Instaurarea regimului comunist

În timpul unei întâlniri din anul 1944, Stalin îi declarase lui Iosip Broz Tito: „Acest război (al
doilea război mondial n.n.) nu este ca cele din trecut; cine ocupă un teritoriu îşi impune şi
propriul său sistem social”.

Iar acest principiu avea să fie aplicat cu maximă eficienţă şi pentru ţara noastră. După ce Armata
Roşie a ocupat România în toamna anului 1944, sovieticilor le-au fost suficiente câteva luni
pentru a impune regimul comunist.

La 6 martie 1945 a fost anunţată componenţa guvernului dr. Petru Groza, guvern impus de A.I.
Vâşinski, în care Partidul Comunist deţinea 7 posturi, P.N.L.Tătărescu – 7 posturi, P.S.D. – 4
posturi, Frontul Plugarilor – 3 posturi, P.N.Ţ.-Alexandrescu – 3 posturi, Uniunea Patrioţilor – 2
posturi, Consiliul General al Muncii – 2 posturi, Uniunea Preoţilor Democraţi – 1 post, la care se
adăugau 4 militari. Cu toate că Regele a refuzat să aprobe lista propusă de Petru Groza şi a cerut
colaborare cu P.N.L. şi P.N.Ţ., cu noul guvern va debuta cea mai neagră perioadă din istoria
României, sovietizarea ţării noastre.

A doua zi după instaurarea guvernului Petru Groza, pe 7 martie a avut loc întâlnirea Anei Pauker
cu Evgheni Suhalov, în cadrul căreia i s-a înmânat planul de comunizare al României. Planul
conţinea directivele care urmau a fi urmate de către comunişti în următorii ani, pentru preluarea
totală a controlului asupra României: desăvârşirea reformei agrare prin confiscarea moşiilor şi
ruinarea moşierilor, dezvoltarea industriei, lichidarea băncilor, desfiinţarea micii gospodării
ţărăneşti, suprimarea relaţiilor economice cu Statele Unite şi Marea Britanie şi canalizarea lor
către U.R.S.S., suprimarea partidelor politice, abdicarea Regelui, desfiinţarea armatei şi
înlocuirea ei cu una nouă pe nucleul diviziilor „Tudor Vladimirescu” şi „Avram Iancu”, poliţie
de tip N.K.V.D., interzicerea intrării străinilor în România.

Ca bonus, pentru instaurarea guvernului dorit de sovietici, la 9 martie a avut loc retrocedarea
Ardealului de Nord.Mijloacele de preluare a puterii de către comunişti au fost extrem de diverse.

Alături de teroare şi propagandă, noii conducători ai României s-au folosit de organizaţiile de

masă (Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotică – transformată în februarie 1946 în Partidul
Naţional Popular –, Apărarea Patriotică, Uniunea Femeilor Democrate din România etc.),
sindicate, diverse asociaţii profesionale (Uniunea Preoţilor Democraţi, Asociaţi Avocaţilor
Democraţi etc.) pentru a penetra toate sectoarele vieţii, de la politic, la social, economic şi
cultural. P.S.D. a fost dezagregat prin infiltrarea comuniştilor în structurile de conducere, iar din
partidele tradiţionale s-au desprins fracţiuni care au făcut jocul partidului comunist.

Legislaţia adoptată de guvernul Petru Groza avea la bază, pe de o parte necesitatea comuniştilor
de a-şi întări poziţiile, cât şi împingerea către periferia vieţii politice a tuturor celor care se
opuneau ascensiunii lor. Astfel, pe 27 martie încep epurările din armată, iar două zile mai târziu
este dat publicităţii decretul-lege pentru „purificarea administraţiei publice”. Reprezentanţii
partidelor istorice sunt înlocuiţi din funcţii cu simpatizanţi ai guvernului: Nicolae Carandino cu
N.D. Cocea la direcţia teatrelor, iar în Consiliul Consultativ al Ministerului Propagandei au fost
incluşi Elena Pătrăşcanu, Şerban Voinea, Mihai Beniuc, Scarlat Calimachi, Pompiliu Macovei.

Pedepsirea celor consideraţi vinovaţi de dezastrul ţării a reprezentat un alt punct nodal al politicii
promovate de guvernul Groza. De fapt, prin ambiguitatea legii din 21 aprilie 1945 nu se făcea
altceva decât să se dea mână liberă comuniştilor în a-şi elimina oponenţii. Tribunalul Poporului,
instituţie creată special pentru instrumentarea proceselor politice, a cunoscut în scurta sa
existenţă (aproximativ un an şi jumătate) două faze. Prima dintre ele şi cea mai mediatizată, s-a
desfăşurat de la înfiinţarea lui şi până la izbucnirea grevei regale, iar cea de-a doua, post –
grevă.În primul său an de existenţă (impropriu zis, pentru că funcţionat efectiv doar între mai şi
august), Tribunalul Poporului a judecat 9 mari procese, marcate în presa vremii şi consacrate în
literatura de specialitate ca loturi: lotul Macici, lotul ziariştilor, lotul criminalilor de la Râbniţa şi
Iampol etc.Politica economică a noului guvern a mers pe două mari direcţii: reforma agrară şi
crearea sovromurilor.

Pe 23 martie 1945, prin noua reformă agrară, au fost expropriate peste 1.468.000 ha teren, cu
care au fost împroprietărite 900.000 familii. Limita maximă a proprietăţii individuale a fost
fixată la 50 ha, iar pentru fermele model la 100 ha. Prin această lege marea proprietate a dispărut,
pământul arabil fiind fărâmiţat în loturi de sub 5 ha. Principalii beneficiari ai reformei, noii
împroprităriţi nu vor avea însă timp să se bucure de pământ, pentru că în 1949 va debuta
colectivizarea agriculturii.Sovromurile au reprezentat o altă formă de expoliere a României de
către U.R.S.S., atâta vreme cât la patrimoniul acestora sovieticii veneau cu bunuri rechiziţionate
din România. La acestea s-a adăugat etatizarea Băncii Naţionale la 18 decembrie 1946.

Nerecunoaşterea guvernului Petru Groza de către puterile occidentale l-a încurajat pe Regele
Mihai să ceară un guvern reprezentativ. Sprijinit de sovietici, guvernul de la 6 martie nu putea fi
destituit, motiv pentru care Regele refuză să mai ia parte la viaţa publică şi declanşează, ceea ce
istoriografia va numi „greva regală”. Un moment de cotitură a avut loc la 8 noiembrie 1945, când
manifestanţii P.N.L. şi P.N.Ţ. veniţi în Piaţa Palatului să-l aniverseze pe Rege, au intrat în
conflict cu simpatizanţii comuniştii, în urma ciocnirilor dintre cele două tabere înregistrându-se
victime. Greva a încetat la începutul lunii ianuarie a anului 1946, odată cu „concesia” făcută de
comunişti, includerea în guvern a lui Emil Haţieganu şi Mihail Romniceanu, reprezentanţi ai
partidelor politice din eşalonul doi.

Alegerile au reprezentat o prioritate pentru guvernul Petru Groza, atât ca mod de legitimare, cât
şi ca îndeplinire a unei condiţii puse de către aliaţi încă din 1945. Încă din luna ianuarie 1946,
deşi legea electorală nu fusese redactată, principalele partide de pe scena politică a României
încep să-şi cristalizeze tacticile şi obiectivele în campania electorală. Partidul Comunist dorea
prezentarea unită în alegerile parlamentare a tuturor forţelor democratice componente ale
guvernului democrat instaurat la 6 martie 1945, în timp ce liderul P.S.D., Constantin Titel
Petrescu, milita pentru o prezenţă separată pe listele electorale.La 17 mai 1946, prin intermediul
presei, este făcută publică Platforma-program propusă de Partidul Comunist în vederea
alegerilor. Textul este structurat în 9 capitole la care se adaugă o parte introductivă în care sunt
menţionate realizările guvernului Groza. Multe din promisiunile făcute de comunişti ascund
adevărate capcane. „Întărirea aparatului de stat” va sta la baza epurărilor, iar „Reforma
jandarmeriei şi poliţiei” va duce la deblocarea tuturor ofiţerilor şcoliţi în perioada interbelică şi
socotiţi nesiguri de către noul regim politic de la Bucureşti. În plus, prin reducerea efectivelor
jandarmeriei şi modificarea componenţei acesteia se contura o pârghie importantă pentru
asigurarea victoriei în alegeri.Cinci zile după publicarea Platformei – program, pe baza adeziunii
la aceasta, se va constitui Blocul Partidelor Democrate din: Partidul Comunist Român, Partidul
Naţional Liberal – Gheorghe Tătărescu, Partidul Frontul Plugarilor, Partidul Social Democrat,
Partidul Naţional Popular şi Partidul Naţional Ţărănesc – Anton Alexandrescu. Cele 6 formaţiuni
politice îşi păstrează ideologia şi programul propriu, iar reprezentarea se va face „în condiţii de
egală îndreptăţire a primelor patru partide mai sus enumerate”. Pentru realizarea
„comandamentului unic” pe perioada alegerilor se va constitui o Comisie Centrală Electorală
(compusă din reprezentanţii celor 6 partide) cu scopul centralizării şi coordonării activităţii
B.P.D. în campania electorală.

La nivel teritorial, pe acelaşi principii, vor fi create comisii electorale judeţene, subordonate
comisiei centrale. Desemnarea candidaţilor se va face tot cu acordul comisiei centrale.Acordul va
fi semnat de liderii celor 6 partide. În dreptul P.S.D. apare semnătura lui T. Iordăchescu,
deoarece între ianuarie 1946, când C. Titel Petrescu se opunea candidării pe liste comune, şi mai
1946 – constituirea B.P.D., avusese loc Congresul P.S.D., în urmă căruia partidul se scindase, C.
Titel Petrescu şi adepţii luptei electorale separate constituindu-şi propria grupare politică
(P.S.D.I.), care va fi percepută de Partidul Comunist ca reprezentant al opoziţiei.Publicarea
Platformei – Program şi constituirea B.P.D. marchează debutul oficial al campaniei electorale,
printr-o serie de mitinguri. Pe 19 mai, la Iaşi, îşi începe P.S.D. campania, în timp ce Partidul
Comunist o va face, în acelaşi loc, dar două săptămâni mai târziu, pe 2 iunie. Organizaţiile de
masă, satelite ale partidului comunist, anunţă şi ele sprijinirea B.P.D. în alegeri şi aderarea la
Platforma – Program. Toată lumea e pregătită pentru alegeri, se fac şedinţe peste şedinţe, se oferă
soluţii propagandistice, dar legea electorală nu fusese încă promulgată. Reprezentanţii S.U.A. şi
ai Marii Britanii în România remit note prin care cer urgentarea alegerilor, în timp ce guvernul
României poartă discuţii interminabile pe baza anteproiectului legii electorale, a cărui
constituţionalitate este contestată de reprezentanţii celor două partide istorice din guvern: Emil
Haţieganu şi Mihail Romniceanu. Se pun o serie de întrebări de care depinde legalitatea
alegerilor, dar guvernanţii n-au răspunsul pregătit. E constituţional să se desfiinţeze Senatul? Ce
se întâmplă dacă cei trecuţi pe liste sunt epuraţi în ajunul alegerilor? Care este situaţia exactă a
populaţiei din Ardealul de Nord? Sunt aceştia cetăţeni români? (legea minorităţilor
reglementează drepturi politice la 6 luni de la dobândirea cetăţeniei).În plus Biroul Electoral are
atribuţii prea largi, iar primarul, prefectul şi în general oamenii cu funcţii implicaţi în organizarea
alegerilor au fost numiţi de guvern şi nu aleşi, fapt ce ar putea duce la lipsa de imparţialitate a
acestora, iar modul concret de votare era prea liber, încurajând frauda electorală.Pentru a
împiedica electoratul fidel al partidelor tradiţionale să voteze, comuniştii au găsit numeroase
subterfugii: netipărirea cărţilor de alegător pentru cei despre care ştiau sigur că nu-i vor vota,
netrecerea pe listele de votanţi ale simpatizanţilor opoziţiei, constituirea de centre de votare la
distanţe mari de localităţile rurale. În plus campania electorală a partidelor istorice a fost
boicotată, numeroşi lideri locali fiind arestaţi sub pretexte diverse: posesie de armament,
distribuire de manifeste subversive etc.În urma investigaţiilor făcute aproape în întreaga ţară,
după sistemul , influenţa partidelor politice în alegeri până la 1 octombrie era:

Mica burghezie Marea

Ţărani% Muncitori% Intelectualitatea%
% burghezie %
B.P.D 25 90 20 15 5
P.N.Ţ. 30 4 65 65 15
P.N.L 15 1 12 18 75
Nehotărâţi 30 5 3 2 5

În caz de necartelare se estima că B.P.D ar obţine 52% din sufragii, P.N.Ţ – 30%, P.N.L. – 12%,
alte formaţiuni – 4% (un procent de 2% sunt estimate ca nule), iar dacă se va realiza cartelul
electoral, B.P.D. ar avea 54% din voturi în timp ce opoziţia ar primi 40% din opţiunile
electoratului.Coaliţia B.P.D., în urma fraudării alegerilor, a obţinut 71,80% din voturi. Chiar
dacă Iuliui Maniu şi C.I.C. Brătianu au cerut regelui să denunţe alegerile, la 1 decembrie 1946,
Regele Mihai a citit mesajul tronului la deschiderea noului parlament unicameral. Anul 1947 este
cel al scoaterii în afara scenei politice a partidelor istorice prin intermediul unui simulacru de
proces intentat conducerii P.N.Ţ.Teroarea declanşată împotriva opoziţiei a atins punctul de
maxim în preajma semnării tratatului de pace, când în la nivelul întregii ţări au loc arestări,
percheziţii, confiscări de documente. Această campanie a produs o mare panică în rândul
membrilor partidelor istorice, mulţi dintre ei fugind de la domiciliu.

Faţă de tratamentul diferenţiat aplicat membrilor fostelor partide politice, liderii acestora din
urmă vor protesta adresând o serie de memorii, atât regelui cât şi guvernului Groza. Chiar şi
guvernele celor două mari puteri occidentale (S.U.A. şi Marea Britanie) au protestat faţă de
arestarea populaţiei în lipsa unor culpe reale.Pe 17 iulie este anunţată arestarea liderilor ţărănişti,
notă completată de o fotografie şi un articol de fond în numărul din 18 iulie al ziarului
„Scânteia”. Două zile mai târziu este ridicată imunitatea parlamentară a celor 6 persoane de la
Tămădău, pentru ca a doua zi să înceapă anchetele. Imediat după arestarea liderilor, la nivelul
teritoriului sunt făcute arestări masive în rândul elitei locale.În timpul interogatoriilor Iului
Maniu a avut o atitudine demnă pe care nu o vom întâlni la mulţi dintre ceilalţi acuzaţi care au
încercat să se disculpe prin aruncarea de acuzaţii în spatele bătrânului preşedinte. Avocaţii
propuşi de Maniu au fost refuzaţi, fiind numit din oficiu Constantin Paraschivescu-Bălăceanu,
cel care-l apărase şi pe Antonescu şi care va apărea ca avocat al apărării şi în procesul lui
Pătrăşcanu.Ecoul internaţional al acestui proces a fost puternic, făcându-se remarcată mai ales
campania de instigare a populaţiei împotriva acelor acuzaţi dusă de presă, dar şi nerespectarea
drepturilor celor judecaţi prin impunerea avocaţilor din oficiu, restricţiile apărătorilor şi nu în
ultimul rând faptul că nu s-a putut demonstra acuzaţia de trădare (a persistat chiar ideea, mai ales
în cercurile de presă, că procesul a fost condus de Iosif Chişinevshi, şi că vor mai urma şi alte
procese de această factură).

La nivelul ţării, în cadrul armatei, la nivelul ofiţerimii a existat o anumită pasivitate faţă de
proces, în timp ce la nivelul trupei se înregistrează o solidaritate făţişă cu sentinţa. În ţară, mai
ales în Ardeal, populaţia a conştientizat rolul de victimă a sistemului a lui Maniu şi că procesul a
fost o înscenare.Sentinţa lui Iuliu Maniu a fost de temniţă grea pe viaţă, degradare civică timp
de 10 ani, confiscarea averii şi plătirea cheltuielilor de judecată. Însuşi guvernul S.U.A. a cerut
anularea acesteia. În luna decembrie este anunţată condamnarea celorlalte persoane din lotul
fugarilor de la Tămădău, dar impactul acestui proces este aproape inexistent în comparaţie cu cel
al liderilor.Anul 1947 poate fi considerat începutul sfârşitului pentru democraţia românească, atât
prin desfiinţarea partidelor politice, cât şi prin abdicarea Regelui.
Pe 30 decembrie 1947, Regele Mihai şi Regina mamă Elena i-au primit în audienţă pe Petru
Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej care i-au cerut imperativ lui Mihai I să semneze actul de
abdicare. În aceeaşi zi, la ora 19 a avut loc o şedinţă a Adunării Deputaţilor unde a fost citite
actul de abdicare şi Proclamaţia guvernului către ţară prin care a fost anunţată noua formă de stat
din România – Republică Populară. Prin legea nr. 363, prin care s-a proclamat R.P.R., a fost
abrogată şi Constituţia din 1923 şi a fost ales un Prezidiu provizoriu compus din C.I. Parhon,
Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gh. C. Stere şi Ion Niculi, care să conducă ţara până la
adoptarea unei noi legislaţii. Pe 31 decembrie Regele Mihai a plecat la Sinaia de unde, pe 4
ianuarie, a părăsit ţara, începând o lungă perioadă de exil.