că

interpretarea satisfăcătoare a posibilităţii fiinţei umane presupune modelarea globală
şi unitară nu doar a lumii reale pe care oamenii o generează şi care îi înglobează
funcţional. Concepţia procesual-organică încearcă explicarea „naturii umane ” prin
receptarea omenirii ca una din procesualităţile sociale posibile, prin modelarea
„posibililor” procesualităţii sociale, a proprietăţilor lor, a mecanismelor ce le
guvernează devenirea şi funcţionarea. Lucian Culda consideră că analiza unor
aspecte disparate privitoare la manifestările omului în contexte şi situaţii
particulare, a unui anumit tip de procesualitate (denumite de autor „simplificări
deformatoare”) nu poate fi relevantă deoarece, excluzându-se numeroase conexiuni,
nu se pot modela nici procese emergente, nici evoluţii posibile în interiorul
procesualităţii înglobante .
Autorul concepţiei procesual-organice consideră necesară distanţarea critică
de interpretările dominante în ontologii, gnoseologii,semiotici şi ştiinţele socio-
umane, sesizând dependenţa acestora de orizonturi interpretative locale, de stadii
timpurii ale capacităţii interpretative. Autorul argumentează că aceste contexte
interpretative sunt prelungiri ale interpretărilor empirice din perioade timpurii ale
comunităţilor umane şi trebuie părăsite, deoarece toate aceste domenii teoretice au
realizat rupturi în raport cu orizonturile interpretative oferite de practicile sociale
empirice.
Profesorul Culda afirmă că: „reconsiderări cu ample consecinţe au devenit
posibile când am centrat studiile consecvent pe procese, când am sesizat că ceea ce
numim curent „obiecte” sunt interpretări date acelor procesualităţi care se află în

37
 stări aproape de echilibru, relativ stabile, deci unor cazuri particulare ale
procesualităţilor”13.
Interogând aceste procesualităţi, Lucian Culda face distincţia dintre
procesualităţi abiotice, biotice şi sociale şi introduce abordarea explicită a
proceselor organizante şi dezorganizante. Numai centrând interogarea pe aceste
procesualităţi şi investigând cu prioritate procesele organizante şi dezorganizante se
pot obţine modelări în care să se poată localiza celelalte tipuri de procese, care se
ordonează şi capătă diverse proprietăţi în raport cu proprietăţile proceselor
organizante ce le fac posibile.
În lucrarea sa, „Procesualitatea socială”, Lucian Culda avansează XII ipoteze
de lucru14, ipoteze care dau coerenţa teoriei procesual – organice:
1. Fiinţarea este procesualitate; ca procesualitate nu este reductibilă la reali
ei localizaţi spaţio-temporal; reali care sunt doar posibili actualizaţi în contexte
particulare şi, ca urmare, particularizante.
2. Fiinţarea se manifestă ca expresie şi produs al conexiunilor posibile
între procesări informaţionale şi procese energetice; nu este posibilă completa
detaşare a proceselor energetice de procesările informaţionale; ele se produc şi se
susţin reciproc, în modalităţi dependente de proprietăţile lor.
3. Cofiinţarea procesărilor informaţionale cu procesele energetice face
imposibile situaţiile limită: starea de organizare generalizată stabilizată, lipsită de
procesualitate; starea de dezordine generalizată, deci de entropie maximă, care, de
asemenea exclude procesualitatea. Orice procesare îşi generează prin propriile
consecinţe, condiţiile dezorganizării ei iar procesle dezorganizante sunt generatoare
de condiţii favorabile emergenţei altor procese organizante.
4. Fiinţarea îşi modifică stările în modalităţi condiţionate de procesări
informaţionale, între cele două stări limită menţionate. În anumite condiţii procesele
informaţional-energetice se pot menţine în stări de relativă stabilitate. Autorul
13
Lucian Culda, “Procesualitatea socială”, Ed. Licorna Bucureşti, 1994, p. 9
14
Lucian Culda, op.cit. p.13

38
numeşte procesele aflate în stări aproape de echilibru „complexităţi”. Aflându-se în
stări aproape de echilibru, complexităţile nu numai că au o relativă stabilitate
internă, dar au grade mai mari de independenţă în raport cu procesualităţile ce le
sunt exterioare, inclusiv cu cele pe care le înglobează funcţional.
5. Conexiunile dintre procesările informaţionale şi procesele energetice, ca
procese dominante în fiinţare, să fie de tip organizant şi dezorganizant, ele se
realizează ca procese abiotice, întreţinând ceea ce Lucian Culda numeşte: „fiinţare
biotică” sau „mega-procesualitate abiotică”. În ansamblul ei, mega-procesualitatea
abiotică se află (sau se poate afla) numai în stări departe de echilibru; ea poate
conţine însă zone ce se află în stări diferite, aproape de echilibru. Stările aproape de
echilibru decurg din reducerea procesării informaţionale şi se concretizază în
complexităţi cu procese energetice lente, cu conexiuni puţine şi laxe.
6. În mega-procesualitatea abiotică, în anumite condiţii, în unele din zonele
aflate în stări aproape de echilibru, sunt posibile mega-procesualităţi biotice care la
rândul lor, când se află în stări aproape de echilibru, dacă sunt satisfăcute şi alte
condiţii, fac posibile „mega-procesualităţi sociale”.
7. Lucian Culda numeşte „mega-procesualitate biotică” „ansamblul
proceselor ce se produc prin fiinţarea complexităţilor biotice, prin conexiunile ce se
dezvoltă între ele într-un mediu abiotic, relativ stabil”.
Procesorii capabili să realizeze procesări informaţionale care pot controla
procese energetice astfel încât să fiinţeze complexităţi înglobante capabile să se
reproducă sunt denumite „complexităţi biotice” care fac posibilă „menţinerea
proprietăţilor mediului intern şi ambianţei informaţional-energetice între anumite
limite”.
Fiind procesualităţi informaţional-energetice, fiind posibile numai cu condiţia
continuei funcţionări, complexităţile biotice pot fi considerate „bio-harduri” cu
”bio-softuri” menite să le întreţină. Suportul energetic al procesării bio-
informaţionale constă în procese bio-chimice şi bio-electrice realizate în „bio-
câmpuri”. Depinzând de astfel de procese, complexităţile biotice pot să-şi modifice

39
anumiţi parametrii funcţionali, dar nu se pot reconstrui pe alte baze funcţionale; ele
pot doar să se reproducă şi să se acomodeze în limitele ce decurg din proprietăţile
bio-procesorilor informaţionali.
8. Procesarea socială devine posibilă când procesarea biotică face posibili
procesori cu proprietăţi diferite de ale complexităţilor biotice. Noii procesori, numiţi
„interpretori” induc discontinuităţi în funcţionarea complexităţilor biotice în care se
produc. Oamenii sunt consideraţi de autorul teoriei astfel de complexităţi.
Conţinând bio-procesori informaţionali şi interpretori, oamenii, prin manifestările
ce le sunt specifice generează procesulalităţi cu proprietăţi diferite de cele ale
procesualităţii biotice. Lucian Culda defineşte „procesualitate socială”: „ansamblul
proceselor posibile prin cofiinţarea oamenilor, procese realizabile cu concursul
procesorilor de informaţii specifici”.
Interpretorii se constituie iniţial în funcţie de presiuni informaţionale şi
energetice locale, particulare şi particularizante, dar emergând inevitabil spre
interpretări mai performante deoarece se pot recontrui sub presiunile propriilor
produse şi ale consecinţelor lor. Aceste proprietăţi ale interpetorilor fac ca
procesualitatea socială să se reorganizeze succesiv iar reconstrucţiile interne să nu
fie aleatoare, să decurgă din sporirea posibilităţilor interpretative ale noilor
procesori şi să ia forme dependente de tensiunile ce se dezvoltă între procesorii bio-
informaţionali şi interpretori.
Dependenţa interpretărilor de criterii şi reguli ce se constituie în procesarea
interpretativă fac nu numai ca interpretările să nu poată fi satisfăcătoare de la
început; constituirea interpretărilor în funcţie de anumite situaţii receptate ca
problematice face posibili şi interpretori specializaţi pentru a investiga iniţial
interpretări, construcţii şi procesări interpretative disparate, apoi procesualitatea
interpretativă în ansamblul ei. Pe aceşti interpretori Lucian Culda îi numeste
„procesori interogativi”.
9. În fiecare dintre cele trei tipuri de procesualităţi se intercondiţionează

40
 procese informaţionale şi energetice cu proprietăţi specifice. Autonomia funcţională
a fiinţării abiotice, procesualităţilor biotice şi procesualităţii sociale decurge din
capacitatea lor de a se autogenera şi din specificitatea proceselor; relativitatea
autonomiei lor decurge din proprietăţile raporturilor de înglobare menţionate. Cele
trei tipuri de procesualităţi se află în anumite tipuri de raporturi: procesualitatea
biotică depinde de menţinerea fiinţării abiotice între anumite stări funcţionale iar
procesualitatea socială depinde de menţinerea procesualităţii biotice între anumite
stări funcţionale.
10. Fiinţarea, ca procesualitae aflată în stări departe de echilibru, presupune
cu prioritate procesări informaţionale „generative”, procese informaţional
energetice „organizante” şi „dezorganizante” şi, ca un corolar, procese
„reorganitante”. Ultimele sunt considerate de autor15 „consecinţe posibile ale
proceselor generative şi organizante, ale raporturilor ce se dezvoltă între ele şi
procese pe care tind să le înlocuiască funcţional”.
Procesele organizante sunt acele procese informaţional-energetice prin care
emerg procesualităţi noi. Emergenţa unor noi procesualităţi poate să decurgă din
situaţiile în care anumite „nevoi funcţionale” ale unor procesualităţi în funcţiune pot
fi satisfăcute prin articularea unor raporturi noi fie în interiorul lor, fie cu alte
procesualităţi (din conexiunile care, realizate, se dovedesc a fi apte să satisfacă
cerinţe funcţionale ale unora dintre procesorii participanţi). Nevoile funcţionale
întreţin procese organizante în măsura în care produc procesori noi, apţi să genereze
„finalităţi” specifice şi procese care le pot servi. Nevoile funcţionale ce întreţin
procesele organizante sunt cele care condiţionează şi raporturile noilor
procesualităţi cu cele în funcţiune.
Caracterul epuizat al organizării unei procesualităţi şi dependenţa ei de
proprietăţi ale procesualităţilor constituente justifică distincţia între mai multe
„tipuri ”de procese organizante, fiecărui tip fiindu-i proprii anumite „stadii” ale
organizării.

15
Lucian Culda, Procesualitatea socială, Editura Licorna, 1994, p. 17

41
 11. În fiecare din cele trei tipuri de mega-procesualităţi, sunt posibile
complexităţi cu grade de organizare internă diferite, cu unul sau mai multe niveluri
de organizare. Complexităţile ce au acelaşi număr de niveluri de organizare au
anumite proprietăţi care le fac să posede grade de libertate similare în raport cu
mediul ambiant. Cu cât posedă ami multe niveluri de organizare, cu atât
complexităţile, fie ele abiotice, biotice sau sociale, au mai multe grade de libertate.
Unele dintre complexităţi se pot conexa în modalităţi relativ stabile, generând ceea
ce Lucian Culda numeşte: „procesualităţi derivate”. Mega-procesualităţile sunt
produsul conexiunilor posibile între procesualităţile derivate.
12. Dacă procesualităţile derivate pot, la rândul lor, genera condiţii pentru
emergenţa altor procesualităţi derivate, mega-procesualităţile (fiinţarea abiotică,
procesualitatea biotică şi procesualitatea socială) sunt, conform autorului teoriei
procesual-organice „organizări cu mai multe niveluri”. Procesualităţile derivate
situate la un nivel de organizare posedă proprietăţi specifice, dar ele se construiesc
în funcţie de proprietăţi ale nivelurilor ce le-au făcut posibile şi, la rândul lor, fac
posibile relaţii funcţionale cu procesualităţile derivate înglobante şi înglobate.
Raporturi dintre procesualităţi derivate situate la niveluri diferite decurg din
proprietăţile şi starea lor, ca urmare, sunt asimetrice şi se diferenţiază în raport cu
acele proprietăţi ale procesualităţilor derivate ce sunt active în anumite condiţii
spaţio-temporale.
Interogarea procesual-organică, având ca obiectiv modelarea unitară a
fiecărei mega-procesualităţi, o astfel de modelare presupunând centrarea cu
prioritate pe emergenţe, pe consecinţele organizante ale proceselor informaţional-
energetice, pe conexiunile dintre procesele organizante şi dezorganizante în
interiorul procesualităţii sociale şi a socio-organizărilor, devin posibile şi necesare
două departajări: renunţarea la studiile care investighează separat procese energetice
şi conştientizarea că produsele interogărilor efectuate cu metode determinist cauzale
şi sistemice oferă puţine puncte de sprijin. Realizând modelări

42
 în modalităţi ce introduc „simplificări deformatoare” care se pot referi numai la
anumite presupuse caracteristici energetice ale obiectelor de studiu, susţine Lucian
Culda, nu se pot construi explicaţii ale proceselor ce întreţin o mega-procesualitate.
Limitele menţionate decurg îndeosebi din ignorarea naturii informaţional-energetice
a procesualităţilor, din incapacitatea de a modela procesualităţile ca produse şi
expresii ale unor complicate procese informaţional-energetice.
Având ca reper modelul procesării sociale a informaţiilor, Lucian Culda
încearcă o interpretare unitară situaţiei sociale a oamenilor, oriunde ar fi ei localizaţi
în spaţio-temporalitatea socială, denumind acest program „antropologia procesual-
organică”16.
În urma cercetărilor efectuate, Lucian Culda susţine că procesualitatea socială
este o organizare aflată în stări departe de echilibru ca urmare a proceselor
organizante şi dezorganizante ce decurg din modalităţile în care capacităţile sociale
de procesare a informaţiilor se reproduc sub presiunea consecinţelor propriilor lor
produse. Din aceste considerente, autorul afirmă că procesualitatea socială poate fi
modelată satisfăcător numai prin combinarea a patru genuri de investigaţii:
ontologice, istoriografice, viitorologice şi praxiologice. În concepţia autorului
procesualităţii-organice, explicaţia ontologică constituie interpretarea cadru pentru
celelalte trei genuri de investigaţii, corelate în modalităţi care decurg din
proprietaţile ei. Dacă modelarea ontologică se pronunţă asupra posibililor oricărei
procesualităţi sociale, celelalte interogări pot să se pronunţe asupra realilor ce s-au
succedat deja întreţinând o anume procesualitate socială, asupra evoluţiilor ce se pot
produce în orizonturi interpretative active, inclusiv în orizontul deschis de teoria
procesual-organică.
Aşadar, procesualitatea socială poate fi modelată satisfăcător numai cu
contribuţia celor patru genuri de interogări, împreună, ele pot ajuta oamenii să se
localizeze corect în procesualitatea socială.

16
Lucian Culda, Procesualitatea socială, Editura Licorna, 1994, p. 371

43
 În interogarea procesual-organică a oamenilor se avansează două ipoteze:
obiectul de studiu poate fi chiar domeniul de referinţă, în unitatea lui (deci omul ca
produs şi expresie a unor procese informaţional-energetice de natură biotică şi
socială) sau ipoteza mai multor obiecte de studiu (bio-procesorii, interpretorii şi,
separat, rezultanta cofuncţionării lor-omul). Considerând că prima ipoteză fereşte
cercetătorul de „simplificări deformatoare”, Lucian Culda optează pentru ea în
desfăşurarea cercetărilor.
Procesualitatea-organică defineşte organismele „bio-organizări” deoarece
procesele informaţional-energetice ce le sunt proprii concură, prin specializare şi
conlucrare, la constituirea şi funcţionarea lor asfel încât le face capabile să fie active
în mediul exterior, să se raporteze selectiv la alte complexităţi în modalităţi ce
decurg din proprietăţile lor informaţional-energetice.
Bio-organizările sunt produse şi expresii ale proceselor informaţional-
energrtice prin care programele genetice construiesc ansambluri specializate şi
ierarhizate de „bio-procesori”. Aceştia sunt posibili numai în interiorul
organismelor, fac posibile nu doar procese ce întreţin interioritatea organismelor ci
şi deschiderea lor selectivă către mediul exterior. Ei pot fi studiaţi numai
localizându-i în reţelele organismelor, cum şi oamenii pot fi studiaţi numai luând în
considerare apartenenţa lor la socio-organizări.
Bio-procesorii pot fi interpretaţi ca fiind produsul unor procese organizante
specifice organismelor şi expresia conexiunilor de natură organizantă şi funcţională
între anumite bio-harduri şi bio-softurile pe care bio-hardurile le întreţin în
modalităţi ce decurg din bio-softurile lor.
Interpretarea corectă a posibilităţilor funcţionale ale conştientizărilor necesită
luarea în considerare şi a consecinţelor coexistenţei conştientizărilor realizate de
interpretori cu ştientizările realizate de „bio-procesorii cuplatori”.
Oamenii realizează procesări bio-informaţionale ce se soldează cu semnale
gen dureri, plăceri, dorinţe, stări de frig, foame, mirosuri, şi imagini codificate ca
fiind pericole sau surse de hrană, etc. Acestor procesări, ştientizate, oamenii le

44
asociază interpretări. Indiciul suficient este furnizat de posibilitatea de a disocia
durerea de interpretarea ei, de a da interpretări diferite aceleiaşi dureri, aceleiaşi
imagini, aceluiaşi conţinut sonor. Trebuie să se realizeze codificări de genul
culorilor -care sunt produsul unor bio-cuplatori- pentru ca apoi să fie interpretate şi
conştientizate ca interpretări despre culori, folosindu-se în acest scop diverse
simboluri sau construcţii verbale analitice.
Când procesările interpretative se referă la informaţii furnizate de bio-
culatori, se produc două procesări: ştientizarea proprie bio-procesărilor şi
conştientizarea lor.
Expresia „oamenii ştiu şi ştiu că ştiu ” este explicată de Lucian Culda prin
introducerea unui nou termen: „homo-intrepretori”. Aceştia au capacitatea de a
recepta selectiv, în funcţie de criterii şi reguli ce se diferenţiază în procesul
specializării lor, anumite produse ale propriilor interpretări, de a se raporta la aceste
interpretări receptate, de a le introduce în noile fluxuri interpretative. Autorul teoriei
procesual-organice numeşte această performanţă „conştientizare” iar procesarea
propriu-zisă „luare la cunoştinţă”, în cazul în care prin ea omul află produsul
interpretării şi ştie că îl ştie. Pe scurt, Lucian Culda defineşte astfel homo-
interpretorii: „capacităţile de procesare interpretativă ce emerg în neocortex, prin
intermediul cărora omul devine, fără voia lui, sursa şi componenta activă a socio-
organizărilor”.
Spre deosebire de homo-interpretori, ce se construiesc în structurile
neocorticaleale omului, interpretorii ce se construiesc în socio-organizări sunt
definiţi ca: „socio-interpretori”.
Pentru a se construi socio-interpretori, trebuie ca anumite finalităţi să
exercite presiuni asupra oamenilor iar ei să le resimtă ca nevoi sau aspiraţii. Un
socio-interpretor poate fiinţa dacă presiunile generează mai mulţi homo-interpretori
care concură la satisfacerea aceluiaşi gen de nevoi şi aspiraţii, dacă acei homo-
interpretori se constituie în modalităţi ce presupun conlucrarea lor, perceperea

45
 reciprocă a interpretărilor şi produselor lor, conexarea lor în modalităţi cu un minim
de stabilitate.
Pentru a se manifesta, socio-interpretorii ar trebui să conţină cel puţin: homo-
interpretori specializaţi, seturi de interpretori, anumite interpretări obiectivate care
să întrunească anumite condiţii pentru a funcţiona ca sisteme de referinţă pentru cei
ce realizează interpretări, conexiuni între homo-interpretorii implicaţi, între grupuri
de astfel de homo-interpretori, produse ale activităţilor informaţional-enegetice,
receptate ca rezultate pozitive, utile conlucrării.
În conluzie, teoria procesual organică schiţată face posibilă o nouă concepţie-
cadru de investigare a procesualităţii sociale şi, în interiorul ei, a problematicii
umanului. Realizarea investigaţiilor în varianta schiţată are şansa, după părerea
autorului, să producă interpretarea unitară a omului în procesualitatea socială, să
dezvăluie procesele organizante şi dezorganizante ce ţin procesualitatea socială în
stări departe de echilibru şi, în această modelare, conexiunile dintre procesele
macro-sociale şi acţiunile oamenilor în organizaţii, între situaţia organizărilor
sociale şi cea a oamenilor.

1.3. Critici referitoare la strategii psihologice

Am identificat astfel cinci tipuri de explicaţii psihologice pe care le-am

explicat in mare parte .Acestea coexista, dar au caracteristici diferite deosebindu-se
in asmenea fel incat nu se poate sustine fiintarea unei psihologii, deoarece fiecare
gen de psihologie concureaza cu cealalta.Astfel nu se poate sustine
complementaritatea abordarilor semnalate, desi anumite explicatii pot fi considerate
complementare.In acest mod putem sustine ca problematica fiintarii oamenilor nu
primeste o explicatie satisfacatoare.
Omul nu este interogat unitar, metodele de interogare fac ca anumite aspecte
ale fiintei umane sa fie ignorate .Psihologiile analizate nu sunt numai teorii ci
strategii de interventie deoarece au obiective terapeutice si de selectie a oamenilor in

46
raport cu anumite exigente profesionale.Orice strategie psihologica de acest fel este
vulnerabila avand un grad redus de testabilitate.
Psihologiile analitice include atat de multe interpretari arbitrare incat este
dificil sa vorbesti de dovezi in sensul strict al exigentelor stiintifice referindu-se aici
la “postulatul” lui Freud conform caruia visurile satisfac dorinte ascunse dar ca in
acelasi timp sunt stresante si satisfac anumite dorinte deoarece acestea sunt de natura
masochista.
Neuro-psihologiile atrag atentia asupra caracterului subiectiv al deciziilor
care intervin in analizele de tip factorial.Deoarece pot influenta reprezentarea
(modelarea) structurii personalitatii, nu este corect sa se afirme ca aceasta poate fi
descoperita obiectiv prin analize factoriale, acestea implicand procedurii matematice
deci obiectivitate.Dar alegerea factorilor sete o decizie subiectiva.De asemenea
numarul si felul factorilor extrasi vor depinde de procedura matematica aleasa, deci
de alta decizie subiectiva (diferenta dintre cei 2 factori ai lui Eysenck si
cei 16 ai lui Cattel provine din procedura statistica aleasa).
Teoriile centrate pe identificarea unor constante in comportamentul uman nu
pot sa se pronunte asupra comportamentului propriu zis, nu pot sa precizeze cand, in
ce conditii trasaturiile sunt active deoarece se ignora aspectele conjucturale, nu se pot
pronunta asupra constructiei personalitatii, a posibilitatilor ei evolutive, asupra
conexiunilor dintre ambianta sociala si trasaturile oamenilor.
Psihologiile fenomenologice nu reusesc sa explice adecvat dezvoltarea
oamenilor, ele dovedindu-se utile in explicarea oamenilor deja formati psihic, limitele
lor decurg din presupozitia ca analiza experientei imediate constientizate este
suficienta pentru interpretarea personalitatii.
Psihologiile comportamentiste efectueaza asa zise protocoale descriptive
ignorandu-se problematica prganizarii psihice, factorii ereditari, componentele
afective.Teoriile centrate pe invatarea sociala iau in considerare numai aspecte
specifice, nu decurg din teorii care explica personalitatea.

47
 Psihologiile sociale sunt impartite in modalitati ce nu decurg dintr-un
model care sa trateze global problema iar localizariile obiectului psihologiilor nu
conduc la rezultate compatibile si complementare.
Se ignora faptul ca omul este in acelasi timp implicat in fiintarea unor
procesualitati sociale si produsul si expresia particularitatilor socio-organizarilor
inglobante.

CAPITOLUL II

IMAGINEA DESPRE SINE IN CONTEXTUL MODELULUI

PROCESUAL ORGANIC

2.1. Imaginea despre sine – interpretor integrator al actiunii

Posibilitatea ca omul să posede mai mulţi integratori generează situaţii de o

mare diversitate.Între bio-integratori şi integratorii întreţinuţi de interpretorii bio-

48
 funcţionali pot fi compatibilităţi dar şi incompatibilităţi; situaţii similare pot să se
manifeste între oricare dintre integratorii întreţinuţi de oricare dintre interpretori.
Dacă un anumit integrator poate să rămână permanent activ, dacă este posibil
ca el să realizeze o anume monitorizare a activităţilor generate de oricare dintre
integratori şi dacă el poate declanşa acţiuni şi constituie intervenţii în funcţionarea
celorlalţi procesori de informaţie, se justifică ipoteza: omul este o procesualitate
care poate să deţină o reţea de integratori cu relativă stabilitate; stabilitatea
informaţională a omului care poate să decurgă din stabilitatea genurilor de
conexiuni ce se manifestă între integratori, nu presupune că omul devine o
complexitate. Rămân active cel puţin două surse de instabilitate: în interiorul
interpretorilor continuă să se producă reorganizarea sub presiunile noilor informaţii;
este probabil că eventuala „cenzură“ realizată de un integrator asupra ansamblului
manifestării omului să conţină erori, să fie astfel sursa unor situaţii care exercită
presiuni ce diminuează în timp posibilităţile de intervenţie ale integratorului.
Pornind de la aceste premise, Lucian Culda defineşte „sinele omului” 17 ca:
„produsul conexiunilor dintre integratori cu funcţionalităţi distincte şi
complementare, dintre integratori ce au dinamici interne ce nu pot fi similare sau
echivalente”. Dacă bio-procesorii fac din organism o complexitate, în schimb,
interpretorii sunt capabili de reorganizări interne, reorganizări ce se produc ca
urmare a presiunilor informaţionale dar în modalităţi ce se diferenţiază în raport cu
specializarea interpretorilor.
Pentru a studia dinamica sinelui omului trebuie, luate în considerare
dinamicile specifice integratorilor. Dacă dinamismul intern al interpretorilor bio-
funcţionali este dependent de ciclicitatea bio-procesorilor şi de presiunile
informaţionale ale celorlalţi interpretori, îndeosebi de produse ale interogărilor,
dinamismul interpretorilor socio-integratori decurge din dinamica socio-
organizărilor, îndeosebi a socio-organizărilor integratoare şi a impactului produselor
interpretorilor self-interogativi şi interogativi. În ceea ce priveşte dinamica
17
Lucian Culda, “Devenirea oamenilor în procesualitatea socială”, Ed. Licorna Bucureşti, 1997, p. 257

49
interpretorilor socio-profesionali, ea decurge îndeosebi din dinamica socio-
interpretorilor specializaţi ce înglobează funcţional oamenii.
Capacitatea bio-procesorilor de a recunoaşte entităţi, locuri, situaţii şi de a
regla manifestări ale organismului în funcţie de consecinţe ale unor situaţii
anterioare îndreptăţeşte ipoteza: bio-procesorii cuplatori realizează procesări de
tipul celor denumite: „ştientizări”.
Aceste ştientizări, ca performanţe ale bio-procesorilor, induc şi întreţin o
anumită coerenţă funcţională, ce asigură conservarea şi continuitatea unor
manifestări, posibilitatea convieţuirii în comunităţi, anumite diviziuni funcţionale
între membrii comunităţilor. Coerenţa funcţională a bio-procesorilor cuplatori se
obţine şi prin ceea ce teoria procesual-organică numeşte: „ştientizări ale sinelui”,
evident ale sinelui biotic.
Capacitatea de ştientizare proprie bio-procesorilor cuplatori este cea care
generează capacitatea bio-organizărilor ce au trei niveluri de organizare bio-
informaţională de a deţine ceea ce teoria procesual-organică numeste: „imagini ale
sinelui”. Performanţa este atestată de capacitatea animalelor de a se recunoaşte
reciproc, de a se raporta selectiv la semeni, totodată, trebuie avut în vedere că
imaginea altuia presupune imagine sinelui. Codificarea biotică a sinelui face
posibile anumite poziţii în grup şi conservarea acestor pozitii; indiciile suficiente ale
corectitudinii ipotezei privind capacitatea bio-procesorilor de a realiza imagini ale
sinelui sunt furnizate de identificarea unor modalităţi simbolice în care animalele,
păsările şi peştii îşi reglează relaţiile, ca şi cum ar juca anumite roluri. Manifestările
mediate de semnale, relaţiile ce decurg din decodificări constante ale unor semnale
justifică ipoteza că imaginile de sine sunt implicate în reglarea comportamentului,
îndeosebi în reglarea relaţiilor cu exemplare ce aparţin aceleiaşi specii sau unor
specii care intră în ceea ce biologii numesc: „lanţuri trofice”. Imaginile pe care le
invocăm trebuie să fie implicate în comportamente sexuale, în departajările ce
intervin în funcţie de vârsta şi de poziţia în grupurile de apartenenţă.

50
 Pornind de la premisa că bio-procesorii cuplatori realizează imagini ale
sinelui, se poate susţine că bio-procesorii au caractere informational-energetice
relativ stabile care se concretizează în modalităţi relativ constante de manifestare în
anumite genuri de situaţii, mai precis spus, în principalele genuri de situaţii proprii
organismelor. Pentru a caracteriza aceste modalităţi relativ stabile de manifestare în
principalele genuri de situaţii proprii organismelor, Lucian Culda utilizează „eul
biotic”.
Eul biotic este relativ constant deoarece el se modifică sub trei genuri de
presiuni: martirizarea organismului, îmbătrânirea şi dezorganizări interne
patologizante.
Caracteristicile eului biotic sunt trăite, se manifestă în situaţiile cele mai
diverse, de fiecare dată în forme particularizate de context; bio-procesorii nu pot
realiza ştientizări despre ele. Bio-procesorii realizează doar ştientizări ale aspectelor
concrete cu care organismele se confruntă, despre situaţii ca şi despre reacţiile la
ele, despre necesităţi presante ca şi despre posibilităţile de a le satisface.
Numai interpretorii pot realiza ştientizări despre caracteristici ale eului biotic;
oamenii dau astfel eului biotic interpretări numeroase în toate variantele în care
interpretorii pot funcţiona, de la interpretări mitice la cele filozofice şi ştiinţifice.
Dacă oamenii sunt posibili ca o consecintă a emergenţei interpretorilor şi
dacă interpretorii se constituie şi funcţionează în modalităţile schiţate anterior,
pentru a obţine o interpretare mai nuanţată a posibililor oamenilor trebuie să ne
pronunţăm asupra caracteristicilor devenirii capacităţii oamenilor de a procesa
informaţii, caracteristici care se formeaza în şi prin fiinţarea socială a oamenilor.
Se va constata că specializarea socio-organizărilor se corelează cu
specializări ale interpretorilor oamenilor în modalităţi ce decurg din presiuni ale
bio-procesorilor şi socio-organizărilor, dar şi din necesităţi proprii interpretorilor.
Pe măsură ce interpretorii constituiţi sub presiuni ale bio-procesorilor îşi
dezvoltă posibilităţile funcţionale, emerg presiuni pentru specializări prin care
oamenii satisfac diverse necesităţi, aşa cum pot fi ele conştientizate. Capacităţile

51
interpretative, făcând posibile simbolizări şi procesări analitice, dezvoltă noi situaţii,
deci noi necesităţi şi noi posibilităţi de actiune; coexistenţa oamenilor în socio-
organizări face posibile noi specializări şi noi conlucrări, noi modalităţi de abordare
în grup a unor situaţii problematice. Devin astfel posibili interpretori specializaţi
pentru efectuarea anumitor activităţi în interiorul unor organizări sociale explicite,
prin intermediul cărora oamenii obţin finalităţi conştientizate ca fiind distincte. Noii
interpretori au proprietăţi diferite de interpretorii care concură la reglarea relaţiilor
cu bio-procesorii, ei se află în alte relaţii cu bio-procesorii, sunt dependenţi de
primul gen de interpretori dar au finalităţi ce decurg din apartenenţa la organizări
sociale specializate pentru a satisface anumite necesităţi, ei constituie un nou gen de
interpretori. Prin intermediul lor, oamenii devin capabili să intre în relaţii diferite de
cele pe care le fac posibile interpretorii centraţi pe bio-procesori. Acum, ei se
manifestă în raport cu poziţia ce o au în socio-organizările specializate înglobante,
cu participarea (specializarea) lor la satisfacerea finalităţilor proprii acestor socio-
organizari.
Cum interpretorii ce generează capacităţi de interpretare a „sinelui social” se
formează în raport cu posibilităţile funcţionale ale interpretorilor constituiţi anterior
şi cu pozitia lor în socio-organizări, este plauzibil ca proprietăţile lor să diferenţieze
oamenii. Se dezvoltă astfel posibilităţi informaţionale noi; oamenii pot acum să se
raporteze la situaţiile problematice în funcţie de interpretarea pe care o dau sinelui
lor social, poziţiei lor sociale, aşteptărilor lor de la propria fiinţare şi de la
organizările sociale în care funcţionează, despre care posedă o interpretare.
Poziţiile sociale inevitabil diferenţiate, caracteristicile celorlalţi interpretori,
alte variabile informational-energetice fac ca acest al treilea gen de interpretori să
genereze şi să întreţină capacităţi de raportare la sinele social neechivalente. Ele au
consecinţe organizante atât pentru oameni, cât şi pentru organizările sociale în care
oamenii se află. Aşadar, cel de-al treilea gen de interpretori contribuie la
amplificarea capacităţii oamenilor de a se localiza în social. Astfel de interpretori

52
socializează oamenii în modalităţi nereductibile la socializările pe care celelalte
genuri de interpretori le fac posibile.
Cele trei genuri de interpretori integrează oamenii în socio-organizări,
exercită presiuni pentru ca oamenii să fie integraţi în realii sociali, deci în secvenţe
active ale procesualităţii sociale. Deoarece interpretorii se particularizează în funcţie
de poziţiile oamenilor, în situaţii contradictorii, în ultimă instanţă de informaţii
nesatisfăcătoare, interpretările pe care le produc şi, în prelungirea lor, acţiunile pe
care le direcţionează şi susţin nu pot să asigure oamenilor condiţii neproblematice
de existenţă. Este plauzibil, aşadar, să se genereze presiuni pentru a se constitui un
nou gen de interpretori, prin care oamenii să se raporteze critic la existenţa lor, la
existenţa oamenilor în general, la posibilitatea fiinţării oamenilor. Autorul teoriei
procesual-organice are în vedere interogări centrate pe om, pe situaţia sa în raport
cu tot mai numeroase sisteme de referinţă; astfel de interogări inaugurează noi
competenţe informaţionale. Lucian Culda emite ipoteza că în condiţii de genul celor
menţionate se constituie interpretori diferiţi de cei posibili anterior, prin care
oamenii se pot desprinde de realii lor, de „aici şi acum”.
Ei capătă posibilitatea de a obţine conştientizări ale „sinelui existenţial”,ale
situaţiilor lor nu doar în raport cu alţi oameni şi cu organizările sociale în care
fiinţează, ci în raport cu procesualitatea socială, cu procesualitatea biotică, cu
existenţa.
Interpretorii generatori de interpretări ale sinelui existenţial, pe măsură ce se
contureaza şi produc interpretări, în raport cu conţinutul acestor interpretări, cu
reperele care intervin în generarea lor exercită presiuni cu consecinţe organizante
(dezorganizante) şi funcţionale (disfuncţionale) tot mai ample pentru ceilalţi
interpretori. Este plauzibil ca interpretorii ce dau capacitatea de interpretare a
sinelui să exercite presiuni ce induc şi întreţin o anume tensiune în ansamblul
interpretărilor realizate de oameni, dar şi o anume coerenţă, dependenţă de
proprietăţile lor.

53
 Cum interpretorii ce generează capacităţi de interpretare a sinelui existenţial
se formează în raport cu proprietăţile interpretorilor constituiţi anterior, este
plauzibil ca proprietăţile lor să diferenţieze oamenii. Se dezvoltă astfel noi
posibilităţi informaţionale. Oamenii pot acum să se raporteze la situaţii
problematice nu numai pe baza interpretărilor specializate, nu numai în funcţie de
interpretarea pe care o dau sinelui lor social; ei pot acum să folosească informaţii
furnizate de interogarea sinelui existenţial. În noile condiţii, ei` se pot raporta critic
la realii lor, la poziţia lor socială folosind repere inaccesibile în limita interpretărilor
pe care celelalte genuri de interpretori le fac posibile. Se modifică astfel şi
aşteptările lor de la propria fiinţare şi de la organizările sociale în care funcţionează,
despre care acum posedă o interpretare.
Poziţiile sociale inevitabil diferenţiate, caracteristicile celorlalţi interpretori,
alte variabile informaţional-energetice fac ca acest al patrulea gen de interpretori să
genereze şi să înteţină capacităţi neechivalente de interogare a sinelui existential.
Ele au consecinţe organizante atât pentru oameni, cât şi pentru organizările sociale
în care oamenii se află; noile competenţe interpretative contribuie la amplificarea
capacităţilor oamenilor de a se localiza în social şi în existenţa bio-fizică.
Deoarece însă astfel de interogări ale sinelui existenţial se realizează folosind
interpretori generaţi sub presiuni informaţionale locale, particularizante,
consecinţele nu pot să nu fie contradictorii, să nu problematizeze şi mai mult
situaţia oamenilor.
În aceste condiţii, emerg noi competenţe interpretorii prin care oamenii încep
să devină capabili să interogheze aspecte disparate ale existenţei, aşa cum le pot
identifica şi decupa folosind capacităţile interpretorii disponibile. La această
performanţă contribuie situaţiile tot mai complicate la care oamenii ajung
funcţionând în limitele celor patru genuri de procesări anterior menţionate. Acum,
oamenii pot să se decentreze în raport cu sinele existenţial, ca şi cu sinele social,
pentru a interoga domenii existenţiale accesibile: omul se poate întreba cum sunt
posibile anotimpurile, alternanţele zi şi noapte, ce este apa.etc

54
 Diversificarea interogărilor şi amplificarea specializărilor exercită presiuni
pentru ca produsele interogărilor să circule, pentru ca ele să fie adoptate ca
interpretări-cadru sau să facă obiectul unor evaluări. Se generează astfel socio-
organizări care mijlocesc comunicarea între cei preocupaţi de interogări. Se poate
susţine că cel de al cincelea gen de interpretori, diversificând interogările şi
decentrându-le în raport cu sinele existenţial, exercită noi genuri de presiuni cu
consecinţe organizante şi funcţionale asupra interpretorilor centraţi pe bio-
procesori, asupra celor prin intermediul cărora oamenii devin capabili să participe la
socio-organizări specializate pentru a satisface anumite genuri de necesităţi şi,
indubitabil, asupra interpretorilor centraţi pe sinele social. Noii interpretori, posibili
prin decentrarea interogărilor în raport cu sinele omului, fac posibile reconstrucţii şi
diversificări ale interpretorilor anterior constituiţi, specializări anterior imposibile.
Spre ilustrare, evoluţiile reale indică posibilitatea ca perfomanţele
interogative să decentreze omul în raport cu sine în modalităţi diferite, în funcţie de
teoriile ştiinţifice disponibile. Aşadar, prin constituirea interpretorilor interogatori
capacitatea de procesare a oamenilor intră într-o nouă etapă deoarece produsele
interogărilor exercită presiuni organizante asupra celorlate genuri de interpretori în
modalităţi noi.
Produsele interogărilor specializate, pe măsură ce sunt obiectivate, intervin în
procesul de constituire a celorlalţi interpretori şi se constituie în interpretări-cardu
explicite pentru procesele interpretorii ce se realizează.
Procesualitatea numeşte bio-funcţionali primul gen de interpretori, socio-
specializati (profesionali) cel de al doilea gen de interpretori, socio-interogatori cel
de-al treilea gen de interpretori, self-interogativi cel de-al patrulea gen de
interpretori şi interogativi cel de-al cincelea gen de interpretori.
Ceea ce psihologiile denumesc eu, ego, proprium, conştiinţă de sine, fără a
se suprapune conceptual, (aspecte concurente, cel mult complementare) sunt tot
atâtea modalităţi de a exprima în concepţii şi interogări diferite auto-constatarea,
auto-evaluarea şi auto-interogarea proprie individului uman.

55
 În devenirea sa ontogenetică, omul se constată pe sine prin intrepretări ale
informaţiilor despre propriul corp (odată cu maturizarea incipientă a cortexului şi cu
posibilitatea reţinerii „urmelor existenţei”), se auto-evaluează în comparaţie cu
semenii, se auto-cunoaşte ca potenţial acţional prin experienţa vieţii, care se
manifestă întotdeauna într-o socio-organizare fiinţând într-o anumită spaţio-
temporalitate.
În opinia procesual-organică, „eul”18 desemnează un homo-interpretor global
al fiinţării omului ca individualitate într-o socio-organizare prin care aceasta se
auto-interpretează pe sine, se auto-evaluează şi îşi anticipează comportamentul în
raporturile cu lumea, cu semenii şi cu sine. El include atât dimensiunea biotică cât şi
cea socială; prima prin procesele informaţional-energetice în prelungirea cărora se
eşafodează, a doua prin permanenta raportare şi determinare de către socio-
organizarea care îl înglobează şi al cărei produs şi expresie este.
În ultimă instanţă, finalitatea sa este adaptarea specifică prin care omul
reuşeşte performanţa să fiinţeze ca echilibrul relativ, informaţional-energetic de
procese biotice şi procese sociale. Capacitatea sa interpretativ-interogativă
(conştiinţa reflexivă) şi de cosoluţionare de probleme transcede bioticul, devenind
purtătoarea şi expresia realului şi posibilului social.
Posibilitatea sa rezultă din capacitatea superioară de procesare interpretativă
ca urmare a existenţei unui bio-hard mai performant (creierul uman), cu capacităţi
sporite de stocare şi procesare a informaţiilor, inclusiv a informaţiilor despre
informaţii.
Ca homo-interpretor global, acesta nu este înnăscut ci se constituie în cursul
ontogenezei pe măsura internalizării condiţiei umane specifice, aceea de a fi atât
procesualitate biotică cât şi socială. Apare şi se manifestă pe fondul unei
reprezentări-interpretări corporale (senzaţii viscerale, posturale, proprioceptive, care
ţin de cenestezie) şi prin permanenta raportare atât la socio-interpretările înglobante
într-o anumită spaţio-temporalitate cât şi la urmările interpretărilor sale.
18
Ioan Radu Tomşa, “Eul, imaginea de sine şi comportamentul în luptă”, AISM Bucureşti 1999, p.56

56
 Acest punct de vedere pleacă de la premisa că fiinţa umană, prin constatare şi
auto-constatare, prin evaluare şi auto-evaluare, prin interogare şi acţiune în mediul
natural şi social al existenţei sale efective, elaborează simultan atât o imagine a
lumii cât şi o alta asupra propriei persoane şi fiinţe. Răspunsul la un eveniment într-
o anumită situaţie este condiţionat de modelul intern al unei părţi din mediu care
subzistă ontic ca informaţie depozitară într-o structură de cunoaştere, acum
actualizată ca sistem-tip de stimuli pe baza căruia omul recunoaşte respectivul
obiect, eveniment sau situaţie, îl evaluează ca utilitate sau pericol şi se comportă
după cel mai accesibil şi profitabil model raţional.
Astfel, dacă vrem să înţelegem comportamentul, trebuie cunoscut cum
individul îşi reprezintă şi organizează mental lumea şi, totodată, cum se
autopercepe, se auto-evaluează şi se auto-interpretează în respectiva situaţie. Eul, ca
homo-interpretor global, apare astfel ca un set de structuri cognitive prin care
individul uman tratează informaţiile despre lume şi despre sine.

El se activează ori de câte ori o situaţie socială presupune informaţie

însemnată pentru propria persoană şi devine relativ bine organizat şi stabil ca
urmare a activităţii repetate. Homo-interpretorul global apare astfel ca „schemă-
filtru”, ca unitate interpretativă centrală în sistemul global de procesare a
informaţiei. Astfel spus, tot ceea ce omul cunoaşte despre lume şi despre sine este
structurat în organizări stabile care ghidează orice act cognitiv de la simpla
percepţie până la idealuri abstracte, condiţionând atât receptarea, cât şi procesarea şi
actualizarea informaţiei.
Oamenii acumulează interpretări despre ei înşişi, despre circumstanţe şi roluri
sociale pe care le interiorizează ca structuri operaţionale prin care se raportează la
viaţa cotidiană.
Sursa principală a structurii interpretorii referitoare la sine o reprezintă tot ce
are relevanţă pentru propria persoană, esenţa constituind-o auto-observaţia în
diferite situaţii şi comparaţia cu semenii, după modele de imagine şi comportament
existente la un moment dat într-o socio-organizare.

57
 Dacă finalitatea eului (homo-interpretorul global) este acţiunea ca efort de
adaptare, atunci orice informaţie accede şi se stochează ca informaţie şi despre sine,
eul fiind un „nod” central în reţeaua memoriei, în conexiune cu altele. Stabilitatea
sa este relativă, deşi comparativ cu alte structuri interpretative acesta este mai bine
organizat şi mai consistent. Evoluţia personei în mediul social impune un anumit
grad de stabilitate dar şi de dinamism.
Posibila şi efectiva schimbare a eului se produce ca urmare a modificării
frecvenţei repetiţiilor cu care anumite imagini despre sine se actualizează, de
relevanţa acestora pentru succesul/insuccesul acţiunii. La acestea adaugându-se
dobândirea de către individ a noi roluri sociale, căt şi evoluţii biologice pe axa
timpului (vârsta individului).
Erorile produse de intervenţia eului în tratarea şi funcţionarea sistemului
informaţional al omului au primit diverse explicaţii motivaţionale şi cognitive:
nevoia de consistenţă cognitivă, stima de sine, nevoia de control asupra lumii,
nevoia de aprobare socială,etc. Din perspectiva procesual-organică, o explicaţie a:
„biasurilor”19 o poate constitui organizarea foarte complexă a structurii
informaţionale a eului şi, ca urmare, mai marea accesibilitate în memorie a
informaţiei referitoare la sine. Homo-interpretorii conştientizează cu prioritate
propria experienţă şi informaţie despre sine care este nu numai cea mai la îndemână
ci şi benefică pentru acţiune. Omul este condamnat să aleagă şi să întreprindă
demersuri acţionale, „derapările” interpretative produse de homo-interpretorul
global al fiinţării este benefic pentru sănătatea mentală, „biasurile” având menirea
de a menţine integritatea şi funcţionarea optimă. Adaptarea psihologică apare mai
curând ca rodul „iluziilor” produse de eu decât al unei viziuni lucide.
În homo-interpretorul global al fiinţării umane coexistă interpretări-interogări
asupra „lumii” şi asupra „sinelui”, performanţa vizată fiind cea de predicţie şi
premeditare a acţiunii şi devenirii sale.

19
Ioan Radu Tomşa, op. cit. , p. 60

58
 Imaginea despre sine apare asfel ca tot atâtea faţete ale homo-interpretorului
global, funcţie de situaţia la care aceasta se raporteză. Teoria procesual-organică o
denumeşte interpretor-operator al acţiunii care se constituie în procesul evolutiv al
interpretărilor constatoare („sunt un corp”), al interpretărilor-evaluare prin
comparaţia cu semenii („sunt mai puternic decât x”), al interpretărilor rezultatelor
acţiunii („pot sau nu pot să fac acest lucru”) şi al interpretărilor interogatoare („cine
sunt eu?”).
Fiecare socio-organizare într-o anumită secvenţă spaţio-temporală
„presupune” mode şi modele ( „cavalerul”, „savantul”, „campionul”, „vedeta de
cinema”, „omul de afaceri”, etc), ale „reuşitei sociale” care funcţionează ca
„imagini ideale”.
Astfel, omul se raportează permanent la o imagine despre sine „reală” (aşa
cum o percepe şi o interpretează), o imagine despre sine „ideală” (spre care tinde) şi
o imagine despre sine „atribuită altora” (cum interpretează că este perceput de
semeni).
Fără a fi o obligativitate conştientizată, imaginea despre sine ca interpretor şi
operator al acţiunii se constituie prin internalizarea comparaţiilor cu alţii, a
succesului/insuccesului acţiunilor sale şi a sancţiunilor/confirmărilor operate în
cursul existenţei sale sociale. În ultimă instanţă, miza este „confirmarea de sine” şi
realizarea/iluzia controlului (totdeauna imperfect) asupra unui sistem-lume în care
este inserat.
Imaginea despre sine dă coerenţa subiectivă raporturilor cu lumea prin
„lupta” pentru propria identitate.
Dincolo de forma individuală a imaginii despre sine, putem afirma că există o
„formă colectivă a sinelui”, dată de conştientizarea apartenenţei la un „noi” (socio-
organizare de genul familie, grup, naţiune, etc), ce constituie fundalul pe care se
„proiectează” imaginea despre sine.
Istoria unei socio-organizări poartă în sine tendinţa menţinerii sale ca entitate
cu identitate proprie. Evenimentele care o marchează sunt tot atâtea repere de

59
identitate şi auto-identitate cât şi de recunoaştere a ei de către alţii. Astfel, istoria
comună într-o socio-organizare constituie condiţia esenţială pentru constituirea şi
consolidarea conştiinţei denumită „noi”. Ea este simultan un mod de direcţionare a
prezentului şi de anticipare a viitorului. Dincolo de funcţia de „ecran” pentru
individ, conştiinţa apartenenţei la un „noi”, interpretat ca „prestigios”, „important”,
„glorios” poate constitui, la nivel individual, un imbold de identificare şi
„contopire” cu valorile acestuia.
Imaginea de sine apare la „intersecţia” dintre individul concret, având ca
expresie psihologică potenţială un eu şi o situaţie de viaţă, o împrejurare
existenţială a cărei expresie este un ansamblu de stimuli sociali concreţi.
Stimulii sociali nu sunt reprezentaţi doar de faptul că poartă amprenta
evidentă a prezenţei omului ca umanitate, ci pentru că sunt expresie generică a unor
„reprezentări sociale” aşa cum s-au depozitat ca interceptări-cadru într-o socio-
organizare.
Ca homo-interpretor global al propriei fiinţări, eul este un construct în care se
condensează ,pe de o parte, notele generale ale fiinţării oamenilor într-o anumită
spaţio-temporalitate, cu „urmele” existenţei unice, personale, irepetabile, care
cumulează experienţa de viaţă, în primul rând, ceea ce a fost perceput ca important
pentru succesul/insuccesul acţiunilor proprii.
Un subiect acţionând într-o anumită situaţie, implicat într-un anumit
eveniment, realizează simultan un dublu demers cognitiv, de cele mai multe ori în
mod automatizat, soldat cu o imagine a lumii (aşa cum o percepe-interpretează) şi o
„imagine a sinelui” ( aşa cum se percepe-interpretează). Şi, aşa cum dincolo de o
anumită realitate obiectivă percepută este o „filosofie”, fie şi empirică, dincolo de o
realitate subiectivă generică este un eu, o structură potenţială cognitivă care acum şi
aici este un „eu de lucru” concret, o imagine despre sine care funcţionează ca un
homo-interpretor operativ al acţiunii concrete.

60
 Posibilitatea flexibilităţii şi devenirii eului, fără să presupună o radicală
reorganizare (decât în cazul-limită al unui şoc traumatizant sau relevator), îşi are
sursa în dubla determinare a imaginilor despre sine.
Pe de o parte, nucleul „dur” al eului, pe de altă parte efemeritatea situaţiilor
în care sunt prezenţi stimulii sociali. Posibila şi efectiva schimbare a homo-
interpretorului global se produce ca urmare a modificării frecvenţei repetiţiilor cu
care anumite imagini despre sine se actualizează, de relevanţa acestora pentru
succesul/insuccesul acţiunii, consonanţa/disonanţa pe care o „înregistrează”
acceptul psihologic al acţiunii, care la rându-i evoluează prin dobândirea de către
individ a unor noi roluri sociale cât şi ca entitate biologică (ca vârstă) şi stare
generală psihofizică.
Strict acţional, o imagine despre sine pozitivă la care se adaugă un crescut
respect de sine, se edifică o dată cu auto-inducerea în eu a conştiinţei eficienţei
proprii validată de performanţe. Auto-percepţia eficienţei proprii într-un domeniu cu
relevanţă pentru individ, însumarea ascendentă a succeselor conduc la auto-
acceptare, la încredere şi confort psihologic. Viaţa apare acum nu ca o necontenită
„Golgotă”, ci ca o provocare, iar oamenii sunt văzuţi nu ca surse de
sancţiuni/premieri ci ca parteneri. Ecoul este atât de profund încât afectează
structura profundă, bio-fiziologică a organismului uman. Astfel, o „imagine”, în
ultimă instanţă, o informaţie modeleaza bio-energia organismului, chiar sistemul
său imunitar, fie potentându-l (imaginea de sine pozitivă), fie slăbindu-l (imagine de
sine negativă).
„Pozitivarea” eului se produce ca urmare a frecvenţei cu care se repetă şi se
actualizează imaginile de sine pozitive în diverse situaţii, relevante pentru individ.
În sens contrar se instituie bariere psihologice, tot atâtea imagini şi accepţii
subiective ale interpretării imposibilităţii unui demers încununat de succes.
Perspectiva procesual organică conduce la o explicaţie coerentă şi validă
asupra evoluţiei ontogenetice a eului ca homo-interpretor global al fiinţării. El nu
este înnăscut aşa cum nu este înnăscută nici capacitatea de interogare-interpretare.

61
Ca set de structuri cognitive, el include aspecte apropiate de ceea ce Freud numea
„id” (eul corporal), alte derivate ca primă instanţă din „super ego” (eul social), cât
şi rezultatele interogărilor-interpretărilor propriei existenţe (eu spiritual-existenţial)
cu setul său de self-interpretori. Cea mai largă gamă de interpretori sunt cei ce
asigură interfaţa socială în care se identifică şi un „eu profesional” cu interpertori
specifici, ca şi alţi interpretori pentru fiecare rol social asumat.

2.2. Omul, mediul privat, public, profesional

Relaţia dintre om şi grup a constituit obiectul unor numeroase, diverse şi

contradictorii reflexii filozofice; ea este studiată insistent şi din multe perspective de
aproape toate ştiinţele sociale.
Modul de a fi al preomului este existenţa în grup; grupul a reprezentat o
condiţie necesară existenţei sale la fel ca mediul abiotic şi biotic. Starea de grup a
făcut posibilă reproducerea indivizilor şi a determinat o anumită „diviziune
naturală”, o structură în funcţie cel puţin de sex şi generaţie şi a contribuit nu numai
la supravieţuirea speciei ci şi la declanşarea succesivă a multiplicărilor ce au făcut
posibil saltul la om. Trecerea în stadiul om a fost condiţionată, deci, nu numai de
caracteristici ale mediului biotic şi abiotic ci şi de caracteristici ale vieţii de grup.
Componenta organică a sistemului om determină în continuare dependenţa
acestuia de apartenenţa la un grup. Datorită existenţei grupului se conservă atât
produsele omului cât şi modalităţile de manifestare, iar conservarea acestora este o
condiţie a evoluţiei omului.Aşa se explică de ce fiecare nouă generaţie nu pleacă de
la zero ci se constituie, într-un mediu modificat succesiv de generaţiile care au
precedat-o. Situarea în grup oferă omului cadrul pentru relaţiile sale atât cu „natura”
cât şi cu produsele omului gen „artă”, „tehnică”, „ştiinţă”, „instituţie”. Grupul apare
însă ca mediator nu numai al relaţiilor omului cu componentele mediului său, altele
decât semenii săi, ci şi cu aceştia. Relaţiile om-om sunt relaţii între fiinţe ce se
situeaza în anumite „roluri”, în funcţie de „statusul” omului în grup. Aşadar, grupul

62
implică o diviziune, acţionează asupra omului ca o complexitate organizată ce-l
asimilează.
Sociologia, prin conceptele „status” şi „rol”, explica diferenţierea funcţională
a oamenilor, a raporturilor dintre ei; în acelaşi timp, posibilitatea organizării
raporturilor dintre oameni şi organizările sociale în interiorul cărora se situează.
Conştientizarea acestor procese, a dependenţei omului de situaţia sa în
organizările sociale, ca şi a posibilităţilor sale de a fi activ în aceste organizări, a
impus conceptele „status” şi „rol” şi, prin ele, analiza care le-a consacrat; cea
structuralist- funcţionalistă.
În interpretarea lui Valeriu Ceauşu, diferenţele de conţinut ale celor doi
termeni reflectă diferenţe de optică asupra aceluiaşi continut, respectiv funcţionarea
omului în mediul social. Astfel, în cazul omului, funcţionarea este privită din
interior, prin prisma imaginii despre sine a individului reflectând poziţiile atribuite
de subiect sieşi şi prin prisma poziţiilor atribuite de subiect celorlalţi în cadrul
„scenariului” conceput de el cu privire la interacţiunea lui. Prin contrast, statusul
indică aceeaşi interacţiune, dar privită din afară, ca un consens rezultând din
imaginile despre individ ale celor din jur. Valeriu Ceauşu consideră că legătura
dintre cele două concepte este aşa de strânsă, încât disocierea lor are un caracter
artificial, forţat, impus doar de rigorile analizei. Unitatea lor decurge din faptul că
orice formă de activitate umană se realizează într-un cadru social. Omul, pe de o
parte, asimilează influenţe sociale iar, pe de altă parte, exercită influenţe în mediul
social.
Ocupându-se de elementele structurale ale sistemului social, T. Parsons în
lucrarea „Sistemul social”, pune în evidenţă emergenţa diferenţierilor între poziţiile
oamenilor în cadrul organizărilor sociale, diferenţieri produse de interacţiunile
oamenilor în procesul conlucrării pentru îndeplinirea unor obiective. Diferenţierile,
se susţine, produc ceea ce sociologii au numit statusuri sociale dar şi roluri, pe baza
aşteptărilor reciproce a indivizilor şi a poziţiei actorilor sociali. Oamenii îşi asumă
anumite roluri în raport cu propria interpretare a situaţiei lor în organizările sociale,

63
desigur influenţaţi de interpretările ce le dau aşteptărilor celorlalţi şi de la statusul
pe care îl asumă şi reacţionează în conformitate cu asumările realizate şi cu
modalităţile în care atribuie roluri, la rândul lor, celorlalţi oameni, cu care
interacţionează. În acest fel omul se comportă ca un actor social. Omul, conceput ca
actor social, dobândeşte două determinări: un statutus (aspectul poziţional care
defineşte locul său în relaţiile din cadrul sistemului), şi un rol (aspectul procesual,
care constă în ceea ce actorul face în raporturile sale cu ceilalţi în funcţie de
statutusul ocupat şi care trebuie privit în semnificaţia sa funcţională pentru sistemul
social).
Fiecare om are rolul său în interiorul unei organizări iar interdependenţa
dintre organizările sociale generează roluri complementare. Posibilitatea ca oamenii
să se situeze în mai multe organizări sociale, să fie activi în mai multe „sisteme
sociale” generează situaţii pe care sociologii trebuie să le investigheze pentru a
interpreta corect presiunile sociale asupra oamenilor şi, în acelaşi timp, posibilităţile
oamenilor de fi activi în organizările sociale. Pentru a îndeplini un rol ce decurge
dintr-un anumit status, omul trebuie să devină un „actor”, să facă un efort de
adaptare la exigenţele lui. Reţelele de statusuri şi de roluri produc structurări ale
organizărilor sociale, alcătuiesc astfel structuri ce întreţin organizările sociale. Acest
mod de interpretare a organizării sociale caracterizează sistemul social parsonsian.
Aşadar, T. Parsons susţine că, în cadrul sistemului social, actorul dobândeşte
un status şi un rol nu ca urmare a unui calcul raţional din partea sa; ele se constituie
prin intermediul situaţiei sociale formate din totalitatea „aşteptărilor” celor din jur
faţă de individul respectiv. La rândul lor, aceste aşteptări sunt mutate, orientate de
normele generale stabilite anterior, în funcţie. Conceptele „status” şi „rol” nu fac
decât să denumească procese organizante ce se produc fără intenţia oamenilor, ca o
consecinţă a interacţiunilor dintre oameni.
Prin status, cercetătorii ce se situează pe poziţii sistemice înţeleg poziţia
ocupată de o persoană sau de un grup în societate; statusurilor li se atribuie două
dimensiuni:

64
 - dimensiunea orizontală a statusului- care se referă la reţeaua de contacte
şi de schimburi reale sau posibile dintre actorii sociali situaţi la acelaşi nivel social;
- dimensiunea verticală a statusului- care se referă la reţele de contacte şi
schimburi între actori situaţi într-o poziţie superioară sau inferioară şi care produc şi
întreţin ierarhiile sociale.
Reţelele de statusuri sunt produse de raporturile dintre statusurile ce
caracterizează o organizare socială. Talcott Parsons, atrăgând atenţia asupra
caracterului complex al problematicii denumite prin conceptul status, face distincţia
între statusuri atribuite (legate de anumite calităţi ale individului: vârstă, sex) şi
statusuri achiziţionate, pentru care individul optează, pentru care el face anumite
eforturi de asimilare.
S-a făcut distincţie, de asemenea, între statusul actual, pus în evidenţă în
situaţii sociale concrete, şi statusul latent, neactualizat, dar posibil de evidenţiat în
alte situaţii sociale.
Fiecare persoană posedă concomitent mai multe statusuri. Ele pot fi grupate
în trei categorii:
- statusuri ce decurg din particularităţi biotice (de pildă de sex);
- statusuri în domeniul vieţii private (în familie, de pildă);
- statusuri în domeniul public, în raporturile impersonale între oameni;
(astfel de statusuri sunt cele profesionale, sau cele cetăţeneşti).
Toate statusurile asociate unei persoane formează setul de statusuri specific
ei.
În societăţile moderne, statusul profesional apare ca un factor central în
constelaţia statusurilor parţiale, care compun setul de statusuri ale persoanei.
Statusurile profesionale se divid în:
- statusuri formale (oficiale, atribuite conform organigramei organizaţiei);
- statusuri informale (dobândite pe baza caracteristicilor psihice ale
persoanei).

65
 Sunt numeroase studiile sociologice în care se argumentează că statusurile
indivizilor într-un sistem social se concretizează în seturi de drepturi şi de obligaţii
şi că între cele două aspecte se manifestă anumite conexiuni; când ele se
deteriorează, rolurile nu pot fi asumate în modalităţi care să se dovedească a fi
funcţionale.
Statusurile ce compun setul unei persoane pot fi congruente sau
incongruente; în cel de al doilea caz, sunt plauzibile conflicte interstatus (de
exemplu, conflicte între statusul familial şi statusul profesional).
În interpretarea socială statusul integrează mai multe roluri, iar fiecare rol
este modalitatea în care omul se raportează la o necessitate, în măsura în care o
receptează.
Conceptul de rol social este interpretat ca un model de comportare asociat
unui status, ca modalitatea în care se pun în act statusurile indivizilor şi grupurilor
într-un sistem social. Prin asimilarea şi atribuirea rolurilor, oamenii devin capabili
să se implice în social, să se manifeste în modalităţi care susţin colectivităţile şi
organizările sociale. O personalitate se implică social când năzuieşte şi activează
pentru binele colectivităţii, în timp ce un grup uman care nu-şi urmăreşte decât
interesul propriu, fără a-l acorda la cel general, dă dovadă de neimplicare socială.
Aşadar, calitatea de a fi social este dobândită de implicarea indivizilor şi grupurilor
umane numai prin raportare la valorile şi scopurile social-generale.
În „Adult Socialization”, J. T. Mortimer şi R. G. Simmons presupun că
socializarea se realizează prin asimilarea rolurilor. Ei argumentează că:
- într-o primă fază, pe care o numesc „socializare anticipatorie”, rolurile
sunt percepute, explorate, încercate, încât să contureze manifestări ce pot fi asociate
rolurilor;
- în cea de a doua fază, statusul ce susţine rolul este acceptat (adoptat),
rolul este jucat şi se descoperă că întreţinerea unui rol presupune modificări în
interpretarea ce i se atribuie şi modalităţile de manifestare care îl susţin încât omul
să facă faţă schimbărilor, noilor circumstanţe;

66
 - în cea de a treia fază, oamenii se află în situaţii care îl fac să iasă din
anumite roluri şi, eventual, să preia alte roluri.
În modelul procesual-organic se argumentează că oamenii sunt produse şi
expresii ale conexiunilor dintre bio-procesori şi interpretori iar aceste conexiuni au
cel puţin două dimensiuni: pot fi funcţionale sau disfuncţionale şi pot induce
consecinţe organizante sau dezorganizante atât în bio-procesori cât şi în interpretori.
Caracteristicile bio-procesorilor în stare de veghe fac ca interpretorii să se poată
constitui în trei variante: ca interpretori figurativi, ca interpretori verbali şi ca
interpretori muzicali (armonici).
Faptul că interpretorii se constituie ca mediatori între bio-procesori şi
ambianţa omului fac posibile mai multe specializări. Teoria procesual-organică
identifică trei clase de interpretori:
- cei care se implică în reglarea modalităţilor de satisfacere a necesităţilor
organismelor şi, astfel, a comportamentului intim al omului (i-am numit interpretori
bio-funcţionali);
- cei care reglează modalităţile în care oamenii funcţionează în organizaţii
(i-am numit interpretori profesionali);
- cei care reglează modalităţile în care oamenii funcţionează în socio-
organizările integratoare, de pildă în interiorul naţiunilor (i-am numit interpretori
cetăţeneşti).
Interpretorii se constituie şi funcţionează în modalităţi care decurg din
aspectele problematice pentru om pe care urmează să le soluţioneze. În fiecare din
cele trei clase de specializări, soluţiile se conturează în interiorul „socialului”, al
unor socio-organizări şi, ca urmare, se regăsesc la toţi oamenii din aceeaşi socio-
organizare, însă în variante particularizate de situaţiile concrete ale oamenilor în
interiorul socio-organizărilor. Caracterul social al specializării interpretorilor şi
faptul că interpretorii astfel constituiţi au menirea de a facilita conlucrarea
oamenilor pentru a se obţine anumite finalităţi îndreptăţesc ipoteza: fiecare dintre
cele trei clase de interpretori cuprinde, în cazul fiecărui om, două genuri de

67
interpretări: cei care dau competenţa în domeniu şi cei care mijlocesc relaţiile dintre
oameni în domeniu, care îl socializează.
Dacă ipoteza este corectă, putem distinge între interpretorii bio-funcţionali
care dau omului capacitatea de a se raporta la organismul său sau al semenilor, la
bio-procesorii şi interpretorii care susţin omul, pe de o parte, şi interpretorii bio-
funcţionali care dau omului capacitatea de a se raporta la semenii săi, de a întreţine
cu ei relaţii selective menite a contribui la satisfacerea propriilor necesităţi.
Aceaşi ipoteză justifică distincţia între interpretori care dau competenţa
profesională a oamenilor (capacitatea lor de a ocupa anumite poziţii specializate în
organizaţii) şi interpretori care mijlocesc relaţiile dintre oameni în organizaţii şi
care, astfel, condiţionează funcţionarea organizaţiilor.
În sfârşit, aceeaşi ipoteză justifică distincţia între interpretori care dau
capacitatea oamenilor de a se raporta la organizaţiile publice şi la socio-organizările
pe care ele le întreţin, pe de o parte, şi interpretori care mijlocesc relaţiile dintre
oameni în interiorul acestor socio-organizări.
Aşadar, în fiecare din cele trei ipostaze în care oamenii se pot afla sunt activi
interpretori ce dau o anume capacitate de acţiune în domeniu (o anume competenţă)
şi interpretori ce mijlocesc relaţiile dintre oameni în organizările sociale, care fac
din oameni organizări sociale, care socializează oamenii ( produse şi expresii
ale proceselor socializante).
Dacă în prima ipostază oamenii constituie şi întreţin „viaţa privată” sau
domeniul privat al existenţei sociale, în celelalte ipostaze – profesională şi
cetăţenească – cele două clase de interpretori întreţin „viaţa publică” sau domeniul
public al existenţei sociale. Desigur, cele două clase de interpretori ce reglează
comportamentul cetăţenesc întreţin în alte modalităţi decât interpretorii profesionali
ceea ce Lucian Culda numeşte „domeniul public al existenţei sociale”.
Interpretorii care mijlocesc relaţiile dintre oameni în interiorul socio-
organizărilor, fie ele private sau publice, sunt numiţi „interpretori socializanţi”; se
justifică distincţia între socializarea oamenilor pentru viaţa privată şi socializarea lor

68
pentru viaţa publică, iar în a doua situaţie, distincţia între socializarea publică
profesională şi socializarea publică cetaţenească.
Detalierile menţionate sunt utile în acest cadru deoarece poziţia oamenilor în
organizaţii este produsul şi expresia ansamblului proceselor informaţionale pe care
le pot realiza. Manifestările oamenilor în organizaţiile pe care le întreţin prin
activarea lor decurg nu doar din conexiunile dintre interpretorii lor profesionali şi
interpretorii ce fac posibilă socializarea profesională; între cele trei genuri de
socializări sunt ample conexiuni încât modalităţile în care se realizează socializarea
pentru viaţa privată şi cele în care se realizează socializarea cetateneasca pot sa
sustina sau sa afecteze socializarea profesionala.

2.3. Implementarea imaginii despre sine în reglarea relaţiilor

dintre oameni

Situaţiile care insecurizează oamenii devin soluţionabile numai când

omenirea dispune de interpretarea satisfăcătoare a posibilităţii procisualităţii sociale
în procesualitatea biotică.
Implementarea unei I.D.S. corect interpretată şi conştientizată de fiecare
dintre noi, în relaţiile cu ceilalţi, ar putea fi şansa reconstrucţiei politicei noadtre în
procesualitatea socială.
Oamenii sunt posibili numai ca oameni – în – socio – organizări, ei sunt
componentele active, transformatoare în procesualitatea socială, ei acţionează pentru
satisfacerea propriilor lor nevoi, dar multe din nevoile lor sunt numai epresia unor
nevoi funcţionale ale socio – organizărilor ce-i înglobează; ei pot să devină simple
instrumente ale unor socio – organizări şi să acţioneze ca şi cum şi-ar satisface
propriile nevoi. Astfel de studii sunt posibile numai când oamenii nu dispun de o
interpretare satisfăcătoare a procesualităţii sociale.
Evoluţiile interpretorilor depind de poziţia oamenilor în socio – organizări.
Fiind pe poziţii neechilibrate, carea îi favorizează pe unii şi îi defavorizează pe alţii,

69
 care îi fac să se opună unii altora, oamenii se pot afla în situaţii în care socio –
organizările le impun să se confrunte nu ca oameni, ci ca membri ai socio –
organizării în care se află. Inadvertenţele poziţiilor oamenilor nu este numai una
reductibilă la poziţia lor în socio – organizări, sau la inadvertenţa socio –
organizărilor ce-i înglobează; este o NEECHIVALENŢĂ ce include şi proprietăţile
interpretorilor lor, competenţele ce decurg din ele.
Oamenii adoptă poziţii care sunt surse ale unor procese disfuncţionale,
generatoare de stări conflictuale dacă interpretorii acestora nu dispun de interpretarea
– cadru satisfăcătoare a procesualităţii sociale20.
Oamenii, constituindu-se şi evoluând în interiotul socio – organizării , depind
de specializările ce se produc fiind condiţionaţi atât de proprietăţile lor bio –
informaţionale şi bio – energetice, cât şi de proprietăţile socio – organizărilor.
Deci, fiind componente active ale socio – organizărilor, oamenii acţionează
nu doar în funcţie de specializările şi regulile impuse de ele. Când socio –
organizarea proprietăţi ce nu sânt compatibile cu proprietăţile de profunzime ale
propriilor procesori informaţionali (F.D.S.), apar reacţii ale oamenilor ce exprimă
presiuni transformatoare în procesualitatea socială, care pot induce dezorganizarea
unor socio – organizări denumite disfuncţionale în raport cu oamenii.
În lucrarea „Procesualitatea socială” domnul Lucian Culda semnalizează că
omul poate fi agresat de evoluţia socială; îndeosebi bio – procesorii pot fi afectaţi de
situaţiile în care oamenii sunt puşi de reconstrucţia socio – organizărilor, cât timp ei
nu pot să adopte atitudini concrete faţă de ele.
Oamenii sunt produse, expresii şi manifestări ale ale conexiunilor posibile
între bio – procesori şi homo – interpretori cu precizarea că, ultimii sunt încorporaţi
funcţional în procesori socio – interpretatativi specializaţi. Caracterul
nereorganizabil al bio – procesorilor şi dependenţa homo – interpretorilor de socio –
organizări, de poziţia oamenilor în socio – organizări, fac din oameni:

20
Lucian Culda, Procesualitatea socială, p. 381, Editura Licorna

70
  procesualităţile se pot construi şi manifesta în
modalităţi de o mare diversitate;
 procesualităţile a căror fiinţare este
dependentă de înglobarea în anumite socio – organizări, de specializarea lor astfel
încât să fie funcţionali cu acele socio – organizări;
 procesualităţile cu care se dezvoltă tensiuni,
al căror comportament poate fi dominat de tensiune care se dezvoltă între bio –
procesori şi interpretori; ultimii putând genera situaţii care nu numai că pot afecta bio
– procesorii, dar pot periclita chiar fiinţarea oamenilor.

CAPITOLUL III
ASPECTE PROBLEMATICE ÎN CONSTITUIREA IMAGINII
DESPRE SINE ÎN RELAŢIILE DINTRE ŞEF ŞI SUBORDONAŢI

3.1. Repere pentru evaluarea imaginii despre sine a

comandantului de subunitate din perspectiva rolurilor şi statusului
deţinut

71
 În cadrul organizării şi acţiunii militare, statusurile şi rolurile reprezintă
elemente, puncte de încrucişare şi sinteză a unor date şi nevoi simultane ale fiecărui
militar şi ale grupurilor militare componente ale organizaţiei militare.
Înzestrarea tehnico-materială, misiunile noi puse în faţa armatei noastre au
determinat schimbări importante în structura organizatorică (proces ce este
continuat şi accentuat în prezent) în sistemul de comandă şi de relaţii interumane şi
implicit în „nomenclatorul” de statusuri, în conţinutul şi modul de îndeplinire a
rolurilor. Am în vedere nu numai statusurile profesionale nou-create şi în continuă
diversificare, ci mai ales faptul, nu mai puţin imporant, al primenirii, „ajustării” şi
îmbogăţirii celor existente, ceea ce înseamnă atribuirea de noi îndatoriri şi drepturi
ofiţerilor, maiştrilor militari, subofiţerilor, militarilor în termen, ca şi a militarilor pe
bază de contract. De exemplu, lărgirea drepturilor marilor unităţi şi unitătilor în
organizarea şi desfăşurarea pregătirii pentru luptă determină mărirea conţinutului şi
sferei de acţiune a unor roluri: ele se referă, printre altele, la încorporarea în
procesul conducerii a principiilor conducerii ştiinţifice, promovarea unui stil de
muncă dinamic, operativ şi eficient, încât fiecare să simtă răspunderea şi să aibă
condiţii pentru îndeplinirea la parametrii optimali a atribuţiunilor funcţionale.
În contextul raporturilor dintre cadrele militare şi societate, se poate vorbi de
un status al acestora care vizează elementele comune tuturor celor care fac parte din
cadrele active ale armatei, după cum, pe fondul acestor elemente comune, statusul
cadrelor militare se diferenţiază, în interiorul instituţiei, potrivit funcţiilor
încredinţate fiecăruia. În acest sens, se vorbeşte despre statusul comandantului de
subunitate. Deci, statusul unui cadru militar este dat de locul (funcţia) pe care îl
deţine în organizaţia militară.
Pe de altă parte, procesul realizării rolului este determinat de o serie de
factori, cum ar fi: tipul de persoană, perceperea rolului în grupul în care, sau în faţa
căruia rolul respectiv este îndeplinit, structura şi organizarea internă a grupului,
gradul de identificare a individului cu colectivitatea.

72
 Ocuparea acestor statusuri bine definite din punct de vedere al importanţei şi
funcţionalităţii lor ajută pe fiecare cadru militar să se autodefinească mai uşor şi
prin faptul că ele îi conferă un sistem clar şi permanent de referinţă, îi dă
posibilitatea autocontrolului. Totodată, nivelul la care un individ reuşeşte să
satisfacă cerinţele statusului, reacţia celorlalţi membrii faţă de comportament, cât şi
reacţiile celorlalţi membrii facilitează conturarea imaginii de sine. Formarea
acesteia face posibil autocontrolul cadrului militar care este dependent, la rândul lui,
de modul în care fiecare cadru militar crede că este văzut şi apreciat de ceilalţi
membrii ai colectivului, atât subordonaţii cît şi superiorii. De asemenea, imaginea
de sine şi autocontrolul se formează şi în funcţie de latura expectativă a statusului.
Aşteptările comandantului de subunitate faţă de membrii organizaţiei, aşteptările
organizaţiei faţă de oricare cadru militar, modul în care ele sunt percepute de
comandantul de subunitate şi ceilalţi membrii ai organizaţiei determină apariţia unor
elemente inhibative sau, dimpotrivă, duc la câştigarea unei mai mari disponibilităţi
de acţiune.
Analiza problematicii desemnate prin conceptele de status şi rol atrage atenţia
asupra eficienţei dialogului. Perceperea şi aprecierea care se produc între doi
indivizi sunt influenţate direct atât de statusul celui care percepe cât şi de statusul
celui perceput. Între statusul în grup a celui care emite informaţia şi modul de
recepţionare a acesteia există o legătură directă. De regulă, informaţia transmisă de
cei cu un status social ridicat se recepţionează mai repede şi de către mai mulţi,
după cum, uneori, se manifestă rezistenţă în admiterea unor acte valoroase care sunt
produse de membrii cu un status inferior sau se preiau ideile, soluţiile, neglijându-se
autorul lor. După cum în aceeaşi măsură este posibil şi actul reevaluării statusului în
măsura în care individul în cauză are capacitatea de a influenţa opinia grupului prin
iniţiative şi acţiuni valoroase.
Aspecte inedite se pun atunci când se ia în discuţie analiza statusului şi
rolului comandantului de subunitate în luptă. În luptă, important este nu numai a lua
o hotărâre la timp, dar şi transpunerea ei în practică, operativ. Pe timpul îndeplinirii

73
 misiunii de luptă se întâlnesc mulţi factori contradictorii, apare o multitudine de
date noi.
Asupra activităţii comandantului de subunitate, mai ales a celor cu putere de
decizie, acţionează o serie de factori cu efecte imprevizibile, dacă aceştia nu au
format un comportament adecvat pe timp de pace.
Iată de ce, viaţa militară, organizaţia militară nu poate exista şi funcţiona atât
în condiţii de normalitate cât şi în condiţii de război dacă nu există o structură
corespunzătoare a statusurilor şi o funcţionare eficientă a acestora, o adaptare
continuă a statusurilor şi rolurilor militare la cerinţele evoluţiei fenomenului militar
contemporan.
„Atât în timp de pace cât şi în condiţiile luptei armate, îndeplinirea unui rol,
datorită calităţilor comandantului de subunitate respectiv, are ca urmare obţinerea
unui status de prestigiu exprimat prin consensul aprecierilor pozitive ale membrilor
grupului respectiv. Este necesară distincţia dintre prestigiul social ce decurge din
importanţa socială a funcţiei şi prestigiului personal dobândit în timpul exercitării
rolului. În timp ce primul decurge dintr-o poziţie deţinută în cadrul unui sistem sau
subsistem social, al doilea are un caracter personal, psihosocial şi decurge din
calităţile şi strădania de a-şi onora statusul încredinţat. Aşadar, statusul de prestigiu
se achiziţionează în cursul exercitării rolurilor iar consensul organizaţiei realizează
nu atât statusul social, oficial ci pe cel psihosocial de prestigiu care se poate adăuga
primului când rolurile asociate sunt realizate optim”21.
În ce priveşte autoritatea, puterea şi influenţa, există aici o serie de
particularităţi. Pentru a asigura o durată minimă de reacţie a organismului militar în
vederea angajării la momentul oportun, care poate merge până la minut şi secundă a
unei mase de oameni şi al îndeplinirii misiunilor cu minimul posibil de riscuri şi
sacrificii, organizaţia militară pune accentul pe autoritate, putere, influenţă şi
competenţă.

21
Cozma Mircea, “Teoria organizaţiilor”, Institutul Militar de Transmisiuni “Decebal” 1993, p.251

74
 În armată, pe lângă ierarhia funcţiilor, care corespunde aceloraşi nevoi ca şi
în viaţa civilă, există o ierarhie a gradelor investite prin regulamente, cu drepturi şi
obligaţii aparte de ale funcţiei. Gradul conferă autoritate şi drept de control asupra
tuturor inferiorilor indiferent de locul şi sub ordinele cui îşi desfăşoară activitatea.
Dacă autoritatea funcţiei încetează sau nu mai este vizibilă în afara locului de
muncă, autoritatea gradului îl însoţeşte pe militar în orice clipă, ca urmare a
exteriorizării lui pe uniformă.
Pentru a pune autoritatea funcţiei, gradului şi comunicarea sub forma ordinului
în condiţii cât mai proprii de manifestare, relaţiile dintre militari sunt ghidate de
anumite protocoale de politeţe sau însoţite de adevărate ritualuri (poziţia de drepţi,
darea onorului, revista de front, defilarea,etc) consfinţite prin tradiţii şi regulamente.

3.2. Relaţia şef - subordonaţi şi imaginea subordonaţilor despre

şef

Orice colectivitate umană reprezintă un subsistem social cu o structură

psihologică complexă şi cu caracteristici atitudinale şi comportamentale ireductibile
şi inconfundabile. O parte dintre raporturile existente între membrii grupului, între
aceştia şi şefii lor sunt formale (oficializate) ,"normate" prin diverse reglementări;
altele sunt informale (neoficializate), apărute spontan în cadrul colectivului,
dependente, în mare măsură, de factori psihologici individuali.

Rolul armatei în socio – organizare este multiplă. Modelul procesual – organic

arată că armata este populată, în primul rand, de socio – interpretori luptători ale
căror principale competenţe interpretative generatoare de resurse informaţionale sunt
utile în apărare sau pentru a agresa.

Subunitatea este o socio – organizare generată de necesitatea înderâplinirii

unor roluri în socio – organizarea în care este înglobată. În acrest fel subunitatea este
o socio – organizare cu posibili socio – interpretori, este deci un socio – interpretor.

75
 Ea prezintă unele particularităţi:

 finalitatea se regăseşte în posibilitatea pregătirii pentru luptă sau în

desfăşurarea luptei;

 nu este vid, fiind integrată într-o socio – organizare superioară. Relaţia cu

socio – organizarea înglobantă este foarte puternică, de ordin structural;

 este alcătuită administrative înainte de a fi populată. Organizarea relaţiilor

sunt sub aspect formal statuate prin regulamente independent de indivizii
care-I dau viaţă.

Regulamentele, ordinele, instrucţiunile statuează în mod clar conţinutul şi

forma raporturilor de serviciu atât în plan vertical (comandă-subordonare), cât şi în
plan orizontal (cooperare, colaborare). Sunt stabilite drepturile şi obligaţiile cadrelor
de conducere şi ale subordonaţilor, normele care trebuie să guverneze raporturile de
serviciu dintre şefi şi subordonaţi, dintre egali în funcţie sau grad, precum şi forma de
exteriorizare a acestora, inclusiv modul de adresare reciprocă, formule şi modalităţi
de salut etc. Buna funcţionare a relaţiilor interpersonale reglementate oficial
constituie una din condiţiile fundamentale pentru activitatea organizată şi eficientă a
colectivelor militare.
Alături de organizarea formală există, întotdeauna, şi o organizare informală
(spontană), care are următoarele roluri:
- facilitează schimburile de informaţii şi relaţiile dintre membrii colectivului
(prin reducerea numărului demersurilor sau deciziilor oficiale, o mai bună cunoaştere
reciprocă);
- constituie o sursă de motivaţii pentru membrii colectivului sau contribuie la
consolidarea motivaţiilor acestora;
- protejează sau apără membrii grupului împotriva exceselor şi
inconvenientelor organizării formale.
Relaţiile informale nu trebuie considerate mai puţin importante decât cele
formale, pe motiv că s-ar dezvolta paralel cu acestea. Deseori ele au semnificaţii tot

76
atât de însemnate pentru viaţa colectivului ca şi relaţiile instituite formal. Relaţiile
informale nu sunt niciodată exclusiv interpersonale. Ele se constituie într-un cadru
socio-cultural deja organizat şi se manifestă într-un context în care regulile, valorile şi
simbolurile au sens şi semnificaţie precisă. Orice relaţie personală este şi socială şi
orice relaţie socială există numai ca relaţie interpersonală. De aceea, cunoaşterea
rolului, a responsabilităţii, a motivaţiei, a atitudinii grupurilor neformale şi, mai ales,
a implicaţiilor psihosociale pe care le poate avea comportamentul acestor grupuri
asupra structurilor formale intră în atribuţiile comandantului, care trebuie să găsească
şi mijloacele necesare pentru potenţarea aspectelor pozitive din dinamica lor.
Subunităţile omogene din punct de vedere al structurii psihosociale sunt
caracterizate printr-un moral ridicat şi, de regulă, obţin rezultate mai bune în
activitate. Menţinerea la un nivel constant a acestor performanţe este posibilă numai
dacă la toate nivelele ierarhice ale conducerii are loc conştientizarea aspectelor socio-
umane ale colectivităţii militare.
Reglementările oficiale nu pot cuprinde totalitatea relaţiilor dintre militarii
dintr-o subunitate sau dintre cadrele dintr-un anumit compartiment de muncă. Este
vorba, mai ales, de relaţiile de ordin socio-afectiv -- amiciţie, simpatie, ataşament,
preferinţă sau opusul lor.
În raporturile sale cu ceilalţi, omul participă cu întreaga sa personalitate, cu
laturile sale cognitive, afective, volitive, motivaţionale, aptitudinale, caracteriale etc.
Relaţiile interumane reprezintă atât cadrul de manifestare, de exteriorizare, cât şi de
constituire şi maturizare a personalităţii. Tot în cadrul acestor raporturi, comandanţii
îşi formează anumite imagini despre subordonaţii lor şi de asemenea subordonaţii îşi
formează o imagine despre şeful lor.
În cele ce urmează, voi analiza imaginea globală a subordonatului despre şef.
Ma voi opri doar la aceasta, deoarece ea ne interesează în mod deosebit pentru
soluţionarea problemelor ce ni le-am propus spre rezolvare în această lucrare.

77
 Această imagine corespunde unui anunţ de forma: "cum îl văd eu,
subordonatul, pe şef, ca persoană şi ca şef". Imaginea globală a subordonatului despre
şef reprezintă o sinteză a unor secvenţe imaginistice, grupate pe două axe funcţionale.
AXA FORMALĂ (evaluează şeful ca şef, pe criterii oficiale) care cuprinde:
- Expectanţa formalizată a subordonatului asupra şefului ("ce aştept eu,
subordonatul de la şef, indiferent cine ar fi el") - care se compune din aşteptările
oficiale, regulamentare pe care subordonatul le are de la poziţia de şef, indiferent
de cine ar fi ea ocupată. Pentru simplificare, considerăm expectanţa, în general, ca
fiind o anticipare informală, o aşteptare în cunoştinţă de cauză.

- Expectanţa formalizată se compune, prin urmare, din aşteptările ce derivă din

respectarea prescripţiilor instituţionalizate ale organizaţiei respective, în speţă

instituţia militară. Aici este inclusă de fapt imaginea şefului ideal dorit de
subordonat.

- Imaginea subordonatului despre şef ca şef ("cum îl văd eu, subordonatul, pe acest
şef în calitatea lui de şef") - imagine care spre deosebire de cea de mai sus, se
fundamentează pe contactul real şef - subordonat, pe relaţia deja constituită, astfel
încât la formarea ei contribuie ambii "parteneri".
Între imaginea şefului ideal dorit şi cea a şefului real perceput pot fi concordanţe
sau disconcordanţe, astfel că imaginea evaluativă formalizată a subordonatului despre
şeful său poate fi:

- negativă, atunci când expectanţa formalizată a subordonatului asupra şefului este

mai mare decât imaginea subordonatului despre şef ca şef. Întrucât ceea ce percepe
subordonatul la şef este sub nivelul aşteptărilor sale, imaginea despre şef va fi
defavorabilă acestuia, subordonatul negând şefului, imaginistic vorbind, aptitudinile,
calităţile sau meritele de şef;
- pozitivă, atunci când imaginea despre şef ca şef este mai mare decât expectanţa
formalizată a subordonatului asupra şefului. Rolul de şef jucat de respectivul şef

78
depăşeşte aşteptările oficiale ale subordonatului, astfel încât imaginea lui este cea a
unui şef competent, "bun" etc.
Imaginea evaluativă formalizată poate fi influenţată însă şi de factori conjuncturali.
De exemplu, un subordonat mutat dintr-un mediu intens coercitiv într-unul mai
permisiv, va avea o imagine pozitivă despre şef, şi invers.

AXA INFORMALA(evaluează şeful ca persoană, după criterii individuale),

care cuprinde:
- Expectanţa personalizată a subordonatului asupra şefului ca persoană ("cum
aş dori eu, subordonatul, să fie şeful ca persoană"). Ea se construieşte pe
compatibilităţile subordonatului ca individ şi defineşte idealul de persoană pe care
subordonatul şi l-ar dori ca şef;
- Imaginea subordonatului despre şef ca persoană ("cum îl văd eu,
subordonatul, pe şeful meu ca om"), evaluează omul, persoana reală care ocupă
poziţia de şef.
Această secvenţă imaginistică rezultă din:
- percepţia personalităţii şefului de către subordonat (percepţie care poate fi
supusă unor eventuale erori, fluctuaţii etc.);
- aptitudinile interpersonale ale şefului (adică măsura în care şeful ca
persoană poate stabili o relaţie interpersonală veritabilă cu subordonatul ca
persoană);
- aptitudinile interpersonale ale subordonatului.

Imaginea evaluativă personalizată care rezultă de pe axa informală poate fi:

- negativă, atunci când expectanţa personalizată a subordonatului asupra şefului ca

persoană este mai mare decât imaginea subordonatului despre şef ca persoană.
Imaginea şefului "în ochii subordonatului" este peiorativă (subordonatul se simte
înşelat în aşteptările sale pe linia preferinţelor personale);
- pozitivă, atunci când imaginea subordonatului despre şef ca persoană este mai mare
decât expectanţa personalizată a subordonatului asupra şefului ca persoană. Evaluarea

79
şefului este favorabilă acestuia. Pe această axă se concentrează şefii centraţi pe relaţii
interumane (desigur, fără a abandona, ci doar lăsând pe planul doi cerinţele axei
formale).
În concluzie, afirm că, cunoaşterea relaţiilor ce se stabilesc între şefi şi
subordonaţi, precum şi a "coordonatelor" pe care se formează imaginea
subordonatului despre şeful său, prezintă un interes deosebit pentru toţi conducătorii
de grupuri umane, în special pentru comandanţii grupurilor militare. Aceştia din
urmă, atât în timp de pace, dar mai ales în timp de război, vor fi puşi în postura de a
interveni pentru a înlătura sau controla reacţiile subordonaţilor la factorii de stres, iar
dacă IDS şi/sau imaginea subordonatului despre comandantul său sunt negative,
rezultatele vor fi în mod clar necorespunzătoare.

3.3. Caracteristici ale imaginii despre sine a comandantului de

subunitate si implicatiile acesteia asupra subunitatii

Putem aprecia ca imaginii despre sine a comandantului de subunitate este foarte

complexă. Imaginea despre sine se formează în urma contactului direct dintre individ
şi lumea exterioară, din interacţiunile cu semenii şi situaţiile cu care se confruntă de-a
lungul vieţii. Astfel, în formarea imaginii despre sine a comandantului, concură atât
influenţele vieţii civile, cât şi a celei militare. În final, rezultă un sistem de atitudini,
valori, norme, acte de conduită, fenomene cognitive, afective şi volitive, toate acestea
formând esenţa valorică a omului.
Bioprocesorii menţin caracteristicele primare ale comportamentului uman, acele
caracteristici care determină limitala manifestărilor reglate de interpretori sau care
condiţionează posibilităţile funcţionale ale acestora.
Procesarea bio – informaţiei reglează manifestările organizaţiei prin procesări
expresive (stări estetice, afective, comportamente sexuale etc.) şi procesări
operaţionale (procesarea hranei) care sunt implicate în operarea şi funcţionarea
interpretorilor.

80
 Interpretorii oamenilor funcţionează preluând informaţii rezultate din
bioprocesări, sub formă de semnale şi pentru ca ei se constituie drept componente
funcţionale în sensuri şi modalităţi corelate cu modificări ce se produc în organizările
procesuale.
Interpretorii transforma hominidul in om, de fapt, „in om – situat – in -
socioorganizări”. Altfel spus, aparitia omului înzestrat cu interpretori , genereaza
concomitent procesualitati îl înglobează: socioorganizări.
Prin bioprocesori, oamenii doar află, stiu ceva, ei realizează ştientizări;
interpretorii sunt cei care deschid posibilitetea ca oamenii să ştie că ştiu, ei sunt cei
care realizează conştientizări.
Diferenţa dintre bioprocesori şi interpretori dezvăluie că relaţiile dintre oameni
se desfăşoară cu ajutorul a două feluri de procesori; dacă bioprocesorii cuplatori sunt,
prin natura lor, relativ stabili, în schimb interpretorii se pot reorganiza sub presiuni
ale consecinţelor pe care funcţionarea lor le produce. Dacă interpretorii pot fi
figurativi, verbali sau muzicali şi dacă ei se specializează, comunicarea între oameni
se realizează cu concursul bioprocesorilor şi, în natura relaţiilor, a unora dintre
interpretori22.
Dezvoltarea capacităţi de analiză scientizator detarmină modificări majore
asupra sinelui omului care ajunge să ştie, să conştientizeze ceea ce este şi ceea ce
poate să facă, să-şi cunoască limitele şi posibilităţile, să-şi dezvolte capacitatea de
interpretare.
Astfel, am încercat să scot în evidenţă câteva implicaţii ale IDS a
comandantului de subunitate asupra subunităţii, din analiza IDS prin prisma
constelaţiei de atitudini stabile faţă de sine, faţă de oameni, faţă de viaţă şi muncă.
Din acestea am detaşat o serie de variabile care exercită într-o însemnată măsură
numeroase efecte în planul activităţilor ce le desfăşoară comandantul: atitudinea faţă
de oameni - omenia, exigenţa, spiritul analitic, încrederea în ceilalţi, sinceritatea;
atitudinea faţă de propria persoană - modestia, demnitatea, autocontrolul, siguranţa de

22
Lucian Culda, Organizaţiile, Editura Licorna, 1999, p. 163

81
sine, încrederea în forţele proprii; atitudinea faţă de muncă - hărnicia,
conştiinciozitatea, capacitatea organizatorică, iniţiativa, spiritul de ordie şi de
inovaţie; atitudinea faţă de societate - patriotismul, demnitatea naţională,
solidaritatea, sociabilitatea; trăsăturile volitive - hotărârea, consecvenţa, perseverenţa,
fermitatea şi dârzenia, stăpânirea de sine.
Din evantaiul atitudinilor evocate, ma voi referi, în cele ce urmează, doar la
câteva care au o mai mare relevanţă în planul afirmării comenzii.
Atitudinea faţă de oameni. Principialitatea, experienţa, corectitudinea, omenia,
respectul, înţelegerea omului ca univers complex de trăiri, aspiraţii şi nevoi sunt
câteva caracteristici ale imaginii despre sine a comandantului ce definesc acest tip de
atitudine.
Încrederea în subordonaţi reprezintă o atitudine fundamentală a şefului, cu
importante influenţe pozitive asupra activităţii militarilor, insuflându-le curaj,
favorizând afirmarea spiritului creator, manifestarea iniţiativei şi dezvoltarea simţului
de răspundere. Ea constituie totodată o motivare extrem de puternică, fiind influenţată
mai mult de acţiuni decât de vorbe şi necesită un timp îndelungat pentru a fi realizată,
dar poate fi distrusă foarte repede. Încrederea reciprocă şi comunicarea deschisă se
află în strânsă legătură. Comunicarea ce se bazează pe sinceritate şi onestitate
contribuie la evitarea percepţiilor greşite despre oameni şi acţiunile lor. Practica arată
că atunci când comandanţii au încredere în subordonaţi, aceştia muncesc cu plăcere,
nu îşi precupeţesc eforturile, iar îndeplinirea sarcinilor, oricâte dificultăţi ar
presupune, le oferă numeroase satisfacţii.
Comandantul care are încredere în capacităţile subordonaţilor, în cinstea şi
corectitudinea lor, împuterniceşte ajutoarele sale să ia anumite decizii în procesul
îndeplinirii sarcinilor. Acest gen de conducător va apela la experienţa şi cunoştinţele
subordonaţilor, îi va consulta în probleme care privesc viaţa şi activitatea
colectivului. Dimpotrivă, şeful care manifestă rezerve faţă de capacitatea şi
posibilităţile subordonaţilor, nu va practica metoda delegării de autoritate, nu va

82
consulta subordonaţii, va încerca să soluţioneze sarcinile conducerii subunităţii de
unul singur.
Şeful obţine încrederea, stima şi cooperarea activă a celor din subordine când
nu se rezumă la a stabili sarcini, la a da ordine, şi a veghea la executarea lor, ci atunci
când în raport cu specificul activităţilor, se implică nemijlocit în înfăptuirea lor. Viaţa
a demonstrat grăitor că nu poate obţine rezultate bune acel şef care nu are încredere în
capacitatea subordonaţilor din subordine, îi "dădăceşte" tot timpul, îi admonestează
mereu, exercită o supraveghere excesivă, urmăreşte dacă nu cumva a greşit pentru ca
imediat să acţioneze, în schimb nu observă decât rareori lucrurile bune şi nu le
recunoaşte ca atare. O asemenea conduită generează cel mai adesea stări tensionale,
nemulţumiri, iritare, fenomene ce erodează coeziunea colectivului, diminuează
rezultatele conducerii.
Încrederea în subordonaţi desigur că nu înseamnă toleranţă faţă de lipsuri şi
greşeli, faţă de rezultatele slabe în muncă, nu presupune renunţarea la exigenţă, la
control. Dimpotrivă, aceste atribute ale conducerii abordate într-o asemenea manieră,
vor avea o eficienţă sporită, îşi vor realiza mai bine menirea lor constructivă.
Opusul acestei atitudini - neîncrederea apare uneori şi datorită unor interpretări
greşite a autorităţii şi fermităţii în conducere. Angajarea subordonatului într-o
activitate este determinată nu numai de sarcina propriu-zisă, ci şi de context, de
atitudinea - de încredere sau neîncredere - manifestată de acesta, de experienţa pe
care o posedă, de imaginea mai mult sau mai puţin exactă asupra propriilor resurse.
Felul cum sunt evaluaţi oamenii se concretizează într-un sentiment de siguranţă, de
încredere în posibilităţile proprii sau, dimpotrivă, într-un sentiment de incertitudine,
de îndoială. Comandantul care înţelege acest mecanism psihologic va avea şi o
conduită adecvată în raport cu trăirile subordonatului. Sunt situaţii când unii şefi,
odată cu comunicarea sarcinii, înfăţişează şi măsurile coercitive ce se vor lua în cazul
neîndeplinirii ei. Alteori, ordinul este dublat de numeroase precizări, explicaţii, şi
atenţionări care creează celui ce primeşte ordinul sentimentul neîncrederii în
competenţa sa. Prin asemenea atitudini, darea unui ordin, încredinţarea unei sarcini,

83
în loc să constituie expresia încrederii acordate subordonatului, se manifestă în
prilejuri de exprimare a îndoielii, ceea ce în mod inevitabil influenţează negativ
motivaţia.
Subordonaţii trebuie să simtă că şeful lor este alături de ei, că îi va ajuta în
îndeplinirea sarcinilor încredinţate. Activitatea întemeiată pe încrederea reciprocă
sudează colectivul. Este necesar ca şeful să se preocupe nu numai de realizarea unui
anumit obiectiv, ci şi de folosirea celor mai potrivite mijloace pentru a ajunge la
aceste rezultate. Dacă oamenii îşi dau seama că şeful lor caută să-i ajute cu adevărat,
să le împărtăşească din cunoştinţele şi experienţa sa, acesta va constitui pentru ei o
motivare în vederea angajării şi mai intense în rezolvarea sarcinilor.
Principialitatea, o altă componentă a atitudinii faţă de oameni, se oglindeşte în
modul în care şeful apreciază munca şi rezultatele subordonaţilor. Un comandant de
subunitate principial, obiectiv, pune în prim-plan rezultatele muncii, calitatea acesteia
şi nu criteriile extravalorice. Stilul de conducere, prestigiul unui şef va fi afectat în
cazul în care comandantul îngăduie şi încurajează atitudinile de linguşitor, servilism,
favoruri personale.
Aşa cum practica confirmă, numai atunci când tot ceea ce emană de la
comandanţi are bază legală, răspunde unor necesităţi reale, se întemeiază pe legi şi
principii morale, pe normele vieţii militare, influenţa acesteia este benefică asupra
totalităţii raporturilor interpersonale, atitudinii faţă de îndatoriri. Dimpotrivă, atunci
când se acceptă abateri de la norme, când legalitatea este întocmită cu liberul arbitru,
nu numai că se afectează autoritatea comandantului, dispoziţiile creează derută şi
nedumeriri, dar se diminuează şi unitatea de acţiune a subordonaţilor.
Întotdeauna rândurile subordonaţilor sunt strânse în jurul acelui comandant
care este cunoscut ca un om drept, care respectă legea, care nu acceptă în nici o
împrejurare arbitrarul şi compromisurile.
Atitudinea faţă de propria persoană are, de asemenea, efecte vizibile în
comportamentul comandantului de subunitate, este de natură să-i sporească sau să-i
diminueze consecinţele ce le are în planul relaţiilor cu subordonaţii. Când

84
comandantul manifestă încredere în forţele proprii, mândrie, onoare şi demnitate,
autoexigenţă şi modestie, subordonaţii vor preţui aceste calităţi, se vor strădui să fie şi
ei la fel, contactul zilnic dintre conducător şi cei conduşi fiind firesc, deschis şi sincer.
Supradimensionarea calităţilor proprii, lipsa de demnitate şi onoare, nerespectarea
cuvântului dat, neconcordanţa dintre vorbe şi fapte vor influenţa negativ
comportamentul subordonaţilor, vor afecta climatul de muncă, relaţiile
interpersonale.
Comandanţii de subunităţi care îşi supraevaluează capacităţile, manifestă
tendinţa de a-şi subaprecia subordonaţii, dovedesc atitudini de infatuare şi
lăudăroşenie. La cei care dominantă este tendinţa de subapreciere a propriilor
posibilităţi, se constată nesiguranţă, conformism, măsuri compensatorii exagerate.
Comandanţii cărora le este propriu un nivel ridicat al consideraţiei de sine, vor fi
orientaţi cu precădere spre stabilirea unor relaţii de încredere şi respect cu
subordonaţii, vor apela îndeosebi al recompense, la aprecieri stimulative. Cei cu un
nivel scăzut al consideraţiei faţă de sine vor utiliza adesea mijloace de constrângere,
ceea ce în timp îi îndepărtează de subordonaţi, îi izolează de aceştia, pierzând astfel
contactul cu adevăratele probleme cu care se confruntă cei conduşi.
Starea de spirit a comandantului de subunitate are, de asemenea, consecinţe în
planul conducerii, întrucât un conducător optimist, va crea în jurul său bună
dispoziţie, încredere, un climat destins, spre deosebire de altul pesimist, copleşit
permanent de sarcini, posac, irascibil care va atrage după sine crearea unei atmosfere
încordate, încărcată, tensionată.
Atitudinea faţă de muncă a comandantului: conştiinciozitatea, hărnicia,
punctualitatea, spiritul de iniţiativă, grija faţă de calitatea ajutoarelor, entuziasmul şi
dăruirea în muncă se regăsesc din plin în stilul de conducere, imprimându-i dinamism
şi eficienţă. Deficienţele în planul atitudinii faţă de muncă la cel ce exercită atribuţii
de conducere - neglijenţă, superficialitate, delăsare, comoditate, apatie, chiar dacă
dispune de competenţă şi experienţă se vor resimţi şi în calitatea actului de

85
conducere. Sarcinile nu vor fi realizate la termenele stabilite şi de calitatea dorită
tocmai ca urmare a trăsăturilor negative ale conducătorului.
Atitudinea faţă de rezultatele activităţii subordonaţilor, ale fiecăruia în parte şi
ale colectivului în ansamblu, îşi pune de asemenea pecetea asupra actului de
comandă. Aprecierea, stimularea prin diverse mijloace a oamenilor şi colectivelor ce
obţin succese deosebite şi sancţionarea manifestărilor de formalism, superficialitate, a
lucrului făcut de mântuială, când alte modalităţi de interpretare nu au avut efect. O
asemenea poziţie este echitabilă: fiecare subordonat este apreciat în funcţie de
rezultatele sale.
Atitudinea faţă de schimbare, de necesitatea perfecţionării. Această atitudine
este încurajată atunci când şefii, cât şi întregul colectiv sunt convinşi de necesitatea
receptivităţii la elementele nou apărute, de adevărul că fiecare om şi colectiv au
disponibilităţi creative însemnate, că însuşirea şi aplicarea unor noutăţi, chiar
descoperirea lor nu reprezintă doar atributul specialiştilor, al eşaloanelor superioare,
ci constituie şi o îndatorire a lor.
Comandantul de subunitate dornic de perfecţionări, va socoti binevenită orice
sugestie în procesul căutării soluţiilor, el nu va respinge aprioric nici o sugestie, nu va
ezita să o discute deschis cu subordonaţii. Prin ascultarea şi analizarea punctelor de
vedere ale subordonaţilor, va obţine din partea acestora o angajare motivată în
îndeplinirea sarcinilor, întregul colectiv simţindu-se implicat în înfăptuirea soluţiei
născute din confruntarea pe temeiul argumentelor. Şeful preocupat de promovarea
noului îşi va încuraja subordonaţii să vină cu propuneri, îi va asculta cu interes şi îi va
aprecia, de fiecare dată, pentru această atitudine, chiar dacă soluţia sugerată mai
trebuie perfecţionată, nu este îndeajuns de clar conturată sau, pentru moment,
neaplicabilă. Aceasta duce implicit la creşterea încrederii în sine a subordonaţilor, la
dezvoltarea spiritului creator al subordonaţilor.
Concluzionând, putem spune că IDS a comandantului de subunitate joacă un
rol important în procesul de conducere a subunităţilor. Funcţie de reprezentările pe
care le are, acesta va utiliza un stil de conducere propriu şi o conduită care i se pare

86
cea mai potrivită în vederea realizării sarcinilor, toate acestea având o influenţă
deosebită asupra coeziunii grupului, climatului din interiorul grupului şi a motivaţiei
subordonaţilor.

CAPITOLUL IV
METODE DE INFLUENŢARE A IMAGINII DESPRE SINE

4.1. Imaginea despre sine şi controlul comportamentului

Modelul procesual-organic conduce la abordarea unui aspect mai puţin

elaborat în psihologie: „psihologia controlului” şi controlul ca propensiune esenţială
a omului. „Nevoia de control” poate găsi argumente în filosofie, psihologie,
sociologie inclusiv în psihiatrie. La momentul actual, acest aspect este abordat ca
expresie a fenomenului atribuirii.
Chiar dacă, aparent, oamenii se orientează după alte valori (puterea, gloria şi
banii – G. W. F. Hegel în „Prelegeri de filosofia istoriei” găsea aici „Vernuf der
Natur” (Viclenia naturii) în a se obiectiva prin oameni; A. Schopenhauer vorbea de

87
„dorinţa de putere”, iar Eschil ,în antichitate, afirmă că „de fericire, de laudă şi de
succes nu se satură nimeni”) – se consideră că toate acestea, reale sau iluzorii, sunt
confirmări ale percepţiei controlului asupra lumii (totdeauna imperfect) iar opusul
lor este expresia pierderii/abandonului posibilităţii controlului.
Modul permanent de a fi al omului este marcat de grade diferite de
incertitudine, anticipări ale posibilităţii reduse sau imposibilităţii controlului asupra
mediului. Eşecul repetat sau suprapunerea îndelungată la situaţii resimţite ca eşec,
blamuri, duc la dezvoltarea în individ a credinţei neputinţei în incapacitatea de a
influenţa mersul lucrurilor. Un control, fie şi fictiv (prin credinţă religioasă, spre
exemplu), absoarbe incertitudinea şi creşte potenţa funcţională.
Fenomenul neajutorării dobândite (acquised helplessnes) este o realitate
psihologică, ca şi atitudinea de învingător ca reflex al imaginii de sine pozitive
„cultivate” mai mult sau mai puţin intenţionat.
Imaginea de sine este un interpretor-operator al realităţii, o atitudine faţă de
sine, un răspuns dat „lumii”, prin care vizează şi realizează interpretări, se dă sens şi
coerenţă comportamentului şi relaţiilor sociale.
Nevoia de control şi nevoia de sens sunt cosubstanţiale; în mod natural, omul
resimte acut nevoia de a introduce „ordine“ în mediu, în ambianţa socială.
Evenimente, fapte, comportamente sunt „tipificate”, suferă, în realitatea subiectivă
„etichetări” şi clasificări care servesc reducerii complexităţii şi diferenţelor pentru a
asigura coerenţa cognitivă necesară controlului ambianţei.
La nivelul simţului comun, în fiecare individ funcţionează „teorii implicite
asupra personalităţii”, în virtutea cărora, în relaţiile interpersonale, individul preia
etichete şi clasificări care privesc raporturile cu alţii şi însuşirile psihice. Acest
mecanism funcţionează condus de nevoia de previziune, de intrepretare-evaluare a
reacţiilor semenilor şi, deci, controlul lor aproximativ. Astfel, se stabilesc corelaţii
directe între fizionomia unei persoane şi inteligenţa sa, între expresia mimică şi
dispoziţia emoţională, nota de viguare sau oboseală. Coincidenţe, mai mult sau mai
puţin întâmplătoare, întâlnite în experienţa vieţii devin judecăţi-tip pe care individul

88
le preia din social şi pe baza cărora operează, admitându-le, din lipsă de altceva, ca
„adevărate”.
Există o probabilitate subiectivă, atât ontologică cât şi gnoseologică, având
grade diferite funcţie de gradul încrederii în cunoştinţele, abilităţile şi instrumentele
acţiunii şi ale grupului (echipei), acţiunea fiind concomitent „test” şi absorbţie
psihologică a incertitudinii.
Dincolo de fenomenul luxuriant al vieţii indivizilor, există un ultimum, o
esenţă unică, specifică speciei homo-sapiens, ce derivă din raţionalitatea şi
inteligenţa proprie omului. Deopotrivă statician, psiholog şi filosof naiv, acesta, prin
interpretare şi comprehensiune, transcede imediatul bio-fizic. Pentru el, timpul
(psihologic) se extinde încorporând trecutul şi viitorul (în primul rând), realitatea
devine realitate subiectivă, iar alegerea (decizia) îl face responsabil şi răspunzător
de istoria sa. Doar el este capabil de paradox, („el poate face din slăbiciunile sale
putere şi din puterile sale slăbiciuni”), el poate spera şi crede, cum poate şi rata.
Dincolo de locul şi momentul unde acţionează „impulsul primar” şi indiferent
cum ar fi denumit, nota specific umană este capacitatea interpretativă (de a opera cu
imagini şi simboluri cărora le atribuie semnificaţii şi sensuri şi le decodifică
conceptual prin întelegere discursivă) prin care are acces la consecinţele acţiunilor
sale mai apropiate sau îndepărtate.
În formula - algoritm : informare (interpretare) – comandă – control –
execuţie – atribuită „psihicului”, fiecare „pas” are rolul său în finalitatea adaptării
individuale la mediul social. El operează deopotrivă după o statistică intuitivă
(simţită), după o „teorie” implicită a „personalităţii” şi după o filosofie naivă vizând
obţinerea controlului asupra mediului natural şi social (control, aici cu sensul de
conformare la un model preexistent acţiunii, autodirijare, autoconstrângere).
Nevoia de sens şi control sunt cosubstanţiale; sensul atribuit acţiunii este
corelat cu controlul asupra acesteia. Demersul funcţionează condus de necesitatea
previziunii, interpretării şi evaluării acţiunilor celorlalţi parteneri şi a condiţiilor în

89
 care se derulează acţiunile , iar confirmarea o dă succesul acţiunilor (atingerea
scopurilor).
Capabil de autointerpretare, autointerogare şi autoconformare la un model
existenţial autoacceptat, omul percepe „nevoia de control asupra lumii”23. Tot spre
ceea ce aparent tinde la nivel fenomenal (fericire, glorie, putere, bani, s.a.) exprimă,
în esenţă, nevoia de a elimina şi „absorbi” incertitudinea resimţită. Puterea „minţii”
sale, prin care s-a înscris din natură în istorie nu a făcut decât sa-i amplifice
incertitudinile.
Ştiinţa, arta, filosofia, ideologiile, normele sociale etc. sunt tot atâtea
interpretari implicite asupra realităţii, expresii ale scientizării, totodată imperfectă şi
cu fiecare pas tot mai îndepărtată.
Capacitatea sa interpretativă îi oferă „putere” dar îi conştientizează şi
„slăbiciunile”, ambele sunt surse ale evoluţiei sale, cât şi esenţă a „condiţiei
umane”.

4.2. Inducerea unei imagini despre sine pozitive şi cultivarea

atitudinii de învingător

În cultivarea atitudinii de învingător importantă este realizarea imaginii de

învingător, a autopercepţiei că subiectul poartă cu sine posibilitatea depăşirii cu
succes a împrejurărilor de viaţă care îl solicită în calitate de competitor cu alţii şi cu
sine. Încrederea în sine repreintă o condiţie a comportamentului curajos.
Ca produs psihic complex rezultă dintr-o imagine de sine pozitivă, din
conştiinţa eficienţei prorii, care satisface respectul de sine şi se asociază cu forţa
Eul-ui integratoare a personalităţii în unitatea sa bio-psiho-socială. Atitudinea
rezultată relativ stabilizată faţă de sine, este şi ea pozitivă, specifică celei de
învingător.

23
Ioan Radu Tomşa, op. cit., p. 76

90
 Între cele două concepte - încredere şi curaj – face legătură psihologul militar
german E. Dienter care în articolul “die ekarpenlichen und seelischem Balastungen
der Soldaten im Krige”24 (solicitările fizice şi psihice la care sunt supuşi militarii în
război – traducere românească “Efectele stresante ale câmpului de luptă” Ed.
Militară Bucureşti, 1992, p. 76-99) prezintă “Steaua vitejiei” în care locul central îl
ocupă explicarea încrederii ca sursă al curajului şi vitejiei pe câmpul de luptă la care
concură următoarele elemente:
- încadrarea în grup
- formă fizică bună
- instrure
- conducere
- speranţa şi credinţa
- propria personalitate.
Surprinzându-se astfel esenţa comportamentului curajos în luptă – prezenţa
încrederii – care rezidă în imaginea despre sine pozitivă, atitudinea de învingător
transformându-se într-o imagine de învingător.
Această imagine se asociază cu un grad înalt de certitudine subiectivă, de
confirmare şi reconfirmare a calităţilor care i se cer în competiţie. Din perspectiva
pregătirii şi călirii psihice a militarilor pentru luptă, acest aspect se regăseşte în
principiul realismului instruirii.
Psihologii militari sunt unanim în a aprecia ca efect cu adevărat determinant
asupra psihicului militarilor, în sensul călirii lui, nu au decât împrejurările în care
individul trebuie să-şi probeze calmul şi stăpânirea de sine şi să-şi învingă stările
psihice negative, în primul rând cele de teamă, frică şi panică. Deviza de urmat ar fi
următoarea: “Cu cât mai groaznic arată câmpul de instrucţie, cu atât mai eficient
acţionează acest factor asupra conştiinţei militarilor având ca urmare călirea
psihicului”, iar concepţia generală este de “instruire realistă”. Deci, numai dacă
militarul se confruntă la instrucţie cu elementele de risc, pericolul şi surprinderea
24
“Truppen Praxis” (RFG nr. 27, nr.4 apr. 1983 p. 261-269

91
care generează teama, frica, incertitudine, fiind percepute ca ameninţătoare,se poate
vorbi de un efect al şedinţelor de pregătire, al exerciţiilor şi antrenamentelor în
direcţia călirii psihicului său.
Creându-se condiţii care produc stări negative, situaţii efectiv problematice,
este de aşteptat ca iniţial să apară simptome specifice – pierderea încrederii în
forţele proprii, apatie, epuizare fizică şi psihică. Dar, odată depaşită această stare,
prin forţele proprii şi/sau cu sprijinul instructorului sau grupului, “lasă urme” în
fizionomia organismului şi psihicului militarului, rămâne mai mult sau mai puţin
conştientă ideea că “se poate”, ca şi un model comportamental curajos care prin
repetare se stabilizează şi se automatizează economisind energie psihonervoasă,
care altfel s-ar consuma “parazitar” ca urmare a puternicelor tensiuni emoţionale
resimţite. Treptat, creşte încrederea în sine, în camarazi şi comandanţi (instructori),
avâd ca răspuns comportamental autocontrolul şi stăpânirea de sine, curajul,
camaraderia, coeziunea subunităţilor, etc. Se elimină (îndepărtează) “bariera”
creată de confruntarea cu surpriza totală, insolitul absolut, în general, cu acele
situaţii care implică un grad înalt de “necunoscut”, neexperimentat, ştiiut fiind că
“necunoscutul generează frica”. Intrate în “experienţă personală”, în “deja vu”,
efectul destabilizator al acestor situaţii-tip, posibile pe câmpul de luptă, îşi pierd din
efectul dezorganizării, pragul percepţiei unor factori nocivi fizic sau psihic va creşte
prin adaptare, iar la nivelul subconştientului se vor stabiliza deprinderi (stereotipi
dinamici) de autopercepţie pozitivă, convingerea că dificultăţile câmpului de luptă
pot fi surmontate cu succes, ca şi atitudinea pozitivă faţă de sine ca posibil
“învingător”.
În acest scop se organizează numeroase exerciţii de forţare a cursurilor de
apă, acţiuni în teren necunoscut şi pe timp de noapte, şedinţe de pregătire de luptă
urmate/însoţite de trageri de luptă, imitare a exploziilor, a loviturilor nucleare, multe
acţiuni de luptă ofensive din planul de instrucţie ducându-se după executarea
valului de foc real al artileriei, realizându-se astfel “instruirea realistă” şi implicit
călirea psihică.

92
 În acest gen de pregătire trebuie să fie cuprinse toate categoriile de militari,
nu numai cele de “elită”, cu obiective diferenţiate, şi în funcţie de armă, specialitate,
etapă de instrucţie şi nivelul eşantionului, folosite totate ocaziile, orice gen de
pregătire (tactică, front, pregatire fizică, etc.), incluzând elemente de pregătire
psihică pentru luptă.
Tipic pentru individul uman în condiţii de percepere a pericolului iminent,
aşa cum poate fi de nenumărate ori pe câmpul de luptă, este „funcţionarea “ sa la
alţi „parametrii de stare”, procesele şi funcţiile vitale fiind puternic
exercitate/inhibate de condiţiile reale ale mediului prin percepţia lor particulară de
către luptător. Tendinţa care se manifestă este cea de „regresiune psihică”, de
integrare a funcţionalităţii psihice la niveluri inferioare, aspect valabil pentru
cogniţie, afectivitate şi motivaţie-cât şi pentru comportament ca manifestare globală
la solicitările mediului.
De la comportamentul habitual, care se raportează la o situaţie percepută ca
„obişnuită”, sub aspect bio-fiziologic (“confortabilă”), psihologic („tensiune psihică
normală”) şi social („armonie”, „acceptare”,etc), la coportamentul „de criză“, ca
răspuns la situaţia problematică sub toate cele trei aspecte sau sub unul dintre ele
(bio-fiziologic-oboseală, foame, sete, inconfort termic, boală, rănire, etc;
psihologic-tensiune psihică mare; social- izolare, neacceptare, conflict latent sau
manifest), comutarea se face prin ceea ce generic se numeşte „percepţie” ce include
o confruntare de imagini între ceea ce se reprezintă a fi cerinţele situaţiei cât şi
posibilităţile şi resursele subiectului de a-i face faţă.
În esenţă, prin „pregătirea psiho-morală” a efectivelor urmareşte deplasarea
comportamentului din zona „de criză” spre cea de „habitual”, cu mai multe valenţe
adaptive, favorabile obţinerii performanţei în activităţile de tip militar, la pace şi în
război.
Genul de barieră psihologică, împotriva căreia se intervine prin instruirea
realistă, este cel care se instituie la acţiunea subiectului în condiţii necunoscute,
principiul realismului instruirii având în mare parte aici fundamentarea teoretică.

93
 Un alt aspect de avut în vedere este cel al barierelor psihologice create ca
urmare a eşecului repetat într-o acţiune. Pentru aceasta, în conformitate cu
principiul gradualităţii nivelului solicitărilor fizice şi psihice, complexitatea acestora
trebuie să crească gradual de la facil la dificil, de la simplu la complex.
Un eşec are ecou afectiv puternic, iar dacă derivă dintr-o acţiune ratată cu
mare valoare pentru subiect, aceasta este cu atât mai mare, având toate şansele să
devină o barieră psihologică puternică, un adevărat complex de inferioritate de tipul
„impotenţa informaţională dobândită”. Psihologic, se crează un cerc vicios: act
„important ratat”-acţiune ulterioară- hiperatenţie/hiperintenţie-tensiune psihică
mare-stres-act ratat-eşec repetat.
Bariera s-a creat, s-a înscris în subconştient, care a acceptat că „aşa ceva este
imposibil pentru mine”; imaginea şi respectul de sine au avut de suferit, Eul a fost
rănit, „impotenţa” a devenit efectivă .
Iată de ce „imunizarea” faţă de efectele stabilizatoare ale câmpului de luptă,
modelat ca teren de instrucţie, nu se poate realiza decât treptat; nocivitate căreia
trebuie să i se facă faţă să crească gradual şi totdeauna o situaţie problematică să fie
depaşită prin efort propriu în primul rând sau cu participarea camarazilor sau
instructorilor, evitându-se condiţionarea „fricii de eşec”, cu şanse de a se declanşa
ulterior din ce în ce mai des, mai intens şi chiar la stimuli neutri. Mai mult, acest
gen de barieră psihologică se poate institui şi prin contagiune; asistând la eşecurile
altora, prin empatie ne „contaminăm” şi extindem asupra noastră efectul eşecului
atunci când ne confrutăm cu situaţia dată.
Depăşite, situaţiile-problemă devin non-problematice, se formează obişnuinţa
şi rezistenţa emoţională, se reconfirmă o imagine de sine pozitivă, cu cât
dificultăţile surmontate au fost percepute ca dificile. Rezultatul este comutarea de
pe mecanismul psihologic de acordare a semnificaţiei „negative” pe cel de
semnificaţie „neutru” sau „pozitiv”, iar comportamentul de „evitare” va fi înlocuit
cu cel de „acceptare” sau „indiferent”.

94
 Deviza s-ar putea formula astfel: „Pentru a te vindeca de frică, fă ceea ce îţi
este frică să faci”, având însă grijă ca situaţia de eşec să nu se repete, instructorul
având totdeauna controlul posibilităţilor de intervenţie pentru cel aflat în dificultate.
Relevante pentru eu, imagine şi respect de sine sunt aspectele care ţin de
motivaţie şi motivare în activităţile de tip militar.
Pentru a fi percepute ca importante şi a-şi justifica faţă de sine necesitatea
efortului la care este supus, a exerciţiilor şi antrenamentelor, trebuie să li se
perceapă utilitatea (legatura dintre ceea ce se învaţă şi acţiunea practică a luptei),
necesitatea şi accesibilitatea , etc, comandanţii-instructori fiind cei care trebuie să
„responsabilizeze” subordonaţii şi să-i motiveze pozitiv în acţiunile de instrucţie şi
de lupta. Ei sunt cei care trebuie să fie percepuţi ca „modele”, ca imagini ale
competenţei, ale „profesionalismului militar”. Pe câmpul de luptă, valoarea
„imaginii-model” a comandanţilor a fost de nenumărate ori relevată de literatura
istorică şi psihologică. În aceste situaţii se actualizează până la paroxism trebuinţa
de securitate, strategia de intervenţie vizând lupta împotriva acestei tendinţe fireşti,
prin actualizarea unor motive superioare-de stimă şi respect de sine, ca şi cele
sociale de apartenenţă şi identificare cu un grup de tradiţie, de învingător, etc. În
„ceaţa războiului”, printre câteva repere de orientare care mai funcţionează, este cel
al „imaginii-simbol” a comandantului, perceput ca „pater”, sigur pe sine, protector,
cu „sânge rece”, care nu-şi sacrifică inutil subordonaţii. El este dator să asigure
subordonaţilor succesul în luptă, una din cele mai importante motivaţii pozitive.
Revenind la activităţile din timp de pace, al căror conţinut specific este cel de
învătare, trebuie subliniat că ceea ce are şansa să rămână şi să funcţioneze cu
valoare adoptivă mare, este ceea ce s-a stabilizat şi eficientizat şi implicit a devenit
„a doua natură”, adică deprindere, obişnuinţă, automatism motric, cognitiv sau
afectiv. Principiul continuităţii reflecta tocmai necesitatea realizării şi stabilizării
prin repetiţie a unor stereotipuri dinamice, ca urmare a unui proces multifazic de
automatizare a conduitei, îndeosebi a acelor deprinderi cognitive şi afective care

95
concură în menţinerea aproape de normal a funcţionării psihicului în condiţiile
specifice câmpului de luptă.
Degravarea de controlul conştient a unor acte şi operaţii ale
comportamentului reduc consumul de energie fizică şi nervoasă necesare
organismului, ca şi pe cel „parazitar” datorat supratensionării,rezultând o mai mare
disponibilitate pentru controlul conştient al unor aspecte importante ale situaţiei de
luptă. Imaginea de sine pozitivă este astfel permanent reconfirmată, întărită,
stabilizată, operativizată.
Pregătirea de luptă a militarilor nu poate fi desprinsă de cultivarea prin
educaţie a unor norme şi valori morale un mare rol în asigurarea stabilităţii şi
eficacităţii grupului militar. Camaraderia, mândria apartenenţei la o armă, onoarea
şi demnitatea militară, patriotismul sunt teme perene ale educaţiei militare care nu
trebuie marginalizate sau neglijate.
Ele funcţionează ca „puncte cardinale”, când totul este confuz, incert,
ameninţător. Credinţa (certitudinea subiectivă) că „totul va fi bine” nu poate avea ca
suport numai o bună instruire, ci şi ceva care vine din aderenţa la o „idee – forţă”,
care să compenseze teribila reprezentare şi anticipare a posibilităţilor pierderii vieţii
şi să dea potenţialei jertfe de sine un sens şi o semnificaţie superioară.
O mentalitate împotriva căreia trebuie orientată educaţia este cea de
„provincial”, de „european tolerat”. Tendinţa de a ne compara cu diferite „modele
occidentale” şi de a sublinia în primul rând handicapul militarului român în
comparaţie, de cele mai multe ori, cu „americanul”, care are toate calităţile şi toate
facilităţile, uitându-se că, de fapt, singurul handicap îl constituie faptul că este mai
bogat, din care nu derivă neapărat că trebuie să avem complexe de inferioritate,
altele fiind „rosturile” noastre pe aceste locuri.
Cele evidenţiate mai sus exprimă principiul unităţii dintre instituţii şi
educaţie, dintre aspectele strict operaţionale şi cele spirituale, între care există
raporturi specifice de potenţare reciprocă şi existenţă intercondiţionată.

96
 Ansamblul principiilor pregătirii psihomorale a militarilor pentru luptă, care
orientează organizarea şi desfăşurarea activităţilor de acest gen, se constituie şi
funcţionează ca un sistem de norme şi cerinţe ce derivă din legităţi ale funcţionării
aparatului psihic, ale dezvoltării personalităţii şi ale relaţiilor interumane.
Valabilitatea sistemului acestor principii este condiţionată de respectarea lor în
totalitate, în unitatea rezultată din însăşi integralitatea omului în determinarea bio-
psiho-socială.
Din întregul demers teoretic se pot deduce căile de intervenţie, metodele şi
procedeele care se pot utiliza pentru pregătirea şi călirea psihomorală a militarilor.
O primă cale o constituie proiectarea şi desfăţurarea instrucţiei cu respectarea
riguroasă a principiilor prezentate, a doua fiind parcurgerea unui complex de exeriţii
şi antrenamente psihologice speciale pentru dezvoltarea unor calităţi cognitive, ca şi
a celor de relaxare şi fortificare psihică. Ordinea logică, firească de intervenţie este
următoarea:
- Instruirea militarilor în condiţii normale, cu o intensitate medie a solicitărilor
fizice şi psihice, într-un interval de timp determinat şi într-un mediu relativ
cunoscut. Scopul îl constituie însuşirea cunoştinţelor, formarea şi dezvoltarea
deprinderilor, aptitudinilor, atitudinilor şi calităţilor psihomorale necesare
luptătorului, în funcţie de armă şi specialitate militară, pentru a fi în măsură să
mânuiască armamentul şi tehnica din dotare, să se adapteze şi să facă faţă
solicitărilor normale ale mediului militar printr-un comportament adecvat acestuia.
- Antrenarea în condiţiile acţiunii factorilor stresanţi, specifici câmpului de
luptă modern, până la realizarea performanţelor pbişnuite în condiţii normale.
Aceasta implică modificări esenţiale în ceea ce priveşte: ritmul de execuţie,
intensitatea superioară a solicitărilor fizice şi psihice, durata şi dificultatea
misiunilor, mediul în care se desfăşoară instrucţia (timp, anotimp, starea vremii,
teren necunoscut, marcarea inamicului etc.) şi crearea unor situaţii problematice
diverse care să inducă stări psihice negative prin perceperea riscului, ameninţării,

97
incertitudinii pe un fond de solicitare bio-fiziologică evident (oboseală, privare de
somn, disconfort termic etc.), conform „instruirii realiste”.
- Parcurgerea în paralel a unui ciclu de exerciţii şi antrenamente speciale
pentru dezvoltarea unor calităţi interpretative ale gândirii, memoriei, atenţiei,
spiritului de observaţie şi de autoreglare a stărilor psihice pentru controlarea
stresului (respiraţia controlată, antrenamentul autogen– autosugestia, elemente de
sofrologie, perceptia pozitivă permanentă, bio-feed-backul, analiza stresului ), astfel
încât fiecare militar să fie abilitat să poată utiliza cel puţin un procedeu de
autoreglare a stărilor psihice.
Principalul obstacol în realizarea dezideratului unei pregătiri psihomorale
superioare studiului actual în armată îl constituie tot o „barieră psihologică”,
instituită la nivelul normalizării importanţei domeniului din necunoaşterea
implicaţiilor sale în activităţile de tip militar şi dintr-o percepţie eronată a
posibilităţilor deja existente de revigorare a acestui gen de pregătire în perspectiva
profesionalizării armatei.

4.3.Valoarea terapeutica a imaginii despre sine

Distincţia dintre procesele de natură informaţională şi cele energetice, dintre

bio-harduri şi bio-softuri, dintre bio-procesori şi interpretori şi afirmaţia
argumentată a procesualităţii ca esenţă a fiinţării abiotice, biotice şi sociale conduc
la reconsiderarea din perspectiva transdisciplinară a întregii existenţe, inclusiv a
omului, ca produs şi expresie a unor procese informaţional-energetice de natură
biologică şi socială.
Noua paradigmă consideră că o descriere unitară a naturii fiinţării este
posibilă prin deplasarea accentului de la structură şi sistem la procesualitate,
organismele fiind modele fluctuante, departe de echilibru.

98
 Astfel, abioticul, bioticul şi socialul au ca notă existenţială comună
procesualitatea organică, în care procese informationale „modelează” procese
energetice imprimând ritmuri locale în ritmul universal.
Toate structurile universului, ca holos, de la particulele elementare până la
galaxii, de la bacterii la om, sunt manifestări ale procesualităţii.
Viul apare ca o vastă arhitectură ordonată de bio-harduri şi bio-softuri prin
care o energie specifică, parte a celei universale, se procesează auto-organizându-se
în ritmuri care produc o individualitate efemeră capabilă să subziste atât timp cât
reuşeşte să se „armonizeze” informaţional şi energetic cu întregul. Adaptabilitatea şi
adaptarea sunt una potenţialitatea iar cealaltă efectivitatea realizării funcţionării
organismelor ca entităţi procesoare de energie şi informaţie, performanţa fiind
autoreproducerea individului în fiecare moment al fiinţării sale şi a speciei, ca
entitate transindividuală (transpersonală), când este vorba de om.
Omul se poate afla în stări funcţionale considerate normale sau patologice,
expresia “stare patologică” desemnează alterări ale capacităţilor sale funcţionale,
modificări funcţionale care periclitează fiinţarea omului, capacitatea sa de a avea
relaţii cu sine, cu semenii săi şi fiinţarea bio-fizică, apte să satisfacă nevoi ce decurg
atât din propria procesualitate înglobantă, cât şi din proprietăţile omului.
Bio-procesorii şi interpretorii sunt cei care menţin oamenii în stări
funcţionale normale şi, ca urmare, tot aceştia trebuie să fie interogaţi când intră în
stări patologice, aceleaşi fenomene de procesare a informaţiei şi energiei fiind
implicate în instituirea stărilor patologice ca alterări ale capacităţilor de adaptare.
O imagine despre sine pozitivă se poate realiza în adevăratul sens al
cuvântului numai când oamenii vor ajunge la capacităţi informaţionale care îi vor
face apţi să evite surse ale evoluţiilor patologice şi să realizeze intervenţii benefice
(autovindecări).
Noul concept de „sănătate” trebuie să includă ideea de armonie – cu sine
însuşi, cu semenii, cu ambianţa profesională şi socială, cu cosmosul, omul fiind

99
 expresia holonomică a întregului univers, iar boala (maladia) este dizarmonie,
disfuncţie, „defazare” în relaţiile cu întregul.
Sănătatea este acces la totalitate; cine este sănătos sau vindecat aparţine
totalităţii, iar orice boala este dezacord cu întregul prin imposibilitate, interzicere
sau refuz cu întregul şi într-un întreg.
Astfel, vindecarea nu este şi nu poate fi decât un act de deblocare,
reechilibrare şi fluidizare a unui sistem de relaţii perturbat, pentru om incluzând, de
multe ori, re-definirea, re-semnificarea şi re-interpretarea lumii. Boala este absenţa
de armonie (prin deficit şi /sau exces informaţional-energetic), un semnal că ceva
este în dizarmonie cu holosul, iar pattern-urile de vindecare nu pot fi decât bio-
softuri care pot fi activate energetic (bio-chimic) şi /sau informaţional.
Vindecarea este, în primul rând, autovindecare în care medicul nu poate decât
să ajute la activarea forţelor autovindecătoare ale trupului.

CONCLUZII

Modelul procesual-organic al posibililor oamenilor în procesualitatea

socială nu respinge teoriile psihologice existente, doar indică limite care le fac
vulnerabile şi posibilitatea de a se intra într-o nouă situaţie: se construieşte o
explicaţie alternativă unificatoare, cu şanse mari de a fi satisfăcătoare.
Capacitatea interpretativă a omului este responsabilă de inepuizabila sa
capacitate creativă şi combinatorie, cât şi de permanenta sa incertitudine şi de
vulnerabilităţile care derivă de aici. Condiţia umană este marcată de diferite grade de

100
incertitudine, de a anticipa posibilităţi reduse sau imposibilităţii controlului asupra
mediului natural şi social de existenţă.
Lumea sa este o lume pentru sine iar ceea ce numim realitate este o
interpretare proprie în care intervine plecând de la o relitate percepută, virtuală,
dedusă la fel de reală prin subiectivitatea sa ca şi lumea fizică.
Omul este modelat interpretativ, încă de la naştere, de către socio-
organizarea în care este enculturat şi socializat prin însuşirea condiţiilor de
comunicare şi interpretările-cadru, între care cele denumit norme şi valori au rolul
determninat. Astfel, diferenţele dintre oameni rezidă din modurile de a interpreta
lumea şi pe sine derivate din caracteristicile socio-organizărilor înglobante şi
experienţa proprie a vieţii personale.

BIBLIOGRAFIE

1. Col. Dr. Ion Radu-Tomşa, „Eul, imaginea de sine şi comportamentul în

luptă”, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1999
2. Lucian Culda, „Procesualitatea socială”, Editura Licorna, Bucureşti,
1994
3. Lucian Culda, „Devenirea oamenilor în procesualitatea socială”, Editura
Licorna, Bucureşti, 1997
4. Lucian Culda, „Critica psihologiilor”, Editura Licorna, Bucureşti, 1995

101
 5. Lucian Culda, „Organizaţiile”, Editura Licorna, Bucureşti, 1999
6. Lucian Culda, „Omul, valorile şi axiologia”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982
7. Lucian Culda, „Sociologia procesual-organică”, Editura Licorna,
Bucureşti,1997
8. Thomas Kuhn, „ Structura revoluţiilor ştiinţifice”, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1962
9. Mielu Zlate, „Locul şi rolul eului în structura personalităţii”, Revista de
psihologie, nr.140, martie, 1996
10. Sigmund Freud, „Introducere în psihanaliză”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1976
11. Sigmund Freud, „Dincolo de principiul plăcerii”, Editura „Jurnalul
Literal”, 1992
12. Wilhem Doise, Jean Claude-Deschany, Gabriel Mugny, „Psihologie
socială experimentală”, Editura Polirom, Iaşi, 1996
13. *** „Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt”, Editura Polirom, Iaşi,
1998
14. Dumitru Popovici, „Pedagogie generală”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1998
15. Vasile Pavelcu, „Invitaţie la cunoaşterea de sine”, Editura Junimea, Iaşi,
1970
16. Ovidiu Lucian Culda, „Strategii psihologice de explicare a
personalităţii”, Editura Licorna,Bucureşti, 2001
17. Vasile Pavelcu, „Metamorfozele lumii interioare”, Editura Junimea, Iaşi,
1976
18. Gordon W. Allport, „Structura şi dezvoltarea personalităţii”, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
19. Valeriu Ceauşu, „Autocunoaştere şi creaţie”, Editura Militară, Bucureşti,
1983

102
 20. Paul Popescu-Neveanu, „Introducere în psihologia militară”, Editura
Militară,1970
21. A. Perju-Liiceanu, „Cunoaşterea de sine şi comportamentul
autoevaluativ”, Revista de psihologie, nr.1, 1981
22. N. Bogatu, „Implicaţii psihosociale ale imaginii despre sine”, Revista de
psihologie, nr.4, 1981
23. Serge Moscovici, „Psihologia socială sau maşina de fabricat zei”,
Editura Universităţii A. I. Cuza, Iaşi, 1995
24. Alfred Adler, „Cunoaşterea omului”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991
25. Jean Piaget, „Epistemologie genetică”, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1973
26. *** „Psihologia şi metodica educaţiei militare”, Editura Militară,
Bucureşti, 1977
Mircea Cosma, „Teoria organizaţiilor”,Editura Institutului Militar de
Transmisiuni„Decebal”, Sibiu, 1993

103
104
1
A. Bandura, “Social Learning and Personality Developement”, New York, 1963
2
A. Bandura, “Social Fondations of Thought and Action”, New York, 1986
3
C. R. Rogers, “A Theory of Therapy, Personality and Interpersonal Relationship”, citat de Ovidiu
Lucian Culda în “Strategii psihologice de explicare a personalităţii”, Editura Licorna, Bucureşti, 2001
4
Carl Rogers, citat de Ovidiu Lucian Culda în “Strategii psihologice de explicare a personalităţii”,
Editura Licorna, Bucureşti, 2001, p. 129