UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
CENTRUL : SIBIU

DISCIPLINA:

SISTEME DE DREPT COMPARATE

„Rolul șefului statului conform constituțiilor

României, Franței și Italiei”

COORDONATOR:
Prof. univ. dr. Manuel Guțan

Student : BARBU Cristina

Anul : II
 Cuprins

Instituția șefului statului în context istoric și politic..........................................3

Formele de guvernământ și regimurile constituționale în relație cu rolul și
locul șefului de stat...............................................................................................4
Metoda microcomparativă..................................................................................5
Bibliografie...........................................................................................................9

2
 Instituția șefului statului în context istoric și politic

Instituția șefului de stat își are originea în începuturile organizării vieții de stat1, când
colectivitățile umane, aflate la debutul constituirii sociale (civile), au trecut în mod efectiv sub
conducerea unui individ, de regulă membru al acelei societăți, care exercita – în urma
desemnării sale – asupra întregii comunități cele mai importante prerogative de putere publică
reunite în persoana sa.
Mai târziu – cu toată diversificarea numărului și categoriilor de autorități publice
(legislative, executive și judecătorești) și indiferent de modul acestora de constituire (alese sau
numite), de durata funcționării lor, de nivelul teritorial al acțiunii lor – s-a simțit nevoia de a se
da o expresie unitară și continuă îndeplinirii la cel mai înalt nivel reprezentativ a funcției
supreme de exercitare a puteri publice de către un singur om personificat în persoană de șeful
statului.
Acesta îndeplinește o funcție publică de primă importanță în stat – indiferent de
fundamentarea teoretică a naturii politico-juridice a respectivului exercițiu (bazată pe principiul
unicității, al colaborării sau al separației puterilor în stat) – în care sens ea este, fie o putere
distinctă2, fie alăturată sau contopită altor existente, indiferent de forma unipersonală sau
colegială în care se exercită sau de modalitatea electivă ori ereditară de acces la funcția supremă
sau de durata permanentă ori temporară a acesteia.
Astăzi această instituție cunoaște o mare diversitate, atât sub aspectul de desemnare, cât și
sub cel al rolului și atribuțiilor în cadrul sistemului constituțional. În sistemele constituționale
moderne, marcate de rolul crescând al Parlamentului, instituția șefului de stat a trebuit, în
mecanismul separației puterilor, să-și găsească echilibrul față de legislativ, deși, în doctrină, se
vorbește tot mai mult de o „slăbire” a instituției șefului de stat în majoritatea democrațiilor
europene contemporane.
În ceea ce urmează, se va analiza folosind metoda microcomparativă rolul șefului statului
conform constituțiilor din România, Franța și Italia. S-a ales această metodă întrucât se are în
vedere doar caracterul constituțional al sistemului de drept românesc, francez și italienesc.

1
A se vedea, I. Muraru, Drept constituțional si instituții politice, Ediția a VI-a, vol. II, Editura Actami, București,
1995, p.204 ; I. Santai, Drept administrativ si știința administrației, vol. I, Ediție revizuita, Editura Alma Mater,
Sibiu, 2009, p. 258.
2
S-a considerat că în sistemul de drept actual Președintele României reprezintă a patra putere în stat, în acest sens
D. Brezoianu, Drept administrativ si autorități publice in Romania, Editura Metropol, București, 1995, p. 7.

3
 Formele de guvernământ și regimurile constituționale în relație cu rolul și
locul șefului de stat

Pentru a se realiza determinarea rolului și locului șefului de stat, și totodată pentru

scoaterea în evidență a asemănărilor și deosebirilor dintre sistemele constituționale tratate, este
necesară includerea formei de guvernământ, respectiv a regimurilor constituționale
contemporane. Forma de guvernământ a unui stat este caracterizată de modul de constituire a
funcției supreme în care cea mai generală clasificare face distincție între monarhie și republică,
distincție ce reflectă însuși felul desemnării șefului statului( ereditar sau electiv).
Rolul si locul șefului de stat diferă in regimurile constituționale contemporane3. Astfel,
în regimurile parlamentare, șeful statului, fie că este monarh, fie președinte, are un rol restrâns.
De exemplu, în Marea Britanie, regele sau regina „domnește, dar nu guvernează”, având în
principal atribuții reprezentative. Acestui rol restrâns în procesul de guvernare îi corespunde
iresponsabilitatea politică și juridică a șefului statului în regimurile parlamentare. În Marea
Britanie, Regina exercită următoarele atribuții principale: deschiderea și închiderea sesiunilor
parlamentare; dizolvarea și convocarea Parlamentului; numirea primului-ministru și a
miniștrilor; sancționarea legilor; poate dizolva Parlamentul, la cererea cabinetului; este prin
tradiție, „ sursa oricărei justiții” și „sursa oricărui titlu de onoare”, este șeful Commonwealth-
ului britanic și șeful Bisericii anglicane. Situația este similară în celelalte monarhii
constituționale europene (Suedia, Spania, Danemarca etc.), precum și în regimurile
parlamentare republicane ( Italia, Germania s.a.).
În regimurile prezidențiale4, cum este de pildă cel american, șeful de stat dispune de
numeroase atribuții, dar puterea lui este contracarată de cea a forumului legislativ- Congresul-
pe care nu-l poate dizolva. Ca șef al guvernului, președintele deține plenitudinea decizională în
materie de guvernare. Deciziile guvernamentale nu sunt colegiale și cabinetul are un rol
esențialmente consultativ. Președintele îi alege pe membrii cabinetului, având însă nevoie de
aprobarea ulterioară a Senatului, ca și pentru ceilalți înalți funcționari. Prin tradiție, Senatul îi
aprobă pe cei desemnați de Președinte. Puterile reale ale Președintelui S.U.A. le depășește cu
mult pe cele conferite expres de Constituție. Una din sursele principale ale autorității
președintelui rezidă în datoria de a veghea la executarea legilor (art.2 alin(3) din Constituție).
În acest sens, președintele dispune și de o largă marjă de apreciere. Are puterea de
reglementare, respectiv de a emite acte ca: executive orders, executive agreements,
proclamatios, acte considerate expresia puterilor inerente în executarea legilor. O serie de alte
puteri se exercită de către Președinte cu abilitarea expresă a Congresului, în special în situațiile
excepționale – război sau criză. Președintele este cel care numește în funcții publice federale,
numește judecătorii Curții Supreme a S.U.A., are largi atribuții în domeniul politicii externe și
diplomației, dispune de dreptul de veto.
Sistemul semi-prezidențial conferă președintelui statului un rol mai crescut în raport cu
Parlamentul. Exemplul clasic al acestui regim îl constituie regimul politic francez5, consacrat

3
B. Selejean-Gutan, Drept constituțional si instituții politice, Ediția a 2-a, revizuită, Editura Hamangiu, București,
2008, p. 283-284.
4
A se vedea, C. Călinoiu, V.Duculescu, G.Duculescu, Constituția României, comentata si adnotata, Editura
Lumina Lex, București, 1997, p. 249.
5
I. Deleanu, Drept constituțional si instituții politice, vol. I, Teorie Generala, București, 1991, p. 55.

4
de Constituția Franceză din 4 octombrie 1958. Trăsăturile acestui regim le voi prezenta si
detalia în analiza comparativă.

Metoda microcomparativă

Desemnarea șefului de stat este criteriul esențial care distinge marile forme de
guvernământ: monarhie și republică. Astfel, în cadrul monarhiilor, șeful de stat este desemnat
prin aplicarea principiului eredității si mai rar prin alegere; în cadrul republicilor, șeful statului
este desemnat prin mai multe metode: direct, de către popor (Franța, Finlanda, Romania etc.);
indirect, de către un colegiu electoral ( în S.U.A., Italia, Germania).
O primă deosebire între sistemul constituțional francez și român, pe de o parte și sistemul
constituțional italian pe de altă parte, este cea a modului de desemnare a șefului de stat. Atât
în România cât si în Franța6, Președintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber
exprimat. Modul de scrutin folosit este cel majoritar cu două tururi. Astfel, dacă un candidat
obține la primul tur majoritatea de voturi (50+1) a alegătorilor înscriși în listele electorale, va
fi declarat ales în funcția de președinte. Dacă nici unuldintre candidați nu obține această
majoritate, se va organiza al doilea tur de scrutin, la care participă primii doi candidați, în
ordinea descrescătoare a numărului de voturi obținute în primul tur. În urma celui de-al doilea
tur va fi declarat ales candidatul care obține cel mai mare număr de voturi. În Italia7, spre
deosebire de Franța și Romania, președintele este ales de ambele camere ale Parlamentului8, la
această alegere participă câte trei delegați pentru fiecare regiune, aleși în Consiliul regional
astfel încât reprezentarea minorităților să fie asigurată. Alegerea Președintelui Republicii se
desfășoară prin scrutin secret și cu obținerea unei majorități de doua treimi a membrilor
Parlamentului. După trei tururi de scrutin, majoritatea absolută este suficientă. În ce privește
persoanele care pot fi alese drept șef al statului, în toate cele trei sisteme analizate se prevăd
anumite condiții (de vârstă, plenitudinea drepturilor civile și politice etc.) ce se cer a fi
îndeplinite, precum și anumite incompatibilități.
În ceea ce privește durata mandatului președintelui, atât in Romania, cât și în Franța,
durata este de 5 ani9, în timp ce în Italia președintele este ales pe o perioadă de 7 ani. În toate
sistemele analizate, mandatul președintelui începe odată cu depunerea jurământului10 . În
România este instituită regula (art. 81 din Constituție), potrivit căreia nicio persoană nu poate
îndeplini funcția de președinte decât pentru cel mult două mandate, care pot fi și succesive.
Această restricție nu se întâlnește în Franța și nici în Italia. În Franța, președintele fiind

6
C. Ionescu, Drept constituțional comparat, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 362.
7
V. Duculescu, Drept constituțional comparat, Tratat, vol.I, Editura Lumina Lex, București, 2002, p. 526.
8
A se vedea art.83 din Constituția Republicii Italiene din 1947.
9
Inițial în Franța durata mandatului era de 7 ani, dar prin modificarea operată în 2001, acesta s-a redus la 5 ani.
10
„ Jur să-mi dăruiesc toată puterea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român, să respect
Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea
națională, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”

5
răspunzător în fața poporului, acesta din urmă putând să-l sancționeze cu nevotarea la alegerile
viitoare.
În caz de incapacitate, atât în cazul României , cât și în cel al Italiei, funcțiile președintelui
sunt exercitate de președintele Senatului (art. 88 din Constituția Republicii Italiene), sau după
caz de președintele Camerei Deputaților, în România (art. 98 alin.1). În Franța, în mod
excepțional, primul-ministru îl poate suplini pe președinte în prezidarea comitetelor și
Consiliilor Apărării Naționale.
În ceea ce privește rolul președintelui, în toate cele trei sisteme, președintele este șeful
statului11, exercitând astfel o funcție de reprezentare. Este garantul independentei naționale ,al
unității și integrității teritoriale, exercitând așa-numita funcție de apărare a șefului statului . El
veghează la respectarea Constituției, fiind un garant al Legii constituționale și la buna
funcționare a autorităților publice, în acest scop exercitând funcția de mediere între puterile
statului, precum și între stat și societate, cu o pondere mai mică în sistemul italian și cu mai
multe atribuții în acest sens, în cazul Franței, unde președintele poate lua orice decizii pe care
le consideră necesare pentru arbitrarea sau soluționarea unui conflict care ar putea afecta
funcționarea autorității de stat .
Atât în Franța, România, cât și în Italia, președintele este comandatul forțelor armate, el
îndeplinind tot odată funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Astfel în
temeiul articolului 92 din Constituția României, pe lângă deținerea funcției de președinte al
Consiliului Suprem de Apărare a Țării, președintele României poate declara, cu aprobarea
prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau totală a armatei. În cazuri excepționale,
hotărârea președintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în termen de cel mult 5 zile
de la adoptare. Ia măsuri în vederea respingerii unei agresiuni armate împotriva țării (art. 92
alin.3 din Constituția României); președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu
sau de urgență în întreaga țară sau în unele unități administrativ-teritoriale. Președintele trebuie
să ceară Parlamentului încuviințarea acestei măsuri în termen de cel mult 5 zile (art.93 alin. 1).
Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în termen de cel mult 48 de ore de la
instituirea stării de asediu sau de urgență. În Italia, de asemenea, ca și comandant al forțelor
armate și președinte al Consiliului Suprem al Apărării, președintele republicii poate declara
starea de război hotărâtă de cele doua camere12.
În toate cele trei sisteme analizate, șeful statului deține prerogative privind legiferarea.
Astfel în România, președintele promulgă legile în termen de cel mult 20 de zile de la primire.
În exercitarea acestei atribuții, președintele are dreptul de a cere Parlamentului, o singură dată,
reexaminarea legii înainte de promulgare. El semnează legile în vederea publicării lor în
Monitorul Oficial. Poate sesiza Curtea Constituțională, în temeiul articolului 147 lit. a) din
Constituție, atunci când consideră că legea care i se prezintă spre promulgare nu respectă
prevederile constituționale. În același timp poate exercita inițiativa de revizuire a Constituției,
la propunerea Guvernului, potrivit articolului 150 alin. 1 din Constituție. Președintele Franței
are dreptul de veto caracteristic regimurilor prezidențiale. Dreptul de veto13 al președintelui
este circumscris dreptului acestuia de a cere Parlamentului o noua deliberare asupra unei legi

11
Art. 80 din Constituția României, alin. 1; art. 87 din Constituția Republicii Italiene; art. 5 din Constituția
franceză.
12
A se vedea art. 87, teza a 9-a din Constituția Republicii Italiene.
13
A se vede B. Selejean-Gutan, op. cit, p. 284; M. Ionescu, op. cit. p. 365.

6
ordinare sau articole ale acesteia sau dreptul de a sesiza Consiliul Constituțional asupra
neconstituționalității unei legi ordinare înainte de a o promulga. Președintele Italiei autorizează
prezentarea în Camere a proiectelor de lege din inițiativa guvernamentală, promulgă legile și
decretele cu valoare de lege, precum și regulamentele. Legile sunt promulgate de președinte în
termen de o lună (art. 73 din Constituția Republicii Italiene) de la adoptarea lor. De asemenea,
ca și în celelalte două sisteme, președintele înainte de promulgare, poate cere printr-o înștiințare
motivată adresată Camerelor, o nouă deliberare.
Așadar, atribuțiile șefului de stat privind legiferarea, corespund în sistemele comparate, cu
câteva nuanțări.
Atribuțiile privind organizarea și funcționarea puterilor publice decurg în principal din
funcția sa de mediere între puterile statului, precum între stat și societate.
În primul rând, Președintele, în toate cele trei țări care fac obiectul comparației adresează
mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale națiunii.
În al doilea rând, Președintele consultă Guvernul cu privire la problemele urgente și de
importanță deosebită.
În al treilea rând, în cazul Franței, președintele prezidează ședințele Guvernului, în timp
ce în Romania, președintele participă la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de
interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea
primului-ministru. Președintele prezidează ședințele guvernului la care participă (art. 87 din
Constituție). Deși are doar un rol consultativ în cadrul acestor ședințe, opinia președintelui poate
avea o influență considerabilă asupra poziției guvernului, lucru greu de crezut că este posibil în
cadrul statului nostru, ținând cont de clasa politică actuală și de gradul de promovare al acesteia
existent, inclusiv relația cu președintele.
În al patrulea rând, Președintele poate sesiza Curtea Constituțională, în cazul Franței și
României, privind unele conflicte juridice de natură constituțională.
În al cincilea rând, Președintele poate organiza referendum în probleme de interes
național, după consultarea Parlamentului (art. 90 din Constituția României). La fel se întâmplă
și în cazul Italiei, (art. 87), cât si in cazul Franței.
În ceea ce privește atribuțiile privind formarea unor autorități publice, Președintele
stabilește convocarea în prima sesiune a Parlamentului, atât în cazul României, cât și în
cazul Italiei și Franței, poate dizolva Parlamentul, acest lucru fiind posibil în toate cele trei
sisteme comparate, dar cu unele diferențe. Astfel, în România, după consultarea președinților
celor două camere și a liderilor grupurilor parlamentare, Președintele României poate să dizolve
Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen
de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de
investitură. În cursul unui an , Parlamentul nu poate fi dizolvat decât o singură dată; el nu poate
fi dizolvat în ultimele șase luni ale mandatului de președinte și nici în timpul stării de asediu
sau urgență. La fel se întâmplă și în Italia unde după consultarea președinților Camerelor,
președintele poate dizolva una sau ambele Camere, dar la fel se impune o restricție, aceea de a
nu putea dizolva Parlamentul în ultimele 6 luni ale mandatului său (art.88 din Constituție). În
cazul Franței, Președintele poate să pronunțe dizolvarea Adunării Naționale, dar nu și a
Senatului. Președintele poate uza de acest drept după consultarea primului-ministru și a
președinților celor două adunări legislative, dar întrucât decretul nu trebuie semnat, rezultă ca

7
motivele sunt lăsate la aprecierea președintelui. În caz de dizolvare și numire a unui nou
parlament, o nouă dizolvare nu mai poate fi posibilă decât după 12 luni de la numire.
Președintele în România desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și
numește Guvernul, conform art.85 din Constituție; acest lucru se întâmplă și în Franța. În cazul
Italiei, Președintele dispune de această opțiune numai în situații de criză, el putând numi însă
funcționarii de stat în condițiile legii.
Președintele României încheie tratate internaționale în numele României, negociate de
Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului; același rol îl au și președintele Franței,
respectiv cel al Italiei. De asemenea, acreditează și primește reprezentanții diplomatici,
acest lucru fiind valabil pentru toate sistemele constituționale tratate.
De asemenea alte atribuții ale Președintelui sunt acordarea de decorații și titluri de
onoare, acest lucru fiind realizat atât în România, Franța, cât si Italia. Totodată, Președintele,
în toate cele trei țări, are dreptul de grațiere și poate comuta pedepsele.
În ceea ce privește tipul de acte pe care le emite Președintele, acestea sunt de două
categorii: juridice (decretele) și politice (mesajele, apelurile, declarațiile etc.) Actele
Președintelui trebuie contra-semnate de primul-ministru, contrasemnarea având ca scop
prevenirea depășirii atribuțiilor constituționale ale președintelui și tot odată este o condiție de
validitate a actului.
De menționat că și în Franța, cât și în România și Italia, Președintele nu răspunde de actele
săvârșite în exercițiul funcției, decât în cazurile de înaltă trădare sau atentat împotriva
Constituției. Pe lângă răspunderea penală, politică, în Franța, după cum am mai precizat
răspunde în fața poporului.
În final, aș vrea să punctez faptul că între cele trei sisteme există numeroase asemănări, dar
există și unele deosebiri de esență. Deși Constituția României s-a inspirat din cea franceză,
totuși președintele Franței are atribuții mai complexe decât cele ale șefului de stat din România.
Cât despre Italia se poate concliziona faptul că urmările existenței regimului parlamentar
republican afectează substanțial rolul șefului statului.

8
 Bibliografie

1. Bianca Selejan-Guțan, Drept Constituțional și Instituții Politice, Ediția a 2-a revizuită,

Editura Hamangiu, București, 2008.
2. Constituția Republicii Italiene.
3. Constituția României, Editura All Beck, București, 2004.
4. Cristian Ionescu, Drept Constituțional Comparat, Editura C.H. Beck, București, 2008.
5. Ioan Muraru, Drept Constituțional și instituții politice, Ediția A VI-A, Volumul II, Editura
Actami, București, 1995.
6. Ioan Santai, Drept Administrativ și Știința administrației, Volumul I, Ediție revizuită,
Editura Alma Mater, Sibiu, 2009.
7. Ion Deleanu, Drept Constituțional și instituții politice, Vol.I, Teorie Generala, București,
1991.
8. Victor Duculescu, Constanta Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituția României:
comentata și adnotată , Editura Lumina Lex, 1997.
9. Victor Duculescu, Drept constituțional comparat, Tratat, Editura Lumina Lex, București,
2002.