Una dintre problemele de mare dificultate care i-a preocupat în mod deosebit pe cercetătorii

literaturii, din Antichitate și până astăzi a fost aceea a genrilor literare.

Primul cercetător care definește genurile literare și a cărui definiție s-a menținut două milenii în
conștiința critică europeană este filozoful Platon. În dialogul său intitulat Statul el le numește
tipuri de imitație a naturii, este vorba de trei tipuri: dramatic, expozitiv ( numit mai tîrziu iric) șI
epic.Teoria genurilor cum spune un critic din veacul nostrum, introduce un principiu de ordine:
ea,, clasifică literatura nu în funcție de loc și timp ( de epoci sau limbi naționale) ci în funcție de
anumite tipuri generale de organzare a operelor literare”. Genurile sunt forme care debordează
peste epoci istorice și peste regiuni literare, calculându-și vârsta cu mileniile, iar geografa cu mai
multe continente.
Noţiunea de „gen” provine din latină (genus= „neam”, „rasă”, „mod de a fi”) şi defineşte,
pornind de la convenţii formale, tematice, de la norme de construcţie devenite prescripţii
constrângătoare, o clasă de opere, de texte literare cu proprietăţi comune. Conceptul nu este
produs în câmpul ştiinţelor care studiază literatura, el este împrumutat din studiul biologiei, din
cercetarea fenomenelor naturale care pot fi reduse, datorită particularităţilor speciilor, la câteva
trăsături definitorii, repetabile în dinamica evoluţiei individuale, astfel încât apariţia unor noi
exemplare nu determină modificări morfologice şi funcţionale la nivelul speciei.
Conform teoriei lui Tzvetan Todorov, expusă în articolul semnat în Dictionnaire encyclopedique
des sciences du langage (1972) „studiul genurilor trebuie să se facă pornind de la caracteristici
structurale şi nu pornind de la numele lor”; teoreticianul subliniază că aceasta este abordarea cea
mai pertinentă astăzi. Urmărind tipologia structurală a discursurilor, se vor determina trăsăturile
repetabile ale textelor literare, căci nu se poate vorbi de cazuri totalmente unice, irepetabile,
dimpotrivă literatura se construieşte pe baza unor invarianţi, chiar dacă se renunţă pentru o vreme
la preferinţele tematice anterioare, vom descoperi că se păstrează invarianţii formali, modurile de
expunere (naraţiunea, dialogul, descrierea), prototipurile umane ce devin caractere, scheme ale
unor moduri de existenţă credibilă între anumite limite ale ficţiunii.
O definiție, a lui B. Tomașevski, exprimând concepția formaliștilor ruși, le numește ,, grupări
specific de procedee”. ,,procedee evidente” sau ,,dominate” care își subordonează toate celelalte
procedee necesare în crearea unei opera de artă. Conform concepției lui W. Kayser, genurile ar fi
formele generale,, ce corespund în planul literaturii unor faze fundamentale ale limbii: liricul,
epicul, dramaticul își au obârșia în tripla capacitate funcțională a limbii obișnuite în care întâlnim
formele de monolog, povestire, dialog”. Similară e definiția care am descris-o mai sus al lui
Todorov: genurile sunt clase de texte sau discursuri literare.
Istoria şi tipologia genurilor în Antichitate
Cu toate acestea trebuie să revenim la cele mai vechi probleme ale poeticii, căci teoria genurilor,
dezvoltată din Antichitate până în prezent a propus abordări diferite, mai mult sau mai puţin
convingătoare. Genul a fost considerat un mod de a spune, de a reprezenta lumea în text, conform
teoriei lui Platon. Filosoful grec impune o clasificare a operelor după modalităţile şi rolul pe care
îl are mimesis-ul în fiecare dintre genuri. Astfel distinge între:
  modalitatea pur mimetică, în care imitaţia sub forma ficţiunii este integrală, autorul
se ascunde ca prezenţă locutorie sub o mască (tragedia, comedia);
 mimesis-ul expozitiv, în care autorul relatează despre sine, naraţiunea se face la
persoana I (poezia ditirambică);
 mimesis-ul mixt, în care se combină naraţiunea cu reprezentarea, diegesis-ul cu
mimesis-ul, prezente în epopee, iar mai târziu în nuvelă, roman, etc.

În cartea a treia a ,, Republici” Platon nu defineşte genul liric, acesta nu va fi precizat nici
de către Aristotel, ambii filosofi considerau că poezia înseamnă doar tragedia, comedia şi epopeea,
ignorând poemele erotice ale poetei Sapho, odele pindarice, lirica lui Alceu, Arhiloh, etc.
Însă genul este de asemenea definit şi prin categorii structurale, ce cuprind opere similare cu
proprietăţi formale invariabile. Uneori genul a funcţionat diferenţiator, chiar pe baza unor criterii
tematice şi sociologice. În acest sens teoria lui Aristotel diferenţia - după personaje şi subiectele
operelor - între genurile înalte şi genurile inferioare; în Poetica el separa genurile după patru clase:
1. Dramaticul superior- reprezentat prin tragedie
2. Dramaticul inferior- reprezentat de comedie
3. Narativul superior- în care localiza epopeea
4. Narativul inferior- un gen mai puţin precizat, definit prin parodii, literatură comică de
inspiraţie populară.
Clasificarea lui Aristotel e parțial diferită față de teoria lui Platon. Încă din prima pagină a Poeticii,
el definește poezia ca pe o artă a imitației în versuri, excluzând din discuție proza și scrierile în
versuri care au ca subiect fizica, medecina, etc. Spre deosebire de Platon, Aristotel consideră și
modalitatea pur narativă ( povestirea, diegesis) o formă a imitației, dar reduce spațiul poeziei la
numai două moduri imitative: cel direct (specific teatrului) și cel expozitiv, narativ ( caracteristic
pentru epopee).
Mai este cunosctă printre teoriele antice ale genurilor și poezia lui Diomede, care fiind inspirat
de filozoful Platon , relevă genuri clasificându-le, genus imitativum ( genul dramatic, în care
vorbesc numai personajele și care cuprinde speciile tragic, comic, satiric), genus ennarativum (
genul epic sau narativ în care vorbește numai poetul și care cuprinde specia narativă propriu-zisă,
pe cea sentințioasă și cea didactică) și genus commune ( un gen mixt, în care vorbesc alternativ și
personajele și poetul, cuprizând epopeea, ca specie eroică,și poezia lirică).

Genurile literare în Evul Mediu și în Renaștere.

Evul mediu va relua teoria lui Aristotel şi va defini genurile tot prin tipurile umane şi prin
raportarea socială a operelor. Poetica medievală conturează însă o viziune ternară:
 genul simplu (humilis) – reprezintă lumea pastorală
 genul de mijloc (mediocris) – corespundea lumii agricultorilor
  genul sublim (gravis)– lumea eroilor
În concluzie putem scoate în evidență că aceste trei genuri clasificate a fost numită ,, roata
vergiliană” de Vergiliu illustrate prin Bucolicele, Georgicele și Eneida, este corespunzătoare
analizei mito-critice, de care se ocupă cercetarea arhetipală lui G. Dumézil în Mit şi Epopee,
urmărind distribuţia rolurilor în cadrul epopeii Mahabharata, după tripartiţia funcţională a
zeităţilor ce patronează anumite sectoare ale existenţei: sacrul este reprezentat de brahmani
(sacerdoţii, preoţii), eroicul de kşatrya (războinicii), iar fertilitatea şi frumuseţea de vaisya şi sudra
(crescătorii de animale şi agricultorii).
În secolul XVII regăsim aceeași perspectivă sociologică la Hobbes, care vorbește despre poezia
eriocă, ce cultivă personaje provenind din lumea nobililor ( epopeea și tragedia), despre poezia
burlească ( satira și comedia) animate de personaje reprezetând lumea urbană, și despre poezia
pastorală în care e descrisă lumea de la țară.

Problematica genurilor în viziunea abateului Batteux.

La mijlocul secolului al XVIII-lea se acreditează definitiv şi genul liric, prin teoria abatelui
Batteux. Artele frumoase reduse la același principiu anul 1746 reprezintă conform tradiției
aristotelice, principiul unic al poeziei, inclusive al poeziei lirice. Poezia lirică devine e a însăși o
formă mimerică, pentru că alături de epopee, tragedie șI comedie care imită oameni în acțiune, ea
imită sentimente, stări, atitudini ale sensibilității. În poezie lirică – crede abatele Batteux - ,nu
aveam de a face cu sentimentele propria ale poetului, ci cu niște sentimente imitate. Sentimentul
în poezie este o formă de artă, o construcție în regimul ficțiunii, după legiile verosimilului și al
necesarului. . Emoţia este descrisă în acelaşi timp ca respectare a procesului mimetic - de punere
în text nu a ceea ce este real, ci a ceea ce poate deveni credibil, îmbogăţind natura în sens aristotelic,
prin depăşirea modelului - şi de asemenea ca un corelativ obiectiv anvant la lettre. Deşi produce
o perspectivă eronată, atribuind retroactiv teoriei lui Aristotel identitatea dintre genul liric şi poezia
ditirambică, abatele Batteux are meritul de a vedea în mod autonom expresia lirică, pe care o
consideră exprimarea „de sine”, vorbire în nume propriu, delimitând genul subiectiv al cărei
material este sentimentul, nu acţiunea.

Teorii ale genurilor în romantismul european

Perspectiva psihologică este dezvoltată de teoreticianul german Fiedrich Schlegel, care pare să
se întoarcă la teoria mimeismului stabelită de Platon, într-un studio din 1797, că forma lirică e
subiectivă, cea dramatică obiectivă și cea epică subiectiv-obiectiv. Un alt reprezentat critic
Holderlin, încercă o definiție a genurilor în funcție de trei constate umane:
 Sentimentul defineşte genul liric (naiv-în semnificaţia sa)
 Voinţa, caracterizează poemul epic care este eroic în semnificaţia sa
 Intelectul, corespunde poemului dramatic, ideal în semnificaţie
O altă teorie îl deduce este Goethe care delimita genurile, considerate moduri naturale apărute
simultan încă din antichitate, distingând trei forme stilistice originare, din care s-au generat apoi
diferite tipuri de poezie:
 Forma narativă, corespunzătoare genului epic,
 Forma entuziastă, corespunzătoare genului liric,
 Forma activă, corespunzătoare genului dramatic.
Aceste forme pot fiinţa în mod autonom, însă, potrivit eclectismului specific romantic, ele
pot de asemenea coabita, constituindu-se totuşi în forţe arhetipale, „esenţe artistice universale,
realizate istoric în epopei, balade, satire, elegii, drame, etc.” (Gh.Crăciun, 1997: 114).
Perspectiva filozofică a definirii genurilor apare la Hegel, A.W. Schlegel, Schelling, fiecare
dintre aceştia încearcă să urmărească individualitatea, particularităţile fiecărui gen în funcţie de
modul raportării conştiinţei la realitate, în relaţia organică a genurilor - ca forme de cuprindere a
4lumii în discurs - cu limitele cunoaşterii, cu problema timpului şi a categoriei individuaţiei. Astfel,
pentru Hegel epicul „exprimă stadiul naiv al conştiinţei colective, genul liric momentul de separare
a individualului de comunitar, iar genul dramatic o sinteză între obiectivitatea colectivă şi
subiectivitatea individuală”
Teoria lui Schelling cuprinsă în lucrarea sa Filozofia artei – modifica configurarea genurilor în
ierahizarea genurilor, arătînd că primordial e creația lirică, urmată de epos și genul dramatic
păstrându-și caracterul totalizant. În viziunea filozofului, genurile devin moduri de cunoașterea
absolutului. Lirica aparține reflecției, cunoașterii, conștiinței, epopeea corespunde acțiunii. Lirica
e o expresie a libertășii, pe când epica una a necesității. În forma dramatică se petrece fuziunea
dintre libertate și necessitate.
Perspectiva structural-morfologică este generată de către filosofii şi autorii romantici şi
continuată de teoreticienii secolelor moderne. Humboldt, Schelling, Hegel, Coleridge, Jean Paul
sunt precursorii unor teorii lingvistice care ilustrează diferenţierea genurilor după elemente
formale, precum timpul verbal dominant, categoria persoanei şi a numărului. Aceste clasificări
sunt, este adevărat, spectaculoase, însă tocmai diversitatea lor atentează la validitatea tipologiilor.
Pentru că a devenit o modă cu variabile interpretări, teoriile respective au fost considerate cam
riscante.
Teoria genurilor între normativ și descreptiv
Secolele care au luat cel mai înserios genurile au fost secolele XVII și XVIII. Acum se afirmă
ideea că genurile sunt distincte și că ele trebuie păstrate în toată puritatea lor. Este o dogmă
incontestabilă a crezului neoclasicist. În Arta poetică Boileau are în vedere pastorală, elegie, odă,
epigramă, satiră, tragedie, comedie și epopee, fără să ne spună cum se diferențiază aceste forme:
după subiect, după structură, după prozodie sau publicul pe care ele îl au in vedere etc.
Teoria neoclasicistă nu explică, nu dezvoltă și nici nu apără teoria genurilor sau criteriul
diferențieri acestora. Ea se ocupă de puritatea genurilor , de ierahia și durata lor sau de apariția
unor genuri noi. Autoritară şi conservatoare, teoria clasică şi neoclasică a genurilor nu face decât
să se raporteze mimetic la modele, este raţionalistă, rigoristă, perpetuând doctrina antică a
genurilor poetice. Principiul purităţii genurilor „este horaţian, când este dogmatic, şi aristotelic,
când se întemeiază pe experienţă şi pe un hedonism rafinat” (R. Wellek şi A.Warren, 1967).
Ierarhia genurilor este făcută după sinteza şi proporţia combinării elementelor (sociale, morale,
estetice, hedoniste, tradiţionaliste) în structuri tradiţionale. Pentru Aristotel tragedia oferă „nu orice
fel de desfătare, ci numai pe cea care- i este proprie”, această specie fiind preferată şi considerată
superioară în antichitate, pe când, în Renaştere, epopeea îi ia locul.
În secolele XVIII - XIX se produc modificări profunde. Motivele sunt diversificarea gustului
estetic, definirea altor segmente de public, reforma învăţământului produsă de revoluţia burgheză,
toate duc la apariţia unor genuri „democratice”, „populare”, precum romanul, foiletonul, jurnalul,
eseul. Apogeul speciilor aristocrate, al genurilor înalte, reformularea dogmatismului / purismului
speciilor în neoclasicism sunt compensate de o literatură nouă, progresistă, ce se naşte ca răspuns
la modernitatea istorică, pluralistă, capitalistă. Se afirmă aşadar o teorie modernă a genurilor
literare, mai flexibilă, ea relativizează canoanele, schimbă predominanţa tradiţiei formale,
înlocuieşte valorile. La normativitatea clasicistă această teorie a secolelor moderne răspunde cu o
teorie descriptivă, ce acceptă eclectismul, chiar îl cultivă (se scrie poem dramatic, teatru epic,
roman eseistic, poezie baladesc-epică, poem în proză), în locul unităţii de timp, acţiune şi spaţiu
drama aduce expansiunea în toate registrele. Literatura nu mai răspunde acelor directive sociale,
personajele nu mai sunt selectate după convenţiile anterioare, ci evoluează, se transformă radical
pe parcurs, dispare unitatea de ton şi atitudine. Teoria modernă romantică este centrată pe
explorarea psihologică asupra umanului, pe valorile ontologice, existenţiale, de aceea nu se
focalizează pe nişte convenţii reci, dimpotrivă căută să lase loc de afirmare tuturor speciilor care
conferă autenticitate prezentărilor, libertate de exprimare eului, chiar dacă până la urmă aceste
devin ele însele norme, totuşi ele vor fi generate în mod firesc, organic, se nasc natural, din formele
primordiale de expresie, din structurile antropologice ale imaginarului. Genurile cunosc un proces
de hibridare, se renunţă la stilizare şi schematizare, se caută formule care să răspundă specificităţii,
particularului, subiectivităţii, estetica devine pluralistă şi se reflectă şi în poetică, în teoria
genurilor.