Ion

Ion
de Liviu Rebreanu
- Temă si viziune despre lume -

În perioada interbelică, în literatura romană au existat două direcţii manifestate mai

ales în realizarea romanului. Pe de o parte romanul realist-obiectiv cu tematică socială a
cunoscut apogeul prin creaţiile lui Liviu Rebreanu şi ale lui George Călinescu. Pe de altă parte
apare în această perioadă şi romanul modern subiectiv care abordează o problematică nouă:
condiția intelectualului reprezentat prin operele lui Camil Petrescu și Mircea Eliade.
Liviu Rebreanu este cunoscut drept creatorul romanului realist-obiectiv, odată cu
apariția romanului „Ion” în anul 1920, an de referință în literatura română. Într-un articol
intitulat „Cred” Rebreanu îşi exprimă opțiunea pentru realism considerând că un scriitor nu
poate crea o frescă socială decât dacă îşi păstrează obiectivitatea, narațiunea realistă
presupunând omnisciența și relatarea cronologică la persoana a III-a. În ceea ce priveşte
construcţia personajelor se optează pentru oameni obişnuiţi puşi în situaţii tipice de viaţă,
având deopotrivă calităţi şi defecte. Rebreanu consideră de asemenea că un roman realist
trebuie sa aibă un stil anticalofil.
Tema romanului este socială urmărindu-se prezentarea vieţii din Ardeal, la începutul
secolului XX. Macrotema socială este susţinută de o serie de teme subordonate: tema
înavuţirii, tema iubirii, tema familiei, condiţia femeii şi a intelectualului (învăţătorul).
Romanul prezintă drama ţăranului ardelean care trăiește într-o societate pentru care
pământul este mai mult decât un mijloc de subzistență, fiind un criteriu al valorii individuale.
În realizarea romanului „Ion” Rebreanu a pornit de la o serie de întâmplări reale.
Prima dintre ele a avut loc în timpul unei plimbări a autorului, când acesta a văzut pe câmp un
țăran îmbrăcat în straie de sărbătoare care a îngenunchiat și a sărutat pământul. Cea de-a doua
este reprezentată de pățania unei fete, pe nume Rodonica, care a rămas însărcinată cu cel mai
sărac țăran din sat fără să fie căsătorită, tatăl ei fiind obligat să își dea toată averea să o scape
de rușine. Cea de-a treia întâmplare reprezintă o discuție a lui Rebreanu cu un țăran din
Prislop, care vorbea cu atâta patimă despre pământ încât autorul s-a gândit să împrumute
numele lui pentru personajul principal Ion Pop al Glanetașului.
Gândit ca „lume nouă și corp sferoid” romanul se constituie ca un univers secund care
urmărește să genereze o intensă iluzie a realului, să creeze un analog al realității.
Titlul romanului este o referire la personajul eponim în timp ce subtitlurile celor două
volume au structura metaforică, sugerând alegerile pe care le are de făcut Ion: "Glasul
pământului", respectiv "Glasul iubirii". Nici structura nu este întâmplătoare, cele 13 capitole
având titluri sinteză: "Ștreangul", "Copilul", "Nunta" etc., încadrându-se simetric între
capitolele: "Începutul" și "Sfârșitul".
Cele 13 capitole ale romanului urmăresc odiseea personajului în lumea nedrept
alcătuită, zbaterea disperată de a avansa de la marginea societății rurale spre centrul ei, unde
consideră că i-ar fi locul după calitățile cu care a fost înzestrat. Concepția despre roman
determină simetria incipitului cu finalul. Construite pe motivul drumului, evidențiază aspectul
de corp sferoid al romanului care închide în sine un univers rural stratificat social și economic
în săraci și bogați, dar și cultural în țărani și intelectuali.

1
Ion

Romanul începe cu descrierea drumului care intră în satul Pripas și se încheie cu

aceeași descriere dar în sens invers, această alegere simbolizând intrarea și ieșirea din lumea
ficțională. În incipit, prezentării drumului îi este asociat un alt simbol "o cruce ruginită cu un
Hristos răsturnat", ce sugerează faptul că lumea în care urmează să intrăm este o lume lipsită
de valori spirituale. Tot în incipit apare o scenă de grup, cea a horei, care introduce
personajele și conflictele dintre ele. Romanul se încheie cu uciderea lui Ion de către George,
naratorul folosind un simbol, sapa. Scena finală a romanului este simetrică cu cea dintâi,
prezentând drumul care iese din sat.
Pentru a crea impresia de verosimil, timpul și spațiul sunt bine precizate, acțiunea
desfășurându-se în satul Pripas, din Bistrița-Năsăud, în primul deceniu al secolului XX.
În planul principal al romanului predomină conflictele exterioare motivate de
interesele personale ale personajelor: conflictul dintre Ion și Vasile Baciu, Ion și George, Ana
și Florica. În planul secundar al romanului există deopotrivă un conflict exterior între
învățătorul Zaharia Herdelea și preotul Belciug, dar și unul interior în inima lui Herdelea,
între convingerile patriotice și siguranța materială a familiei.
Acțiunea amplă urmărește două planuri narative: unul în care poziția centrală este
ocupată de Ion și al doilea pe care evoluează familia Herdelea. Ion, protagonistul romanului,
reacționează în conformitate cu propria condiție sociala. Sărac, își dorește pământul pentru a
dobândi stima colectivității. În cazul lui Ion, dorința de a avea cât mai mult pământ nu are
doar o motivație de ordin social sau economic, ci trădează o pasiune maladivă, eroul fiind gata
sa renunțe la persoana iubită pentru a intra în posesia pământului.

In capitolul ,,Zvarcolirea” scriitorul pare sa justifice actiunile taranului care se

simte atras de pamant , manifestand pentru glie o ,,iubire bolnavicioasa”. Tudor Vianu
remarca faptul ca sunt in acest roman cateva scene simbolice in care personajul principal este
impins dincolo de planul realist. Dupa o noapte in care planurile de insusire a pamanturilor
lui Vasile Baciu isi gasesc solutia in seducerea fetei pe care nu o iubea ( solutia santajului
moral ii este sugerata de catre Titu Herdelea), Ion porneste sa munceasca in vecinatatea
mosiilor ravnite. Cu o privire setoasa cuprinde locul si il cantareste. Glasul pamantului il
aude inca de acum, asa cum noteaza naratorul ,, ii venea sa cada in genunchi si sa-l
imbratiseze”. Flacaul scapa un cuvant de induiosare: ,,Locul nostru saracul!”. In discursul de
primire la Academia Romana , intitulat ,,Lauda taranului roman”, Liviu Rebreanu afirma ca
pentru taranul roman pamantul nu este un simplu obiect de exploatare, ci o fiinta vie, care are
un glas pe care taranul il aude si il intelege si fata de care nutreste un sentiment de veneratie si
de spaima. Acest episod constituie cel mai semnificativ moment din prima parte a romanului
in care taranul e raportat la pamant si ilustreaza totodata una dintre patimile lui Ion definite in
titlul acesteia ,,Glasul pamantului”. In sufletul taranului exista o lupta intre glasul
pamantului si glasul iubirii, dar fortele sunt egale si nu domina decat succesiv. Acum,
pamantul este mai puternic, taranul care ii aude chemarea se simte coplesit, mic ,,ca un
vierme pe care sa-l calci in picioare sau ca o frunza pe care vantul o valtoreste cum ii place.”

Pentru Ion, pamantul inseamna un alt statut, demnitate, independenta, respect in

comunitate, depasire a conditiei, dar si atractie mai puternica decat propria fiinta ,,iubirea
pamantului l-a stapanit de mic copil. Vesnic i-a pizmuit pe cei bogati si vesnic s-a inarmat cu
o hotarare patimasa <<Trebuie sa aiba pamant mult, trebuie>>” Instinctul stapanirii
pamantului devine trasatura definitorie a sufletului personajului ,,stapanit”, posedat de
aceasta dragoste .

2
Ion

Fragmentul care cuprinde sarutul pamantului (partea a doua) este dominat de figura
simbolica a unui taran ale carui dimensiuni devin hiperbolice spre deosebire de celalalt
moment amintit . Starile sufletesti ale taranului indica pasiunea iar senzatiile organice
sugereaza o treptata intunecare a umanului pentru trezirea instinctelor ce apartin
inconstientului colectiv ,, ii radeau ochii, iar fata toata ii era scaldata intr-o sudoare calda de
patima.” Sarutul pamantului proiecteaza aceasta scena in apoteotic- nu mai e nimic din
senzatiile anterioare- ci se reconstituie un ritual stravechi. Taranul ingenuncheaza, se inchina
in fata pamantului si il saruta cu patima. Acest gest ii transfigureaza conditia ,,Se vedea
acum puternic, ca un urias din basmepamantul parca se clatina in fata lui”.

Pamantul indeplineste si o alta functie, una funerara. Ideea mortii se insereaza

prin unele senzatii care sugereaza caderea, apropierea de nefiinta : tintuirea si ingreunarea
picioarelor. Compararea mainilor cu niste manusi de doliu, constituie unul din elementele
prevestitoare ale finalului tragic. Fatalitatea iubirii il duce somnambulic spre moarte, il face
sa cada in hybris (vina tragica), deoarece stapanirea pamantului nu ii este suficienta, in el se
trezeste din nou sentimentul de dragoste pentru Florica: ,, atunci cand ii venea in minte
Florica uita de tot intocmai cum uitase inainte de dansa din pricina pamantului.” Ana insasi
intelege ca si-a ratat norocul , ca Ion nu o iubeste si alege sa-si curme zilele.

Glasul iubirii il duce pe acest taran spre moarte ca in operele tragice, caci vrea prea
mult, incalca acel principiul al pastrarii masurii si ajunge sa fie ucis cu instrumentul muncii
chiar de catre George Bulbuc, sotul celei pe care o iubea.

În opinia mea, romanul „Ion” scris de Liviu Rebreanu este un roman realist-obiectiv
datorită trăsăturilor sale specifice, iar viziunea despre lume a autorului este evidențiată în
tema romanului, în acțiunea și în structura lui, în unele elemente de tehnică narativă, precum
și în construirea personajelor.
În concluzie, putem spune că prin acest roman autorul surprinde cu obiectivitate
diferențele sociale din lumea satului, relația cetățenilor cu autoritățile, familia ca instituție
socială, dar și unele destine puternic conturate. La acesta se adaugă descrierea spațiului epic, a
obiceiurilor și a preocupărilor oamenilor, romanul devenind astfel o vastă monografie a
satului transilvănean.

- Statutul social, psihologic si moral al personajelor -

Ion
Personajul principal Ion a fost văzut de critica literară din perspective diferite, care a
identificat în el fie o „expresie a instinctului de stăpânire a pământului”, fie „o brută” căreia
șiretenia îi ține loc de deșteptăciune (George Călinescu). Cea de-a treia variantă îi aparține lui
Nicolae Manolescu ce consideră că Ion nu este un agresor ci o victimă a societății care refuză
să accepte calitățile individului judecându-l exclusiv în funcție de avere.
Ion este un tânăr sărac însă ambițios și inteligent ce nu se împacă cu condiția
marginală în care îl aruncase familia. Dorindu-și să obțină pământ. Surprins în plină criză
erotică, personajul este pus încă de la început în fața unei dileme: să-și urmeze chemarea
inimii căsătorindu-se cu Florica, sau să urmeze drumul multor țărani căsătorindu-se cu o fată
bogată, dar cam urâtă pe care nu o iubește. Pentru a-și atinge scopul Ion o va seduce pe Ana,
patima sa pentru pământ angrenându-l în conflict cu toată lumea de la părinții, soția și fiul
pentru care nu are nici un fel de afecțiune, până la conflictul cu Vasile Baciu și cu Vasile
3
Ion

Lungu. Iubirea pentru pământ a eroului este aproape patologică. Îl iubește ca pe o mamă, ca
pe o iubită, strânge pătimaș un bulgăre de pământ în mână, sărută pământul și oftează după el.
El semnifică nu doar un destin colectiv al satului, care trăiește prin posesia pământului, ci și
individual, particularizat în inteligența și voința pe care le pune în slujba împlinirii aspirațiilor
sale. Ion este un personaj tragic ce trăiește la nivel instinctual neputându-se sustrage
destinului care îi este fixat și neavând capacitatea de a se detașa ironic de propria existență
cum o face de exemplu Ilie Moromete.

Ana
Alături de Ion, semnificativă prin trăirile ei este Ana. Firavă, modestă și blândă, Ana
nu are dreptul nici la iubire, nici la fericire, nici la înțelegerea celorlalți. Brutalitatea tatălui și
apoi a soțului, îi anihilează personalitatea. Ana este femeia-obiect, femeia-victimă, ea nefiind
decât un alt obiect pe care Ion îl capătă prin căsătorie, alături de pământuri și vite, cu nimic
mai însemnat decât acestea. Când înțelege că destinul ei era o farsă tragică, Ana alege să se
omoare. Gestul dramatic al sinuciderii este singurul act pe care îl face în urma unei decizii
proprii, fiind singura modalitate pe care o găsește de a se face auzită: prin tăcerea definitivă.
Destinul Anei este tipic lumii rurale, unde „femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre și o
producătoare de copii”.