Sunteți pe pagina 1din 3

Aventurile lui Pinocchio

Aventurile lui Pinocchio (în italiană Le avventure di Pinocchio) este un roman pentru copii
scris de autorul italian Carlo Collodi.
Prima jumătate a cărții a apărut în serial între 1881 și 1883, și ulterior a fost asamblată și
completată ca o carte pentru copii în februarie 1883. Cartea povestește aventurile unui personaj
numit Pinocchio, o marionetă care a prins viață, și ale săracului său tată, un tâmplar pe
nume Geppetto. Romanul este considerat un clasic al literaturii pentru copii și stă la baza
multor opere de artă derivate, cum ar fi filmul casei Disney din 1940, cu titlul Pinocchio.
Aceasta carte este un roman de aventura pentru copii care are rol educativ, defăimând minciuna
și neascultarea de părinți. Povestea prezintă viața unui băiețel de lemn care nu vrea să meargă
la școală, ajunge într-un bâlci muzical, este păcălit de Vulpe și Motan (personaje negative) și
trece prin câte alte aventuri fascinante care îi formează caracterul. Ajutat de Zâna cea Bună
(care îi este ca o mamă), se dezvață de mințit și reușește să devină un băiețel adevărat așa cum
a visat.
Păpușa de lemn este transformată peste noapte de către zâna cea bună într-o păpușă de lem vie.
Aceasta îi spune că dacă va fi curajos, sincer și bun, va deveni într-o zi un băiețel adevărat.
Nepriceput, naiv și entuziast, Pinocchio trece prin tot felul de aventuri până să ajungă un copil
adevărat, iar de fiecare dată când minte, nasul îi crește considerabil.
Aceasta este o poveste despre responsabilizarea copiilor într-o societate a spectacolului, ale
cărei principii de bază sunt divertismentul și consumul pasiv. Faptul că Pinocchio este o
marionetă are valoare metaforică, întrucât el este sedus de spectacolul superficial al lumii și se
lasă controlat de către personajele negative. Cartea dezvăluie traseul complicat, dur, dar
totodată comic și înduioșător al acestui copil „de lemn”, naiv și crud, pe care rușinea de a fi
sărac, frivolitatea sa și dorința de distracție continuă îl conduc într-o serie de situații-limită.
Pinocchio învață să fie un copil „adevărat” pe măsură ce își asumă responsabilități și începe să
vadă dincolo de strălucirea înșelătoare a spectacolului.
Dorința de amuzament continuu îl face pe Pinocchio o pradă ușoară pentru escroci și
exploatatori. Pinocchio vrea cu orice preț să facă parte din societatea spectacolului, în care
banii sunt cei care determină valoarea. Acesta este motivul pentru care el nu recunoaște că e
sărac chiar cu riscul de a fi omorât – îi e rușine de ceea ce este cu adevărat și vrea să fie validat
de către spectacol. Nu doar copiii se pot recunoaște în Pinocchio, ci și adulții…
Tema centrală este cea a responsabilității în relația dintre părinți și copii.
Miza conflictelor este mare (de multe ori este în joc chiar viața lui Pinocchio), în timp ce
reacțiile personajelor sunt disproporționate (de exemplu, ucigașii vorbesc despre feeria nopții
și îi descriu politicos lui Pinocchio cum îl vor ucide). E o lume sclipitoare, dar artificială și ușor
caricaturală.
Tutorii spirituali ai lui Pinocchio reprezintă o galerie de personaje negative care caută să îl
tenteze și să îl abată de la calea transformării pozitive. La început păpușa nu are conștiință și
demonstrează nepăsare față de orice în afara sa. La suprafață Pinocchio este transformat în mod
repetat. Inițial o bucată de lemn, pe parcurs se schimbă în măgar ca rezultat al lenei de care dă
dovadă, fiind salvat de pește care îl mănâncă și el revine la ființa de lemn. Mai apoi este
transformat din nou într-un băiat adevărat.
Pinnochio este un băiat în transformare, împărțit între dorința sa de a fi bun și tentațiile
distracției fără griji, trecând de la școlarul obedient la leneșul din Cocagne.
Pinocchio este un erou care experimentează trei morți simbolice și renașteri prin coborâre în
infern și metamorfoză. El este un erou fantastic cu proporții epice. Majoritatea umorului este
unul ironic mai ales pe seama eroului principal.
Autorul nu lasă cititorul să uite că dezastrul este mereu o posibilitate, de aceea mentorii lui
Gepetto, Greierele și Zâna îi repetă continuu acest lucru. Pe drumul său Pinocchio suferă
involuții și se bucură ca Odiseu, Aeneas și Hamlet de informații și sfaturi de la lumea
înconjurătoare. El este unul dintre acele suflete care nu primesc mereu ce vor dar primesc ceea
ce au nevoie.
Comportamentul său din episoadele de la începutul cărții semnalează nevoia sa de corectare,
dar aceasta trebuie să vină în forma corectă : experiența dobândită cu un pic de noroc. Situațiile
în care el ajunge sunt consecințe logice ale alegerilor sale greșite, dar sunt oportunități fericite
de a crește în plan personal.
Ceea ce îi lipsește lui Pinocchio la începutul cărții este autocontrolul și comportamentul
civilizat – răbdarea și grija față de ceilalți. În primele opt capitole, el are șansa să învețe aceste
virtuți de la Gepetto și de la Greiere, dar eșecul său se vede în exilul de acasă și câteva lecții
simbolice care stau în umbra întâlnirilor sale cu lumea și emisarii ei.
Nepăsarea sa față de propria sa stare de bine și față de a altora, pe care Pinocchio este arătată
în primele patru capitole. Pinocchio îl sperie pe profesorul Antonio cu insolența sa, apoi îl
insultă și îl lovește pe Gepetto. Sculptarea păpușii este ca o reacție nucleară în lanț. Pe măsură
ce Gepetto îl fabrică pe Pinocchio, află curând cu cine are de-a face. Gepetto începe să regrete
că l-a început chiar înainte să termine de sculptat picioarele. Imediat ce sunt gata el fuge.
Omorârea Greierului și refuzul de a crede în existența asasinilor, demonstrează ignoranța sa
inițială referitor la fragilitatea vieții.
Pinocchio nu ar fi supraviețuit niciuneia din aventurile sale fără ajutor de la prietenii săi, în
special cei cu puteri supranaturale. Greierul este stăpânul cuvântului bun, fiind un suflet foarte
răbdător care se întoarce în lume de trei ori pentru al ajuta. Mai întâi apare ca o fantomă, care
îl avertizează în legătură cu asasinii, apoi ca unul din medicii din consiliul Zânei. El este
singurul care știe când să își țină gura, dar cînd vorbește este cel care spune adevărul depre
Pinocchio și care îl trezește pe acesta.
Zâna este pivotul dezvoltării lui Pinocchio. Sacrificiul lui Gepetto și sfaturile Greierelui sunt
importante, dar răbdarea Zânei și puterile magice ale acesteia sunt avantajele păpușii. Ea este
arhetipul mamei și mai mult de atât. Este o legătură vitală între moarte și reînviere și motivele
metamorfozei.
Collodi utilizează câteva convenții utilizate în basme : numărul 3, personajele mentor -
Greierul, Zâna care are trei morți și renașteri, Pinocchio experimentează trei stări fizice – lemn,
animal și om.
Nu doar că facilitează reînvierea lui Pinocchio și transformarea sa finală în băiat, dar și ea trece
prin morți ritualice, reînvieri și transformări. Ea este un izvor de putere magică, poate să bată
din palme de trei ori și să îi dea ordine corbului, în capitolul 16 adună trei doctori și îi iartă lui
Pinocchio trei minciuni.
Păpușa este amenințată de trei focuri și este sufocată de trei ori – o dată de o frânghie, de o
zgardă de câine și apoi de căpăstrul unui măgar. Gepetto își caută fiul timp de trei luni, iar
porumbelul care îl duce pe Pinocchio la el nu îl văzuse pe bătrân timp de trei zile. Fantoma
Greierului îi apare lui Pinocchio de trei ori, iar Zâna îi dă păpușii trei feluri de mâncare în
tărâmul albinelor lucrătoare.
Deși Zâna a trăit sute de ani în pădure, ea alege să treacă prin moarte și metamorfoze pentru a-
l ajuta pe Pinocchio să înțelegă mai bine semnificația vieții și iubirii. Trece de la stadiul de
copil până la bătrână, fiindu-i păpușii singurul model care trece prin procesul de maturizare.

Romanul este un adevărat bildungsroman. Călătoria la Cocagne are o semnificație mitică, căci
îl pregătește pe erou de soarta sa triumfătoare. Elevul cel Rău este un alter-ego al lui Pinocchio
– de aceea sunt prieteni. Revolta sa împotriva regulilor, curajul de a-l sfida pe profesor și
spiritul său de aventură îi dau o aură luciferică. Îi vedem fragilitatea abia când se transformă în
măgar – se sperie atât de tare, încât renunță la masca bărbătească și redevine un copil dornic să
fie protejat.
Deși nu realizează, absența școlii și a profesorilor este începutul pedepsei lui Pinocchio și a
prietenilor săi. Transformarea în măgari nu este o dezumanizare completă, căci este modul de
a deveni conștienți de ce au pierdut în transformarea lor.
Pinocchio a suferit deja o pierdere a umanității sale când devenise câine de pază, chiar dacă
juca un rol. În Cocagne schimbarea este reală, iar devorarea sa de către pește este modul în care
va fi eliberat. El renaște cu autodeterminare și dragoste pentru Gepetto. În capitolul final,
muncește fără oprire pentru Gepetto care era invalid, lăsând deoparte indolența și învățând să
muncească pentru pâinea sa.
Transformarea sa în băiat este silențioasă, având loc în somn, el devenind acel erou care poate
deveni fiecare copil care este iubit și iubitor.
Se evidențiază faptul că Pinnochio se maturizează dela un băiețel la un ”bărbat”. Apare ideea
responsabilității, a emoțiilor și a nevoilor copiilor care sunt asemănătoare celor ale adulților.
Copii nu sunt ornamente fragile, pentru a fi protejate de părinți, ci adulți în devenire care trebuie
să facă față, sub îndrumarea părinților, încercărilor vieții pentru a putea ajunge adulți
responsabili.
Collodi nu îl înfățișează pe Pinocchio ca pe un adult, dar prin simbolistică ne sugerează
potențialul acestuia de a deveni unul.