Sunteți pe pagina 1din 142

UNIVERSITATEA “ANDREI ŞAGUNA” CONSTANŢA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

DREPT COMERCIAL

NOTE DE CURS
SEMESTRUL II

lect. univ.dr.Maanole Nela

CONSTANŢA
-2016-

1
CAPITOLUL I

CONSIDERATII GENERALE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL.

1.1.Definiţia si obiectul dreptului comercial


Dezvoltarea economiei de piaţă a marcat o nouă abordare a realităţii comerciale, ca realitate
socială, în sensul perfecţionării întregului mecanism economico-juridic care guvernează comerţul, în
complexitatea şi dinamica sa.
Denumirea de drept comercial, ca ramură de drept şi ca disciplină juridică de studiu,pune în
evidenţă faptul, că este vorba de o reglementare juridică cu caracter specific, mai exact un ansamblu
de norme şi instituţii juridice care privesc comerţul. O asemenea definire este, în mare măsură,
corectă, impunându-se precizări cu privire la sensurile noţiunii de comerţ.
Dreptul comercial este acea ramură a dreptului privat care cuprinde ansamblul unitar al
normelor juridice ce reglementează relaţiile sociale patrimoniale si cele nepatrimoniale din sfera
activităţii de comerţ, relaţii care se nasc de regulă între persoane care au calitatea de comerciant si
care se află pe poziţie de egalitate juridică1.
În sens etimologic, termenul de comerţ provine din latinescul commercium, care, la rândul său,
reprezintă o juxtapunere a cuvintelor cum şi merx, ceea ce înseamnă activităţi cu marfă. Comerţul ar
însemna operaţiuni cu mărfuri. Termenul de commercium din dreptul roman era folosit ca noţiune
tehnică pentru a desemna facultatea unei persoane fizice de a încheia acte juridice şi de a constitui
contracte valabil incheiate, iar aceste bunuri erau ,,in commercio” sau ,,extra commercium”. Codul
civil romăn prevede în dispoziţiile art.963 că ,,numai lucrurile care sunt în comerţ pot face obiectul
unui contract” . Din această perspectivă noţiunea de comerţ are un conţinut complex în sensul că
înglobează în obiectul său cumpărarea de bunuri, servicii şi valori în scopul revânzării în acelaşi
stadiu fizic sau transformate, dar la o valoare superioară. În această situaţie sunt şi industriaşii care
au calitatea de comercianţi.
În sens economic, comerţul se defineşte ca fiind acea activitate având ca scop schimbul de
bunuri şi servicii, prin aceasta realizăndu-se circulaţia de la producător la consumator. Altfel spus ,
prin comerţ se înţelege activitatea economică de mijlocire între producţie şi consum. Deci, sub acest
aspect, comerţul ar consta în operaţiunile cuprinse dintre momentul producerii mărfurilor şi
momentul intrării lor în circulaţie, până în momentul ajungerii acestora la consumatori.
Aceste operaţii sunt realizate de comercianţi-persoane fizice, denumiţi negustori, precum şi
persoane juridice - societăţi comerciale.
În prezent prin amploarea sa, comerţul nu se mai limitează la tranzacţiile cu mărfuri, ci
cuprinde în sfera sa şi comerţul cu servicii, circulaţia simbolică a valorilor şi a drepturilor
încorporate –titlurile de credit, mişcarea de capitaluri, fuziunile, divizările unor societăţi comerciale
sau privatizarea acestora. În accepţiunea actuală comerţul modern mai cuprinde, în afară de
circulaţia şi distribuţia bunurilor economice , şi acele instiţuţii de drept care au fost create pentru a
efectua şi accelera circulaţia acestora( bănci, burse de mărfuri, camere de comerţ şi industrie,
societăţi de asigurare,intermediere, etc.).
Pornind de la această accepţiune a noţiunii de comerţ, care este şi cea uzuală, putem
concluziona că dreptul comercial reglementează prin norme juridice acivitatea privind interpunerea
şi circulaţia mărfurilor de la producători la consumatori.

Obiectul dreptului comercial


Normele juridice de drept comercial au ca obiect de reglementare, în principal, relaţiile sociale
patrimoniale, care prezintă caracter comercial si, în secundar, relaţii personale nepatrimoniale.
In cazul relaţiilor personale nepatrimoniale care privesc unele atribute de identificare ale
comercianţilor persoane fizice si societăţi comerciale (numele comercial, sediul, emblema etc.), în
dreptul comercial acestea dobândesc natura patrimonială.
În consecinţă, încălcarea lor este apărată printr-o acţiune patrimonială, fie în concurentă neloială,
fie în contrafacere, fie în daune.

1
Smaranda Angheni – Drept comercial, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, pag.2
2
Cu toate acestea, în dreptul comercial există si relaţii personale nepatrimoniale reglementate de
normele juridice de drept comercial, cum ar fi dreptul de a alege si de a fi ales în organe de conducere
ale societăţii.
În sistemul de drept românesc baza de discuţie privind evidenţierea obiectului acestei ramuri o
reprezintă disp.art.3 şi art.4 Cod comercial român(modificat prin Legea nr.71/2011 pentru punerea in
aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil). Concepţia clasică despre dreptul comercial a
consacrat două sisteme de adoptare a legislaţiei comerciale care per mit determinarea obiectului
dreptului comercial:
- sistemul subiectiv, este sistemul potrivit căruia dreptul comercial este considerat ca având
drept obiect normele juridice la care sunt supuşi comercianţii. Din această perspectivă dreptul
comercial reprezintă un drept profesional, aplicându-se numai persoanelor care au calitatea ce
comerciant.
-sistemul obiectiv, este sistemul prin care dreptul comercial este considerat ca având drept
obiect normele juridice aplicabile comerţului, adică acelor fapte, operaţiuni şi acte califi cate drept
„fapte de comerţ", indiferent de persoana care le săvârşeşte .Fapta de comerţ este noţiunea principala
iar comerciantul este noţiunea secundară
Prin dispozitia prevazuta in art. 7 din C. com. român(modificat prin Legea nr.71/2011 pentru
punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil) se defineşte calitatea de comerciant şi,
implicit, sfera de aplicare a legii comerciale asupra persoanelor care desfăşoară o activitate
comercială.
Prin urmare, dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile faptelor de comerţ şi
comercianţilor.

1.2. Izvoarele dreptului comercial


Noţiunea de izvor de drept desemnează totalitatea formelor de exprimare a normelor juridice
comerciale care sunt determinate de modul edictare sau sancţionare de către stat.
Potrivit art.1 Cod comercial român (in prexent abrogat prin dispozitiile Noului Cod civil) ,, În
comerţ se aplică legea de faţă.Unde ea nu dispune se aplică Codul civil." Conform acestei
dispoziţiuni rezultă că principalele izvoare formale ale dreptului comercial Codul civil si legile
speciale comerciale, fără să minimalizăm existenţa şi a altor categorii de izvoare cu care dreptul
comercial interferează.
Dreptul comercial are ca principale izvoare formale: Constituţia României, Codul civil, legile
comerciale speciale, legi civile speciale.
Doctrina juridică comercială recunoaşte principii devenite clasice cum sunt; de exemplu,
următoarele: în comerţ, gratuitatea nu se prezumă; în comerţ, întotdeauna, banii sunt fructifieri; în
caz de dubiu se aplică regula care favorizează circulaţia; în comerţ, contractul în favoarea celui de-al
treilea este obişnuit etc.
Un alt izvor al dreptului comercial, de data aceasta neformal, îl constituie uzanţa (obiceiul
sau cutuma) care reprezintă o regulă de conduită născută din prac tica socială, folosită o vreme
îndelungată, deci având o fiabilitate verificată în practică şi care, în consecinţă, se aplică şi este
respectată întocmai ca o normă juridică obligatorie. Ele chiar dobândesc un caracter formalizat
atunci când sunt consacrate legislativ.
În ceea ce priveşte practica judiciară şi arbitrală sau doctrina juridică în materie comercială,
deşi constituie factori puternici de interpretare a legii şi de progres al dreptului, nu constituie un
izvor de drept în general, deci nici al dreptului comercial, în particular.

1.3. Evoluţia dreptului comercial în România


Codul comercial român (modificat prin Legea nr.71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil) a manifestat constanţă în aplicare până în anul 1948, când, trecându-se
la economia planificată supercentralizată, Codul comercial român a rămas aplicabil doar în
raporturile juridice de comerţ exterior, însă şi aici cu numeroase restricţii.
După decembrie 1989, şi mai exact după adoptarea Constituţiei României din anul 1991 când
s-a consacrat trecerea la economia de piaţă, Codul comercial(modificat prin Legea nr.71/2011 pentru
punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil), a fost totuşi menţinut în vigoare, şi-a
redobândit toate atributele sale de principală reglementare a raporturilor comerciale dintre
comercianţi. Desigur că multe din dispoziţiile sale sunt astăzi desuete, iar, pe de altă parte, tre buia
3
mai întâi să se iasă din sistemul economiei planificate supercentralizate, care legase întreprinderile
economice într-un sistem al cărui mecanism de funcţionare era total inadecvat economiei de piaţă.
Apariţia şi funcţionarea economiei de piaţă în România este un proces de durată care
presupune în mod obligatoriu crearea unui cadru juridic adecvat, care să reglementeze statutul juridic
al agenţilor economici şi a raporturile juridice la care aceştia participă (economia de piaţă are ca
principali agenţi economici comercianţii - persoane fizice şi societăţi comerciale , iar raporturile
juridice ce se stabilesc între ei sunt raporturi de drept comercial).
Prima reglementare în acest domeniu, după Revoluţia din decembrie 1989, a constituit-o
Decretul-Lege nr. 54/1990 privind organizarea şi desfăşurarea unor activi tăţi economice pe baza
liberei iniţiative(reglementare abrogata), (publicat în Monitorul Oficial nr. 20/1990), în aplicarea
căruia a fost adoptată Hotărârea Guvernului României nr. 201/1990.
În baza acestei prime reglementări s-a creat posibilitatea organizării, prin liberă iniţiativă, a
unor întreprinderi mici, asociaţii cu scop lucrativ, asociaţii şi activităţi prestate de persoane fizice în
mod independent.
Se impunea şi o transformare de natură structurală care să asigure con versiunea vechilor agenţi
economici - unităţi economice de stat (întreprinderi şi cen trale de stat) - în agenţi ai economiei de
piaţă, prin ruperea sistemului hipercentralizat care-i unea într-un sistem unic şi unitar interdependent.
Această acţiune de politică economică de mare amploare a impus crearea unui nou cadru legislativ,
acest lucru realizindu-se prin Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale cu capital de stat (publicată în Monitorul Oficial nr. 98/1990).
Prin art. 47 din Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat ca regii autonome şi
societăţi comerciale cu capital de stat s-a prevăzut în mod expres că relaţiile co merciale dintre regiile
autonome, cele dintre societăţile comerciale cu capital de stat, precum şi relaţiile dintre ele şi stat se
vor desfăşura, în viitor, pe baze contractuale, iar contractele vor fi guvernate de principiul libertăţii
contractuale. Deci, a fost abolită metoda conducerii economiei naţionale pe bază de plan unic şi
obligatoriu pentru toate unităţile economice (fără însă ca prin aceasta să fie eliminată şi metoda
planificării).
Apar o serie întreagă de acte normative prin care s-a amplificat mult cadrul juridic de
reorganizare a economiei după principiile pieţei. Astfel, a fost adoptată Legea nr. 26/1990 privind
Registrul Comerţului; Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale; Hotărârea Guvernului nr.
1323/1990 privind unele măsuri pentru aplicarea Legii referitoare la societăţile comerciale; Legea nr.
11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale; Legea concurenţei nr.21/1996; Legea nr. 33/1991
privind activitatea bancară (înlocuită prin Legea nr. 58/1998); Legea nr. 35/1991 privind regimul
investiţiilor străine (înlocuită de O.U.G. nr. 92/1997);Legea nr.52/1994 privind valorile imobiliare şi
bursele de valori; Legea nr.219/1998 privind regimul concesiunilor ;Legea nr.133/1999 privind
stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea intreprinderilor mici şi
mijlocii,etc.
Deşi actele normative sus menţionate au constituit elemente de bază cu privire la
implementarea economiei de piaţă, ele au fost urmate de noi acte normative care au urmărit
adaptarea în permanenţă a legilor la nevoile perioadei de tranziţie dar şi la armonizarea legislaţiei
române din perspectiva exigenţelor pe care le presupune integrarea economiei româneşti în cadrul
structurilor U. E.

1.4. Delimitarea dreptului comercial de alte ramuri de drept privat


Dreptul comercial este o ramură de drept privat autonomă, răspunzând unor nevoi reale care pot
fi satisfăcute printr-o reglementare specială a activităţii comerciale; el se află în anumite corelaţii cu
celelalte ramuri ale dreptului privat.
Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul civil
Dreptul civil reprezintă “dreptul comun” pentru toate ramurile de drept privat, deci şi pentru
dreptul comercial. Dispoziţiile din dreptul comercial se completează făcându-se trimitere la dreptul
civil.
Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul familiei
Dreptul comercial are strinsa legatura cu dreptul familiei privind:
- regimul juridic matrimonial al bunurilor soţilor;
- operaţiunile juridice care se pot încheia între soţi şi implicaţiile lor în dreptul comercial;
- constituirea de societăţi comerciale între soţi;
4
- aportul la societate cu bunurile comune ale soţilor;
- regimul juridic al dividendelor obţinute de unul dintre soţi etc.
Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul muncii
În dreptul comercial sunt aplicabile unele dispoziţii din dreptul muncii, ştiut fiind că activitatea
comercială se realizează prin intermediul auxiliarilor de comerţ care, de regulă, au calitatea de angajat
al unui comerciant.
Raporturile de muncă dintre comerciant, pe de o parte, în calitate de angajator şi persoana care
prestează muncă, pe de altă parte, în calitate de angajat, sunt guvernate de dispoziţiile din legislaţia
muncii referitoare la:
- încheierea contractului individual şi colectiv de muncă;
- modificarea contractului de muncă;
- răspunderea disciplinară;
- jurisdictia muncii

Raportul dintre dreptul comercial şi unele ramuri de drept public


Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul administrativ
Activitatea de comerţ se realizează pe baza unor avize, autorizaţii, licenţe emise de autorităţile
publice administrative care funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale, unde comerciantul îşi are
sediul principal sau unde îşi desfăşoară activitatea. Actele administrative individuale, actele normative,
competenţele autorităţilor administrative sunt reglementate de normele dreptului administrativ.
Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul financiar-fiscal
Legătura dintre dreptul comercial şi dreptul financiar-fiscal este evidentă, ştiut fiind că una dintre
principalele surse de formare a veniturilor statului o constituie impozitele şi taxele plătite de
comercianţi.
Formarea veniturilor statului şi obligaţiile fiscale ale comercianţilor sunt
reglementate de dreptul financiar-fiscal, care au legătură cu dreptul comercial.
Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul penal
Dreptul comercial are interferenţe cu dreptul penal ori de câte ori în activitatea de comerţ se
comit fapte calificate de legiuitor ca fiind infracţiuni.
Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul internaţional public
În raporturile comerciale interne şi internaţionale se aplică norme de drept internaţional public,
concretizate în tratate, convenţii şi acorduri, inclusiv cele care conţin norme uniforme în materie (de
exemplu, Convenţia de la Viena din 1980 privind Legea uniformă asupra vânzării internaţionale de
mărfuri, ratificată de România în 1992).
Există legături între dreptul comercial şi dreptul procesual penal şi civil ori de câte ori urmează a
se soluţiona o cauză penală sau civilă (în sens larg) care îşi are izvorul într-un fapt de comerţ.
Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul afacerilor
Dreptul afacerilor are un domeniu de reglementare vast, fiind o ştiinţă
interdisciplinară, spre deosebire de dreptul comercial. Astfel, norme juridice care reglementează
instituţii din dreptul comercial (fond de comerţ, contracte, operaţiuni de bancă şi schimb) se regăsesc
în dreptul afacerilor.
1.5. Raporturile juridice de drept comercial se caracterizează în primul rand prin
comercialitate. Noţiunea de comercialitate aparţine dreptului intern al fiecărui stat şi se determină
după criterii proprii.
Determinarea comercialităţii cunoaşte în diferite sisteme de drept două concepţii: concepţia
subiectivă şi concepţia obiectivă.
Potrivit concepţiei subiective, comercialitatea raportului juridic depinde de calitatea autorului, a
subiectului participant. Dacă raportul juridic se concretizează în acte sau fapte juridice făcute de o
persoană care este comerciant, raportul juridic respectiv este calificat ca fiind un raport comercial. 2
Calitatea de comerciant o au toate persoanele care exercită permanent o activitate comercială, cu titlu
de profesie, sau care au numele ori firma înmatriculată în registrul comerţului.
Aşadar, potrivit concepţiei subiective, actul de comerţ este caracterizat prin trei trăsături:
- este realizat de un comerciant;
- este realizat în exercitarea profesiei comerciale;

2
St. D. Cărpenaru – Drept comercial român, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pg. 2
5
- realizându-l, comerciantul urmăreşte exploatarea comerţului său.
Potrivit concepţiei obiective (sistem adoptat de legislaţia franceză şi de celelalte legislaţii de
inspiraţie franceză), comercialitatea unui raport juridic este detaşată de profesiunea de comerciant,
exercitată de persoana care a săvârşit actul respectiv.
Comercialitatea actelor şi faptelor juridice este definită, la rândul ei, pe baza a două
criterii: unul pozitiv şi altul negativ. În cadrul acestui sistem, comercialitatea se determină potrivit
elementelor intrinseci ale raportului juridic respectiv.
În conformitate cu criteriul pozitiv, sunt fapte de comerţ (lato sensu), faptele juridice declarate de
lege astfel, pe baza naturii lor obiective.
În cadrul enumerării actelor şi faptelor de comerţ, făcută de legiuitor, se regăsesc cel puţin trei
idei, care sunt fundamentale în procesul calificării unui act sau fapt juridic comercial. Acestea se referă
la: - ideea de interpunere în schimb;
- ideea de activitate economică organizată sub formă de întreprindere;
- ideea de conexiune economică a unui act sau fapt juridic oarecare cu un act sau fapt juridic de
comerţ, calificat, ca atare, pe baza primelor idei.
Egalitatea juridică a părţilor acţionează ca urmare a existenţei în dreptul comercial a normelor
juridice dispozitive, supletive. Spre deosebire de ramurile dreptului public, în care subiectele de drept,
persoane fizice şi/sau juridice se află pe poziţie de subordonare juridică faţă de stat (organele statului),
normele juridice fiind, de regulă, imperative, în dreptul comercial suntem în prezenţa unor norme
juridice de la care subiectele se pot abate, stabilind de comun acord conduita pe care trebuie să o aibă
fiecare în cadrul unui raport juridic comercial. Această posibilitate pe care o au părţile contractante este
expresia principiului libertăţii de voinţă, consacrat în Codul civl.
Normele juridice care reglementează activitatea de comerţ se regăsesc în legislaţia comercială,
dar şi în legislaţia civilă, de drept procesual civil, precum şi în unele documente internaţionale
(convenţii, tratate), care cuprind norme de drept material uniform şi care se aplică în raporturile
comerciale interne, ca norme de drept unificat.
Normele juridice de drept comercial conţin mecanisme care facilitează circulaţia rapidă a
bunurilor (de exemplu: circulaţia valorilor mobiliare – acţiuni, obligaţiuni; circulaţia efectelor de
comerţ, etc.).
Având în vedere faptul că normele dreptului comercial se adresează în principal comercianţilor,
iar activitatea acestora trebuie să se desfăşoare cu maximă rapiditate, potrivit sintagmei „timpul costă”,
dreptul comercial conţine şi dispoziţii derogatorii de la dreptul comun, care îl fac mult mai accesibil
pentru destinatarii săi.
Ritmul rapid al afacerilor3 este asigurat prin recunoaşterea, în dreptul comercial, a oricărui
mijloc de probă pentru dovedirea obligaţiilor comerciale, dar şi prin acceptarea formelor simplificate
de contractare (de exemplu: oferta scrisă, urmată de acceptare; oferta scrisă sau verbală, urmată de
executare).
Dreptul comercial se bazează pe „credit”, termenul având două accepţiuni:
- credit în sens de amânare în timp a plăţii datoriei;
- credit în sens de încredere, bună – credinţă, care trebuie să existe în relaţiile dintre comercianţi.
Necesitatea creditului a impus adoptarea unor norme juridice speciale, cu caracter derogatoriu de
la dreptul comun (de exemplu, prezumţia de solidaritate a debitorilor).
Pentru realizarea creditului, în cele două accepţiuni ale sale, dreptul comercial conţine
reglementări privind securitatea acestuia. Astfel, de exemplu:
- legiuitorul instituie prezumţia de solidaritate a debitorilor, oferind astfel o garanţie pentru
creditori, în realizarea creanţelor lor;
- regula potrivit căreia debitorul este de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen
(aceasta fiind o reglementare care concretizează şi simplitatea dreptului comercial).

3
S-a considerat că esenţa dreptului comercial ar consta în faptul că este un drept dinamic, eficace şi supus influenţelor internaţionale. A se vedea, Fr.
Dekeuver – Defossez – Droit commercial. Activites commerciales, comercants, fonds de commerce, concurrence, consummation, Montchrestien, Paris,
1992, pg. 23. În acelaşi sens, a se vedea, pentru dezvoltarea dinamismului şi eficienţei dreptului comercial, I. Turcu – Teoria şi practica dreptului
commercial roman, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pg. 24-25.
6
CAPITOLUL II
Fondul de comerţ

2.1. Noţiunea fondului de comerţ


Definiţia fondului de comerţ. Fondul de comerţ poate fi definit ca un ansamblu de bunuri
mobile şi imobile, corporale şi incorporale, pe care un comerciant le afectează desfăşurării unei
activităţi comerciale, în scopul atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit.4
Delimitarea noţiunii de fond de comerţ. Noţiunea de fond de comerţ este distinctă faţă de
noţiunea de patrimoniu. Spre deosebire de fondul de comerţ, care este un ansamblu de bunuri mobile şi
imobile, corporale sau incorporale, afectate de comerciant desfăşurării unei activităţi comerciale,
patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor comerciantului, care au o valoare
economică. Aceasta înseamnă că fondul de comerţ nu cuprinde creanţele şi datoriile comerciantului, cu
toate că ele fac parte din patrimoniul acestuia.
Noţiunea de fond de comerţ este distinctă faţă de noţiunea de întreprindere. Întreprinderea este o
organizare sistematică de către comerciant a factorilor de producţie, între care se află şi bunurile
afectate desfăşurării activităţii comerciale. Dar, organizarea priveşte nu numai aceste bunuri, ci şi
capitalul şi munca. Deci, întreprinderea înglobează şi elemente care nu fac parte din fondul de comerţ.
2. 2. Elementele fondului de comerţ
Fondul de comerţ cuprinde două categorii de bunuri: incorporale şi corporale. Fiecare categorie
subsumează anumite bunuri care au un regim juridic propriu.
2.2.1. Elementele incorporale ale fondului de comerţ
Firma. Firma sau firma comercială este un element de individualizare a comerciantului şi constă
în numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant este înmatriculat în registrul comerţului, îşi
exercită comerţul şi sub care semnează (art. 30 din legea nr. 26/1990).5
În cazul comerciantului persoană fizică, firma se compune din numele comerciantului, scris în
întregime, adică numele şi prenumele, sau din numele şi iniţiala prenumelui. Legea interzice adăugarea
altor elemente care ar putea induce în eroare asupra naturii sau întinderii comerţului ori situaţiei
comerciantului.
În cazul unei societăţi comerciale, firma are un conţinut diferit, în funcţie de forma juridică a
societăţii comerciale. Firma unei societăţi în nume colectiv se compune din numele a cel puţin unuia
dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv”, scrisă în întregime. Firma unei societăţi în
comandită simplă se compune din numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi (numele de
familie şi prenumele acestuia), cu menţiunea „societate în comandită”, scrisă în întregime. Firma unei
societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o
deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate pe acţiuni”
sau prescurtat „S.A.”, respectiv „societate în comandită pe acţiuni”. Firma unei societăţi cu răspundere
limitată se compune dintr-o denumire proprie, însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate cu
răspundere limitată” sau prescurtat „S.R.L.”.
Fiind un atribut de individualizare a unui comerciant în activitatea comercială, firma trebuie să se
caracterizeze prin noutate. În acest sens, art. 35 din legea nr. 26/1990 prevede că orice firmă nouă
trebuie să se deosebească de cele existente.
Legea prevede că oficiul registrului comerţului are obligaţia să refuze înscrierea unei firme care,
fără a introduce elemente de deosebire, poate produce confuzie cu alte firme înregistrate (art. 39 din
legea nr. 26/1990).
Prin înregistrarea unei firme, care se realizează prin înmatricularea comerciantului în registrul
comerţului, comerciantul dobândeşte dreptul de folosinţă exclusivă asupra ei (art. 30 alin. 4 din legea
26/1990).
Ca element incorporal al fondului de comerţ, firma poate fi înstrăinată, dar numai odată cu
fondul de comerţ.
În cazul înstrăinării fondului de comerţ, dobânditorul va putea să continue activitatea sub firma
anterioară cu acordul expres al transmiţătorului sau al succesorilor săi în drepturi.

4
St. D. Cărpenaru – Drept comercial român, ediţia a VI-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pg. 119.
5
Regimul juridic al firmelor comerciale este reglementat în Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.
7
În cazul încălcării dreptului asupra firmei, prin înmatricularea unui comerciant cu aceeaşi firmă,
titularul dreptului se poate adresa intanţei judecătoreşti şi cere radierea înmatriculării în cauză. Pentru
eventualele prejudicii, titularul dreptului încălcat poate cere despăgubiri.
Emblema. Potrivit art. 30 alin. 2 din Legea nr. 26/1990, emblema este semnul sau denumirea
care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen.6
Firma individualizează persoana fizică ori persoana juridică în calitate de comerciant, pe când
emblema serveşte la individualizarea unui comerciant faţă de alt comerciant care desfăşoară o
activitate comercială de acelaşi gen.
Spre deosebire de firmă, care este un element obligatoriu pentru individualizarea comerciantului,
emblema are un caracter facultativ.
Conţinutul emblemei poate fi un semn sau o denumire. Semnul poate fi o figură grafică având
orice obiect: un utilaj, o figură geometrică. Denumirea poate fi fantezistă sau un nume propriu. Ea nu
poate fi o denumire generică, fără nici un fel de specificitate.
Potrivit art. 43 din legea 26/1990 emblema trebuie să aibă caracter de noutate, în sensul că trebuie să se
deosebească de emblemele înscrise în acelaşi registru al comerţului, pentru acelaşi fel de comerţ,
precum şi de emblemele altor comercianţi de pe piaţa unde comerciantul îşi desfăşoară activitatea.
Prin înscrierea emblemei în registrul comerţului, comerciantul dobândeşte dreptul de folosinţă
exclusivă asupra emblemei.
Emblema poate fi înstrăinată nu numai în cadrul fondului de comerţ, ci şi separat. Având un drept
exclusiv de folosinţă asupra emblemei, comerciantul poate dispune de el aşa cum doreşte. În cazul
înstrăinării fondului de comerţ, dobânditorul va putea folosi emblema numai cu consimţământul
transmiţătorului.
În cazul în care titularul emblmei a fost prejudiciat prin înscrierea în registrul comerţului a unei
menţiuni care aduce atingere dreptului său, el poate cere instanţei judecătoreşti radierea acelei
menţiuni, în condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990.
Pentru prejudiciile cauzate prin folosirea fără drept a unei embleme, persoana vinovată va fi
obligată la plata unor despăgubiri, în condiţiile dreptului comun.
Dacă întrebuinţarea unei embleme este de natură să producă confuzie cu emblema folosită
legitim de alt comerciant, fapta este considerată infracţiune de concurenţă neloială şi se sancţionează
conform legii.
Clientela şi vadul comercial. Clientela este definită ca fiind totalitatea persoanelor fizice şi
juridice care apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia,
pentru procurarea unor mărfuri şi servicii.
Vadul comercial este definit ca fiind o aptitudine a fondului de comerţ de a atrage publicul
datorită unor factori cum sunt: amplasament, calitatea mărfurilor şi serviciilor oferite clienţilor,
preţurile practicate de comerciant, comportarea personalului comerciantului în raporturile cu clienţii,
abilitatea în realizarea reclamei comerciale.
Drepturile de proprietate industrială. Obiectele dreptului de proprietate industrială se împart în
două categorii. Din categoria creaţiilor noi fac parte: invenţiile, know-how-ul, desenele şi modelele
industriale. În categoria semnelor noi intră mărcile şi indicaţiile geoagrafice.
Drepturile asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate prin brevetul de invenţie eliberat de
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Ca titlu de protecţie a invenţiei, brevetul de invenţie conferă
titularului său un drept exclusiv de exploatare, pe durata de valabilitate a acestuia.
Mărcile sunt semne distinctive folosite de agenţii economici pentru a deosebi produsele, lucrările
şi serviciile lor de cele identice sau similare ale altor agenţi economici. Titularul dreptului la marcă are
dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marcă, precum şi dreptul de a interzice
folosirea aceluiaşi semn de către alţii.
Comercianţii au obligaţia să ceară înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor privind
brevetele de invenţii, mărcile şi indicaţiile geografice (art. 21 din legea nr. 26/1990).
Drepturile de autor. Fondul de comerţ poate să cuprindă şi anumite drepturi de autor rezultate
din creaţia ştiinţifică, literară şi artistică.
Titularul fondului de comerţ, în calitate de dobânditor al drepturilor patrimoniale de autor, are
dreptul de reproducere şi difuzare, de reprezentare sau folosire, în alt mod a operei şi, în consecinţă,
dreptul la foloasele patrimoniale corespunzătoare.

6
Regimul juridic al emblemelor este reglementat în Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.
8
2.2.2. Elementele corporale ale fondului de comerţ
Bunurile imobile. În activitatea sa, comerciantul se serveşte şi de anumite bunuri imobile.
Acestea pot fi imobile prin natura lor (de exemplu, clădirea în care se desfăşoară comerţul) sau imobile
prin destinaţie (de exemplu, instalaţii, utilaje, maşini, etc.).
Bunurile mobile corporale. Fondul de comerţ cuprinde şi bunurile mobile corporale cum sunt:
materiile prime, materialele, etc., destinate a fi prelucrate, precum şi produsele (mărfurile) rezultate din
activitatea comercială.
2. 3. Operaţiunile juridice cu privire la fondul de comerţ
Vânzarea – cumpărarea fondului de comerţ. Vânzarea fondului de comerţ dă naştere unei obligaţii
speciale în sarcina vânzătorului. Este vorba de obligaţia de a nu face concurenţă cumpărătorului.
Obligaţia există chiar dacă ea nu a fost stipulată în contract, fiind considerată o formă de
manifestare a obligaţiei de garanţie a vânzătorului. Astfel, începerea de către vânzător a unui comerţ de
acelaşi gen, la mică distanţă de cumpărător, are semnificaţia unei tulburări a folosinţei obiectului
vânzării, care angajează răspunderea vânzătorului. În acest caz, pentru a obţine eventuale despăgubiri,
cumpărătorul nu trebuie să facă dovada vreunui prejudiciu, ci este suficient să probeze desfăşurarea de
către vânzător a unei activităţi comerciale de acelaşi gen, care este de natură să atragă clientela
fondului de comerţ înstrăinat.
Potrivit art. 21 lit. a) din legea nr. 26/1990, comerciantul are obligaţia să facă menţiune în
registrul comerţului despre vânzarea fondului de comerţ. Menţiunea devine opozabilă terţilor de la data
efectuării ei în registrul comerţului.
Firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerţ, ci numai odată cu fondul de comerţ.
Clientela şi vadul comercial sunt elemente indispensabile activităţii comerciale şi ele sunt indisolubil
legate de fondul de comerţ. În consecinţă, ele nu pot fi înstrăinate decât odată cu fondul de comerţ.
Cât priveşte emblema ea constituie un element care poate fi înstrăinat separat de fondul de
comerţ, cu obligaţia pentru comerciant de a face menţiune despre acest act în registrul comerţului.
Aceeaşi soluţie este aplicabilă şi în privinţa drepturilor de proprietate industrială şi drepturilor de autor.
Transmiterea fondului de comerţ ca aport în societatea comercială. Fondul de comerţ poate
face obiectul unui aport într-o societate comercială la a cărei constituire participă titularul fondului.
Deci, titularul fondului de comerţ, dorind să devină asociat într-o societate comercială, se obligă să
contribuie la formarea capitalului social al societăţii prin transmiterea către societate a fondului de
comerţ. Titularul poate transmite dreptul de proprietate ori numai dreptul de folosinţă asupra fondului
de comerţ (art. 65 din legea nr. 31/1990). În schimbul fondului de comerţ, asociatul va primi părţi
sociale sau acţiuni, în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale.
Locaţiunea fondului de comerţ. Fondul de comerţ poate face obiectul unui contract de locaţiune,
în condiţiile Codului civil.
În temeiul contractului de locaţiune, în schimbul unui preţ, proprietarul fondului, în calitate de
locator, transmite locatarului folosinţa asupra fondului de comerţ.
În aplicarea dispoziţiilor Codului civil privind contractul de locaţiune, locatarul are obligaţia să
respecte destinaţia economică şi funcţională a fondului de comerţ dată de locator. Deci, locatarul nu
poate aduce schimbări în organizarea şi structura fondului de comerţ, prin schimbarea destinaţiei unor
bunuri ori prin înstrăinarea lor. Orice modificare este condiţionată de acordul locatorului.
Ca şi în cazul vânzării, locatorul are obligaţia să nu facă locatarului concurenţă, prin desfăşurarea
unui comerţ de acelaşi gen, la mică distanţă de locatar.
Locaţiunea fondului de comerţ este un act despre care comerciantul are obligaţia să facă
menţiune în registrul comerţului (art. 21 lit. a din legea nr. 26/1990).
Garanţia reală mobiliară asupra fondului de comerţ. Fondul de comerţ poate face şi el obiectul
unei garanţii reale mobiliare, în condiţiile legii nr. 99/1999.
Garanţia se constituie pe baza unui contract de garanţie. Ea se poate constitui cu sau fără
deposedarea de bunul care face obiectul garanţiei.
Pentru protejarea dreptului real de garanţie dobândit de creditor, legea cere îndeplinirea unei
formalităţi de publicitate. Această condiţie este îndeplinită din momentul înscrierii avizului de garanţie
reală la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (art. 29 din lege).
Legea nr. 26/1990 prevede obligaţia comerciantului de a cere înscrierea în registrul comerţului a
menţiunii privind constituirea garanţiei reale mobiliare asupra fondului de comerţ (art. 21 lit. a din
lege).

9
CAPITOLUL III

SUBIECTELE RAPORTULUI DE DREPT COMERCIAL

3. 1. Noţiuni generale despre comercianţi


Potrivit art. 7 Cod comercial român (modificat prin Legea nr.71/2011 pentru punerea in
aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil) „Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ
având comerţul ca profesiune obişnuită precum şi societăţile comerciale."
Din textul de lege menţionat rezultă că subiecte ale raportului juridic de drept comercial sunt
comercianţii-persoane fizice precum şi societatile comerciale în calitate de persoane juridice.
Pentru a avea calitatea de comerciant-persoană fizică trebuie îndeplinite două condiţii:
săvârşirea de fapte de comerţ şi exercitarea comerţului ca profesiune obişnuită, iar pentru societatea
comercială aceasta rezultă din însăşi actele de constituire.
Unii autori au adăugat şi o a treia condiţie şi anume aceea ca faptele de co merţ să fie săvârşite
în nume propriu, această condiţie fiind necesară pentru a delimita pe comerciant de auxiliarii folosiţi
de acesta în activitatea comercială.
Alţi autori au considerat că ar fi necesară şi o altă condiţie şi anume cea a ca pacităţii, sau
existenţa autorizaţiei administrative, atunci când legea prevede o atare cerinţă.
Condiţiile pentru dobîndirea calităţii de comerciant-persoană fizică sunt următoarele:
-Săvârşirea unor fapte obiective de comerţ constituie una dintre condiţiile principale pentru
dobândirea calităţii de comerciant.
Faptele de comerţ obiective sunt reglementate de disp. art. 3 din Codul comercial român
(modificat prin Legea nr.71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil).
Prin săvârşirea efectivă a unui fapt de comerţ se realizează dobândirea calităţii de comerciant,
iar toate actele şi faptele juridice ale comerciantului sunt „prezumate" a fi comerciale.
Calitatea de comerciant se dobândeşte prin săvârşirea de fapte de comerţ obiective numai în
măsura în care aceste fapte au acest caracter pentru persoana care le săvârşeşte. Dacă însă, o
persoană săvârşeşte fapte de comerţ mixte nu devine comerciant, dacă pentru ea actele juridice
încheiate au un caracter civil.
Pentru dobândirea calităţii de comerciant, săvârşirea faptelor de comerţ obiective trebuie să fie
„efectivă" (nefiind suficientă simpla intenţie de a deveni comerciant), împrejurarea că o persoană
are o firmă înscrisă nu îi conferă acesteia, prin ea însăşi, calitatea de comerciant, care poate fi
dobândită numai dacă persoana în cauză săvârşeşte „efectiv" actele de comerţ obiective. Dar,
săvârşirea efectivă de fapte de comerţ nu trebuie înţeleasă numai ca acţiune directă, acest lucru
putându-se realiza şi indirect, prin intermediul altei persoane (de exemplu, a unui prepus). Săvârşirea
de fapte de comerţ trebuie înţeleasă în sens juridic, adică asumarea de către persoana respectivă a
răspunderii pentru urmările actelor săvârşite, direct sau indirect.
Actele şi operaţiunile contrare ordinii publice sau bunelor moravuri sunt nule şi, ca atare, nu
produc efecte.
Deşi importantă, săvârşirea de fapte de comerţ obiective nu constituie o con diţie suficientă
pentru dobândirea calităţii de comerciant, mai este necesar îndeplinirea unei alte condiţii
cumulative,în sensul că săvârşirea de fapte de comerţ „să aibă caracter de profesiune".
-Săvârşirea faptelor de comerţ cu caracter de profesiune este considerată ca atare când se
exercită ca ocupaţie, ca îndeletnicire permanentă a unei persoane. O persoană poate săvârşi una sau
mai multe fapte de comerţ obiective, se cere însă ca faptele de comerţ să fie de natură ca, prin
săvârşirea lor, să asigure posibilitatea exercitării unei profesiuni. Unii autori au în vedere numai
„actele constitutive sau esenţiale de comerţ" ori „actele de comerţ fundamentale sau care sunt
comerciale prin natura lor intrinsecă", iar în practica judiciară s-a statuat cu fermitate că săvârşirea
unor fapte de comerţ obiective conexe, cum ar fi emiterea de cambii, chiar repetată, nu ar putea
atribui calitatea de comerciant, deoarece această operaţiune nu poate constitui prin ea însăşi
exercitarea unei profesiuni.
Profesiunea este şi un mijloc de satisfacere a unor interese proprii, reprezintă un izvor de
obţinere a resurselor necesare existenţei. Deci, săvârşirea faptelor de comerţ cu caracter profesional
se face în scop de câştig (finis mercatorum est lucmrri).

10
Ca atare, aşa cum se subliniază în literatura juridică, acest element scopul câştigului, deşi
neconsacrat de lege in terminis, trebuie considerat subsumat noţiunii de profesiune avută în vedere
de art. 7 Cod comercial român.
In art. 9, Cod comercial român (modificat prin Legea nr.71/2011 pentru punerea in aplicare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil), se face sublinierea că orice persoană care în mod accidental
face o operaţiune de comerţ nu poate fi considerată comerciant, cu toate că operaţiunea în sine este
supusă legilor comerciale. Săvârşirea izolată a unor fapte de comerţ obiective are drept efect
naşterea unor raporturi juridice supuse legilor comerciale. Dar, prin săvârşirea acestor fapte de
comerţ, persoana respectivă nu dobândeşte calitatea de comerciant, deoarece exercitarea acestor
fapte de comerţ nu a avut caracter profesional, în practica judiciară s-a decis că faptul de a cumpăra
şi a revinde acţiuni nu conferă calitatea de comerciant, cât timp nu se face dovada că aceste
operaţiuni s-au făcut în mod repetat şi obişnuit, ca o profesiune şi pentru ca din efectuarea lor să se
tragă un câştig. S-a mai statuat că „profesiunea constă în exercitarea actelor în aşa mod încât să
formeze o ocupaţie constantă, să fie un exerciţiu aşa de des şi consecutiv, încât să constituie
oarecum o specială condiţie de existenţă şi de viaţă socială. Profesiunea este starea unei persoane
care face din repetarea unor acte ocupaţiunea vieţii sale şi de la care ea cere resursele existenţei
sale sociale"
Condiţia privind caracterul profesional al săvârşirii faptelor de comerţ nu trebuie înţeleasă în
sensul că trebuie să fie vorba neapărat de o activitate exclusivă a persoanei respective şi nici măcar
de o activitate principală a acesteia. O persoană poate să exercite mai multe profesiuni. Deci,
indiferent dacă este singura sau una dintre profesiunile persoanei în cauză şi fără a se distinge după
cum profesiunile exercitate sunt principale sau secundare, esenţial este ca săvârşirea faptelor de co-
merţ să întrunească cerinţele unei profesiuni.
Întrucât caracterul profesional sau accidental al săvârşirii faptelor de comerţ este considerat a fi
o chestiune de fapt, el poate fi dovedit, în caz de litigiu, prin orice mijloc de probă admis de lege. Un
indiciu al caracterului profesional al săvârşirii faptelor de comerţ îl poate constitui existenţa unei
întreprinderi, adică o organizare sistematică a factorilor de producţie (resurse naturale, capital,
muncă) de către întreprinzător, pe riscul său, în vederea obţinerii unui profit. Existenţa între-
prinderilor poate rezulta din mai multe împrejurări de fapt: un local, firmă, auxiliari, publicitate etc.
-Săvârşirea faptelor de comerţ în nume propriu, constituie după unii autori, cea de-a treia
condiţie (neprevăzută însă, în mod expres, de lege) pentru dobândirea calităţii de comerciant. Deci,
în această opinie, o persoană nu devine comerciant decât dacă săvârşeşte fapte de comerţ obiective
cu caracter profesional, în nume propriu, independent şi pe riscul său. Se susţine că această condiţie
asigură delimitarea din punct de vedere juridic a comerciantului de auxiliarii folosiţi de acesta în
activitatea sa (ei fiind reprezentanţi ai comerciantului). Reprezentanţii comerciantului săvârşesc, şi
ei, fapte de comerţ cu caracter profesional, dar în numele şi pe seama comerciantului (în timp ce
comerciantul, săvârşind fapte de comerţ în nume propriu, angajează numele şi patrimoniul său în
raporturile cu terţii). Astfel, prepusul este însărcinat cu comerţul patronului său, fie în locul unde
acesta îl exercită, fie în alt loc ; comisii pentru negoţ sunt însărcinaţi să vândă mărfurile în interiorul
localului unde se exercită comerţul; comisii călători pentru negoţ sunt reprezentanţii însărcinaţi cu
exercitarea comerţului în alte localităţi.
În toate cazurile, întrucât reprezentanţii săvârşesc faptele de comerţ nu în nume propriu, ci în
numele şi pe seama altuia, ei nu au calitatea de comerciant; această calitate aparţine celui care le-a
dat împuternicirea.
Situaţia este asemănătoare şi în cazul administratorilor unei societăţi comerciale. Potrivit legii,
administratorul încheie toate actele juridice cerute de aducerea la îndeplinirea a obiectului societăţii.
Obligaţiile şi răspunderile administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi
de cele speciale prevăzute de legea societăţilor comerciale. Deci, şi administratorii încheie actele
juridice în numele şi pe seama societăţii, nu în nume propriu; calitatea de comerciant o are societatea
comercială.
-Condiţia capacităţii persoanei fizice-comerciant ţine de capacitatea de exerciţiu din dreptul
civil, iar condiţia autorizaţiei administrative impune sub aspectul legalităţii un minim de control
social cu privire la activitatea comercială dar şi la condiţiile în care aceasta poate avea loc.

11
3. 2. Profesiunile comerciale şi necomerciale
Profesiunea comercială aşa cum rezultă din legea comercială se defineşte în funcţie de doi
(eventual trei) parametri: săvârşirea de fapte de comerţ obiective, ca o profesiune obiş nuită (şi în
nume propriu).
În literatura juridică s-au purtat discuţii dacă anumite categorii de persoane, cum sunt:
asociaţii/actionarii societăţilor comerciale, meseriaşii, agricultorii au sau nu calitate de comerciant.
În ceea ce îi priveşte pe asociaţii societăţii în nume colectiv (dar şi a asociaţilor comanditaţi
din societatea în comandită simplă sau pe acţiuni), care răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile
sociale, s-a considerat, tradiţional, că au calitatea de comerciant. Această opinie se întemeiază pe
faptul că în firma societăţii este cuprins şi numele unuia dintre asociaţi, ceea ce ar fi însemnat că
asociatul exercită personal comerţul prin intermediul societăţii.
O problemă controversată s-a pus în legătură cu calitatea de comerciant a persoanelor interpuse
(prete-nom) care exercită faptele de comerţ, într-o opinie, s-a afirmat că persoana interpusă
(mandatarul prete-nom) are calitatea de comerciant, deoarece ceea ce interesează este numele sub
care se săvârşesc faptele de comerţ. Alţi autori au susţinut, dimpotrivă, că această calitate de
comerciant o are adevăratul stăpân al afacerii (mandantul prete-nom), întrucât actul simulat este nul,
dacă fraudează legea, în sfârşit, o altă părere este în sensul că au calitatea de comerciant atât o
persoană interpusă, cât şi persoana care exercită în realitate comerţul.
Recent, s-a exprimat o adeziune la prima dintre părerile sus-menţionate, prin care se susţine că
are calitatea de comerciant mandatarul prete-nom, argumentându-se în sensul că terţii au în vedere
persoana cu care intră în raporturile contractuale, bazându-se pe creditul pe care aceasta îl are în
activitatea pe care o desfăşoară.
În ceea ce-1 priveşte pe meseriaş (persoană care, pe baza cunoştinţelor do bândite prin
şcolarizare sau practică, execută anumite operaţiuni de prelucrare şi transformare a obiectelor muncii
sau prestează anumite servicii), caracteristica activităţii pe care el o prestează constă în munca sa
personală calificată asupra materiei ori în prestarea unor servicii.
În cazul când o persoană desfăşoară o activitate personală limitată la exercitarea meseriei sale,
pe baza comenzilor clienţilor şi cu materialele acestora, activitatea respectivă are caracter civil
(locatio opera) şi, în consecinţă, este supusă legii civile.În această situaţie calitatea de comerciant a
meseriaşului este exclusă. Dar, dacă meseriaşul cumpără el materialele şi execută anumite mărfuri pe
care le vinde clienţilor sau meseriaşul nu lucrează singur, ci ajutat de alte persoane, se pune din plin
problema dacă, în acest caz, dobândeşte sau nu calitatea de comerciant. Problema este controversată.
După unii autori, meseriaşul nu devine cornerciant, nici într-o astfel de situaţie, chiar dacă
efectuează operaţiuni comerciale (cumpărarea de mărfuri pentru a le prelucra şi revinde), aceasta
întrucât asemenea operaţiuni ar fi accesorii exerciţiului meseriei (accesorium sequitur principalem).
După o.altă opinie, cât timp meseriaşul se limitează la exercitarea meseriei sale el nu are calitatea de
comerciant. Dar, din moment ce săvârşeşte şi fapte de comerţ, în con diţiile prevederilor art. 7 C.
com., meseriaşul dobândeşte şi calitatea de comerciant. Deci, el este considerat comerciant, în
cazurile în care cumpără mărfuri în vederea prelucrării şi revânzării .
Legea nr. 26/1990, privind registrul comerţului, nu pune capăt acestei controverse ci,
dimpotrivă s-ar părea că menţine această situaţie de incertitudine prin aceea că dispozitiile art. l alin.
3 din lege prevede că meseriaşii nu sunt ţinuţi de obligaţia înma triculării în registrul comerţului, într-
adevăr, este vorba de o scutire de o obligaţie profesională (pentru comercianţi), asemănătoare celei
prevăzute de art. 34 C. com. român (modificat prin Legea nr.71/2011 pentru punerea in aplicare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil), potrivit cărora dispoziţiile din cod referitoare la comercianţi
nu se aplică comercianţilor care fac micul trafic ambulant, cărăuşilor sau acelor al căror comerţ nu
iese din cercul unei profesiuni manuale. De asemenea, prin dispozitiile art. l alin. 2 al Legii 26/1990
privind registrul comertului, se prevede că sunt comercianţi persoanele fizice care exercită în mod
obişnuit acte de comerţ, societăţile comerciale, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste.
Meseriaşii nu sunt menţionaţi, indiferent că-şi exercită numai meseria sau săvârşesc şi unele acte de
comerţ.
Potrivit unei păreri recent exprimate în literatura juridică, de scutirea prevăzută de art. l alin. 3
al Legii nr. 26/1990 ar trebui să beneficieze numai meseriaşii care se limitează la exerciţiul meseriei
lor. De îndată ce exercitarea meseriei este însoţită de săvârşirea unor fapte de comerţ, scutirea nu ar
fi operantă, deoarece, săvârşind fapte de comerţ obiective cu caracter profesional, meseriaşul a
devenit comerciant şi, în această calitate, este obligat să se înmatriculeze în registrul comerţului.
12
S-ar părea că această din urmă părere este neîntemeiată, întrucât, pe lângă faptul că legea nu
distinge, atunci când îl scuteşte pe meseriaş de obligaţia de înmatriculare, mai trebuie corelate
dispoziţiile art. l alin. 3 din Legea nr. 26/1990, cu prevederile art. 34 teza finală din C. com. care face
menţiunea expresă că nu se aplică prevederile legale referitoare la comercianţi persoanelor „ al căror
comerţ nu iese din cercul unei profesiuni manuale". Or, meseriaşul se află tocmai într-o atare situaţie
juridică (în sensul că deşi săvârşeşte şi fapte de comerţ el totuşi nu iese din sfera profesiunii sale
manuale).
Agricultorii (persoane care se ocupă cu cultivarea pământului) nu desfăşoară o activitate care
să aibă tangenţă cu cea a comerciantului. Dar şi ei vând produsele pe care le-au cultivat. Art. 5 din
Codul comercial român (modificat prin Legea nr.71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil) prevede că nu sunt considerate fapte de comerţ aceste operaţii. Ca
atare, aşa cum s-a subliniat în literatura juridică, întrucât vânzarea produselor agricole nu este o faptă
de comerţ, ci un act juridic civil, înseamnă că agricultorii nu au calitatea de comercianţi.
Întocmai ca şi în cazul meseriaşilor, prin disp. art. l din Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerţului, se prevede că agricultorii nu au obligaţia de a se înmatricula în registrul comerţului, în
literatura juridică s-a exprimat părerea că în acest caz n-ar fi vorba de o „ scutire" de obligaţia de
înmatriculare, ci de o „excludere" a acestei obligaţii, deoarece art. 5 C. com român (modificat prin
Legea nr.71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil). prevede în
mod expres că agricultorii nu au calitatea de comercianţi. Am văzut însă că într-o formulare mai
largă („persoane al căror comerţ nu iese din sfera unei profesiuni manuale") .
Se impune însă subliniat că, în măsura în care un agricultor ar săvârşi fapte de comerţ, în
condiţiile prevederilor art. 7 Cod comercial român (modificat prin Legea nr.71/2011 pentru punerea
in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil), cumpărând, de exemplu, produse agricole
pentru revânzare şi ar desfăşura această activitate ca o profesiune, el devine comerciant şi, ca atare,
va avea obligaţiile acestuia, printre care şi aceea de a se înmatricula în registrul comerţului. O atare
remarcă este perfect întemeiată, pentru că, în acest caz, activitatea desfăşurată de agricultor (ca o
profesiune care excede activitatea sa de agricultor), „iese din sfera unei profesiuni manuale".
Analizind cele de mai sus, în principiu, se poate spune că este comerciant cel care face în mod
obişnuit acte de comerţ, adică cumpără spre a revinde. Spre deosebire de comerciant, meseriaşul,
agricultorul, cel care exercită o profesiune liberală nu cumpără spre a revinde.
Acest lucru este însă relativ, iar dispoziţiile Codului comercial român (modificat prin Legea
nr.71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil) lasă neclarificate
destule probleme, pe care practica judiciară, de regulă, le soluţionează în favoarea caracterului
comercial al întreprinderii.
Pentru a intelege mai bine notiunile prezentate mai sus prezentam urmatorul exemplu:
- un agricultor care are 100 de capre, nu va fi comerciant dacă realizează de pe pământul său
cel puţin jumătate din hrana necesară caprelor sale. Dar, dacă el cumpără această hrană şi vinde
laptele orăşenilor, acest lapte nu reprezintă decât o transformare a hranei pe care a cumpărat-o.
Situaţia devine şi mai clară în cazul lăptăriilor sau crescătoriilor de porci care isi aleg locatiile în
apropierea oraşelor dacă, în mod accesoriu, ele se organizează în scopul transformării propriilor
produse spre a le revine mai bine. Dar, o exploatare agricolă nu face comerţ dacă cultivatorul de viţă
de vie sau de sfeclă îşi construieşte propriile distilerii sau făbricuţe de zahăr pentru a-şi trata mai
bine, în mai bune condiţii, produsale. Dar daca el cumpără de la vecini struguri sau sfeclă el devine
comerciant, căci cumpărarea în scopul revinderii constituie tocmai trăsătura comerciantului.
Lucrurile sunt identice şi în ceea ce-1 priveşte pe meseriaş (artizan). Cuvântul artizan este
neutru, din punct de vedere comercial. Unii artizani sunt comercianţi alţii nu. Nu sunt comercianţi
cei care nu utilizează niciodată, ca mână de lucru, decât membrii familiilor lor şi care nu cumpără
decât cea mai mică parte din ceea ce va fi valoarea producţiei lor.
Cu privire la artizani, s-a mai considerat că se asimilează cu o cumpărare în scop de revânzare
obţinerea serviciilor altuia în vederea revânzării produsului. Dar, nu constituie act de comerţ situaţia
când serviciile civile ale întreprinzătorului sunt considerate ca absorbind şi acoperind nevoile sale de
personal. Acesta este cazul agricultorului, ca şi acela al profesiunilor liberale (medic, avocat, notar)
care folosesc salariaţi, chiar destul de numeroşi uneori.
Mai trebuie reamintit că independent de obiectul lor toate societăţile care îmbracă forme
comerciale(conform legislatiei comerciale in vigoare) sunt considerate ca având calitatea de
comercianţi.
13
Problema diferenţierii profesiunilor comerciale de cele necomerciale se pune nu numai în
legătură cu persoanele fizice, ci şi cu persoanele juridice cum sunt: regiile autonome; societăţile
comerciale; organizaţiile cooperatiste; asociaţiile şi fundaţiile; statul, în general, şi organele
administraţiei publice centrale şi locale, în special.
Regiile autonome sunt organizate în ramurile strategice ale economiei naţionale, fiind
persoane juridice care funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară (art. 2 şi
3 din Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat ca regii autonome şi societăţi
comerciale cu capital de stat). Ele sunt proprietare ale bunurilor din patrimoniul lor, iar prin
activitatea desfăşurată trebuie să-şi acopere cheltuielile din veniturile realizate şi „ să obţină profit"
(art. 5 şi 6 din Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat ca regii autonome şi societăţi
comerciale cu capital de stat).
Pe de altă parte, art. l alin. 2 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţu lui prevede în mod
expres că regiile autonome au calitatea de comercianţi.
În raport cu prevederile legale sus-menţionate concluzia nu poate fi decât aceea că regiile
autonome au calitatea de comerciant, în consecinţă, ele sunt supuse unor reglementări care sunt
aplicabile societăţilor comerciale: legea impozitului pe profit, legea privind organizarea şi
funcţionarea controlului financiar, legea contabilităţii etc.
Calitatea de comerciant a regiilor autonome se dobândeşte din momentul înfiinţării lor prin
hotărârea guvernului sau, respectiv, prin decizia organului administraţiei publice locale.
Societăţile comerciale au, în mod evident, calitatea de comerciant. De altfel, în art. 7 C. com.
român (modificat prin Legea nr.71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil), se prevede in terminis că pe lângă persoanele fizice, au calitatea de comerciant şi
societăţile comerciale. Au această calitate toate cele cinci categorii de societăţi comerciale
reglementate prin Legea nr. 31/1990: societatea în nume colectiv; societatea în comandită simplă;
societatea pe acţiuni; societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.
Prin lege nu se prevăd condiţii pentru ca societăţile comerciale să dobândească calitatea de
comerciant şi aceasta deoarece, spre deosebire de persoanele fizice, care, în principiu, au vocaţia
oricărei profesiuni, în cazul societăţilor comerciale acestea au o unică finalitate: de a se constitui în
scopul desfăşurării unei activităţi comerciale.
Persoana fizică dobândeşte calitatea de comerciant prin săvârşirea de fapte de comerţ, cu
caracter profesional, pe când societatea comercială dobândeşte această calitate din însăşi momentul
constituirii ei, independent de săvârşirea vreunui fapt de comerţ. Este de făcut precizarea că
societatea este comercială numai dacă obiectul ei, prevăzut obligatoriu în actul constitutiv, este acela
de a săvârşi unul sau mai multe fapte de comerţ obiective.
Organizaţiile cooperatiste au şi ele calitatea de comerciant, acest lucru fiind prevăzut în mod
expres în art. l alin. 2 din Legea nr. 26/1990.
Organizaţiile cooperatiste fiind comerciante sunt supuse obligaţiilor care revin comercianţilor.
Ele dobândesc calitatea de comerciant de la data înfiinţării lor, în condiţiile legii.
Asociaţiile şi fundaţiile, care sunt înfiinţate şi funcţionează în baza O.U.G. 26/2000, cu
modificarile si completarile ulterioare, nu au calitatea de comerciant întrucât scopul înfiinţării lor
este desfăşurarea unei activităţi dezinteresate, nu obţinerea unui profit. Dar, ele, potrivit art.46, alin1,
lit.b, pot săvârşi anumite fapte de comerţ, asociaţiile şi fundaţiile obţin venituri din activităţi
economice directe. De exemplu, o asociaţie organizează un restaurant cu circuit închis pentru
membrii săi sau editează o publicaţie prin care sunt răspândite ideile şi activităţile pe care ea le
desfăşoară.
În astfel de situaţii, când sunt săvârşite fapte de comerţ, raporturile juridice rezultate din
săvârşirea acestor fapte sunt supuse legilor comerciale.
Statul, judeţul şi comuna, aşa cum prevedea art. 8 din Codul comercial, nu pot avea calitatea
de comerciant. Aceste dispoziţii ale Codului comercial nu mai sunt, în condiţiile actuale,
corespunzătoare, deoarece în prezent, activitatea statului şi a unităţilor sale administrativ-teritoriale
nu mai priveşte, aşa cum era în trecut, numai serviciile publice. Statul intervine activ în economie,
îndeosebi în domeniile strategice (cum ar fi, de exemplu, energia, transporturile, poşta, telefonul,
telegraful) şi chiar monopolizează exploatarea unor resurse sau industrii. Aşadar, statul săvârşeşte, pe
lângă actele de autoritate, necesare funcţionării serviciilor publice, şi acte cu caracter privat, motiv
pentru care, în literatura juridică s-a considerat că, în această postură, este subiect al raporturilor

14
comerciale, cu toate că statul (şi unităţile sale teritoriale) nu au calitatea de comerciant. Drept
urmare, numai faptele sale de comerţ intră sub incidenţa legilor comerciale.
Săvârşirea de fapte de comerţ de către stat şi unităţile sale teritoriale priveşte numai serviciile
publice cu gestiune privată, adică serviciile publice cu profil industrial şi comercial.

3.3. Determinarea şi proba calităţii de comerciant


În situatia unor litigii, cel care invocă ori neagă calitatea de comerciant al unei persoane fizice
sau juridice trebuie să administreze dovada în acest sens (actori incumbit probatio).
Dovada calităţii de comerciant se poate face cu orice mijloace de probă admise de legea
comercială.
În cazul persoanelor fizice, întrucât calitatea de comerciant se dobândeşte prin săvârşirea
faptelor de comerţ obiective, cu caracter profesional, această calitate se poate proba numai prin
prezentarea unor dovezi din care să rezulte că persoana în cauză a săvârşit efectiv una sau mai multe
fapte de comerţ ca profesiune (obişnuită) şi în nume propriu.
Deci, în ceea ce priveşte comercianţii-persoane fizice, calitatea de comerciant nu se consideră
probată cu dovezi privind existenţa autorizaţiei administrative de exercitare a comerţului, a
înmatriculării în registrul comerţului, titulatura de comerciant folosită în anumite înscrisuri,
dobândirea unui fond de comerţ, plata unor impozite pe profit, etc. Acestea sunt doar prezumţii
împotriva cărora se poate face proba contrară (prezumţii relative). De aceea, ele trebuie folosite
împreună cu alte mijloace de probă din care să rezulte exerciţiul efectiv al comerţului, (exercitarea
de fapte de comerţ, ca profesiune obişnuită).
În cazul societăţilor comerciale, regiilor autonome şi organizaţiilor cooperatiste, calitatea
de comerciant se dovedeşte cu actul constitutiv, respectiv prin actul înfiinţării lor, în condiţiile cerute
de lege. Aceasta, întrucât scopul societăţilor comerciale este tocmai desfăşurarea unei activităţi
comerciale, ele dobândind, aşadar, calitatea de comerciant la data constituirii sau înfiinţării lor.

3. 4. Încetarea calităţii de comerciant


Încetarea calităţii de comerciant este strâns legată de modul în care această calitate a fost
dobândită.
a) în cazul persoanei fizice, întrucât calitatea de comerciant se dobândeşte prin săvârşirea
unor fapte de comerţ obiective, cu caracter profesional, încetarea calităţii de comerciant, în mod
firesc, are loc în momentul în care nu se mai săvârşesc fapte de comerţ ca profesiune obişnuită. Dar
trebuie să se ţină seama că încetarea săvârşirii faptelor de comerţ trebuie să fie efectivă şi din ea să
rezulte intenţia de a renunţa la calitatea de comerciant; de exemplu, radierea din registrul comerţului
trebuie să fie însoţite de încetarea efectuării unor fapte de comerţ cu caracter profesional.
În ceea ce priveşte efectele juridice ale calităţii de comerciant se pot produce şi după încetarea
acestei calităţi, situaţie în care, comerciantul retras din comerţ poate fi declarat în stare de faliment
pentru datoriile contractate anterior retragerii.
b) în cazul societăţilor comerciale, întrucât dobândirea calităţii de comerciant este legată de
constituirea lor ca persoană juridică, această calitate se pierde în momentul când societatea încetează
să mai existe ca persoană juridică.
Potrivit art. 227 din Legea nr. 31/1990, societatea comercială îşi încetează existenţa prin
dizolvare, care poate avea loc: prin trecerea termenului stabilit pentru durata societăţii;
imposibilitatea realizării obiectului societăţii ; hotărârea adunării generale; faliment etc.
Dizolvarea societăţii nu atrage, automat, pierderea personalităţii juridice; societatea nu mai
poate face operaţiuni noi, dar poate face operaţiunile necesare lichidării (personalitate juridică
reziduală). Practic, personalitatea juridică a societăţii încetează o dată cu ultima operaţiune de
lichidare, urmata de radiere.
3.5. Comerciantul persoana fizica si comerciantul persoana juridica
Prin sintagma “subiecte de drept comecial” avem în vedere persoanele care participă în cadrul
raporturilor comerciale atât persoane fizice cât şi persoane juridice.
“Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită şi
societăţile comerciale”. Orice persoana care într-un chip accidental face o operaţiune de comerţ, nu
poate fi considerată ca comerciant, ea este însă supusă legilor şi jurisdicţiunii comerciale pentru toate
contestaţiunile ce se pot ridica din aceasta operaţiune.
3.6 Capacitatea ceruta persoanei fizice, pentru a fi comerciant
15
În temeiul dispoziţiilor Codului Comercial român (modificat prin Legea nr.71/2011 pentru
punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil) , o persoană fizică are capacitatea de a
fi comerciant dacă are capacitate deplină de exerciţiu. Având o asemenea capacitate, persoana fizică
poate să-şi exercite drepturile şi să-şi asume obligaţii săvârşind acte juridice.
Având în vedere aceleaşi dispoziţii ale Codului Comercial român (modificat prin Legea
nr.71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil) , nu au capacitatea de
a fi comercianţi: minorul şi persoana pusă sub interdicţie.
a) Minorul. Incapacitatea de a fi comerciant priveşte pe orice minor. Ea se referă nu numai la
minorul sub 14 ani, care este lipsit de capacitate de exerciţiu, ci şi la minorul care a împlinit această
vârstă, care are capacitate de exerciţiu restrânsă.
O problemă se poate pune în legătură cu capacitatea de a fi comerciant a minorului care a
împlinit vârsta de 16 ani. S-ar putea discuta dacă nu ar trebui să i se recunoască acestui minor
capacitatea de a fi comerciant, de vreme ce, potrivit art. 10 din Decretul nr. 31/1954 român (modificat
prin Legea nr.71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil) , minorul
de 16 ani poate să încheie contractul de muncă ori să intre într-o organizaţie cooperatistă, fără a avea
nevoie de încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui. Considerăm că dispoziţiile citate nu pot justifica
recunoaşterea capacităţii de a fi comerciant unui minor care a împlinit vârsta de 16 ani.
Concluzia se bazează, în primul rând, pe deosebirile care există între condiţia juridică a
salariatului sau a membrului organizaţiei cooperatiste şi cea a comerciantului. Salariatul ori membrul
organizaţiei cooperatiste se află într-un raport de subordonare şi are drepturile şi obligaţiile rezultate
din raportul de muncă, pe când comerciantul îşi asumă personal obligaţii prin actele juridice pe care le
încheie, cu consecinţe grave pentru patrimoniul său, inclusiv aplicarea procedurii falimentului în cazul
insolvenţei.
Dobândirea capacităţii de exerciţiu depline pe această cale nu reprezintă o garanţie suficientă
pentru exercitarea comerţului cu titlul profesional. De aceea şi art. 10 Cod Comercial(modificat prin
Legea nr.71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil) , stabilind
condiţiile cerute pentru recunoaşterea capacităţii de a fi comerciant unui minor, a prevăzut nu numai
condiţia ca minorul să fie emancipat, ci şi o altă condiţie, distinctă, ca minorul, indiferent de sex, să
aibă 18 ani împliniţi.
În concepţia Codului Comercial(modificat prin Legea nr.71/2011 pentru punerea in aplicare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil), incapacitatea minorului priveşte începerea unui comerţ.
Minorul nu are capacitatea de a începe un comerţ. Legea permite însă continuarea comerţului în
numele minorului. Se au în vedere acele cazuri în care s-ar afla minorul, de a fi titularul unui fond de
comerţ dobândit pe cale succesorală. Continuarea comerţului în numele minorului constituie un mijloc
de ocrotire al acestuia. De aceea, art. 13 Cod Comercial(modificat prin Legea nr.71/2011 pentru
punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil) prevede posbilitatea continuării
comerţului în numele minorului, prin intermediul părinţilor sau, după caz, al tutorelui.
b) Persoana pusă sub interdicţie. Potrivit art. 14 Cod Comercial(modificat prin Legea
nr.71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil) , persoana pusă sub
interdicţie nu poate fi comerciant şi nici continua comerţul. Legea interzice acestei persoane să înceapă
ori să continue un comerţ.
Astfel, în cazul în care persoana pusă sub interdicţie ar dobândi pe cale succesorală un fond de
comerţ, părintele ori tutorele nu ar putea continua comerţul în numele interzisului. În consecinţă,
fondul de comerţ aparţinând interzisului va fi supus lichidării. Soluţia legii se explică prin aceea că
interzisul este o persoană care este lovită de o infirmitate iremediabilă, lipsită de speranţa de a putea
desfăşura vreodată o activitate comercială.
3.7. Incompatibilităţi, Decăderi, Interdicţii şi Autorizaţii privind desfăşurarea activităţii
comerciale.

Incompatibilităţi privind desfăşurarea activităţii


Activitatea comercială are, prin definiţie, un caracter speculativ, în sensul că ea urmăreşte
obţinerea unui profit. Acest caracter face ca activitatea comercială să nu poată fi exercitată de
persoanele care au anumite funcţii sau profesii legate de interesele generale ale societăţii. Existând o
incompatibilitate de interese, legea interzice persoanelor care au asemenea funcţii sau profesii să
exercite comerţul cu caracter profesional.

16
Constituţia României, în art. 125, prevede că funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă
funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. O prevedere
identică există şi în privinţa procurorilor (art. 132) şi judecătorilor Curţii Constituţionale (art. 144).
Potrivit Legii 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei
calitatea de deputat, senator, membru al guvernului, de ales local şi funcţionar public este
incompatibilă cu calitatea de comerciant persoană fizică.
Incompatibilitatea de a fi comerciant există şi în privinţa celor care exercită profesii liberale
(avocaţii, notarii publici, medicii, arhitecţii, etc.). Astfel, exercitarea profesiei de avocat este
incompatibilă cu „exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ” (art. 12 lit. c. din Legea
51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat). Deci, avocatul poate avea calitatea de
comerciant cu excluderea săvârşirii nemijlocite a unor fapte materiale de comerţ.
Exercitarea profesiei de notar public este incompatibilă cu „desfăşurarea unor activităţi
comerciale, direct sau prin persoane interpuse” (art. 35 lit. b din Legea 36/1995 a notarilor publici şi a
activităţii notariale). Din aceste dispoziţii legale rezultă că profesia de notar public este incompatibilă,
în toate cazurile, cu calitatea de comerciant.
Persoana care nu respectă dispoziţiile legale privind incompatibilitatea şi exercită o profesiune
comercială urmează să fie destituită din funcţia ce o deţine ori, după caz, să fie exclusă din
organizaţia profesională din care face parte.

Decăderi cu privire la exercitarea unei activităţi comerciale


Asigurarea legalităţii şi moralităţii activităţii comerciale, precum şi protejarea demnităţii
profesiunii comerciale, impun ca, în cazul săvârşirii unor fapte grave, comercianţii să fie decăzuţi din
dreptul de a exercita o profesiune comercială. Instanţa judecătorească poate dispune sancţiunea
decăderii din dreptul de a exercita profesia comercială ca o pedeapsă complementară, în condiţiile
Codului penal.

Interdicţiile privind exercitarea unei activităţi comerciale


Pentru ocrotirea unor interese generale ale societăţii, de ordin economic, social sau moral,
anumite activităţi nu se pot exercita pe baza liberei iniţiative: fabricarea şi comercializarea de
echipament militar, de muniţii şi armament; fabricarea şi comercializarea de droguri şi narcotice în alt
scop decât de medicament.
Prin H.G. 1323/1990 au fost stabilite, în temeiul art. 218 din Legea 31/1990, activităţile care nu
pot face obiectul unei societăţi comerciale: activităţile care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni
sau sunt contrare unor alte dispoziţii legale cu caracter imperativ; activităţile care constituie, în
condiţiile stabilite de lege, monopol de stat; fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în
alt scop decât de medicament; imprimarea hărţilor cu caracter militar, etc.

Autorizaţii privin desfăşurarea unei activităţi comerciale


Dobândirea calităţii de comerciant este reglementată de O.U.G. nr. 44/2008 care a înlocuit prin
abrogare Legea nr. 300/2004.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 reglementează accesul la activitatea economică
a Persoanelor Fizice Autorizate, precum şi a Întreprinderilor Individuale şi Întreprinderilor Familiale,
inclusiv procedura de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării acestora.
Înainte de a începe activitatea economică, atât persoanele fizice autorizate, cât şi întreprinzătorii
persoane fizice, titulari de întreprindere individuală, au obligaţia să solicite şi să obţină înregistrarea în
registrul comerţului şi autorizarea funcţionării. Întreprinderea familială dispune de un termen de 15
zile de la încheierea acordului de constituire pentru a cere înregistrarea şi autorizarea funcţionării.
Pot desfăşura activităţi economice în una din formele prevăzute (persoană fizică autorizată,
întreprindere individuală, întreprindere familială), persoanele fizice care îndeplinesc următoarele
condiţii:
- au împlinit vârsta de 18 ani, respectiv vârsta de 16 ani în cazul membrilor întreprinderii
familiale;
- nu au săvârşit fapte sancţionate de legile financiare, vamale şi cele care privesc disciplina
financiar – fiscală, de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal;

17
- au un sediu profesional declarat. Pentru stabilirea sediului profesional este necesar ca persoana
fizică autorizată, titularul întreprinderii individuale sau oricare membru al întreprinderii familiale să
deţină un drept de folosinţă asupra imobilului la adresa căruia acesta este declarat;
- declară pe propria răspundere că îndeplinesc condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia
specifică în domeniul sanitar, sanitar – veterinar, protecţia mediului şi protecţia muncii;
- în cazul în care, potrivit unor prevederi legale speciale, pentru anumite activităţi economice
este necesară îndeplinirea unor condiţii de pregătire profesională şi/sau de atestare a pregătirii
profesionale, trebuie să se facă dovada îndeplinirii acestor condiţii.
Cererea de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării se depune la
registrul comerţului de pe lângă Tribunalul din judeţul în care solicitantul îşi stabileşte sediul
profesional.
Înregistrarea în registrul comerţului a persoanei fizice autorizate, a întreprinderii individuale şi a
întreprinderii familiale se face în baza rezoluţiei motivate a directorului oficiului registrului
comerţului.
Oficiul Registrului Comerţului va elibera certificatul de înregistrare in 3/5 zile de la inregistrare,
conţinând codul unic de înregistrare şi certificatul constatator emis în baza declaraţiei pe propria
răspundere de îndeplinire a condiţiilor de funcţionare.
Certificatul de înregistrare este documentul care atestă înregistrarea în registrul comerţului,
autorizarea funcţionării şi luarea în evidenţă de către autoritatea fiscală competentă.
O persoană fizică care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau o intreprindere
familială are dreptul de a deţine o singură autorizaţie. Pentru a fi comerciant este necesar ca persoana
care solicită obţinerea autorizaţiei de exercitare a comerţului să aibă pregătire profesională pentru
domeniile respective de activitate.

Regimul juridic al persoanei fizice autorizate


Persoana fizică autorizată poate angaja cu contract de muncă terţe persoane pentru desfăşurarea
activităţii pentru care a fost autorizată. O persoană poate cumula calitatea de persoană fizică autorizată
cu cea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt
domeniu de activitate economică.
Persoana fizică autorizată îşi desfăşoară activitatea folosind în principal forţa de muncă şi
aptitudinile sale profesionale.
Persoana fizică îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul comerţului în următoarele
cazuri: prin deces, prin voinţa acesteia sau în condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990 (adică în cazul în
care o persoană fizică / juridică a fost prejudiciată, ca efect al unei înmatriculări sau menţiuni în
Registrul Comerţului, având dreptul, în acest caz, să ceară radierea înregistrării păgubitoare).

Regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică titular al întreprinderii individuale


Întreprinderea individuală este o întreprindere economică, fără personalitate juridică, organizată
de un întreprinzător persoană fizică. Prin urmare, întreprinderea individuală nu dobândeşte
personalitate juridică prin înregistrarea în Registrul Comerţului.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană
fizică de la data înregistrării sale în registrul comerţului. Pentru organizarea şi exploatarea
întreprinderii sale, întreprinzătorul persoană fizică, poate angaja terţe persoane cu contract individual
de muncă, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale poate cumula şi calitatea
de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de
activitate economică.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale îşi încetează activitatea şi este
radiat din Registrul Comerţului în caz de deces, prin voinţa sa, sau în condiţiile art. 25 din Legea
26/1990.

Regimul juridic al întreprinderii familiale


Întreprinderea familială este o întreprindere economică, fără personalitate juridică, organizată de
un întreprinzător persoană fizică împreună cu familia sa. Membrii unei întreprinderi familiale pot fi
simultan persoane fizice autorizate sau titulari ai unor întreprinderi individuale. De asemenea, aceştia

18
pot cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane. Întreprinderea familială nu poate angaja terţe
persoane cu contract de muncă.
Întreprinderea familială se constituie printr-un acord de constituire, încheiat în formă scrisă, ca o
condiţie de validitate. Acordul de constituire va stipula numele şi prenumele membrilor,
reprezentantul, data întocmirii, participarea fiecărui membru la întreprindere, condiţiile participării,
cotele procentuale în care vor împărţi veniturile nete ale întreprinderii şi condiţiile de retragere, sub
sancţiunea nulităţii absolute.
Reprezentantul desemnat prin acordul de constituire va gestiona interesele întreprinderii
familiale în temeiul unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată. Procura
specială se semnează de către toţi membrii întreprinderii.
Întreprinderea familială nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în Registrul
Comerţului.
Membrii întreprinderii familiale sunt comercianţi persoane fizice de la data înregistrării acesteia
în Registrul Comerţului.
Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii familiale se vor lua cu
acceptul majorităţii simple a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această majoritate să includă şi
acordul proprietarului bunului care va face obiectul actului. Actele prin care se dobândesc bunuri
pentru activitatea întreprinderii familiale se încheie de reprezentant fără autorizarea prealabilă a
membrilor, dacă valoarea bunului cu privire la care se încheie actul nu depăşeşte 50% din valoarea
bunurilor care au fost afectate întreprinderii şi a sumelor de bani aflate la dispoziţia întreprinderii.
Întreprinderea familială îşi încetează activitatea şi este radiată din Registrul Comerţului în
următoarele cazuri:
- mai mult de jumătate dintre membri acesteia au decedat;
- mai mult de jumătate dintre membrii înreprinderii familiale cer încetarea acesteia sau se retrag
din întreprindere;
- în condiţiile art. 25 din Legea 26/1990

3.8.Activitatea desfăşurată de comerciantul persoană fizică


Conditia pe care trebuie sa o îndeplinească o persoana fizica pentru a fi comerciant se refera la
activitatea pe care o desfăşoară.
Persoanele fizice, cetăţeni români sau cetăţeni străini, care provin din statele membre ale Uniunii
Europene şi din statele aparţinând Spaţiului Economic European, pot desfăşura activităţi economice pe
teritoriul României, în mod independent, sau pot constitui intreprinderi familiale, sau intreprinderi
individuale în condiţiile prevăzute de prezenta lege. Persoanele fizice, intreprinderile familiale si
intreprinderile individuale, pot fi autorizate să desfăşoare activităţi economice în toate domeniile,
meseriile şi ocupaţiile, cu excepţia celor reglementate prin legi speciale. Persoana fizică trebuie să
exercite în mod obişnuit, cu titlu de profesie, fapte de comerţ. Aşadar, potrivit criteriului obiectiv de
definire a comerciantului, persoana dobândeşte această calitate dacă săvârşeşte fapte de comerţ cu
caracter constituitiv sau esenţial de comerţ şi în mod excepţional fapte conexe (auxiliare) de comerţ.
Nu dobândeşte această calitate acea persoană care este împuternicită fie să facă comerţ în numele
comerciantului, fie să semneze o cambie, ori să constituie garanţii personale sau reale. Ea este însă
supusă legilor şi jurisdicţiunii comerciale pentru toate obiecţiunile ce se pot ridica din operaţiunile
executate.
Faptele de comerţ trebuie sa fie o permanenţă a activităţii persoanei care îşi face o profesie din
activitatea de comerţ acţionând cu conştiinţa calităţii pe care o are. Profesia presupune o pregătire
teoretică şi practică de un anumit gen şi de un anumit grad pentru exercitarea unei anumite ocupaţii.
Caracterul continuu, repetat al faptelor de comerţ rezultă din prevederile art.7 si art.9 Cod
Comercial(modificat prin Legea nr.71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil).

Desfăşurarea comerţului în nume propriu


Conditi impusa de legiuitor persoanei fizice este accea de a face comerţ în nume propriu.
Aşadar, persoana care exercită o activitate de comerţ în numele si pe seama altei persoane nu
dobândeşte calitatea de comerciant. Astfel, nu sunt comercianţi auxiliari de comerţ (prepusul,
procuristul, vânzătorul, comisul-voiajor), deoarece actele de comerţ pe care le încheie nu sunt în nume
propriu, ci pe numele si pe seama comerciantului la care sunt angajaţi sau pentru care lucrează.
19
Desfăşurarea comerţului pentru obţinerea unui profit
Activitatea comerciantului trebuie sa se finalizeze într-un câştig, din care să-şi asigure cel puţin
existenta (finis mercatorum est lucrum), excluzându-se, în principiu, o activitate nelucrativă 7. Ceea ce
interesează este elementul subiectiv, în sensul intenţiei comerciantului de a obţine un profit, si nu
neapărat obţinerea efectivă si imediată a profitului. De asemenea, nu interesează că desfăşurarea
comerţului de către comerciant să fie unică sau sursă de venituri. Astfel, de exemplu, este foarte posibil
ca un comerciant persoana fizica să fie angajat în cadrul unei unităţii, beneficiind astfel, în baza
contractului individual de munca, de un anumit salariu.
Esenţa acestei condiţii rezida însă din faptul că orice activitate desfăşurată în condiţiile legii de
câtre o persoana fizică are drept scop principal obţinerea unui profit, neîncadrându-se astfel în
prestaţiile non-profit.

Desfăşurarea comerţului pe riscul comerciantului


Riscul este specific oricărei afaceri, important este ca persoana fizică comerciant să depună toată
diligenta în înlăturarea sau în diminuarea efectelor riscurilor în afaceri. De aceea este important ca într-
un contract comercial să fie stipulate clauze de modificare (adaptare) a obligaţiilor părţilor
contractante, în funcţie de diferiţi factori, în principal concurenta terţei persoane. Răspunderea
nelimitată este caracteristica pentru comerciantul persoană fizică.
Comerciantul debitor răspunde pentru datoriile ce izvorăsc din fapte (acte) de comerţ cu întreaga
sa „avere", cu toate bunurile mobile si imobile prezente si viitoare care se găsesc în patrimoniul său, ca
persoană fizică. Creditorii „comerciali" nu beneficiază, în principiu, de garanţii legale pe baza cărora
să fie satisfăcuţi (îndestulaţi) cu preferinţa. În patrimoniul debitorului comerciant nu există bunuri
corporale sau incorporale care să fie urmărite pentru satisfacerea creanţelor „comerciale". Întrucât
răspunderea persoanei fizice comerciant este nelimitată, în practică se preferă constituirea unei
societăţi comerciale cu răspundere limitată, chiar cu unic asociat, potrivit Legii nr.31/1990,
republicată.

Statutul juridic al comerciantului


Comerciantul beneficiază de anumite drepturi şi obligaţii, care, împreună, formează conţinutul
statutului juridic al comerciantului.
Cele mai importante obligaţii ale comerciantului sunt:
• Înmatricularea sau, după caz, înscrierea în registrul comerţului;
• Întocmirea si tinerea registrelor comerciale.

Procedura de înregistrare în registrul comerţului


Potrivit Legii registrului comerţului, Legea nr. 26/1990 art. l alin.1, comercianţii au obligaţia ca,
înainte de începerea comerţului, să ceară înmatricularea în registrul comerţului, iar în cursul exercitării
si la încetarea comerţului să ceară înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele a căror
înregistrare este prevăzută de lege.
Registrul Comerţului este o institutie publica, asigurând publicitatea activităţii comercianţilor cu
scopul protejării intereselor comercianţilor dar, mai cu seamă, a terţelor persoane.
Modificările care apar în cadrul operaţiunilor realizate de comerciant sau cu privire la fondul de
comerţ în totalitate ori a elementelor componente sunt opozabile terţelor persoane, numai de la data
înscrierii lor în registrul comerţului. Din punct de vedere organizatoric, Registrul Comerţului se tine de
către Oficiul National al Registrului Comerţului, institutie publica, cu personalitate juridica, organizata
in subordinea Ministerului Justitiei.
Registrul Comerţului este alcătuit din:
- registrul pentru înregistrarea comercianţilor persoane fizice;
- registrul pentru înregistrarea comercianţilor persoane juridice;
- repertoriul alfabetic al comercianţilor înregistraţi precum şi dosarele cu actele depuse
Modul de ţinere a registrelor, precum şi de efectuare a înregistrărilor se stabileşte unitar, pentru
toate oficiile, prin norme aprobate prin ordin al ministrului justiţiei.

7
Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica – Drept Comercial, Editia a II-a revazută şi adăugită, Editura Oscar
Print, pag.66

20
In privinţa comerciantului persoană fizică, înregistrarea în registrul comerţului se face pe baza
unei cereri de înmatriculare, care trebuie sa cuprindă date referitoare la:
- numele şi prenumele, domiciliul, cetăţenia, data şi locul naşterii, starea civilă;
- firma comercială şi sediul acesteia;
- obiectul comerţului, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale;
- numărul, data şi organul emitent al certificatului de inmatriculare, pentru exercitarea
comerţului.
Cererea de înmatriculare va fi semnată de comerciant sau de o persoană împuternicită prin
procură specială. În mod obligatoriu, cererea de înmatriculare va fi însoţită de acte doveditoare ale
datelor pe care le cuprinde. În vederea eliberării certificatului de înregistrare, Registrul Comertului, are
obligaţia să ia măsurile necesare pentru a asigura obţinerea cazierului fiscal. În cazul în care
transmiterea documentelor menţionate mai sus se face prin poştă, taxele poştale aferente sunt suportate
de solicitant.
În conformitate cu dispoziţia cuprinsă în art. 29 din Legea nr. 26/1990, republicata, comerciantul
este obligat să menţioneze pe facturi, oferte, comenzi, tarife, prospecte şi orice alte documente
întrebuinţate în comerţ, numele/denumirea, sediul social, codul unic de înregistrare şi, dacă este cazul,
codul numeric personal.
Sunt exceptate bonurile fiscale emise de aparatele de marcat electronice, care vor cuprinde
elementele prevăzute de legislaţia din domeniu. Pe parcursul exercitării comerţului, potrivit art. 21 din
Legea nr. 26/1990, republicată, comerciantul este obligat să evidenţieze în registrul comerţului toate
modificările referitoare la:
- donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară constituită asupra fondului de comerţ,
precum şi orice alt act prin care se aduc modificări înregistrărilor în registrul comerţului sau care face
să înceteze firma ori fondul de comerţ;
- numele şi prenumele, cetăţenia, codul numeric personal, pentru cetăţenii români, seria şi
numărul paşaportului, pentru cetăţenii străini, data şi locul naşterii împuternicitului sau a
reprezentantului fiscal, dacă este cazul; dacă dreptul de reprezentare este limitat la o anumită sucursală,
menţiunea se va face numai în registrul unde este înscrisă sucursala
- brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile de origine,
indicaţiile de provenienţă, firma, emblema şi alte semne distinctive asupra cărora societatea
comercială, regia autonomă, organizaţia cooperatistă sau comerciantul persoană fizică sau asociaţie
familială are un drept;
- hotărârea de divorţ al comerciantului, precum şi cea de împărţire a bunurilor comune
pronunţate în cursul exercitării comerţului;
- hotărârea de punere sub interdicţie a comerciantului sau de instituire a curatelei acestuia,
precum şi hotărârea prin care se ridică aceste măsuri;
- deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau de faliment, după caz, precum şi înscrierea
menţiunilor corespunzătoare;
- hotărârea de condamnare a comerciantului pentru fapte penale care îl fac nedemn de a exercita
această profesie;
- orice modificare privitoare la actele, faptele şi menţiunile înregistrate.
In cazul în care comerciantul are sucursale, este obligat să ceară înmatricularea acestora la
Oficiul Registrului Comerţului de la sediul fiecărei sucursale, arătându-se si Oficiul Registrului
Comerţului unde a fost înmatriculat sediul principal. Cererea de înmatriculare a sucursalelor va fi
însoţită de copii certificate de oficiul sediului principal, copii referitoare la toate actele, pe baza cărora
a fost înregistrata ,,firma mamă ". Oficiul Registrului Comerţului de la sediul sucursalei va transmite
oficiului registrului comerţului de la sediul principal al comerciantului un extras de pe înregistrarea
efectuată, pentru a fi menţionată în registrul comerţului respectiv.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 26/1990, republicată, în situaţia în care comerciantul care are sediul
principal al comerţului sau în străinătate şi înfiinţează o sucursală sau o filială în România va fi supus
tuturor dispoziţiilor referitoare la înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute
pentru comercianţii din ţară.
Cererile de înmatriculare vor indica şi:
a) denumirea sucursalei şi numele/denumirea, forma şi sediul comerciantului din străinătate;
b) numele şi calitatea persoanelor care pot reprezenta faţă de terţi şi în justiţie comerciantul din
străinătate, precum şi ale celor dintre ele care se ocupă nemijlocit de activitatea sucursalei;
21
c) ultima situaţie financiară a comerciantului din străinătate aprobată, verificată sau publicată
potrivit legislaţiei statului în care comerciantul are domiciliul/sediul.
Dacă este cazul, se vor înregistra şi menţiuni referitoare la:
a) deschiderea unei proceduri judiciare sau extrajudiciare de insolvenţă asupra comerciantului
din străinătate;
b) dizolvarea societăţii din străinătate, numele şi puterile lichidatorilor;
c) închiderea sucursalei.
Efectele înregistrării
In dreptul român, drept de inspiraţie franceză, înmatricularea, înscrierea în Registrul Comerţului
a firmei si a celorlalte date are efect declarativ cu privire la calitatea persoanei, creându-se o prezumţie
relativă de comercialitate cu privire la faptele pe care aceasta le săvârşeşte si cu privire la calitatea de
comerciant. În dreptul german, înmatricularea are efect constitutiv cu privire la calitatea de comerciant
a persoanei care solicită acest lucru, iar din punct de vedere probatoriu, înmatricularea echivalează cu o
prezumţie absolută de comercialitate a faptelor pe care le săvârşeşte persoana calificată comerciant.
Radierea înregistrărilor
Potrivit art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, “orice persoană fizică sau juridică prejudiciată
ca efect al unei înmatriculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului are dreptul să ceară radierea
înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care
prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte sau modificate actele care
au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu
a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului". Persoana prejudiciata poate fi comerciantul însuşi
sau orice alta persoana. Cererea de radiere se soluţionează de catre instanta competenta, cu citarea
părtilor. Tribunalul se pronunţă asupra cererii cu citarea Oficiului Registrului Comerţului şi a
comerciantului.
Hotărârea judecătorească de soluţionare a cererii poate fi atacată numai cu recurs, iar termenul de
recurs curge de la pronunţare, pentru părţile prezente, şi de la comunicare, pentru părţile lipsă. Oficiul
Registrului Comerţului va efectua radierea şi va publica hotărârea judecătorească irevocabilă în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala părţii care a introdus cererea.
În acest scop, instanţa va comunica Oficiului Registrului Comerţului hotărârea judecătorească, în
copie legalizată, cu menţiunea rămânerii irevocabile.
Întocmirea registrelor comerciale
O altă obligaţie principală a comerciantului este evidenţierea în registrele contabile a activităţii
pe care o desfăşoară.
Spre deosebire de registrul comerţului care este un document public, orice persoană având acces
la informaţiile înscrise în cuprinsul lui, registrele comerciantului sunt registre private în care sunt
menţionate toate operaţiile privitoare la patrimoniul comerciantului. Reglementările legale privind
registrele comerciantului se regăsesc în dispoziţiile Codului comercial(modificat prin Legea
nr.71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil) , respectiv art. 22-24 si
în Legea nr. 82/1991 - Legea contabilităţii, cu modificarile si completarile ulterioare.
Potrivit Codului comercial (art.22) (modificat prin Legea nr.71/2011 pentru punerea in aplicare
a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil), registrele obligatorii pentru comerciant sunt:
- registrul jurnal;
- registrul inventar;
- registrul copier.
Registrul jurnal cuprinde operaţiile economico-juridice efectuate de comerciant zilnic, în ordine
cronologică, operaţii referitoare la patrimoniul sau. La sfârşitul lunii, în registrul jurnal se vor înscrie si
sumele de bani cheltuite pentru „nevoile casei". Registrul inventar conţine inventarul patrimoniului
comerciantului.
Profesionistul este obligat ca la începutul exercitării comerţului si în fiecare an sa facă un
inventar al averii sale, adică a tuturor bunurilor mobile, imobile, a activului si pasivului, încheind
bilanţul contabil. Inventarul întocmit si bilanţul se vor trece (copia) în registrul special, numit registru-
inventar.
Registrul copier (la care nu se mai refera actualmente Legea nr. 82/1991) cuprindea, în ordine
cronologica, toate scrisorile pe care comerciantul le expedia. Aceste scrisori privind activitatea
comerciantului erau copiate si trecute în registrul-copier.

22
Noile reglementări în materie, respectiv Legea nr. 82/1991(art.20), stabilesc, în mod implicit,
obligaţia comercianţilor de a tine:
- registrul jurnal;
- registrul inventar;
- registrul cartea mare.
Întocmirea, editarea şi păstrarea registrelor de contabilitate se efectuează conform normelor
elaborate de Ministerul Finanţelor Publice.
Conţinutul primelor două registre este ca si cel prevăzut în Codul comercial. Cartea mare (cod
14-1-3) este un registru contabil obligatoriu în care se înregistrează lunar şi sistematic, prin regruparea
conturilor, mişcarea şi existenţa tuturor elementelor de activ şi de pasiv, la un moment dat. Acesta este
un document contabil de sinteză şi sistematizare şi conţine simbolul contului debitor şi al conturilor
creditoare corespondente, rulajul debitor şi creditor, precum şi soldul contului pentru fiecare lună a
anului curent.
Registrul Cartea mare poate conţine câte o filă pentru fiecare cont sintetic utilizat de unitate.
Cartea mare stă la baza întocmirii balanţei de verificare. Registrul Cartea mare poate fi înlocuit cu Fişa
de cont pentru operaţiuni diverse. Editarea Cărţii mari se va efectua numai la cererea organelor de
control sau în funcţie de necesităţile proprii.
Registrul-jurnal, Registrul-inventar şi Registrul Cartea mare se păstrează în unitate timp de 10
ani de la data încheierii exerciţiului financiar în cursul căruia au fost întocmite, iar în caz de pierdere,
sustragere sau distrugere, trebuie reconstituite în termen de maximum 30 de zile de la constatare.
Alte obligaţii ale comercianţilor
Comerciantului îi revin si alte obligaţii legate de activitatea contabilă.
In cazul comerciantului persoana fizica, contabilitatea se tine in partida simpla.
Comerciantii persoane juridice, au obligaţia de întocmire a bilanţului contabil, anual si, după caz,
în momentul reorganizării (prin comasare, fuziune sau absortie, ori prin divizare) sau dizolvări.
Bilanţul contabil conţine imaginea fidelă a patrimoniului comerciantului. Bilanţul contabil este
verificat si certificat de către cenzori, contabili autorizaţi sau experţi contabili, în condiţiile legii.
Astfel, potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 82/1991 este considerată contravenţie si se
sancţionează cu amendă încălcarea normelor emise de Ministerul Finanţelor referitoare la:
1. deţinerea, cu orice titlu, de bunuri materiale, titluri de valoare, numerar şi alte drepturi şi
obligaţii, precum şi efectuarea de operaţiuni economice, fără să fie înregistrate în contabilitate;
2. nerespectarea reglementărilor emise de Ministerul Finanţelor Publice cu privire la:
a) utilizarea şi ţinerea registrelor de contabilitate;
b) întocmirea şi utilizarea documentelor justificative şi contabile pentru toate operaţiunile
efectuate, înregistrarea în contabilitate a acestora în perioada la care se referă, păstrarea şi arhivarea
acestora, precum şi reconstituirea documentelor pierdute, sustrase sau distruse;
c) efectuarea inventarierii;
d) întocmirea şi auditarea situaţiilor financiare anuale;
e) întocmirea şi depunerea situaţiilor financiare periodice stabilite potrivit legii;
f) nedepunerea declaraţiei din care să rezulte că persoanele prevăzute la art. 1 din lege nu au
desfăşurat activitate;
g) publicarea situaţiilor financiare anuale, potrivit legii.
3. prezentarea de situaţii financiare care conţin date eronate sau necorelate, inclusiv cu privire la
identificarea persoanei raportoare.
3.9.Regimul juridic al comercianţilor străini
Condiţia juridică a comerciantului străin este similară celei a comerciantu lui român, desigur, cu
unele particularităţi.
Se pot efectua investiţii străine în toate sectoarele din domeniul industriei, explorării şi
exploatării resurselor naturale, agriculturii, infrastructurii şi comunicaţi ilor, construcţiilor civile şi
industriale, cercetării ştiinţifice, turismului, serviciilor bancare şi de asigurare şi altor servicii.
Prin investitori străini se înţeleg persoanele fizice sau persoanele juridice cu domiciliul ori,
după caz, cu sediul în străinătate, care efectuează investiţii în Româ nia, în oricare din modalităţile
prevăzute de lege. Aceste modalităţi constau în următoarele: constituirea de societăţi comerciale,
filiale sau sucursale, cu capital integral străin sau în asociere cu persoane fizice sau per soane juridice
române; participarea la majorarea capitalului social al unei societăţi existente sau dobândirea de părţi
sociale ori acţiuni la asemenea societăţi, precum şi de obligaţiuni sau alte efecte de comerţ;
23
concesionarea, închirierea sau locaţia gestiunii a unor activităţi economice, servicii publice, unităţi
de producţie, ale unor regii autonome sau societăţi comerciale etc.
Investitorii străini beneficiază de acelaşi regim juridic, stabilit prin legea româ nă, indiferent de
cetăţenia sau, după caz, naţionalitatea acestora.

3.10. Exercitarea comerţului în limitele concurenţei licite


Constituţia României prevede că statul trebuie să asigure „libertatea comerţului, protecţia
concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie”.
Prin legi speciale sunt stabilite limitele în care trebuie să se manifeste libera concurenţă, precum
şi consecinţele pe care le au încălcările acestor limite legale.
Legea reprimă înţelegerile şi practicile anticoncurenţiale, monopoliste, care periclitează existenţa
concurenţei. Această protecţie este asigurată prin legea 21/1996 asupra concurenţei.
Pe de altă parte, legea are în vedere sancţionarea folosirii unor mijloace nelicite de atragere a
clientelei (concurenţa neloială). Această protecţie face obiectul legii 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale.

Protecţia împotriva practicilor anticoncurenţiale şi a concentrărilor economice


Articolul 5 din legea 21/1996 interzice orice înţelegeri, exprese ori tacite, între agenţii economici
sau asociaţii de agenţi economici, precum şi orice decizii de asociere între aceştia, care au ca obiect sau
pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau o
parte a acesteia.
Legea are în vedere înţelegerile referitoare la:
1. fixarea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor,
rabaturilor, adaosurilor, precum şi a unor condiţii comerciale inechitabile;
2. limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice sau investiţiilor;
3. împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriul teritorial, al
volumului de vânzări şi achiziţii sau pe alte criterii;
4. aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente,
provocând, în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;
5. participarea, cu oferte trucate, la licitaţii sau la orice alte forme de concurs de oferte;
6. eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă şi a
libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţi economici, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra
de la sau de a nu vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare rezonabilă.
Prin art. 6 din Legea nr. 21/1996 este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante
deţinute de către unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa românească sau pe o parte substanţială a
acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale, care au ca obiect sau pot avea ca rezultat afectarea
comerţului ori prejudicierea consumatorilor.
Practicile abuzive pot consta în:
1. impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau cumpărare, a tarifelor sau a
altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari;
2. limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor sau
consumatorilor;
3. practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare, sub costuri, în scopul
înlăturării concurenţilor sau vânzarea la export sub costul de producţie cu acoperirea diferenţelor prin
impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni;
4. exploatarea stării de dependenţă economică în care se găseşte un client sau furnizor faţă de un
asemenea agent sau agenţi economici şi care nu dispune de o altă soluţie alternativă în condiţii
echivalente;
5. ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor
condiţii comerciale nejustificate.

Protecţia împotriva concurenţei neloiale potrivit legii nr. 11/1991


Concurenţa neloială constă în săvârşirea de către comerciant, în scopul atragerii clientelei, a unor
acte şi fapte care contravin legii, bunelor moravuri în activitatea comercială şi loialităţii profesionale.
Actele şi faptele pe care legea le califică drept concurenţă neloială sunt precizate în art. 4 şi 5 din
Legea nr. 11/1991.
24
Ele se clasifică în patru categorii: confuzia, denigrarea, dezorganizarea şi acapararea clientelei
prin oferirea unor avantaje.
a. Confuzia. Prin confuzie se înţelege orice act prin care un comerciant foloseşte o firmă,
emblemă de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.
Intră în aceeaşi categorie şi producerea, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare sau
vânzarea unor mărfuri purtând menţiuni false privind originea şi caracteristicile mărfurilor, ori numele
producătorului sau comerciantului, în scopul de a induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe
beneficiari.
b. Denigrarea. Constă în comunicarea sau răspândirea, de către un comerciant, de afirmaţii
mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului
mers al activităţii comerciantului lezat.
c. Dezorganizarea. Constă în destabilizarea activităţii comerciantului rival. Poate consta în:
oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent, ori dezvăluirea de
către salariatul unui comerciant a unor date secrete privind activitatea acestuia către un concurent sau
oferirea, promiterea – mijlocit sau nemijlocit – de daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant
sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtarea neloială să poată afla procedeele sale industriale.
d. Acapararea clientelei prin oferirea unor avntaje. Constă în încheierea unor contracte prin
care un comerciant asigură predarea unor mărfuri sau executarea unei prestaţii în mod avantajos, cu
condiţia aducerii de către client a altor cumpărători, cu care comerciantul ar urma să încheie contracte
asemănătoare.

25
CAPITOLUL IV

SOCIETĂŢI COMERCIALE

4. 1. Noţiune, natura juridica, clasificare


Regimul juridic al societăţilor comerciale în România a fost reglementat pentru prima dată de
dispozitiile art.77-220 din Codul comercial român adoptat în anul 1887(modificat prin Legea
nr.71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil), prevederi în prezent
abrogate prin Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, care prin dispozitiile art.2 din lege
consacră în sistemul de drept naţional cinci tipuri de societăţi comerciale,astfel: societatea în nume
colectiv; societatea în comandită simplă; societatea în comandită pe acţiuni; societatea pe acţiuni şi
societatea cu răspundere limitată.
Criteriul folosit de legiuitor în dispozitiile art.2 din Legea nr.31/1990 privind societăţile
comerciale pentru clasificarea societăţilor comerciale în cele cinci tipuri sus-menţionate îl constituie
întinderea obligaţiilor(răspunderii) pe care asociaţii şi le asumă pentru datoriile contractate de
societate în cursul activităţii sale statutare. Din acest punct de vedere, cele cinci tipuri de societăţi
comerciale se împart în două mari categorii: cele ai căror asociaţi răspund nemărginit şi solidar
pentru pasivul comun (societăţile de persoane al căror prototip îl reprezintă societatea în nume
colectiv) şi cele ai căror asociaţi pot fi urmăriţi de creditorii societăţii, pentru datori ile entităţii
colective, numai în limita aportului fiecăruia dintre ei (societăţile de capitaluri al căror prototip îl
reprezintă societatea pe acţiuni; aici intrând însă şi societatea cu răspundere limitată).

Pentru definirea societăţii comerciale, cea mai apropiată accepţiune este dată de dispoziţiile
Codului civil român, care dispune că: „societatea este un contract prin care două sau mai multe
persoane se învoiesc să pună ceva în comun, în scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva”
Definiţia citată enunţă trei componente principale care ar trebui să fie reunite cumulativ pentru
existenţa valabilă a unei asemenea entităţi:
 necesitatea încheierii unui contract, denumit şi pact societar;
 constituirea unui fond comun, alcătuit din aporturi ale membrilor;
 scopul asociaţilor este de a realiza câştiguri şi de a le împărţi între ei.
Textul Codului civil omite totuşi să amintească explicit un alt element caracteristic şi anume,
voinţa comună a asociaţilor de a conlucra în vederea obţinerii de câştiguri. Această voinţă, denumită
„affectio societatis” întregeşte notele specifice enumerate expres de legiuitor.
Trăsăturile evocate sunt caracteristice societăţii civile dar, printr-o interpretare extensivă, pot fi
aplicate şi în cazul societăţii comerciale. De altfel, între societatea civilă şi cea comercială există o
suită de asemănări şi deosebiri.
Asemănări:
 ambele au aceeaşi esenţă; fiecare reprezintă o grupare de persoane şi de bunuri (capitaluri) în
scop lucrativ; asociaţii urmăresc realizarea şi împărţirea beneficiilor. Sub acest aspect,ambele tipuri de
societăţi se deosebesc de grupările fără scop lucrativ, respectiv asociaţiile şi fundaţiile non-profit.
 atât societăţile civile cât şi cele comerciale iau naştere printr-un contract de societate,
elementele esenţiale ale contractului de societate civilă se regăsesc şi în cel de societate comercială
(contribuţii ale asociaţilor = aporturi, intenţia de a desfăşura în comun o anumită activitate cât şi
obţinerea şi partajarea beneficiului) astfel încât, în ambele cazuri contractul de societate are caracter bi
sau plurilateral, cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesivă şi consensual; cu precizarea că, actul
constitutiv la societatea comercială nu mai este supus obligativităţii încheierii în formă autentică
(anterior actualei reglementări forma solemnă era obligatorie) putând îmbrăca forma unui înscris sub
semnătură privată, cu unele excepţii.
Deosebiri:
 o primă deosebire se referă la obiectul sau natura operaţiilor pe care le realizează societatea;
o societate este comercială dacă, potrivit contractului, are ca obiect efectuarea unor operaţiuni
calificate de Codul comercial ca fapte de comerţ; dacă societatea are ca obiect realizarea unor activităţi
care nu sunt fapte de comerţ, ea este o societate civilă.
De remarcat că, în timp ce în cazul persoanei fizice, pentru dobândirea calităţii de comerciant
este necesar ca aceasta să săvârşească efectiv fapte de comerţ, ca o profesiune obişnuită, în nume
26
propriu, în cazul societăţii comerciale, simpla stabilire în contract a unui obiect comercial îi conferă
acesteia caracter comercial, indiferent dacă în fapt realizează sau nu acest obiect. Concluzia ce se
desprinde este că persoana fizică devine comerciant, pe când societatea se naşte comercială, dacă
obiectul ei este comercial.
O problemă deosebită se ridică în cazul în care în actul constitutiv se stabilesc ca obiect al
societăţii, pe lângă operaţiuni comerciale şi operaţiuni civile. În asemenea caz trebuie să se cerceteze şi
să se determine care este în fapt activitatea societăţii şi ce rol joacă fiecare dintre cele două categorii de
operaţiuni în realizarea obiectului societăţii. Dacă operaţiunile comerciale au o importanţă redusă, ori
servesc numai ca mijloc de realizare a unor operaţiuni civile, societatea va fi civilă.
În dreptul român s-a formulat concepţia potrivit căreia cei ce exercită profesiuni liberale (medici,
avocaţi, profesori, arhitecţi, contabili, etc.) nu se pot asocia când obiectul activităţii îl constituie
exercitarea profesiunii respective decât sub forma de societăţi civile. Concepţia poartă amprenta
principiului că obiectul civil atrage constituirea de entităţi civile. Considerăm anacronică astăzi o astfel
de opinie, cu atât mai mult cu cât, în agricultură este permisă opţiunea organizării agricole fie sub
formă de societate civilă, fie sub formă de societate comercială. Acceptând această derogare, am
ajunge la formularea unui nou principiu. Nu obiectul, ci forma comercială atrage caracterul comercial
al societăţii.
 altă deosebire între societatea civilă şi cea comercială constă în aceea că, încă de la
constituire, societatea comercială este investită cu personalitate juridică. Conform art. 1 din legea
31/1990, republicată, „societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”.
Deci, societatea comercială nu este numai un contract, ci este chiar un subiect de drept distinct de
asociaţii ce o compun, având patrimoniu propriu, care îi permite să-şi asume obligaţii şi să răspundă
pentru îndeplinirea lor. O suită de acte absolut necesare înfiinţării societăţii comerciale se regăsesc în
instituţia „mici personalităţi juridice”, adică acte juridice încheiate de societatea comercială chiar
înainte de dobândirea personalităţii juridice, dar fără de care aceasta nu s-ar putea înmatricula la
registrul comerţului. Dintre acestea enumerăm: dobândirea sediului social, vărsarea capitalului social
într-un cont bancar special constituit, rezervarea firmei dacă este cazul, şi a emblemei. Toate aceste
acte vor fi încheiate în nume personal de anumite persoane (asociaţi), care le vor transfera societăţii
comerciale după înmatricularea sa. Cât priveşte societatea civilă, aceasta nu are personalitate juridică,
ea rămâne un simplu contract, fără a fi subiect de drept de-sine-stătător (ca excepţie, şi aceasta
dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea la grefa tribunalului teritorial competent, de
exemplu asociaţiile şi fundaţiile).
 între societatea comercială şi cea civilă există deosebiri privind condiţiile în care aceasta se
constituie, funcţionează şi se dizolvă. În ceea ce priveşte formele în care se poate constitui o societate
comercială, articolul 2 din legea nr. 31/1990, republicată, prevede că este admisă una dintre
următoarele forme: în nume colectiv, în comandită simplă, în comandită pe acţiuni, pe acţiuni, cu
răspundere limitată.
Această clasificare porneşte de la întinderea răspunderii asociaţilor pentru îndeplinirea
obligaţiilor societăţii, care este mai variată (limitată sau nelimitată) decât în cazul societăţii civile (în
care limitele răspunderii sunt stabilite prin contract). În cazul societăţii comerciale, structura acesteia
este bine definită, neputând depăşi cadrul reglementat de lege pentru fiecare formă juridică (spre
deosebire de societatea civilă, a cărei structuri nu poate depăşi cadrul contractual).
În concluzie, pe baza elementelor enunţate: societatea comercială poate fi definită ca o grupare
de persoane constituită pe baza unui act constitutiv şi beneficiind de personalitate juridică, în care
asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în
scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate.

4.2. Delimitarea societăţilor comerciale de alte persoane juridice


 Delimitarea societăţilor comerciale de asociaţii si fundaţii non- profit
Conform art. l alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, societăţile comerciale sunt persoane
juridice, iar în măsura în care se constituie pe teritoriul României, sunt persoane juridice de
naţionalitate română. Fie că ne raliem teoriei ficţiunii, fie celei a realităţii, persoana juridică reprezintă
un subiect colectiv de drept, care, în măsura în care îndeplineşte condiţiile impuse de lege, este titular
de drepturi si obligaţii. Societăţile comerciale sunt persoane juridice de drept privat, care, spre

27
deosebire de alte persoane juridice constituite pe baze asociative (asociaţii si fundaţii), au un scop
lucrativ.
Este de remarcat faptul că prin Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 8, deşi asociaţiile si fundaţiile
sunt definite în chiar cuprinsul art. l alin. (2) din lege ca fiind persoane juridice de drept privat fără
scop patrimonial, conform art.48 din Ordonanţa, ele pot desfăşura orice activităţi economice directe,
dacă acestea au caracter accesoriu si sunt în strânsă legătură cu scopul principal al persoanei juridice.
Astfel, aceasta categorie de persoane juridice se deosebeşte fundamental de societăţile
comerciale, al căror scop principal si nu accesoriu este obţinerea de profit, acest scop nefiind nicicum
condiţionat sau derivat dintr-o alta cauză ce ar fi dus la constituirea persoanei juridice. De asemenea,
reglementarea nouă cu privire la asociaţii si fundaţii (reglementare care abrogă dispoziţiile în materie
cuprinse în Legea nr. 21/19249), stabileşte si dreptul în favoarea asociaţiilor si fundaţiilor de a înfiinţa
societăţi comerciale, dividendele astfel obţinute fiind obligatoriu de folosit, fie ca reinvestitie în cadrul
acelei societăţi, fie pentru realizarea scopului principal al fundaţiei sau asociaţiei 10. In cadrul celorlalte
persoane juridice, societăţile comerciale prezintă un specific cu totul deosebit, conferit de faptul ca
persoanele care se asociază în vederea constituirii societăţii consimt să pună în comun anumite bunuri
pentru efectuarea de acte de comerţ.
 Delimitarea societăţilor comerciale de societăţile civile
Spre deosebire de societăţile comerciale, societăţile civile nu au calitatea de persoane juridice.
Astfel, societatea civilă rămâne doar cu o natură juridică contractuală, ea reprezentând, conform art.
1491 din Codul civil, contractul prin care două sau mai multe persoane îşi manifestă acordul de voinţa,
punând în comun anumite bunuri sau industrie (muncă), cu scopul de a împărţi foloasele ce ar rezulta
din exploatarea acelor bunuri.
Ceea ce apropie însă o societate civilă de una comercială, este tocmai elementul care declanşează
crearea lor, respectiv realizarea acordului de voinţă între mai multe persoane, care urmăresc obţinerea
unor beneficii, în urma punerii în comun a unor bunuri. Se poate considera astfel că, din prisma
contractuală:
 pe de o parte, ambele societăţi sunt rezultatul unui contract, ce, în principiu, impune aceleaşi
condiţii generale de validitate;
 pe de alta parte, si într-un caz si în celălalt, asociaţii urmăresc un scop lucrativ.
Este de observat faptul că, în legislaţia unor alte state europene, modificări legislative au
impus o apropiere între regimul juridic aplicabil societăţilor civile si cel aplicabil societăţilor
comerciale (în special a societăţilor în nume colectiv). Astfel de exemplu, se recunoaşte si pentru cazul
societăţilor civile intervenţia procedurii falimentului si a lichidării judiciare în cazul încetării plăţilor,
deosebirea constând în competenta instanţelor care intervin în asemenea situaţii (respectiv, tribunalele
comerciale, pentru cazul societăţilor comerciale, si tribunalele de drept comun, pentru cazul
societăţilor civile). La ora actuală, criteriul modern pentru delimitarea unei societăţii comerciale de o
societate civilă este un criteriu formal opus celui tradiţional, de ordin obiectiv, ce are în vedere
obiectivul activităţii societăţii. Astfel, conform acestui criteriu formal o societate este comercială în
măsura în care este constituită într-una din formele recunoscute de lege pentru societăţile comerciale
(societate în nume colectiv, în comandită simplă, pe acţiuni, în comandită pe acţiuni, sau cu răspundere
limitata).

4.3. Formele societăţii comerciale


Societăţile de persoane
Noţiuni generale
În societatea de persoane, ceea ce interesează e calitatea asociaţilor, si nu capitalul aportat de
aceştia în societate.
La baza înfiinţării unei societăţi de persoane există încrederea între asociaţi, fapt ce determină ca
relaţia care duce la constituirea unei societăţi de persoane să fie „intuitu personae".
Sunt societăţi de persoane:
 societăţile în nume colectiv11;

8
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 39 din 31 ianuarie 2000
9
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 27 din 6 februarie 1924, in prezent abrogata de O.G.26/2000
10
vezi St.D.Carpenaru Regimul juridic al comerciantilor ,in „Dreptul”nr.6/1992 pag.12
11
vezi Tribunalul Municipiului Bucuresti sectia comerciala decizia nr.576 din 10.06.1992
28
 societăţile în comandita simplă.
Societatea în nume colectiv si în comandită simplă se constituie prin contract de societate (art. 5
pct. l din Legea nr. 31/1990, republicată).
 Trăsăturile societăţilor în nume colectiv
 Asociaţii
Societăţile de persoane în general sunt societăţi cu număr mic de asociaţi (minimum 2 asociaţi) 12
si sunt considerate în doctrină „societăţi închise". Au caracter închis datorită relaţiei „intuitu personae",
constituindu-se de regulă în familie, sau între persoane ale căror relaţii se bazează pe încredere, în
acelaşi timp, caracterul „închis" al societăţilor este demonstrat si prin faptul că un asociat nu poate fi
înlocuit cu o altă persoană prin cesionarea tuturor părţilor sociale de care dispune, decât daca toţi
ceilalţi asociaţi sunt de acord13.
 Capitalul social
In societăţile de persoane legea nu prevede un minimum de capital social, dar firesc acesta
trebuie să existe chiar din momentul constituirii societăţii, pentru ca altfel nu ar putea dobândi
personalitate juridica. Orice persoană juridică trebuie sa aibă un patrimoniu.
 Aporturile la capitalul social
In societăţile de persoane se admite a se aporta orice fel de bunuri: numerar, în natură (bunuri
corporale sau incorporale) si creanţe. Cu privire la aportul în muncă sau în industrie, deşi este admis în
societăţile de persoane, acesta nu reprezintă un aport la capitalul social.
 Părţile sociale
Capitalul social este divizat în părţi sociale, numite în doctrină „părţi de interese", de valoare
egală, care nu sunt reprezentate prin titluri negociabile si, în principiu, sunt netransmisibile.
Cesiunea pârtilor sociale sau transmiterea lor în caz de deces al unui asociat operează numai dacă
în actul constitutiv al societăţii s-a prevăzut în mod expres continuitatea activităţii cu moştenitorii celui
decedat.
 Răspunderea asociaţilor
Răspunderea asociaţilor este solidară si nelimitată.
Răspunderea este solidară, în sensul că dacă patrimoniul social nu este suficient pentru plata
datoriilor societăţii, creditorii pot urmări pe oricare dintre asociaţi pentru acoperirea creanţelor.
Asociatul care a plătit va avea acţiune în regres (recurs) împotriva celorlalţi coasociaţi debitori,
fiecare urmând să răspundă în funcţie de modul cum au convenit să participe la beneficii si pierderi, în
lipsa unei asemenea prevederi contractuale, asociaţii vor răspunde proporţional cu cota de participare
la capitalul social.
Aşadar, solidaritatea asociaţilor există numai în raport cu creditorii societăţii, în schimb, între
asociaţi obligaţiile sunt divizibile, în funcţie de modul de participare la beneficii si pierderi al fiecărui
asociat.
Răspunderea este nelimitată, în sensul că fiecare asociat răspunde pentru datoriile societăţii,
inclusiv cu bunurile proprii, aşa încât, în momentul constituirii societăţii, asociaţii trebuie să declare
„averea proprie", deci bunurile mobile si imobile pe care le au în patrimoniul propriu. Deşi asociaţii
răspund nelimitat, totuşi aceştia pot invoca un beneficiu de disciitiune. Potrivit acestui drept, asociaţii
acţionaţi de către creditori pot solicita acestora să urmărească în primul rând, societatea pentru
acoperirea creanţelor, si, numai dacă aceasta nu plăteşte, să fie urmărite bunurile fiecărui asociat14.
 Conducerea, administrarea si controlul
Conducerea societăţilor de persoane revine adunării generale a asociaţilor. Hotărârile în
adunările generale se adoptă, de regulă, cu unanimitate de vot. Administrarea si reprezentarea
societăţilor în relaţiile cu terţii se face de către unul sau doi administratori (garanţi) care, de regulă,
sunt asociaţi, dar pot fi si terţe persoane.
Controlul activităţii economico-financiare se realizează, de regulă, de către asociaţi, aceştia
având posibilitatea să desemneze unul sau mai mulţi cenzori.
 Dizolvarea

12
vezi Tribunalul Mun.Bucuresti, sectia com.decizia nr.676/1992
13
Vezi “Dreptul’ nr.8/1994 pag.93
14

art. 3 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată

29
Dizolvarea societăţilor de persoane se produce pentru cauze generale, comune tuturor formelor
de societăţi comerciale, dar si pentru unele cauze specifice, respectiv: moartea, incapacitatea,
falimentul, retragerea sau excluderea unui asociat, în condiţiile prevăzute de art. 227 din Legea
31/1990, republicată. Cu privire la cauzele specifice de dizolvare se impune o precizare legată de
falimentul unui asociat.
Datorită existentei acestei cauze s-a pus problema dacă asociaţii în societăţile de persoane
dobândesc calitatea de comerciant.
În doctrina de specialitate15, opinia majoritară este aceea că asociaţii nu devin comercianţi prin
participarea la o societate calificată „depersoane" si că legiuitorul a avut în vedere situaţia când un
asociat este chiar o societate comercială aflată în stare de faliment.
 Trăsăturile societăţii în comandită simplă
In general, trăsăturile analizate pentru societăţile în nume colectiv se regăsesc si în cazul
societăţilor în comandită simplă.
Cu toate acestea există insa unele diferenţieri datorită particularităţilor societăţii în comandită
simplă.
Societatea în comandită simplă presupune doua categorii de asociaţi:
- asociaţi comanditaţi;
- asociaţi comanditari.
Asociaţii comanditari sunt cei care au puterea de comandă a societăţii, care finanţează societatea,
fără a participa în mod direct la conducerea si administrarea patrimoniului acesteia.
Asociaţii comanditaţi lucrează sub comanda comanditarilor, ei fiind aceia care administrează
efectiv societatea. Asociaţii comanditari răspund numai în limita aportului la capitalul social, pe câtă
vreme asociaţii comanditaţi răspund în mod solitar si nelimitat, ca si asociaţii in societatea în nume
colectiv. În cazul acestei societăţi, situaţia asociaţilor comanditaţi este asemănătoare cu cea a
asociaţilor din societăţile în nume colectiv. Societatea este legal constituită dacă în denumirea sa
cuprinde numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi. Societatea în comandită simplă îşi
încetează existenta în cazul decesului, dispariţiei, punerii sub interdicţie a unui asociat, dacă în contract
nu există o clauză de continuare a societăţii cu moştenitorii.
La fel ca si în cazul societăţilor în nume colectiv, excluderea sau retragerea asociaţilor
comanditaţi este cauza de dizolvare a societăţii.
În ambele cazuri nu se admite societatea de tip unipersonal.
O societate în nume colectiv este valabil constituită dacă are cel puţin doi asociaţi, în timp ce o
societate în comandită simplă e valabil constituita dacă are cel puţin un asociat comanditar si un
asociat comanditat.
 Avantajele si dezavantajele societăţilor de persoane
Avantaje :
- asociaţii pot aporta la capitalul social, bunuri si creanţe;
- pentru constituirea societăţii, legea nu prevede un minim de capital social;
- controlul activităţii societăţii se face de asociaţi, nefiind nevoie de cenzori.
Dezavantaje:
- răspunderea asociaţilor este solidară si nelimitata;
- părţile sociale nu pot fi negociate;
- în principiu, părţile sociale nu se pot transmite nici măcar moştenitorilor, cu excepţia cazului
când s-a prevăzut în actul constitutiv acest lucru;
- sunt societăţi închise, terţele persoane neavând posibilitatea de a dobândi calitatea de asociaţi,
decât în cazurile prevăzute în actul constitutiv.
Societăţile de capital
Societăţile de capital presupun ca element de esenţă capitalul aportat de către asociaţii-acţionari,
capitalul având mai multă relevantă decât calităţile asociaţilor. Sunt societăţi de capital:
• societăţile pe acţiuni;
• societăţile în comandită simplă pe acţiuni.
 Societăţile pe acţiuni

15
Smaranda Angheni, op.cit., pag.114
30
Constituire
Societăţile pe acţiuni se constituie în baza unui act constitutiv, ce trebuie să cuprindă obligatoriu
atât elemente specifice ale contractului de societate, cât si cele ale statutului de funcţionare. Specific
societăţilor pe acţiuni este faptul că ele se pot constitui atât prin subscripţie instantanee, la fel ca
oricare altă societate comercială, membrii fondatori aportând la capital sumele subscrise, cât si prin
subscripţie publică, în baza unui prospect de emisiune.

Acţionarii
Societăţile pe acţiuni sunt societăţi mari, ce presupun un număr minim doi acţionari la
constituire.
Capitalul social
Capitalul social obligatoriu la constituire este stabilit, prin lege, la valoarea minima de 90.000
ron. Capitalul social se poate constitui numai în bani si în natură. Este posibil să nu fie vărsat întreg
capitalul la constituire.
Legea impune ca la constituire să fie vărsat minim 30% din aportul fiecărui acţionar la capitalul
social subscris16, urmând ca diferenţa să fie achitată în termen de 12 luni (în cazul constituirii societăţii
pe acţiuni prin subscripţie simultană).
Acţiunile
Capitalul social este împărţit în acţiuni, reprezentate prin titluri negociabile si transmisibile atât
pe pieţe financiare organizate (cum sunt bursele de valori), cât si pe pieţe neorganizate, mai cu seamă
când acţiunile nu sunt cotate la bursa. Acţiunile sunt transmisibile atât prin acte juridice „inter vivos"
(vânzare, donaţie), cât si prin acte juridice (morţis cauza) (testament). In principal, acţiunile sunt
nominative (atunci când în conţinutul lor este înscris titularul dreptului) sau la purtător (simpla deţinere
a acestora valorând titlu de proprietate). O societate de capital poate emite ca titluri de valoare atât
acţiuni, cât si obligaţiuni.
Răspunderea acţionarilor
Răspunderea acţionarilor pentru datoriile societăţii este limitată la valoarea acţiunilor pe care le
deţine fiecare.
Conducerea, administrarea si controlul
Conducerea societăţii se face pe principiul majorităţii voturilor acţionarilor, si nu al unanimităţii.
Organul de conducere este adunarea generală a acţionarilor, care poate fi ordinară si extraordinară.
Administrarea societăţii se realizează, de regulă, de către un consiliu de administraţie si,
eventual, un comitet de direcţie.
Este posibil ca administrarea societăţii să poată fi efectuată si numai de un singur administrator
(conform art. 137 alin.1 din Legea nr. 31/1991, republicată). Controlul activităţii societăţii se
realizează, în mod obligatoriu, de o comisie de cenzori formată din minimum 3 cenzori si tot atâţia
supleanţi, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare. In toate cazurile, numărul
cenzorilor trebuie să fie impar (conform art. 159 alin.1 din Legea nr. 31/1990, republicată).
Dizolvarea
Dizolvarea societăţilor de capital se produce pentru cauze generale, comune tuturor societăţilor
comerciale, dar si pentru cauze speciale, în situaţia în care nu mai sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de lege la constituire, respectiv:
- dacă numărul minim de acţionari a scăzut sub limita prevăzută de lege;
- dacă limita minimă a capitalului social s-a redus si nu s-a dispus completarea lui în termenul
prevăzut de lege.
 Societăţile în comandită pe acţiuni
Societatea în comandită pe acţiuni este reglementată de dispoziţiile referitoare la societăţile pe
acţiuni. Societăţile în comandită pe acţiuni presupun împărţirea acţionarilor în doua categorii :
comanditari si comanditaţi17. Comanditaţi au răspundere solidară si nelimitată pentru debitele
societăţii, în timp ce comanditarii au o răspundere limitată doar la aportul lor la capitalul social.
Administrarea societăţii este încredinţată unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi.
În societatea în comandită pe acţiuni, administratorii vor putea fi revocaţi de adunarea generală a
acţionarilor, printr-o hotărâre luată cu majoritatea stabilită pentru adunările extraordinare.

16
vezi Tribunalul judetean Mures,decizia civila.89 din 17.02.1992
17
vezi Curtea de Casatie sectia I-adecizia nr.956/1937
31
Asociaţii comanditaţi, care sunt administratori, nu pot lua parte la deliberările adunărilor
generale pentru alegerea cenzorilor, chiar dacă posedă acţiuni ale societăţii. In rest, toate celelalte
trăsături specifice societăţilor pe acţiuni se regăsesc si în cazul societăţilor în comandită pe acţiuni.
 Avantaje si dezavantaje societăţile de capital prezintă următoarele avantaje principale:
- răspunderea acţionarilor este limitată la valoarea acţiunilor subscrise;
- acţiunile sunt titluri negociabile si transmisibile.
Societăţile de capital prezintă următoarele dezavantaje principale:
- existenta unui număr minim de acţionari, respectiv cinci;
- existenta unui capital social minim prevăzut de lege.
Societatea cu răspundere limitată
Particularităţi
Societatea cu răspundere limitata este o formă intermediara de societate comercială între
societăţile de persoane si societăţile de capitaluri. Este forma intermediara deoarece, în unele privinţe,
se aseamănă cu societăţile de persoane, iar sub alte aspecte cu cele de capitaluri prezentând însă si
particularităţi proprii care îi justifică autonomia. Societatea cu răspundere limitată este o formă de
societate comercială apărută mai târziu în activitatea comercială.
Prima oara a fost reglementată în anul 1892 în Germania, fiind preluată în 1925 in Franţa, iar în
România si-a găsit consacrarea abia prin Legea nr. 31/1990, republicată. Aceasta formă de societate a
fost iniţiată din nevoia de a satisface anumite cerinţe ale activităţii comerciale. Intr-adevăr, societăţile
de persoane (în special societatea în nume colectiv) asigurau condiţiile pentru folosirea capitalurilor
mici, iar societăţile de capitaluri (mai ales societatea pe acţiuni) erau adecvate utilizării capitalurilor
mari, destinate unor afaceri de mare anvergură.
Era nevoie de o formă de societate care să fie adaptată exigentelor fructificării capitalurilor
mijlocii. Acest lucru s-a realizat prin introducerea societăţii cu răspundere limitată, ca formă mixta,
care împrumută anumite caractere atât de la societăţile de persoane, cât si de la societăţile de capitaluri.
 Trăsăturile societăţii cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o societate constituită, pe baza deplinei
încrederi, de două sau mai multe persoane care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o
activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor, si care răspund pentru obligaţiile sociale în
limita aportului lor. Societatea cu răspundere limitată se constituie în baza unui act constitutiv care
cuprinde elemente specifice contractului de societate, dar si cele specifice statutului de funcţionare.
In văzul societăţilor cu unic asociat, actul constitutiv va presupune, evident, numai statutul de
funcţionare.
Asociaţi
Societatea cu răspundere limitată se bazează pe încrederea asociaţilor ca si în cazul societăţii în
nume colectiv. Datorită acestui fapt, numărul asociaţilor este limitat, iar părţile sociale nu sunt liber
cesibile. Societatea cu răspundere limitată este o structura juridică destinata unui număr mic de
asociaţi, legea impunând ca numărul de asociaţi sa nu fie mai mare de 50.
Capitalul social
In cazul societăţilor cu răspundere limitată, legea stabileşte un capital minim pentru constituire,
respectiv 200 ron.
Capitalul social se constituie din aporturile aduse de asociaţi la constituire, aporturi care pot
consta în bani sau în natură 18, legea neadmiţând în cazul societăţilor cu răspundere limitată si aportul
de creanţe, conform art. 16 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată.
Părţile sociale
Capitalul social, în cazul societăţilor cu răspundere limitata este împărţit în parti sociale,
considerate a fi titluri de valoare nenegociabile, care nu sunt liber transmisibile, operând, în cazul
cesiunii acestora, reguli specifice stabilite de art.202 din Legea nr. 31/1990, republicată.
Conducerea, administrarea si controlul
Conducerea societăţilor cu răspundere limitată este asigurată de adunarea generală a asociaţilor,
aceasta având atribuţii esenţiale cu privire la funcţionarea societăţii. In adunarea generală, hotărârile se
adoptă de regulă la majoritatea absolută de voturi, în afara cazurilor expres prevăzute de lege când se
cere o majoritate calificată.

18
vezi Curtea Suprema de Justitie sect. com,decizia nr.76/14.02.1995,in „Dreptul”nr.12/1995 pag.91-92
32
Adunarea generală a acţionarilor este organul societăţii care formează voinţa socială, ceea ce
înseamnă că actul juridic de tip contractual pe care îl reprezintă hotărârea adunării generale a
acţionarilor de a numi administratorul şi care încorporează voinţa socială, unit cu acceptarea de către
administrator a funcţiei încredinţate, se încadrează în tiparul mandatului comercial.
Conţinutul mandatului dat administratorului nu este exclusiv contractual, reglementarea acestui
conţinut fiind completată de dispoziţiile legale referitoare la obligaţiile imperative stabilite în sarcina
administratorului, precum şi la limita mandatului acestuia.
Revocabilitatea mandatului administratorului este de esenţa acestuia. Şi în cazul revocării
abuzive măsura este definitivă, caracterul esenţialmente revocabil al mandatului menţinându-se,
fiindcă încrederea care stă la baza mandatului nu poate fi impusă de vreme ce funcţia de administrator
are un caracter "intuitu personae".
Este inadmisibilă acordarea daunelor morale administratorului revocat în condiţiile în care
acesta nu a dovedit că a suferit un prejudiciu constând în imaginea negativă19.
Administrarea societăţii se realizează prin intermediul unuia sau mai multor administratori,
numiţi prin actul constitutiv sau aleşi de adunarea generala din rândul asociaţilor sau ca persoane din
afara societăţii. Controlul este asigurat fie prin intermediul cenzorilor (numirea acestora fiind
obligatorie în cazul în care numărul asociaţilor este mai mare de 15, conform art.199 alin.3 din Legea
nr. 31/1990, republicată), fie direct de către asociaţii care nu au si calitatea de administrator.

Răspundere
După cum rezultă si din denumire, în societatea cu răspundere limitata, răspunderea asociaţilor
este limitată. La fel ca si în cazul societăţii pe acţiuni, aceştia răspund pentru obligaţiile sociale numai
în limita aportului lor.
Dizolvare
Societatea cu răspundere limitata se dizolvă atât pentru cauze generale, comune tuturor
societăţilor comerciale, cât si pentru cauze specifice, multe dintre acestea regăsindu-se însă si în cazul
societăţilor de persoane: moartea, incapacitatea, interdicţia, retragerea, excluderea unui asociat, dacă
nu există în actul constitutiv clauza de continuare a activităţii cu moştenitorii celui decedat sau dacă,
rămânând un singur asociat, nu se hotărăşte transformarea societăţii în societate cu răspundere limitată
cu unic asociat20.
Societatea cu unic asociat
Legea română recunoaşte si societăţile unipersonale, sub forma societăţilor cu răspundere
limitată cu un singur asociat, situaţie care poate fi calificată ca o ficţiune juridică recunoscută si
răspândită în practica societăţilor comerciale. Asociatul unic poate fi atât persoană fizică, cât si
persoană juridică. O persoană, fizică sau juridică, nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate
cu răspundere limitată.
In practică, se procedează la întocmirea unei declaraţii, de regulă, în formă autentică, prin care
asociatul unic arată ca nu mai are o altă societate cu răspundere limitată în care sa fie asociat unic.
Asociatul unic este cel care exercită atribuţiile adunării generale existentă în cazul societăţilor cu
mai mulţi asociaţi. Asociatul unic poate fi administratorul societăţii.
De asemenea, pentru a beneficia de drepturi de asigurări sociale de stat, el poate încheia un
contract de asigurare cu direcţia teritorială de muncă si protecţie socială, urmând să verse contribuţiile
datorate statului în baza acestui contract.

Avantajele si dezavantajele S.R.L -ului


Societăţile cu răspundere limitată prezintă următoarele avantaje principale:
- asociaţii răspund numai în limita aportului adus la capitalul social al societdezavantajeăţii;
- controlul activităţii poate fi realizat chiar de către asociaţi, cu excepţia cazului când trebuie
desemnat cel puţin un cenzor (dacă numărul asociaţilor este mai mare de 15);
- asociatul se poate retrage din societate în condiţiile prevăzute în actul constitutiv si în Legea
societăţilor comerciale nr. 31/1990, republicată;
- pentru finanţarea si dezvoltarea societăţii, societatea comercială cu răspundere limitată poate
apela la noi aporturi de capital aduse de o persoana din afara societăţii, care este interesată ca astfel să
19
DECIZIE COMERCIALĂ Nr. 1898 din 11 decembrie 2003, CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - Secţia a V-a comercială
20
vezi Curtea Suprema de Justitie,decizia comerciala 522 din 8.11.1994
33
se asocieze. In consecinţa, capitalul social al societăţii se va majora, iar terţa persoana va dobândi
calitatea de asociat.
Societăţile cu răspundere limitată prezintă următoarele dezavantaje21:
- cesiunea părtilor sociale se face numai în concordantă cu dispoziţiile legale potrivit dispoziţiilor
statutare sau ale actului constitutiv unic. Fată de alte persoane, cesiunea pârtilor sociale se face numai
dacă există consimţământul asociaţilor care reprezintă cel puţin 3/4 din capitalul social, în actul
constitutiv fiind posibil de stipulat chiar clauze mai drastice pentru cesiune (de exemplu, aprobarea
acesteia cu unanimitate de voturi);
- aportul la capitalul social poate să constea fie numai în numerar, fie în natură si în numerar. In
societăţile cu răspundere limitată aportul în creanţe sau în industrie (în muncă) este interzis. Potrivit
art.16 din Legea nr.31/1990, republicată, aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărui
tip de societate. Din redactarea textului de lege rezultă că aporturile în numerar trebuie să existe numai
la constituirea societăţii. In schimb, în cazul majorării capitalului social pot exista numai aporturi în
natură. Indiferent de situaţie însă, aportul în natură trebuie să se predea în momentul constituirii
societăţii;
- relaţiile dintre asociaţi au la bază încrederea reciprocă ce există între aceştia, aspect ce apropie
mai mult, din acest punct de vedere, societăţile cu răspundere limitată de societăţile de persoane, dar
totodată restrânge sfera de mişcare a asociaţilor, în special în ce priveşte luarea deciziilor.

4.3.1. Grupurile de interes economic


1. Consideratii introductive
Prin Legea nr. 161/2003 au fost reglementate doua entitati noi, care pot desfasura o activitate
comerciala: grupurile de interes economic si grupurile europene de interes economic.22
Reglementarea acestor entitati raspunde necesitatii armonizarii legislatiei privind activitatea
comerciala din tara noastra cu cea din tarile Uniunii Europene.

2. Notiunea si caracteristicile grupului de interes economic


Grupul de interes economic este o creaţie a dreptului francez, născută din nevoia de a face faţă
concurenţei internaţionale.23 Această entitate originală a fost concepută ca o structură juridică situată
între societatea comercială şi asociaţie, în care dominantă în organizarea şi funcţionarea ei este voinţa
membrilor care o constituie.24
Pe planul principiilor, grupul de interes economic reprezintă o întoarcere la libertatea
contractuală, cu înlăturarea sistemului rigid al societăţilor comerciale, permiţând un grad înalt de
adaptare la nevoile membrilor grupului.
Grupul de interes economic este o structură care, respectând independenţa membrilor, permite
realizarea unor acţiuni comune mai eficiente decât simplele colaborări contractuale, graţie
personalităţii juridice a grupului.
Considerând că grupul de interes economic este util pentru desfăşurarea activităţii comerciale din
ţara noastră, legiuitorul român a reglementat regimul său juridic, prin Legea 161/2003.
Cu privire la această reglementare, trebuie observat că ea se îndepărtează, într-o anumită măsură,
de concepţia care a prezidat reglementarea dreptului francez. Ea este excesivă (114 articole) şi, în mare
parte, copiază reglementarea rigidă a societăţilor comerciale din Legea nr. 31/1990. Acest fapt nu poate
să nu influenţeze asupra unităţii acestei entităţi în activitatea comercială.

3. Definiţia grupului de interes economic


Potrivit art. 118 din Lege, grupul de interes economic este o asociere între două sau mai multe
persoane fizice sau juridice , constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau al
dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii
respective.
21
Smaranda Angheni si colectiv – societatea cu raspundere limitata de la A la Z, Editura Rentrop & Straton, Bucuresti,
1998, pag. A10.1-A10.4
22
A se vedea Titlul V, art. 118-238 din Legea nr. 161/2003. Pentru o reprezentare a reglementarii legale, a se vedea Mihaela Buzila, Oana Ciurea,
Grupurile de interes economic in legislatia romana. Aspecte generale in Revista de drept commercial nr. 7-8/2003, pag. 254 si urm.
23
A se vedea Y. Guyon, Op. cit., vol. I, pag. 507
24
In Dreptul francez, grupul de interes economic a fost reglementat prin Ordonanta nr. 67-821 din 23 sept. 1967, completata prin Decretul din 2 febr. 1968
privind masurile de publicitate.
34
4. Caracteristicile grupului de interes economic
Grupul de interes economic are anumite trăsături caracteristice:
a) Grupul de interes economic este o asociere bazată pe un contract. Grupul cuprinde două sau
mai multe persoane fizice sau juridice, comercianţi sau necomercianţi, fără a putea depăşi 20 de
persoane. Asocierea acestor persoane are la bază un contract care reprezintă actul constitutiv al
grupului.25
b) Grupul de interes economic este o persoană juridică. Graţie personalităţii juridice, grupul de
interes economic este un subiect de drept şi, în această calitate, participă în nume propriu la raporturile
juridice.
c) Grupul de interes economic urmăreşte un scop patrimonial. Potrivit legii, grupul se constituie
în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii
rezultatelor activităţii respective. În concepţia legii, activitatea grupului trebuie să se raporteze la
activitatea economică a membrilor săi şi să aibă doar un caracter accesoriu faţă de activitatea
membrilor. O atare activitate poate fi, de exemplu, o activitate de documentare, cercetare, asistenţă
tehnică, publicitate etc., pentru membrii grupului.
De remarcat că, potrivit legii, grupul de interes economic poate avea calitatea de comerciant sau
necomerciant. Criteriul de distincţie îl reprezintă caracterul activităţii; grupul va avea calitatea de
comerciant dacă actele şi operaţiunile pe care le realizează sunt fapte de comerţ( art. 127 alin. 4 din
lege).
d) Grupul de interes economic răspunde pentru obligaţiile sale faţă de terţi. Ca persoană juridică,
grupul răspunde pentru obligaţiile asumate faţă de terţi.
Potrivit legii, membrii grupului răspund nelimitat pentru obligaţiile grupului şi solidar, în lipsa
unei stipulaţii contrare cu terţii cocontractanţi.
Răspunderea membrilor, atunci când nu a fost înlăturată prin stipulaţie contractuală, are caracter
subsidiar; ea operează numai dacă, pus în întârziere, grupul nu plăteşte în termen de 15 zile (art.119 din
lege).

5. Constituirea grupului de interes economic


Grupul de interes economic se constituie prin contract, care este actul constitutiv al grupului, şi
se înmatriculează în registrul comerţului.
Actul constitutiv al grupului de interes economic
Grupul de interes economic are la bază un contract semnat de membrii grupului (fondatori).
Contractul se încheie cu respectarea condiţiilor de fond cerute pentru orice convenţie, prevăzute
de art. 948 C. civ. Legea cere ca acest contract să se încheie în formă autentică (art. 120 din lege).
Contractul trebuie să cuprindă elemente stabilite de art. 122 din lege: denumirea grupului,
precedată sau urmată de sintagma „ grup de interes economic” ori de iniţialele „G.I.E”; sediul
grupului; numele şi prenumele, domiciliul şi cetăţenia membrilor persoane fizice, respectiv denumirea,
forma juridică, sediul şi naţionalitatea membrilor persoane juridice; obiectul de activitate al grupului,
cu precizarea domeniului şi a activităţii principale, precum şi a naturii comerciale sau necomerciale a
activităţii; capitalul subscris şi cel vărsat, cu menţionarea aportului fiecărui membru, în cazul în care
grupul se constituie cu capital; durata grupului; membrii care reprezintă şi administrează grupul (sau
administratorii nemembri) şi puterile lor; clauze privind controlul gestiunii grupului; modul de
dizolvare şi lichidare a grupului etc.
Cu privire la cuprinsul actului constitutiv, se impun două precizări.
În primul rând, potrivit legii, grupul de interes economic se poate constitui cu sau fără capital.
Membrii grupului pot conveni să afecteze anumite bunuri pentru desfăşurarea activităţii şi, deci, să
constituie un capital social. Dar, drepturile membrilor grupului nu pot fi reprezentate prin titluri
negociabile (acţiuni). Orice clauză contrară este lovită de nulitate (art. 121 din lege).
În al doilea rând, grupul de interes economic nu poate avea drept scop obţinerea de profituri
pentru sine. Dacă din activitatea grupului rezultă profit, acesta se distribuie în totalitate, în mod
obligatoriu, între membrii grupului, cu titlul de dividende, în cotele prevăzute în actul constitutiv sau,
în lipsa unei asemenea clauze, în părţi egale (art. 165 din lege).
Înmatricularea grupului de interes economic

25
Actul constitutive este un contract, iar nu un contract de societate, ceea ce permite manifestarea de vointa a membrilor, intr-o mai mare masura.
35
Grupul de interes economic se înmatriculează în registrul comerţului la cererea administratorului
grupului, în termen de 15 zile de la autentificarea actului constitutiv.
Autorizaţiile de funcţionare a grupului se solicită de către Biroul unic din cadrul oficiului
registrului comerţului.
În cazul în care cerinţele legale sunt îndeplinite, judecătorul delegat, prin încheiere, va autoriza
constituirea grupului şi va dispune înmatricularea lui în registrul comerţului.
Pe data înmatriculării, grupul de interes economic dobândeşte personalitate juridică .
De remarcat că, potrivit legii, înmatricularea nu prezumă calitatea de comerciant a grupului.
Aceasta înseamnă că orice grup de interes economic este supus înmatriculării în registrul comerţului,
dar calitatea de comerciant o are numai grupul care are ca obiect de activitate săvârşirea unor fapte de
comerţ.
Grupul de interes economic are obligaţia să publice în Monitorul Oficial, în condiţiile legii, actul
constitutiv al grupului.
Consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire a grupului de interes economic
În privinţa efectelor nerespectării cerinţelor legale de constituire a grupului de interes economic,
Legea nr. 161/2003 adoptă principiile reglementate de Legea nr. 31/1990 referitoare la societăţi
comerciale.
Pentru neregularităţile constatate înainte de înmatricularea grupului, legea reglementează căile
prin care se asigură regularizarea, intrarea în legalitate .
Pentru neregularităţile constatate după înmatricularea grupului, legea reglementează acţiunea în
regularizare şi, ca măsură extremă, acţiunea în nulitatea grupului.

6. Funcţionarea grupului de interes economic


Grupul de interes economic funcţionează graţie organelor sale: adunarea generală a membrilor
grupului şi administratorii grupului.
Adunarea generală a membrilor grupului
Membrii grupului formează adunarea generală a membrilor grupului, ca organ suprem de
deliberare şi decizie.
Condiţiile privind adoptarea hotărârilor se stabilesc prin actul constitutiv. Acesta poate prevedea
ca toate hotărârile sau o parte din ele să fie adoptate în anumite condiţii de cvorum şi majoritate. În
lipsa unei asemenea stipulaţii, hotărârile se adoptă cu votul unanim al membrilor grupului.
Legea prevede însă că pentru modificarea actului constitutiv este obligatoriu votul unanim al
membriilor, iar pentru aprobarea situaţiei financiare şi pentru deciziile referitoare la răspunderea
administratorilor este necesar votul majorităţii membrilor.
Drepturile de vot ale membrilor se stabilesc prin actul constitutiv, care poate prevedea ca anumiţi
membri să dispună de un număr de voturi diferit de al celorlalţi. Se interzice însă ca, prin aceasta, un
membru să deţină majoritatea voturilor. În absenţa unei asemenea stipulaţii, fiecare membru dispune
de câte un vot.
Adunarea generală a membrilor grupului se convoacă de către administratori, la solicitarea
oricărui administrator sau membru al grupului. În cazul inacţiunii administratorilor, la solicitarea
oricărei persoane interesate, instanţa judecătorească va putea ordona convocarea adunării generale, cu
desemnarea persoanei care va prezida adunarea.
Prin actul constitutiv se poate prevedea şi posibilitatea luării hotărârilor prin consultarea în scris
a membrilor.
Administratorii grupului de interes economic
Grupul de interes economic este administrat de persoane anume împuternicite-administratorii
grupului.
Administratorii sunt desemnaţi prin actul constitutiv şi vor fi aleşi prin vot unanim de către
membrii grupului. Ei pot fi persoane fizice sau persoane juridice.
Potrivit legii, administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a
obiectului de activitate al grupului, în afară de restricţiile prevăzute în actul constitutiv.
Dreptul de a reprezenta grupul în raporturile cu terţii aparţine fiecărui administrator, în afară de
cazul când există stipulaţie contrară în actul constitutiv.
Prin actul constitutiv trebuie să se prevadă şi modul de lucru al administratorilor, dacă ei trebuie
să decidă împreună sau în mod independent, cu consecinţele prevăzute de lege.

36
Membrii grupului, prin vot unanim, pot decide revocarea administratorilor sau limitarea puterilor
lor, în afară de cazul în care administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv.
Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt prevăzute de Legea nr. 161/2003 şi de
dispoziţiile referitoare la mandat.
În cazurile prevăzute de art. 151 din lege, răspunderea administratorilor este solidară.
Acţiunea în răspunderea împotriva administratorilor grupului se decide prin votul majorităţii
membrilor grupului. Ea aparţine creditorilor grupului dar numai când obligaţiile grupului nu sunt
executate la scadenţă, în mod repetat, sau când grupul este supus procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului reglementată de Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei.
Controlul asupra gestiunii grupului
Membrii au dreptul de a se informa asupra gestiunii grupului, prin consultarea documentelor
prevăzute în actul constitutiv. Ei au dreptul să ceară copii legalizate de pe aceste documente. În urma
consultării, membrii vor putea sesiza pe administrator, care are obligaţia să le răspundă în 15 zile de la
înregistrarea sesizării. În absenţa răspunsului, membrii grupului în cauză se pot adresa instanţei
judecătoreşti, care va putea obliga grupul la plata unei sume de bani pentru fiecare zi de întârziere
(daune cominatorii).

7. Modificarea grupului de interes economic


Grupul de interes economic poate suferi, în cursul existenţei sale, anumite modificări. Aceste
modificări se pot referi la mutarea sediului grupului, schimbarea obiectului principal de activitate,
fuziunea/divizarea, reducerea/prelungirea duratei grupului, dizolvarea şi lichidarea grupului etc.
Orice modificare în privinţa grupului se realizează numai prin modificarea actului constitutiv al
grupului de interes economic, în condiţiile legii.
Condiţiile modificării actului constitutiv al grupului de interes economic
Potrivit art. 174 din legea nr. 31/1990, actul constitutiv poate fi modificat de membri, cu
respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute pentru încheierea lui.
Hotărârea de modificare a actului constitutiv se ia cu votul unanim al membrilor grupului, afară
de cazul când prin actul constitutiv s-a prevăzut altfel (art. 153, alin. 4, lit.”g” din lege).
Actul adiţional în formă autentică, cuprinzând textul integral al prevederilor actului constitutiv,
modificate, se depune la oficiul registrului comerţului.
Controlul de legalitate asupra actului modificator se face de către judecătorul delegat, în
condiţiile Legii nr. 26/1990.26
Actul adiţional modificator se publică în Monitorul Oficial.
Încetarea calităţii de membru al grupului de interes economic
Calitatea de membru al grupului de interes economic inceteaza prin: excludere, retragere, cesiune
a partilor de interes, deces, respectiv incetarea personalitatii juridice, in conditiile legii (art. 177 din
lege).
Potrivit legii, daca actul constitutiv nu prevede altfel, grupul continua sa existe si dupa ce unui
membru i-a incetat aceasta calitate, in conditiile prevazute in actul constitutiv sau stabilite cu acordul
unanim al membrilor ramasi.
Excluderea membrului din grupul de interes economic
Un membru al grupului poate fi exclus din grup in conditiile prevazute de lege.
Art. 177 alin. 2 din lege reglementeaza, cu carcater enuntiativ, cazurile de excludere
(neefectuarea aportului la care s-a obligat, incapacitatea, amestecul fara drept in administrarea grupului
etc.).
Excluderea se pronunta de instanta judecatoreasca, la cererea majoritatii membrilor grupului,
daca actul constitutiv nu prevede altfel. Prin aceeasi hotarare, instanta va dispune si cu privire la
structura participarii la capitalul grupului a celorlalti membri.
Hotararea judecatoreasca de excludere se mentioneaza in registrul comertului si se publica in
monitorul oficial.
Drepturile si obligatiile membrului exclus sunt stabilite de art. 181 si 182 din lege.
Retragerea din grupul de interes economic

26
In forma sa initiala, art. 174 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 (Titlul V) reglementa un partaj de competenta intre judecatorul delegat si directorul
oficiului registrului comertului, dupa modelul art. 199 alin. (1) din Legea 31/1990, in forma data prin OUG nr. 32/1997. Alin. 2 al art. 174 din Legea nr.
161/2003 a fost abrogate prin Legea nr. 359/2004.
37
Orice membru al grupului se poate retrage din grup in cazurile prevazute in actul constitutiv sau
prin acordul unanim al celorlalti membri.
In lipsa unor prevederi in actul constitutiv sau cand nu se realizeaza acordul unanim, un membru
se poate retrage pentru motive temeinice, in baza unei hotarari a tribunalului, care va dispune, totodata,
si cu privire la structura participarii la capitalul grupului a celorlalti membri.
Drepturile membrului retras se stabilesc in conditiile art. 183 din lege.

8. Dizolvarea şi lichidarea grupului de interes economic


Grupul de interes economic isi inceteaza existenta ca persoana juridica prin dizolvare si
lichidare. Dizolvarea si lichidarea sunt doua faze distincte care se realizeaza succesiv. Exceptional,
cele doua faze pot fi realizate concomitent. Potrivit legii, daca membrii grupului sunt de acod cu
privire la repartizarea si lichidarea patrimoniului grupului si cand asigura stingerea pasivuluisau
regularizarea lui in acord cu creditorii, ei pot hotarî, o data cu dizolvarea, si modul de lichidare al
grupului. Hotararea se ia in conditiile prevazute de lege pentru modificarea actului constitutiv.
Dizolvarea grupului de interes economic
Grupul de interes economic se dizolva in conditiile legii.
Cauzele de dizolvare a grupului de interes economic sunt aceleasi ca si cele prevazute de Legea
nr. 31/1990 pentru dizolvarea societatilor comerciale: expirarea timpului stabilit pentru durata
grupului; imposibilitatea realizarii obiectului de activitate al grupului sau realizarea acestuia;
declararea nulitatii grupului; hotararea adunarii membrilor; hotararea tribunalului; declararea
falimentului grupului; alte cauze prevazute de lege sau de actul constitutiv al grupului (art. 184 din
lege).
Pe langa aceste cauze, art. 192 din lege mai prevede si anumite cauze de dizolvare-sanctiune:
grupul nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot intruni; grupul nu a depus actele prevazute
de lege la oficiul registrului comertului; grupul si-a incetat activitatea etc.
Dizolvarea grupului trebuie inscrisa in registrul comertului si publicata in Monitorul Oficial.
Din momentul dizolvarii grupului, administratorii nu mai pot angaja noi operatiuni, putand
numai sa finalizeze operatiunile in curs.
Dizolvarea grupului are ca effect deschiderea procedurii lichidarii. Exceptional, dizolvarea nu
este urmata de lichidare in cazul fuziunii si divizarii totale a grupului sau in alte cazuri prevazute de
lege.
Lichidarea grupului de interes economic
Patrimoniul grupului se lichideaza in conditiile legii.
Lichidarea se realizeaza de persoane fizice sau juridice autorizate in calitate de lichidatori.
Lichidatorii au urmatoarele atributii principale: sa execute si sa termine operatiunile patrimoniale
referitoare la lichidare; sa vanda prin licitatie publica bunurile din patrimoniul grupului; sa incaseze
creantele grupului; sa plateasca datoriile grupului; sa repartizeze membrilor grupului ceea ce se cuvine
fiecaruia din lichidare; sa stea in judecata si sa fie actionati in interesul lichidarii .
Lichidatorii nu pot plati membrilor nici o suma in contul partilor ce li s-ar cuveni din lichidare
inaintea achitarii creantelor creditorilor grupului.
Dupa terminarea lichidarii, in termen de 15 zile, lichidatorii sunt obligati sa ceara radierea
inmatricularii grupului din registrul comertului, sub sanctiunea unei amenzi civile de 100 lei pentru
fiecare zi de intarziere.

4.4. Contractul de societate


1. Noţiune si caracteristici
Potrivit Codului civil “Societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se
învoiesc să pună ceva în comun cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva ". Aşadar, contractul
de societate este un acord de voinţă prin care două sau mai multe persoane convin să constituie un fond
comun din aporturile individuale, pentru a desfăşura o activitate comerciala în urma căreia să obţină un
profit pe care să-1 împartă între ei, de regulă, în funcţie de valoarea aportului adus de fiecare la
constituirea fondului comun (capitalul social). Ceea ce este specific contractului de societate este
prezenta elementului subiectiv („afectio societatis"), care consta în intenţia fiecărui asociat de a afecta
societăţii aportul sau individual, în schimbul împărţirii beneficiului realizat de societate ca urmare a
desfăşurării activităţii în comun.

38
Caracterele juridice ale contractului de societate
Contractul de societate este un contract cu titlu oneros, comutativ si formal. Caracterul oneros al
contractului rezultă explicit din prevederile Codului Civil. Astfel, fiecare asociat urmăreşte un
„avantaj" patrimonial, un câştig care se concretizează în profitul net realizat de societate. Contractul de
societate are caracter comutativ, în sensul ca întinderea obligaţiilor pe care si le asuma fiecare asociat
este cunoscută din momentul realizării acordului de voinţă.
Certitudinea existentei si întinderii prestaţiilor este trăsătura prin care contractele comutative se
deosebesc de contractele aleatorii. Este adevărat că există si în contractele comutative un oarecare risc
cu privire la eventualele pierderi care ar rezultă din activitatea comercială, dar aceasta nu schimbă cu
nimic caracterul cumulativ al contractului de societate. Contractul de societate este un contract formal.
Daca în dreptul civil contractul de societate are caracter consensual, întrucât legiuitorul nu
impune o anumită condiţie de forma pentru validitatea lui, în dreptul comercial, potrivit art.5 din Legea
nr. 31/1990, republicata, actul constitutiv se încheie în formă autentică.
Faptul că asociaţii, pe baza libertăţii de voinţă, stabilesc conţinutul contractului (obiect social,
durata, capital social, participare la beneficii si pierderi etc.) nu înseamnă că actul de voinţă al
asociaţilor exprimat prin contractul de societate are un caracter pur consensual.
Dacă forma scrisă ar fi cerută doar ,,ad probationem", ar fi însemnat ca acordul de voinţă să se
exteriorizeze în orice formă scrisă, nu numai a înscrisului autentic. In consecinţă, contractul ar fi
trebuit să fie considerat valabil încheiat indiferent de formă.
Or, în cazul societăţilor comerciale nu se poate admite ideea constituirii lor în afara condiţiilor de
formă prevăzute de lege.
In lipsa formei autentice, contractul de societate comercială nu este valabil încheiat si, ca atare,
nu va putea conduce la constituirea legală a unei societăţi comerciale. Aşadar, forma scrisa si
autentificată a actului constitutiv este o condiţie „ad validitatem". Lipsa acestei forme a actului
constitutiv este o cauză de nulitate a societăţii înmatriculate.
Nulitatea poate fi remediată dacă până la soluţionarea cererii de constatare a nulităţii de către
tribunal se înlătură cauza de nulitate, autentificându-se actul constitutiv (art. 56 si 57 din Legea nr.
31/1990, republicată).
2. Condiţiile generale (de fond) impuse pentru validitatea contractului de societate comercială
Contractul de societate trebuie sa îndeplinească condiţiile generale de fond, comune tuturor
contractelor, respectiv capacitatea pârtilor, consimţământul, obiectul si cauza. In plus, în contractele de
societate trebuie sa fie avute în vedere si aspectele referitoare la aporturile la capitalul social,
participarea asociaţilor la beneficii si pierderi, precum si concretizarea condiţiilor referitoare la „afectio
societatis".

Capacitatea juridică a partilor


Orice act juridic, deci contactul de societate comerciala, se încheie în mod valabil dacă subiectele
participante au capacitatea deplină de folosinţa si de exerciţiu. Asociatul, persoană fizică sau juridică,
trebuie să aibă capacitatea prevăzută de lege, deoarece constituirea unei societăţi comerciale presupune
stipularea unor aporturi, care înseamnă, de fapt, o diminuare a patrimoniului celui ce aportează,
indiferent dacă aportul este în bani, în natură sau în creanţe. Capacitatea juridica de a contracta este o
componentă a statutului individual al persoanei, aşa încât lipsa acesteia în cazul unuia dintre asociaţi
nu poate influenta validitatea contractului de societate. Contractul de societate va continua să-si
producă efectele fată de ceilalţi asociaţi care îndeplinesc condiţiile prevăzute de legea comercială.
Consimţământul
Consimţământul este o latură a voinţei asociaţilor de a se asocia si de a desfăşura în comun o
activitate comercială în scopul obţinerii unui profit pe care sa-1 împartă. Voinţa asociaţilor trebuie să
fie conştienta si liber exprimata, cu scopul de a produce efecte juridice, si să nu fie afectată de vreun
viciu de consimţământ, respectiv de eroare, doi sau violentă. Eroarea presupune o falsă reprezentare a
realităţii cu privire la persoana sau persoanele cu care se asociază cel a cărui consimţământ se află în
eroare sau cu privire la identitatea obiectului contractului sau la calităţile esenţiale ale acestuia.
Practic, având în vedere faptul că în cazul societăţilor de persoane contractul de societate este un
contract „intuitu personae", relevanta majoră are eroarea cu privire la persoana contractantă.
Dolul reprezintă o eroare provocata de asociaţi, prin folosirea unor mijloace dolosive,
frauduloase. S-ar putea pune problema existentei dolului în cazul subscrierii de acţiuni pe baza unui
bilanţ fals, întocmit astfel cu intenţia de a induce în eroare un asociat si a-1 determina să subscrie la
39
capitalul social. Violenta se manifesta ca o formă de constrângere datorată unei ameninţări cu un râu
fizic sau psihic. Acest viciu de consimţământ poate fi analizat însă doar din punct de vedere teoretic.
Practic, este greu de imaginat că o persoană consimte sa se asocieze cu o altă persoană care a folosit
constrângerea fizică sau morală pentru a o determina saşi exprime consimţământul.
In toate situaţiile când se constată existenta vreunui viciu de consimţământ sancţiunea va fi
nulitatea relativa. Ori de câte ori este posibil, efectele nulităţii vor fi parţiale, pentru menţinerea astfel
în fiinţă a societăţii comerciale, mai ales în cazul când sunt mai mulţi asociaţi.
Chiar dacă nulitatea ar fi totală oricum trebuie să producă efecte în continuare clauza referitoare
la repartizarea beneficiilor si pierderilor, dacă societatea si-a început activitatea. Aceasta clauză
produce efecte până în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de anulare sau de
constatare a nulităţii.
Obiectul contractului
Obiectul contractului de societate nu se confundă cu obiectul societăţii. Obiectul contractului de
societate comercială constă în prestaţiile la care s-au obligat părţile contractante, în timp ce obiectul
societăţii constă în activităţile pe care urmează să le realizeze societatea, respectiv: producţie, comerţ,
import-export, prestare de servicii, executare de lucrări.
Ca si în cazul oricărui contract, si în contractul de societate comercială obiectul trebuie să fie
determinat sau determinabil, să constea într-o prestaţie a celui ce se obligă, să fie real, posibil, licit,
moral si să nu contravină regulilor de convieţuire socială.
Obiectul este ilicit ori de câte ori se prevăd activităţi, operaţiuni contrare legii sau dacă este
inserată în contract aşa numită,,clauză leonină", prin care se prevede fie ca una din părţi participă la
încasarea beneficiilor în totalitatea lor, fie că un asociat nu va fi obligat să suporte eventualele pierderi
(ceea ce înseamnă că acesta va participa numai la profit, nu si la pierderi). Există unele activităţi ale
societăţii comerciale care sunt incluse într-una din categoriile admise de lege si pentru care societatea
este obligată sa obţină avizul prealabil al organului de stat competent în domeniul respectiv. De
exemplu, pentru comercializarea de produse farmaceutice este necesar avizul Ministerului Sănătăţii
sau pentru operaţiuni bancare este nevoie de obţinerea avizului Băncii Naţionale a României. Dacă
obiectul contractului de societate comercială lipseşte, este ilicit ori imoral sau contravine regulilor de
convieţuire socială, sancţiunea va fi nulitatea absolută a contractului.
Clauza (scopul) contractului de societate comercială
Motivaţia încheierii contractului de societate constă în crearea unei comunităţi de bunuri afectate
realizării activităţii de comerţ, cu scopul obţinerii unui profit care urmează a fi împărţit între asociaţi,
fie în funcţie de cota de participare la capitalul social, fie în funcţie de înţelegerea asociaţilor care pot
stabili un alt procent de participare a fiecăruia la impartirea beneficiilor. Cauza contractului de
societate trebuie sa fie reala, licita, morala si in concordanta cu regulile de convieţuire sociala.
Nerespectarea acestor condiţii are drept consecinţa nulitatea absoluta a contractului de societate
încheiat, asociaţii fiind repuşi in situaţia anterioara realizării acordului de voinţa.
Daca desfiinţarea contractului, ca efect al constatării nulităţii, se produce după începerea
activităţii, asociaţii vor fi îndreptăţiţi atât la restituirea aportului fiecăruia la capitalul social, cat si la
repartizarea beneficiilor si, eventual, a pierderilor înregistrate pana la momentul desfiinţării.
3. Aportul la capitalul social - condiţie de fond speciala a contractului de societate comerciala
Aportul consta in aducerea in comun a unui bun. Se poate aporta fie dreptul de proprietate asupra
bunului, fie numai folosinţa asupra acestuia. Deşi formularea cuprinsa in textul de lege este imprecisa,
totuşi este evident ca prin aport se înţelege transmiterea unui drept din patrimoniul celui care aportează
in patrimoniul societăţii comerciale sau chiar prestarea unui serviciu. In contraprestaţie, asociatul va
primi una sau mai multe părţi sociale sau acţiuni. Termenul de „aport" are un dublu sens:
• aport in sens de obligaţie de aportare;
• aport in sens de bunuri care formează obiectul raportului obligational de aportare.
Aporturile nu sunt proprii numai contactului de societate.
Exista aporturi si in cazul unor structuri economice lipsite de personalitate juridica, cum ar fi
asociaţiunea in participaţiune sau, potrivit legislaţiei franceze, grupările de interes economic. Cu toate
acestea, aporturile au cel mai important rol in cazul societăţilor comerciale întrucât din momentul
reunirii lor aporturile formează patrimoniul iniţial al societăţii (capitalul societăţii).
Operaţiunea juridica de aportare se prezintă sub forma unui contract cu titlu oneros si translativ
de drepturi. Daca aportul consta in transmiterea dreptului de proprietate, aportul are aceleaşi obligaţii

40
ca vânzătorul, inclusiv obligaţia de garanţie pentru vicii si pentru evactiune, in timp ce societatea
comerciala are drepturile asemănătoare cumpărătorului din contractul de vânzare-cumpărare.
In privinţa obligaţiilor, societatea este obligata sa atribuie asociatului părţi sociale sau acţiuni
care sa confere titularului drepturi patrimoniale de creanţa cu privire la dividende precum si drepturi
nepatrimoniale (respectiv, dreptul de a alege si de a fi ales in organele de conducere ale societăţii).
Diferenţa intre ,,vânzare" si ,,aportare" consta in faptul ca in cazul vânzării, părţile contractante cunosc
existenta si întinderea prestaţiilor, in timp ce in cazul aportării asociatul cunoaşte numai valoarea
bunurilor pe care le aportează primind in contraprestaţie părţi sociale sau acţiuni, dar nu cunoaşte cu
certitudine daca va incasa beneficii. Obţinerea de beneficii depinde de activitatea societăţii, care este
influenţată de aşa-numitele „riscuri in afaceri". Daca obligaţia de aportare se refera la transmiterea
dreptului de folosinţa, asociatul are aceleaşi obligaţii ca si locatorul din contractul de locaţiune. Fiecare
asociat are obligaţia de a aporta la patrimoniul societăţii. Aporturile care formează patrimoniul iniţial
al societăţii pot fi inegale si de natura diferita. In toate cazurile aporturile trebuie sa fie efective.
Absenta aporturilor sau fictivitatea unui aport poate sa antreneze nulitatea absoluta a contractului de
societate.
Spre exemplu, este fictiv aportul unui bun fără valoare (brevet de invenţie perimat). De
asemenea, nu se admite aportul unui bun grevat de sarcini (ipoteca, gaj) a căror valoare este cu mult
superioara valorii bunului aportat.
Obiectul obligaţiei de aportare
a) Aportul in numerar
Aportul in numerar este aportul in bani (lichidităţi) si este cel mai utilizat. Potrivit art.15 alin.1
din Legea nr. 31/1990, republicata, aporturile in numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme
de societate. Nu trebuie confundat aportul in numerar cu finanţarea societăţii, prin efectuarea unor
depuneri de bani de către asociaţi.
Asociaţii pot sa avanseze diferite sume de bani societăţii pe baza unui contract de împrumut,
sume de bani care se înregistrează in contul curent al societăţii. Spre deosebire de aceste împrumuturi
(finanţări) pe care le pot face asociaţii, aportul in numerar este înregistrat in bilanţul contabil in contul
„capital".
b) Aportul in natura
Aportul in natura poate sa constea in următoarele: bunuri imobile, mobile, fond de comerţ,
brevete de investiţie, in general orice bunuri de producţie care sunt in circuitul comercial si pot fi
transmise in patrimoniul unei societăţi comerciale. Aportul in natura este posibil la orice forma de
societate comerciala. Evaluarea aportului in natura se poate face convenţional sau de către experţi.
Evaluarea trebuie făcuta in mod obligatoriu de către expert daca:
 forma de societate este S.R.L. cu unic asociat. Soluţia legiuitorului este data in scopul ocrotirii
intereselor creditorilor, întrucât capitalul social reprezintă gajul creditorilor care ar putea fi defavorizaţi
printr-o evaluare lăsata la aprecierea celui care aportează bunurile;
 în cazul societăţii pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publica si subscriitorii nu sunt
de acord cu evaluările făcute de fondatori27
 ori de cate ori instanţa de judecata dispune efectuarea unei expertize de evaluare a aportului in
natura. Instanţa de judecata dispune efectuarea unei expertize de evaluare a aportului in natura.
c) Aportul in creanţe
Aportul in creanţe (titluri) este posibil numai in cazul societăţilor de persoane. Fiind vorba de
creanţe neîncasate, se poate pune problema naturii aportului, daca acesta este in numerar sau in natura
(propriu-zis). Este de preferat soluţia calificării ca fiind totuşi aport in natura, căci valoarea creanţei nu
depinde numai de valoarea nominala (înscrisa pe titlu), ci si de solvabilitatea debitorului. De aceea este
nevoie de o evaluare chiar a creanţelor. In legislaţia romana, legiuitorul - ocrotind-o pe cesionara
(respectiv societatea comerciala) - a dispus prin art. 84 pct. l din Legea nr. 31/1990, republicata ca
cedentul (asociatul) sa răspundă in mod solidar cu debitorul cedat pentru efectuarea plaţii creanţelor
cedate. Cedentul dispune insa de acel beneficiu de discuţie, in sensul ca poate sa pretindă societăţii
cesionare sa-1 urmărească pe debitorul cedat si numai daca acesta este insolvabil cedentul sa fie
obligat la plata. Daca cedentul asociat ar fi un fidejusor (garant) al debitorului cedat, societatea
cesionara ar putea sa-1 urmărească direct pe cedent pentru acoperirea creanţelor, căci potrivit art. 42

27
in cazul majorării capitalului social prin aport in natura la societăţile pe acţiuni
41
alin. 2 Cod comercial fidejusorii răspund in mod solidar cu cei ale căror creanţe le garantează fără a
mai putea invoca acel „beneficiu de discuţie".
Cedentul asociat desigur nu poate fi calificat fidejusor al debitorului cedat, insa potrivit art. 84
pct.2 din Legea nr. 31/1990, republicata va răspunde de suma datorata daca nu s-a obţinut plata de la
debitorul cedant plus dobânda calculata din ziua scadenta creanţelor aprobate.
d) Aportul in munca (industrie)
Aportul in munca consta in angajamentul pe care si-1 asuma asociatul de a desfăşura o activitate
in societate punând la dispoziţia acesteia cunoştinţe, tehnici profesionale, inclusiv diligentele sau
demersurile făcute de fondatori in timpul constituirii societăţii. Aportul in munca (industrie) are
următoarele trasaturi:
 reprezintă o prestaţie cu caracter succesiv si pentru viitor. Potrivit art.15 pct.4 din
Legea nr.31/1990, republicata, prestaţiile in munca nu pot constitui aport la formarea sau majorarea
capitalului social. Aporturile in munca nu fac parte din capitalul social, pentru ca ele nu pot servi drept
garanţie (gaj) pentru creditori, dar sunt socotite aporturi in societate in patrimoniul social;
 aportul in munca nu conferă asociatului dreptul la plaţi sociale, ci doar dreptul de a participa
la beneficii si la împărţirea activului social, rămânând obligat sa participe la pierderi;
 evaluarea aportului in munca se poate face convenţional si, in lipsa vreunei stipulatiuni,
potrivit căruia aportul in munca reprezintă partea cea mai mica in numerar sau in natura adusa de un alt
asociat. Aportul in munca este exclus in cazul societăţilor cu răspundere limitata si admisibil doar la
societăţile de persoane.
4. Capitalul social
Suma aporturilor asociaţilor, mai puţin aportul in munca, formează capitalul social. Bunurile care
compun capitalul social au un regim juridic diferit de cel aplicabil celorlalte bunuri care se afla in
patrimoniul societăţii.
Capitalul social prezintă un dublu interes: juridic si contabil.
Din punct de vedere juridic, capitalul social reprezintă gajul creditorilor sociali. Din punct de
vedere juridic, capitalul social reprezintă gajul creditorilor sociali. Orice modificare la capital
(structura capitalului social, valoarea etc.) trebuie sa respecte normele legale de publicitate, in principal
efectuarea menţiunii in registrul comerţului. Reducerea capitalului si majorarea lui se face in condiţiile
prevăzute de lege, cu respectarea dreptului de opoziţie al creditorilor in cazul reducerii capitalului, al
fuziunii si al dizolvării societăţii.
Capitalul social poate fi majorat prin noi aporturi fie din dividende, fie din rezervele societăţii.
Capitalul social prezintă un interes si pentru asociaţi, deoarece dreptul la dividende si la conducerea
societăţii (adoptarea deciziilor) depinde de procentul pe care ii deţine fiecare asociat din capitalul
social.
Din punct de vedere contabil, capitalul se distinge de activul patrimonial. In momentul
constituirii societăţii, activul patrimonial se identifica cu capitalul social.
Disocierea intre capital si patrimoniu apare imediat după înregistrarea in contabilitate a primelor
datorii ale societăţii, respectiv cele care izvorăsc din cheltuielile ocazionate cu înfiinţarea societăţii.
Ulterior, in măsura in care societatea obţine beneficii (profit), activul patrimonial creste depăşind
capitalul social.
Pe plan contabil, in bilanţ, capitalul social apare ca pasiv, căci societatea are obligaţia restituirii
aporturilor către asociaţi in momentul dizolvării si lichidării societăţii. Cu toate acestea, bunurile
aportate figurează la activ si numai din punct de vedere valoric apar la pasivul patrimoniului (ca datorii
ale asociaţilor fata de asociaţi). Capitalul social nominal se delimitează de fondurile proprii. Fondurile
proprii cuprind capitalurile si rezervele. Acestea sunt sumele investite de asociaţi, spre deosebire de
sursele exterioare de finanţare (împrumuturile).
5. Participarea la beneficii si pierderi
Scopul constituirii unei societăţi comerciale este, in principal, obţinerea de beneficii care
urmează sa fie împărţite intre asociaţi.
Obţinerea de beneficii si partajarea lor intre asociaţi este un scop comun tuturor forjelor de
asociere, chiar daca este o societate civila sau o asociaţiune in participaţiune. Ceea ce particularizează
societate comerciala este faptul ca, pe lângă obţinerea de beneficii si împărţirea lor, societatea
urmăreşte si obţinerea unei economii.

42
Singurele structuri instituţionale de drept privat care nu urmăresc împărţirea beneficiilor si nici a
economiilor sunt asociaţiile cu scop nelucrativ, căci cele cu scop lucrativ pot obţine rezultate financiare
care sa servească dezvoltării lor. Legislaţia societăţilor comerciale nu conţine o definiţie cu privire la
„beneficii". Beneficiul poate fi definit ca un câştig pecuniar sau un câştig material care ajuta la
formarea averii societăţilor. Aceasta definiţie nu este in toate cazurile valabila, căci beneficiile pot
consta nu numai in sume de bani, ci si in alte bunuri materiale. Exista societăţi care împart asociaţilor,
cu titlu de beneficii, bunurile pe care le-au produs (de exemplu, societăţile constituite in agricultura).

Raportul dintre beneficii si dividende


Potrivit art.67 din Legea nr.31/1990, republicata, dividendul este cota-parte din beneficiu ce se
va plaţi fiecărui asociat.
Aşadar, dividendul este o parte din beneficiu si deci nu se poate confunda cu acesta. Dividendele
se distribuie asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul
constitutiv nu se prevede altfel. Acestea se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a
asociaţilor sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării
situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. În caz contrar, societatea comercială
va plăti daune-interese pentru perioada de întârziere, la nivelul dobânzii legale, dacă prin actul
constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor care a aprobat situaţia financiară aferentă
exerciţiului financiar încheiat nu s-a stabilit o dobândă mai mare. In lipsa unei stipulatiuni exprese,
dividendele se vor plaţi in proporţie cu cota de participare la capitalul social.
Dividendele se pot distribui numai daca exista profituri determinate potrivit legii (art.67 pct.3 din
Legea nr.31/1990, republicata). Beneficiile sunt fictive in cazul când la încheierea exerciţiului financiar
al societăţii nu exista beneficii distribuabile.
Daca se distribuie beneficii fictive, operaţiunea este ilicita si are drept consecinţa răspunderea
administratorului chiar penala, daca fapta întruneşte elemente constitutive ale infracţiunii de
inselaciune sau a altei fapte prevăzuta de legile penale sau cele extrapenale. Din punct de vedere civil,
asociaţii care au încasat dividende fictive vor fi obligaţi la restituirea lor către societate (art. 67 pct.4
din Legea nr. 31/1990, republicata).
Dreptul material la acţiune privind restituirea dividendelor se prescrie in termen de 3 ani de la
data distribuirii lor. Dividendele care se cuvin după data transmiterii acţiunilor aparţin cesionarului, în
afară de cazul în care părţile au convenit altfel.

Împărţirea beneficiilor si pierderilor


Măsura diviziunii este determinata de valoarea aporturilor sociale, daca nu se convine altfel,
legea interzicând ca un asociat sa perceapă totalitatea câştigurilor realizate si sa fie scutit de
participarea la pierderi (clauza leonina). O asemenea clauza va fi nula. Intenţia de a se asocia
reprezintă voinţa pârtilor de a duce si exploata ceva in comun, împărţind foloasele si riscurile
(pierderile ce ar rezulta).
Efectul principal al contractului de societate este crearea societăţii comerciale, ca persoana
juridica, ca entitate distincta de persoana asociaţilor.

4.5. Constituirea societăţilor comerciale


1. Noţiuni generale
Orice societate comerciala se constituie parcurgându-se, in principal, doua etape:
 redactarea actului constitutiv si autentificarea acestuia in condiţiile impuse de lege;
 înmatricularea societăţii in registrul comerţului.
2. Actul constitutiv al societăţii comerciale
Actul constitutiv al societăţii in nume colectiv si in comandita simpla este contractul de
societate, iar al societăţii pe acţiuni, in comandita pe acţiuni sau cu răspundere limitata este
contractul de societate si statutul. Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de
voinţă al unei singure persoane. În acest caz se întocmeşte numai statutul. Contractul de societate şi
statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. Când se încheie numai
contract de societate sau numai statut, acestea pot fi denumite, de asemenea, act constitutiv. Din punct
de vedere practic, denumirea act constitutiv desemnează atât înscrisul unic, cât şi contractul de
societate şi/sau statutul societăţii. În cazurile în care contractul de societate şi statutul constituie acte

43
distincte, acesta din urmă va cuprinde datele de identificare a asociaţilor şi clauze reglementând
organizarea, funcţionarea şi desfăşurarea activităţii societăţii. Actul constitutiv se încheie sub
semnătură privată, se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori. Actul
constitutiv dobândeşte dată certă şi prin depunerea la oficiul registrului comerţului. Forma autentică a
actului constitutiv este obligatorie atunci când:
a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren sau o cladire;
b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
c) societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.

3. Fondatorii
Din punct de vedere teoretic, un aspect comun tuturor formelor de societăţi comerciale este cel
legat de noţiunea de fondatori ai societăţii.
Legea face referire in doua situaţii la noţiunea de fondator:
 sunt fondatori, in temeiul art. 6 din Legea nr.31/1990, republicata, semnatarii actului
constitutiv, precum si persoanele care au un rol determinant in constituirea societăţii;
 sunt fondatori persoanele care demarează constituirea unei societăţi pe acţiuni prin subscripţie
publica, întocmind prospectul de emisiune pe care urmează sa ii dea publicităţii.
Prin reglementarea dubla a aceleiaşi noţiuni având doua înţelesuri, se poate crea o confuzie intre
persoanele care participa iniţial la constituirea unei societăţi si cele care au calitate aparte in cazul
societăţii pe acţiuni constituite prin subscripţie publica. In doctrina 28 s-a încercat o definire a
fondatorilor in sensul Codului comercial(modificat prin Legea nr.71/2011 pentru punerea in aplicare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil), considerându-se ca aceştia sunt persoanele care colaborează
in cele mai variate forme la constituirea unei societăţi comerciale, indiferent daca după constituirea
societăţii vor avea sau nu calitatea de asociat. Pe de alta parte, actul constitutiv, chiar si in cazul
societăţii pe acţiuni, este semnat de către reprezentanţii tuturor asociaţilor, indiferent daca au fost sau
nu fondatorii subscripţiei.
Problema se impune cu atât mai mult rezolvata, cu cat Legea nr. 31/1990, republicata,
reglementează in cuprinsul unui întreg capitol sancţiuni specifice, cele mai multe fiind aplicabile si
fondatorilor.
In aceste condiţii se impune a se avea in vedere:
 un sens larg al noţiunii de fondatorii: acele persoane care îşi dau consimţământul la constituirea
societăţii comerciale, inclusiv persoane cu rol determinat in constituirea societăţii, cu condiţia sa fie
asociaţi;
 un sens restrâns al noţiunii de fonduri: numai membrii fondatori ce hotărăsc cu privire la
constituirea unei societăţi pe acţiuni prin subscripţie publica.
Pentru ca o persoana sa poată fi considerata fondator, conform Legii nr. 31/1990, republicata,
este necesar ca ea sa îndeplinească următoarele condiţii:
- sa aibă capacitate deplina de exerciţiu;
- sa nu fi fost condamnat pentru gestiune frauduloasa, abuz de încredere, fals si uz de fals,
înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasa, dare/luare de mita sau pentru vreo infracţiune
reglementata de Legea nr.85/2014 republicata.
Se observat ca, de fapt, aceste condiţii sunt necesare a fi îndeplinite de către orice asociat,
deoarece nu poate fi asociata o persoana care nu are capacitate deplina de exerciţiu. S-a apreciat ca ar
fi posibila si participarea unei persoane fără capacitate deplina de exerciţiu ca asociat in cadrul unei
societăţi comerciale, respectiv a unui minor prin ocrotitorul sau legal sau a unui interzis prin
intermediul curatorului, in măsura in care aceasta participare la constituirea unei societăţi poate fi
privita ca o forma de plasament de capital. Consideram ca atâta vreme cat art.6 alin.2 din Legea nr.
31/1990, republicata stabileşte in mod clar ca nu pot avea calitatea de fondatori - in sensul de persoane
semnatare a unui contract de societate - persoanele incapabile, nu ar fi de admis ca minorul sau
interzisul, prin reprezentant, sa poată încheia astfel de acte de dispoziţie, nici chiar cu acordul
autorităţilor tutelare. Dincolo de textul de lege, ar putea fi adus ca argument si faptul ca asociatul
dobândeşte si o serie de drepturi personal nepatrimoniale, cum ar fi dreptul de a participa la adoptarea
hotărârilor in cadrul adunărilor generale, drepturi care interesează direct persoana asociata si care deci
nu s-ar putea exercita prin reprezentant.
28
Elena Circei – Societatile comerciale pe actiuni, Editura ALL BECK, Bucuresti, 1999, pag.86-88
44
Pentru constituirea unei societăţi comerciale, printre actele necesare ce urmează a se depune le
oficiul registrului comerţului sunt declaraţii pe proprie răspundere ale asociaţilor, prin care aceştia
atesta faptul ca îndeplinesc condiţiile pentru a fi asociat (printre aceste condiţii figurând si cea
referitoare la faptul ca nu au fost condamnaţi pentru una din infracţiunile enumerate de art.6 alin.2 din
Legea nr.31/l 990, republicata).

4. Conţinutul actului constitutiv


Indiferent de forma de societate, actul constitutiv trebuie sa cuprindă unele menţiuni comune,
cum ar fi:
- identificarea asociaţilor;
- denumirea societăţii si forma acesteia;
- durata societatii;
- sediul principal si eventualele sedii secundare (sucursale, puncte de lucru, birouri, agenţii, etc.);
- obiectul de activitate, cu precizarea domeniului principal de activitate;
- capitalul social subscris si vărsat de asociaţi;
- organele de conducere, de administrare si de control al societăţii;
- modul de participare la beneficii si pierderi;
- cauzele de dizolvare si modalitatea de lichidare a patrimoniului societăţii;
- solutionarea litigiilor.
Orice act constitutiv trebuie semnat de fondatori.
Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată va
cuprinde:
a) datele de identificare a asociaţilor; la societatea în comandită simplă se vor arăta şi asociaţii
comanditaţi;
b) forma, denumirea şi sediul social;
c) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale;
d) capitalul social, cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau în natură,
valoarea aportului în natură şi modul evaluării.
La societăţile cu răspundere limitată se vor preciza numărul şi valoarea nominală a părţilor
sociale, precum şi numărul părţilor sociale atribuite fiecărui asociat pentru aportul său;
e) asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau administratorii neasociaţi, datele lor
de identificare, puterile ce li s-au conferit şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat;
e^1) în cazul societăţilor cu răspundere limitată, dacă au fost desemnaţi cenzorii sau auditorul
financiar, datele acestora de identificare;
f) partea fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi;
g) sediile secundare - sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără
personalitate juridică -, atunci când se înfiinţează o dată cu societatea, sau condiţiile pentru înfiinţarea
lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare;
h) durata societăţii;
i) modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii;
j) solutionarea litigiilor.
Actul constitutiv al societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni va cuprinde:
a) datele de identificare a fondatorilor; la societatea în comandită pe acţiuni vor fi menţionaţi
şi asociaţii comanditaţi;
b) forma, denumirea şi sediul social;
c) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale;
d) capitalul social subscris şi cel vărsat şi, în cazul în care societatea are un capital autorizat,
cuantumul acestuia;
e) natura şi valoarea bunurilor constituite ca aport în natură, numărul de acţiuni acordate
pentru acestea şi numele sau, după caz, denumirea persoanei care le-a adus ca aport;
f) numărul şi valoarea nominală a acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la
purtător;
f^1) dacă sunt mai multe categorii de acţiuni, numărul, valoarea nominală şi drepturile
conferite fiecărei categorii de acţiuni;
f^2) orice restricţie cu privire la transferul de acţiuni;

45
g) datele de identificare a primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv a primilor
membri ai consiliului de supraveghere;
g^1) puterile conferite administratorilor şi, după caz, directorilor, şi dacă ei urmează să le
exercite împreună sau separat;
h) datele de identificare a primilor cenzori sau a primului auditor financiar;
i) clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul gestiunii societăţii de
către organele statutare, numărul membrilor consiliului de administraţie sau modul de stabilire a
acestui număr;
i^1) puterile de reprezentare conferite administratorilor şi, după caz, directorilor, respectiv
membrilor directoratului, şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat;
j) durata societăţii;
k) modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor;
l) sediile secundare - sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără
personalitate juridică -, atunci când se înfiinţează o dată cu societatea, sau condiţiile pentru înfiinţarea
lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare;
m) orice avantaj special acordat, în momentul înfiinţării societăţii sau până în momentul în
care societatea este autorizată să îşi înceapă activitatea, oricărei persoane care a participat la
constituirea societăţii ori la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei în cauză, precum şi
identitatea beneficiarilor unor astfel de avantaje;
n) numărul acţiunilor comanditarilor în societatea în comandită pe acţiuni;
o) cuantumul total sau cel puţin estimativ al tuturor cheltuielilor pentru constituire;
p) modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii;
r) modul de solutionare a litigiilor.
Societatea pe acţiuni se constituie prin subscriere integrală şi simultană a capitalului social de
către semnatarii actului constitutiv sau prin subscripţie publică. În cazul unei subscrieri integrale şi
simultane a capitalului social de către toţi semnatarii actului constitutiv, capitalul social vărsat la
constituire nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris.
Diferenţa de capital social subscris va fi vărsată:
a) pentru acţiunile emise pentru un aport în numerar, în termen de 12 luni de la data
înmatriculării societăţii;
b) pentru acţiunile emise pentru un aport în natură, în termen de cel mult 2 ani de la data
înmatriculării.
Capitalul social al societăţii pe acţiuni şi al societăţii în comandită pe acţiuni nu poate fi mai mic
de 90.000 lei.
Numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate fi mai mic de 2.
Capitalul social al unei societăţi cu răspundere limitată nu poate fi mai mic de 200 lei şi se
divide în părţi sociale egale, care nu pot fi mai mici de 10 lei. Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin
titluri negociabile.

5. Formalitati specifice privind actul constitutiv si constituirea societăţilor pe acţiuni prin


subscripţie publica
Societăţile pe acţiuni se pot constitui fie prin subscripţie instantanee, fie prin subscripţie publica.
In cazul subscripţiei instantanee, procedura de constituire este, in principiu, identica cu cea care
intervine in cazul constituirii oricărei forme de societate comerciala. In cazul subscripţiei publice,
Legea nr.31/1990, republicata, stabileşte o etapa prealabila, care, practic, presupune însăşi procedura
de realizare a subscripţiei.

6.Prospectul de emisiune
Procedura de constituire a societăţilor pe acţiuni prin subscripţie publica debutează cu întocmirea
unui înscris, numit prospect de emisiune, care trebuie sa îndeplinească condiţiile de validitate de fond,
de forma si de procedura prevăzute de lege. Scopul acestei faze procedurale este de a atrage
economiile publicului pentru a subscrie acţiuni necesare formarii capitalului social al societăţii.
a) condiţii de fond privind prospectul de emisiune
Fondatorii societăţii care au decis subscripţia publica întocmesc un prospect de emisiune, care
cuprinde in conţinutul sau, in principal, elementele care trebuie sa le cuprindă însuşi actul constitutiv al
societăţii pe acţiuni, mai puţin datele referitoare la administrarea si controlul societăţii.
46
Totodată, in cuprinsul prospectului de emisiune trebuie stabilita, in mod expres, data încheierii
subscripţiei.
b) condiţii de forma privind prospectul de emisiune
Prospectul de emisiune se întocmeşte in forma scrisa si autentificata, fiind semnat de către toţi
membrii fondatori. Condiţia de forma impusa de lege prospectului de misiune reprezintă o condiţie de
validitate pentru însuşi actul prealabil necesar la constituirea unei societăţi pe acţiuni prin aceasta
modalitate.
c) condiţii de procedura privind prospectul de emisiune
Fondatorii vor depune prospectul de emisiune la oficiul registrului comerţului din judeţul in care
urmează a se stabili sediul societăţii, actul astfel întocmit fiind supus unui control , asigurat de catre
directorul sau persoana desemnata de la oficiul registrului comerţului. Directorul registrului comertului
sau persoana desemnata de acesta va controla îndeplinirea condiţiilor de fond si de forma ale
prospectului de emisiune. Concret vor fi verificate urmatoarele:
- cuprinderea in conţinutul prospectului de emisiune a tuturor elementelor care trebuie sa se
regăsească si in conţinutul actului constitutiv;
- menţionarea expresa a datei închiderii subscripţiei;
- forma autentica a actului si semnarea acestuia de către toţi acţionarii fondatori.
In situaţia in care din conţinutul unui prospect de emisiune lipseşte unul din elementele stabilite
de lege pentru actul constitutiv al unei societăţi pe acţiuni (mai puţin aspectele legate de administrator
si cenzor), acesta va fi lovit de nulitate. In măsura in care directorul sau persoana desemnata , constata
ca prospectul cuprinde in conţinutul sau toate aspectele impuse de lege, este semnat de către toţi
membrii fondatori si îmbracă forma autentica, va autoriza publicarea prospectului. In măsura in care
prospectul de emisiune nu cuprinde toate menţiunile impuse de lege este lovit de nulitate absoluta.

7. Subscrierea acţiunilor
Prin intermediul subscrierii, o persoana, denumita subscriitor, accepta oferta fondatorilor de a
face parte dintr-o societate pe acţiuni, aducând ca aport o suma de bani cel puţin egala cu nivelul
nominal al unei acţiuni al cărei proprietar va deveni astfel. Din punct de vedere al subscriitorului, actul
sau are valoarea unui act unilateral de voinţa, o declaraţie proprie prin care se angajează sa facă parte
ca acţionar din viitoarea societate ce urmează a fi constituita. Ca operaţiunea in sine insa, subscrierea
apare ca act bilateral, fiind rezultatul realizării acordului intre oferta fondatorilor si acceptarea
subscriitorilor. Problema care s-a pus insa in doctrina a fost aceea de a califica daca actul
subscriitorului este un act civil sau de comerţ, marea majoritate a doctrinei opinând in sensul ca
subscrierea de acţiuni este un act de comerţ, el fiind premergător constituirii unei societăţi comerciale.
Persoanele care accepta prospectul de emisiune îşi subscriu acţiunile cu care intervin in societate pe
exemplarele prospectelor de emisiune vizate de judecător.
Subscrierea propriu-zisa a acţiunilor presupune:
- atributele de identificare ale subscriitorului (nume, prenume/denumire, domiciliu/sediu);
- numărul acţiunilor subscrise;
- data in care s-a realizat subscrierea;
- declaraţia expresa ca subscriitorul cunoaşte si accepta prospectul de emisiune, astfel cum acesta
a fost formulat.
Subscrierea reprezintă o forma expresa de acceptare a intervenţiei subscriitorilor in cadrul
societăţii comerciale in formare si aderarea la elementele de baza ale actului constitutiv. Cu toate
acestea, conform art.18 alin.3 din Legea nr.31/1990, republicata, participările la beneficiile societăţii,
rezervate de fondatori in folosul lor, chiar daca au fost acceptate de subscriitori, prin semnarea
prospectului de emisiune, nu au ca efect decât in măsura in care sunt aparte aprobate in cadrul adunării
constitutive. Dacă există aporturi în natură, avantaje acordate oricărei persoane care a participat la
constituirea societăţii sau la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei, operaţiuni încheiate de
fondatori pe seama societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, fondatorii
vor solicita judecătorului numirea unuia sau mai multor experţi.

8. Adunarea constitutiva
Voinţa subscriitorilor de a constitui o societate pe acţiuni prin subscripţie publica este expres
manifestata in cadrul adunării constitutive. Adunarea constitutivă are următoarele obligaţii:
a) verifică existenţa vărsămintelor;
47
b) examinează şi validează raportul experţilor de evaluare a aporturilor în natură;
c) aprobă participările la profit ale fondatorilor şi operaţiunile încheiate în contul societăţii;
d) discută şi aprobă actul constitutiv al societăţii, membrii prezenţi reprezentând, în acest
scop, şi pe cei absenţi, şi îi desemnează pe aceia care se vor prezenta pentru autentificarea actului şi
îndeplinirea formalităţilor cerute pentru constituirea societăţii;
e) numeşte primii membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de
supraveghere, şi primii cenzori sau, după caz, primul auditor financiar.

Adunarea constitutiva se întruneşte, după închiderea subscrierii pe baza convocării ce revine in


sarcina membrilor fondatori.
In acest sens, membrii fondatori au obligaţia ca intr-un termen de maximum 15 zile de la
momentul închiderii subscrierii sa convoace adunarea constitutiva, publicitatea convocării fiind
asigurata prin Monitorul Oficial si prin intermediul a doua ziare de larga răspândire.
Convocarea publica trebuie realizata cu cel puţin 15 zile înainte de data fixata pentru
desfăşurarea adunării constitutive, înştiinţarea trebuie sa cuprindă cel puţin data si locul de desfăşurare
a adunării si precizarea problemelor ce vor fi supuse discuţiei. Adunarea alege un preşedinte şi doi sau
mai mulţi secretari. Participarea acceptanţilor se va constata prin liste de prezenţă, semnate de fiecare
dintre ei şi vizate de preşedinte şi de unul dintre secretari. Oricare acceptant are dreptul să facă
observaţii asupra listei afişate de fondatori, înainte de a se intra în ordinea de zi a adunării, care va
decide asupra observaţiilor.
Fondatorii iau asupra lor consecinţele actelor şi ale cheltuielilor necesare constituirii societăţii,
iar dacă, din orice cauză, aceasta nu se va constitui, ei nu se pot îndrepta împotriva acceptanţilor.
Fondatorii sunt obligaţi să predea consiliului de administraţie, respectiv directoratului,
documentele şi corespondenţa referitoare la constituirea societăţii, în termen de 5 zile. Fondatorii şi
primii membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai directoratului şi ai consiliului de
supraveghere, sunt solidar răspunzători, din momentul constituirii societăţii, faţă de societate şi de terţi
pentru:
- subscrierea integrală a capitalului social şi efectuarea vărsămintelor stabilite de lege sau de
actul constitutiv;
- existenţa aporturilor în natură29
- veridicitatea publicaţiilor făcute în vederea constituirii societăţii.
Fondatorii sunt răspunzători, de asemenea, de valabilitatea operaţiunilor încheiate în contul
societăţii înainte de constituire şi luate de aceasta asupra sa. Adunarea generală nu va putea da
descărcare fondatorilor şi primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai directoratului şi
ai consiliului de supraveghere, pentru răspunderea ce le revine, timp de 5 ani.

9. Participarea acceptanţilor
La adunarea constitutiva au dreptul sa participe, alături de membrii fondatori, numai persoanele
care au acceptat subscripţia. In acest scop, legea impune membrilor fondatori (împuterniciţi cu
organizarea adunării constitutive) sa afişeze la locul unde urmează a se desfăşura adunarea o lista a
comercianţilor subscripţiei, cu menţionarea numărului de acţiuni corespunzătoare pentru fiecare dintre
acceptanţi. Lista se afişează cu cel puţin 5 zile înaintea de data fixata pentru desfăşurarea adunării
constitutive. Adunarea constitutiva va avea loc la momentul stabilit de înştiinţare, dar nu mai târziu de
2 luni de la momentul in care s-a încheiat subscripţia. Asupra listei astfel afişate, oricare dintre
acceptanţi poate formula observaţii, pe care le va pune in discuţie in adunarea generala înainte de
intrarea in ordinea de zi, adunarea generala fiind singura îndreptăţită sa decidă cu privire la aceste
observaţii.
Pentru buna desfăşurare a lucrărilor adunării generale, la demararea dezbaterilor se va alege un
preşedinte de şedinţa si doi sau mai mulţi cenzori. Prezenta acceptanţilor in cadrul adunării constitutive
se constata in baza unor liste semnate de fiecare acceptant prezent si vizate de preşedinte si de unul din
secretari. Pentru ca o adunare constitutiva sa fie legal constituita, in cadrul ei trebuie sa participe cel
puţin jumătate plus unul din numărul total de acceptanţi. Acceptanţii pot participa la adunarea
constitutiva si printr-un reprezentant, împuternicit pentru o asemenea operaţiune printr-o procura
speciala. Legea nu admite insa ca un împuternicit sa reprezinte mai mult de 5 acceptanţi.

29
vezi Decizia nr.1664/R 26.08.2005 Curtea de Apel Galati – sectia comerciala,maritima si fluviala
48
10. Modul de votare
În adunarea constitutivă, fiecare acceptant are dreptul la un vot, indiferent de acţiunile subscrise.
El poate fi reprezentat şi prin procură specială. Nimeni nu poate reprezenta mai mult de 5 acceptanţi.
Acceptanţii care au constituit aporturi în natură nu au drept de vot în deliberările referitoare la
aporturile lor, chiar dacă ei sunt şi subscriitori de acţiuni în numerar ori se prezintă ca mandatari ai
altor acceptanţi. Adunarea constitutivă este legală dacă sunt prezenţi jumătate plus unu din numărul
acceptanţilor şi ia hotărâri cu votul majorităţii simple a celor prezenţi.

11. Capitalul social


O societate comerciala pe acţiuni se poate constitui in măsura in care întregul capital prevăzut in
prospectul de emisiune a fost subscris.
In ceea ce priveşte vărsarea efectiva a capitalului subscris, art. 20 alin.1 din Legea nr.31/1990,
republicata, pentru aportul in numerar fiecare acceptant are obligaţia de a varsă cel puţin jumătate din
valoarea acţiunilor subscrise, diferenţa urmând a fi vărsata intr-un termen de maximum 12 luni de la
momentul înmatriculării societăţii.
Daca exista si aporturi in natura, acestea nu trebuie predate integral in momentul constituirii
societăţii. Aportul in creanţe este exclus in cazul societăţilor pe acţiuni care se constituie prin
subscripţie publica. Vărsămintele astfel efectuate de către acceptanţii subscriitorului se predau
persoanelor special împuternicite in acest scop prin actul constitutiv al societăţii. Daca astfel de
persoane nu sunt aparte desemnate, după înmatricularea societăţii Consiliul de administraţie va
nominaliza persoanele care se vor ocupa de preluarea vărsămintelor de la acceptanţi. Având in vedere
faptul ca legea stabileşte ca la momentul efectuării vărsămintelor persoana împuternicita are obligaţia
sa prezinte certificatul de înmatriculare a societăţii comerciale, este de observat ca preluarea
vărsămintelor de către persoanele nominalizate prin decizie de către consiliul de administraţie se refera
numai la situaţia in care la momentul constituirii societăţii, acceptanţii nu au vărsat integral valoarea
acţiunilor. In situaţia in care in urma subscripţiei publice a rezultat o valoare mai mare sau mai mica
decât cea stabilita pentru capitalul social in prospectul de emisiune, membrilor fondatori le revine
obligaţia de a supune aprobării adunării constitutive, modificarea capitalului social la nivelul
subscripţiei. Evident ca reducerea capitalului social nu poate fi sub limita impusa de lege pentru
constituirea legala a unei societăţi pe acţiuni, respectiv de 90.000 lei.

12. Raportul de expertiza


Daca exista aporturi in natura, avantajele acordate fondatorilor, operaţiuni încheiate de fondatori
in contul societăţii care se constituie si pe care aceasta urma sa le ia asupra sa, adunarea constitutiva
numeşte unul sau mai mulţi experţi care îşi vor da avizul asupra evaluărilor (art.25 alin.1 din Legea nr.
31/1990, republicata). In situaţia in care adunarea constitutiva nu se hotărăşte cu privire la desemnarea
experţilor sau cvorumul cerut de lege pentru adoptarea unui hotărâri cu privire la acest aspect nu este
realizat, experţii vor fi numiţi de către directorul sau persoana desemnata de acesta de la oficiul
registrului comerţului. Conform art.37 alin.2 din Legea nr. 31/1990, republicata, raportul întocmit de
experţi urmează a fi depus de către aceştia in termen de 15 zile la oficiul registrului comerţului, putând
sa fie astfel examinat de creditorii personali ai asociaţilor sau de orice alte persoane interesate. In urma
expertizei astfel efectuate, se va proceda la o noua convocare a adunării constitutive. Fata de textul
cuprins in art. 37 alin.2 din Legea societăţilor comerciale, se pot pune in discuţie doua aspecte
 legea stabileşte un termen înlăuntrul căruia se impune ca experţii sa rezolve obiectivele
expertizei, respectiv exact acest termen de 15 zile.
 după terminarea expertizei raportul este dat publicităţii, in sensul ca el va putea fi consultat de
către orice persoana interesata, la sediul oficiului registrului comerţului.
Mai mult decât atât, legea admite si posibilitatea ca la cerere, si pe cheltuiala solicitantului
interesat, oficiul registrului comerţului, sa aibă posibilitatea sa elibereze copii după raportul de
expertiza sau extrase din acesta. Evident ca primele persoane interesate cu privire la un astfel de raport
ar fi creditorii personali ai asociaţilor, aceştia fiind direct interesaţi atât cu privire la bunurile aportate
in natura la capitalul social, cat si la eventualele avantaje pe care fondatorii au urmărit sa si le rezerve.
Aceasta insa nu exclude posibilitatea ca si o alta persoana sa aibă interese directe in cunoaşterea
conţinutului raportului de expertiza.

49
Aşa se explica de ce legiuitorul a încercat, practic, sa asigure dreptul de a informa cu privire la
conţinutul raportului de expertiza pentru orice persoana, asigurând astfel caracterul public al acestui
act.
In condiţiile in care, conform art.18 alin.1 din Legea nr. 31/1990, republicata, pentru ca un
prospect de emisiune sa fie valabil din punct de vedere al conţinutului sau trebuie sa cuprindă toate
elementele care se regăsesc intr-un act constitutiv al unei societăţi pe acţiuni, mai puţin elementele
referitoare la administratori si cenzori, aceste aspecte trebuie sa fie ulterior clarificate.

13. Înmatricularea societăţilor comerciale


În termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv, fondatorii, primii administratori sau,
dacă este cazul, primii membri ai directoratului şi ai consiliului de supraveghere ori un împuternicit al
acestora vor cere înmatricularea societăţii în registrul comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea
sediul societatea. Ei răspund în mod solidar pentru orice prejudiciu pe care îl cauzează prin
neîndeplinirea acestei obligaţii. Cererea va fi însoţită de:
a) actul constitutiv al societăţii;
b) dovada efectuării vărsămintelor în condiţiile actului constitutiv;
c) dovada sediului declarat şi a disponibilităţii firmei;
d) în cazul aporturilor în natură subscrise şi vărsate la constituire, actele privind proprietatea,
iar în cazul în care printre ele figurează şi imobile, certificatul constatator al sarcinilor de care sunt
grevate;
e) actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de asociaţi;
f) declaraţia pe propria răspundere a fondatorilor, a primilor administratori, respectiv a
primilor membri ai directoratului şi ai consiliului de supraveghere, şi, dacă este cazul, a cenzorilor, că
îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege;
g) alte acte sau avize prevăzute de legi speciale în vederea constituirii.
Controlul legalităţii actelor sau faptelor care, potrivit legii, se înregistrează în registrul
comerţului se exercită de catre registrul comertului prin directorul general si/sau persoana desemnata.
Directorul si/sau persoana desemnata, va putea dispune efectuarea unei expertize, în contul părţilor,
precum şi administrarea altor dovezi.
La societăţile pe acţiuni, dacă există aporturi în natură, avantaje rezervate oricărei persoane care
a participat la constituirea societăţii sau la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei, operaţiuni
încheiate de fondatori pe seama societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa,
directorul si/sau persoana desemnata a registrului comertului numeşte, în termen de 5 zile de la
înregistrarea cererii, unul sau mai mulţi experţi din lista experţilor autorizaţi. Aceştia vor întocmi un
raport cuprinzând descrierea şi modul de evaluare a fiecărui bun aportat şi vor evidenţia dacă valoarea
acestuia corespunde numărului şi valorii acţiunilor acordate în schimb, precum şi alte elemente
indicate de director si/sau persoana desemnata. Fondatorii vor depune raportul în termen de 15 zile de
la data aprobării sale la oficiul registrului comerţului. Registrul comerţului va transmite o notificare cu
privire la această depunere către Regia Autonomă "Monitorul Oficial", pentru a fi publicată pe
cheltuiala societăţii.
Nu pot fi numiţi experţi:
a) rudele sau afinii până la gradul al IV-lea inclusiv ori soţii acelora care au constituit aporturi
în natură sau ai fondatorilor;
b) persoanele care primesc, sub orice formă, pentru funcţiile pe care le îndeplinesc, altele
decât aceea de expert, un salariu ori o remuneraţie de la fondatori sau de la cei care au constituit
aporturi în natură;
c) orice persoană căreia, ca urmare a relaţiilor sale de afaceri, de muncă sau de familie, îi
lipseşte independenţa pentru a realiza o evaluare obiectivă a aporturilor în natură, potrivit normelor
speciale care reglementează profesia.
În cazul în care cerinţele legale sunt îndeplinite, directorul si/sau persoana desemnata a
registrului comertului, va dispune prin rezolutie pronunţată în termen de 5 zile de la îndeplinirea
acestor cerinţe, va autoriza constituirea societăţii şi va dispune înmatricularea ei în registrul
comerţului, în condiţiile prevăzute de legea privind acest registru.

50
Societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării în registrul comerţului.
Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunţarea rezolutiei, prin care se
autorizează înmatricularea societăţii comerciale30.
Societăţile comerciale străine pot înfiinţa în România, cu respectarea legii române, filiale,
precum şi sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte sedii secundare, dacă acest drept le este recunoscut
de legea statutului lor organic31.
Dobândirea de către societate, într-un interval de cel mult 2 ani de la constituire sau de la
autorizarea începerii activităţii societăţii, a unui bun de la un fondator ori acţionar, contra unei sume
sau a altor contravalori reprezentând cel puţin o zecime din valoarea capitalului social subscris, va fi
supusă aprobării prealabile a adunării generale a acţionarilor, va fi menţionată în registrul comerţului şi
va fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, şi într-un ziar cu largă răspândire. Nu
vor fi supuse acestor prevederi operaţiunile de dobândire efectuate în cadrul activităţii curente a
societăţii, cele făcute din dispoziţia unei autorităţi administrative sau a unei instanţe judecătoreşti şi
nici cele făcute în cadrul operaţiunilor de bursă. Reprezentanţii societăţii sunt obligaţi să depună la
oficiul registrului comerţului semnăturile lor, la data depunerii cererii de înregistrare, dacă au fost
numiţi prin actul constitutiv, iar cei aleşi în timpul funcţionării societăţii, în termen de 15 zile de la
alegere.
In prezent procedura de inregistrare a societatilor comerciale in registrul comerţului este
reglementata de Legea 359/200432 modificata prin Ordonanţa de urgenta nr.75/200433. Aceste acte
normative au in vedere transpunerea acquisului comunitar şi armonizarea cadrului legislativ cu cel al
statelor membre ale Uniunii Europene. De asemenea, se impunea constituirea unui cadru juridic
adecvat pentru stimularea spiritului antreprenorial, prin simplificarea şi accelerarea procedurilor de
înregistrare a comercianţilor. Actuala procedură de înmatriculare în registrul comerţului şi de
înregistrare fiscală a persoanelor fizice, intreprinderilor familiale,intreprinderilor individuale şi
persoanelor juridice, precum şi de autorizare a funcţionării pe baza declaraţiilor-tip pe propria
răspundere ale persoanelor juridice are ca principal scop simplificarea procedurilor administrative şi
promovării calităţii serviciilor. In acest sens, legea prevede ca societăţile comerciale, societăţile şi
companiile naţionale, grupurile de interes economic, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste,
sucursalele înfiinţate de acestea, precum şi alte persoane juridice care se înregistrează în registrul
comerţului potrivit unor acte normative speciale sunt denumite solicitanţi.
In accepţiunea legii, prin autorizarea funcţionării, se înţelege asumarea de către solicitant a
responsabilităţii privitoare la legalitatea desfăşurării activităţilor declarate. Activităţile cu impact
semnificativ asupra mediului vor fi autorizate din punct de vedere al protecţiei mediului de către
autorităţile competente de protecţia mediului, la sediile acestora.
Procedura de autorizare şi lista activităţilor cu impact semnificativ asupra mediului sunt stabilite
prin ordin al ministrului mediului şi gospodăririi apelor. Solicitarea efectuării înregistrării în registrul
comerţului se face la biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal de către
fondatori, administratori sau de reprezentanţii acestora, precum şi de orice persoană interesată, în
condiţiile legii, prin întocmirea cererii de înregistrare. Solicitanţii dobândesc personalitate juridică de
la data înregistrării în registrul comerţului a rezolutiei directorului sau persoanei desemnate de acesta,
prin care se dispun autorizarea constituirii şi înmatricularea, bineînţeles dacă nu se dispune altfel. La
înmatriculare solicitanţilor li se eliberează certificatul de înregistrare conţinând numărul de ordine din
registrul comerţului şi codul unic de înregistrare atribuit de Ministerul Finanţelor Publice, însoţit de
rezolutia directorului si /sau persoanei desemnate, precum şi de alte acte prevăzute de prezenta lege.
Termenul de eliberare a certificatului de înregistrare şi, după caz, a certificatului de înscriere de
menţiuni este de 3 zile, respectiv 5 zile, calculat de la data înregistrării cererii.
Pe parcursul existenţei persoanei juridice dovada privind starea acesteia, referitoare la
funcţionare, dizolvare, reorganizare, lichidare, insolvenţă, reorganizare judiciară, faliment sau
30
vezi Curtea de Casatie sectia III-a ,decizia nr.729/1921,in „Practica judiciara in materie comerciala” vol II Editura
Lumina,Bucuresti 1991,pag.101
31
vezi Curtea de Apel Bucuresti, sectia IV-a ,decizia nr.67/1930,in „Practica judiciara in materie
comerciala”,volI,Ed.Lumimina, Bucuresti 1991,pag.131
32
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 839 din 13 septembrie 2004
33
privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi
persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice,
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 932 din 12 octombrie 2004
51
suspendare temporară a activităţii, se face cu extrasul de registru emis de oficiul registrului comerţului
de pe lângă tribunal, valabil 30 de zile de la data emiterii.
Solicitarea înregistrării fiscale se face prin depunerea cererii de înregistrare la biroul unic din
cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal, iar atribuirea codului unic de înregistrare de
către Ministerul Finanţelor Publice este condiţionată de admiterea cererii de înregistrare în registrul
comerţului de către director si/sau persoana desemnata. Pe baza datelor transmise potrivit prevederilor
legale Ministerul Finanţelor Publice atribuie, în termen de maximum 8 ore, codul unic de înregistrare.
În vederea eliberării de către biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal
a certificatului de înregistrare conţinând codul unic de înregistrare sau, după caz, a certificatului de
înscriere de menţiuni, solicitantul are obligaţia să depună, o dată cu cererea de înregistrare şi actele
doveditoare, declaraţia-tip pe propria răspundere, semnată de asociaţi sau de administratori, din care să
rezulte, după caz, că:
a) persoana juridică nu desfăşoară, la sediul social sau la sediile secundare, activităţile
declarate, o perioadă de maximum 3 ani;
b) persoana juridică îndeplineşte condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în
domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor (P.S.I.), sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi
protecţiei muncii, pentru activităţile precizate în declaraţia-tip.
Orice modificare cu privire la cele declarate atrage obligaţia solicitantului de a depune la
biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal o nouă declaraţie-tip pe
propria răspundere corespunzătoare modificărilor intervenite. Oficiul registrului comerţului de pe
lângă tribunal înregistrează în registrul comerţului datele din declaraţiile-tip de lege. Procedura de
autorizare a funcţionării pe baza declaraţiei-tip pe propria răspundere se desfăşoară prin intermediul
biroului unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal, la care solicitantul are
obligaţia înregistrării sediului social sau secundar.
Oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale, prin birourile unice, efectuează următoarele
activităţi:
a) primesc, verifică şi înregistrează cererile de înregistrare şi actele depuse în susţinerea acestora,
precum şi declaraţiile-tip;
b) încasează taxele şi tarifele pentru operaţiunile efectuate de oficiile registrului comerţului de
pe lângă tribunale, precum şi cele datorate altor autorităţi implicate în procedura de înregistrare;
c) ţin în sistem computerizat evidenţa declaraţiilor-tip;
d) transmit autorităţilor publice competente declaraţiile-tip în copie, şi, pe cale electronică,
datele de identificare ale persoanelor juridice înregistrate în registrul comerţului;
e) completează şi emit în termen certificatele constatatoare privind înregistrarea declaraţiilor-
tip potrivit prezentei legi;
f) urmăresc termenele prevăzute de prezenta lege şi eliberează solicitanţilor certificatele de
înregistrare, certificatele de înscriere de menţiuni, rezolutii director si/sau persoana desemnata, precum
şi certificatele constatatoare prevăzute de lege

Biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal, pe baza declaraţiilor-
tip prevăzute de lege, eliberează solicitanţilor certificate constatatoare care atestă că:
a) s-a înregistrat declaraţia-tip pe propria răspundere, din care rezultă că la sediul social sau
secundar nu se desfăşoară activităţile prevăzute în actul constitutiv sau modificator;
b) s-a înregistrat declaraţia-tip pe propria răspundere, din care rezultă că sunt îndeplinite
condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor
(P.S.I.), sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi protecţiei muncii, pentru activităţile declarate;
c) s-a înregistrat declaraţia-tip pe propria răspundere, din care rezultă modificările intervenite
faţă de declaraţia-tip anterioară.

Certificatele constatatoare se eliberează o dată cu certificatul de înregistrare sau certificatul de


înscriere de menţiuni.
Pentru sediul social şi pentru fiecare sediu secundar se va elibera câte un certificat constatator
care atestă că s-au înregistrat declaraţiile-tip. În vederea efectuării controlului de către autorităţile
publice competente privind conformitatea celor declarate, oficiul registrului comerţului de pe lângă
tribunal transmite acestora copiile declaraţiilor-tip şi, pe cale electronică, datele de identificare ale
persoanelor juridice, în termen de 3 zile de la data înregistrării în registrul comerţului.
52
Autorităţile publice competente in efectuarea controlului sunt:
- brigăzile şi grupurile de pompieri militari din subordinea Ministerului Administraţiei şi
Internelor;
- direcţiile de sănătate publică teritoriale din subordinea Ministerului Sănătăţii sau ministerele cu
reţea proprie de sănătate publică;
- Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor sau ministerele cu
reţea sanitară veterinară proprie;
- autorităţile publice teritoriale de protecţie a mediului din subordinea Ministerului Mediului şi
Gospodăririi Apelor;
- inspectoratele teritoriale de muncă din subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi
Familiei.

În cazul în care autorităţile publice competente constată că nu sunt îndeplinite condiţiile legale
de funcţionare, notifică acest fapt solicitantului, la sediul înregistrat, acordând un termen de remediere
a neregularităţilor constatate. Termenul curge de la data primirii notificării şi poate fi prelungit la
cererea expresă a solicitantului, adresată autorităţii publice competente.
În cazul în care neregularităţile nu sunt remediate, autorităţile publice competente notifică
oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal actul prin care s-a interzis desfăşurarea activităţii,
în termen de 3 zile de la emiterea acestuia, pentru a fi înregistrat din oficiu în registrul
comerţului.Oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale asigură condiţiile necesare pentru
arhivarea tuturor documentelor aferente procedurii de autorizare a funcţionării pe baza declaraţiei-tip
pe propria răspundere. În cadrul oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale se desfăşoară
activităţi de asistenţă juridica, acordate solicitanţilor, la cererea şi pe cheltuiala acestora, pentru
efectuarea procedurilor necesare înregistrării în registrul comerţului a actelor constitutive sau
modificatoare.
Serviciile de asistenţă juridica, se acordă, la cererea şi pe cheltuiala solicitantului, înainte de
depunerea cererii de înregistrare la oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunal.

14. Publicitatea constituirii societăţilor comerciale


Conform art.14 din legea 359/2004, după efectuarea înmatriculării societăţilor comerciale în
registrul comerţului, un extras al încheierii judecătorului delegat se comunică, din oficiu, Regiei
Autonome "Monitorul Oficial", spre publicare, pe cheltuiala solicitantului.
Se pot publica numai extrase din rezolutia de inmatriculare, vizate de director si/sau persoana
desemnata. Aceste extrase trebuie sa cuprindă:
- numărul şi data încheierii,
- denumirea,
- sediul social şi forma juridică,
- numele şi adresa fondatorilor, administratorilor şi, dacă este cazul, a cenzorilor,
- domeniul şi activitatea principală,
- capitalul social şi durata de funcţionare,
- codul unic de înregistrare atribuit,
- numărul de ordine în registrul comerţului

Extrasul poate fi transmis şi pe cale electronică. La cererea şi pe cheltuiala solicitantului,


rezolutia directorului si/sau persoanei desemnate se publică integral în Monitorul Oficial al României,
Partea a IV-a. Publicitatea este necesara pentru ca orice persoana interesata sa aibă posibilitatea sa
atace actul constitutiv al societăţii sau existenta societăţii, in măsura in care aceasta îi lezează
interesele. În aceste condiţii, legea stabileşte posibilitatea de acţiune a persoanei interesate si in funcţie
de momentul publicităţii sau de conţinutul actelor supuse publicităţii. Acele acte sau fapte pentru care
nu s-a efectuat publicitatea nu sunt opozabile fata de terţi decât in măsura in care se face dovada ca
terţii aveau cunoştinţa de conţinutul lor. Rezulta ca publicitatea are drept efect opozabilitatea actelor
fata de terţi, neavând insa si efect constitutiv.
Prezumţia de opozabilitate impusa de lege este relativa, in măsura in care se poate face dovada
ca terţii aveau cunoştinţa de aceste acte.
Aceasta prezumţie relativa este o prezumţie pozitiva legea insa prevede si o prezumţie negativa,
in sensul ca in situaţia in care un terţ face dovada ca a fost in imposibilitate de a lua la cunoştinţa de
53
publicitatea societăţii prin Monitorul Oficial, acestuia nu-i sunt opozabile operaţiunile societăţii pana
la a 16-a zi de la momentul publicării încheierii de înmatriculare in Monitorul Oficial.
In ceea ce priveşte elementele de conţinut ale actului constitutiv, legea stabileşte obligaţia
societăţii cu privire la verificarea identităţii dintre textul depus la registrul comerţului in vederea
înregistrării si ceea ce s-a publicat efectiv. Când exista diferenţe intre textul iniţial si cel publicat,
opozabil este textul publicat, in afara situaţiei in care terţii aveau cunoştinţa de textul real. Terţii, in
măsura in care ulterior iau cunoştinţa de existenta unui text care exprima efectiv voinţa asociaţilor si
care se deosebeşte de textul publicat, in funcţie de propriul lor interes pot invoca oricare dintre cele
doua texte.

15. Filialele sucursalele si sediile secundare ale societăţilor comerciale


Societatea îşi poate realiza activitatea si in alt loc decât sediul principal, in aceeaşi localitate sau
in alte localităţi din tara ori chiar din străinătate, cu respectarea legislaţiei statutului respectiv.
In aceste condiţii, societatea comerciala isi poate constitui, in temeiul art.42 din Legea
nr.31/1990, republicata, filiale, cu personalitate juridica, sau, in temeiul art.43 din aceeaşi lege,
dezmembrăminte ale societăţii, denumite sedii secundare, lipsite de personalitate juridica. In doctrina
s-a precizat ca înfiinţarea de sucursale si filiale ale societăţilor trebuie privita ca o manifestare a
funcţiei de organizare a societăţii comerciale, care acţionează pe toata durata existentei societăţii, si se
explica prin nevoia de adaptare a societăţii la mediul in care acţionează.
In aceste condiţii, ele pot fi privite si ca structuri societare.
Sunt considerate a fi sedii secundare ale societăţii:
- sucursalele;
- agenţiile;
- reprezentantele;
- alte unităţi fără personalitate juridica, cum ar fi punctele de lucru si birourile.

Sediile secundare
Aşa cum le defineşte legiuitorul in art.43 din Legea nr. 31/1990, republicata, sucursalele si
celelalte sedii secundare sunt „dezmembrăminte" fără personalitate juridica ale societăţilor comerciale.
Termenul „dezmembrăminte" folosit de legiuitor, înseamnă, de fapt, părţi componente, unităţi, structuri
fără personalitate juridica care aparţin unei societăţi comerciale. Sucursala se caracterizează prin faptul
ca este dependenta total, juridic si patrimonial, de societatea in cadrul căreia funcţionează, beneficiind
de o anumita autonomie de funcţionare, având sediu propriu si propriile atribute de identificare.
Pornind de la aceste trăsături, sucursala a fost definita ca fiind o structura societara
instituţionalizata, lipsita de patrimoniu si personalitate juridica, ce funcţionează relativ
independent, autonom si durabil, intr-un sediu propriu si căreia i se încredinţează ca prelungire
a capacităţii societăţii care o constituie, printr-un mandat general, puterea de reprezentare,
negociere si executare de operaţiuni comerciale in raza ei de activitate. Sediile secundare nu au
personalitate juridica pentru ca nu au un patrimoniu propriu. Drepturile asupra bunurilor pe cere
le poseda aparţin societăţii - mama. La nivelul sucursalelor administratorul sucursalei îşi desfăşoară
activitatea in limitele împuternicirii de reprezentare data de conducătorul societăţii-mama.
Sucursalele se înregistrează la oficiul registrului comerţului din judeţul in care vor funcţiona,
unde se vor depune copii-certificate ale tuturor actelor care au fost depuse si la oficiul registrului
comerţului de la sediul principal al societăţii.
Celelalte sedii secundare -agenţii, depozite, puncte de lucru- se înregistrează la oficiul registrului
comerţului de la sediul principal al societăţii. Atât sucursalele, cat si celelalte sedii secundare se
înregistrează fiscal la administraţia financiara in raza căreia vor funcţiona, in termen de 5 zile de la
menţionarea lor in registrul comerţului

Procedura de înfiinţare a sucursalelor


In cuprinsul art.43 alin.2 din Legea societăţilor comerciale, legiuitorul prevede in mod distinct
cazul înfiinţării unei sucursale intr-o localitate din acelaşi judeţ sau chiar in aceeaşi localitate cu
societatea fondatoare. In acest caz, sucursala se va înmatricula in acelaşi registru, insa in mod distinct,
ca înmatriculare independenta. Firma sucursalei va conţine denumirea si localitatea sediului societăţii-
mama la care se adaugă menţiunea „sucursala" si localitatea sediului acesteia.

54
Potrivit art.52 din Normele metodologice privind modul de tinere a registrelor comerţului si de
efectuare a înregistrărilor, la depunerea cererii de autorizaţie si/sau înmatriculare, referentul oficiului
registrului comerţului are obligaţia de a efectua verificarea existentei următoarelor documente:
a) hotărârea organului statutar de înfiinţare, care cuprinde adresa sediului secundar, obiectul de
activitate, datele de identificare a persoanelor împuternicite să reprezinte sucursala şi limita mandatului
acordat;
b) actul adiţional în formă autentică privind înfiinţarea sucursalei, dacă această înfiinţare nu este
prevăzută în actul constitutiv;
c) dovada sediului sucursalei
d) declaraţia pe propria răspundere a împuternicitului sucursalei
e) dovezile privind achitarea taxelor legale precum şi a taxei de publicare în Monitorul Oficial al
României a rezolutiei de înmatriculare a sucursalei, înfiinţată de către o societate comercială.
In cazul in care sucursala se înfiinţează in baza actului constitutiv al societăţii fondatoare,
conform art.53 din Normele metodologice ONRC, cererea de autorizaţie si de înmatriculare a
sucursalei va fi însoţita de:
- actul constitutiv;
- dovada deţinerii cu titlu legal a spaţiului aferent (contract de vânzare-cumpărare, certificat de
moştenitor, contract de închiriere, contract de subînchiriere, contract de leasing imobiliar, comodat, uz,
uzufruct, extras din Cartea funciară etc.). În cazul în care imobilul este deţinut în coproprietate, se va
prezenta şi acordul coproprietarilor.
Dacă sediul social s-a stabilit într-un imobil care intră sub incidenţa Legii locuinţei nr. 114/1996,
republicată, se prezintă şi avizul favorabil al proprietarilor şi, după caz, al titularilor contractelor de
închiriere din locuinţele cu care se învecinează spaţiul, pe plan orizontal şi vertical;
- pentru deponenţii şi/sau semnatarii cererilor depuse: împuternicirea specială sau împuternicirea
avocaţială, iar pentru comercianţii, persoane fizice, procură specială şi autentică;
- pentru obiectul de activitate, domeniul şi activitatea principală: se va utiliza "Clasificarea
activităţilor din economia naţională" – CAEN(rev.2).
Obiectul de activitate se va exprima prin grupe CAEN de trei cifre pentru domenii şi prin clase
CAEN de patru cifre pentru activităţi. Indicarea domeniului şi a activităţii principale se va face printr-o
grupă de trei cifre şi printr-o clasă de patru cifre aparţinând grupei respective. Se va recomanda
comercianţilor ca obiectul de activitate să fie omogen, în sensul de a nu cuprinde mai multe grupe
CAEN diferite. In cererea de înmatriculare se va indica numărul sub care a fost înmatriculata
societatea-mama. Din punct de vedere procedural, încheierea de înmatriculare a sucursalei se va
comunica, din oficiu, registrului comerţului de la sediul principal. Orice modificare ulterioara
referitoare la sucursala se înregistrează in registrul comerţului de la sediul la care a fost înmatriculata
sucursala si se va comunica din oficiu la sediul principal unde se va menţiona acea modificare.

Filialele
Filialele sunt societăţi comerciale cu personalitate juridica si se constituie intr-una din formele de
societăţi comerciale prevăzute de lege, urmându-se aceeaşi procedura (art. 42 din Legea nr. 31/1990,
republicata). De altfel, filialele, ca de altfel si sediile secundare, se constituie pentru nevoile specifice
ale comerţului. Cu privire la noţiunea de filiala, in doctrina de specialitate s-au căutat modalităţi variate
si complexe de exprimare a conceptului. Astfel, s-a considerat ca filiala este o întreprindere cu
personalitate juridic aparţinând societăţii comerciale, cu un patrimoniu propriu si îndreptăţita
sa încheie contracte cu terii in nume propriu. Ele pot fi considerate ca fiind adevărate societăţi
comerciale, componente ale societăţii-mamă, asupra lor exercitându-se influenta, direcţia sau controlul
societăţii-mamă. Se considera ca filiala apare ca element exogen, atât in raport cu societatea mama, cat
si cu celelalte dezmembrăminte ale acesteia, fiind constituita cu scopul dezvoltării afacerilor societăţii-
mamă, care astfel sunt conservate. De altfel, se considera ca elementul definitoriu al filialelor este
tocmai raportul de dependenta speciala fata de societatea-mama, aceasta aservire nerezultând dintr-un
ordin emis de societatea-mama, ci din angajamentele sociale ale filialei de a integra voinţa societăţii-
mamă, potrivit voinţei prin exerciţiul dreptului de vot.

4.6.. Nulitatea societatilor comerciale


Prin intermediul Legii nr.31/1990, republicata, s-a introdus o instituţie noua - instituţia nulităţii
societăţilor comerciale.
55
Competenta in domeniul declarării nulităţii revine tribunalului din raza teritoriala a sediului
comercial. Nulitatea unei societăţi înmatriculate poate interveni numai in cazurile expres si limitativ
prevăzute de art.56 din Legea nr.31/1990, republicata. Sunt cazurile de nulitate a societăţilor
comerciale:
- inexistenta sau nerespectarea condiţiilor de forma;
- lipsa formei autentice a actului constitutiv.
Din moment ce legea stabileşte ca lipsa formei autentice are drept consecinţa nulitatea societăţii,
rezulta ca condiţia de forma a actului constitutiv este o condiţie „ad validitatem", contractul de
societate fiind un act formal si solemn;
- atunci când toţi fondatorii au fost la momentul constituirii societăţii incapabili.
Legea se refera la o condiţie care are in vedere, pe de o parte pe toţi asociaţii, iar pe de alta parte
momentul constituirii, respectiv momentul înmatriculării. Daca numai unii dintre asociaţi sunt
incapabili, societatea se poate constitui si poate exista, deoarece orice persoana interesata poate invoca
ulterior o neregularitate cu privire la asociaţi printr-o acţiune in regularizare, aşa cum este posibil ca
însuşi judecătorul delegat sa se autosesizeze cu privire la unii dintre asociaţi si sa solicite regularizarea
înaintea înmatriculării.
- atunci când obiectul de activitate este ilicit sau contrar bunelor moravuri;
- când lipseşte rezolutia directorului si/sau persoanei desemnate. Soluţia legii se impune,
deoarece o societate comerciala exista ca persoana juridica numai in momentul înmatriculării, iar
înmatricularea este dispusa numai in baza unui act jurisdicţional - rezolutia directorului si/sau
persoanei desemnate.
In cazul in care prin acte normative speciale, pentru constituirea unor societăţi cu un anumit
obiect de activitate, se solicita anumite autorizări, chiar daca acestea se solicita de către oficiul
registrului comerţului, lipsa autorizării are drept consecinţa desfiinţarea societăţii prin nulitate;
- daca in actul constitutiv nu exista menţiuni cu privire la denumirea societăţii, obiectul de
activitate, aporturile asociaţilor si capitalul social subscris de asociaţi, orice persoana interesata poate
invoca nulitatea societăţii respective;
- daca s-au încălcat dispoziţiile imperative ale legii privind capitalul social subscris si vărsat.
- atunci când numărul de asociaţi este sub limita minima impusa de lege.
Nulitatea societăţilor comerciale este remediabila. In acest sens, legea stabileşte ca daca, pana la
momentul punerii concluziilor pe fond in cazul cererii pentru declararea nulităţii societăţii, cauzele de
nulitate au fost înlăturate, instanţa nu mai poate dispune nulitatea societăţii respective.
Deşi legea face referire la nulitatea relativa, atât cauzele care duc la nulitatea societăţii, cat si
faptul ca orice persoana interesata este in drept sa invoce nulitatea, creează concluzia ca in realitate
nulitatea ce poate interveni este absoluta
Rezolutiile pronuntate in temeiul prezentului act normativ (O.U.G. nr.116/2009) sunt executorii
de drept.
Impotriva rezolutiei directorului si/sau persoanei sau persoanelor desemnate se poate formula plangere
in termen de 15 zile de la pronuntare pentru parti si de la data publicarii rezolutiei sau a actului
modificator al actului constitutiv in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a IV-a, pentru orice alte
persoane interesate.
Plangerea se depune si se mentioneaza in registrul comertului unde s-a facut inregistrarea. In termen
de 3 zile de la data depunerii, oficiul registrului comertului inainteaza plangerea sectiei comerciale a
tribunalului in a carui circumscriptie se afla sediul comerciantului.
Plangerea formulata impotriva rezolutiilor directorului oficiului registrului comertului si/sau persoanei
desemnate se solutioneaza de urgenta si cu precadere, in conditiile dreptului comun.

4.7. Funcţionarea societăţilor comerciale


1. Reguli generale privind funcţionarea societăţilor comerciale
Exista trăsături comune pentru toate societăţile comerciale, aşa cum exista elemente specifice
care funcţionează pentru fiecare tip de societate, pentru societăţile de persoane, de capital sau pentru
societăţile cu răspundere limitata. Oricare societate comerciala fiind persoana juridica, ea presupune
existenta celor trei elemente constitutive, respectiv:
- un patrimoniu propriu;
- organizare de sine stătătoare;
- un scop bine determinat.
56
In privinţa persoanelor juridice, principiul libertăţii de asociere este înţeles in limitele
specialităţii capacităţilor lor de folosinţa.
Capacitatea juridica a persoanei juridice este limitata la obiectul de activitate, ea nu poate încheia
decât acele acte juridice care au legătura cu obiectul de activitate. In ceea ce priveşte patrimoniul,
conform art.65 alin.1 din Legea nr.31/1990, republicata, tot ceea ce se aportează de către asociaţi la
capitalul social se considera a intra in patrimoniul societăţii, societatea dispunând, de regula, de un
drept de proprietate asupra bunurilor neaportate de la momentul înmatriculare sale.
Aportul pe care asociaţii ii aduc la capitalul social nu este purtător de dobânda, conform regulii
stabilite de art. 68 din Legea nr.31/1990, republicata. Daca acest capital social se micşorează, iar
micşorarea are efecte asupra dreptului ce revine asociaţilor, repartizarea beneficiilor societăţii nu este
posibila decât după reîntregirea capitalului social. De aici rezulta ca o data constituit un capital social,
el poate intra in operaţiunile societăţii. Dar având in vedere faptul ca in funcţie de valoarea capitalului
social se stabileşte si participarea la beneficii, la momentul bilanţului anual in funcţie de care se face
repartizarea beneficiilor, trebuie sa se regăsească cel puţin capitalul social la valoarea iniţiala stabilita
in actul constitutiv.

2.Acordarea dividendelor
In cadrul dispoziţiilor legii cu privire la funcţionarea societăţii comerciale, se regăseşte si
definiţia legala a noţiunii de dividende.
Conform art.67 alin.1 din Legea nr.31/1990, republicata, dividendul este acea cota parte din
beneficiu ce se va plaţi fiecăruia dintre asociaţi, proporţional cu cota de participare a asociaţilor
respectivi la capitalul social vărsat, daca prin actul constitutiv nu se prevede altfel. Astfel, este posibil
ca prin actul constitutiv pentru unii asociaţi sa se creeze un regim juridic mai favorabil in ceea ce
priveşte cota de participare la beneficii, ţinând cont, de exemplu, de calitatea pe care o au aceştia in
cadrul societăţii. Când dividendele se plătesc altfel decât in condiţiile legii, peste limitele stabilite in
temeiul legii sau prin actul constitutiv, legea impune obligarea celui care le-a primit la restituire. In
acest sens, legea recunoaşte un drept la acţiune in restituire a persoanelor interesate, drept la acţiune
care se prescrie in termenul general al prescripţiei (3 ani de la distribuirea dividendelor).
Distribuirea dividendelor se face întotdeauna din beneficiul net, in acest sens legea făcând
referire la noţiunea de beneficii reale. In legătura cu distribuirea dividendelor, pot interveni probleme
atunci când acordarea dividendelor sunt in legătura cu respectarea regimului matrimonial al
comunităţii de bunuri. In regimul comunităţii de bunuri, câştigul (profitul) este un bun comun. Ca
atare, aceste bunuri nu pot fi urmărite decât pentru achitarea datoriilor comune. In legislaţia romana
câştigul realizat de soţi se concretizează, de regula, in retribuţie.
Deşi in raporturile dintre soţi salariul este un bun comun, efectele comunităţii de bunuri sunt
înlăturate in raporturile dintre soţul celui încadrat in munca si terţele persoane. Astfel, pretenţiile
privitoare la plata salariului pot fi formulate numai de către angajat. Aşadar, celalalt soţ nu poate cere
ca, pe temeiul juridic al comunităţii de bunuri sa încaseze retribuţia soţului angajat. Aceasta soluţie ar
fi un argument in favoarea opiniei conform căreia salariul este un bun propriu.
Problema regimului juridic al dividendelor se poate rezolva in felul următor:
 daca dividendele sunt asemănate retribuţiei pana la momentul încasării lor, dividendele sunt
bunuri proprii, iar in momentul încasării sunt bunuri comune;
 daca dividendele sunt asemănătoare câştigurilor din jocurile de noroc instituţionalizate, regimul
juridic ar fi diferit in funcţie de natura juridica a sumelor de bani aduse ca aport in societate; daca
sumele de bani sunt proprii, si dividendele ar trebui sa aibă acelaşi regim juridic.

3.Organizarea societăţilor comerciale


Funcţionarea societăţilor comerciale presupune existenta unor organe de conducere, de
administrare si de control. Orice societate comerciala, de regula prin actul constitutiv, îşi stabileşte
propriile organe, respectiv:
- organe de conducere - adunarea generala fiind singura in măsura sa hotărască cu privire la
problemele fundamentale ale societăţii;
- organele de administrare - administratorii;
- organele de control - cenzorii.

57
Daca orice tip de societate comerciala impune asigurarea conducerii si administrării,
obligativitatea numirii cenzorilor prin actul constitutiv intervine in cazul societăţilor de capital. Legea
stabileşte regimuri specifice pentru flecare categorie de societate comerciala, atât in legătura cu modul
de desfăşurare a adunării generale, cat si cu privire la administrarea si controlul societăţii. Ca
reglementare generala, administratorul societăţii este cel care reprezintă o societate in relaţiile cu terţii.
Administratorul dobândeşte acest mandat in baza actului constitutiv sau in baza hotărârii adunării
generale.
De asemenea, exista posibilitatea ca administratorul sa transmită prerogativele sale unei alte
persoane.
Având in vedere faptul ca asociaţii împuternicesc doua sau mai multe persoane pentru a
reprezenta interesele societăţii, cei care astfel exercita administrarea nu pot transmite propriul mandat
către o alta persoana decât daca exista o voinţa expresa afirmata de către ceilalţi asociaţi. In cazul in
care administratorii nu respecta mandatul încredinţat de ceilalţi asociaţi, adică in cazul in care un
administrator substituie o alta persoana pentru a asigura reprezentarea societăţii, răspunde fata de
societate. Astfel, societatea este in drept sa pretindă beneficiile rezultate din operaţiunea făcuta de
împuternicit de la administratorul numit expres prin voinţa asociaţilor. Daca dimpotrivă, in urma
operaţiunilor, societatea suferă anumite prejudicii, administratorul mandatar si înlocuitorul
submandatar sunt ţinuţi răspunzători in solidar pentru pagubele produse societăţii.
Toate aspectele generale legate de activitatea si răspunderea administratorului sunt guvernate de
reguli de drept comun in materia mandatului si de reguli specifice din Legea nr.31/1990, republicata.
In prezent, pornind de la faptul ca Legea nr.31/1990, republicata a introdus noţiunea de contract
de administrare, s-a concretizat un regim juridic specific pentru acei administratori ce intra sub
incidenţa reglementarilor specifice, respectiv administratorii din cadrul societăţii comerciale cu capital
majoritar de stat. Când o societate este administrata de mai multe persoane, legea stabileşte situaţii
concrete in care administratorii răspund solidar, respectiv:
- pentru îndeplinirea hotărârii adunării generale, având calitatea de organ executiv fata de
organul de conducere care este adunarea generala.
Adunarea generala fiind de fapt cea care exprima voinţa societăţii, îndeplinirea hotărârii adunării
generale reprezintă pentru administratori punerea in executare a voinţei societăţii.
- pentru stricta îndeplinire a oricărei îndatorări pe care legea sau actul constitutiv le impune.
Când art.73, alin.l, lit.e din Legea nr.31/1990, republicata, exprima răspunderea solidara a
administratorilor pentru mandatul cu care au fost împuterniciţi in conducerea societăţi.
- pentru realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi. Administratorii răspund pentru constatarea
in patrimoniul societăţii a existentei efective a capitalului;
- pentru existenta reala a dividendelor, in sensul ca in măsura in care la o societate comerciala se
plătesc dividende in condiţiile in care nu s-a obţinut un beneficiu real, cei ţinuţi răspunzători pentru
efectuarea plaţii sunt administratorii. Administratorii răspund solidar ori de cate ori dividendele s-au
plătit sau figurează ca fiind plătite, in condiţiile in care asociaţii erau lipsiţi de dreptul de a beneficia de
dividende.
- pentru existenta, precum si pentru corecta completare a registrelor.

Administratorul, managerul, directorul, auditorul financiar sau cenzorul societăţii debitoare,


vinovat de oricare dintre faptele penale prevăzute de prezenta lege sau de Legea nr. 85/2014 privind
procedura insolvenţei, este decăzut din dreptul de a mai deţine ori dobândi o astfel de calitate sau
funcţie, la orice persoană juridică cu scop patrimonial, pe o perioadă de 5 ani de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii de condamnare.

4. Obiectul de activitate
In cadrul oricărei societăţi comerciale, prin actul constitutiv trebuie sa se stabilească obiectul de
activitate, realizându-se distincţia intre obiectul principal si obiectul secundar. Soluţia este explicabila
pentru ca in materia societăţilor comerciale funcţionează principiul specializării capacităţii de
folosinţa. O societate comerciala trebuie sa se constituie cu scopul de a realiza obiectul de activitate
propus. Legea nr.31/1990, republicata, acorda dreptul general pentru administratori de a efectua toate
acele operaţiuni ce se impun in vederea realizării obiectului de activitate, mandatul general al
administratorilor in acest sens sunt posibil de restricţionat numai prin intermediul actului constitutiv.
Legea nr.31/1990, republicata, stabileşte o serie de aspecte ce ţin de identificarea societăţii comerciale.
58
Art.74 din Legea nr.31/1990, republicata, impune obligaţia pentru societatea comerciala de a
cuprinde in orice act pe care-1 emite, denumirea, sediul, forma juridica de constituire, numărul de
înmatriculare la oficiul registrului comerţului si codul fiscal. În orice factură, ofertă, comandă, tarif,
prospect şi alte documente întrebuinţate în comerţ, emanând de la o societate, trebuie să se menţioneze
denumirea, forma juridică, sediul social, numărul din registrul comerţului şi codul unic de înregistrare.
Sunt exceptate bonurile fiscale emise de aparatele de marcat electronice, care vor cuprinde
elementele prevăzute de legislaţia din domeniu. Dacă societatea pe acţiuni optează pentru un sistem
dualist de administrare, documentele prevăzute mai sus vor conţine şi menţiunea "societate
administrată în sistem dualist".
Dacă aceste documente provin de la o societate cu răspundere limitată, se va menţiona şi
capitalul social, iar dacă ele provin de la o societate pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, se vor
menţiona atât capitalul social subscris, cât şi cel vărsat. În situaţia în care documentele sunt emise de o
sucursală, acestea trebuie să menţioneze şi oficiul registrului comerţului la care a fost înregistrată
sucursala şi numărul ei de înregistrare.

5. Funcţionarea societăţii in nume colectiv


Daca specificul funcţionarii societăţilor de persoane este dat de regula unanimităţii, asociaţii,
uniţi in cadrul societăţii prin interese comune, nu pot interveni in operaţiunile efectuate in cadrul
societăţii, daca interesele lor proprii nu concorda cu cele ale societăţii. In acest sens, Legea nr.31/1990,
republicata, stabileşte o serie de incompatibilităţi pentru asociaţi, astfel:
 In cazul in care un asociat are, intr-o operaţiune determinanta, interese contrarii acelora ale
societăţii el nu poate participa la eliberarea sau luarea deciziilor cu privire la problema in cauza. Se
considera a fi contrarietate de interese atât in situaţia in care asociatul lucrează in nume propriu, cat si
in situaţia in care lucrează pentru altul. Nerespectarea unei asemenea dispoziţii atrage răspunderea
asociatului, dar aceasta răspundere are caracter limitat, deoarece, conform dispoziţiilor art.79 alin.2 din
Legea nr.31/1990, republicata, asociatul răspunde numai in măsura in care votul sau pentru adoptarea
unei anumite decizii a fost hotărâtor.
Astfel, daca indiferent de decizia asociatului cu activitate concurenta, aceeaşi ar fi fost hotărârea
adoptata de adunarea generala a asociaţilor, chiar si in situaţia in care o asemenea hotărâre a creat
prejudicii societăţii, asociatul nu răspunde pentru pagubele astfel create. Astfel spus, legea nu
sancţionează in mod direct comportamentul asociatului cu interese contrarii fata de societate, ci numai
in măsura in care, in urma participării active a acestuia la vot, decizia adoptata de către asociaţi a
prejudiciat societatea.
Explicaţia unei asemenea soluţii rezida din faptul ca, daca asociatul cu interese contrarii ar fi
respectat interdicţia de a participa la deliberarea si votarea operaţiunii concrete, societatea nu ar fi
realizat o asemenea operaţiune, prejudiciabila pentru propriile sale interese. In schimb, daca indiferent
de participarea sau neparticiparea asociatului cu interese contrarii, hotărârea organismului decizional al
societăţii ar fi fost aceeaşi, legiuitorul nu a înţeles sa sancţioneze asociatul, in sensul obligării acestuia
la înlăturarea consecinţelor negative suportate de societate in urma efectuării operaţiunii respective.
• Nu este mai puţin adevărat insa faptul ca Legea nr.31/1990, republicata, stabileşte pentru
asociaţii din societăţile in nume colectiv si o interdicţie cu privire la participarea ca asociat in cadrul
oricărei alte forme de societăţi cu răspundere nelimitata, in măsura in care o asemenea societate ar fi
concurenta sau ar avea acelaşi obiect de activitate.
• De asemenea, art.82 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, interzice asociaţiilor sa realizeze
orice operaţiuni in contul lor sau al altora, in acelaşi fel de comerţ sau intr-un altul asemănător fără
consimţământul prealabil al celorlalţi asociaţi. Practic, daca in art.79, din Legea nr.31/1990,
republicata, se stabileşte interdicţie speciala pentru asociaţii din societăţile in nume colectiv, (acestora
interzicându-se participarea la deliberarea si luarea hotărârii cu privire la o operaţiune determinata), in
art.82 alin. l stabileşte o interdicţie generala (in sensul ca asociaţilor nu li se permite sa aibă calitatea
de asociat intr-o alta societate cu răspundere nelimitata aflata in concurenta sau cu un obiect de
activitate asemănător sau sa realizeze orice operaţiuni pentru ei înşişi sau in calitate de reprezentanţi
intr-un comerţ de acelaşi tip sau asemănător, fără consimţământul celorlalţi asociaţi).
In cazul nerespectării condiţiei consimţământului prealabil al celorlalţi asociaţi prestarea unor
activităţi concurente, asociatul culpabil poate suporta următoarele consecinţe:
- excluderea din cadrul societăţii;

59
- obligarea sa la plata unor despăgubiri fata de societate.
De asemenea, este posibil ca societatea sa considere ca acel asociat, deşi culpabil având in
vedere dispoziţiile art.82 din Legea nr.31/1990, republicata, a lucrat in contul societăţii si, ca atare, sa-
si asume toate actele pe care acesta astfel le-a încheiat. De altfel, situaţia existentei unui raport de
concurenta intre asociat si societate, oricum nu poate fi opus terţilor care au încheiat acte cu societatea,
chiar daca acestea au fost intermediate de asociatul culpabil. Intr-o asemenea situaţie, practic societăţii
nu-i rămâne decât posibilitatea ca ulterior, daca astfel de acte au prejudiciat-o sa se întoarcă împotriva
asociatului culpabil, pentru a se despăgubi.

6. Administrarea societăţilor in nume colectiv


Administrarea societăţii este asigurata, de regula, de către un asociat. Daca in cadrul societăţii
sunt numiţi mai mulţi administratori, dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecăruia dintre
asociaţii respectivi. Legea admite posibilitatea stabilirii unui organism colegial de administrare, daca
prin actul constitutiv s-a prevăzut astfel. In aceasta situaţie, decizia organismului colegial nu se poate
lua decât cu unanimitate de voturi. In situaţia in care persista divergente intre administratori, se impune
adoptarea unei decizii. Legea stabileşte ca se va decide prin majoritate absoluta, respectiv vor decide
acei asociaţi administratori care - fata de cota de participare la capitalul social - deţin votul majoritar.
Fata de aceasta dispoziţie a legii rezulta ca, in primul rând, se va urmări obţinerea unanimităţii. In
măsura in care in cadrul şedinţei organismului colegial de administrare nu se realizează unanimitatea,
numai in mod subsidiar se poate apela la regula majorităţii. In situaţia in care un administrator ia o
decizie cu privire la o anumita operaţiune in condiţiile in care la administrare participa fiecare
administrator si nu un organism colegial, daca prin aceasta operaţiune depăşeşte limitele normale ale
faptelor de comerţ pe care le realizează de regula societatea, el are obligaţia ca, in prealabil, sa
înştiinţeze pe toţi ceilalţi administratori despre necesitatea îndeplinirii acelei operaţiuni. Când unul
dintre administratori încheie o operaţiune prin care se depăşeşte limita normala a comerţului efectuat
de societate fără insa a înştiinţa – conform art.78 alin.1 din Legea nr.31/1990, republicata - si pe
ceilalţi administratori, cel ce a efectuat operaţiunea respectiva răspunde individual de toate pagubele
eventuale pe care societatea ar putea sa le suporte in urma efectuării operaţiunilor, in situaţia in care
împotriva acestei operaţiuni ceilalţi administratori au făcut opoziţie. Fata de terţi pentru operaţiunea
respectiva, operaţiunea producându-si efectele intre părţi si fiind opozabila terţilor, ulterior existând la
îndemâna societăţii o acţiune împotriva administratorului care a încheiat operaţiuni fără a tine cont de
opoziţie in măsura in care prin aceasta operaţiune societatea a fost păgubita.

7. Funcţionarea societăţilor in comandita simplă


Comanditari si comanditaţi
Regimul juridic specific funcţionarii societăţilor comerciale in comandita simpla este direct
influenţat de specificul acestei forme de societate, care îmbina doua categorii de asociaţi : asociaţi
comanditari si asociaţi comanditaţi. In aceste condiţii responsabilitatea pentru operaţiunile societăţii
revine, in principiu, asociaţilor comanditaţi, aceştia fiind insa si cei care acţionează efectiv activitatea
societăţii, in acest sens art.88 din Legea nr.31/1990, republicata, stabilind in mod clar ca administrarea
societăţii in comandita simpla se încredinţează unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi. Altfel spus,
administrator al unei societăţi in comandita simpla nu poate fi decât un asociat comanditat. Nu poate fi
decât un asociat, deoarece la fel ca si in cazul societăţii in nume colectiv, si in cazul societăţilor in
comandita simpla, exista relaţii bazate pe încrederea intre asociaţi, de tip “intuiţii personae", si este
normal deci ca administrarea societăţii sa fie asigurata prin intermediul unui asociat. Acest asociat
trebuie sa fie asociat comanditat, deoarece aceştia sunt cei direct implicaţi in însăşi existenta societăţii,
suportând si răspunderea pentru societate, solidar si nelimitat ca orice asociat in cadrul unei societăţi
de persoane.
In ceea ce priveşte situaţia comanditarului, acesta poate încheia operaţiuni in contul societăţii
numai in măsura in care este împuternicit in baza unei procuri speciale, înregistrata la registrul
comerţului, de către reprezentanţii societăţii (respectiv administratorul - asociat comanditat). In cazul
in care totuşi asociatul comanditar executa operaţiuni in contul societăţii fără o asemenea procura
speciala pentru acele operaţiuni, se considera ca el practic a lucrat ca un comanditat si, ca atare,
dobândeşte mai departe o răspundere de tipul celei a asociaţilor comanditaţi. Astfel, asociatul
comanditar va răspunde nelimitat si solidar cu ceilalţi asociaţi comanditaţi pentru toate obligaţiile
societăţii pe care aceasta si le-a asumat, de la momentul in care asociatul comanditar a efectuat o
60
operaţiune in contul societăţii fără procura speciala a administratorului societăţii. Fata de o asemenea
dispoziţie cuprinsa in art.89 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, se poate considera ca lărgirea
răspunderii comanditarului se explica nu numai ca sancţiune, ci si prin faptul ca însuşi comanditarul,
renunţând la poziţia sa de „asociat aflat in spatele asociaţilor comanditaţi", îşi asuma singur o
răspundere identica cu a acestora.

Drepturile asociaţilor comanditari


Prin lege, comanditarului i se recunosc următoarele drepturi:
 sa îndeplinească servicii in administrarea interna a societăţii. Având in vedere dispoziţiile
imperative ale art.88 din Legea nr.31/1990, republicata, conform cărora nu poate fi administrator decât
un asociat comanditat, rezulta ca serviciile pe care le-ar putea face un asociat comanditar in
administrarea interna a societăţii ar avea caracterul unor servicii cu titlu gratuit, in favoarea societăţii si
conform solicitării administratorilor comanditaţi. De asemenea, nimic nu împiedica un comanditar sa
fie angajat al societăţii, desfăşurând in aceasta calitate prestaţii pentru acea societate;
 sa realizeze acte de supraveghere. De exemplu, s-ar putea considera ca un asociat comanditar
este in drept sa solicite intervenţia unor cenzori care sa supună controlului societatea respectiva;
 sa participe Ia numirea si revocarea administratorilor. Chiar daca, din anumite puncte de
vedere, posibilitatea de intervenţie a unui comanditar intr-o societate in comandita este mai limitata
decât a unui comanditat, el rămâne totuşi asociat in societatea respectiva. In virtutea acestei calităţi,
este normal sa aibă drepturi depline de a participa la şedinţele adunării generale a asociaţilor, inclusiv
la actele de decizie cu privire la numirea si revocarea celor care asigura administrarea societăţii;
 sa acorde, in limitele actului constitutiv, autorizarea administratorilor pentru operaţiuni ce
depăşesc puterile lor. Astfel, pe baza unor asemenea autorizări, o parte din prerogativele
comanditarilor, se pot realiza prin intermediul unui asociat comanditat, care este administratorul
societăţii.
 sa solicite actele societăţii din care sa rezulte situaţia financiara a societăţii. Astfel, asociatul
comanditar poate solicita copie de pe bilanţul contabil si de pe contul de profit si pierderi;
 sa supună controlului exactitatea datelor înscrise in actele societăţii (bilanţ si cont de profit si
pierderi cu privire la situaţia financiara a societăţii), având posibilitatea sa cerceteze registrele si orice
alte documente justificative ale societăţii.

In concluzie, se poate afirma ca asociaţilor comanditari li se interzice prin lege participarea la


actele de administrare externa efectuate de societate, respectiv acele acte care angajează societatea in
relaţiile cu terţii, in primul rând, pentru ca astfel se urmăreşte protejarea intereselor terţilor. Astfel,
având in vedere răspunderea specifica a asociaţilor in cadrul societăţii in comandita simpla, exprimata
printr-o diferenţiere de tratament juridic aplicabil intre asociaţii comanditari si comanditaţi, un terţ care
ar trata cu un comanditar ar putea considera ca acesta răspunde pentru operaţiunile efectuate pentru
societate cu întregul sau patrimoniu, fapt ce nu este valabil decât in cazul asociaţilor comanditaţi. In
acelaşi context, s-ar putea considera ca un asociat comanditar realizează o imixtitudine nepermisa in
actele de administrare externa a unei societăţi, chiar si atunci când acesta, de exemplu nu participa
decât la pregătirea lor, nu si la finalizarea si semnarea lor efectiva. In schimb, asociatul comanditar
poate participa la activităţile de administrare interna ale societăţii si in calitate de asociat, alături de
asociaţii comanditaţi, având dreptul sa supravegheze activitatea efectiva ce se desfăşoară in cadrul
societăţii respective.

Excluderea si retragerea asociaţilor comanditaţi


Excluderea asociaţilor comanditaţi se face in cazurile expres prevăzute de art.222 din Legea
nr.31/1990, republicata. In schimb, asociaţii comanditari nu pot fi excluşi din societate decât in situaţia
in care, deşi au fost puşi in întârziere, nu si-au adus aportul la capitalul social, toate celelalte cazuri
prevăzute de lege funcţionând exclusiv in cazul asociaţilor comanditaţi. Legea face precizarea expresa
pentru celelalte situaţii ca acestea funcţionează fie pentru asociatul cu răspundere nelimitata, deci
numai asociatul comanditat, fie pentru asociatul administrator care, in virtutea art.88 din lege nu poate
fi decât tot un asociat comanditat. De asemenea, in temeiul art.206 din Legea nr.31/1990, republicata,
un asociat comanditar poate fi exclus din societate in situaţia in care creditorii săi particulari au făcut in

61
instanţa o opoziţie împotriva hotărârii adunării generale prin care s-a decis ca prelungirea termenului
pentru care s-a constituit societatea respectiva.
Acest caz de excludere vizând orice asociat, respectiv pe cei ce iau deciziile in cadrul organului
de conducere a societăţii, poate duce la excluderea atât a asociatului comanditat, cat si a celui
comanditar, in funcţie de creditorul particular al asociatului respectiv, ale cărui interese sunt stinse prin
decizia de prelungire a duratei de existenta a societăţii. In ceea ce priveşte retragerea asociaţilor,
funcţionează aceleaşi reguli ca si in cazul retragerii asociaţilor dintr-o societate in nume colectiv.
8. Funcţionarea societăţilor pe acţiuni
Acţiunile societatilor comerciale pe actiuni
a) Noţiune
Conform Legii societăţilor comerciale, acţiunile sunt titluri de valoare emise de către o societate
comerciala pe acţiuni constituita in condiţiile legii. In doctrina, noţiunii de acţiune i s-au atribuit mai
multe sensuri. Astfel, pornind de la faptul ca in conformitate cu art.91 alin.l din Legea nr.31/1990,
republicata, capitalul este reprezentat prin acţiunile emise de societate, acţiuni de valoare egala, s-a
considerat ca o acţiune reprezintă o fracţiune a capitalului social. De asemenea, având in vedere faptul
ca acţiunea apare si ca un element determinant al raportului juridic ce se va naşte intre societate si
asociatul acţionar, acţiunea desemnează si un raport juridic specific, un raport societar. In sfârşit,
acţiunile pot fi considerate si titluri de credit, cu un anumit specific, respectiv titluri de credit societare.
Astfel, acţiunile presupun o singura trăsătura specifica a titlurilor de credit, respectiv faptul ca ele
incorporează dreptul in chiar cuprinsul titlului, fără insa a fi autonome (îşi găsesc izvorul in actul
constitutiv al societăţii) si literale, din cuprinsul acţiunii nerezultând efectiv drepturile ce revin
titularilor lor.
b) Caracteristicile acţiunilor
• Orice acţiune are o valoare nominala, stabilita in actul constitutiv, care reprezintă o fracţiune
din capitalul social al societăţii respective.Valoarea nominala minima a unei acţiuni nu poate fi mai
mica de 0,1 lei.
• Acţiunile sunt indivizibile
Indivizibilitatea acţiunilor este stabilita cu valoare de principiu de însăşi Legea, in cuprinsul
art.102 alin.l. Din punct de vedere economic, indivizibilitatea presupune înlăturarea posibilităţilor de
fracţionare a acţiunilor. In planul dreptului, se ridica probleme atunci când o acţiune este deţinuta de
mai mulţi coproprietari. Coproprietarii au obligaţia, prin lege, sa desemneze un reprezentant care sa
exercite toate drepturile specifice acţiunilor (soluţia funcţionează atât in situaţia acţiunilor nominative,
cat si a celor la purtător). In situaţia in care coproprietarii nu se înţeleg cu privire la persoana care
urmează sa exercite drepturile specifice acţionarilor, consideram ca problema se rezolva pe cale
jurisdicţionala. In cazul societăţilor constituite prin subscripţie publica, daca pentru acele acţiuni
deţinute in coproprietate nu s-a realizat vărsământul la capitalul social, pentru îndeplinirea obligaţiei de
vărsare sunt tinuti solidar toţi coproprietarii.
• Acţiunile au valoare egala, conferind titularilor lor drepturi egale.
Prin excepţie, existând acţiuni care conferă titularilor lor drepturi preferenţiale, respectiv
acţiunile cu dividend prioritar.
• Ca titluri de valoare, acţiunile sunt titluri negociabile, ele incorporând valoarea in conţinutul
lor. Prin esenţa lor, acţiunile se pot transmite de la un titular la altul, situaţiile in care negociabilitatea
acţiunilor este restrânsă fiind expres si limitativ prevăzuta de lege sau de actul constitutiv.
c) Categorii de acţiuni
In funcţie de modul de transmitere, acţiunile pot fi:
• acţiuni nominative - atunci când in cuprinsul titlurilor de valoare se stabileşte titularul dreptului
asupra acţiunii.
• acţiuni la purtător - adică acele acţiuni pentru care simpla deţinere materiala reprezintă dreptul
acelei acţiuni.
Art.92 din Legea nr.31/1990, republicata, permite schimbarea naturii acţiunilor, in sensul ca, in
baza unei hotărâri a adunării generale extraordinare este de admis ca acţiunile nominative sa se
transforme in acţiuni la purtător si invers. In măsura in care acţiunile sunt emise de o societate
constituita prin subscripţie publica, iar aceasta societate se refera la valori mobiliare, legea stabileşte ca
regula tranzacţionarea acţiunilor direct pe piaţa de valori mobiliare (potrivit art.34 din Legea
nr.31/1990, republicata). In afara acestor acţiuni, considerate a fi acţiuni ordinare, exista si acţiuni
specifice respectiv acţiunile preferenţiale sau prioritare.
62
d) Menţiuni obligatorii in cuprinsul acţiunii
O acţiune se considera valabila daca cuprinde menţiunile obligatorii impuse de lege, respectiv:
- denumirea şi durata societăţii;
- data actului constitutiv, numărul din registrul comerţului sub care este înmatriculată
societatea, codul unic de înregistrare şi numărul Monitorului Oficial al României, Partea a IV-a, în care
s-a făcut publicarea;
- capitalul social, numărul acţiunilor şi numărul lor de ordine, valoarea nominală a acţiunilor şi
vărsămintele efectuate;
- avantajele acordate fondatorilor.
Pentru acţiunile nominative se vor mai menţiona: numele, prenumele, codul numeric personal şi
domiciliul acţionarului persoană fizică; denumirea, sediul, numărul de înmatriculare şi codul unic de
înregistrare ale acţionarului persoană juridică, după caz. Acţiunile trebuie să poarte semnătura a 2
membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai directoratului, sau, după caz, semnătura
administratorului unic, respectiv a directorului general unic. Daca societatea este administrata de un
consiliu de administraţie, acţiunile sunt valabil emise daca sunt semnate de cel puţin doi administratori.
Daca o societate comerciala nu emite acţiuni pe suport material, ea are obligaţia ca, la solicitarea
acţionarului, sa elibereze acestuia un certificat de acţionar care va cuprinde obligatoriu toate
menţiunile ce trebuie sa se regăsească in conţinutul unei acţiuni precum si elementele de identificare
ale acţionarului, poziţia la care e înscris acţionarul in registrul acţionarilor si numărul de ordine al
acţiunilor astfel emise. Aceasta modalitate stabilita de lege da conţinut ideii de titluri cumulative,
deoarece certificatul de acţionar nu numai ca face dovada calităţii titularului lui, dar, prin elementele
pe care le conţine, face dovada si cu privire la titlurile deţinute de acel acţionar.
S-ar putea considera ca un certificat de acţionar, pe fond, ar putea echivala cu însăşi titlu de
valoare. Cum valoarea acţiunilor determina valoarea capitalului social, in măsura in care se realizează
vărsământul integral la capitalul social se acoperă integral si valoarea acţiunilor.Orice majorare de
capital social este posibila numai in măsura in care valoarea integrala a acţiunilor emise deja a fost
acoperita. Aceasta înseamnă ca o noua emisiune de acţiuni, care are drept consecinţa majorarea
capitalului social, nu este posibila decât după realizarea integrala a vărsămintelor. Daca exista acţiuni
neacoperite, valoarea lor nu poate fi tranzacţionala. Intr-o asemenea situaţie, in mod abstract se va
considera ca acţiunile au cel puţin valoarea nominala. Acţiunile au valoare egala, conferind titularilor
lor drepturi egale concretizate in dreptul la vot si dreptul la beneficiile societăţii. Având in vedere ca
legea permite acordarea unor avantaje speciale in cazul societăţilor pe acţiuni este posibil ca drepturile
conferite in baza aceloraşi acţiuni sa difere. Astfel, se emit acţiuni preferenţiale care stabilesc drepturi
specifice pentru titulari, dar numai cu privire la dividende.
e) Acţiunile cu dividend prioritar fără drept de vot
Titularul unei acţiuni cu dividend prioritar beneficiază de:
- dreptul de a primi propriul sau dividend, înaintea oricăror altor reţineri din beneficiile societăţii,
calculate la încheierea exerciţiului financiar;
- drepturile recunoscute acţionarilor cu acţiuni ordinare, inclusiv dreptul de a participa la
adunarea generală, cu excepţia dreptului de vot.
Acţiunile cu dividend prioritar nu pot depăşi 1/4 din capitalul social, iar valoarea lor nominala va
fi aceeaşi cu cea stabilita pentru acţiunile ordinare. Aceasta limitare impusa de legiuitor are in vedere si
faptul ca, din moment ce se recunoaşte prioritatea la obţinerea dividendelor pentru felul acestor acţiuni
speciale, nu se pot dubla avantajele si in sensul recunoaşterii unor valori mai mari pentru acţiunile
deţinute. Legea limitează si titularii acţiunilor cu dividend prioritar in sensul ca se interzice deţinerea
unor asemenea acţiuni pentru cenzori, administratori, orice alţi reprezentanţi ai societăţii, pentru ca
aceştia participa in organele executive de control ale societăţii si pot determina voinţa societăţii in
sensul intereselor proprii determinate de obţinerea dividendelor prioritare.
Si in cazul acestor acţiuni speciale, legea permite ca, prin hotărârea adunării generale
extraordinare, acţiunile ordinare sa fie convertite in acţiuni cu dividend prioritar si invers.
Titularii de acţiuni cu dividend prioritar au posibilitatea de a se reuni in adunări proprii.
f) Transmiterea acţiunilor
In cazul acţiunilor nominative, dreptul de proprietate asupra acţiunilor se transmite in baza unei
menţiuni înscrise in registrul acţionarilor, semnata de titularul iniţial si cel căruia i se transmite fie in
nume propriu, fie prin mandatar. Pentru ca transmiterea sa fie valabil efectuata, in cuprinsul acţiunilor
trebuie sa se facă o menţiune cu privire la aceasta transmitere. Transmiterea efectiva a acţiunii se
63
realizează prin mecanismul cesiunii. Norma legala cu privire la modalitatea de transmitere a acţiunilor
are caracter dispozitiv, fiind posibila orice alta modalitate de transmitere stabilita de acţionari prin actul
constitutiv. Daca acţiunile sunt dematerializate, transmiterea se face conform regulilor specifice ce
guvernează valorile mobiliare in general. In situaţia in care s-au transmis acţiuni de la titularii iniţiali
către transmiţători, aceşti beneficiari ulteriori sunt ţinuţi răspunzători in mod solidar pentru vânzarea
sumelor subscrise in urma dobândirii acţiunilor. Membrii fondatori se pot îndrepta împotriva
subscriitorilor ulteriori pe o perioada de 3 ani de la momentul efectuării menţiuni cu privire la
transmiterea acţiunilor in registrul acţionarilor.
In cazul acţiunilor la purtător, transmiterea dreptului de proprietate se face prin tradiţiune directa,
posesorul titlului fiind prezumat a fi titularul dreptului asupra acţiunii.
Constituirea de garanţii reale mobiliare asupra acţiunilor se face prin înscris sub semnătură
privată, în care se vor arăta cuantumul datoriei, valoarea şi categoria acţiunilor cu care se garantează,
iar în cazul acţiunilor la purtător şi nominative emise în formă materială, şi prin menţionarea garanţiei
pe titlu, semnată de creditor şi debitorul acţionar sau de mandatarii acestora. Garanţia se înregistrează
în registrul acţionarilor ţinut de consiliul de administraţie, respectiv de directorat, sau, după caz, de
societatea independentă care ţine registrul acţionarilor. Creditorului în favoarea căruia s-a constituit
garanţia reală mobiliară asupra acţiunilor i se eliberează o dovadă a înregistrării acesteia.
Garanţia devine opozabilă terţilor şi dobândeşte rangul în ordinea de preferinţă a creditorilor de
la data înregistrării în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.
g) Drepturile titularilor de acţiuni
In baza acţiunilor pe care le deţin, acţionarii beneficiază in cadrul societăţii de anumite drepturi,
astfel:
 dreptul de vot
In baza acţiunilor pe care le deţin, acţionarii isi pot exercita dreptul de vot in cadrul adunării
generale. Conform art.101 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, orice acţiune plătită da dreptul la
un vot daca astfel se stabileşte prin actul constitutiv, ca dreptul la vot să fie exprimat prin existenta
unui număr mai mare de acţiuni. Esenţial este insă faptul că exerciţiul dreptului la vot se realizează
proporţional cu numărul acţiunilor. In doctrină s-a pus problema in ce măsura ar fi de admis in
categoria acţiunilor privilegiate si acţiunile cu vot plural, considerându-se că atâta vreme cat art.94
alin.2 din Legea nr.31/1990, republicata stabileşte ca se pot emite in baza actului constitutiv categorii
de acţiuni care conferă titularilor drepturi diferite, ar rezulta ca pot fi emise atât acţiuni cu dividend
prioritar, cat si acţiuni care dau drepturi specifice la vot. Prin actul constitutiv al societăţii se poate
limita dreptul la vot pentru acei acţionari care deţin un număr foarte mare de acţiuni. Aceasta practica,
deşi recunoscuta de lege, poate crea o inechitate intre acţionari, cu atât mai mult cu cat este vorba de
societăţi de capital. Daca in cazul societăţii de persoane sau al societăţii cu răspundere limitata o
asemenea soluţie ar fi admisibila, având in vedere faptul ca ceea ce interesează sunt calităţile personale
ale asociaţilor, in cazul societăţii de capital, atâta vreme cat esenţa lor este data de capitalul pe care ii
investesc, ar fi normal ca participarea la decizie sa fie determinata exclusiv de aportul lor la capitalul
social.
 dreptul la dividende
Proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, acţionarii beneficiază de dividende
in cuantumul stabilit de adunarea generala a acţionarilor. In afara acestor drepturi esenţiale pentru un
acţionar, in doctrina de specialitate se face referire la dreptul acţionarilor de a fi informaţi, având in
vedere faptul ca in cadrul adunărilor generale se prezintă rapoartele cenzorilor si ale administratorilor
cu privire la activitatea desfăşurata de aceştia. De asemenea, art.178 din Legea nr.31/1990, republicata,
stabileşte ca administratorii au obligaţia de a pune la dispoziţia acţionarilor registrele societăţii. La fel
ca si dreptul la informare, se recunoaşte acţionarilor si un alt drept nepatrimonial, respectiv acela de a
participa la adunările generale ale societăţii. Pe cale de consecinţa, exercitând acest drept, acţionarii au
posibilitatea de a-si exercita un drept esenţial, respectiv dreptul la vot. In sfârşit, in cazul lichidării
societăţii, acţionarii au un anumit drept asupra pârtii corespunzătoare acţiunilor ce le deţin, in urma
lichidării.
h) Răspunderea acţionarilor pentru neefectuarea vărsămintelor
In situaţia in care, la momentul constituirii societăţii, nu s-a vărsat integral capitalul social, cei
obligaţi la efectuarea vărsămintelor vor fi somaţi la plata la momentul scadentei, in baza unei somaţii
colective. Aceasta somaţie trebuie sa îndeplinească condiţiile de publicitate, legea impunând ca ea sa

64
fie publicata de doua ori in Monitorul Oficial. Daca in urma somării repetate, cei obligaţi la efectuarea
vărsămintelor nu si-au efectuat obligaţia, consiliul de administraţie are doua posibilităţi:
 va face demersuri pentru urmărirea acţionarilor râu platnici si pentru executarea debitelor
acestora;
• va anula acţiunile deţinute de către acţionarii râu platnici, caz in care, hotărârea de anulare
trebuie publicata in Monitorul Oficial cu specificarea numărului de ordine al acţiunilor anulate. Ca
excepţie, daca se hotărăşte anularea acţiunilor se admite posibilitatea unei noi emisiuni, acţiunile nou
emise purtând numărul acţiunilor anulate. Aceste acţiuni urmează a fi vândute pe piaţa libera. Unei
societăţi i se permite să dobândească propriile acţiuni, fie direct, fie prin intermediul unei persoane
acţionând în nume propriu, dar pe seama societăţii în cauză, cu respectarea următoarelor condiţii:
- autorizarea dobândirii propriilor acţiuni este acordată de către adunarea generală
extraordinară a acţionarilor, care va stabili condiţiile acestei dobândiri, în special numărul maxim de
acţiuni ce urmează a fi dobândite, durata pentru care este acordată autorizaţia şi care nu poate depăşi
18 luni de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, şi, în cazul unei
dobândiri cu titlu oneros, contravaloarea lor minimă şi maximă;
- valoarea nominală a acţiunilor proprii dobândite de societate, inclusiv a celor aflate deja în
portofoliul său, nu poate depăşi 10% din capitalul social subscris;
- tranzacţia poate avea ca obiect doar acţiuni integral liberate;
- plata acţiunilor astfel dobândite se va face numai din profitul distribuibil sau din rezervele
disponibile ale societăţii, înscrise în ultima situaţie financiară anuală aprobată, cu excepţia rezervelor
legale.
Dacă acţiunile proprii sunt dobândite pentru a fi distribuite angajaţilor societăţii, acţiunile astfel
dobândite trebuie distribuite în termen de 12 luni de la data dobândirii. Consiliul de administraţie va
include în raportul ce însoţeşte situaţiile financiare anuale următoarele informaţii cu privire la
dobândirea sau înstrăinarea de către societate a propriilor acţiuni:
- motivele dobândirilor efectuate pe durata exerciţiului financiar;
- numărul şi valoarea nominală a acţiunilor dobândite şi a celor înstrăinate pe durata
exerciţiului financiar şi procentul din capitalul social subscris pe care acestea îl reprezintă;
- în cazul dobândirii sau înstrăinării cu titlu oneros, contravaloarea acţiunilor;
- numărul şi valoarea nominală a tuturor acţiunilor dobândite şi deţinute de către societate şi
procentul din capitalul social subscris pe care acestea îl reprezintă.

In situaţia in care o societate pe acţiuni îşi dobândeşte propriile acţiuni fără respectarea
condiţiilor impuse de lege sau de adunarea generala extraordinara, are obligaţia sa înstrăineze acţiunile
astfel dobândite intr-un termen de un an de la momentul subscrierii lor.
Daca societatea nu le înstrăinează in acest termen, acţiunile astfel dobândite se anulează,
societatea fiind obligata sa-si modifice corespunzător capitalul social. In anumite situaţii, restricţiile
specifice impuse de lege pentru dobândirea propriilor acţiuni nu mai funcţionează, acestea fiind posibil
de dobândit in mod liber. Legea enumera expres si limitativ aceste situaţii:
- in situaţia in care societăţile dobândesc propriile acţiuni pentru a le anula si a realiza astfel
reducerea capitalului social;
- pentru cesionarea ulterioara a acestor acţiuni către proprietarul personal al societăţii respective,
daca astfel a hotărât adunarea generala si cu condiţia ca cesiunea sa se realizeze intr-un termen de un
an de la momentul in care s-a publicat in Monitorul Oficial hotărârea adunării generale care a hotărât
cesionarea propriilor acţiuni către salariaţii societăţii;
- in cazul in care societatea dobândeşte propriile acţiuni cu titlu gratuit;
- in cazul in care societatea dobândeşte propriile acţiuni ca urmare a succesiunii universale sau ca
urmare a fuziunii cu o alta societate acţionara;
- in cazul in care societatea pe acţiuni a dobândit propriile acţiuni ca urmare a unei hotărârii
judecătoreşti data intr-o procedura de executare silita impusa unui debitor al societăţii;
- atunci când in baza hotărârii Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare si cu avizul acesteia,
acţiunile sunt dobândite cu scopul eliberării si regularizării pieţei bursiere si extrabursiere.
Acţiunile dobândite de o societate pe acţiuni si care-i sunt proprii, nu dau dreptul la dividende.
Dreptul la vot pe care-1 naşte dobândirea acestor acţiuni este suspendat pe perioada cat acţiunile sunt
deţinute de societatea emitenta.

65
Obligaţiunile
Obligaţiunile reprezintă bunuri incorporate si apar ca titluri de valoare emise de societăţile de
capital, in baza cărora titularul dobândeşte anterior un drept fata de societate, deoarece cel ce le
dobândeşte practic realizează un împrumut al societăţii. Ca valoare nominala, obligaţiunile emise de o
societate pe acţiuni nu poate fi mai mica de suma de 2,5 lei.
In cazul in care se emit mai multe obligaţiuni intr-o singura emisiune, se impune ca valoarea
nominala a acestora sa fie egala si sa confere titularilor lor aceleaşi drepturi. Obligaţiunile pot fi
nominative sau la purtător si pot fi emise pe suport de hârtie sau prin înscriere in cont (obligaţiuni
dematerializate). Obligaţiunile pot fi emise si prin subscripţie publica, realizându-se o oferta publica.
In acest caz se va întocmi un prospect de emisiune ce trebuie publicat de administratorul societăţii.
Legea stabileşte exact care sunt menţiunile obligatorii pe care trebuie sa le cuprindă prospectul
de emisiune (art.163 din lege), respectiv:
- denumirea, obiectul de activitate, sediul si durata societăţii;
- capitalul social si rezervele;
- data publicării in Monitorul Oficial al României a încheierii de înmatriculare si modificările ce
s-au adus actului constitutiv;
- situaţia patrimoniului social după ultimul bilanţ contabil;
- categoriile de acţiuni emise de societate;
- suma totala a obligaţiunilor care au fost emise anterior si a celor care urmează a fi emise, modul
de rambursare, valoarea nominala a obligaţiunilor, dobânda lor, indicarea daca sunt nominative sau la
purtător, precum si indicarea daca sunt convertibile dintr-o categorie in alta ori in acţiuni;
- sarcinile ce grevează imobilele societăţii;
- data la care a fost publicata hotărârea adunării generale extraordinare care a aprobat emiterea
obligaţiunilor.

Subscrierea obligaţiunilor se face pe exemplarele proiectului de emisiune, iar pentru


obligaţiunile astfel subscrise valoarea lor trebuie sa fie de la începutul integral vărsata. Oferta publica
de obligaţiuni necesita, înainte de publicarea prospectului de emisiune, autorizarea de către Comisia
Naţionala a Valorilor Mobiliare, in afara situaţiilor in care exista o dispensa de autorizare acordata de
Comisia Naţionala a Valorilor Mobiliare.
Oferta publica făcuta fără autorizare sau dispensa ori nerespectând condiţiile stabilite prin
autorizaţie este nula de drept si atrage pentru cei in culpa aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege.
Ofertantul va fi ţinut fata de partenerii de buna-credinţa (care nu au cunoştinţa de respectivul viciu al
ofertei publice) la obligaţia de repetiţiune (restituire cu titlu de plata nedatorată a oricăror sume primite
in urma ofertei) si la daune interese decurgând din nulitatea tranzacţiilor eventual încheiate pe baza
unei astfel de oferte. Deţinătorii de obligaţiuni au posibilitatea sa-si constituie, conform legii, o
adunare generala speciala, care-si va desfăşura activitatea pe cheltuiala societăţii emitente. Societatea
emitenta nu are dreptul sa intervină in deliberările adunării generale a obligatarilor, interzicându-se in
acest sens participarea efectiva a administratorilor, cenzorilor si funcţionarilor societăţii. Reprezentarea
deţinătorilor de obligaţiuni este asigurata de reprezentatul numit in cadrul adunării obligatarilor.
Aceasta reprezintă obligatarii atât in fata societăţii, cat si in justiţie, având totodată dreptul de a
asista la adunările generale ale societăţii comerciale respective. In schimb, nici reprezentantul si nici
supleanţii acestuia (numiţi in aceleaşi condiţii) nu pot participa la administrarea societăţii. Adunarea
detinatorilor de obligaţiuni este acea parte care, practic, asigura supravegherea intereselor deţinătorilor
de obligaţiuni, având dreptul sa se opună la orice modificare a actului constitutiv al societăţii sau al
condiţiilor in care se efectuează împrumutul, daca astfel s-ar aduce atingere drepturilor deţinătorilor de
obligaţiuni. Totodată, adunarea obligatarilor este in drept sa se pronunţe si asupra emiterii de noi
obligaţiuni.
Hotărârile adunării obligatarilor se adopta cu o majoritate specifica reprezentând cel puţin 1/3
din titlurile emise si nerambursabile.
In situaţia in care se pune problema ca prin hotărâre adunarea obligatarilor sa se pronunţe cu
privire la emiterea de noi obligaţiuni sau sa se opună la modificarea actului constitutiv sau a condiţiilor
împrumutului, cvorumul impus de lege este de minimum 4/5 din titlurile prezentate la adunare, iar
adunarea se considera valabil constituita in măsura in care participa deţinătorii reprezentând cel puţin
2/3 din titlurile nerambursate.
66
Odată adoptata o hotărâre a adunării obliatarilor, ea are caracter obligatoriu si pentru deţinătorii
de obligaţiuni care fie ca nu au luat parte la adunare, fie s-au opus adoptării acelei hotărâri. Chiar daca
o asemenea hotărâre le este opozabila, atât deţinătorii de obligaţiuni neparticipanţi la adunare, cat si cei
care au votat împotriva au posibilitatea ca, in temeiul art.174 alin.2 din Legea nr.31/1990, republicata,
sa atace in justiţie acea hotărâre. In baza obligaţiunilor ce le deţine obligatorul are posibilitatea de a
acţiona societatea emitenta in instanţă. Pentru a fi admisibila o astfel de acţiune, se impune ca acţiunea
sa nu fie contrara unei hotărâri adoptate de adunarea generala a deţinătorilor de obligaţiuni.
Obligaţiunile se rambursează, de regula, la scadenta.
Daca se urmăreşte o rambursare anterioara scadentei, obligaţiunile din aceeaşi emisiune si cu
aceeaşi valoare pot fi rambursate prin tragere la sorti la o suma superioara valorii lor nominale si in
baza unei publicităţi, societatea emitenta are obligaţia sa anunţe public tragerea la sorti cu cel puţin 15
zile înainte.
Exista posibilitatea de convertire a obligaţiunilor in acţiuni, daca o astfel de soluţie este stabilita
prin prospectul de emisiune.
Conducerea, administrarea si controlul
Sistemul unitar
Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi administratori, numărul acestora
fiind totdeauna impar.
Când sunt mai mulţi administratori, ei constituie un consiliu de administraţie. Societăţile pe
acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare sunt
administrate de cel puţin 3 administratori. Administratorii sunt desemnaţi de către adunarea generală
ordinară a acţionarilor, cu excepţia primilor administratori, care sunt numiţi prin actul constitutiv.
Candidaţii pentru posturile de administrator sunt nominalizaţi de către membrii actuali ai
consiliului de administraţie sau de către acţionari. Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu
pot încheia cu societatea un contract de muncă. În cazul în care administratorii au fost desemnaţi dintre
salariaţii societăţii, contractul individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului.
Administratorii pot fi revocaţi oricând de către adunarea generală ordinară a acţionarilor. În cazul în
care revocarea survine fără justă cauză, administratorul este îndreptăţit la plata unor daune-interese. În
caz de vacanţă a unuia sau a mai multor posturi de administrator, dacă prin actul constitutiv nu se
dispune altfel, consiliul de administraţie procedează la numirea unor administratori provizorii, până la
întrunirea adunării generale ordinare a acţionarilor. În cazul în care administratorii nu îşi îndeplinesc
obligaţia de a convoca adunarea generală, orice parte interesată se poate adresa instanţei pentru a
desemna persoana însărcinată cu convocarea adunării generale ordinare a acţionarilor, care să facă
numirile necesare.
În caz de deces sau de imposibilitate fizică de exercitare a funcţiei de administrator unic,
numirea provizorie se va face de către cenzori, însă adunarea generală ordinară va fi convocată de
urgenţă pentru numirea definitivă a administratorului. Daca societatea nu are cenzori, orice acţionar se
poate adresa instanţei care autorizează convocarea adunării generale de către acţionarul care a formulat
cererea sau de către alt acţionar. În situaţia în care într-o societate pe acţiuni are loc delegarea
atribuţiilor de conducere către directori majoritatea membrilor consiliului de administraţie va fi
formată din administratori neexecutivi (cei care nu au fost numiţi directori). De asemenea, prin actul
constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor se poate prevedea că unul sau mai mulţi
membri ai consiliului de administraţie trebuie să fie independenţi.
Un administrator nu este considerat independent în special dacă:
a) este director al societăţii sau al unei societăţi controlate de către aceasta ori a îndeplinit o
astfel de funcţie în ultimii 5 ani;
b) este salariat al societăţii sau al unei societăţi controlate de către aceasta ori a avut un astfel
de raport de muncă în ultimii 5 ani;
c) primeşte sau a primit de la societate ori de la o societate controlată de aceasta o remuneraţie
suplimentară sau alte avantaje, altele decât cele corespunzând calităţii sale de administrator neexecutiv;
d) este sau reprezintă un acţionar semnificativ al societăţii;
e) are sau a avut în ultimul an relaţii de afaceri cu societatea ori cu o societate controlată de
aceasta, fie personal, fie ca asociat, acţionar, administrator, director sau salariat al unei societăţi care
are astfel de relaţii cu societatea;
f) este sau a fost în ultimii 3 ani asociat ori salariat al actualului auditor financiar al societăţii
sau al unei societăţi controlate;
67
g) este director într-o altă societate în care un director al societăţii este administrator
neexecutiv;
h) a fost administrator neexecutiv al societăţii mai mult de 3 mandate;
i) este soţ/soţie sau rudă până la gradul al IV-lea inclusiv cu un director al societăţii sau cu o
persoană aflată în una dintre situaţiile prevăzute la lit. a) - h).

Consiliul de administraţie alege dintre membrii săi un preşedinte al consiliului. Preşedintele este
numit pentru o durată care nu poate depăşi durata mandatului său de administrator. Preşedintele poate
fi revocat oricând de către consiliul de administraţie, iar in cazul in care preşedintele a fost numit de
adunarea generală, va putea fi revocat numai de aceasta. Prin actul constitutiv se poate stipula că
preşedintele consiliului este numit de adunarea generală ordinară, care numeşte consiliul. Preşedintele
coordonează activitatea consiliului şi raportează cu privire la aceasta adunării generale a acţionarilor.
El veghează la buna funcţionare a organelor societăţii. În cazul în care preşedintele se află în
imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, pe durata stării respective de imposibilitate
consiliul de administraţie poate însărcina pe un alt administrator cu îndeplinirea funcţiei de preşedinte.
Consiliul de administraţie poate crea comitete consultative formate din cel puţin 2 membri ai
consiliului şi însărcinate cu desfăşurarea de investigaţii şi cu elaborarea de recomandări pentru
consiliu, în domenii precum auditul, remunerarea administratorilor, directorilor, cenzorilor şi
personalului, sau cu nominalizarea de candidaţi pentru diferitele posturi de conducere. Cel puţin un
membru al fiecărui comitet astfel creat trebuie să fie administrator neexecutiv independent. Comitetul
de audit şi cel de remunerare sunt formate numai din administratori neexecutivi. Cel puţin un membru
al comitetului de audit trebuie să deţină experienţă în aplicarea principiilor contabile sau în audit
financiar.
În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale
de auditare financiară, crearea unui comitet de audit în cadrul consiliului de administraţie este
obligatorie.
Consiliul de administraţie se întruneşte cel puţin o dată la 3 luni.
Preşedintele convoacă consiliul de administraţie, stabileşte ordinea de zi, veghează asupra
informării adecvate a membrilor consiliului cu privire la punctele aflate pe ordinea de zi şi prezidează
întrunirea. Consiliul de administraţie este, de asemenea, convocat la cererea motivată a cel puţin 2
dintre membrii săi sau a directorului general. În acest caz, ordinea de zi este stabilită de către autorii
cererii. Preşedintele este obligat să dea curs unei astfel de cereri.
Convocarea pentru întrunirea consiliului de administraţie va fi transmisă administratorilor cu
suficient timp înainte de data întrunirii, termenul putând fi stabilit prin decizie a consiliului de
administraţie.
Convocarea va cuprinde data, locul unde se va ţine şedinţa şi ordinea de zi. Asupra punctelor
care nu sunt prevăzute pe ordinea de zi se pot lua decizii doar în cazuri de urgenţă. Actul constitutiv
poate impune condiţii mai stricte cu privire la aspectele reglementate în prezentul alineat. La fiecare
şedinţă se va întocmi un proces-verbal, care va cuprinde numele participanţilor, ordinea deliberărilor,
deciziile luate, numărul de voturi întrunite şi opiniile separate. Procesul-verbal este semnat de către
preşedintele de şedinţă şi de către cel puţin un alt administrator. Directorii şi cenzorii sau, după caz,
auditorii interni pot fi convocaţi la orice întrunire a consiliului de administraţie, întruniri la care aceştia
sunt obligaţi să participe. Ei nu au drept de vot, cu excepţia directorilor care sunt şi administratori.
Consiliul de administraţie are următoarele competenţe de bază, care nu pot fi delegate directorilor:
a) stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii;
b) stabilirea sistemului contabil şi de control financiar şi aprobarea planificării financiare;
c) numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor;
d) supravegherea activităţii directorilor;
e) pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acţionarilor şi implementarea
hotărârilor acesteia;
f) introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei societăţii, potrivit Legii nr.
85/2014privind procedura insolvenţei.

Consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau mai multor directori,
numind pe unul dintre ei director general. Directorii pot fi numiţi dintre administratori sau din afara
consiliului de administraţie. Dacă prin actul constitutiv sau printr-o hotărâre a adunării generale a
68
acţionarilor se prevede acest lucru, preşedintele consiliului de administraţie al societăţii poate fi numit
şi director general. În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei
obligaţii legale de auditare financiară, delegarea conducerii societăţii este obligatorie. Director al
societăţii pe acţiuni este numai acea persoană căreia i-au fost delegate atribuţii de conducere a
societăţii. Orice altă persoană, indiferent de denumirea tehnică a postului ocupat în cadrul societăţii,
este exclusă de la aplicarea normelor prezentei legi cu privire la directorii societăţii pe acţiuni.
Directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii, în limitele
obiectului de activitate al societăţii şi cu respectarea competenţelor exclusive rezervate de lege sau de
actul constitutiv consiliului de administraţie şi adunării generale a acţionarilor. Modul de organizare a
activităţii directorilor poate fi stabilit prin actul constitutiv sau prin decizie a consiliului de
administraţie. Consiliul de administraţie este însărcinat cu supravegherea activităţii directorilor. Orice
administrator poate solicita directorilor informaţii cu privire la conducerea operativă a societăţii.
Directorii vor informa consiliul de administraţie în mod regulat şi cuprinzător asupra
operaţiunilor întreprinse şi asupra celor avute în vedere. Directorii pot fi revocaţi oricând de către
consiliul de administraţie. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este
îndreptăţit la plata unor daune-interese. Consiliul de administraţie reprezintă societatea în raport cu
terţii şi în justiţie. În lipsa unei stipulaţii contrare în actul constitutiv, consiliul de administraţie
reprezintă societatea prin preşedintele său.
Prin actul constitutiv, preşedintele şi unul sau mai mulţi administratori pot fi împuterniciţi să
reprezinte societatea, acţionând împreună sau separat. O astfel de clauză este opozabilă terţilor.
Prin acordul lor unanim, administratorii care reprezintă societatea doar acţionând împreună pot
împuternici pe unul dintre ei să încheie anumite operaţiuni sau tipuri de operaţiuni.
Consiliul de administraţie înregistrează la registrul comerţului numele persoanelor împuternicite
să reprezinte societatea, menţionând dacă ele acţionează împreună sau separat. Acestea depun la
registrul comerţului specimene de semnătură. Membrii consiliului de administraţie trebuie sa îşi
exercite mandatul cu loialitate, în interesul societăţii. Membrii consiliului de administraţie nu au voie
să divulge informaţiile confidenţiale şi secretele de afaceri ale societăţii, la care au acces în calitatea lor
de administratori. Această obligaţie le revine şi după încetarea mandatului de administrator.
Administratorii răspund faţă de societate pentru prejudiciile cauzate prin actele îndeplinite de directori
sau de personalul încadrat, când dauna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de
îndatoririle funcţiei lor.
Directorii vor înştiinţa consiliul de administraţie de toate neregulile constatate cu ocazia
îndeplinirii atribuţiilor lor.
Administratorii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediaţi dacă, având cunoştinţă de
neregulile săvârşite de aceştia, nu le comunică cenzorilor sau, după caz, auditorilor interni şi
auditorului financiar.În societăţile care au mai mulţi administratori răspunderea pentru actele săvârşite
sau pentru omisiuni nu se întinde şi la administratorii care au făcut să se consemneze, în registrul
deciziilor consiliului de administraţie, împotrivirea lor şi au încunoştinţat despre aceasta, în scris, pe
cenzori sau auditorii interni şi auditorul financiar.
Administratorul care are într-o anumită operaţiune, direct sau indirect, interese contrare
intereselor societăţii trebuie să îi înştiinţeze despre aceasta pe ceilalţi administratori şi pe cenzori sau
auditori interni şi să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la această operaţiune.mAceeaşi obligaţie o
are administratorul în cazul în care, într-o anumită operaţiune, ştie că sunt interesate soţul sau soţia sa,
rudele ori afinii săi până la gradul al IV-lea inclusiv. Este interzisă creditarea de către societate a
administratorilor acesteia, prin intermediul unor operaţiuni precum:
a) acordarea de împrumuturi administratorilor;
b) acordarea de avantaje financiare administratorilor cu ocazia sau ulterior încheierii de către
societate cu aceştia de operaţiuni de livrare de bunuri, prestări de servicii sau executare de lucrări;
c) garantarea directă ori indirectă, în tot sau în parte, a oricăror împrumuturi acordate
administratorilor, concomitentă ori ulterioară acordării împrumutului;
d) garantarea directă ori indirectă, în tot sau în parte, a executării de către administratori a
oricăror alte obligaţii personale ale acestora faţă de terţe persoane;
e) dobândirea cu titlu oneros ori plata, în tot sau în parte, a unei creanţe ce are drept obiect un
împrumut acordat de o terţă persoană administratorilor ori o altă prestaţie personală a acestora.
Aceste prevederi sunt aplicabile şi operaţiunilor în care sunt interesaţi soţul sau soţia, rudele ori
afinii până la gradul al IV-lea inclusiv ai administratorului. Dacă operaţiunea priveşte o societate civilă
69
sau comercială la care una dintre persoanele anterior menţionate este administrator ori deţine, singură
sau împreună cu una dintre persoanele sus-menţionate, o cotă de cel puţin 20% din valoarea capitalului
social subscris. Aceste prevederi nu se aplică:
a) în cazul operaţiunilor a căror valoare exigibilă cumulată este inferioară echivalentului în lei
al sumei de 5.000 de euro;
b) în cazul în care operaţiunea este încheiată de societate în condiţiile exercitării curente a
activităţii sale, iar clauzele operaţiunii nu sunt mai favorabile persoanelor prevăzute de lege, decât cele
pe care, în mod obişnuit, societatea le practică faţă de terţe persoane.

Sistemul dualist
Prin actul constitutiv se poate stipula că societatea pe acţiuni este administrată de un directorat şi
de un consiliu de supraveghere.
Actul constitutiv poate fi modificat în cursul existenţei societăţii prin hotărâre a adunării generale
extraordinare a acţionarilor, în vederea introducerii sau a eliminării unei astfel de prevederi.

A. Directoratul
Conducerea societăţii pe acţiuni revine în exclusivitate directoratului, care îndeplineşte actele
necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de
lege în sarcina consiliului de supraveghere şi a adunării generale a acţionarilor. Directoratul îşi exercită
atribuţiile sub controlul consiliului de supraveghere. Directoratul este format din unul sau mai mulţi
membri, numărul acestora fiind totdeauna impar. Când este un singur membru, acesta poartă
denumirea de director general unic. În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale
fac obiectul unei obligaţii legale de auditare, directoratul este format din cel puţin 3 membri.
Desemnarea membrilor directoratului revine consiliului de supraveghere, care atribuie totodată unuia
dintre ei funcţia de preşedinte al directoratului. Membrii directoratului nu pot fi concomitent membri ai
consiliului de supraveghere.
Membrii directoratului pot fi revocaţi oricând de către consiliul de supraveghere. Actul
constitutiv poate prevedea că ei pot fi revocaţi şi de către adunarea generală ordinară a acţionarilor.
Dacă revocarea lor survine fără justă cauză, membrii directoratului sunt îndreptăţiţi la plata unor
daune-interese.
În caz de vacanţă a unui post de membru al directoratului, consiliul de supraveghere va proceda
fără întârziere la desemnarea unui nou membru, pe durata rămasă până la expirarea mandatului
directoratului. Directoratul reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie. În lipsa unei stipulaţii
contrare în actul constitutiv, membrii directoratului reprezintă societatea doar acţionând împreună.
În situaţia în care membrii directoratului reprezintă societatea doar acţionând împreună, prin
acordul lor unanim, aceştia îl pot împuternici pe unul dintre ei să încheie anumite operaţiuni sau tipuri
de operaţiuni. Consiliul de supraveghere reprezintă societatea în raporturile cu directoratul.
Directoratul înregistrează la registrul comerţului numele persoanelor împuternicite să reprezinte
societatea, menţionând dacă ele acţionează împreună sau separat. Acestea vor depune la registrul
comerţului specimene de semnătură. Cel puţin o dată la 3 luni, directoratul prezintă un raport scris
consiliului de supraveghere cu privire la conducerea societăţii, cu privire la activitatea acesteia şi la
posibila sa evoluţie.
Consiliul de supraveghere poate solicita directoratului orice informaţii pe care le consideră
necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale de control şi poate efectua verificări şi investigaţii
corespunzătoare.
Fiecare membru al consiliului de supraveghere are acces la informaţiile transmise consiliului.
Directoratul înaintează consiliului de supraveghere situaţiile financiare anuale şi raportul său anual,
imediat după elaborarea acestora. Totodată, directoratul înaintează consiliului de supraveghere
propunerea sa detaliată cu privire la distribuirea profitului rezultat din bilanţul exerciţiului financiar, pe
care intenţionează să o prezinte adunării generale.

B. Consiliul de supraveghere
Membrii consiliului de supraveghere sunt numiţi de către adunarea generală a acţionarilor, cu
excepţia primilor membri, care sunt numiţi prin actul constitutiv. Candidaţii pentru posturile de
membru în consiliul de supraveghere sunt nominalizaţi de către membrii existenţi ai consiliului sau de
către acţionari. Numărul membrilor consiliului de supraveghere este stabilit prin actul constitutiv.
70
Acesta nu poate fi mai mic de 3 şi nici mai mare de 11. Membrii consiliului de supraveghere pot fi
revocaţi oricând de adunarea generală a acţionarilor, cu o majoritate de cel puţin două treimi din
numărul voturilor acţionarilor prezenţi.
Consiliul de supraveghere alege dintre membrii săi un preşedinte al consiliului. În cazul vacanţei
unui post de membru în consiliul de supraveghere, consiliul poate proceda la numirea unui membru
provizoriu, până la întrunirea adunării generale. Membrii consiliului de supraveghere nu pot fi
concomitent membri ai directoratului.
De asemenea, ei nu pot cumula calitatea de membru în consiliul de supraveghere cu cea de
salariat al societăţii.
Prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor se pot stabili condiţii
specifice de profesionalism şi independenţă pentru membrii consiliului de supraveghere.
Consiliul de supraveghere are următoarele atribuţii principale:
a) exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat;
b) numeşte şi revocă membrii directoratului;
c) verifică conformitatea cu legea, cu actul constitutiv şi cu hotărârile adunării generale a
operaţiunilor de conducere a societăţii;
d) raportează cel puţin o dată pe an adunării generale a acţionarilor cu privire la activitatea de
supraveghere desfăşurată.
În cazuri excepţionale, când interesul societăţii o cere, consiliul de supraveghere poate
convoca adunarea generală a acţionarilor.
Consiliului de supraveghere nu îi pot fi transferate atribuţii de conducere a societăţii. Cu toate
acestea, în actul constitutiv se poate prevedea că anumite tipuri de operaţiuni nu pot fi efectuate decât
cu acordul consiliului. În cazul în care consiliul nu îşi dă acordul pentru o astfel de operaţiune,
directoratul poate cere acordul adunării generale ordinare. Hotărârea adunării generale cu privire la un
asemenea acord este dată cu o majoritate de 3 pătrimi din numărul voturilor acţionarilor prezenţi. Actul
constitutiv nu poate stabili o altă majoritate şi nici stipula alte condiţii. Consiliul de supraveghere poate
crea comitete consultative, formate din cel puţin 2 membri ai consiliului şi însărcinate cu desfăşurarea
de investigaţii şi cu elaborarea de recomandări pentru consiliu, în domenii precum auditul,
remunerarea membrilor directoratului şi ai consiliului de supraveghere şi a personalului, sau
nominalizarea de candidaţi pentru diferitele posturi de conducere. Comitetele vor înainta consiliului în
mod regulat rapoarte asupra activităţii lor. Preşedintele directoratului poate fi numit membru în
comitetul de nominalizare creat de consiliul de supraveghere, fără ca prin aceasta să dobândească
calitatea de membru în consiliu. Cel puţin un membru al fiecărui comitet astfel trebuie să fie membru
independent al consiliului de supraveghere.
Cel puţin un membru al comitetului de audit trebuie să deţină experienţă relevantă în aplicarea
principiilor contabile sau în audit financiar. În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare
anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare financiară, crearea unui comitet de audit în cadrul
consiliului de supraveghere este obligatorie. Consiliul de supraveghere se întruneşte cel puţin o dată la
3 luni. Preşedintele convoacă consiliul de supraveghere şi prezidează întrunirea. De asemenea,
consiliul de supraveghere este convocat în orice moment la cererea motivată a cel puţin 2 dintre
membrii consiliului sau ai directoratului. Consiliul se va întruni în cel mult 15 zile de la convocare.
Membrii directoratului pot fi convocaţi la întrunirile consiliului de supraveghere. Ei nu au drept de vot
în consiliu.
La fiecare şedinţă se va întocmi un proces-verbal, care va cuprinde numele participanţilor,
ordinea de zi, ordinea deliberărilor, deciziile luate, numărul de voturi întrunite şi opiniile separate.
Procesul-verbal este semnat de către preşedintele de şedinţă şi de către cel puţin un alt membru prezent
al consiliului.

Dispoziţii comune pentru sistemul unitar şi sistemul dualist


Durata mandatului administratorilor, respectiv al membrilor directoratului şi ai consiliului de
supraveghere, este stabilită prin actul constitutiv, ea neputând depăşi 4 ani. Ei sunt reeligibili, când prin
actul constitutiv nu se dispune altfel. Durata mandatului primilor membri ai consiliului de
administraţie, respectiv al primilor membri ai consiliului de supraveghere, nu poate depăşi 2 ani.
Pentru ca numirea unui administrator, respectiv a unui membru al directoratului sau al consiliului de
supraveghere, să fie valabilă din punct de vedere juridic, persoana numită trebuie să o accepte în mod

71
expres. Persoana numită în una dintre astfel de funcţii trebuie să încheie o asigurare pentru răspundere
profesională.
Directorii societăţii pe acţiuni, în sistemul unitar, respectiv membrii directoratului, în sistemul
dualist, sunt persoane fizice.
O persoană juridică poate fi numită administrator sau membru al consiliului de supraveghere al
unei societăţi pe acţiuni.
Odată cu această numire, persoana juridică este obligată să îşi desemneze un reprezentant
permanent, persoană fizică.
Acesta este supus aceloraşi condiţii şi obligaţii şi are aceeaşi răspundere civilă şi penală ca şi un
administrator sau membru al consiliului de supraveghere, persoană fizică, ce acţionează în nume
propriu, fără ca prin aceasta persoana juridică pe care o reprezintă să fie exonerată de răspundere sau
să i se micşoreze răspunderea solidară.
Când persoana juridică îşi revocă reprezentantul, ea are obligaţia să numească în acelaşi timp un
înlocuitor.
Persoanele care, potrivit prezentei legi, nu pot fi fondatori nu pot fi nici administratori,
directori, membri ai directoratului sau ai consiliului de supraveghere. Directorii unei societăţi pe
acţiuni, în sistemul unitar, şi membrii directoratului, în sistemul dualist, nu vor putea fi, fără
autorizarea consiliului de administraţie, respectiv a consiliului de supraveghere, directori,
administratori, membri ai directoratului ori ai consiliului de supraveghere, cenzori sau, după caz,
auditori interni ori asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau având acelaşi
obiect de activitate, nici nu pot exercita acelaşi comerţ sau altul concurent, pe cont propriu sau al altei
persoane, sub pedeapsa revocării şi răspunderii pentru daune. O persoană fizică poate exercita
concomitent cel mult 5 mandate de administrator şi/sau de membru al consiliului de supraveghere în
societăţi pe acţiuni al căror sediu se află pe teritoriul României.
Această prevedere se aplică în aceeaşi măsură persoanei fizice administrator sau membru al
consiliului de supraveghere, cât şi persoanei fizice reprezentant permanent al unei persoane juridice
administrator ori membru al consiliului de supraveghere.
Persoana care încalcă prevederile prezentului articol este obligată să demisioneze din funcţiile
de membru al consiliului de administraţie sau al consiliului de supraveghere care depăşesc numărul
maxim de mandate prevăzute, în termen de o lună de la data apariţiei situaţiei de incompatibilitate. La
expirarea acestei perioade, el va pierde mandatul obţinut prin depăşirea numărului legal de mandate, în
ordinea cronologică a numirilor, şi va fi obligat la restituirea remuneraţiei şi a altor beneficii primite
către societatea în care a exercitat acest mandat.
Deliberările şi deciziile la care el a luat parte în exercitarea mandatului respectiv rămân valabile.
Remuneraţia membrilor consiliului de administraţie sau ai consiliului de supraveghere este stabilită
prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor. Remuneraţia suplimentară a
membrilor consiliului de administraţie sau ai consiliului de supraveghere însărcinaţi cu funcţii
specifice în cadrul organului respectiv, precum şi remuneraţia directorilor, în sistemul unitar, ori a
membrilor directoratului, în sistemul dualist, sunt stabilite de consiliul de administraţie, respectiv de
consiliul de supraveghere.
Actul constitutiv sau adunarea generală a acţionarilor fixează limitele generale ale tuturor
remuneraţiilor acordate în acest fel.
Adunarea generală, respectiv consiliul de administraţie sau consiliul de supraveghere şi, dacă
este cazul, comitetul de remunerare se vor asigura, la stabilirea remuneraţiilor sau a altor avantaje, că
acestea sunt justificate în raport cu îndatoririle specifice ale persoanelor respective şi cu situaţia
economică a societăţii. Consiliul de administraţie va solicita oficiului registrului comerţului
înregistrarea numirii directorilor, precum şi a oricărei schimbări în persoana administratorilor sau
directorilor şi publicarea acestor date în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
Aceeaşi obligaţie revine directoratului cu privire la înregistrarea primilor membri ai
directoratului şi a oricărei schimbări în persoana membrilor directoratului sau a membrilor consiliului
de supraveghere.
Pentru validitatea deciziilor consiliului de administraţie, ale directoratului sau ale consiliului
de supraveghere este necesară prezenţa a cel puţin jumătate din numărul membrilor fiecăruia dintre
aceste organe, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare.

72
Deciziile în cadrul consiliului de administraţie, al directoratului sau al consiliului de
supraveghere se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Deciziile cu privire la numirea sau
revocarea preşedinţilor acestor organe se iau cu votul majorităţii membrilor consiliului.
Membrii consiliului de administraţie, ai directoratului sau ai consiliului de supraveghere pot fi
reprezentaţi la întrunirile organului respectiv doar de către alţi membri ai săi. Un membru prezent
poate reprezenta un singur membru absent. Actul constitutiv poate dispune că participarea la reuniunile
consiliului de administraţie, ale directoratului sau ale consiliului de supraveghere poate avea loc şi prin
intermediul mijloacelor de comunicare la distanţă, precizând felul acestora. Totodată, actul constitutiv
poate limita felul deciziilor care pot fi luate în aceste condiţii şi poate prevedea un drept de a se opune
la o astfel de procedură în favoarea unui număr determinat de membri ai organului respectiv. Dacă
actul constitutiv nu dispune altfel, preşedintele consiliului de administraţie sau al consiliului de
supraveghere va avea votul decisiv în caz de paritate a voturilor. Nu poate avea vot decisiv preşedintele
consiliului de administraţie care este, în acelaşi timp, director al societăţii.
Dacă preşedintele în funcţie al consiliului de administraţie, al directoratului sau al consiliului de
supraveghere nu poate sau îi este interzis să participe la vot în cadrul organului respectiv, ceilalţi
membri vor putea alege un preşedinte de şedinţă, având aceleaşi drepturi ca preşedintele în funcţie. În
caz de paritate de voturi şi dacă preşedintele nu beneficiază de vot decisiv, propunerea supusă votului
se consideră respinsă. Actul constitutiv poate dispune că, în cazuri excepţionale, justificate prin urgenţa
situaţiei şi prin interesul societăţii, deciziile consiliului de administraţie sau ale directoratului pot fi
luate prin votul unanim exprimat în scris al membrilor, fără a mai fi necesară o întrunire a respectivului
organ. Consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va putea să încheie acte juridice în numele şi
în contul societăţii, prin care să dobândească bunuri pentru aceasta sau să înstrăineze, să închirieze, să
schimbe ori să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror valoare depăşeşte
jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic, numai cu
aprobarea adunării generale a acţionarilor, dată în condiţiile legii. Directorii şi membrii consiliului de
administraţie, respectiv membrii directoratului şi cei ai consiliului de supraveghere, sunt obligaţi să
participe la adunările generale ale acţionarilor.
Dacă consiliul de administraţie, respectiv directoratul, constată că, în urma unor pierderi,
stabilite prin situaţiile financiare anuale aprobate conform legii, activul net al societăţii, determinat ca
diferenţă între totalul activelor şi totalul datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai puţin de jumătate din
valoarea capitalului social subscris, va convoca de îndată adunarea generală extraordinară pentru a
decide dacă societatea trebuie să fie dizolvată. Prin actul constitutiv se poate stabili ca adunarea
generală extraordinară să fie convocată chiar şi în cazul unei diminuări a activului net mai puţin
semnificativă decât cea prevăzută de lege, stabilindu-se acest nivel minim al activului net prin
raportare la capitalul social subscris. Consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va prezenta
adunării generale extraordinare întrunite un raport cu privire la situaţia patrimonială a societăţii, însoţit
de observaţii ale cenzorilor sau, după caz, ale auditorilor interni.
Acest raport trebuie depus la sediul societăţii cu cel puţin o săptămână înainte de data adunării
generale, pentru a putea fi consultat de orice acţionar interesat. În cadrul adunării generale
extraordinare, consiliul de administraţie, respectiv directoratul, îi va informa pe acţionari cu privire la
orice fapte relevante survenite după redactarea raportului scris. Dacă adunarea generală extraordinară
nu hotărăşte dizolvarea societăţii, atunci societatea este obligată ca, cel târziu până la încheierea
exerciţiului financiar ulterior celui în care au fost constatate pierderile să procedeze la reducerea
capitalului social cu un cuantum cel puţin egal cu cel al pierderilor care nu au putut fi acoperite din
rezerve, dacă în acest interval activul net al societăţii nu a fost reconstituit până la nivelul unei valori
cel puţin egale cu jumătate din capitalul social. În cazul neîntrunirii adunării generale extraordinare în
conformitate cu reglementările in vigoare sau dacă adunarea generală extraordinară nu a putut delibera
valabil nici în a doua convocare, orice persoană interesată se poate adresa instanţei pentru a cere
dizolvarea societăţii.
În oricare dintre aceste cazuri, instanţa poate acorda societăţii un termen ce nu poate depăşi 6
luni pentru regularizarea situaţiei.
Societatea nu va fi dizolvată dacă reconstituirea activului net până la nivelul unei valori cel puţin
egale cu jumătate din capitalul social are loc până în momentul rămânerii irevocabile a hotărârii
judecătoreşti de dizolvare. Acţiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor,
respectiv a membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere, precum şi a cenzorilor sau
auditorilor financiari, pentru daune cauzate societăţii de aceştia prin încălcarea îndatoririlor lor faţă de
73
societate, aparţine adunării generale, care va decide cu majoritatea prevăzută la de lege. Adunarea
generală desemnează cu aceeaşi majoritate persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie. Când
adunarea generală decide cu privire la situaţia financiară anuală, poate lua o hotărâre referitoare la
răspunderea administratorilor sau directorilor, respectiv a membrilor directoratului şi consiliului de
supraveghere, chiar dacă această problemă nu figurează pe ordinea de zi.
Dacă adunarea generală decide să pornească acţiune în răspundere contra administratorilor,
respectiv a membrilor directoratului, mandatul acestora încetează de drept de la data adoptării hotărârii
şi adunarea generală, respectiv consiliul de supraveghere, va proceda la înlocuirea lor.
Dacă acţiunea se porneşte împotriva directorilor, aceştia sunt suspendaţi de drept din funcţie
până la rămânerea irevocabilă a hotărârii. Acţiunea în răspundere împotriva membrilor directoratului
poate fi exercitată şi de către consiliul de supraveghere, în urma unei decizii a consiliului însuşi. Dacă
decizia este luată cu o majoritate de două treimi din numărul total de membri ai consiliului de
supraveghere, mandatul membrilor respectivi ai directoratului încetează de drept, consiliul de
supraveghere procedând la înlocuirea lor. Dacă adunarea generală nu introduce acţiunea în răspundere
şi nici nu dă curs propunerii unuia sau mai multor acţionari de a iniţia o asemenea acţiune, acţionarii
reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 5% din capitalul social au dreptul de a introduce o
acţiune în despăgubiri, în nume propriu, dar în contul societăţii, împotriva oricărei persoane prevăzute
de lege.
Cheltuielile de judecată vor fi suportate de acţionarii care au introdus acţiunea. În caz de
admitere, acţionarii au dreptul la rambursarea de către societate a sumelor avansate cu acest titlu.
După rămânerea irevocabilă a hotărârii instanţei de admitere a acţiunii, adunarea generală a
acţionarilor, respectiv consiliul de supraveghere, va putea decide încetarea mandatului
administratorilor, directorilor şi membrilor consiliului de supraveghere, respectiv al membrilor
directoratului, şi înlocuirea acestora.

9. Funcţionarea societăţii in comandita pe acţiuni


Acţionarii comanditari si acţionarii comanditaţi
In principiu, regulile aplicabile societăţii pe acţiuni funcţionează si in cazul societăţii in
comandita pe acţiuni, mai puţin in ceea ce priveşte dispoziţiile referitoare la sistemul dualist si cel
unitar. Asociaţii comanditaţi răspund nelimitat si solidar pentru datoriile societăţii, lor fiindu-le
aplicabile interdicţiile specifice asociaţilor din societăţile in nume colectiv.
Comanditarilor le vor fi in schimb aplicabile dispoziţiile specifice comanditarilor din societăţile
in comandita simpla.

Administrarea societăţii
Administrarea societăţii este încredinţată unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi. În societatea
în comandită pe acţiuni, administratorii vor putea fi revocaţi de adunarea generală a acţionarilor, printr-
o hotărâre luată cu majoritatea stabilită pentru adunările extraordinare. Adunarea generală, cu aceeaşi
majoritate şi cu respectarea condiţiilor impuse de lege alege altă persoană în locul administratorului
revocat, decedat sau care a încetat exercitarea mandatului său. Numirea trebuie aprobată şi de ceilalţi
administratori, dacă sunt mai mulţi. Noul administrator devine asociat comanditat.
Administratorul revocat rămâne răspunzător nelimitat faţă de terţi pentru obligaţiile pe care
le-a contractat în timpul administraţiei sale, putând însă exercita acţiune în regres împotriva societăţii.
Asociaţii comanditaţi, care sunt administratori, nu pot lua parte la deliberările adunărilor
generale pentru alegerea cenzorilor sau, după caz, a auditorului financiar, chiar dacă posedă acţiuni ale
societăţii.

Controlul societăţii
Pornind de la dispoziţia de principiu cuprinsa in art.181 din Legea nr.31/1990, republicata,
rezulta ca reglementările referitoare la cenzorii din societăţile pe acţiuni sunt perfect aplicabile si
pentru societăţile in comandită pe acţiuni. Se interzice administratorilor comanditaţi să participe la
deliberările adunării generale pentru alegerea cenzorilor. Legea stabileşte ca o asemenea interdicţie
funcţionează chiar si in situaţia in care administratorii comanditaţi poseda acţiuni ale societăţii.
10. Funcţionarea societăţilor cu răspundere limitata
A. Drepturile asociaţilor in cadrul societăţilor cu răspundere limitata
Principalele drepturi ale asociaţilor in societatea cu răspundere limitata sunt:
74
 dreptul de informare cu privire la societate;
 dreptul la vot;
 dreptul de a cere efectuarea unei expertize cu privire la gestiunea patrimoniului societăţii;
 dreptul de a acţiona in justiţie;
 dreptul de a se retrage din societate;
 dreptul la beneficii.

a) Dreptul Ia informare cu privire la societate


Asociaţii au dreptul de a obţine de la administrator orice informaţii necesare adoptării unor
hotărâri care sunt de competenta adunării generale.
Dreptul de informare presupune obţinerea de către oricare dintre asociaţi a unei copii de pe toate
documentele prezentate de administrator.
Astfel, oricare dintre asociaţi are dreptul de a cere administratorului, in orice moment,
următoarele documente:
- bilanţul, contul de rezultate si anexele;
- rapoartele administratorilor supuse adunării generale pe ultimii trei ani;
- procesele-verbale ale adunării generale (registrul de deliberări);
- inventarul cu privire la bunurile societăţii.
Dreptul de a consulta aceste documente aparţine persoanei care are calitatea de asociat sau a unui
mandatar (împuternicit) al sau. In aceste condiţii, se asigura posibilitatea ca asociatul sa fie însoţit de
un expert sau chiar de un avocat, in vederea exercitării dreptului sau la informare.

b) Dreptul la vot
Oricare asociat poate sa intervină in viata societăţii, in principal, prin exercitarea dreptului la vot
in cadrul adunărilor generale ale asociaţilor.
Art.192 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, stabileşte, cu valoare de principiu, faptul ca
fiecare parte sociala da dreptul la un vot.
Dreptul la vot se exercita, de regula, personal de către fiecare asociat. Cu toate acestea, cu
valoare de excepţie, legea romana recunoaşte si posibilitatea exerciţiului acestui drept prin
corespondenta, in măsura in care o asemenea posibilitate este prevăzuta in mod expres de actul
constitutiv. Este de observat faptul ca legea nu dezvolta mai mult procedura votului prin corespondenta
(de exemplu, sa stabilească daca este necesar ca scrisoarea prin care se exprima votul sa fie o scrisoare
recomandata sau este suficient un vot transmis prin fax). De altfel, nici nu ar fi fost necesare dezvoltări
suplimentare, atâta vreme cat numai prin actul constitutiv se poate insera o clauza care permite votul
prin corespondenta.
In aceste condiţii, ar fi normal ca tot in actul constitutiv sa fie cuprinse toate precizările cu
privire la modul in care se realizează corespondenta. Având in vedere faptul ca legea nu stabileşte in
mod expres nici o interdicţie, rezulta ca dreptul de vot poate fi exercitat si prin mandatar.
Nu este mai puţin adevărat insa si faptul ca relaţiile dintre asociaţi in cadrul societăţilor cu
răspundere limitata fiind apropiate de cele existente in cadrul societăţilor de persoane, pot fi
considerate relaţii intuitu persoane. Cu toate acestea, atât in practica s-a considerat ca dreptul la vot
poate fi exercitat direct sau prin mandatar.
Astfel, pot reprezenta interesele asociatului in cadrul adunării generale a asociaţilor, exprimând
votul in locul acestuia, un alt asociat sau chiar o terţa persoana, cu condiţia ca reprezentantul sa aibă un
mandat special. Prin actul constitutiv al societăţii se poate limita insa posibilitatea intervenţiei unui terţ
ca reprezentant al asociatului in cadrul adunării generale. Mandatarul este împuternicit sa-1 reprezinte
pe asociat in cadrul adunărilor generale, având drept de vot pentru o parte din părţile sociale si sa
voteze personal pentru cealaltă parte.
Cu toate acestea, conform art.126 administratorii nu pot vota, în baza acţiunilor pe care le
posedă, nici personal, nici prin mandatar, descărcarea gestiunii lor sau o problemă în care persoana sau
administraţia lor ar fi în discuţie.

c) Dreptul de a cere efectuarea unei expertize cu privire la gestiunea patrimoniului societăţii


Practic, asociatul are dreptul de a solicita expertiza cu privire la una sau mai multe operaţii de
gestiune. Daca raportul de expertiza pune in evidenta unele aspecte negative in gestiunea societăţii,
75
acesta poate fi un motiv întemeiat pentru revocarea administratorului si pentru o eventuala acţiune in
responsabilitatea acestuia. Cheltuielile legate de efectuarea expertizei vor fi suportate de către societate
si, in cazul stabilirii unei vinovaţii a administratorului, acestea vor fi recuperate de la administratorul
vinovat.

d) Dreptul de a acţiona in justiţie


Asociaţii beneficiază de următoarele acţiuni injustiţie:
 acţiunea individuala împotriva administratorului
Fiecare asociat, in mod individual, beneficiază de o asemenea acţiune in cazul in care
administratorul, printr-o fapta personala, a cauzat un prejudiciu unui asociat (de exemplu, nu i-a plătit
la timp dividendele cuvenite, deşi s-a dispus partajarea si distribuirea către asociaţi). O asemenea
acţiune are întotdeauna un caracter personal.
Totodată, potrivit art.217 si 218 din Legea nr.31/1990, republicata, oricare dintre asociaţi poate
cere instanţei de judecata excluderea administratorului asociat care comite frauda in dauna societăţii
sau care se serveşte de semnătura sociala sau de capitalul social in folosul lui sau a altora.
 acţiunea colectiva împotriva administratorului
Aceasta acţiune permite tuturor asociaţilor sau numai unora dintre ei de a obţine repararea
prejudiciului cauzat de administratorul societăţii.Despăgubirile la care va fi obligat administratorul se
plătesc societăţii comerciale, si nicidecum asociaţilor care au acţionat injustiţie.
 acţiunea individuala sau colectiva împotriva hotărârilor adoptate de adunarea generala a
asociaţilor
Aceasta acţiune este formulata împotriva societăţii si are ca obiect anularea hotărârii adunării
generale, daca aceasta contravine actului constitutiv al societăţii sau contravine legii. Având in vedere
dispoziţiile art.196 din Legea nr.31/1990, republicata, conform cărora regulile existente pentru
societăţile pe acţiuni, cu privire la atacarea unei hotărâri a adunării generale sunt aplicabile si pentru
cazul societăţilor cu răspundere limitata, rezultă ca o acţiune poate fi introdusa de oricare dintre
asociaţii care nu au luat parte la adunarea generala sau au votat si au cerut sa se insereze aceasta in
procesul-verbal al şedinţei. Hotărârea adunării generale poate fi atacata in instanţa chiar de către
administrator, caz in care societatea va fi reprezentata in justiţie de persoana desemnata de preşedintele
instanţei, dintre asociaţi. In momentul intentării acţiunii de anulare, reclamantul poate cere
preşedintelui instanţei suspendarea executării hotărârii atacate.
Cererea de suspendare poate fi admisa sau respinsa. In ipoteza admiterii suspendării executării
hotărârii, preşedintele instanţei poate obliga pe reclamant la plata unei sume de bani, cu titlu de
garanţie, numita cauţiune, împotriva ordonanţei de suspendare se poate face recurs in termen de 15 zile
de la pronunţare.

e) Dreptul de a se retrage din societate


Orice asociat se poate retrage din societate daca nu este de acord cu hotărârea adunării generale
privind modificarea actului constitutiv al societăţii. Retragerea din societate intervine daca:
- fie s-a prevăzut in actul constitutiv al societăţii dreptul de retragere
- fie ca exista acordul tuturor asociaţilor;
- fie, pentru motive temeinice, instanţa judecătoreasca a admis o asemenea soluţie.
Asociatul care se retrage din societate are dreptul la beneficii pana in ziua retragerii, insa
încasarea lor se va face in momentul repartizării lor, conform prevederilor statutare. Asociatul care se
retrage nu are dreptul la o parte proporţionala din patrimoniul social, ci numai la o suma care sa
reprezinte valoarea acesteia. Daca in momentul retragerii sunt operaţii in curs de executare, asociatul
este obligat sa suporte consecinţele acestora si nu va putea să încaseze partea ce i se cuvine decât după
terminarea operaţiilor respective.

f) Dreptul la beneficii
Asociatul are dreptul la încasarea beneficiilor atât in timpul funcţionarii societăţii, cat si in cazul
dizolvării si lichidării acesteia.
In timpul funcţionarii societăţii, dreptul asociaţilor de a participa la beneficii se concretizează in
dreptul la dividende. In fiecare an, daca rezultatele societăţii permit acest lucru, adunarea generala a
asociaţilor poate sa decidă distribuirea către asociaţi a unei fracţiuni din beneficii.
76
Astfel, dividendele se acorda numai in măsura in care, la nivelul societăţii, se obţin venituri
reale, constatate ca atare prin bilanţul contabil. De regula, dividendele se atribuie in funcţie de părţile
sociale deţinute, fiecare asociat determinând o suma de bani proporţionala cu numărul de titluri pe care
le deţine, adică sub forma unui procent din capitalul social. In actul constitutiv se va arata aceasta cota
procentuala ce revine fiecărui asociat din beneficiile societăţii. In actul constitutiv al societăţii se poate
stabili si o repartiţie inegala a beneficiilor, întemeiată pe alte criterii decât numărul pârtilor sociale
deţinute de fiecare asociat (de exemplu, pentru asociatul care participa activ la viata societăţii, fie prin
cunoştinţele sale profesionale, fie prin alte modalităţi). Singura limitare in privinţa repartizării
beneficiilor este cea referitoare la interzicerea clauzelor leonine prin care un asociat ar fi exclus
categoric de la beneficii. Cu ocazia dizolvării si lichidării societăţii, fiecare asociat va primi din activul
patrimoniului societăţii ceea ce a aportat la capitalul social (de regula, sub forma unei sume de bani),
după plata tuturor datoriilor pe care le are asociatul fata de terţele persoane. In funcţie de rezultatele
societăţii, asociaţii au dreptul si la alte sume de bani sau bunuri in natura, care se distribuie, de regula,
in funcţie de cota procentuala pe care o are fiecare asociat din capitalul social. Actul constitutiv al
societăţii poate sa prevadă o distribuire inegala a rezultatelor obţinute cu ocazia lichidării.

Obligaţiile asociaţilor in cadrul societăţilor cu răspundere limitata


Principalele obligaţii ale asociaţilor in societatea cu răspundere limitata sunt:
 participarea la pierderi;
 obligaţia de non-concurentă;
a) Participarea la pierderi
Participarea la pierderile societăţii se face, de regula, in funcţie de numărul de părţi sociale
deţinute de fiecare asociat. Totuşi, prin actele constitutive ale societăţii pot deroga de la aceasta regula,
stabilind o participare inegala a asociaţilor la pierderile societăţii. In actul constitutiv al societăţii
trebuie sa se prevadă cota in procente de participare a asociaţilor la pierderi. Singura limitare este aşa
numita clauza leonina, prin care un asociat nu poate fi descărcat in totalitate de pierderi la fel ca si
atunci când s-ar dispune ca un asociat sa suporte in totalitate pierderile.
Spre deosebire de modul de reglementare a participării la beneficii a asociaţilor, reglementarea
referitoare la participarea la beneficii presupune doua elemente de esenţa, respectiv:
- participarea la pierderi este limitata la valoarea aporturilor la capitalul social al asociaţilor,
potrivit principiului răspunderii limitate care caracterizează aceasta forma de societate;
- participarea la pierderi este adesea constatata in momentul dizolvării societăţii.

b) Obligaţia de non-concurentă
Obligaţia de non-concurentă a asociaţilor decurge, de regula, dintr-o clauza contractuala. Pentru
administrator, obligaţia de non-concurentă este prevăzuta de lege. Astfel, potrivit art.145 alin.5 din
Legea nr.31/1990, republicata, administratorii nu pot primi, fără autorizarea adunării asociaţilor,
mandatul de administratori in alte societăţi concurente pe cont propriu sau pe contul altei persoane
fizice sau juridice, sub sancţiunea revocării si răspunderii pentru daune. Obligaţia de non-concurentă
poate fi prevăzuta si in contractul de munca ori de cate ori asociaţii au in acelaşi timp si calitatea de
angajat al societăţii respective. Pentru a se stabili o clauza de non-concurentă, trebuie sa se respecte
doua reguli fundamentale:
- limitarea clauzei in timp (durata) si spaţiu (teritoriu);
- stabilirea unor limite concrete cu privire la activitatea care nu trebuie sa fie exercitata de
asociaţi.

Răspunderea asociaţilor in societatea cu răspundere limitata


In principiu, asociaţii nu sunt răspunzători de gestiunea societăţii atâta vreme cat aceasta este
sarcina administratorului. Cu toate acestea, legea stabileşte doua situaţii in care se reţinea direct
răspunderea asociaţilor, amândouă in legătura cu aportul asociaţilor la capitalul social, respectiv:
• in momentul constituirii societăţii, daca declara fals in legătura cu aportul la capitalul social,
adică aportează bunuri care nu-i aparţin din punct de vedere juridic.
Asociatul in cauza va răspunde fata de societate pentru evicţiune, care provine fie de la terţa
persoana care pretinde ca dovedeşte ca are un drept asupra bunului aportat, fie chiar de la un asociat,
care se obliga sa aporteze acelaşi bun unei alte societăţi;

77
 daca valoarea aportului in natura este mai mica decât cea declarata de asociatul care s-a obligat
la acel aport.

Adunările generale
Adunarea asociaţilor reprezintă forma de organizare care permite elaborarea si exprimarea in
decizii si hotărâri a voinţei sociale. In ansamblul societăţii comerciale, adunarea societăţilor reprezintă
cel mai important organ de conducere, având plenitudine de competenta si atribuţii.
Astfel, cu titlu exemplificativ, adunarea generala are si următoarele atribuţii:
- să aprobe situaţia financiară anuală şi să stabilească repartizarea profitului net;
- să desemneze administratorii şi cenzorii sau, după caz, auditorii interni, să îi revoce şi să le
dea descărcare de activitate, precum şi să decidă contractarea auditului financiar, atunci când acesta nu
are caracter obligatoriu, potrivit legii;
- să decidă urmărirea administratorilor şi cenzorilor sau, după caz, a auditorilor interni pentru
daunele pricinuite societăţii, desemnând şi persoana însărcinată să o exercite;
- să modifice actul constitutiv.
Adunarea asociaţilor din societăţile cu răspundere limitata reprezintă organul de decizie suprem
al societăţii, constituit din totalitatea asociaţilor.
Ca regula generala, in adunarea generala o hotărâre se adopta cu votul asociaţilor reprezentând
majoritatea absoluta a asociaţilor si a parţilor sociale. Societatea cu răspundere limitata, fiind o forma
de societate care se întemeiază pe încrederea personala dintre asociaţi, foloseşte in formulările sale, cu
precădere, expresia „o participare personala individuala".
Excepţiile de la participarea personală a asociaţilor sunt prevăzute de lege, ori prevăzute in actul
constitutiv. Prin excepţie, conform art.192 alin.2 din Legea nr.31/1990, republicata, in cazul adoptării
unei hotărâri ce presupune modificarea actului constitutiv este necesar votul tuturor asociaţilor.
Dispoziţia legala are caracter supletiv, deoarece prin actul constitutiv se poate deroga de la norma
legala. Adunarea generala se convoacă la sediul societăţii cel puţin o data sau ori de cate ori este
nevoie.
Convocarea se face de către administratorul societăţii. Prin excepţie, convocarea adunării
asociaţilor se poate face si de către un asociat sau un număr de asociaţi care reprezintă cel puţin l/4 din
capitalul social, cu obligaţia de a arata scopul convocării. De asemenea, cenzorii sunt obligaţi sa
convoace adunarea generala când acest lucru nu a fost făcut de către administrator. Convocarea
adunării generale se face in forma in care este prevăzuta in actul constitutiv. In lipsa unei asemenea
stipulaţii convocarea se face prin scrisoare recomandata.

Potrivit legii, adunării generale ii revin următoarele obligaţii:


- sa aprobe bilanţul contabil si sa stabilească repartizarea beneficiului net;
- sa desemneze pe administratori si cenzori, sa-i revoce si sa le dea descărcare pentru activitatea
lor;
- sa decidă urmărirea administratorilor si cenzorilor pentru daunele pricinuite societăţii,
desemnând si persoana însărcinată sa o exercite;
- sa modifice actul constitutiv.
Hotărârile asociaţilor se iau in adunarea generala. Exista posibilitatea ca votarea sa se facă si prin
corespondenta. In situaţia in care adunarea generala legal constituita nu poate lua o hotărâre valabila
din cauza neîntrunirii majorităţii cerute, adunarea convocata din nou poate decide asupra ordinii de zi,
oricare ar fi numărul de asociaţi si partea din capitalul social reprezentata de asociaţii prezenţi. Legea
stabileşte anumite interdicţii in cazul unui conflict de interese intre societate si asociaţi.
De exemplu, potrivit art.193 alin.23 din lege, un asociat nu-si poate exercita dreptul de vot in
cazul deliberărilor in adunarea generala referitor la aporturile sale in natura sau la actele juridice
încheiate intre el si societate.
Hotărârile adunării generale sunt obligatorii pentru toţi asociaţii, inclusiv pentru cei care au
participat la vot sau pentru cei care au votat împotriva. Spre deosebire de hotărârile adunării generale a
acţionarilor, pentru hotărârile adunării asociaţilor legea nu cere aducerea acestora la cunoştinţa terţilor.
In cazul in care, printr-o hotărâre a adunării asociaţilor, unui asociat i se încalcă drepturile, acesta are
posibilitatea de a cere in instanţa anularea hotărârii.

78
Administratorii societăţii
Realizarea obiectului social si a scopului pentru care a fost constituita societatea devine posibila
numai prin executarea actelor de administrare si gestionare. Ca operaţiune juridica, administrarea
societăţii presupune exercitarea atributelor de posesie, folosinţa si dispoziţie asupra fondului de comerţ
si a celorlalte elemente ale patrimoniului, precum si săvârşirea de acte de conservare, administrare sau
dispoziţie in legătura cu aceste bunuri.
Cele mai numeroase acte vor fi desigur cele legate de operaţiunile comerciale. Ele au menirea de
a face productive bunurile societăţii si a obţine beneficii in numele si in interesul firmei si al
asociaţilor.
Societatea poate fi admisa de unul sau mai mulţi administratori, asociaţi sau neasociaţi, numiţi
prin actul constitutiv sau de adunarea generala. Administratorii nu pot primi, fără autorizarea adunării
generale, mandatul de administrator in alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate,
nici sa facă acelaşi fel de comerţ ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice
sau juridice, sub sancţiunea revocării si răspunderii pentru daune. Aşa cum rezulta din dispoziţiile
Legii nr.31/1990, republicata, exista o dubla alternativa pentru numirea administratorilor, respectiv
prin actul constitutiv sau ulterior constituirii societăţii si înmatriculării ei. Reprezentanţii societăţii,
spunea legea, sunt obligaţi sa depună la registrul comerţului semnăturile lor in termen de 15 zile de la
data înmatriculării, daca au fost numiţi prin actul constitutiv, iar cei aleşi in timpul funcţionarii
societăţii in termen de 15 zile de la alegere.
Potrivit dispoziţiilor art.77 din Legii nr.31/1990, republicata, (dispoziţie care priveşte societăţile
in nume colectiv, dar care se aplica si societăţii cu răspundere limitata), asociaţii care reprezintă
majoritatea absoluta a capitalului social pot alege unul sau mai mulţi administratori dintre ei, fixându-
le puterile, durata însărcinării, eventuala lor remuneraţie, afara de cazul daca prin actul constitutiv se
dispune astfel.
Aceeaşi majoritate este ceruta si pentru revocarea din funcţie a administratorilor. Totuşi, ţinând
cont de dispoziţiile art.189 din lege, se impune ca desemnarea administratorilor sa se facă cu
respectarea dublei majorităţi (majoritatea cu privire la numărul asociaţilor si numărul pârtilor sociale),
si nu numai majoritatea capitalului social, aşa cum prevede art.77 din lege. Cum legea nu stabileşte o
derogare de la regula dublei majorităţi, nu se poate înlătura aplicarea ei pe baza dispoziţiilor de
trimitere prevăzute in art. 193 alin.3 din Legea nr.31/1990, republicata. In ce priveşte revocarea
administratorilor, aceasta se poate face prin votul tuturor asociaţilor, daca administratorii au fost numiţi
prin actul constitutiv, sau cu votul majorităţii absolute a asociaţilor si a părţilor sociale, daca
administratorii au fost desemnaţi de către adunarea asociaţilor. In cazul revocării administratorului
numit prin actul constitutiv, practic intervine o modificare a actului constitutiv prin înlocuirea unui
administrator, fapt ce determina adoptarea unei hotărâri cu unanimitate de voturi. In situaţia in care
prin actul constitutiv sunt numiţi doi sau mai mulţi administratori, asociaţii pot stabili ca aceştia sa îşi
exercite mandatul împreuna sau individual. In cazul in care ei lucrează împreuna, deciziile se iau cu
unanimitate de voturi, iar in caz de divergenta vor decide asociaţii in cadrul adunării generale, in
condiţiile art.187 din Legea nr.31/1990, republicata.
Administratorii societăţii cu răspundere limitata pot face toate operaţiunile cerute pentru
aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii, afara de restricţiile stabilite prin actul constitutiv. Art.198
din Legea nr.31/1990, republicata, prevede obligaţia administratorilor de a tine un registru al
asociaţilor societăţii. Nerespectarea acestei obligaţii atrage răspunderea personala si solidara a
administratorilor pentru prejudiciile cauzate societăţii. Administratorii au obligaţia, prin lege, de a
convoca adunarea asociaţilor. Daca prin actul constitutiv nu s-a stabilit care dintre administratori este
reprezentant al societăţii, dreptul de reprezentare aparţine fiecăruia dintre ei.

Administratorul răspunde pentru prejudiciile cauzate societăţii sau chiar terţelor persoane,
indiferent daca este asociat sau neasociat.
Răspunderea civila intervine ori de cate ori administratorul cauzează prin actele pe care le
îndeplineşte un prejudiciu. Daca sunt mai mulţi administratori ei răspund solidar. In cazul răspunderii
solidare, oricare dintre administratori poate fi obligat pentru acoperirea întregii pagube.
Potrivit art.73 din Legea nr.31/1990, republicata, administratorii răspund solidar fata de societate
pentru:
- realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi;
- existenta reala a dividendelor plătite;
79
- existenta registrelor cerute de lege si corecta lor tinere;
- exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
- stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le impun.

Administratorul care a plătit paguba are posibilitatea unei acţiuni in regres împotriva celorlalţi
administratori pentru a fi despăgubit de ceilalţi, fiecare participând la acoperirea pagubei proporţional
cu vina pe care o are.
Acţiunea in răspundere împotriva administratorilor aparţine si creditorilor societăţii, insa aceştia
o vor exercita numai in caz de faliment al societăţii. Administratorul răspunde penal in cazul săvârşirii
unor fapte considerate infracţiuni atât de către Codul penal, cat si legile extrapenale care conţin
dispoziţiile penale .

11. Retragerea si excluderea asociatului din societate


a) Retragerea.
Retragerea asociatului dintr-o societate cu răspundere limitata este reglementată de dispoziţiile
art.226 din Legea nr.31/1990, republicata, care privesc retragerea asociatului din societatea in nume
colectiv, in comandita simpla sau cu răspundere limitata. Retragerea asociaţilor este posibila in
următoarele condiţii:
a) în cazurile prevăzute în actul constitutiv;
b) cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi;
c) în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim asociatul
se poate retrage pentru motive temeinice, în baza unei hotărâri a tribunalului, supusă numai recursului,
în termen de 15 zile de la comunicare.
Drepturile asociatului retras cuvenite pentru părţile sale sociale se stabilesc fie prin acordul
asociaţilor, fie printr-un expert desemnat de asociat, fie de către tribunal in caz de neînţelegere.
b) Excluderea
Potrivit art.222 din Legea nr.31/1990, republicata, poate fi exclus din societate cu răspundere
limitata asociatul care se afla in una din următoarele situaţii:
a) asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;
b) asociatul cu răspundere nelimitată în stare de faliment sau care a devenit legalmente incapabil;
c) asociatul cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în administraţie ori contravine
dispoziţiilor legale;
d) asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura
socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.
Excluderea se pronunţa prin hotărâre judecătoreasca, la cererea societăţii sau a oricărui asociat.
Hotărârea irevocabilă de excludere se va depune, în termen de 15 zile, la oficiul registrului comerţului
pentru a fi înscrisă, iar dispozitivul hotărârii se va publica la cererea societăţii în Monitorul Oficial al
României, Partea a IV-a.
Drepturile asociatului exclus sunt:
- sa participe la beneficii, calculate pana la data excluderii din societate;
- sa încaseze o suma de bani corespunzătoare pârtii pe care o deţine din capitalul social.
In ce priveşte obligaţiile asociatului exclus acesta răspunde de pierderi pana la data excluderii.
De asemenea, pentru operaţiunile in curs de executare asociatul exclus este obligat sa suporte
consecinţele si nu va putea retrage partea ce i se cuvine decât după terminarea operaţiunilor.

4.8. Modificarea societăţilor comerciale


1. Modificarea actului constitutiv
Aspecte generale
Atât timp cat o societate comerciala exprima voinţa celor care s-au asociat si modificarea
societăţii comerciale care se concretizează practic in modificarea actului constitutiv, presupune acordul
de voinţa.
Acesta este sensul dispoziţiei legii care stabileşte ca, in măsura in care se recurge la modificarea
unei societăţi comerciale, trebuie sa fie îndeplinite condiţii de fond si de forma necesare ca si la
constituirea societăţii comerciale. Acordul de voinţa al asociaţilor privind modificarea actului
constitutiv se concretizează in doua acte principale:

80
- hotărârea adunării generale extraordinare a asociaţilor adoptata potrivit prevederilor din actul
constitutiv si, in lipsa lor, potrivit legii;
- actul adiţional, încheiat in forma autentica, prin care se modifica actul constitutiv al societăţii.
Modificarea actului constituriv se realizeazi prin rezolutia directorului sau persoanei desemnate
de la Registrul comertului.
Orice modificare care intervine in actul constitutiv presupune un act adiţional sau o hotarire a
adunarii generale extraordinare, dupa caz ce, trebuie înregistrat la oficiul registrului comerţului fie in
baza rezolutiei directorului si/sau persoanei desemnate sau a încheierii judecatoresti(in cazul
dizolvarilor, a fuziunilor, a divizarilor .
Legea impune ca actul adiţional sau hotarirea adunarii generale sa fie depuse in întregime la
oficiul registrului comerţului, pentru ca, după înregistrarea lui, oficiul registrului comerţului sa trimită
actul la Monitorul Oficial pe cheltuiala societăţii. După fiecare modificare a actului constitutiv,
administratorii, respectiv directoratul, va depune la registrul comerţului, actul modificator şi textul
complet al actului constitutiv, actualizat cu toate modificările, care vor fi înregistrate în temeiul
rezolutiei directorului. Oficiul registrului comerţului va înainta din oficiu actul modificator astfel
înregistrat şi o notificare asupra depunerii textului actualizat al actului constitutiv către Regia
Autonomă "Monitorul Oficial", spre a fi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe
cheltuiala societăţii. Prin excepţie, in cazul societăţilor de persoane procedura publicării nu are caracter
obligatoriu. Daca prin acelaşi act adiţional se aduc mai multe modificări actului constitutiv iniţial, actul
constitutiv trebuie depus la oficiu registrului comerţului cu toate modificările la zi.
Prin excepţie, se admite a nu se face referire la datele de identitate ale membrilor fondatori ai
societăţii, respectiv a membrilor din organele de conducere, administrare si control al societăţii, daca
acestea nu se modifica. O asemenea excepţie poate funcţiona doar daca deja acea societate este
cunoscuta in mediul de afaceri (are o vechime de minim 5 ani calculaţi la momentul înmatriculării) si
daca prin actul constitutiv nu se prevede o limitare cu privire la acest aspect.
Prin modificarea societăţii comerciale se înţelege inclusiv modificarea formei societăţii. O
asemenea modificare nu duce la crearea unei persoane juridice noi, ci la modificarea persoanei juridice
existente in condiţiile in care existenta societăţii se explica prin acordul de voinţa a unor persoane care
se asociază.
2. Modificarea capitalului social
Reducerea capitalului social
Potrivit art.207 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, reducerea capitalului social se poate face
prin:
• micşorarea numărului de părţi sociale sau de acţiuni;
• reducerea valorii nominale a pârtii sociale sau a acţiunii;
• dobândirea propriilor acţiuni, urmata de anularea lor.
Capitalul social se mai poate reduce, cu condiţia ca reducerea sa nu fie motivata de pierderi, prin:
- scutirea in tot sau in parte a asociaţilor de anumite vărsăminte datorate de aceştia;
- restituirea către acţionari a unei părţi din aportul lor iniţial, proporţional cu reducerea
capitalului social. O asemenea reducere funcţionează in funcţie de reducerea valorii nominale a
acţiunilor sau a pârtilor sociale;
- alte procedee prevăzute de lege (de exemplu, in cazul retragerii sau excluderii din societate).
Pentru a opera o reducere a capitalului social este necesara publicarea, alături de actul adiţional
si, după caz, de noua forma a actului constitutiv si publicarea prealabila a hotărârii adunării generale.
Procedura de publicitate este necesara pentru ca orice creditor interesat sa poată face opoziţie.
Legea impune obligativitatea publicării hotărârii adunării generale cu cel puţin doua luni înainte de
reducerea efectiva a capitalului social. In hotărârea adunării generale trebuie sa fie cuprinse motivele
care au determinat asociaţii sa hotărască reducerea capitalului social. Opoziţia unui creditor poate fi
introdusa in termen de minim doua luni de la momentul publicării. Cu titlu imperativ, legea stabileşte
ca orice reducere a capitalului social trebuie sa respecte valoarea minima a capitalului impusa de lege.
Daca societatea emite obligaţiuni (in cazul societăţilor pe acţiuni) capitalul social se poate reduce si
prin rambursarea de obligaţiuni in contul acţiunilor. Daca emiterea unei obligaţiuni reprezintă o forma
prin care o societate pe acţiuni este împrumutata, la restituirea obligaţiunilor acţionarii pot solicita
restituirea sumelor iniţial investite.
Majorarea capitalului social

81
In ce priveşte majorarea capitalului social in cazul societăţilor pe acţiuni, aceasta se poate realiza
prin emisiunea unor noi acţiuni sau prin majorarea valorilor nominale a acţiunilor existente, daca la
societate sunt aduse noi aporturi in natura si in numerar. Pot fi emise acţiuni noi si prin alte modalităţi:
- incorporarea in capitalul social a rezervelor societăţii, mai puţin rezervele legale;
- incorporarea beneficiilor sau a primelor de emisiune;
- compensarea unor creanţe pe care anumiţi debitori le au asupra societăţii, prin acordarea către
aceştia a unor acţiuni din capitalul social in situaţia in care creanţele sunt lichide si exigibile.
Daca in urma reevaluării patrimoniului social intervin diferenţe favorabile, acestea pot fi folosite
pentru mărirea capitalului social, fiind incluse in rezervele societăţii. In cazul măririi capitalului social
prin majorarea valorii nominale a acţiunilor, este necesar acordul tuturor acţionarilor exprimat in
cadrul adunării generale a acţionarilor.
De la aceasta condiţie face excepţie situaţia măririi capitalului social, daca majorarea valorii
nominale a acţiunilor este rezultatul incorporării rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune.
Hotărârea adunării extraordinare pentru mărirea capitalului social urmează a fi publicata in Monitorul
Oficial, iar acţionarii existenţi au un drept de preferinţa asupra dobândirii acţiunilor nou emise.
Termenul înăuntrul căruia numai acţionarii deja existenţi pot dobândi acţiuni din noua emisiune este de
minimum o luna. Astfel, in prospectul de emisiune se vor cuprinde:
- data si numărul înmatriculării societăţii in registrul comerţului;
- denumirea si sediul societăţii;
- capitalul social subscris si vărsat;
- numele si prenumele administratorilor, cenzorilor, precum si domiciliul acestora;
- ultimul bilanţ aprobat, contul de profit si pierderi si raportul cenzorilor;
- dividendele plătite in ultimii 5 ani sau, in situaţia in care societatea nu are 5 ani de la
constituire, dividendele plătite in momentul constituirii pana la zi;
- obligaţiunile emise de societate;
- hotărârea adunării generale privitoare la noua emisiune de acţiuni, valoarea totala a acestora,
numărul si valoarea lor nominala, felul lor, relaţiile privitoare la aporturi altele decât in numerar,
avantajele acordate, precum si data de la care se vor plaţi dividendele.

In cazul in care se majorează capitalul social se face prin aport in natura, adunarea generala
extraordinara care a hotărât prin votul ei mărimea capitalului social urmează ca, in acelaşi cadru, sa
numească experţii necesari pentru evaluarea aporturilor in natura. In cadrul adunării generale, acesta
are posibilitatea sa ridice acţionarilor, in tot sau in parte, dreptul de a subscrie noi acţiuni, in măsura in
care exista motive temeinice care sa justifice un astfel de demers. Intr-o asemenea situaţie in
convocarea efectuata pentru adunarea generala ce va hotăra asupra majorităţii capitalului social,
urmează a se cuprinde următoarele menţiuni:
- motivele ce determina mărirea capitalului social;
- persoanele cărora urmează a li se atribui noile acţiuni;
- numărul de acţiuni atribuit fiecărei persoane;
- valoarea de emisiune a acţiunilor si bazele fixării acestei valori. Adunarea generala care
hotărăşte intr-o asemenea situaţie este legal
constituita daca:
- sunt prezenţi minimum ¾ din numărul titularilor capitalului social;
- hotărârea a fost adoptata cu votul acţionarilor ce deţin acţiuni reprezentând minimum jumătate
din capitalul social.
In situaţia in care majorarea capitalului social se realizează prin aportul in natura, un astfel de
drept de preferinţa, in baza căruia pot beneficia numai unii dintre acţionari, nu poate exista. In situaţia
in care sunt emise noi acţiuni in schimbul unor aporturi in numerar, la momentul subscrierii aportului
trebuie achitat cel puţin 30% din valoarea nominala a acţiunilor. Restul, pana la acoperirea integrala a
valorii, trebuie achitat in maximum 3 ani de la data publicării in Monitorul Oficial al României a
hotărârii adunării generale. In cazul in care sunt emise acţiuni in schimbul unor aporturi in natura,
acestea urmează a fi achitate subscriitorilor in acelaşi termen de 3 ani de la data publicării in Monitorul
Oficial a hotărârii adunării generale. Daca adunarea generala dispune cu privire la acordarea unei
prime de emisiune, aceasta trebuie plătită integral la data efectuării subscrierii.

4.9. Fuziunea si divizarea societatilor comerciale


82
Fuziunea este operaţia prin care:
a. una sau mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea
patrimoniului lor unei alte societăţi, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile beneficiare şi,
eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel
repartizate, sau;
b. mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea patrimoniului
lor unei societăţi pe care o constituie, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile beneficiare şi,
eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel
repartizate către acţionarii societăţii divizate.

Divizarea este operaţiunea prin care:


a. o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă mai multor societăţi
totalitatea patrimoniului său, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile beneficiare şi, eventual, al
unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate către
acţionarii societăţii divizate;
b. o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă toate activele şi pasivele
sale mai multor societăţi nou constituite, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile beneficiare şi,
eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel
repartizate către acţionarii societăţii divizate.

Efectele fuziunii sau divizării sunt:


a. transferul, atât în raporturile dintre societatea absorbită sau divizată şi societatea
absorbantă/societăţile beneficiare, cât şi în raporturile cu terţii, către societatea absorbantă sau fiecare
dintre societăţile beneficiare tuturor activelor şi pasivelor societăţii absorbite (divizate), acest transfer
va fi efectuat în conformitate cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de fuziune/divizare;
b. acţionarii sau asociaţii societăţii absorbite sau divizate devin acţionari, respectiv asociaţi ai
societăţii absorbante, respectiv ai societăţilor beneficiare, în conformitate cu regulile de repartizare
stabilite în proiectul de fuziune/divizare;
c. societatea absorbită sau divizată încetează să existe.

Trebuie reţinute următoarele interdicţii:


a. nici o acţiune sau parte socială la societatea absorbantă nu poate fi schimbată pentru acţiuni /
părţi sociale emise de societatea absorbită şi care sunt deţinute:
1. de către societatea absorbantă, direct sau prin intermediul unei persoane acţionând în nume
propriu, dar în contul societăţii, sau;
2. de către societatea absorbită, direct sau prin intermediul unei persoane acţionând în nume
propriu, dar în contul societăţii.
b. nici o acţiune sau parte socială la una dintre societăţile beneficiare nu poate fi schimbată
pentru acţiuni la societatea divizată, deţinute:
1. de către societatea beneficiară în cauză, direct sau prin intermediul unei persoane acţionând în
nume propriu, dar pe seama societăţii, sau;
2. de către societatea divizată, direct sau prin intermediul unei persoane acţionând în nume
propriu, dar pe seama societăţii.
Fuziunea/divizarea societatilor comerciale se realizeaza in baza unui proiect de fuziune/divizare
care se depune la registrul comertului, si se vizeaza de catre directorul si/sau persoana desemnata din
cadrul registrui comertului.
Termenul de opozitie asupra proiectului de fuziune/divizare este de 30 de zile de la data
publicarii lui in Monitorul Oficial.
Fuziunea transfrontalieră a societăţilor comerciale. Reglementarea se aplică societăţilor pe
acţiuni, societăţilor în comandită pe acţiuni, societăţilor cu răspundere limitată, care sunt persoane
juridice române, precum şi societăţilor europene cu sediul social în România.
Acestea pot fuziona cu societăţi comerciale care au sediul social sau, după caz, administraţia
centrală ori sediul principal în alte state membre ale Uniunii Europene sau în state aparţinând Spaţiului
Economic European.
Sunt exceptate de la aplicarea noilor reglementări organismele de plasament colectiv în valori
mobiliare şi fondurile închise de investiţii, precum şi orice alte entităţi având ca obiect de activitate
83
plasamentul colectiv al resurselor atrase de la public şi care funcţionează pe principiul repartizării
riscurilor şi ale căror titluri pot fi răscumpărate, direct sau indirect, la cererea deţinătorilor, din activele
entităţii respective.
Fuziunea transfrontalieră este operaţiunea prin care:
a. una sau mai multe societăţi, dintre care cel puţin două sunt guvernate de legislaţia a două state
membre diferite, sunt dizolvate fără lichidare şi îşi transferă patrimoniul unei alte societăţi deja
existente (societatea absorbantă), în schimbul repartizării către acţionarii / asociaţii societăţii absorbite
a unor acţiuni / părţi sociale şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea
nominală a acţiunilor / părţilor sociale astfel repartizate;
b. mai multe societăţi, dintre care cel puţin două, sunt guvernate de legislaţia a două state
membre diferite, sunt dizolvate fără lichidare şi îşi transferă patrimoniul unei societăţi pe care o
constituie (societatea absorbantă), în schimbul repartizării către acţionarii / asociaţii lor de acţiuni /
părţi sociale şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a
acţiunilor / părţilor sociale repartizate;
c. o societate este dizolvată fără a intra în lichidare îşi transferă patrimoniul său unei alte
societăţi care deţine totalitatea acţiunilor sale / părţilor sociale sau a altor titluri conferind drepturi de
vot în adunarea generală.
Fuziunea are următoarele consecinţe, în funcţie de modalitatea acesteia:
a. transferul către societatea absorbantă / nou înfiinţată a tuturor activelor şi pasivelor societăţii
absorbite;
b. acţionarii sau asociaţii societăţii absorbite / participante la fuziunea devin acţionari, respectiv
asociaţi ai societăţii absorbante / nou-înfiinţate, în conformitate cu regulile de repartizare stabilite în
proiectul de fuziunea;
c. societatea absorbită, respectiv societăţile care formează noua societate prin fuziune, încetează
să existe.
Drepturile şi obligaţiile societăţilor absorbite decurgând din raporturile de muncă şi care există la
data intrării în vigoare a fuziunii transfrontaliere se transferă societăţii absorbante sau nou-înfiinţate.
Proiectul comun de fuziune, semnat de reprezentanţii societăţilor participante, se depune la
Oficiul Registrului Comerţului unde sunt înmatriculate societăţile comerciale persoane juridice române
şi/sau societăţile europene cu sediul în România, participante la fuziune.
Verificarea legalitatii proiectului de fuziune se realizeaza de catre directorul sau persoana
desemnata de acesta din cadrul registrului comertului. Termenul de opozitie asupra proiectului de
fuziune este de 30 de zile de la data publicarii lui in Monitorul Oficial.
Dupa depunerea hotaririlor asociatilor sau actionarilor la registrul comertului, acesta are
obligatia transmiterii acestora tribunalului sectia comerciala in raza caruia agentul economic isi are
sediul, instanta dupa verificarea documentatiei se pronunta prin hotarire.
Hotatirea executorie se transmite registrului comertului spre a se publica in Monitorul Oficial si
a se mentiona in registru.
Creditorii societăţilor care iau parte la fuziune pot face opoziţie la fuziune. Opoziţia suspendă
executarea fuziunii până la data la care hotărârea judecătorească devine irevocabilă, în afară de cazul
în care societatea debitoare face dovada plăţii datoriilor sau oferă garanţii acceptate de creditori ori
încheie cu aceştia un acord pentru plata datoriilor.
În afară de raportul expertului independent, trebuie să existe şi un raport scris şi detaliat al
organelor de conducere ale societăţilor care participă la fuziune, prin care să explice şi să justifice
aspectele juridice şi economice ale fuziunii transfrontaliere pentru asociaţi, creditori şi salariaţi. Însă,
prin hotărâre a tuturor acţionarilor / asociaţilor societăţilor participante la fuziune, se poate renunţa la
examinarea proiectului de fuziune şi la întocmirea raportului.
Dacă raportul se face, acesta trebuie pus la dispoziţia asociaţilor şi a reprezentanţilor salariaţilor
cu cel puţin 30 de zile înaintea datei şedinţei în care Adunarea Generală urmează a hotărî asupra
fuziunii. În cazul în care societatea deţine o pagină de Internet proprie, raportul se publică şi pe pagina
de Internet, pentru liberul acces al acţionarilor / asociaţilor şi angajaţilor.
Societăţile comerciale – persoane juridice române cu sediul social în România care au calitatea
de titulari ai dreptului de proprietate asupra unui teren pe teritoriul acesteia pot participa la o fuziune
transfrontalieră în care societatea absorbantă sau societatea nou-înfiinţată este persoană juridică ce are
naţionalitatea unui alt stat membru numai după împlinirea unui termen de 5 ani de la data aderării
României la Uniunea Europeană.
84
În cazul în care patrimoniul societăţilor cuprinde terenuri agricole, acestea pot participa la o
fuziune transfrontalieră în care societatea absorbantă sau societatea nou-înfiinţată este persoană
juridică ce are naţionalitatea unui alt stat membru sau societate europeană cu sediul în alt stat membru
numai după împlinirea unui termen de 7 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană.

4.10. Dizolvarea societăţilor comerciale


Dizolvarea societăţilor comerciale reprezintă o etapa in procesul de încetare a personalităţii
juridice a acestora, formata dintr-un ansamblu de operaţiuni care au ca urmare lichidarea patrimoniului
societăţii in cauza.
Dizolvarea se poate realiza:
- in baza unei hotărâri a asociaţilor;
- prin hotărârea instanţei judecătoreşti;
- in virtutea legii (de drept).
Legea societăţilor comerciale prevede cauze comune, generale, de dizolvare a societăţilor
comerciale si cauze specifice fiecărei forme.

Cauze comune de dizolvare a societăţilor comerciale


Potrivit Legeii nr.31/1990, republicata, sunt cauze comune de dizolvare a societăţilor comerciale
următoarele:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;
c) declararea nulităţii societăţii;
d) hotărârea adunării generale;
e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum
neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii;
f) falimentul societăţii;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.

Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii


Prelungirea societăţii prin voinţa asociaţilor este posibila in măsura in care hotărârea de
prelungire are loc înainte de expirarea duratei stabilite in actul constitutiv, altminteri insa dizolvarea
operează de drept.
In acest caz, asociaţii trebuie sa fie consultaţi cu cel puţin trei luni înainte de expirarea duratei
societăţii, daca se hotărăşte cu privire la eventuala prelungire a duratei de funcţionare a acesteia.
In cazul in care asociaţii nu sunt consultaţi cu cel puţin trei luni înainte de expirarea duratei
societăţii cu privire la eventuala prelungire a acesteia, la cererea oricărui dintre asociaţi, tribunalul va
putea dispune, prin încheiere, efectuarea consultării. Creditorii particulari ai asociaţilor dintr-o
societate in nume colectiv, in comandita simpla sau cu răspundere limitata pot face opoziţie împotriva
hotărârii adunării asociaţilor de prelungire a duratei societăţii peste termenul fixat iniţial, daca au
drepturi stabilite printr-un titlu executoriu anterior hotărârii. Opoziţia se face in termen de 30 de zile de
la data publicării hotărârii sau a actului adiţional modificator in Monitorul Oficial al României si se
depune la oficiul registrului comerţului.
In cazul admiterii opoziţiei, asociaţii trebuie sa opteze, in termen de o luna de la data la care
hotărârea a devenit irevocabila, fie pentru a renunţa la prelungire, fie pentru a exclude din societate pe
asociatul debitor al creditorului care a făcut opoziţie, caz in care drepturile cuvenite asociatului debitor
se vor calcula pe baza ultimului bilanţ contabil aprobat.

Imposibilitatea realizării obiectului sau realizarea acestuia (dizolvare de drept)


Aceasta dispoziţie a existat si in redactarea iniţiala a Legii societăţilor comerciale, rămânând
deschisa posibilitatea pentru asociaţi:
- fie de a modifica obiectul de activitate;
- fie de a hotărî dizolvarea societăţii.

Declararea nulităţii societăţii


In declararea nulităţii societăţii se va interveni pe baza hotărârii pronunţata de instanţa de
judecata prin care se constata nerespectarea condiţiilor de fond si forma impuse de normele imperative
85
privind constituirea societăţilor comerciale. Nulitatea actului constitutiv atrage nulitatea societăţii
înfiinţate in baza lui. O problema ar putea-o constitui includerea nulităţii prin cauzele de dizolvare, din
moment ce dizolvarea reprezintă, îndeobşte, încetarea existentei unui subiect colectiv de drept legal
constituit. Dizolvarea intervine după ce persoana juridica a înfiinţat ca atare, reprezentând procesul de
încetare a existentei acestuia.
Nulitatea societăţii, in schimb, nu poate viza decât cauze originare, iniţiale, de nelegalitate, ea
intervenind cu efecte retroactive si având drept consecinţa repunerea asociaţilor in situaţia anterioara,
ca si cum societatea nu ar fi existat

Hotărârea adunării generale (dizolvare voluntara)


Întrucât legea nu limitează cazurile in care societatea poate fi dizolvata prin hotărârea adunării
asociaţilor, decurge ca aceştia sunt liberi sa aprecieze motivele pentru care decid dizolvarea societăţii.
Un caz legal de dizolvare a societăţii de către adunarea generala priveşte dizolvarea acesteia
înainte de expirarea termenului fixat pentru durata societăţii. Dizolvarea anticipata este un caz de
modificare a actului constitutiv al societăţii, care se realizează in condiţiile legii.
Potrivit Legeii nr.31/1990, republicata, in caz de dizolvare a societăţii prin hotărârea asociaţilor,
aceştia vor putea reveni, cu majoritatea ceruta pentru modificarea actului constitutiv, asupra hotărârii
luate, atât timp cat nu s-a făcut nici o repartiţie din activ.
În conformitate cu aceste dispoziţii, în cazul în care se hotărăşte de către asociatul unic
dizolvarea societăţii, consideram ca acesta poate oricând reveni asupra hotărârii luate, atât timp cât nu
s-a făcut nici o repartiţie din activ. Această revenire este legală, întrucât societatea nu a fost nicicând
radiată. Noua hotărâre se menţionează in registrul comerţului, după ce oficiul registrului comerţului o
va trimite Monitorului Oficial al României spre publicare pe cheltuiala societăţii. Creditorii si orice
parte interesata pot face opoziţie la tribunal împotriva hotărârii, in termen de 30 de zile de la data
publicării acesteia potrivit. Opoziţia se depune la oficiul registrului comerţului care, in termen de 3 de
zile de la data depunerii, o va menţiona in registru si o va înainta tribunalului sediului societăţii.
Opoziţia se judeca in camera de consiliu a tribunalului, cu citarea pârtilor.

Hotărârea tribunalului
Dizolvarea societăţii comerciale este posibila si ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti, la
cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice (de exemplu, neînţelegerile grave dintre asociaţi, care
împiedica funcţionarea societăţii). Acest caz de dizolvare, nou introdus in Ordonanţa de Urgenta a
Guvernului nr.32/1997 si prevăzut in art.226 din Legea nr.31/1990, republicata, lasă la latitudinea
instanţei aprecierea măsurii in care societatea îşi mai poate continua sau nu activitatea, in condiţiile in
care nu exista o hotărâre a adunării generale in sensul încetării acestei activităţi.
Legiuitorul a prevăzut acest caz de dizolvare deoarece in practica s-a constatat ca, după
constituirea societăţii comerciale, in timp au apărut neînţelegeri atât de grave, încât au împiedicat
funcţionarea in mod normal a societăţii. Dizolvarea societăţii pentru acest motiv este pe deplin
justificata, pentru a ocroti, in primul rând, interesele creditorilor societăţii, care ar putea fi lezaţi in
drepturi din cauza neînţelegerilor grave intervenite intre asociaţi. Divergenţele dintre asociaţi care fac
imposibilă continuarea societăţii apar sub forma lipsei sau dispariţiei elementului affectio societatis,
atunci când interesul social ajunge să fie încălcat sau pus în umbră de interesele personale ale
asociaţilor. Neînţelegerile grave dintre asociaţi si, in special, temeinicia acestora, va fi apreciata de
instanţa de judecata in funcţie de problemele administrate in cauza.

Falimentul societăţii
In cazul in care instanţa de judecata dispune falimentul unei societăţi comerciale, evident
societatea se va dizolva, urmând a fi radiata din registrul comerţului. Falimentul societăţii reprezintă,
in opinia noastră, o forma de dizolvare silita a unei societăţi comerciale (având caracter sancţionator),
care intervine, de cele mai multe ori, in situaţia in care societatea a înşelat buna-credinţa a creditorilor.

Alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii


Art.237 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata a prevăzut si alte cauze de dizolvare a societăţii.
Astfel, la cererea oricărei persoane interesate, precum şi a Oficiului Naţional al Registrului
Comerţului, tribunalul va putea pronunţa dizolvarea societăţii în cazurile în care:
a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;
86
b) societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale, situaţiile financiare
anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerţului34;
c) societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile
referitoare la sediul social sau asociaţii au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau reşedinţa
cunoscută;
d) societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile legii.

Este exceptata situaţia in care societatea a fost in inactivitate temporara, anunţata organelor
fiscale de drept si înscrisa in registrul comerţului. Legea prevede insa ca durata inactivităţii nu poate
depăşi 3 ani. La expirarea termenului de 3 ani, instanţa de judecata constata dizolvarea de drept a
societăţii. Si aceste situaţii speciale de dizolvare au fost impuse din raţiuni de ordin practic,
constatându-se ca foarte multe societăţi comerciale s-au înfiinţat imediat după intrarea in vigoare a
Legii nr.31/1990, republicata, fără ca ele sa fi avut vreo activitate.
De asemenea, s-a constatat ca, la un moment dat, asociaţii au dispărut, in sensul ca fie au părăsit
România, fie nu au domiciliat sau reşedinţa cunoscuta. Acelaşi lucru s-a întâmplat si cu privire la
sediul societăţii care fie nu mai era cunoscut, fie s-a dovedit ca a fost fictiv.
Hotărârea tribunalului prin care s-a pronunţat dizolvarea se înregistrează în registrul comerţului,
se comunică direcţiei generale a finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, şi se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala titularului cererii de dizolvare,
acesta putând să se îndrepte împotriva societăţii.
Împotriva hotărârii, orice persoana interesata poate face apel in termen de 30 de zile de la data
publicării in Monitorul Oficial.
După rămânerea definitiva a hotărârii de dizolvare societatea va fi radiata din registrul
comerţului.

Cauze sociale de dizolvare a societăţilor comerciale in funcţie de fiecare forma de societate


reglementata de lege

A)Dizolvarea societăţilor de capital


a)Dizolvarea societăţilor pe acţiuni
Conform art.227 din Legea nr.31/1990, republicata, societatea pe acţiuni se dizolva:
 in cazul si in condiţiile prevăzute de art.153, respectiv daca administratorii constata pierderea
unei jumătăţi din capitalul social (sau a unei pierderi mai mari sau mai mici, daca prin actul constitutiv
se prevede astfel) si convoacă adunarea generala extraordinara. Dizolvarea societăţii având drept cauza
reducerea capitalului, reprezintă o alternativa lăsata de legiuitor la aprecierea adunării generale
extraordinare de a hotăra reconstituirea capitalului la suma rămasa, in urma constatării pierderii unei
jumătăţi din aceasta sau a unei părţi mai mici. Numai in cazul in care procedura prevăzuta pentru
aceasta faza nu se poate realiza se parcurge o a doua faza, când adunarea generala, prin abilitarea data
de instanţa, va hotăra fie limitarea capitalului la suma rămasa, fie dizolvarea societăţii.
 când capitalul social se reduce sub minimul legal. Capitalul societăţii pe acţiuni nu poate fi mai
mic de 90.000 lei. Respectarea pragului minim legal al capitalului social este obligatoriu, iar daca
acesta nu se completează, in cazul in care a coborât sub plafonul legal, societatea se dizolva. Art.228
alin.3 din Legea nr.31/1990, republicata, prevede ca societatea pe acţiuni nu se va dizolva in situaţia in
care, in termen de 9 luni de la data constatării pierderii sau micşorării capitalului social, acesta este
reîntregit sau redus ia suma rămasa ori la minimul legal sau când societatea se transforma intr-o alta
forma la care capitalul social existent corespunde. Legea are in vedere, de exemplu, transformarea
societăţii pe acţiuni intr-o societate cu răspundere limitata, in care capitalul social minim prevăzut de
lege este de 200 lei;
 când numărul acţionarilor scade sub minimum legal
Societatea pe acţiuni este legal constituita daca numărul asociaţilor este de cel puţin 2. Art.228
alin.4 din Legea nr.31/1990, republicata, prevede posibilitatea evitării dizolvării societăţii in cazul in
care in termen de 9 luni de la data constatării reducerii numărului de acţionari sub minimul legal acest
număr este completat.

34
vezi LEGEA NR.31/1991,REPUBLICATA SI MODIFICATA
87
b) Dizolvarea societăţii in comandita pe acţiuni
Societatea in comandita pe acţiuni se dizolva in cazul pierderii unei jumătăţi din capitalul social
sau, după caz, al micşorării lui sub minimul legal, daca in termen de 9 luni de la data constatării
pierderii sau micşorării capitalului social, acesta nu este reîntregit ori redus la suma rămasa sau la
minimul legal, iar adunarea generala nu decide transformarea societăţii intr-o alta forma la care
capitalul social corespunde. Societatea in comandita pe acţiuni se dizolva, de asemenea, prin
deschiderea procedurii lichidării judiciare fata de singurul asociat comanditat sau comanditar sau prin
incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul acestuia daca nu exista clauza de continuare cu
moştenitori.

B) Dizolvarea societăţii de persoane


a) Dizolvarea societăţii in nume colectiv
Conform art.229 din Legea nr.31/1990, republicata, societăţile in nume colectiv se dizolva prin
falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când datorita acestor
cauze numărul asociaţilor s-a redus la unul singur si nu exista clauza de continuare cu moştenitorii. In
cazul acestor societăţi, daca un asociat decedează si daca nu exista convenţie contrara societatea
trebuie sa plătească partea ce se cuvine moştenitorilor, după ultimul bilanţ aprobat, in termen de 3 luni
de la notificarea decesului asociatului, daca asociaţii ramaşi nu prefera sa continue societatea cu
moştenitorii care consimt la aceasta.
b) Dizolvarea societăţii in comandita simpla
Societăţile in comandita simpla se dizolva prin falimentul asociatului comanditat sau comanditar
ori prin incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul acestuia. In acest din urma caz, in lipsa de
convenţie contrara, societatea va plaţi moştenitorilor partea ce li se cuvine, după ultimul bilanţ aprobat,
in termen de 3 luni de la notificarea decesului asociatului, afara daca moştenitorii săi nu prefera sa
rămână in societate in calitatea avuta de autorul lor.

c)Dizolvarea societăţii cu răspundere limitata


Societatea cu răspundere limitata se dizolva in cazul pierderii unei jumătăţi din capitalul social
sau, după caz, al micşorării sub minimul legal de 200 lei ori prin falimentul, incapacitatea, excluderea,
retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi când datorita unor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la
unul singur.
Sunt exceptate următoarele situaţii:
- in termen de 9 luni de la data constatării pierderii sau micşorării capitalului social, acesta este
întregit sau este redus la suma rămasa ori la minimul legal de 200 lei;
- in actul constitutiv exista clauza de continuare a activităţii societăţii cu moştenitorii celui
decedat;
- asociatul rămas in urma deschiderii procedurii falimentului fata de ceilalţi asociaţi ori a
incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului acestora, hotărăşte continuarea existentei societăţii sub
forma societăţii cu răspundere limitata cu asociat unic.

Efectele dizolvării
Din punct de vedere procedural, legiuitorul prevede in art.233 alin.l din Legea nr.31/1990,
republicata, ca dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării patrimoniului
societăţii.
Prin excepţie, dizolvarea are loc fără lichidare in cazul fuziunii ori divizării totale a societăţii sau
in alte cazuri prevăzute de lege. In societăţile in nume colectiv, in comandita simpla si cele cu
răspundere limitata asociaţii pot hotăra cu cvorumul si majoritatea prevăzute pentru modificarea
actului constitutiv, odată cu dizolvarea si modul de lichidare al societăţii, atunci când sunt de acord cu
privire la repartizarea si lichidarea patrimoniului societăţii si când asigura stingerea pasivului sau
regularizarea lui in acord cu creditorii.
Art.232 din Legea nr.31/1990, republicata prevede necesitatea înscrierii dizolvării societăţilor
comerciale in registrul comerţului si publicarea ei in Monitorul Oficial (cu excepţia cazului in care
dizolvarea intervine ca efect al trecerii timpului stabilit pentru durata societăţii).
Aspecte procedurale privind dizolvarea societăţilor comerciale
In cazul procedurii dizolvării voluntare ii sunt necesare următoarele acte si operaţiuni:
- hotărârea adunării generale a asociaţilor in care se arata si modul de lichidare a patrimoniului;
88
- întocmirea actului adiţional, in forma autentica;
- depunerea la oficiul registrului comerţului a actului adiţional, pentru a fi înscris in registru si
publicarea lui in Monitorul Oficial, însoţit de extrasul de pe ultimul bilanţ contabil vizat de
Administraţia financiara;
- înscrierea menţiunii de dizolvare in registrul comerţului, după trecerea unui termen de 30 de
zile de la data publicării hotaririi de dizolvare in Monitorul Oficial.
Oficiul registrului comerţului va înregistra menţiunea de dizolvare daca sunt depuse următoarele
acte:
- actul adiţional autentificat;
- dovada publicării hotaririi de dizolvare in Monitorul Oficial;
- declaraţia administratorului pe proprie răspundere ca in termen de 30 de zile de la data
publicării actului adiţional terţii au făcut opoziţie;
- dovada achitării taxei de menţiuni la registrul comerţului.
Lichidatorii vor depune specimene de semnătura la oficiul registrului comerţului, după care
urmează procedura de radiere a societăţii in registrul comerţului. Cererea de radiere întocmita de
lichidator va f! însoţita de:
- bilanţul de lichidare ;
- certificatul fiscal eliberat de Administraţia financiara din care sa rezulte ca societatea nu are
datorii către stat;
- originalele documentelor emise de registrul comerţului;
- raportul lichidatorului privind modul de repartizare a activului si de stingere a pasivului;
- declaraţia lichidatorului cu privire la exactitatea operaţiunilor efectuate.
Societatea comerciala îşi încetează existenta, deci personalitatea juridica, din momentul radierii
ei din registrul comerţului. Aceeaşi procedura trebuie urmata si in cazul dizolvării de drept a unei
societăţi. Daca societatea se dizolva pe baza unei hotărâri judecătoreşti in care sunt desemnaţi si
lichidatorii, aceasta se va publica in Monitorul Oficial si se va depune la oficiul registrului comerţului,
însoţita de celelalte acte menţionate in paragrafele precedente.

Lichidarea societăţilor comerciale


Aspecte comune lichidării pentru toate formele de societăţi comerciale
In legea societăţilor comerciale, art.252-270, sunt prevăzute atât dispoziţiile generale privind
lichidarea societăţilor comerciale, cat si unele dispoziţii speciale aplicabile fiecărei forme de societăţi.
In aceasta lucrare am considerat ca este util a va prezenta aspectele teoretice si practice privind
dispoziţiile generale, comune tuturor formelor de societăţi comerciale.
Aşa cum am arătat anterior, dizolvarea nu are ca efect imediat încetarea existentei societăţii
comerciale, ci numai intrarea ei in lichidare. Abia la încheierea operaţiunilor de lichidare poate înceta
definitiv existenta societăţii comerciale, ci numai intrarea ei in lichidare.
Abia la încheierea operaţiunilor de lichidare poate înceta definitiv existenta societăţii dizolvate.
Prin urmare, aşa cum rezulta din dispoziţiile legale, lichidarea este esenţa dizolvării, fiind efectul
principal, direct si obligatoriu. In sens larg, prin lichidare se înţelege toate operaţiunile care au drept
scop determinarea afacerilor in curs in momentul declarării dizolvării, astfel încât sa se poată obţină
realizarea activului, plata pasivului si repartizarea activului patrimonial net intre asociaţi. Fata de acest
înţeles, intr-un sens restrâns se considera ca lichidarea cuprinde operaţiile efectuate intre momentul
declarării dizolvării si momentul repartizării activului patrimonial net intre asociaţi 35. Pentru lichidarea
si repartizarea patrimoniului social, chiar daca in actul constitutiv se prevăd norme in acest scop, sunt
obligatorii următoarele reguli:
a) până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii continuă mandatul lor, cu
excepţia celor prevăzute la art. 233;
b) actul de numire a lichidatorilor sau sentinţa care îi ţine locul şi orice act ulterior, care ar aduce
schimbări în persoana acestora, trebuie depuse, prin grija lichidatorilor, la oficiul registrului
comerţului, pentru a fi înscrise de îndată şi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
Lichidatorii răspund la fel ca si administratorii, iar împotriva deciziilor lor creditorii pot face
opoziţie.

35
vezi Curtea de Casatie sectia comerciala III-a,decizia nr.562/1927
89
Principii
Din modul in care legea reglementează procedura lichidării, rezulta ca aceasta faza existenţiala a
societăţii comerciale este guvernata de următoarele principii:
a) Lichidarea este prevăzuta in favoarea asociaţilor
Per a contrario, lichidarea nu poate interveni la cererea creditorilor (nici sociali, nici personali ai
asociaţilor). Aceasta nu înseamnă ca drepturile creditorilor sociali nu sunt ocrotite de lege. Astfel,
asociaţii nu pot obţine repartizarea nici unei sume cuvenite lor prin lichidare, mai înainte de achitarea
creditorilor sociali. Faptul ca lichidarea este o procedura organizata de lege in favoarea asociaţilor se
poate argumenta si prin aceea ca asociaţii au dreptul de a numi pe lichidatori prin actele constitutive.
b) Lichidarea este obligatorie
Lichidarea este obligatorie, deoarece declararea dizolvării nu este un scop in sine, ci o etapa care
- ţinând cont de anumite evenimente ce afectează viata societăţii - precizează momentul de la care
activitatea acesteia este orientata pentru repartizarea activului net intre asociaţi, după ce au fost
satisfăcuţi creditorii sociali. Lichidarea este, altfel spus, o consecinţa logica si necesara declarării
dizolvării. Este de amintit faptul ca in doctrina de specialitate s-au conturat si alte puncte de vedere. In
opinie, s-a considerat ca lichidarea este facultativa, iar nu obligatorie, deoarece, pe de o parte,
lichidarea poate fi înlăturata daca asociaţii hotărăsc fuziunea cu alta societate ori prelungirea duratei
acesteia. Intr-o alta opinie, lichidarea este obligatorie, fiind de neconceput ca societatea sa rămână in
faza de dizolvare. Cel mai important efect al lichidării este totuşi încetarea calităţii de subiect de drept
a societăţii comerciale. Acest efect produs prin lichidare, pe data radierii societăţii din registrul
comerţului, face ca, ope legis, personalitatea juridica a societăţii sa înceteze. Aşa cum s-a arătat, după
terminarea lichidării, lichidatorii trebuie sa întocmească bilanţul contabil de lichidare si sa propună
repartizarea activului intre asociaţi.

Drepturile si obligaţiile lichidatorilor


a) In desfăşurarea operaţiunii de lichidare, lichidatorii au următoarele obligaţii:
- sa facă un inventar si se încheie un bilanţ care sa constate situaţia exacta a activului si pasivului
societăţii;
- sa păstreze patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au încredinţat de administratori si actele
societăţii;
- sa întocmească un registru cu toate operaţiunile lichidării, in ordinea datei lor.
b) Lichidatorii au următoarele drepturi:
- sa execute si sa termine operaţiunile de comerţ referitoare la lichidare;
- sa dea in judecata in calitate de reclamant sau de parat in interesul lichidării patrimoniului
societăţii;
- sa vândă prin licitaţie publica bunurile mobile si imobile ale societăţii, sa facă tranzacţii.
Ei nu pot însă, în lipsă de dispoziţii speciale în actul constitutiv sau în actul lor de numire, să
constituie ipoteci asupra bunurilor societăţii, dacă nu vor fi autorizaţi de instanţă, cu avizul cenzorilor.
Lichidatorii care întreprind noi operaţiuni comerciale ce nu sunt necesare scopului lichidării sunt
răspunzători personal şi solidar de executarea lor.
- sa lichideze si sa încaseze creanţele societăţii.
Termenul in care trebuie terminata lichidarea este de cel mult trei ani, tribunalul, in cazuri
excepţionale, având posibilitatea sa prelungească termenul cu încă doi ani. Lichidatorii, după
terminarea lichidării patrimoniului societăţii, trebuie sa întocmească bilanţul de lichidare si sa propună
repartizarea activului intre asociaţi. Asociaţii pot fi plătiţi in contul pârtilor sociale pe care le deţin
numai după achitarea creditorilor sociali.
Expertului lichidator numit de instanţă în condiţiile reglementate de art. 262 alin.2 din Legea nr.
31/1990, republicată, îi incumbă obligaţia întocmirii bilanţului contabil de lichidare, iar nu un drept
de opţiune cu privire la această activitate. Neîndeplinirea acestei sarcini echivalează cu neexecutarea
hotărârii judecătoreşti prin care a fost desemnat, justificând obligarea de către instanţă la realizarea
ei sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii36.
Operaţiuni specifice procedurii de lichidare

36
vezi Curtea de Casatie sectia III,decizia 1962/1936 in „Practica judiciara comerciala”vol II ed.Lumina,1991
90
Procedura lichidării este instituita in favoarea asociaţilor si i se aplica regulile stabilite prin actul
constitutiv si prin lege, in măsura in care nu sunt incompatibile cu lichidarea. Pe întreaga durata a
lichidării, personalitatea juridica a societăţii comerciale in cauza subzista intacta.
Societatea foloseşte in continuare firma înregistrata, singura restricţie impusa de lege constând in
obligaţia ca toate actele ce emana de la societate sa arate ca aceasta este in lichidare. Procedura de
lichidare cuprinde următoarele operaţiuni principale:
- înlocuirea organelor de administraţie curenta;
- predarea gestiunii;
- restrângerea obiectului acesteia in scopul de a asigura plata creditorilor sociali si satisfacerea
drepturilor asociaţilor;
- întocmirea si executarea bilanţului final;
- radierea din registrul comerţului a fostei societăţi comerciale.

Înlocuirea organelor de administrare


Ca efect al dizolvării societăţii, administratorii trebuie sa fie înlocuiţi prin lichidatori. Numirea
acestora poate fi voluntara sau juridica. Potrivit art.262 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, daca
in actul constitutiv nu se prevede altfel, pentru desemnarea voluntara se cere unanimitatea de voturi a
asociaţilor. In cazul in care nu se poate obţine cvorumul legal, numirea lichidatorilor se face de către
instanţa judecătoreasca, la cererea oricărui administrator sau asociat.
Predarea gestiunii
Preluarea de către lichidatori a administraţiei se efectuează prin întocmirea unor acte de predare-
primire. Potrivit regimului general instituit de art.253 alin.3 din Legea nr.31/1990, predarea gestiunii se
realizează in temeiul inventarului si bilanţului. Aceste documente trebuie sa constate situaţia exacta a
activului, precum si a societatii. Îndată după intrarea in funcţie, lichidatorii au datoria ca, împreuna cu
administratorii societăţii, sa întocmească inventarul si sa încheie bilanţul, semnând aceste acte.
Lichidatorii sunt obligaţi sa primească si sa păstreze patrimoniul si actele societatii, ei trebuie sa
tina un registru cu toate operaţiile lichidării, in ordinea datei lor.

Restrângerea obiectului de gestiune


Lichidatorii sunt indreptatiti sa exercite acele atribuţii care le sunt conferite la adunarea generala
a asociaţilor, printr-o hotărâre adoptata cu aceeaşi majoritate care este necesara si pentru numirea lor.
Activitatea lichidatorilor poate fi prelungita pe durata anului in care a avut loc numirea lor.
Lichidatorii trebuie sa execute si sa termine operaţiile referitoare la lichidare. In cazul in care
întreprind noi operaţiuni comerciale care nu sunt necesare scopului lichidării, sunt răspunzători
personal si solidar de executarea lor. Astfel, prin norme imperative, legiuitorul restrânge obiectul
gestiunii pe care o exercita lichidatorii. Lichidatorii pot fi acţionaţi in judecata ca reprezentanţi ai
societăţii comerciale in interesul acesteia, dar numai pentru actele de lichidare. Pentru a recupera
sumele datorate societăţii, lichidatorii trebuie sa urmărească pe debitorii societăţii.
Lichidităţile vor deservi pentru satisfacerea creditorilor sociali si a drepturilor cuvenite
asociaţilor. Bunurile din patrimoniul societăţii vor fi transformate in numerar, scop in care lichidatorii
au dreptul sa vândă - prin licitaţie publica - imobilele si orice avere mobiliara; vânzarea bunurilor nu se
va face „in bloc", ci numai singular, pentru fiecare bun in parte.
Lichidatorii trebuie sa facă tranzacţii in numele societăţii, sa lichideze si sa încaseze creanţele
societăţii, chiar in caz de faliment al debitelor, dând chitanţa.

Lichidarea pasivului social


Sumele obţinute de lichidatori in condiţiile anterior examinate servesc, in mod prioritar, pentru
stingerea datoriilor societăţii comerciale.
In reglementarea Legii nr.31/1990, republicata, activitatea de lichidare si de repartizare a
patrimoniului social este de competenta lichidatorilor, iar nu a instanţei judecătoreşti. Implicarea
directa a instanţei judecătoreşti in operaţiunea de lichidare este greşita. Competenta instanţei de
judecata in faza lichidării societăţilor comerciale este strict reglementata de lege in doua cazuri:
 formularea unei cereri pentru numirea lichidatorilor, atunci când nu se poate întruni
unanimitatea voturilor asociaţilor asupra persoanei acestora (art.2 alin.2);

91
 atunci când asociaţii formulează o opoziţie la bilanţul de lichidare întocmit de lichidatori
(art.263 alin.2).

Drepturile creditorilor sociali


Cumulativ cu obligaţia lichidatorilor de a asigura stingerea datoriilor sociale, creditorii societăţii
comerciale sunt ei însuşi in măsura sa-si valorifice drepturile corespunzătoare. Lichidarea se face in
interesul asociaţilor, dar fără a vătăma pe creditori. In sensul arătat, art.260 alin.4 din Legea
nr.31/1990, republicata, prevede ca “lichidarea nu liberează pe asociaţi si nu împiedica deschiderea
procedurii de faliment a societăţii".
Noţiunea de faliment va fi înţeleasa in sensul Legii nr.64/1995, republicata. Atunci când nu
recurg la procedura declarării societăţii in stare de faliment, creditorii dispun de acţiuni in justiţie, pe
care le pot îndrepta atât împotriva lichidatorilor, cat si contra asociaţilor. Contra lichidatorilor,
creditorii societăţii au dreptul de a exercita acţiunile care decurg din creanţele ajunse la termen.
Posibilitatea urmăririi este insa mărginită numai pana la concurenta bunurilor existente in patrimoniul
societăţii.
Creditorii sociali se pot îndrepta asupra asociaţilor pentru plata sumelor datorate din valoarea
aporturilor la capitalul societăţii, daca asociaţii nu au făcut vărsăminte la capitalul social.
Pe durata existentei societăţii, dreptul de a cere asociaţilor restanţieri (al căror aport nu a fost
predat integral) sa-si îndeplinească obligaţia asumata, aparţine administratorilor si lichidatorilor.

Întocmirea si executarea bilanţului final


Faza de lichidare a societăţii comerciale se încheie prin întocmirea bilanţului final. Acesta
trebuie sa stabilească modul de repartizare a activului intre asociaţi. Bilanţul final va fi semnat de
lichidatori.
Orice asociat nemulţumit de propunerea de repartizare a activului, făcuta de lichidatori, poate
introduce opoziţie la instanţa in termen de 15 zile, termen ce se calculează de la data notificării.
Bilanţul, împreuna cu modul de repartizare a activului propus de lichidatori, se considera aprobate de
toţi asociaţii de la data când expira termenul de 15 zile arătat sau când sentinţa pronunţata de instanţa
asupra opoziţiei rămâne definitiva.
Urmează etapa de executare in fapt a repartizării activului, lichidatorii trebuind sa predea fiecărui
asociat partea ce-i revine potrivit bilanţului final, in schimbul chitanţei de primire. Prin îndeplinirea
acestor condiţii, lichidatorii sunt liberaţi. In ceea ce priveşte registrele si actele societăţii, după
aprobarea socotelilor si terminarea repartiţiei, acestea vor fi depuse de lichidatori la asociatul desemnat
de majoritatea. Registrele tuturor societăţilor comerciale lichidate trebuie păstrate timp de 5 ani,
termenul calculându-se de la data depunerii lor, in condiţiile arătate mai sus.

Radierea societăţii comerciale din registrul comerţului


După terminarea lichidării, lichidatorii trebuie sa ceara radierea societăţilor din registrul
comerţului, radiere care se poate face si din oficiu.
Cererea de radiere a asociaţilor din registrul comerţului trebuie sa fie insolita de următoarele
acte:
- bilanţ in lichidare ;
- raportul lichidatorilor privind modul de repartizare a activului si de stingere a pasivului;
- certificat fiscal eliberat de Administraţia financiara, din care sa rezulte ca societatea nu are
datorii fata de stat;
- originalele documentelor emise de oficiul registrului comerţului (certificat de înmatriculare,
cerere de înmatriculare, cerere de menţiune etc.);
- declaraţia lichidatorilor cu privire la executarea operaţiilor efectuate.
La data îndeplinirii formalităţilor de radiere, personalitatea juridica a societăţii încetează atât in
raporturile dintre asociaţi, cat si fata de terţele persoane.

92
CAPITOLUL V

SOCIETATILE COOPERATIVE

5.1 Noţiunea societăţii cooperative.


Statul român sprijină dezvoltarea societăţilor cooperative, indiferent de grad şi formă, şi a
formelor lor asociative, cărora le garantează autonomia, independenţa şi un regim care să nu fie mai
puţin favorabil decât cel acordat altor agenţi economici.
Reglementările generale privind societatea cooperativă sunt cuprinse în Legea nr. 1/2005 privind
organizarea şi funcţionarea cooperativei, cu modificarile si completarile ulterioare.
În actul normativ menţionat există dispoziţii cu privire la societatea cooperativă care se referă la:
a) formele societăţii cooperative (art. 4 din Legea nr. 1/2005); b) constituirea societăţii cooperative
(art. 7-33 din Legea nr. 1/2005); c) organizarea şi funcţionarea societăţii cooperative (art. 34-81 din
Legea nr. 1/2005); d) încetarea existenţei societăţii cooperative (art. 82-88 din Legea nr. 1/2005).
Reglementările generale privind societatea cooperativă reprezintă dreptul comun în această
materie, fiind aplicabile tuturor formelor de societate cooperativă indiferent de domeniul acestora.
Reglementările auxiliare privind societatea cooperativă sunt reglementări de sprijin sau în completarea
reglementărilor generale atunci când acestea sunt insuficiente şi când legea generală în materie face
trimitere la asemenea dispoziţii în completare.
Se poate observa că societăţii cooperative îi pot fi aplicate ca reglementări subsidiare prevederi
ale următoarelor acte normative: a) Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale; b) Codul Civil; c)
Legea nr.26/1990, privind registrul comertului; d) Codul muncii, OUG nr.116/2009, pentru instituirea
unor masuri privind activitatea de inregistrare in registrul comertului.
În art. 7 din Legea nr. 1/2005 se prevede că „societatea cooperativă este o asociaţie autonomă
de persoane fizice şi (sau) juridice după caz, constituită pe baza consimţământului liber exprimat de
acestea, în scopul promovării intereselor economice, sociale, culturale ale membrilor cooperatori
fiind deţinută în comun şi controlată democratic de către membrii săi în conformitate cu principiile
cooperatiste”.
Prevederile art. 7 din Legea nr. 1/2005 nu acoperă întreaga dimensiune a societăţilor cooperative,
deoarece în continuare în legea menţionată mai există dispoziţii care conturează noţiunea de societate
cooperativă şi care trebuie avute în vedere la elaborarea unei definiţii a acesteia.
Considerăm că pentru a identifica toate elementele pe care se fundamentează o definiţie a
societăţii cooperative trebuie să fie prezentate toate dispoziţiile care pot concura la determinarea
acestui concept şi anume:
a) societatea cooperativă este o asociaţie de persoane fizice şi (sau) juridice după caz constituită
pe baza consimţământului liber exprimat de acestea, în scopul promovării intereselor economice,
sociale, culturale ale membrilor cooperatori fiind deţinută în comun şi controlată democratic de către
membrii săi în conformitate cu principiile cooperatiste (art. 7(1) din Legea nr. 1/2005);
b)societatea cooperativă este un agent economic cu capital privat (art. 7(2) din Legea nr.
1/2005);
c) în vederea realizării scopului pentru care s-a constituit societatea cooperativă poate desfăşura
orice activităţi permise de lege (art. 8 (1) din Legea nr.1/2005);
d) capitalul social al societăţii cooperative este variabil şi nu poate fi mai mic de 500 lei (art.
9(1) din Legea nr. 1/2005);
e) capitalul social al societăţii cooperativă se divide în părţi sociale egale a căror valoare
nominală se stabileşte prin actul constitutiv şi care nu poate fi mai mică de 10 lei (art. 9(3) din Legea
nr. 1/2005);
f) un membru cooperator poate deţine părţi sociale în limita şi în condiţiile prevăzute de actul
constitutiv, fără a putea depăşi 20% din capitalul social (art. 11 din Legea nr. 1/2005);
g) numărul minim de membrii cooperatori ai unei societăţi cooperative se stabileşte prin statut,
dar nu este mai mic de 5 (art. 12 din Legea nr. 1/2005);
h) aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea societăţilor cooperative, iar aporturile în
natură sunt admise la societăţile cooperative, nefiind însă admise aporturile în creanţe (art. 13 din
Legea nr. 1/2005);
i) societatea cooperativă cu sediul în România este persoană juridică română de la data
înmatriculării în registrul comerţului (art. 14(9), art. 17 din Legea nr. 1/2005);
93
j)obligaţiile societăţii cooperative sunt garantate cu patrimoniul acesteia (art. 25(1) din Legea nr.
1/2005);
k) membrii cooperatori sunt ţinuţi pentru obligaţiile societăţii cooperative în limita aportului
subscris de fiecare (art. 25(2) din Legea nr. 1/2005);
l) membrii cooperatori au dreptul să beneficieze de facilităţile şi serviciile oferite de societatea
cooperativă şi să primească dividende din profitul anual, proporţional cu participarea la capitalul social
(art. 31 lit. c-d din Legea nr. 1/2005);
Faţă de cele arătate considerăm că societatea cooperativă este o persoană juridică înfiinţată prin
acordul de voinţă a cel puţin cinci persoane fizice şi (sau) juridice în raport de gradul cooperativei,
materializat în actul constitutiv, în temeiul căruia fondatorii se înţeleg să pună în comun aporturi în
numerar şi (sau) în natură, după caz pentru constituirea unui capital social cu o valoare totală
minimă de 500 lei, divizat în părţi sociale egale, cu o valoare minimă de 10 lei, pentru efectuarea de
operaţiuni economice (fapte de comerţ) specifice obiectului de activitate determinat prin actul
constitutiv, cu scopul de a realiza şi împărţi profituri şi de a beneficia de facilităţi şi servicii şi în care
răspunderea pentru obligaţiile sociale este garantată în principal cu patrimoniul social şi în subsidiar
cu răspunderea membrilor cooperatori în limitele aportului subscris de fiecare.
5.2.Principiile societatilor cooperatiste sunt:
a) principiul asocierii voluntare şi deschise, potrivit căruia societăţile cooperative sunt
organizaţii voluntare care se constituie pe baza liberului consimţământ şi sunt deschise tuturor
persoanelor capabile să utilizeze serviciile lor şi care sunt de acord să îşi asume responsabilităţile
calităţii de membru cooperator, fără nici un fel de discriminare pe criterii de naţionalitate, origine
etnică, religie, apartenenţă politică, origine socială sau sex;
b) principiul controlului democratic al membrilor cooperatori, potrivit căruia societăţile
cooperative sunt organizaţii democratice care sunt controlate de către membrii cooperatori care
participă la stabilirea politicilor şi adoptarea deciziilor. Persoanele care activează ca reprezentanţi aleşi
sunt răspunzătoare în faţa membrilor cooperatori. În societăţile cooperative de gradul 1, membrii au
drepturi egale de vot, fiecare având un singur vot, indiferent de numărul părţilor sociale deţinute;
c) principiul participării economice a membrilor cooperatori, conform căruia membrii
contribuie în mod echitabil la constituirea proprietăţii societăţii cooperative, exercitând asupra acesteia
un control democratic. Cel puţin o parte a acestei proprietăţi este indivizibilă. Membrii cooperatori
primesc, de regulă, o compensaţie limitată în bani sau în natură, din profitul stabilit pe baza situaţiei
financiare anuale şi a contului de profit şi pierdere, proporţional cu cota de participare la capitalul
social. Membrii cooperatori alocă din profitul net al societăţii cooperative sumele necesare realizării
următoarelor scopuri: dezvoltarea societăţii cooperative, recompensarea membrilor cooperatori în
raport cu participarea la activitatea societăţii cooperative sau sprijinirea altor activităţi aprobate de
către membrii cooperatori;
d) principiul autonomiei şi independenţei societăţilor cooperative, potrivit căruia societăţile
cooperative sunt organizaţii autonome bazate pe autoajutoare şi sunt controlate de către membrii lor.
Intrarea în raporturi juridice cu alte persoane fizice sau juridice, inclusiv cu Guvernul, ori atragerea de
finanţare din surse externe se face cu asigurarea controlului democratic al membrilor cooperatori şi cu
menţinerea autonomiei societăţilor cooperative;
e) principiul educării, instruirii şi informării membrilor cooperatori, conform căruia societăţile
cooperative asigură educarea şi instruirea membrilor lor, reprezentanţilor aleşi, directorilor executivi
sau angajaţilor, astfel încât aceştia să poată contribui efectiv la dezvoltarea societăţilor cooperative din
care fac parte. Societăţile cooperative informează publicul, în mod special tineretul şi liderii de opinie,
în legătură cu natura şi avantajele cooperaţiei;
f) principiul cooperării între societăţile cooperative, potrivit căruia cooperativele servesc
membrii proprii şi consolidează mişcarea cooperatistă. Societăţile cooperatiste lucrează împreună în
cadrul structurilor locale, naţionale, regionale şi internaţionale;
g) principiul preocupării pentru comunitate, conform căruia societăţile cooperative acţionează
pentru dezvoltarea durabilă a comunităţilor din care fac parte, prin politici aprobate de membrii lor.
5.3.Caracterele juridice ale societăţii cooperative.
Societatea cooperativă reglementată de Legea nr. 1/2005 are următoarele caractere juridice:
-este persoană juridică înfiinţată prin asocierea a cel puţin cinci persoane fizice şi (sau) juridice ;
- materializată în actul constitutiv;

94
-capitalul social al societăţii are o limită minimă de 500 lei şi este structurat în fracţiuni
denumite păţi sociale egale cu valoare minimă de 10 lei;
- obiectul de activitate al societăţii constă în efectuarea de operaţiuni economice (fapte de
comerţ) permise de lege şi supuse regimului de autorizare prevăzut de legislaţia specifică; - scopul
urmărit de către membrii societăţii cooperative este promovarea intereselor economice, sociale şi
culturale;
- garantarea obligaţiilor sociale este asigurată în principal cu patrimoniul social şi în subsidiar cu
răspunderea în limitele aportului subscris de către fiecare membru cooperator.
5.4.Calitatea de persoană juridică.
Calitatea de persoană juridică a societăţii cooperative este consacrată prin lege şi se dobândeşte
la data înmatriculării sale în registrul comerţului (art. 14(9) şi art. 17 din Legea nr. 1/2005).
Societatea cooperativă întruneşte cerinţele pentru a fi persoană juridică, deoarece constituirea
sa trebuie să fie dominată de:
a) existenţa patrimoniului propriu;
b) existenţa organizării de sine stătătoare;
c) existenţa scopului propriu.
5.5. Conditii generale privind modul de constituire al societatilor cooperative.
Formele societăţii cooperative.
Societatea cooperativă se poate constitui în următoarele forme:
a) societate cooperativă de gradul 1;
b) societate cooperativă de gradul 2.
Societăţile cooperative de gradul 1 se pot constitui în una dintre următoarele forme:
- societăţi cooperative meşteşugăreşti - asociaţii de persoane fizice care desfăşoară în comun
activităţi de producţie, de comercializare a mărfurilor, de executare de lucrări şi prestări de servicii,
care contribuie, direct sau indirect, la dezvoltarea activităţilor meşteşugăreşti ale membrilor lor
cooperatori;
- societăţi cooperative de consum - asociaţii de persoane fizice care desfăşoară în comun
activităţi de aprovizionare a membrilor cooperatori şi a terţilor cu produse pe care le cumpără sau le
produc şi activităţi de prestări de servicii către membrii lor cooperatori şi către terţi;
- societăţi cooperative de valorificare - asociaţii de persoane fizice care se constituie în scopul de
a valorifica produsele proprii sau achiziţionate prin distribuţie directă sau prin prelucrare şi distribuţie
directă;
- societăţi cooperative agricole - asociaţii de persoane fizice care se constituie cu scopul de a
exploata în comun suprafeţele agricole deţinute de membrii cooperatori, de a efectua în comun lucrări
de îmbunătăţiri funciare, de a utiliza în comun maşini şi instalaţii şi de a valorifica produsele agricole;
- societăţi cooperative de locuinţe - asociaţii de persoane fizice care se constituie cu scopul de a
construi, cumpăra, conserva, renova şi administra locuinţe pentru membrii lor cooperatori;
- societăţi cooperative pescăreşti - asociaţii de persoane fizice care se constituie cu scopul de a
înfiinţa ferme piscicole şi de acvacultură, de a produce, repara, întreţine şi cumpăra echipamente,
utilaje, instalaţii, ambarcaţiuni de pescuit, precum şi de a pescui, prelucra şi distribui produse piscicole;
- societăţi cooperative de transporturi - asociaţii de persoane fizice care se constituie cu scopul
de a realiza activităţi de transport şi activităţi conexe acestora, pentru membrii cooperatori şi pentru
terţi, pentru îmbunătăţirea tehnică şi economică a activităţilor de transport desfăşurate de membrii
cooperatori;
- societăţi cooperative forestiere - asociaţii de persoane fizice care se constituie cu scopul de a
amenaja, exploata, regenera şi proteja fondul forestier deţinut de membrii cooperatori, ţinând seama de
condiţiile impuse de regimul silvic;
- societăţi cooperative de alte forme, care se vor constitui cu respectarea dispoziţiilor legale.
Societate cooperativă de gradul 2 - persoană juridică constituită din societăţi cooperative de
gradul 1, în majoritate, şi alte persoane fizice sau juridice, în scopul integrării pe orizontală sau pe
verticală a activităţii economice desfăşurate de acestea. Participarea cumulată a societăţilor cooperative
de gradul 1 la constituirea capitalului social al societăţii cooperative de gradul 2 nu poate fi mai mică
de 67% .
Constituirea societatilor cooperative.
(1)Societatea cooperativă se constituie prin contract de societate şi statut, care pot fi încheiate
sub forma unui înscris unic denumit act constitutiv.
95
(2) Actul constitutiv se încheie sub semnătură privată şi se semnează de către toţi membrii
fondatori.
(3) Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie când printre bunurile subscrise ca aport
la capitalul social se află un imobil sau un teren.
(4) Oricare dintre membrii fondatori, administratori sau persoanele împuternicite de aceştia va
solicita, în termen de 15 zile de la data semnării actului constitutiv, înmatricularea societăţii
cooperative în registrul comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul societatea cooperativă,
în conformitate cu prevederile legale în vigoare, în vederea obţinerii certificatului unic de înregistrare,
prin rezolutia directorului registrului comertului sau persoanei desemnate de acesta.
(5) În cazul în care există aporturi în natură, directorul si sau persoana desemnata din cadrul
registrului comertului,poate numi, în termen de 5 zile de la înregistrarea cererii, unul sau mai mulţi
experţi din lista experţilor autorizaţi. Aceştia vor întocmi un raport cuprinzând descrierea şi modul de
evaluare a fiecărui bun aportat şi vor evidenţia dacă valoarea acestuia corespunde numărului şi valorii
părţilor sociale acordate în schimb, precum şi alte elemente indicate de directorul registrului
comertului. Pentru bunurile mobile noi va fi luată în considerare valoarea din factură.
(6) Raportul va fi depus în termen de 15 zile la oficiul registrului comerţului şi va putea fi
examinat de creditorii personali ai asociaţilor sau de alte persoane. La cererea şi pe cheltuiala acestora
li se pot elibera copii integrale sau parţiale de pe raport.
(7) Nu pot fi numiţi experţi:
a) rudele sau afinii până la gradul al patrulea inclusiv ori soţii acelora care au constituit aporturi
în natură sau ai fondatorilor;
b) persoanele care primesc, sub orice formă, pentru funcţiile pe care le îndeplinesc, altele decât
aceea de expert, un salariu sau o remuneraţie de la fondatori ori de la cei care au constituit aporturi în
natură.
(8) După verificarea îndeplinirii condiţiilor stabilite prin prezenta lege, directorul si/sau
persoana desemnata din cadrul registrului comertului, va dispune, prin rezolutie, înmatricularea
societăţii cooperative în registrul comerţului şi publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea a
VII-a, în conformitate cu prevederile Legii nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la
înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice,
înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, cu
modificările şi completările ulterioare.
(9) Societatea cooperativă este persoană juridică de la data înmatriculării în registrul comerţului.
Nu pot fi membri fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile sau care au fost
condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă pentru infracţiunile de corupţie, spălare de bani,
evaziune fiscală, gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare,
mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru infracţiunile prevăzute de prezenta lege.
Actul constitutiv al unei societăţi cooperative trebuie să cuprindă cel puţin următoarele
prevederi:
a) numele, prenumele, codul numeric personal, locul, data naşterii, domiciliul, cetăţenia
membrului cooperator, persoană fizică; denumirea, sediul, naţionalitatea şi codul unic de înregistrare
ale membrului cooperator, persoană juridică;
b) forma şi gradul societăţii cooperative;
c) denumirea societăţii cooperative, însoţită de menţiunea "societate cooperativă" şi, dacă este
cazul, emblema;
d) sediul societăţii cooperative;
e) obiectul de activitate al societăţii cooperative, cu precizarea domeniului şi a activităţii
principale;
f) capitalul social subscris şi vărsat, cu menţionarea aportului fiecărui membru cooperator, în
numerar sau în natură, valoarea aportului în natură şi modul evaluării;
g) numărul şi valoarea nominală a părţilor sociale, precum şi numărul părţilor sociale atribuite
fiecărui membru cooperator pentru aportul său;
h) durata societăţii cooperative;
i) numele şi prenumele, codul numeric personal, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia
administratorilor, persoane fizice; denumirea, sediul, naţionalitatea şi codul unic de înregistrare ale
administratorilor, persoane juridice;

96
j) numele şi prenumele, codul numeric personal, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia
cenzorilor;
k) modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de membru cooperator;
l) drepturile şi obligaţiile membrilor cooperatori;
m) modul de convocare a adunării generale a membrilor cooperatori, atribuţiile acesteia şi
condiţiile de valabilitate a hotărârilor sale;
n) sedii secundare - sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate
juridică, atunci când se înfiinţează o dată cu societatea cooperativă, sau condiţiile pentru înfiinţarea lor
ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare;
o) modul de înstrăinare sau transmitere a folosinţei clădirilor ori terenurilor aflate în patrimoniul
societăţii cooperative;
p) modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii cooperative şi destinaţia activului net.
Societăţile cooperative sunt obligate să desfăşoare activităţile prevăzute de actul constitutiv
exclusiv cu membrii cooperatori, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
5.6.Societatile cooperative, pot infiinta filiale si sucursale.
Filialele sunt societăţi cooperative cu personalitate juridică şi se înfiinţează în condiţiile
prevăzute de prezenta lege (art.18, alin 1 Legea 1/2005).
Sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor cooperative şi se
înregistrează, înainte de începerea activităţii lor, în registrul comerţului din judeţul în care vor
funcţiona.
Dacă sucursala se înfiinţează într-o localitate din acelaşi judeţ sau în aceeaşi localitate cu
societatea cooperativă fondatoare, ea se va înmatricula la acelaşi oficiu al registrului comerţului, însă
distinct, ca înmatriculare independentă.
Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de modul în care
este denumit, căruia societatea cooperativă care îl înfiinţează îi atribuie statut de sucursală.
Celelalte sedii secundare - agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea sedii - se menţionează numai
în cadrul înregistrării societăţii cooperative la oficiul registrului comerţului din raza teritorială în care
se află sediul principal.
Nu se pot înfiinţa sedii secundare sub denumirea de filială.
Societăţile cooperative nu se pot reorganiza sau transforma în societăţi comerciale constituite
potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, ori în asociaţii
familiale conform prevederilor legislaţiei privind autorizarea persoanelor fizice şi asociaţiilor
familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent.
Membrii cooperatori au următoarele drepturi:
a) să participe la adunările generale, să îşi exercite dreptul de vot la adoptarea hotărârilor şi să
propună măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii societăţii cooperative;
b) să aleagă şi să fie aleşi în organele de conducere ale societăţii cooperative;
c) să beneficieze de facilităţile şi serviciile oferite de societatea cooperativă;
d) să primească dividende din profitul anual, proporţional cu participarea la capitalul social;
e) să solicite şi să primească din partea administratorilor informaţii privind activitatea
economico-financiară a societăţii cooperative;
f) să consulte registrul de procese-verbale al adunărilor generale;
g) să solicite convocarea adunării generale extraordinare a membrilor cooperatori, conform
prevederilor actului constitutiv şi ale prezentei legi;
h) să solicite includerea pe ordinea de zi a adunării generale a membrilor cooperatori a unor noi
probleme;
i) să atace în justiţie hotărârile adunării generale a membrilor cooperatori în condiţiile prevăzute
de prezenta lege;
j) să se retragă din societatea cooperativă în condiţiile prevăzute de actul constitutiv şi de
prezenta lege;
k) să exercite orice alte drepturi prevăzute de actul constitutiv al societăţii cooperative şi de
prezenta lege.

Membrii cooperatori au următoarele obligaţii:


a) să verse la termenele stabilite valoarea aportului subscris în societatea cooperativă;

97
b) să ducă la îndeplinire hotărârile adunării generale şi ale celorlalte organe de conducere ale
societăţii cooperative;
c) să nu fie în acelaşi timp membri cooperatori în societăţi cooperative concurente şi să nu
exercite acelaşi comerţ sau altul concurent pe cont propriu ori în contul altei persoane;
d) să respecte valorile şi principiile mişcării cooperatiste;
e) să respecte prevederile actului constitutiv al societăţii cooperative.
Între societatea cooperativă şi membrul cooperator pot exista următoarele categorii de raporturi:
a) patrimoniale, concretizate prin obligaţia membrului cooperator de a depune părţile sociale
şi/sau aporturi în natură;
b) de muncă, în cazul membrilor cooperatori asociaţi la muncă şi capital, în temeiul contractului
individual de muncă sau al convenţiei individuale de muncă, după caz, încheiat/încheiată cu societatea
cooperativă al cărei membru este;
c) comerciale cooperatiste pentru livrările de produse şi prestările de servicii efectuate de
membrul cooperator pentru societatea cooperativă în calitate de agent economic independent.
Veniturile din activităţile independente se impozitează în baza reglementărilor fiscale stabilite
pentru impozitul pe venit.
Pentru societăţile cooperative, raporturile de muncă ale membrilor cooperatori se pot reglementa
prin lege specială.
5.7. Organizarea societăţii cooperative
Adunarea generală
Adunarea generală este alcătuită din totalitatea membrilor cooperatori.
Adunările generale sunt ordinare şi extraordinare.
Adunarea generală se convoacă de către consiliul de administraţie sau de administratorul unic,
după caz.
Convocarea se face fie prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, fie prin semnarea
convocatorului de fiecare membru cooperator şi publicarea cu cel puţin 15 zile înainte de data adunării
generale în unul dintre ziarele de largă răspândire din localitatea în care se află sediul societăţii
cooperative sau din cea mai apropiată localitate.
Termenul de întrunire în nici un caz nu poate fi mai mic de 15 zile de la publicarea convocării.
Convocarea va cuprinde locul, data şi ora ţinerii adunării generale, precum şi ordinea de zi, cu
menţionarea explicită a tuturor problemelor care vor face obiectul dezbaterilor adunării.
Când pe ordinea de zi figurează propuneri pentru modificarea actului constitutiv, convocarea va
trebui să cuprindă textul integral al propunerilor.
Consiliul de administraţie sau administratorul unic, după caz, este obligat să convoace adunarea
generală la cererea a cel puţin unei zecimi din numărul total al membrilor cooperatori, a cenzorilor sau
în situaţia în care constată că, în urma unor pierderi, activul net, determinat ca diferenţă între totalul
activelor şi datoriile societăţii cooperative, reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea capitalului
social ori că numărul membrilor cooperatori s-a redus sub minimul legal.
Adunarea generală va avea loc în termen de 30 de zile de la cerere sau de la data constatării
pierderilor ori a reducerii numărului membrilor cooperatori sub minimul legal.
În situaţia în care consiliul de administraţie sau administratorul unic, după caz, nu convoacă
adunarea generală, la sesizarea oricăruia dintre membrii cooperatori care au cerut convocarea, instanţa
competentă în a cărei rază teritorială îşi are sediul societatea cooperativă, cu citarea părţilor, va putea
ordona convocarea, desemnând dintre membrii cooperatori persoana care o va prezida.
În societatea cooperativă de gradul 1 fiecare membru cooperator are dreptul la un singur vot,
oricare ar fi numărul părţilor sociale pe care le deţine.
În societăţile cooperative de gradul 2 fiecare membru cooperator are dreptul la un singur vot,
oricare ar fi numărul părţilor sociale pe care le deţine, dacă prin actul constitutiv nu se prevede ca
fiecare membru cooperator să aibă dreptul la vot multiplu limitat, proporţional cu participarea sa la
capitalul social al societăţii cooperative.
Un membru cooperator poate fi reprezentat în adunările generale numai prin alt membru
cooperator, în conformitate cu prevederile actului constitutiv.
La societăţile cooperative care au mai mult de 200 de membri cooperatori, prin actul constitutiv
se poate stabili ca membrii cooperatori să fie reprezentaţi în adunarea generală, pe bază de normă de
reprezentare, de către alţi membri cooperatori mandataţi în acest sens.
Mandatul nu este transmisibil.
98
Adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 4 luni de la
încheierea exerciţiului financiar.
Adunarea generală ordinară are următoarele competenţe:
a) să dezbată, să aprobe sau să modifice situaţia financiară anuală, după ascultarea raportului
administratorilor, cenzorilor sau auditorilor financiari, după caz, şi să fixeze valoarea dividendelor;
b) să aleagă preşedintele societăţii cooperative;
c) să aleagă administratorii şi cenzorii;
d) să stabilească remuneraţia cuvenită administratorilor şi cenzorilor pentru exerciţiul în curs;
e) să se pronunţe asupra gestiunii administratorilor;
f) să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate, pentru
exerciţiul financiar următor;
g) să hotărască încredinţarea conducerii societăţii cooperative unui director executiv şi să
stabilească criteriile de performanţă pentru contractul de administrare;
h) să aprobe înscrierea unor noi membri cooperatori;
i) să aprobe excluderea membrilor cooperatori;
j) să aprobe constituirea şi utilizarea rezervei statutare sau contractuale, precum şi a altor
rezerve.
Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este necesar să se ia o hotărâre
privind:
a) majorarea valorii nominale a părţilor sociale;
b) schimbarea formei societăţii cooperative;
c) schimbarea sediului societăţii cooperative;
d) majorarea capitalului social;
e) reducerea capitalului social;
f) fuziunea cu alte societăţi cooperative sau divizarea societăţii cooperative;
g) înfiinţarea sau desfiinţarea uneia sau mai multor unităţi ale societăţii cooperative;
h) ipotecarea, gajarea, după caz, transmiterea în folosinţă sau înstrăinarea imobilizărilor
corporale aparţinând societăţii cooperative;
i) dizolvarea anticipată a societăţii cooperative;
j) încheierea de contracte de asociere între societatea cooperativă şi alte persoane juridice ori
persoane fizice sau participarea societăţii cooperative la capitalul social al altor persoane juridice;
k) emisiunea de obligaţiuni cooperatiste;
l) aprobarea înscrierii unor noi membri cooperatori;
m) orice altă modificare a actului constitutiv sau a oricărei hotărâri pentru care este cerută
aprobarea adunării generale extraordinare.
Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis, dacă prin actul constitutiv nu se prevede
altfel.
Pentru a fi opozabile terţilor, hotărârile adunării generale se depun în termen de 15 zile de la data
adoptării, la oficiul registrului comerţului pentru a fi menţionate în registrul comerţului şi publicate în
Monitorul Oficial al României, Partea a VII-a. În cazul în care aceste hotărâri implică modificarea
actului constitutiv, se poate publica numai actul adiţional cuprinzând textul integral al clauzelor
modificate.
5.8. Administrarea societatilor cooperatiste
Administrarea şi gestionarea societăţii cooperative sunt asigurate de către administratorul unic
sau consiliul de administraţie, alcătuit dintr-un număr impar de membri, aleşi prin vot secret pe o
perioadă de 4 ani, stabiliţi prin actul constitutiv, în funcţie de complexitatea activităţii societăţii
cooperative şi de numărul de membri cooperatori.
Preşedintele societăţii cooperative este de drept preşedintele consiliului de administraţie sau
administratorul unic, după caz.
Preşedintele societăţii cooperative asigură conducerea activităţii curente a societăţii cooperative,
îndeplinirea hotărârilor adunării generale şi a deciziilor consiliului de administraţie.
Preşedintele societăţii cooperative este ales dintre acei membri cooperatori care au calităţi
manageriale şi experienţă în domeniu.
Preşedintele societăţii cooperative reprezintă societatea cooperativă în relaţiile cu terţii, în limita
atribuţiilor stabilite prin contractul de administrare şi prin actul constitutiv.

99
Adunarea generală a membrilor cooperatori ai societăţii cooperative alege 3 cenzori şi tot atâţia
supleanţi, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare. În toate cazurile numărul
cenzorilor trebuie să fie impar.
În cazul în care societatea cooperativă are până la 50 de membri cooperatori, adunarea generală
alege cel putin un cenzor şi un cenzor supleant.
Cenzorii sunt aleşi de către adunarea generală pentru un mandat de 3 exerciţii financiare.
În condiţiile legii, cel puţin un cenzor trebuie să fie expert contabil sau contabil autorizat.
Mandatul cenzorilor intră în vigoare de la alegerea lor de către adunarea generală. Aceştia vor
continua să îşi îndeplinească mandatul până în momentul în care vor fi aleşi noii cenzori, chiar dacă s-a
încheiat perioada pentru care au fost aleşi.
5.9.Registrele societăţii cooperative şi situaţia financiară anuală
În afară de evidenţele prevăzute de lege, societatea cooperativă trebuie să întocmească şi să
păstreze:
a) registrul membrilor cooperatori;
b) registrul şedinţelor adunării generale a membrilor cooperatori;
c) registrul şedinţelor consiliului de administraţie;
d) registrul constatărilor făcute de cenzori în exercitarea mandatului lor;
e) registrul de aporturi în natură la capitalul social al societăţii cooperative;
f) registrul părţilor sociale;
g) registrul obligaţiunilor cooperatiste.
Registrele trebuie numerotate, sigilate şi semnate de preşedintele societăţii cooperative.
Registrul membrilor cooperatori, registrul părţilor sociale şi registrul obligaţiunilor cooperatiste
se pot ţine manual sau în sistem computerizat.
Consiliul de administraţie sau administratorul unic, după caz, trebuie să prezinte cenzorilor, cu
cel puţin o lună înainte de ziua stabilită pentru şedinţa adunării generale, situaţia financiară pe anul
precedent, însoţită de raportul lor şi de documentele justificative.
Situaţia financiară anuală împreună cu raportul administratorilor, cenzorilor sau auditorilor, după
caz, inclusiv cu privire la modul de realizare a indicatorilor şi criteriilor de performanţă din contractul
de administrare, vor rămâne depuse la sediul societăţii cooperative şi la cel al sucursalelor în cele 15
zile care precedă întrunirea adunării generale, pentru a fi consultate de către membrii cooperatori.
Membrii cooperatori vor putea cere, pe cheltuiala societăţii cooperative, copii de pe situaţia
financiară anuală şi de pe raportul consiliului de administraţie şi al cenzorilor către adunarea generală.
5.10.Societatea cooperativă se dizolvă prin:
a) împlinirea termenului pentru care a fost constituită, dacă nu s-a hotărât continuarea activităţii
de către adunarea generală;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate sau realizarea acestuia;
c) hotărârea adunării generale;
d) falimentul societăţii cooperative;
e) scăderea numărului membrilor cooperatori sub minimul legal;
f) reducerea capitalului social sub minimul legal;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii cooperative.
În situaţia în care o societate cooperativă, la sfârşitul unui exerciţiu financiar, a înregistrat
pierderi neimputabile care depăşesc capitalul social şi rezervele prevăzute de prezenta lege şi de actul
constitutiv şi dacă adunarea generală nu a hotărât reîntregirea capitalului social prin noi aporturi,
societatea cooperativă respectivă se dizolvă.
Pierderile imputabile se constată de cenzori, se aduc la cunoştinţă membrilor cooperatori şi se
recuperează, conform legii, de la persoanele care se fac vinovate de producerea prejudiciului.
Dizolvarea societăţii cooperative se comunică în termen de 15 zile de către consiliul de
administraţie sau de administratorul unic, după caz, oficiului registrului comerţului, în vederea
menţionării în registrul comerţului şi publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a VII-a.
Dizolvarea societăţii cooperative are ca efect deschiderea procedurii de lichidare.
Dizolvarea are loc fără lichidare în cazul fuziunii ori divizării totale a societăţii cooperative sau
în alte cazuri prevăzute de lege.

100
CAPITOLUL VI

6. CONTRACTUL DE SOCIETATE

6.1.Precizări prealabile. La baza societăţii comerciale stă indiferent de forma juridică a acesteia,
contractul de societate şi/sau statutul. Astfel, art.5 din Legea nr. 31/1990 - legea societatilor
comerciale, cu modificarile si completarile ulterioare, prevede că societatea în nume colectiv sau în
comandită simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea pe acţiuni, în comandită pe
acţiuni sau cu răspundere limitată se constiuie prin contract de societate şi statut Societatea cu
răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de voinţă al unei singure persoane. În acest caz se
întocmeşte numai statutul.
Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic ,denumit act
constitutiv. Denumirea act constitutiv ,potrivit Legii nr. 31/1990 desemnează atât înscrisul unic, cât şi
contractul de societate şi/ sau statutul societăţii .
Pentru că, Legea nr. 31/1990 nu cuprinde o definiţie a societăţii comerciale apelăm la
dispoziţiile Codului civil, care reglementează contractul de societate , adică societatea civilă .37
Definiţie. Cod civil dispune astfel : ,, Societatea este un contract prin care două sau mai multe
persoane se învoiesc să pună ceva în comun cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva ,,38 În
continuare acelasi Cod civil reglementează obiectul contractului de societate, referire care întregeşte
definiţia de mai sus. Astfel ,, orice societate trebuie să aibă ca obiect un ce licit şi să fie contractată
spre folosul comun al părţilor. Fiecare membru al societăţii trebuie să pună ceva în comun sau bani,
sau alte lucruri , sau industria sa’’.
Potrivit dispoziţiilor legale in vigoare, literatura de specialitate a definit societatea ca fiind un
contract în temeiul căruia două sau mai multe persoane(numite în continuare în mod ,,generic’’
asociaţi indiferent de forma juridică a societăţii) se înţeleg să pună în comun anumite bunuri pentru a
desfăşura împreună o anumită activitate, în vederea realizării şi împărţirii beneficiilor care vor rezulta
39
. Din această definiţie rezultă că societatea presupune existenţa unor elemente de care depinde
validitatea contractului şi delimitatrea lui de alte contracte : aportul (valoarea patrimonială pe care
asociaţii o pun în comun ), obiectul societăţii ( activitatea comună la care se obligă asociaţii şi care
constituie) realizarea şi împărţirea beneficiilor la care participă toţi asociaţii .
Caracterele juridice ale contractului de societate sunt următoarele :
- caracterul plurilateral ,la încheierea contractului participă două sau mai multe persoane ;
- caracterul oneros , presupune urmărirea de către fiecare asociat a unui folos patrimonial ;
- caracterul comutativ ,asociaţii cunosc din momentul încheierii contractului întinderea
obligaţiilor lor
- caracterul consensual , simplu accord de voinţă al părţilor este suficient pentru valabilitatea
contractului ,iar forma scrisă este cerută numai pentru probă ( ad probationem ).
Societatea civilă şi societatea comercială. Deoarece societatea civilă şi societatea comercială
sunt două forme ale societăţii, între ele există şi asemănări şi deosebiri .
Asemănări.
- Ambele societăţi reprezintă o grupare de persoane şi de bunuri cu scop patrimonial (economic
sau lucrativ ).Din acest motiv, Cod civil priveşte atât societatea civilă cât şi societatea comercială .
- Ambele societăţi iau naştere prin contract de societate ,ale cărui elemente de care depinde
valabilitatea acestuia referitoare la aport ,la obiectul de activitate ,la obţinerea şi împărţirea beneficiilor
se regăsesc atât în contractul de societate civilă cât şi în contractul de societate comercială 40.
- Ambele societăţi urmăresc realizarea şi împărţirea beneficiilor ,au de şi scop patrimonial
(pecuniar).
- Ambele societăţi se deosebesc de asociaţii ,ale căror membri urmăresc un scop ideal , moral ,
nepatrimonial .

37
A se vedea ,I.N.Finţescu ,op.cit..vol.I,p.178 ; şi St.Cărpenaru ,op.cit.p.143.
38
Noţiunnea de societate provine din latinescul societas care înseamnă întovărăşire ,asociaţie ,comunitate ,unire ; a se
vedea St. Cărpenaru ,op. cit.p.143 .
39
A se vedea ,Francisc Deak ,Tratat de drept civil ,Contracte speciale ,Ed.Universul juridic , Ed.a III-a ,Bucureşti ,2001
,p.417.
40
Pentru societăţile comerciale ,Legea 161/2003 a înlocuit noţiunea de beneficiu cu cea de profit , a se vedea St. Cărpenaru
,op. cit. p. 145.
101
Deosebiri .
- Prima deosebire se referă la obiectul de activitate pe care-l realizează societatea. Obiectul de
activitate al societăţii comerciale este comercial fiind format din acte/fapte de comerţ .Din acest motiv
în doctrina juridică s-a precizat că obiectul de activitate comercial dă comercialitate societăţii
comerciale. Societatea civilă are obiect de activitatea civila cu excluderea actelor/faptelor de comerţ.
O altă deosebire are în vedere faptul că societatea comercială are personalitate juridică 41 în
timp ce societatea civilă rămâne un simplu contract, nu devine subiect de drept.
Deosebiri există şi în privinţa constituirii şi funcţionării celor două forme de societăţi. În timp ce
Legea 31/1990 în art.2 stabileşte pentru societatea comercială anumite forme juridice : societatea în
nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea în comandită pe acţiuni, societatea pe acţiuni,
societatea cu răspundere limitatată societatea civilă nu depăşeşte cadrul contractual.
În plus faţă de societatea civilă, societatea comercială, are şi anumite obligaţii profesionale care
revin numai comercianţilor : - obligaţia de a se înmatricula în registrul comerţului ; -de a ţine registre
de contabilitate ; - de a desfăşura activitatea comercială în limitele concurenţei licite ,etc.
Definiţia societăţii comerciale. Societatea comercială este o grupare de persoane constituită pe
baza unui contract de societate, care se bucură de personalitate juridică 42, în care asociaţii pun în
comun anumite bunuri, pentru exercitatea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii
profitului care rezultă.
6.2. Condiţiile de fond ale contractului de societate
Contractul de societate face parte din categoria faptelor de comerţ obiective conexe 43.
În primul rând, contractul de societate trebuie să îndeplinească condiţiile esenţiale, de
valabilitate, ale oricărei convenţii, condiţii impuse de dispoziţiile Codului civil : consimţământul
valabil al părţilor care se obligă , capacitatea de a contracta , un obiect determinat şi o cauză licită
În al doilea rând ,contractul de societate trebuie cuprindă elementele care îl particularizează faţă
de celelalte contracte : aportul asociaţilor , intenţia asociaţilor de a colabora în desfăşurarea unei
activităţi comune ( affectio societatis) şi realizarea şi împărţirea beneficiilor .
Consimtamintul părţilor.
Încheierea contractului de societate presupune manifestarea de voinţă a părţilor în acest sens . 44
Părţile contractului de societate sunt asociaţii, în societăţile de persoane sau acţionarii în societăţile de
capitaluri. Pentru a produce efecte juridice voinţa părţilor trebuie : să fie declarată , să fie făcută cu
intenţia de a produce efecte juridice şi să nu fie alterată de vicii de consimţământ. În cazul contractului
de societate, consimţământul părţilor are o particularitate ce constă în intenţia de a desfăşura în comun
o activitate comercială numită şi affectio societatis.
Persoanele care încheie contractul (semnatarii acestuia ) şi persoanele care au rol determinant în
constituirea societăţii au calitatea de fondatori Părţile contractului de societate pot fi persoane fizice,
persoane juridice române sau străine, comercianţi sau necomercianţi.
De asemenea, persoana fizică - asociat poate avea în aceeaşi societate şi calitatea de salariat45.
Pentru a fi valabil consimţământul trebuie să nu fie alterat de următoarele vicii de consimţământ
: eroare , dol, sau violenţă .
Eroarea reprezintă falsa reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic. Dacă falsa
reprezentare a realităţii cade asupra persoanei asociatului în cazul unei societăţi de persone contractul
este lovit de nulitate, pentru că la constituirea unei astfel de societăţi se au în vedere calităţile personale
ale asociaţilor . În cazul societăţilor de capitaluri ,acest tip de eroare –asupra persoanei – nu are
relevanţă pentru încheierea contractului, deoarece societatea se constituie în considerarea capitalului şi
nu a asociaţilor .
Dolul reprezintă inducerea în eroare a unei persoane pentru a o determina să încheie un act
juridic. În cazul contractului de societate, dolul viciază consimţământul unui asociat numai dacă
provine de la toţi ceilalţi asociaţi sau de la persoane care reprezintă valabil entitatea colectivă şi are o

41
În acest sens art.1 din Legea 31/1990 prevede că ,,societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice
române ,, .
42
Are un patrimoniu propriu distinct de patrimoniul asociaţilor ,un scop bine determinat şi o organizare proprie
43
7,Contractul de societate , în Revista Dreptul nr.5-6/ 1994 ,pag..39/41 ; St.Cărpenaru ,op.cit. p.168
44
D.Ciobanu ,Inadmisibilitatea obligării prin ordonanţă preşedenţială a unei persoane fizice sau juridice de a se asocia cu
alte persoane fizice sau juridice ,în ,,Dreptul “ nr.2/1992,p.40 .
45
În privinţa societăţii comerciale între soţi ,a se vedea ,St.Cărpenaru ,op.cit.p.170.
102
anumită gravitate46, de exemplu, folosirea unui bilanţ fals pentru a determina subscrierea acţiunilor
unei societăţi 47.
Violenţa este un viciu care nu se întâlneşte în practica constituirii unei societăţi comerciale. În
cazul ivirii unei asemenea situaţii, se vor aplica principiile dreptului comun.
Capacitatea părţilor :
Pentru încheierea contractului de societate, persoana fizică trebuie să aibă capacitatea cerută de
lege pentru încheierea actelor juridice, în condiţiile dreptului comun, adică trebuie să aibă capacitatea
deplină de exerciţiu48.
Această opinie are ca temei legal art. 66 alin 2 din Legea 31/1990 care prevede că nu pot fi
fondatori persoanele care potrivit legii sunt incapabile .
Obiectul contractului:
Obiectul contractului în sensul dreptului comun (Cod civil) este “acela la care părţile se obligă “.
În materia societăţilor comerciale noţiunea de obiect al contractului de societate este reprezentată de
activitatea societăţii desfăşurată prin intermediul faptelor de comerţ. Mai mult asociaţii, potrivit art.7 şi
8 din Legea 31/1990 trebuie să prevadă în contractul de societate “obiectul de activitate al societăţii ,
cu precizarea domeniului şi a activităţii principale”.
Obiectul societăţii poate consta în producerea şi comercializarea mărfurilor, executarea de lucrări
ori prestarea de servicii.
Cauza contractului :
În privinţa cauzei contractului nu există un punct de vedere unitar . Astfel, după unii autori cauza
contractului se confundă cu obiectul acestuia, după alţi autori sunt elemente de fond distincte. Opinia
pe care o împărtăşim este aceea potrivit căreia “acest element psihologic care determină
consimţământul şi explică motivul încheierii actului juridic 49 este “participarea fiecărui asociat la
rezultatele activităţii comerciale desfăşurate în comun,adică împărţirea beneficiilor “ 50. Cauza
contractului, potrivit Codului civil, trebuie să fie licită şi morală, adică să nu încalce ordinea publică şi
bunele moravuri .
Nerespectarea condiţiilor de fond ale contractului de societate atrage după sine nulitatea acestuia
6.3.Condiţiile de fond –speciale- ale contractului de societate
1. Aportul asociaţilor. În sens juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare
asociat de a aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială 51. Operaţiunea este analizată în
doctrină ca fiind un contract încheiat între asociaţi şi viitoarea societate comercială, numită şi contract
de aport.52
În sens etimologic , aportul înseamnă chiar bunul adus în societate de către asociat . Potrivit
Codului civil “fiecare asociat trebuie să pună în comun sau bani, sau alte bunuri, sau industria sa “.
Aportul poate avea deci ca obiect orice bun cu valoare economică 53:în numerar, în natură şi în
industrie(în muncă) .
Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani .Potrivit art.16 alin.1 din Legea 31/1990,
republicată aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de societate. Aportul
asociatului la capitalul social nu este purtător de dobândă (art.68 din Legea 31/1990 republicată ).
Aportul în natură are ca obiect :-bunuri imobile (prin natură :terenuri clădiri; prin destinaţie
:instalaţii ,utilaje ,etc. ),- bunuri mobile corporale (materii prime, materiale, mărfuri, etc),- bunuri
mobile incorporale (creanţe, fond de comerţ sau anumite elemente din fondul de comerţ care se pot
transmite –vinde –separat de acesta :- emblema, brevete de invenţie).
Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate comercială. Aporturile se
realizează din momentul transferării drepturilor corespunzătoare ( obligaţie de a da) şi al predării
efective a bunului către societate (obligaţie de a face) potrivit Legii 31/1990, cu modificarile si
completarile ulterioare.
Se poate transmite către societate atât dreptul de proprietate asupra bunului cât şi dreptul de
46
O.Căpăţână ,Societăţile comerciale ,Ed.Lumina Lex,Bucureşti,1996,p.164.
47
St.Cărpenaru ,op.cit.p.174.
48
O.Căpăţână ,Societăţile comerciale , op.cit.p.163 ;.
49
St.Cărpenaru ,op.cit.p.173.
50
St.Cărpenaru ,op.cit.p.173 ;O .Căpăţână ,Societăţile comerciale ,op.cit p.172 .
51
St.Cărpenaru ,op.cit.p.151.
52
;Smaranda Angheni ,Magda Volonciu,Camelia Stoica op.cit.p110-111
53
.A se vedea C.S.J.,secţ.com.,dec.nr.117/1992,în Dreptul nr.5-6/1993 p.138; C.S.J.,secţ.com.,dec.nr.128/1993,înDreptul
,nr.8/1994,p.94.
103
folosinţă asupra acestuia. Potrivit art.65 din Legea 31/1990, bunul devine proprietatea societăţii “din
momentul înmatriculării ei în registrul comerţului “.Bunul ce face obiectul aportului trebuie evaluat în
bani, în vederea stabilirii părţilor de înteres a părţilor sociale sau acţiunilor cuvenite asociatului în
scimbul aportului 54.
Legea 31/1990 prevede că, această evaluare se face fie de către asociaţi pe cale convenţională,
fie de către experţi. Evaluarea se face în mod obligatoriu de către experţi dacă55:
- este vorba de o societate cu răspundere limitată cu unic asociat ;
- în cazul societăţii pe acţiuni care se constituie prin subscrpţie publică şi subscriitoriinu sunt de
acord cu evaluările făcute de către membrii fondatori , sau în cazul majorării capitalului social prin
aport în natură ;
- ori de câte ori instanţa de judecată dispune efectuarea unei expertise de evaluare a aportului în
natură.Instanţa de judecată dispune efectuarea unei expertise în cazul societăţii pe acţiuni dacă există
aporturi în natură ,avantaje rezervate fondatorilor ,operaţiuni înheiate de fondatori în contul societăţii
ce se constituie .
În privinţa aportului în creanţe acesta se consideră liberat numai după ce societatea a obţinut
plata unei sume de bani care face obiectul creanţei. Legea interzice creanţele ca aport în societatea pe
acţiuni care se constituie prin subscripţie publică,în societatea în comandită pe acţiuni şi în societatea
cu răspundere limitată. Sunt admise numai în societăţile în nume colectiv şi în societăţile în comandită
simplă. Rezută că aceste aporturi sunt premise numai asociaţilor cu răspundere nelimitată, deci şi
comanditaţilor din ambele societăţi în comandită, inclusiv în societăţile pe acţiuni şi în cmandită pe
acţiuni care se constituie prin subscripţie simulatană .
Raporturile dintre asociat în calitate de cedent şi societatea comercială în calitate de cesionar sunt
cârmuite de regulile cesiunii de creanţă din dreptul comun ( C.civil). Spre deosebire însă de dreptul
comun, asociatul cedent răspunde de solvabilitatea debitorului potrivit art.84 din Legea 31/1990, cu
modificarile si completarile ulterioare.
Aportul în industrie are ca obiect munca sau activitatea pe care asociatul promite să o efectueze
pentru societate potrivit competenţei şi calificării profesionale 56.
Aportul în muncă este permis, potrivit art.16 din Legea 31/1990, numai asociaţilor în societatea
în nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi în societatea în comandită. Aporturile în muncă au
următoarele caracteristici :
- nu este cuprins în capitalul social, neconstituind prin urmare un element al gajului general al
creditorilor societăţii ;
- dă dreptul asociatului să partcipe la împărţirea beneficiilor şi a activului social , şi îl obligă să
participe la pierderi ;
- trebuie evaluat şi precizat în actul constitutiv.
Constituirea şi executarea aportului.
Asumarea obligaţiei de aport se numeşte subscriere la capitalul societăţii57 Acest angajament se
naşte prin semnarea contractului de societate – în cazul societăţii în nume colectiv, a societăţii în
comandită simplă, a societăţii cu răspundere limitată şi a societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe
acţiuni care se constituie prin subscripţie simultană –sau prin partciparea la subscripţia publică – în
cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică .
‘’Actul juridic al subscrierii de către asociat este un act de dispoziţie, cu efecte asupra
transmiterii dreptului de proprietate asupra bunului de la asociat la societatea comercială respectivă” 58.
Capitalul subscris reprezintă totalitatea aporturilor cu care asociaţii se obligă să contribuie la formarea
capitalului social al unei societăţi comerciale 59.Efectuarea aportului poartă denumirea de vărsare a
acestuia . Prin urmare capitalul vărsat reprezintă totalitatea bunurilor intrate efectiv în patrimoniul
societăţii comerciale, consecinţă a subscrierii asociatului la formarea capitalului social .Executarea
acestei subscrieri poartă denumirea de vărsământ ,corespunzătoare niţiunii de liberare .60
54
St.Cărpenaru .op.cit.p.152.
55
Smaranda Angheni ,Magda Volonciu,Camelia Stoica op.cit.p.111.
56
;St.Cărpenaru ,op.cit.p.153.
57
St.Cărpenaru,op.cit.p.153.
58
C.S.J.,secţ.com.,dec.nr.11din 18 ianuarie 1994,în Buletinul Jurisprudenţei C.S.J.pe anul 1994,p.209 şi în revista
Dreptul ,nr.12/1994,76.
59
O.Căpăţână,Societăţi comerciale ,op.cit.p.183.
60
Idem, p.184.
104
Asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de daunele pricinuite ( potrivit
art.65 alin. Legea 31/1990). Iar pentru cazul în care aportul a fost stipulat în numerar legea prevede că
asociatul “ este obligat la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să se facă vărsământul”. Mai
mult, potrivit dispozitiilor Legii nr.31/1990, nerespectarea obligaţiei privind efectuarea aportului poate
avea şi consecinţa excluderii asociatului din societate61.
Capitalul şi patrimoniul societăţii. Aporturile asociaţilor în totalitatea lor fără aportul în muncă
formează capitalul social. Capitalul social mai este denumit şi capital nominal 62, reprezentând suma
totală a valorii bunurilor cu care asociaţii la o societate comercială contribuie la constituirea
patrimoniului acesteia. Aceste aporturi reprezintă deci elemente ale patrimoniului societăţii . Capitalul
social, ca sumă a acestor aporturi şi patrimonial societăţii, sunt două concepte srtâns legate între ele
care nu trebuie confundate însă.63 Patrimoniul include totalitatea drepturilor şi obligaţiilor societăţii
comerciale, fiind alcătuit din activ şi pasiv. În timp ce capitalul social reprezintă o valoare constantă pe
întrega durată a existenţei societăţii, putând fi majorat numai în condiţii prevăzute de lege prin
modificarea actului constitutive. Patrimoniul se măreşte şi se micşorează în funcţie de operaţiunile
curente de înregistrarea profitului sau pierderilor înregistrate în activitatea societăţii Capitalul este o
parte a patrimoniului societăţii comerciale .
Capitalul social are dublă semnificaţie : contabilă şi juridică .
Din punct de vedere contabil reprezintă o cifră convenită de asociaţi. Ca valoare a totalităţii
aporturilor, capitalul este evidenţiat la pasiv în bilanţul societăţii, pentru că la dizolvarea acesteia
aporturile trebuie restituite asociaţilor. De asemenea, nu trebuie confundat capitalul cu activul
patrimonial, pentru că în timp ce capitalul figurează la pasiv după cum am arătat, bunurile şi aporturile
în numerar figurează la activ.
Din punct de vedere juridic, capitalul social constituie gajul general al creditorilor societăţii, mai
précis limita urmăririi de către creditorii societăţii, deoarece aceştia au luat cunoştinţă de capitalul
social prin publicitatea contractului de societate.
Intenţia asociaţilor de a colabora pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale este al doilea
element esenţial al contractului de societate îl reprezintă intenţia asociaţilor de a colabora în
constituirea unei societăţi comerciale pe cale de aporturi şi în desfăşurarea activităţii comerciale. Acest
element psihologic, intenţional, îl întâlnim în literature juridică sub denumirea de affectio societatis.
Această voinţă de a colabora nu se pune binenţeles în cazul societăţii cu răspundere limitată cu unic
asociat. S-ar putea vorbi binenţeles, în privinţa acestei societăţi, doar de intenţia de a constitui o
societate pe calea aporturilor individuale ale unei singure personae în vederea desfăşurării unei
activităţi comerciale ,în nici un caz de colaborare.
Referitor la celelalte societăţi, cu doi sau mai mulţi asociaţi, indiferent de forma juridică,
affectio societatis presupune intenţia de colaborare voluntară a acestora de a lucra în comun, suportând
tote riscurile activităţii comerciale64. Colaborarea asociaţilor presupune egalitate juridică între aceştia şi
în consecinţă lipsa oricăror raporturi de subordonare 65. Elementul psihologic affectio societatis
constituie un criteriu de distincţie între societatea comercială şi anumite grupuri economice sau
contracte 66.
3. Realizarea şi împărţirea profitului. Scopul constituirii oricărei societăţi comerciale este acela
de a realiza profit din activitatea comercială pe care o desfăşoară şi de a fi împărţi între asociaţi.
Potrivit art.67 din Legea 31/1990, cota-parte din profit ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi
poartă denumirea de dividende 67. Dacă societatea nu înregistrează profit ci pierderi, asociaţii trebuie
trebuie să le suporte, datorită elementului psihologic – affectio societatis care-i uneşte .
Noţiunea de profit. Stricto-sensu profitul înseamnă un câştig evaluabil în bani rezultat din orice
activitate economică, care măreşte patrimoniul asociaţilor. În sens larg, profitul reprezintă nu numai
câştigul evaluabil în bani ,ci şi ,,serviciile sau bunurile procurate, în condiţii mai avantajoase decît

61
C.S.J.,secţ.com.,dec.nr.76/1995,în ,,Dreptul ,, nr.12/1995,p.91.
62
I.L.Georgescu ,op.cit.,vol.II ,p.634 ;O.Căpăţână ,op.cit.p.181.
63
St.Cărpenaru,op.cit.p.155.
64
Trib.Ilfov .dec.din 5 dec .1924,în ,,Dreptul,, 1925,p.13.
65
St.Cărpenaru ,op.cit.p.158.
66
Revista Dreptul nr.8/1992,p.11-13.
67
Potrivit O.G. 26/1995 privind impozitul pe dividende ,dividendul include orice distribuire în bani sau în natură în
favoarea asociaţilor , din profitul stabilit pe baza bilanţului contabil anual şi a contului de profit şi pierderi (Monitorul
Oficial.nr.201 1995).
105
acelea care s-ar obţine individual ,,68. Noţiunea de profit a evoluat în sensul lărgirii conţinutului ei .
Astfel profitul înseamnă evitarea unei pierderi sau realizarea unei economii obţinute, spre exemplu,
prin intermediul societăţilor de asigurări mutuale. Pentru a putea fi repartizat, profitul trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie real ,potrivit art.67 alin.3 din Legea 31/1990 , adică să se fi înregistrat un excedent faţă
de capitalul social ,pentru că nu pot fi distribuite dividende din capitalul social ;
- să fie util, adică să reprezinte profitul rămas după întregirea capitalului social, când activul
patrimoniului s-a micşorat în cursul exerciţiului financiar. Astfel că , dacă se constată o micşorare a
activului net capitalul social va trebui reîntregit sau redus mai înainte de a se putea face vreo
repartizare sau distribuire de profit potrivit art.69 din Legea 31/1990 .
Dacă potrivit situaţiei financiare anuale nu există profit nu pot fi distribuite dividende asociaţilor
. În caz contrar, dividendele sunt fictive , iar ceea ce se distribuie reprezintă o parte din capitalul
social ,cu prejudicierea drepturilor creditorilor 69. Dividendele fictive repartizate astfel trebuie restituite
societăţii, dacă societatea dovedeşte că asociaţii au cunoscut neregularitatea distribuirii sau trebuiau să
o cunoască, iar dreptul la acţiune în restituirea acestora se prescrie în termende 3 ani de la data
distribuirii lor (art.67 din Legea 31/1990.)
Împărţirea profitului. Actul constitutiv trebuie să prevadă ,,partea fiecărui asociat la profit şi
pierderi,,(art.7 din L. 31/1990) sau ,, modul de distribuire a profitului şi de suportare a pierderilor ,,
(art.8 din L. 31/1990),ceea ce înseamnă că asociaţii sunt liberi să decidă în privinţa împărţirii profitului
. Dacă asociaţii nu prevăd însă modul de împărţire a profitului şi de suportare a pierderilor ,art.67 din
Legea 31/1990 le suplineşte voinţa prin dispoziţia ,,dividendele se vor plăti asociaţilor în proporţie cu
cota de participare la capitalul social vărsat ,dacă prin actul constitutive nu s-a prevăzut altfel,,. Deci
fiecare asociat va avea obţine foloase şi va suporta pierderi , în funcţie de contribuţia sa la constituirea
societăţii .
În privinţa aportului în muncă (în industrie ) în lipsa unei evaluări a acestuia , asociatul va avea
dreptul la o cotă din profit şi pierderi, egală cu cea a asociatului care adus în societate cota cea mai
mică de capital (Cod.civil ) .
În sfârşit ,reamintim că sunt interzise clauzele leonine ,acele înţelegeri care stipulează în
favoarea unui asociat totalitatea câştigurilor ,sau prin care s-a convenit ca unul sau mai mulţi asociaţi
să fie scutiţi să participe la pierderi. Cod civil prevede că este nul contractul care stipulează o astfel de
clauză .
Plata dividendelor. Dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea asociaţilor sau, după
caz, stabilite prin legile speciale ,dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare
anuale aferente exerciţiului financiar încheiat .Întrucât dreptul la dividende se întemeiază pe actul
constitutive obligaţia societăţii privind plata devidendelor este o obligaţie comercială În consecinţă
dobânda legală aplicabilă societăţii comerciale care nu a plătit dividendele la termen este dobânda
legală privind obligaţiile comerciale .
Acţiunea privind plata dividendelor se prescrie în termen de 3 ani , care începe să curgă de la
data scadenţei 70.

6.4.Condiţiile de fomă ale contractului de societate


Actul constitutiv al societăţii comerciale se încheie în formă scrisă, sub semnătură privată , se
semnează de toţi asociaţii , iar în cazul societăţii pe acţiuni şi societăţii în comandită pe acţiuni care se
constituie prin subscripţie publică de fondatori (potrivit art.5alin.6 din Legea 31/199071 ) .
Actul constitutiv îmbracă formă autentică obligatorie , dacă :
- printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil teren ;
- se consituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă ;
- se constituie o societate pe acţiuni prin subscripţie publică .
Prin depunerea la oficiul registrului comerţului actul constitutiv dobândeşte dată certă .
6.4 .a. Cuprinsul contractului de societate . Articolele 7 şi 8 din Legea 31/1990 stabilesc
cuprinsul actului constitutiv al societăţilor în nume colectiv , în comandită simplă, şi cu răspundere
68
St.Cărpenaru ,op.cit.p.159.
69
St. Cărpenaru , op cit.p. 159.
70
C.S.J.,secţ. com.,dec. nr.404/2000 ,în ,,Dreptul,, nr. 2/2001,p.217,şi V.Timofte ,În legătură cu prescripţia dreptului la
acţiune pentru plata dividentelor în Revista de drept comercial , nr.10/2001 ,p.209 şi urm.
71
Potrivit celei de-a doua republicări a Legii 31/1990 în Monitorul Oficial,nr.1066 din 17.11.2004.
106
limitată şi respectiv al societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni .Contractul de societate
cuprinde clauze comune tuturor societăţilor comerciale dar şi clauze specifice acestora , potrivit formei
juridice respective .
Clauzele comune privesc identificarea părţilor ,individualizarea viitoarei societăţi, caracteristicile
societăţii,gestiunea acesteia ,drepturile şi obligaţiile asociaţilor ,dizolvarea şi lihidarea societăţii ,etc.
Clauzele cuprinse în contractul,sunt:
1. Clauze referitoare la identificarea asociaţilor .Contractul de societate trebuie să prevadă
,potrivit art.7 lit.a şi art.8 lit.a din Legea nr.31/1990:
- numele şi prenumele ,codul numeric personal, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia
asociaţilor, persoane fizice ;
- denumirea , sediul şi naţionalitatea asociaţilor, persoane juridice ;
- numărul de înregistrare în registrul comerţului sau codul unic de înregistrare potrivit legii
naţionale ;
La societăţile în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni se va arăta asociaţii comanditari,
asociaţii comanditaţi, precum şi reprezentantul fiscal, dacă este cazul.
2. Clauze referitoare la identificrea viitoarei societăţi , potrivit art. 7 lit.b şi art 8 lit.b din Legea
nr.31/1990. Aceste clauze privesc forma juridică a viitoarei societăţi ( societate pe acţiuni , societate în
nume colectiv,etc. ) ,denumirea (firma), sediul , şi dacă este cazl ,emblema .
3.Clauze ce privesc caracteristicile societăţii . Obiectul de activitate al societăţii cu precizarea
domeniului principal, capitalul social subscris şi vărsat reprezintă elemente caracteristice ale
contractului de societate .
- Pentru societăţile în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, potrivit art.7
lit.c şi d din Legea 31/1990, în contractul de societate se va menţiona aportul fiecărui asociat în
numerar sau în natură, valoarea aportului în natură şi modul de evaluare, inclusiv data la care se va
vărsa integral capitalul social subscris .
- La societăţile cu răspundere limitată se vor preciza numărul şi valoarea nominală a părţilor
sociale, precum şi numărul părţilor sociale atribuite fiecărui asociat pentru aportul său .
- La constituire, societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni ,potrivit art. 8 lit.c şi d din
Legea 31/1990, capitalul social subscris şi vărsat de fiecare acţionar nu va putea fi mai mic de 30% din
cel subscris, dacă prin lege nu se prevede altfel . Restul de capital social va trebui vărstat în termen de
12 luni de la înmatriculare .
- Tot în cazul societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, actul constitutive trebuie să
precizeze :
- valoarea bunurilor constituite ca aport în natură în societate , modul de evaluare şi numărul
acţiunilor acordate pentru acestea ;
- numărul şi valoarea nominală a acţiunilor , cu specificitatea dacă sunt nominative sau la
purtător. În situaţia în care sunt mai multe tipuri de acţiuni ,se vor arăta ,valoarea nominală şi drepturile
conferite fiecărui tip de acţiune .
4.Clauze referitoare la conducerea şi gestiunea societăţii .
Actul constitutiv al societăţilor în nume colectiv ,în comandită simplă şi cu răspundere
limitată ,potrivit art.7 lit.e din Legea nr.31/1990, trebuie să prevadă asociaţii care reprezintă şi
administreză societatea sau administratorii neasociaţi , persoane fizice sau juridice , puterile ce li s-au
conferit şi modul de exercitare a acestor puteri ,împreună sau separat
În privinţa actului constituti al societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni potrivit art.8
lit.g,h.i, din legea nr.31/1990, trebuie să cuprindă :
- numele şi prenumele , locul şi data naşterii , domiciliul şi cetăţenia administratorilor , persoane
fizice ;
- denumirea , sediul şi naţionalitatea administratorilor , personae juridice ;
- garanţia pe care administratorii sunt obligaţi să o depună ,puterile ce li se conferă şi modul
cum urmează să exercite aceste puteri , împreună sau separat ;
- drepturile speciale de reprezentare (în relaţiile cu terţii )şi de administrare( gestiune internă )
acordate unora dintre ei ;
Pentru societăţile în comandită pe acţiuni se vor arăta comanditaţii care reprezintă şi
administrează societatea ,cu precizările referitoare la atributele de identificare ale cenzorilor ,persoane
fizice sau juridice : numele şi prenumele ,locul şi data naşterii ,domiciliul şi cetăţenia ,respectiv
denumirea ,sediul şi naţionalitatea cenzorilor.
107
De asemenea, actul constitutiv al societăţilor pe acţiuni, trebuie să cuprindă, clauze privind
conducerea ,administrarea ,funcţionarea şi controlul gestiunii societăţii de către organele statutare,
controlul acestora de către acţionari precum şi documentele la care aceştia vor putea să aibă acces
pentru ase informa şi a-şi exercita controlul .
5.Cauze privind durata societăţii. .Societatea se poate constitui pe durată determinată, în timp,
sau pe durată nedeterminată , iar actul constitutiv trebuie să prevadă acest lucru .
6.Clauze cu privire la modalitatea de participare la profit şi pierderi .concretizate în drepturi şi
obligaţii ale asociaţilor/ acţionarilor . Actul constitutiv al societăţilor în nume colectiv, în comandită
simplă şi cu răspundere limitată trebuie să precizeze ,,partea fiecărui asociat la profit şi pierderi ,,
potrivit art.7 lit f din legea nr.31/1990 ,iar societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acşiuni ,,modul de
distribuire şi de suportare a pierderilor ,, în temeiul art.8 lit.k din legea nr.31/1990.
7.Clauze referitoare la înfiinţarea de sedii secundare .Dispoziţiile art.7 respectiv 8 sunt
identice ,în sensul că ,actul constitutiv al societăţilor comerciale indiferent de forma juridică, trebuie să
cuprindă menţiuni în legătură cu constituirea de sedii secundare –sucursale ,agenţii ,reprezentanţe sau
alte asemenea entităţi fără personalitate juridică ,atunci când se înfiinţează odată cu societatea ,sau
condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară ,dacă se are în vedere pe viitor o atare înfiinţare de către
asociaţi.
8.Clauze cu privire la unele drepturi pe care le au acţionarii în societăţile pe acţiuni şi în
comandită pe acţiuni. .Actul constitutiv al acestor tipuri de societăţi trebuie să prevadă avantajele
rezervate fondatorilor şi acţiunile pe care comanditarii au dreptul să le exercite în societăţile în
comandită pe acţini .
9.Actul constitutiv al societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni trebuie să prevadă
operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii ce se constituie ,şi pe care aceasta urmează să le
preia ,precum şi sumele ce trebuie plătite pentru acele opraţiuni .
10.Clauze cu privire la dizolvarea şi lichidarea societăţii .
Actul constitutiv al societăţilor comerciale indiferent de forma juridică a acestora ,trebuie să
prevadă menţiuni referitoare la condiţiile în care societatea îşi încetează activitatea ,prin dizolvare şi
lichidare.

6.5.Statutul societăţii
Noţiune. Statutul societăţilor comerciale este un act de natură consesuală , cu excepţia statutului
care stă la baza societăţii cu răspundere limitată cu unic asociat .
Statutul, şi contractul de societate pot fi încheiate separat sau pot îmbrăca forma înscrisului
unic . Şi împreună şi separat se numesc acte constitutive. Ambele stau la baza societăţilor pe acţiuni, în
comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată.
Din dispoziţiile legii nr.31/1990 art.5 ,,când se încheie numai contract de societate sau numai
statut ,,rezultă că societăţile pot opta între a încheia două acte constitutive distincte -contract de
societate şi statut –sau a încheia unul singur ,care să le cuprindă pe amândouă. Statutul s-a împus
societăţilor pe acţiuni ,în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată datorită complexităţii acestor
entităţi juridice ,şi a necesităţii dezvoltării clauzelor contractului de societate .
Fiind o convenţie între asociaţi, statutul trebuie să îndeplinească condiţiile de valabilitate împuse
de Cod civil referitoare la : consimţământ , capacitate , obiect şi cauză .
În privinţa condiţiilor de formă, statutul se încheie sub semnătură privată sau în formă autentică
potrivit condiţiilor cerute de art.5 din Legea 31/1990.
Statutul nu repetă clauzele contractului de societate , el le dezvoltă . În sprijinul acestei afirmaţii
vin dispoziţiile Legii 161/2003, care a adăugat la art.5 al Legii 31/1990 că : ,,în cazurile în care
contractul de societate şi statutul constituie acte distincte , acesta din urmă va cuprinde datele de
identificare ale părţilor şi clauze reglementând organizarea ,funcţionarea şi desfăşurarea activităţii
societăţii,, .

6.6.Formalităţile necesare constituirii societăţilor comerciale


6.6.a.Precizări prealabile.
Formalităţile necesare constituirii societăţilor comerciale sunt următoarele :
a. întocmirea actului sau actelor constitutive în forma cerută de lege ;
b. înregistrarea şi autorizarea funcţionării societăţii .
În cazul constituirii societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni prin subscripţie publică
108
aceste formalităţi sunt precedate de anumite operaţiuni speciale72.
6.6.b.Întocmirea actului sau actelor constitutive presupune :
1. redactarea actului sau actelor constitutive şi , eventual
2. autentificarea înscrisurilor actelor respective.
- Redactarea actului constitutiv. Înscrisul este redactat prin grija asociaţilor de catre persoane
abilitate legal, în cazurile în care legea permite ca acesta să se încheie în formă scrisă sub semnătură
privată . Actul întocmit sub semnătură privată trebuie datat şi semnat de toţi asociaţii , iar în caz de
subscripţie publică de fondatori Potrivit art.5 alin.7 din Legea 31/1990 actul constitutiv dobândeşte
dată certă şi prin depunerea la oficiul registrului comerţului. La darea de dată certă a actului
constitutiv se va prezenta dovada eliberată de oficiul registrului comerţului privind disponibilitatea
firmei, şi declaraţia pe propria răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într-o singură
societate cu răspundere limitată ( art.17 alin 1 din Legea 31 /1990 ).
Persoana care dă data certă va refuza operaţiunile solicitate , dacă din documentaţia prezentată
rezultă că nu sunt îndeplinite condiţiile referitoare la disponibilitatea firmei şi la declaraţia pe propria
răspundere
De obicei pentru redactarea actelor constitutive asociaţii apelează la un avocat, jurist, notar sau la
un serviciu specializat din cadrul oficiului registrului comerţului(biroul unic).
- Autentificarea înscrisurilor actelor constitutive .73
Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când :
- printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil sau un teren ;
- se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă
- societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică ( art.5 alin.6 din Legea 31 /1990) .
Redactarea înscrisului pentru care legea impune forma autentică se face în condiţiile legii nr. 36 /
1995 legea notarilor publici şi a activităţii notariale , potrivit art 44, numai de către notarii publici ,
avocatul părţii interesate, consilierul juridic ori reprezentantul legal al persoanei juridice , ori de
serviciul specializat din cadrul oficiului registrului comerţului .
Înscrisul actului constitutiv este prezentat notarului public pentru autetificare de către persoana
desemnată în calitate de administrator al societăţii comerciale ori de către un asociat anume
împuternicit .
Potrivit art.5 alin. 5 din Legea 31 /1990 ,legea impune prezenţa tuturor asociaţilor , personal sau
prin mandatar, cu procură specială în formă autentică .
La autentificarea actului sau actelor consitutive (sau la darea de dată certa, în cazurile prevăzute
la art.5 alin.6 din Legea nr.31/1990 ) se va prezenta dovada eliberată de oficiul registrului comerţului
privind disponibilitatea firmei, iar în cazul unei societăţi cu răspundere limitată cu unic asociat
declaraţia pe propria răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într-o singură societate cu
răspundere limitată.
Verificarea disponibilităţii firmei )a emblemei care este facultativa ) se face, la cerere de către
oficiul registrului comerţului înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz de modificare a
firmei şi/sau a emblemei (art.39 alin.8 din Legea 26/1990 republicată în 2006 luna noiembrie ). Dacă
nu sunt îndeplinite condiţiile referitoare la disponibilitatea firmei şi la declaraţia pe propria
răspundere ,notarul public va refuza autentificarea actului constitutiv sau, după caz persoana care dă
dată certă va refuza operaţiunile solicitate .
Ca urmare a întocmirii actelor constitutive viitoarea societate comercială dobândeşte anticipat
capacitate de folosinţă restrânsă, mai exact de la data redactării înscrisului sub semnătură privată,
respectiv de la data autentificării acestuia .Capacitatea de folosinţă restrânsă are în vedere numai
drepturile şi obligaţiile asociaţilor referitoare la constituirea valabilă a societăţii comerciale .Din
momentul dobândirii capacităţii de folosinţă societatea comercială dobândeşte şi capacitate de
exerciţiu . Aceasta din urmă presupune posibilitatea îndeplinirii actelor juridice necesare constituirii
valabile a societăţii comerciale ,de către administratorii societăţii (persoane anume desemnate prin
actele constitutive) ,şi în lipsa acestora de către oricare dintre asociaţi .
6.7. Condiţiile de formă ale contractului de societate
72
a se vedea în acest sens secţiunea formalităţi speciale pentru constituirea societăţilor comerciale pe acţiuni
73
În cazul constituirii societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni prin subscripţie publică ,adunarea constitutivă este
cea care desemnează pe aceia care se vor prezenta pentru autentificarea actelor şi îndeplinirea celorlalte formalităţi
( art.27 din Legea 31 /1990) .

109
Societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni se constiuie prin contract de societate şi statut
(art 5 alin 1 din Legea 31/1990). Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate separat sau sub
forma înscrisului unic , denumit act constitutiv(art 5 alin. 3 din Legea 31/1990).
Potrivit art.9 din Legea 31/1990 societatea pe acţiuni se constituie prin două modalităţi :
subscripţie integrală şi simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv sau prin
subscripţie publică .În cazul constituirii prin subscripţie publică actul constitutiv al societăţii pe acţiuni
trebuie să îmbrace forma autentică (art 5 alin. 6din Legea 31/1990).
Efectele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţii .
Încălcarea cerinţelor legale de constituire a societăţii, chiar înmatriculată în registrul comerţului ,
are ca efect nulitatea . Această sancţiune poate fi declarată de către Tribunal numai dacă (art.56 din
Legea 31/1990) :
- lipseşte actul constitutiv sau nu a fost încheiat în formă autentică ;
- toţi fondatorii au fost, potrivit legii , incapabili ,la data constituirii societăţii ;
- obiectul de activitate al societăţii este illicit sau contrar ordinii publice ;
- lipseşte rezolutia directorului registrului comertului de înmatriculare a societăţii ;
- lipseşte autorizaţia legală administrativă de constituire a societăţii ;
- actul constitutive nu prevede denumirea, sediul societăţii, obiectul său de activitate ,aporturile
asociaţilor şi capitalul social subscris şi vărsat ;
- s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat;
- nu s-a respectat numărul minimde asociaţi ,prevăzut de lege.
Societatea comercială nu mai poate fi declarată nulă, în cazul în care cauza de nulitate invocată
în cererea de anulare, a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal. Societatea
încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare la data la care hotărârea judecătorească de declarare a
nulităţii a devenit irevocabilă. Lichidatorii societăţii se vor numi prin hotărâre judecătorească de
declarare a nulităţii. Hotărârea judecătorească prin care se constată nulitatea va fi comunicată de
Tribunal, oficiului registrului comerţului, după care va fi trimisă în vederea publicării pe cheltuiala
partilor la ,Monitorului Oficial al României, partea a IV-a74 .

74
Declararea nulităţii societăţii nu aduce atingere actelor încheiate în numele său.Nulitatea societăţii nu poate fi opusă
terţilor de bună credinţă de către societate şi asociaţi.( art.59alin.1şi 2 din Legea 31/1990 ).
110
CAPITOLUL VII

FUZIUNEA SI DIVIZAREA SOCIETATILOR COMERCIALE

7.1.Consideratii generale:
Fuziunea sau divizarea societăţilor comerciale se poate realiza în baza modificării actului
constitutiv hotărâtă de adunarea generală extraordinară (art.113 pct.1din Legea nr.31/1990). Fuziunea
şi divizarea sunt cunoscute în literatura juridică drept procedee tehnico-juridice de restructurare a
societăţilor comerciale. Având acelaşi scop de modificare a societăţii acestea sunt reglementate de
Legea 31/1990.

7.2.Fuziunea este operaţia prin care:


a. una sau mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea
patrimoniului lor unei alte societăţi, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile beneficiare şi,
eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel
repartizate, sau;
b. mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea patrimoniului
lor unei societăţi pe care o constituie, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile beneficiare şi,
eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel
repartizate către acţionarii societăţii divizate.
Fuziunea poate imbraca doua forme:
a) Contopirea – crearea unei societati noi prin reunirea mai multor societati deja existente. Nici
una dintre societatile fuzionate nu-si mentine fiinta, deoarece se creaza o noua societate, distincta de
toate cele care o formeaza.
b) Absortia – se realizeaza prin inglobarea unei societati de o alta societate existenta, aceasta din
urma incetand a mai fiinta. Termenul utilizat este de “fuziune-absortie” si este procedeul cel mai des
utilizat, deoarece societatile care fuzioneaza sunt adesea de importanta diferita, iar cea mai puternica le
absoarbe pe celelalte.

7.3.Divizarea este operaţiunea prin care:


a. o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă mai multor societăţi
totalitatea patrimoniului său, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile beneficiare şi, eventual, al
unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate către
acţionarii societăţii divizate;
b. o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă toate activele şi pasivele
sale mai multor societăţi nou constituite, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile beneficiare şi,
eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel
repartizate către acţionarii societăţii divizate.
Divizarea poate fi si ea de doua feluri :
a) Divizare totala – se imparte intreg patrimoniul societatii scindate.
b) Divizare partiala – desprinderea numai a unei parti din patrimoniu, urmata de o transmitere
catre una sau mai multe societati existente sau care se infiinteaza in acest fel. Este tratata ca un aport
partial de activ si nu ca o divizare propriu-zisa.
7.4.Efectele fuziunii sau divizării sunt:
-transferul, atât în raporturile dintre societatea absorbită sau divizată şi societatea
absorbantă/societăţile beneficiare, cât şi în raporturile cu terţii, către societatea absorbantă sau fiecare
dintre societăţile beneficiare tuturor activelor şi pasivelor societăţii absorbite (divizate), acest transfer
va fi efectuat în conformitate cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de fuziune/divizare;
-acţionarii sau asociaţii societăţii absorbite sau divizate devin acţionari, respectiv asociaţi ai
societăţii absorbante, respectiv ai societăţilor beneficiare, în conformitate cu regulile de repartizare
stabilite în proiectul de fuziune/divizare;
-societatea absorbită sau divizată încetează să existe.
Trebuie reţinute următoarele interdicţii:
a. nici o acţiune sau parte socială la societatea absorbantă nu poate fi schimbată pentru acţiuni /
părţi sociale emise de societatea absorbită şi care sunt deţinute:

111
-de către societatea absorbantă, direct sau prin intermediul unei persoane acţionând în nume
propriu, dar în contul societăţii, sau;
- de către societatea absorbită, direct sau prin intermediul unei persoane acţionând în nume
propriu, dar în contul societăţii.
- nici o acţiune sau parte socială la una dintre societăţile beneficiare nu poate fi schimbată pentru
acţiuni la societatea divizată, deţinute:
- de către societatea beneficiară în cauză, direct sau prin intermediul unei persoane acţionând în
nume propriu, dar pe seama societăţii, sau;
- de către societatea divizată, direct sau prin intermediul unei persoane acţionând în nume
propriu, dar pe seama societăţii.
Fuziunea/divizarea societatilor comerciale se realizeaza in baza unui proiect de
fuziune/divizare care se depune la registrul comertului, si se vizeaza de catre directorul si/sau
persoana desemnata din registru.
Termenul de opozitie asupra proiectului de fuziune/divizare este de 30 de zile de la data
publicarii lui in Monitorul Oficial.
7.5.Elemente caracteristice fuziunii si divizarii
A. Transmiterea universala a patrimoniului:
Transmiterea tuturor elementelor de activ si de pasiv este o caracteristica ce apartine atat
operatiunilor de fuziune, cat si celor de divizare. Foarte important este faptul ca in special pasivul
societatii absorbite sau divizate este luat in sarcina societatilor absorbante sau noi. In cazul divizarii,
“partajul” se face in general in functie de elementele de activ aportate fiecarei societati beneficiare de
aporturi., desi societatile mostenitoare sunt solidar responsabile fata de creditorii societatii divizate.
B. Dizolvarea societatii absorbite sau divizate
Prin aceasta caracteristica, fuziunea si divizarea se disting de “aportul partial de active”, prin care
o societate face aport la o alta societate deja creata. Nu are loc o procedura de lichidare a societatii
absorbite sau divizate, asa cum se intampla in alte cazuri de dizolvare.

C. Schimbul (compensarea) drepturilor sociale


Pentru a restructura o societate prin fuziune sau divizare,trebuie ca actionarii sau asociatii
societatii absorbite sau divizate sa devina asociatii societatii mostenitoare prin atribuirea de actiuni sau
parti sociale la aceasta societate. Atunci cand societatea beneficiara a transmiterii patrimoniului detine
titluri ale societatii absorbite sau divizate, ea nu poate primi propriile sale titluri in schimb – actiuni sau
parti sociale.
Conditii generale de validare a fuziunilor si divizarilor
Societatile participante pot fi societati comerciale de forme juridice diferite (pot apare astfel de
legaturi intre societatile de capitaluri si cele de persoane). O societate dizolvata sau in curs de lichidare
poate sa participe la o fuziune sau sa se divizeze cu conditia ca, dupa deschiderea lichidarii, sa nu fi
procedat la nici o repartizare de activ intre actionari/asociati.

7.6. REALIZAREA FUZIUNILOR SI DIVIZARILOR

7.6.1.Pregatirea fuziunilor si divizarilor


Pentru a determina aceste conditii se pot folosi metodele traditionale practicate in cazul
aporturilor in natura (evaluarea bunurilor aportate la valoarea lor intrinseca; evaluarea titlurilor
atribuite ca plata pentru aporturi; impartirea valorii nete a bunurilor aportate la valoarea reala a
actiunilor societatii beneficiatre a aporturilor). In practica sunt utilizate si alte criterii pentru o
determinare mai exacta a valorii economice a intreprinderii (volumul productiei; rentabilitatea; cursul
la bursa; perspective de viitor).
Evaluarea societatilor
Exista foarte multe metode de evaluare a societatilor, printre care:
a) valoarea intrinseca (matematica) – valoarea patrimoniului.
b) valoarea lichidativa – valoarea intrinseca diminuata cu cheltuielile si impozitele antrenate de
lichidarea societatii.
c) valoarea productivitatii – capitalizarea dobanzilor determinate de marja bruta de autofinantare,
de beneficial net sau de media dividendelor distribuite pe societate.
d) valoarea de bursa – calculata fata de cursul mediu al actiunii
112
Este necesara utilizarea mai multor criterii de evaluare , fara insa ca numarul lor sa fie prea
mare. Acestea trebuie sa fie semnificative pentru ceea ce doresc sa reprezinte.

Determinarea paritatilor
Valoarea totala a societatii este impartita la numarul de actiuni. Cu ajutorul capitalului fiecareia
dintre ele, se determina valoarea unitara a fiecarui titlu. Paritatea schimbului de titluri este data tocmai
de compararea aceastor valori, daca raportul de schimb definitiv poate fi hotarat. Raportul trebuie sa
fie simplu si posibil. Din paritatea obtinuta rezulta numarul de actiuni noi emise de societatea
absorbanta sau noua in vederea atribuirii lor actionarilor societatii absorbite sau divizate.

Crearea unui cont “Prima de fuziune”


Daca valoarea reala a actiunilor societatii absorbante excede valoarea lor nominala, diferenta
intre valoarea bunurilor primate ca aport si valoarea majorarii capitalului societatii absorbante trebuie
sa fie in pasivul bilantului, intr-un cont de “prima de fuziune”.
Prima de fuziune poate fi utilizata si pentru acoperirea cheltuielilor relative la fuziune sau
divizare, completarea fondului de rezerva ori constituirea de provizioane sau de reserve particulare.

B. Proiectul de fuziune sau divizare


Este intocmit de catre consiliul de administratie al societatilor interesate si semnat de
reprezentantul fiecareia dintre societatile participante la operatiune. Este necesar:
a) pentru fuziune - acordul societatii absorbante si a celor absorbite, sau al fiecarei dintre
societatile ce fuzioneaza - daca se creaza o societate noua.
b) pentru divizare - acordul societatii divizata si a celor beneficiare.

Continutul proiectului de fuziune sau divizare


Proiectul planului de fuziune sau divizare trebuie sa aiba incluse cel putin urmatoarele indicaii:
 forma, denumirea si sediul social al tuturor societatilor participante la operatiune
 fundamentarea - scopurile (cauzele, obiectivele) si conditiile fuziunii sau divizarii
 stabilirea si evaluarea activului si pasivului care trebuie transmis la societatile absorbante sau
noi
 modalitatile de predare a actiunilor sau partilor sociale si data la cere acestea au dreptul la
dividende
 paritatea (raportul de schimb) a actiunilor sau partilor sociale
 cuantumul primei de fuziune sau al primei de divizare
 drepturile ce se acorda obligatarilor – detinatorilor de obligatiuni si orice avantaje speciale
(actiuni preferentiale, drepturi de fondator)
 data la care trebuie sa fie incheiate bilanturile contabile de fuziune sau bilantul de divizare (data
care trebuie sa fie aceeasi pentru toate societatile participante la operatiune )
 data la care operatiile societatii absorbite sau divizate vor fi considerate din punct de vedere
contabil, ca fiind efectuate la societatea beneficiara de aporturi.
Proiectul de fuziune sau divizare trebuie sa contina orice alte date particulare care prezinta
interes pentru operatiune.

Publicitatea proiectului de fuziune sau divizare


Oricand se petrece un eveniment in viata societatii comerciale – de natura sa duca la modificarea
actelor constitutive sau sa duca la disparitia persoanei morale in cauza – trebuie indeplinite
formalitatile de publicitate prevazute de lege. Este si cazul restructurarii societatilor comerciale prin
fuziune sau divizare. Proiectul de fuziune sau divizare, semnat de reprezentantii societatilor
participante la operatiune, se depune la Oficiul Registrului Comertului unde este inmatriculata fiecare
societate implicata. Se depune impreuna cu proiectul de fuziune sau divizare si o declaratie a societatii
care inceteaza a exista in care se mentioneaza modul in care aceasta a hotarat sa stinga pasivul sau.
Proiectul de fuziune sau divizare, vizat de directorul si/sau persoana desemnata din cadrul Registrului
comertului, se publica in Monitorul Oficial partea a-IV- pe cheltuiala solicitantului, in extras sau
integral, conform dispozitiilor directorului registrului comertului, sau cererii partilor, dar conform
OUG 2/2012 publicitatea se poate realiza si prin afisarea pe propria pagina web pe o perioada de cel
113
o luna de zile. Oficiul Registrului Comertului va transmite Agentiei Nationale de Administrare
Fiscala, un anunt cu privire la depunerea proiectului de fuziune/divizare dupa caz.

Conditii pentru realizarea fuziunii


a) sa fie convenita in prealabil prin hotararea adunarii generale a entitatilor colective implicate.
“Fuziunea mai multor societati se hotaraste de fiecare societate in parte”.
b) fiecare societate comerciala implicata in absortie sau in contopire este obligata sa isi
intocmerasca bilantul contabil.
Situatia societatii noi infiintate.
Daca se creaza o noua societate pentru a primi aporturile–fuziune a doua sau mai multe societati,
aceasta trebuie sa fie constituita conform regulilor proprii formei de societate adoptata. Astfel, se poate
forma :
a) o societate cu raspundere limitata
b) o societate pe actiuni
Daca noua societate este o societate pe actiuni, fuziunea se poate realiza fara alte aporturi decat
cele efectuate de societatile ce fuzioneaza (se aplica astfel o exceptie de la regula potrivit careia
crearea unei societati anonime noi necesita cel putin doi actionari). Proiectul actului constitutiv nou
trebuie sa fie aprobat de adunarea generala extraordinara a fiecareia dintre societatile care dispar.
Drepturile creditorilor sociali
Pentru a-i ocroti, legea prevede ca in cursul termenului suspensiv , pana la expirarea caruia
fuziunea nu poate sa produca efecte, oricare creditor al societatilor care fuzioneaza are dreptul sa
introdica opozitie la instanta judecatoreasca. Opozitia suspenda executarea fuziunii pana la ramanerea
definitiva a sentintei pronuntate in cauza (legea 31/1990 ).

8.6.2.Divizarea
Interventia expertilor.
Societatile pe actiuni au nevoie de experti pentru a calcula valorile relative atribuite actiunilor
societatilor participante la operatie si a evalua caracterul echitabil al raportului de schimb. Nu este
necesara interventia unui expert daca divizarea se realizeaza prin crearea de societati noi – constituite
doar cu aporturi ale societatii divizate, iar actiunile noilor societati sunt atribuite actionarilor societatii
divizate proportional cu drepturile lor in capitalul acesteia.

Situatia societatilor beneficiare de aporturi


 Societatile existente – sciziunea reprezinta o majorare de capital cu aporturi in natura. Pentru
societatea beneficiara se aplica reglementarile referitoare la interventia expertului si efectuarea
evaluarii.
 Societatile noi – trebuie sa fie constituite conform regulilor proprii formei de societate
adoptate. Noile societati infiintate prin divizarea unei societati de capitaluri pot fi:
a) Societati cu raspundere limitata
b) Societati pe actiuni
Actiunile societatilor noi infiintate sunt direct atribuite actionarilor/ asociatilor societatii divizate
– fara sa fie nevoie sa se mai faca apel la subscriitori suplimentari pentru respectarea minimului cerut
de lege pentru constituirea unei societati pe actiuni. Actionarii societatii divizate sunt considerati a fi
direct actionarii societatii noi.

Drepturile creditorilor sociali


Transmisiunea patrimoniala cu titlu universal produce si in cazul divizarii efecte fata de creditorii
societatii dizolvate. In locul acesteia, calitatea de debitor revine societatilor beneficiare, care se
substituie celei transmitatoare. Deoarece prin ipoteza, diviziunea are drept consecinta o pluritate de
debitori, creditorul trebuie sa-l identifice pe acela care i-a preluat datoria, potrivit bilantului, spre a sti
pe cine sa urmareasca in vederea platii. Din acest punct de vedere, pozitia creditorului este mai putin
favorizata decat in cazul fuziunii, care asigura concentrarea capitalului urmaribil in patrimoniul unei
singure societati.
Si in acest caz, creditorii beneficiaza de dreptul de a exercita opozitia reglementata de Legea
31/1990.

114
Consecinte ale fuziunii si divizarii asupra salariatilor
Exista o serie de consecinte fata de salariati, deoarece fuziunile si divizarile antreneaza adesea
perturbari in situatia si conditiile de munca ale salariatilor intreprinderilor implicate in operatiune.
Contractele individuale de munca incheiate de societatea adsorbita sau divizata sunt transmise de
plin drept la societatea absorbanta sau noua care trebuie sa le respecte masura. Aceste prevederi nu
suprima insa dreptul societatii absorbante sau noi de a determina nevoile sale reale de personal.
Salariatii societatii absorbite sau divizate nu au drept incontestabil la mentinerea conventiei
colective la care era supusa societatea lor. Ei se vor conforma contractului colectiv de munca aplicabil
lor de noul agent economic, care poate fi diferit de cel vechi.
Atunci cand societatea absorbanta sau noua este supusa obligatiilor rezultate dintr-un contract
colectiv de munca, salariatii societatii absorbite sau divizate pastreaza timp de un an – sau durata
contractului colectiv de munca – avantajele lor din conventia anterioara. Dupa expirarea acestei
perioade ei pastreaza de asemenea, avantajele individuale dobandite ca urmare a aplicarii vechii
conventii colective de munca.
7.6.3.Sanctionarea neregulilor in materie de fuziune si divizare
Daca nu este posibila o actiune in nulitate, neregularitatile constatate pot da loc la o actiune in
regularizare si, eventual, la o actiune in daune-interese.
Cauze de nulitate:
a) nulitatea deliberarilor uneia dintre adunarile generale care au decis operatiunea – poate rezulta
dintr-o dispozitie expresa a legii privind societatile comerciale, de exemplu incalcarea regulilor de
cvorum sau de majoritate.
b) lipsa sau aparitia erorii in proiectul de fuziune sau divizare – nulitatea contractelor poate fi
generata de viciul de consimtamant sau frauda.
Actiunea in nulitate a unei fuziuni sau divizari se prescrie in termen de 30 de zile de la data
publicarii in Monitorul Oficial a hotararii de fuziune sau divizare. Deciziile pronuntand nulitatea sunt
fara efect asupra drepturilor, obligatiilor sau profitul societatilor beneficiare, nascute intre data
terminarii operatiunii de fuziune sau divizare si cea de publicare a hotararii pronuntand nulitatea.

7.6.4.Fuziunea transfrontalieră a societăţilor comerciale. Reglementarea se aplică societăţilor


pe acţiuni, societăţilor în comandită pe acţiuni, societăţilor cu răspundere limitată, care sunt persoane
juridice române, precum şi societăţilor europene cu sediul social în România.
Acestea pot fuziona cu societăţi comerciale care au sediul social sau, după caz, administraţia
centrală ori sediul principal în alte state membre ale Uniunii Europene sau în state aparţinând Spaţiului
Economic European.
Sunt exceptate de la aplicarea noilor reglementări organismele de plasament colectiv în valori
mobiliare şi fondurile închise de investiţii, precum şi orice alte entităţi având ca obiect de activitate
plasamentul colectiv al resurselor atrase de la public şi care funcţionează pe principiul repartizării
riscurilor şi ale căror titluri pot fi răscumpărate, direct sau indirect, la cererea deţinătorilor, din activele
entităţii respective.
Fuziunea transfrontalieră este operaţiunea prin care:
- una sau mai multe societăţi, dintre care cel puţin două sunt guvernate de legislaţia a două state
membre diferite, sunt dizolvate fără lichidare şi îşi transferă patrimoniul unei alte societăţi deja
existente (societatea absorbantă), în schimbul repartizării către acţionarii / asociaţii societăţii absorbite
a unor acţiuni / părţi sociale şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea
nominală a acţiunilor / părţilor sociale astfel repartizate;
- mai multe societăţi, dintre care cel puţin două, sunt guvernate de legislaţia a două state membre
diferite, sunt dizolvate fără lichidare şi îşi transferă patrimoniul unei societăţi pe care o constituie
(societatea absorbantă), în schimbul repartizării către acţionarii / asociaţii lor de acţiuni / părţi sociale
şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor / părţilor
sociale repartizate;
- societate este dizolvată fără a intra în lichidare îşi transferă patrimoniul său unei alte societăţi
care deţine totalitatea acţiunilor sale / părţilor sociale sau a altor titluri conferind drepturi de vot în
adunarea generală.
Fuziunea are următoarele consecinţe, în funcţie de modalitatea acesteia:
- transferul către societatea absorbantă / nou înfiinţată a tuturor activelor şi pasivelor societăţii
absorbite;
115
- acţionarii sau asociaţii societăţii absorbite / participante la fuziunea devin acţionari, respectiv
asociaţi ai societăţii absorbante / nou-înfiinţate, în conformitate cu regulile de repartizare stabilite în
proiectul de fuziunea;
- societatea absorbită, respectiv societăţile care formează noua societate prin fuziune, încetează
să existe.
Drepturile şi obligaţiile societăţilor absorbite decurgând din raporturile de muncă şi care există la
data intrării în vigoare a fuziunii transfrontaliere se transferă societăţii absorbante sau nou-înfiinţate.
Proiectul comun de fuziune, semnat de reprezentanţii societăţilor participante, se depune la
Oficiul Registrului Comerţului unde sunt înmatriculate societăţile comerciale persoane juridice române
şi/sau societăţile europene cu sediul în România, participante la fuziune.
Verificarea legalitatii proiectului de fuziune se realizeaza de catre directorul sau persoana
desemnata de acesta din cadrul registrului comertului. Termenul de opozitie asupra proiectului de
fuziune este de 30 de zile de la data publicarii lui in Monitorul Oficial.
Dupa depunerea hotaririlor asociatilor sau actionarilor la registrul comertului, acesta are
obligatia transmiterii acestora tribunalului sectia comerciala in raza caruia agentul economic isi are
sediul, instanta dupa verificarea documentatiei se pronunta prin hotarire.
Hotatirea executorie se transmite registrului comertului spre a se publica in Monitorul Oficial si
a se mentiona in registru.
Creditorii societăţilor care iau parte la fuziune pot face opoziţie la fuziune. Opoziţia suspendă
executarea fuziunii până la data la care hotărârea judecătorească devine irevocabilă, în afară de cazul
în care societatea debitoare face dovada plăţii datoriilor sau oferă garanţii acceptate de creditori ori
încheie cu aceştia un acord pentru plata datoriilor.
În afară de raportul expertului independent, trebuie să existe şi un raport scris şi detaliat al
organelor de conducere ale societăţilor care participă la fuziune, prin care să explice şi să justifice
aspectele juridice şi economice ale fuziunii transfrontaliere pentru asociaţi, creditori şi salariaţi. Însă,
prin hotărâre a tuturor acţionarilor / asociaţilor societăţilor participante la fuziune, se poate renunţa la
examinarea proiectului de fuziune şi la întocmirea raportului.
Dacă raportul se face, acesta trebuie pus la dispoziţia asociaţilor şi a reprezentanţilor salariaţilor
cu cel puţin 30 de zile înaintea datei şedinţei în care Adunarea Generală urmează a hotărî asupra
fuziunii. În cazul în care societatea deţine o pagină de Internet proprie, raportul se publică şi pe pagina
de Internet, pentru liberul acces al acţionarilor / asociaţilor şi angajaţilor.
Societăţile comerciale – persoane juridice române cu sediul social în România care au calitatea
de titulari ai dreptului de proprietate asupra unui teren pe teritoriul acesteia pot participa la o fuziune
transfrontalieră în care societatea absorbantă sau societatea nou-înfiinţată este persoană juridică ce are
naţionalitatea unui alt stat membru numai după împlinirea unui termen de 5 ani de la data aderării
României la Uniunea Europeană.
În cazul în care patrimoniul societăţilor cuprinde terenuri agricole, acestea pot participa la o
fuziune transfrontalieră în care societatea absorbantă sau societatea nou-înfiinţată este persoană
juridică ce are naţionalitatea unui alt stat membru sau societate europeană cu sediul în alt stat membru
numai după împlinirea unui termen de 7 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană.

116
CAPITOLUL VIII

DIZOLVAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

8.1. Dizolvarea societăţilor comerciale


Dizolvarea societăţilor comerciale reprezintă o etapa in procesul de încetare a personalităţii
juridice a acestora, formata dintr-un ansamblu de operaţiuni care au ca urmare lichidarea patrimoniului
societăţii in cauza.
Dizolvarea se poate realiza:
- in baza unei hotărâri a asociaţilor75;
- prin hotărârea instanţei judecătoreşti;
- in virtutea legii (de drept).
Legea societăţilor comerciale prevede cauze comune, generale, de dizolvare a societăţilor
comerciale si cauze specifice fiecărei forme.

Cauze comune de dizolvare a societăţilor comerciale


Potrivit art. 227 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, sunt cauze comune de dizolvare a
societăţilor comerciale următoarele:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;
c) declararea nulităţii societăţii;
d) hotărârea adunării generale;
e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum
neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii;
f) falimentul societăţii;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.

Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii


Prelungirea societăţii prin voinţa asociaţilor este posibila in măsura in care hotărârea de
prelungire are loc înainte de expirarea duratei stabilite in actul constitutiv, altminteri insa dizolvarea
operează de drept.
In acest caz, asociaţii trebuie sa fie consultaţi cu cel puţin trei luni înainte de expirarea duratei
societăţii, daca se hotărăşte cu privire la eventuala prelungire a duratei de funcţionare a acesteia.
In cazul in care asociaţii nu sunt consultaţi cu cel puţin trei luni înainte de expirarea duratei
societăţii cu privire la eventuala prelungire a acesteia, la cererea oricărui dintre asociaţi, tribunalul va
putea dispune, prin încheiere, efectuarea consultării. Creditorii particulari ai asociaţilor dintr-o
societate in nume colectiv, in comandita simpla sau cu răspundere limitata pot face opoziţie împotriva
hotărârii adunării asociaţilor de prelungire a duratei societăţii peste termenul fixat iniţial, daca au
drepturi stabilite printr-un titlu executoriu anterior hotărârii. Opoziţia se face in termen de 30 de zile de
la data publicării hotărârii sau a actului adiţional modificator in Monitorul Oficial al României si se
depune la oficiul registrului comerţului.
In cazul admiterii opoziţiei, asociaţii trebuie sa opteze, in termen de o luna de la data la care
hotărârea a devenit irevocabila, fie pentru a renunţa la prelungire, fie pentru a exclude din societate pe
asociatul debitor al creditorului care a făcut opoziţie, caz in care drepturile cuvenite asociatului debitor
se vor calcula pe baza ultimului bilanţ contabil aprobat.

Imposibilitatea realizării obiectului sau realizarea acestuia (dizolvare de drept)


Aceasta dispoziţie a existat si in redactarea iniţiala a Legii societăţilor comerciale, rămânând
deschisa posibilitatea pentru asociaţi:
- fie de a modifica obiectul de activitate in condiţiile art.199 si urm. din Legea nr.31/1990,
republicata;
- fie de a hotărî dizolvarea societăţii.
In acest sens, exemplificam cazul in care acţionarii societăţii pot hotărî dizolvarea voluntară a
acesteia pe considerentul că societatea nu a fost în măsură să asigure un capital minim net în

75
vezi Tribunalul Mun.Bucuresti decizia civila 597/11.06.1992
117
conformitate cu dispoziţiile legale şi, prin ordonanţă a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, a fost
retrasă autorizaţia de funcţionare a societăţii. In acest caz o posibila opoziţie a Administraţiei
Finanţelor Publice împotriva acestei hotărâri - pe considerentul că societatea are datorii către bugetul
de stat, debite ce nu pot fi cunoscute decât în urma unui control de fond la societate - consideram ca
este neîntemeiată, deoarece hotărârea acţionarilor societăţii de dizolvare voluntară a avut ca motiv
imposibilitatea realizării obiectului de activitate şi nu a urmărit prejudicierea vreunui creditor.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 228 din Legea nr. 31/1990, republicată, dizolvarea
societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării, iar lichidatorii au obligaţia de a realiza
inventarierea bunurilor societăţii şi stabilirea activului şi pasivului, în vederea stingerii tuturor
obligaţiilor sociale.

8.2.Declararea nulităţii societăţii


In declararea nulităţii societăţii se va interveni pe baza hotărârii pronunţata de instanţa de
judecata prin care se constata nerespectarea condiţiilor de fond si forma impuse de normele imperative
privind constituirea societăţilor comerciale. Nulitatea actului constitutiv atrage nulitatea societăţii
înfiinţate in baza lui. O problema ar putea-o constitui includerea nulităţii prin cauzele de dizolvare, din
moment ce dizolvarea reprezintă, îndeobşte, încetarea existentei unui subiect colectiv de drept legal
constituit. Dizolvarea intervine după ce persoana juridica a înfiinţat ca atare, reprezentând procesul de
încetare a existentei acestuia.
Nulitatea societăţii, in schimb, nu poate viza decât cauze originare, iniţiale, de nelegalitate, ea
intervenind cu efecte retroactive si având drept consecinţa repunerea asociaţilor in situaţia anterioara,
ca si cum societatea nu ar fi existat

Hotărârea adunării generale (dizolvare voluntara)


Întrucât legea nu limitează cazurile in care societatea poate fi dizolvata prin hotărârea adunării
asociaţilor, decurge ca aceştia sunt liberi sa aprecieze motivele pentru care decid dizolvarea societăţii.
Un caz legal de dizolvare a societăţii de către adunarea generala priveşte dizolvarea acesteia
înainte de expirarea termenului fixat pentru durata societăţii. Dizolvarea anticipata este un caz de
modificare a actului constitutiv al societăţii, care se realizează in condiţiile legii.
Potrivit art.231 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, in caz de dizolvare a societăţii prin
hotărârea asociaţilor, aceştia vor putea reveni, cu majoritatea ceruta pentru modificarea actului
constitutiv, asupra hotărârii luate, atât timp cat nu s-a făcut nici o repartiţie din activ.
În conformitate cu aceste dispoziţii, în cazul în care se hotărăşte de către asociatul unic
dizolvarea societăţii, consideram ca acesta poate oricând reveni asupra hotărârii luate, atât timp cât nu
s-a făcut nici o repartiţie din activ. Această revenire este legală, întrucât societatea nu a fost nicicând
radiată. Noua hotărâre se menţionează in registrul comerţului, după ce oficiul registrului comerţului o
va trimite Monitorului Oficial al României spre publicare pe cheltuiala societăţii. Creditorii si orice
parte interesata pot face opoziţie la tribunal împotriva hotărârii, in termen de 30 de zile de la data
publicării acesteia potrivit. Opoziţia se depune la oficiul registrului comerţului care, in termen de 30 de
zile de la data depunerii, o va menţiona in registru si o va înainta tribunalului sediului societăţii.
Opoziţia se judeca in camera de consiliu a tribunalului, cu citarea pârtilor.

8.3.Hotărârea tribunalului
Dizolvarea societăţii comerciale este posibila si ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti, la cererea
oricărui asociat, pentru motive temeinice (de exemplu, neînţelegerile grave dintre asociaţi, care
împiedica funcţionarea societăţii). Acest caz de dizolvare, nou introdus in Ordonanţa de Urgenta a
Guvernului nr.32/1997 si prevăzut in art.226 din Legea nr.31/1990, republicata, lasă la latitudinea
instanţei aprecierea măsurii in care societatea îşi mai poate continua sau nu activitatea, in condiţiile in
care nu exista o hotărâre a adunării generale in sensul încetării acestei activităţi.
Legiuitorul a prevăzut acest caz de dizolvare deoarece in practica s-a constatat ca, după
constituirea societăţii comerciale, in timp au apărut neînţelegeri atât de grave, încât au împiedicat
funcţionarea in mod normal a societăţii. Dizolvarea societăţii pentru acest motiv este pe deplin
justificata, pentru a ocroti, in primul rând, interesele creditorilor societăţii, care ar putea fi lezaţi in
drepturi din cauza neînţelegerilor grave intervenite intre asociaţi. Divergenţele dintre asociaţi care fac
imposibilă continuarea societăţii apar sub forma lipsei sau dispariţiei elementului affectio societatis,
atunci când interesul social ajunge să fie încălcat sau pus în umbră de interesele personale ale
118
asociaţilor. Neînţelegerile grave dintre asociaţi si, in special, temeinicia acestora, va fi apreciata de
instanţa de judecata in funcţie de problemele administrate in cauza.

8.4.Falimentul societăţii
In cazul in care instanţa de judecata dispune falimentul unei societăţi comerciale, evident
societatea se va dizolva, urmând a fi radiata din registrul comerţului. Falimentul societăţii reprezintă,
in opinia noastră, o forma de dizolvare silita a unei societăţi comerciale (având caracter sancţionator),
care intervine, de cele mai multe ori, in situaţia in care societatea a înşelat buna-credinţa a creditorilor.
Alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii
Art.237 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata a prevăzut si alte cauze de dizolvare a societăţii.
Astfel, la cererea oricărei persoane interesate, precum şi a Oficiului Naţional al Registrului
Comerţului, tribunalul va putea pronunţa dizolvarea societăţii în cazurile în care:
a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;
b) societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale, situaţiile financiare
anuale sau alte acte care, potrivit legjj.
c) societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile
referitoare la sediul social sau asociaţii au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau reşedinţa
cunoscută;
d) societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile legii.
Este exceptata situaţia in care societatea a fost in inactivitate temporara, anunţata organelor
fiscale de drept si înscrisa in registrul comerţului. Legea prevede insa ca durata inactivităţii nu poate
depăşi 3 ani. La expirarea termenului de 3 ani, instanţa de judecata constata dizolvarea de drept a
societăţii. Si aceste situaţii speciale de dizolvare au fost impuse din raţiuni de ordin practic,
constatându-se ca foarte multe societăţi comerciale s-au înfiinţat imediat după intrarea in vigoare a
Legii nr.31/1990, republicata, fără ca ele sa fi avut vreo activitate.
De asemenea, s-a constatat ca, la un moment dat, asociaţii au dispărut, in sensul ca fie au părăsit
România, fie nu au domiciliat sau reşedinţa cunoscuta. Acelaşi lucru s-a întâmplat si cu privire la
sediul societăţii care fie nu mai era cunoscut, fie s-a dovedit ca a fost fictiv.
Hotărârea tribunalului prin care s-a pronunţat dizolvarea se înregistrează în registrul comerţului,
se comunică direcţiei generale a finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, şi se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala titularului cererii de dizolvare,
acesta putând să se îndrepte împotriva societăţii.
Împotriva hotărârii, orice persoana interesata poate face recurs in termen de 30 de zile de la data
publicării in Monitorul Oficial.
După rămânerea definitiva a hotărârii de dizolvare societatea va fi radiata din registrul
comerţului.
Cauze sociale de dizolvare a societăţilor comerciale in funcţie de fiecare forma de societate
reglementata de lege
A)Dizolvarea societăţilor de capital

a)Dizolvarea societăţilor pe acţiuni


Conform art.227 din Legea nr.31/1990, republicata, societatea pe acţiuni se dizolva:
 in cazul si in condiţiile prevăzute de art.153, respectiv daca administratorii constata pierderea
unei jumătăţi din capitalul social (sau a unei pierderi mai mari sau mai mici, daca prin actul constitutiv
se prevede astfel) si convoacă adunarea generala extraordinara. Dizolvarea societăţii având drept cauza
reducerea capitalului, reprezintă o alternativa lăsata de legiuitor la aprecierea adunării generale
extraordinare de a hotăra reconstituirea capitalului la suma rămasa, in urma constatării pierderii unei
jumătăţi din aceasta sau a unei părţi mai mici. Numai in cazul in care procedura prevăzuta pentru
aceasta faza nu se poate realiza se parcurge o a doua faza, când adunarea generala, prin abilitarea data
de instanţa, va hotăra fie limitarea capitalului la suma rămasa, fie dizolvarea societăţii.
 când capitalul social se reduce sub minimul legal. Capitalul societăţii pe acţiuni nu poate fi mai
mic de 90.000 lei. Respectarea pragului minim legal al capitalului social este obligatoriu, iar daca
acesta nu se completează, in cazul in care a coborât sub plafonul legal, societatea se dizolva. Art.228
alin.3 din Legea nr.31/1990, republicata, prevede ca societatea pe acţiuni nu se va dizolva in situaţia in
care, in termen de 9 luni de la data constatării pierderii sau micşorării capitalului social, acesta este

119
reîntregit sau redus ia suma rămasa ori la minimul legal sau când societatea se transforma intr-o alta
forma la care capitalul social existent corespunde. Legea are in vedere, de exemplu, transformarea
societăţii pe acţiuni intr-o societate cu răspundere limitata, in care capitalul social minim prevăzut de
lege este de 200 lei;
 când numărul acţionarilor scade sub minimum legal
Societatea pe acţiuni este legal constituita daca numărul asociaţilor este de cel puţin 2. Art.228
alin.4 din Legea nr.31/1990, republicata, prevede posibilitatea evitării dizolvării societăţii in cazul in
care in termen de 9 luni de la data constatării reducerii numărului de acţionari sub minimul legal acest
număr este completat.
b) Dizolvarea societăţii in comandita pe acţiuni
Societatea in comandita pe acţiuni se dizolva in cazul pierderii unei jumătăţi din capitalul social
sau, după caz, al micşorării lui sub minimul legal, daca in termen de 9 luni de la data constatării
pierderii sau micşorării capitalului social, acesta nu este reîntregit ori redus la suma rămasa sau la
minimul legal, iar adunarea generala nu decide transformarea societăţii intr-o alta forma la care
capitalul social corespunde. Societatea in comandita pe acţiuni se dizolva, de asemenea, prin
deschiderea procedurii lichidării judiciare fata de singurul asociat comanditat sau comanditar sau prin
incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul acestuia daca nu exista clauza de continuare cu
moştenitori.
B) Dizolvarea societăţii de persoane
a) Dizolvarea societăţii in nume colectiv
Conform art.229 din Legea nr.31/1990, republicata, societăţile in nume colectiv se dizolva prin
falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când datorita acestor
cauze numărul asociaţilor s-a redus la unul singur si nu exista clauza de continuare cu moştenitorii. In
cazul acestor societăţi, daca un asociat decedează si daca nu exista convenţie contrara societatea
trebuie sa plătească partea ce se cuvine moştenitorilor, după ultimul bilanţ aprobat, in termen de 3 luni
de la notificarea decesului asociatului, daca asociaţii ramaşi nu prefera sa continue societatea cu
moştenitorii care consimt la aceasta.
b) Dizolvarea societăţii in comandita simpla
Societăţile in comandita simpla se dizolva prin falimentul asociatului comanditat sau comanditar
ori prin incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul acestuia. In acest din urma caz, in lipsa de
convenţie contrara, societatea va plaţi moştenitorilor partea ce li se cuvine, după ultimul bilanţ aprobat,
in termen de 3 luni de la notificarea decesului asociatului, afara daca moştenitorii săi nu prefera sa
rămână in societate in calitatea avuta de autorul lor.
c)Dizolvarea societăţii cu răspundere limitata
Societatea cu răspundere limitata se dizolva in cazul pierderii unei jumătăţi din capitalul social
sau, după caz, al micşorării sub minimul legal de 200 lei ori prin falimentul, incapacitatea, excluderea,
retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi când datorita unor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la
unul singur.
Sunt exceptate următoarele situaţii:
- in termen de 9 luni de la data constatării pierderii sau micşorării capitalului social, acesta este
întregit sau este redus la suma rămasa ori la minimul legal de 200 lei;
- in actul constitutiv exista clauza de continuare a activităţii societăţii cu moştenitorii celui
decedat;
- asociatul rămas in urma deschiderii procedurii falimentului fata de ceilalţi asociaţi ori a
incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului acestora, hotărăşte continuarea existentei societăţii sub
forma societăţii cu răspundere limitata cu asociat unic.
8.5. Efectele dizolvării
Din punct de vedere procedural, legiuitorul prevede in art.233 alin.l din Legea nr.31/1990,
republicata, ca dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării patrimoniului
societăţii.
Prin excepţie, dizolvarea are loc fără lichidare in cazul fuziunii ori divizării totale a societăţii sau
in alte cazuri prevăzute de lege. In societăţile in nume colectiv, in comandita simpla si cele cu
răspundere limitata asociaţii pot hotăra cu cvorumul si majoritatea prevăzute pentru modificarea
actului constitutiv, odată cu dizolvarea si modul de lichidare al societăţii, atunci când sunt de acord cu

120
privire la repartizarea si lichidarea patrimoniului societăţii si când asigura stingerea pasivului sau
regularizarea lui in acord cu creditorii.
Art.232 din Legea nr.31/1990, republicata prevede necesitatea înscrierii dizolvării societăţilor
comerciale in registrul comerţului si publicarea ei in Monitorul Oficial (cu excepţia cazului in care
dizolvarea intervine ca efect al trecerii timpului stabilit pentru durata societăţii).
Înscrierea şi publicarea se vor face conform art.204, când dizolvarea are loc în baza unei hotărâri
a adunării generale, şi în termen de 15 zile de la data la care hotărârea judecătorească a devenit
irevocabilă, când dizolvarea a fost pronunţată de justiţie. Conform art.232 alin.3 din Legea nr.31/1990,
republicata, in cazul in care dizolvarea societăţii se produce in urma falimentului, aceasta se va
pronunţa de tribunalul investit cu procedura falimentului. Aşadar, in principal, dizolvarea societăţilor
comerciale are ca efect lichidarea patrimoniului societăţii in cauza, cu excepţia reorganizării prin
fuziune sau divizare, precum si in cazul in care societatea are un asociat unic. Din momentul dizolvării,
directorii, administratorii respectiv directoratul nu mai pot întreprinde noi operaţii; in caz contrar ei
sunt personal răspunzători pentru operaţiile pe care le-au întreprins. Aceasta interdicţie se aplica in ziua
expirării termenului fixat pentru durata societăţii, ori de la data la care dizolvarea a fost hotărâta de
adunarea generala sau declarata prin sentinţa judecătoreasca. Pe perioada operaţiunilor lichidării,
personalitatea juridica a societăţilor se păstrează pana in momentul radierii acesteia la registrul
comerţului. Potrivit art.236 din Legea nr.31/1990, republicata, dizolvarea unei societăţi cu răspundere
limitata cu asociat unic atrage transmiterea universala a patrimoniului societăţii către asociatul unic,
fără lichidare.
Prin aceasta dispoziţie, legiuitorul se abate de la reglementările tradiţionale din legislaţia romana
cu privire la dizolvarea persoanelor juridice, care, in mod obişnuit, are ca efect lichidarea
patrimoniului acesteia
Mai mult decât atât, legiuitorul stabileşte ca patrimoniul societăţii comerciale se va transmite
asociatului unic, fie ca acesta este persoana fizica, fie persoana juridica. Aşadar, efectele acestui caz de
dizolvare sunt asemănătoare celor existente in cazul reorganizării persoanelor juridice. Transmiterea
patrimoniului are loc si societatea îşi încetează existenta la următoarele momente:
a) dacă nu s-a făcut opoziţie, pe data expirării termenului de introducere a opoziţiei;
b) dacă s-a făcut opoziţie, pe data la care a devenit irevocabilă hotărârea de respingere a opoziţiei
sau, după caz, hotărârea prin care se constată că societatea sau asociatul unic a plătit datoriile ori a
oferit garanţii acceptate de creditori sau a convenit cu aceştia un aranjament pentru plata datoriilor.
8.6. Aspecte procedurale privind dizolvarea societăţilor comerciale
In cazul procedurii dizolvării voluntare ii sunt necesare următoarele acte si operaţiuni:
- hotărârea adunării generale a asociaţilor in care se arata si modul de lichidare a patrimoniului;
- întocmirea hotaririi/actului adiţional, in forma autentica sau in forma unui inscris sub
semnatura privata-dupa caz;
- depunerea la oficiul registrului comerţului a hotaririi/actului adiţional, pentru a fi înscris in
registru si publicarea lui in Monitorul Oficial, însoţit de extrasul de pe ultimul bilanţ contabil
- înscrierea menţiunii de dizolvare in registrul comerţului, se realizeaza după trecerea unui
termen de 30 de zile de la data publicării hotaririi/actului aditional de dizolvare in Monitorul Oficial.
Oficiul registrului comerţului va înregistra menţiunea de dizolvare daca sunt depuse următoarele
acte:
- hotarirea/actul aditional;
- dovada publicării hotaririi de dizolvare in Monitorul Oficial;
- declaraţia administratorului pe proprie răspundere ca in termen de 30 de zile de la data
publicării hotaririi/actului adiţional terţii nu au făcut opoziţie;
- dovada achitării taxei de menţiuni la registrul comerţului.
Lichidatorii vor depune specimene de semnătura la oficiul registrului comerţului, după care
urmează procedura de radiere a societăţii in registrul comerţului. Cererea de radiere întocmita de
lichidator va f! însoţita de:
- bilanţul de lichidare ;
- certificatul fiscal eliberat de Administraţia financiara din care sa rezulte ca societatea nu are
datorii către stat;
- originalele documentelor(certificat de inmatriculare si certificate constatatoare emise de
registrul comerţului;
- raportul lichidatorului privind modul de repartizare a activului si de stingere a pasivului;
121
- declaraţia lichidatorului cu privire la exactitatea operaţiunilor efectuate.
Societatea comerciala îşi încetează existenta, deci personalitatea juridica, din momentul radierii
ei din registrul comerţului. Aceeaşi procedura trebuie urmata si in cazul dizolvării de drept a unei
societăţi. Daca societatea se dizolva pe baza unei hotărâri judecătoreşti in care sunt desemnaţi si
lichidatorii, aceasta se va publica in Monitorul Oficial si se va depune la oficiul registrului comerţului,
însoţita de celelalte acte menţionate in paragrafele precedente.
8.7. Lichidarea societăţilor comerciale
1. Aspecte comune lichidării pentru toate formele de societăţi comerciale
In legea societăţilor comerciale, art.252-270, sunt prevăzute atât dispoziţiile generale privind
lichidarea societăţilor comerciale, cat si unele dispoziţii speciale aplicabile fiecărei forme de societăţi.
In aceasta lucrare am considerat ca este util a va prezenta aspectele teoretice si practice privind
dispoziţiile generale, comune tuturor formelor de societăţi comerciale.
Aşa cum am arătat anterior, dizolvarea nu are ca efect imediat încetarea existentei societăţii
comerciale, ci numai intrarea ei in lichidare. Abia la încheierea operaţiunilor de lichidare poate înceta
definitiv existenta societăţii comerciale, ci numai intrarea ei in lichidare.
Abia la încheierea operaţiunilor de lichidare poate înceta definitiv existenta societăţii dizolvate.
Prin urmare, aşa cum rezulta din dispoziţiile legale, lichidarea este esenţa dizolvării, fiind efectul
principal, direct si obligatoriu. In sens larg, prin lichidare se înţelege toate operaţiunile care au drept
scop determinarea afacerilor in curs in momentul declarării dizolvării, astfel încât sa se poată obţină
realizarea activului, plata pasivului si repartizarea activului patrimonial net intre asociaţi. Fata de acest
înţeles, intr-un sens restrâns se considera ca lichidarea cuprinde operaţiile efectuate intre momentul
declarării dizolvării si momentul repartizării activului patrimonial net intre asociaţi 76. Pentru lichidarea
si repartizarea patrimoniului social, chiar daca in actul constitutiv se prevăd norme in acest scop, sunt
obligatorii următoarele reguli:
a) până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii continuă mandatul lor, cu
excepţia celor prevăzute la art. 233;
b) actul de numire a lichidatorilor sau sentinţa care îi ţine locul şi orice act ulterior, care ar aduce
schimbări în persoana acestora, trebuie depuse, prin grija lichidatorilor, la oficiul registrului
comerţului, pentru a fi înscrise de îndată şi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
Lichidatorii răspund la fel ca si administratorii, iar împotriva deciziilor lor creditorii pot face
opoziţie.
8.8.Drepturile si obligaţiile lichidatorilor
a) In desfăşurarea operaţiunii de lichidare, lichidatorii au următoarele obligaţii:
- sa facă un inventar si se încheie un bilanţ care sa constate situaţia exacta a activului si pasivului
societăţii;
- sa păstreze patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au încredinţat de administratori si actele
societăţii;
- sa întocmească un registru cu toate operaţiunile lichidării, in ordinea datei lor.
b) Lichidatorii au următoarele drepturi:
- sa execute si sa termine operaţiunile de comerţ referitoare la lichidare;
- sa dea in judecata in calitate de reclamant sau de parat in interesul lichidării patrimoniului
societăţii;
- sa vândă prin licitaţie publica bunurile mobile si imobile ale societăţii, sa facă tranzacţii.
Ei nu pot însă, în lipsă de dispoziţii speciale în actul constitutiv sau în actul lor de numire, să
constituie ipoteci asupra bunurilor societăţii, dacă nu vor fi autorizaţi de instanţă, cu avizul cenzorilor.
Lichidatorii care întreprind noi operaţiuni comerciale ce nu sunt necesare scopului lichidării sunt
răspunzători personal şi solidar de executarea lor. Atât in literatura de specialitate, cat si in practica
judecătoreasca, s-a pus problema daca lichidarea patrimoniului societăţii in cauza se face numai prin
vânzarea la licitaţie a bunurilor sau este posibil ca unele sa revină in patrimoniul asociaţilor care le-au
aportat. Fata de împrejurarea ca legiuitorul nu face nici o precizare in acest sens, evident pot exista
doua opinii. Intr-o opinie, se afirma ca toate bunurile societăţii trebuie prefăcute in bani, in vederea
satisfacerii creditorilor sociali si împărţirii restului intre asociaţi. Intr-o alta opinie, căreia ne raliem,
daca in actul constitutiv s-a prevăzut ca in caz de lichidare a societăţii, după achitarea datoriilor fata de
terţii creditori, fiecare asociat sa-si reia bunul aportat in societate, acest in lucru este posibil.
76
vezi Curtea de Casatie sectia comerciala III-a,decizia nr.562/1927
122
Argumentul legal privind partajul intre asociaţi a bunurilor societăţii rezulta din Legea nr.31/1990,
republicata, text potrivit căruia asociaţii au dreptul de a hotăra prin actul constitutiv regulile de
lichidare a societăţii.
- sa lichideze si sa încaseze creanţele societăţii.
Termenul in care trebuie terminata lichidarea este de cel mult trei ani, tribunalul, in cazuri
excepţionale, având posibilitatea sa prelungească termenul cu încă doi ani. Lichidatorii, după
terminarea lichidării patrimoniului societăţii, trebuie sa întocmească bilanţul de lichidare si sa propună
repartizarea activului intre asociaţi. Asociaţii pot fi plătiţi in contul pârtilor sociale pe care le deţin
numai după achitarea creditorilor sociali.
Expertului lichidator numit de instanţă în condiţiile reglementate de art. 262 alin.2 din Legea nr.
31/1990, republicată, îi incumbă obligaţia întocmirii bilanţului contabil de lichidare, iar nu un drept
de opţiune cu privire la această activitate. Neîndeplinirea acestei sarcini echivalează cu neexecutarea
hotărârii judecătoreşti prin care a fost desemnat, justificând obligarea de către instanţă la realizarea
ei sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii77.
8.9. Operaţiuni specifice procedurii de lichidare
Procedura lichidării este instituita in favoarea asociaţilor si i se aplica regulile stabilite prin actul
constitutiv si prin lege, in măsura in care nu sunt incompatibile cu lichidarea. Pe întreaga durata a
lichidării, personalitatea juridica a societăţii comerciale in cauza subzista intacta.
Societatea foloseşte in continuare firma înregistrata, singura restricţie impusa de lege constând in
obligaţia ca toate actele ce emana de la societate sa arate ca aceasta este in lichidare. Procedura de
lichidare cuprinde următoarele operaţiuni principale:
- înlocuirea organelor de administraţie curenta;
- predarea gestiunii;
- restrângerea obiectului acesteia in scopul de a asigura plata creditorilor sociali si satisfacerea
drepturilor asociaţilor;
- întocmirea si executarea bilanţului final;
- radierea din registrul comerţului a fostei societăţi comerciale.
8.10.Înlocuirea organelor de administrare
Ca efect al dizolvării societăţii, administratorii trebuie sa fie înlocuiţi prin lichidatori. Numirea
acestora poate fi voluntara sau juridica. Potrivit art.262 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, daca
in actul constitutiv nu se prevede altfel, pentru desemnarea voluntara se cere unanimitatea de voturi a
asociaţilor. In cazul in care nu se poate obţine cvorumul legal, numirea lichidatorilor se face de către
instanţa judecătoreasca, la cererea oricărui administrator sau asociat.
Pentru a decide, instanţa trebuie sa asculte pe toţi asociaţii sau administratorii. Împotriva
sentinţei pronunţata de instanţa se poate declara numai recurs in termen de 15 zile de la pronunţare.
Actul de numire a lichidatorilor sau sentinţa care-i tine locul, precum si orice act ulterior care ar aduce
schimbări in persoana aceasta, trebuie depusa la oficiul registrului comerţului pentru a fi înscrise de
îndată si publicarea in Monitorul Oficial. Lichidatorii pot fi persoane fizice sau reprezentanţi
permanenţi - persoane fizice – ai societatii lichidatoare trebuie sa fie lichidatori autorizaţi.
Administratorii sunt obligaţi sa-si continue mandatul pana la intrarea in funcţiune a lichidatorilor, fără
a mai avea dreptul de a întreprinde noi operaţii in numele societatii comerciale.
8.11.Predarea gestiunii
Preluarea de către lichidatori a administraţiei se efectuează prin întocmirea unor acte de predare-
primire. Potrivit regimului general instituit de art.253 alin.3 din Legea nr.31/1990, predarea gestiunii se
realizează in temeiul inventarului si bilanţului. Aceste documente trebuie sa constate situaţia exacta a
activului, precum si a societatii. Îndată după intrarea in funcţie, lichidatorii au datoria ca, împreuna cu
administratorii societăţii, sa întocmească inventarul si sa încheie bilanţul, semnând aceste acte.
Lichidatorii sunt obligaţi sa primească si sa păstreze patrimoniul si actele societatii, ei trebuie sa
tina un registru cu toate operaţiile lichidării, in ordinea datei lor.
8.12.Restrângerea obiectului de gestiune
Lichidatorii sunt indreptatiti sa exercite acele atribuţii care le sunt conferite la adunarea generala
a asociaţilor, printr-o hotărâre adoptata cu aceeaşi majoritate care este necesara si pentru numirea lor.
Activitatea lichidatorilor poate fi prelungita pe durata anului in care a avut loc numirea lor.
Lichidatorii trebuie sa execute si sa termine operaţiile referitoare la lichidare. In cazul in care
77
vezi Curtea de Casatie sectia III,decizia 1962/1936 in „Practica judiciara comerciala”vol II ed.Lumina,1991
123
întreprind noi operaţiuni comerciale care nu sunt necesare scopului lichidării, sunt răspunzători
personal si solidar de executarea lor. Astfel, prin norme imperative, legiuitorul restrânge obiectul
gestiunii pe care o exercita lichidatorii. Lichidatorii pot fi acţionaţi in judecata ca reprezentanţi ai
societăţii comerciale in interesul acesteia, dar numai pentru actele de lichidare. Pentru a recupera
sumele datorate societăţii, lichidatorii trebuie sa urmărească pe debitorii societăţii.
Lichidităţile vor deservi pentru satisfacerea creditorilor sociali si a drepturilor cuvenite
asociaţilor. Bunurile din patrimoniul societăţii vor fi transformate in numerar, scop in care lichidatorii
au dreptul sa vândă - prin licitaţie publica - imobilele si orice avere mobiliara; vânzarea bunurilor nu se
va face „in bloc", ci numai singular, pentru fiecare bun in parte.
Lichidatorii trebuie sa facă tranzacţii in numele societăţii, sa lichideze si sa încaseze creanţele
societăţii, chiar in caz de faliment al debitelor, dând chitanţa.
8.13.Lichidarea pasivului social
Sumele obţinute de lichidatori in condiţiile anterior examinate servesc, in mod prioritar, pentru
stingerea datoriilor societăţii comerciale.
In reglementarea Legii nr.31/1990, republicata, activitatea de lichidare si de repartizare a
patrimoniului social este de competenta lichidatorilor, iar nu a instanţei judecătoreşti. Implicarea
directa a instanţei judecătoreşti in operaţiunea de lichidare este greşita. Competenta instanţei de
judecata in faza lichidării societăţilor comerciale este strict reglementata de lege in doua cazuri:
- formularea unei cereri pentru numirea lichidatorilor, atunci când nu se poate întruni
unanimitatea voturilor asociaţilor asupra persoanei acestora (art.2 alin.2);
- atunci când asociaţii formulează o opoziţie la bilanţul de lichidare întocmit de lichidatori
(art.263 alin.2).
Drepturile creditorilor sociali
Cumulativ cu obligaţia lichidatorilor de a asigura stingerea datoriilor sociale, creditorii societăţii
comerciale sunt ei însuşi in măsura sa-si valorifice drepturile corespunzătoare. Lichidarea se face in
interesul asociaţilor, dar fără a vătăma pe creditori. In sensul arătat, art.260 alin.4 din Legea
nr.31/1990, republicata, prevede ca “lichidarea nu liberează pe asociaţi si nu împiedica deschiderea
procedurii de faliment a societăţii".
Noţiunea de faliment va fi înţeleasa in sensul Legii nr.85/2014, republicata. Atunci când nu
recurg la procedura declarării societăţii in stare de faliment, creditorii dispun de acţiuni in justiţie, pe
care le pot îndrepta atât împotriva lichidatorilor, cat si contra asociaţilor. Contra lichidatorilor,
creditorii societăţii au dreptul de a exercita acţiunile care decurg din creanţele ajunse la termen.
Posibilitatea urmăririi este insa mărginită numai pana la concurenta bunurilor existente in patrimoniul
societăţii.
Creditorii sociali se pot îndrepta asupra asociaţilor pentru plata sumelor datorate din valoarea
aporturilor la capitalul societăţii, daca asociaţii nu au făcut vărsăminte la capitalul social.
Pe durata existentei societăţii, dreptul de a cere asociaţilor restanţieri (al căror aport nu a fost
predat integral) sa-si îndeplinească obligaţia asumata, aparţine administratorilor si lichidatorilor.

Drepturile asociaţilor
Asociaţii au dreptul de a-si recupera valoarea aporturilor subscrise la data înfiinţării societăţii
comerciale sau cu prilejul majorării ulterioare a capitalului social. In faza dizolvării societăţii,
drepturile asociaţilor pot fi satisfăcute doar după acoperirea pasivului social. Potrivit legii, lichidatorii
nu pot plaţi asociaţilor nici o suma in contul pârtilor ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării
creditorilor societăţii.
Creditorii pot cere ca sumele realizate in cursul lichidării sa fie depuse la Casa de Economii si
Consemnaţiuni ori la o societate bancara. Aceste sume pot fi repartizate chiar in timpul lichidării, dar
după îndeplinirea tuturor obligaţiilor societăţii scadente sau care vor ajunge la scadenta, in măsura in
care rămâne un disponibil de cel puţin 10% din cuantumul lor. Împotriva deciziei prin care, astfel,
lichidatorii repartizează asociaţilor numerarul, creditorii societăţii pot introduce opoziţie la instanţa
competenta, in termen de 15 zile de la data deciziei. Opoziţia suspenda decizia de repartizare.
Întocmirea si executarea bilanţului final
Faza de lichidare a societăţii comerciale se încheie prin întocmirea bilanţului final. Acesta
trebuie sa stabilească modul de repartizare a activului intre asociaţi. Bilanţul final va fi semnat de
lichidatori.

124
Orice asociat nemulţumit de propunerea de repartizare a activului, făcuta de lichidatori, poate
introduce opoziţie la instanţa in termen de 15 zile, termen ce se calculează de la data notificării.
Bilanţul, împreuna cu modul de repartizare a activului propus de lichidatori, se considera aprobate de
toţi asociaţii de la data când expira termenul de 15 zile arătat sau când sentinţa pronunţata de instanţa
asupra opoziţiei rămâne definitiva.
Urmează etapa de executare in fapt a repartizării activului, lichidatorii trebuind sa predea fiecărui
asociat partea ce-i revine potrivit bilanţului final. Prin îndeplinirea acestor condiţii, lichidatorii sunt
liberaţi. In ceea ce priveşte registrele si actele societăţii, după aprobarea socotelilor si terminarea
repartiţiei, acestea vor fi depuse de lichidatori la asociatul desemnat de majoritatea. Registrele tuturor
societăţilor comerciale lichidate trebuie păstrate timp de 5 ani, termenul calculându-se de la data
depunerii lor, in condiţiile arătate mai sus.

8.14.Radierea societăţii comerciale din registrul comerţului


După terminarea lichidării, lichidatorii trebuie sa ceara radierea societăţilor din registrul
comerţului, radiere care se poate face si din oficiu.
Cererea de radiere a asociaţilor din registrul comerţului trebuie sa fie insolita de următoarele
acte:
- bilanţ in lichidare ;
- raportul lichidatorilor privind modul de repartizare a activului si de stingere a pasivului;
- certificat fiscal eliberat de Administraţia financiara, din care sa rezulte ca societatea nu are
datorii fata de stat;
- originalele documentelor emise de oficiul registrului comerţului (certificat de înmatriculare,
cerere de înmatriculare, cerere de menţiune etc.);
- declaraţia lichidatorilor cu privire la executarea operaţiilor efectuate.
La data îndeplinirii formalităţilor de radiere, personalitatea juridica a societăţii încetează atât in
raporturile dintre asociaţi, cat si fata de terţele persoane.

125
CAPITOLUL IX

PROCEDURA INSOLVENTEI

Consideraţii generale
Din punct de vedere etimologic, denumirea de procedură a falimentului derivă din faillir, cuvânt
care înseamnă în limba franceză a eşua şi din cuvântul latinesc fallo – fallere, cu sensul de a înşela, a nu
izbuti, a greşi. Reorganizarea judiciară şi falimentul reprezintă o instituţie juridică complexă de drept
comercial (fiind aplicabilă exclusiv comercianţilor), care, pe de o parte, se referă la starea şi capacitatea
persoanelor, iar pe de altă parte, se referă direct la bunurile acestor persoane, asupra cărora instituie un
regim de indisponibilizare şi le afectează scopului procedurii, fie de redresare, fie de lichidare a activului
în vederea acoperirii pasivului.

9.1. Noţiunea privind procedura de insolvenţă


Potrivit Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa a fost
publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014: „scopul legii este instituirea unei
proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă”.
Procedura colectivă = procedura în care creditorii recunoscuţi participă împreună la urmărirea şi
recuperarea creanţelor lor în modalităţile prevăzute de lege.
Insolvenţa = stare a patrimoniului debitor care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor
băneşti pentru plata datoriilor exigibile.
Modalităţile prin care se realizează scopul legii sunt:
- procedura generala: procedura prevăzută de lege prin care un debitor care îndeplineşte
condiţiile prevăzute de articolul 1 aliniat 1 din legea 85/2014, fără a le îndeplini simultan şi pe cele de
la articolul 1 aliniat 2 din legea 85/2014 intră după perioada de observaţie succesiv în procedura de
reorganizare judiciară şi în procedura falimentului sau intră separat numai în procedura reorganizare
judiciară şi procedura falimentului:
- procedura simplificata: procedura prin care debitorului care îndeplineşte condiţiile prevăzute de
lege intră direct în procedura falimentului fie odată cu deschiderea insolvenţei fie după o perioadă de
observaţie.
- procedura de reorganizare judiciara: procedura aplicată debitului persoanei juridice în vederea
achitării datoriilor acestora conform unui program de plată a creanţelor;
Procedura de reorganizare judiciară presupune întocmirea, aprobarea, implementarea şi
respectarea unui plan, numit plan de reorganizare, ce se poate realiza prin următoarele 3 modalităţi:
- restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului;
- restructurarea corporativă prin modificarea structurii capitalului;
-restrângerea activităţii debitorului prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului până la
acoperirea creanţelor
- procedura falimentului/lichidare: procedura de insolvenţă concursuală colectivă şi egalitară
care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului fiind urmată
de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.

9.2.Caracterele procedurii de insolvenţă


- judiciar – se desfăşoară sub controlul instanţelor de judecată;
-egalitar – satisfacerea tuturor creditorilor în acelaşi timp şi proprietăţilor cu mărimea creanţelor
deţinute;
- colectiv, consensual, concursual;
- general – se aplică tuturor bunurilor debitorului;
-profesional = se aplică numai comercianţilor;
- remediu (executare silită).

9.3. Participanţii la procedură


9.3.1. Instanţele judecătoreşti

126
Toate procedurile prevăzute de lege cu excepţia recursului sunt de competenţa tribunalului în a
cărui rază teritorială îşi are sediul debitorul, aşa cum figurează înregistrat în registrul competent.
Aceste proceduri sunt executate de către judecătorul sindic.
În procedura insolvenţei, instanţele judecătoreşti competente să judece procedura sunt tribunalul
(tribunalele judeţene), TMB – Tribunalul Municipiului Bucureşti şi Curtea de Apel.
9.3.2.Tribunalul
Competenţa materială pentru toate procedurile insolvenţei aparţine tribunalului cu excepţia
recursului.
Competenţa teritorială pentru toate procedurile cu excepţia recursului aparţine tribunalului sau
din raza teritorială unde îşi are sediul debitorul aşa cum este înscris în registrul comerţului.
Sediul este unul din atributele de identificare ale debitorului, listarea, cuantificarea şi
comunicarea părţilor.
Buletinul procedurii de insolvenţă reprezintă principalul instrument de publicare a citaţiilor,
convocărilor, cuantificărilor şi comunicărilor actelor de procedură după deschiderea procedurii.
În cazul în care debitorul este o societate tranzacţionată pe o piaţă reglementată judecătorului
sindic, va comunica comisiei naţionale a valorii mobiliare hotărârea de deschidere a procedurii.
Hotărârea pronunţată de judecătorul sindic poate fi atacată cu recurs la curtea de apel (dacă legea
nu prevede altfel).
9.3.3.Judecătorul sindic
Îndeplineşte o funcţie publică de interes general, organizează şi conduce întreaga activitate sub
autorizaţia instanţei judecătoreşti. În îndeplinirea atribuţiilor sale, judecătorul sindic acţionează în
calitatea sa de magistrat şi nu ca reprezentant al debitorului sau creditorilor. În consecinţă actele sale
sunt obligatorii atât pentru debitor cât şi pentru creditor. Repartizarea cazurilor are loc în mod aleatoriu
în sistemul informatizat.
Atribuţiile judecătorului sindic sunt limitate la controlul judiciar al activităţii administratorului
judiciar sau lichidatorului. Atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar sau lichidatorului,
iar în mod excepţional debitorului, când nu i s-a ridicat dreptul de administrare.
Atribuţiile judecătorului sindic
Judecătorul sindic pronunţă hotărâri care pot fi de două feluri: încheieri care sunt definitive şi
executorii; sentinţe.
Deciziile manageriale ale judecătorului sindic pot fi contractate sub aspectul oportunităţii de
către creditor.
Căile de atac împotriva judecătorului sindic – recursul care este de 10 zile şi curge de la data
comunicării.
Încetarea atribuţiilor judecătorului sindic. Acestea încetează la închiderea procedurii, moment în
care judecătorul se consideră descărcat de sarcini.
9.3.4.Adunarea creditorilor
Adunarea Creditorilor nu are personalitate juridică şi este formată din totalitatea creditorilor,
cunoscuţi şi care au anumite creanţe faţă de debitori. Salariaţii debitorului fac parte dintre creditori.
9.3.5.Comitetul creditorilor
În noua reglementare comitetul creditorilor a fost scos din rolul decorativ avut în vechea lege
transformându-l într-un organ deliberativ de deliberare a creditorilor.
Comitetul creditorilor este organizaţia executiva a adunării creditorilor; el trebuie desemnat în
mod obligatoriu fie după momentul depunerii tabelului preliminar de către judecătorul sindic, fie
ulterior în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor care va avea loc în termen de maxim 5 zile de la
data depunerii tabelului preliminar
Planul de reorganizare este supus dezbaterii adunării creditorilor fiind votat.
9.3.6.Administratorul special
Calitatea de administrator special
Conform legii administratorul special este reprezentatul desemnat de adunarea generală a
acţionarilor a debitorului persoană juridică să efectueze în numele şi pe seama acestuia actele de
administrate necesare în perioada de procedură condiţiile debitorului sau acţionarilor atunci când
debitorul i s-a ridicat dreptul de administrare.
Puterile acordate de lege administratorului special variază în funcţie de starea procesuală în care
ne aflăm până în momentul intrării în procedura simplificată, administratorul special reprezintă atât
interesele debitorului ca şi persoană juridică cât şi interesele acţionarilor. După intrarea în procedura
127
simplificată, administratorul special reprezintă interesele acţionarilor / asociaţilor, lichidatorul
reprezentând interesele debitorului.
9.3.7. Administratorul judiciar
Conform legeii 85/2014, prin sentinţa de deschidere a procedurii judecătorul sindic va desemna
un administrator judiciar. Independent de această numire, la recomandarea comitetului creditorilor în
cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor sau ulterior, creditorii care deţin cel puţin 50% din
valoarea totală a creanţelor pot decide desemnarea unui administrator judiciar, stabilindu-i şi
remuneraţia.
Creditorii pot decide să confirme sau nu administratorul judiciar desemnat provizoriu de
judecătorul sindic.
Înainte de a fi desemnat administratorul judiciar trebuie să facă dovada că este asigurat pentru
răspundere profesională.
9.3.8.Lichidatorul judiciar
Lege, prevede că lichidatorul este persoana fizică sau juridică practician în insolvenţă, autorizat
în condiţiile legii, desemnate să conducă activităţile debitorului şi să execute atribuţiile prevăzute de
lege în cadrul procedurii de faliment atât în cazul procedurii generale cât şi în cazul procedurii
simplificate.
Desemnarea lichidatorului – acesta va fi desemnat de judecătorul sindic, în cazul în care dispune
trecerii în faliment.

9.4. Deschiderea procedurii


9.4.1.Modalităţile de sesizare a tribunalului
În dreptul comun, conform codului de procedură civilă, orice cerere adresată instanţei
judecătoreşti trebuie să fie făcută în scris şi să cuprindă arătarea instituţiei, numele, domiciliul /
reşedinţa părţilor, obiectul cererii şi semnătura.
Cererea adresată instanţei judecătoreşti este mijlocul procedural prin care o persoană fizică sau
juridică solicită instituţiei judecătoreşti ocrotirea drepturilor şi intereselor sale legale.
Cererile introductive de instanţă, care sunt cererile prin intermediul cărora se declanşează
activităţile instanţei în vederea soluţionării unui litigiu. Cererile indigente sunt acelea care se
formulează după sesizarea instanţei şi au ca scop fie lărgirea cadrului procedural cu privire la părţi sau
la obiectul sau soluţionarea unor incidente ivite în cursul judecăţii.
În baza legii 85/2014 cererea introdusă de reclamantul creditor se numeşte cerere introductivă,
cererea formată de pârâtul debitor se numeşte contestaţie. Forma scrisă a cererii introductive şi a
contestaţiei este obligatorie forma verbală a cererilor incidentale poate fi aplicată.
Principiile procedurii simplificate: celerităţii; unităţii şi colectivităţii procedurii; maximizării
averii debitorului; priorităţii redresării faţă de faliment; participării active a creditorilor.
9.4.2.Efectele cererii introductive:
- cererea de chemare în judecată investeşte instanţa cu soluţionarea cererii (creează instanţa);
- cererea de chemare determină cadrul procesual cu privire la părţi şi la obiectul litigiului;
- creează starea de litispendenţă;
- întrerupe prescripţia;
- întrerupe calculul dobânzilor, majorărilor sau penalizărilor de orice fel ori altă cheltuială
(accesorii);
- produce efectul transmiterii unor acţiuni cu caracter personal asupra moştenitorilor.
9.4.3.Cererea debitorului
Cererea debitorului persoană fizică sau juridică aflată în stare de insolvenţă sau insolvenţă
iminentă se face în condiţiile prevăzute de lege. debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să
adreseze tribunalului o cerere în termen de maxim 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.
Subiectivitatea nu poate să fie oportună debitorului pentru că introducerea tardivă a cererii
constituie infracţiunea de bancrută simplă, iar depunerea prematură sau cu rea credinţă atrage
răspunderea patrimonială a debitorului pentru prejudiciile cauzate.
Odată cu cererea introductivă, debitorul trebuie să arate opţiunea între procedura simplificată sau
reorganizare. Absenţa sau nedepunerea în termen a unei astfel de opţiuni creează prezumţia că
debitorul este de acord cu instituirea procedurii simplificate.
Debitorul trebuie să depună o declaraţie din care să rezulte că nu a mai fost în procedură de
insolvenţă în ultimii 5 ani.
128
9.4.4.Cererea creditorilor
Lege defineşte creditorul ca fiind acel creditor care a formulat şi i-a fost admisă totul sau în
parte o cerere de înregistrare a creanţei sale pe tabelul definitiv de creanţe contra debitorului. Pentru
promovarea cererii formulate de către creditor(i).
Sunt necesare 2 condiţii:
a) titularii cererii să aibă calitatea de creditori îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii;
b) debitorul împotriva căruia este formulată cererea să se ale în insolvenţă prezumată.
Creanţele care justifică aplicarea procedurii de insolvenţă trebuie să îndeplinească aceleaşi
convenţii cu cele pentru care se poate începe o executare silită.
9.4.5.Compunerea creanţelor
Deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea
creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa atunci când condiţiile primite de lege în materie de
compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii de insolvenţă.
Pentru a opera compensarea legală trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- reciprocitatea obligaţiilor: ambele creanţe să existe între aceleaşi persoane care să fie creditor
şi debitor în acelaşi timp una faţă de cealaltă;
- creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile;
- creanţa care urmează a se compensa să fie certă, lichidă şi exigibilă.
9.4.6.Înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor. Procedura de verificare a creanţelor
Cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform
evidenţelor contabile ale debitorului toţi ceilalţi creditori vor depune cererea de admitere a creanţelor
în termenul fixat în sentinţa de deschidere a procedurii.
Titularii acţiunilor la purtător pot introduce cerere de admitere a creanţelor şi ale actelor de
constituire de garanţii.
Pentru a putea fi plătite din averea debitorului toate creanţele vor fi supuse procedurii de
verificare cu 2 excepţii:
a) creanţele constatate prin titluri executorii;
b) creanţe bugetare rezultând dintr-un titlu executoriu necontestat în termenele prevăzute de legi
speciale.
Administratorul judiciar este cel care va verifica fiecare creanţă împreună cu documentele
depuse.
În cazul procedurii de verificare, administratorul judiciar va cerceta: legitimitatea, valoarea
exactă a creanţei, prioritatea.
La finalul procedurii de verificare, administratorul judiciar va stabili dacă titularul cererii de
admitere a creanţei are legitimitate procesuală pentru formularea creanţei întinderea şi rangul de
prioritate al creanţelor.
Creanţele negarantate şi părţile negarantate ale creanţelor garantate care nu sunt scadente la data
înregistrării cererii de admitere vor fi înscrise în tabelul preliminar de creanţe cu întreaga lor valoare.
9.4.7.Înregistrarea şi întocmirea tabelului preliminar de creanţe
Odată cu expunerea termenului limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra
averii debitorului, administratorul judiciar sau lichidatorul după caz au obligaţia să întocmească un
tabel preliminar de creanţe. tabelul preliminar de creanţe cuprinde toate creanţele născute înainte de
deschiderea procedurii curente, scadente, subcondiţie sau în litigiu acceptate de către administratorul
judiciar în urma verificării.
În cazul procedurii simplificate, în acest tabel se vor înregistra şi creanţele născute după
deschiderea procedurii şi până la momentul intrării în faliment.
Tabelul preliminar va fi comunicat debitorului. După afişare creditorii înscrişi în tabelul
preliminar pot participa la adunările creditorilor. Legea obligă administratorul judiciar sau lichidatorul
ca după afişarea tabelului să trimită de îndată notificări creditorilor ale căror creanţe sau drepturi de
preferinţă au fost trecute parţial în tabelul preliminar sau au fost înlăturate precizându-se motivele de
înlăturare.
9.4.8.Contestarea tabelului preliminar
Debitorii, creditorii şi orice altă parte interesată vor putea să formuleze contestaţii cu privire la
creanţele şi drepturile de preferinţă trecute de administratorul judiciar sau lichidator în tabelul
preliminar de creanţe. Dacă sunt mai multe cereri, judecătorul le va soluţiona toate simultan.
9.4.9.Înregistrarea tabelului definitiv
129
După ce toate contestaţiile au fost soluţionate, administratorul judiciar sau lichidatorul va
întocmi tabelul definitiv al tuturor creanţelor împotriva averii debitorului. Conform legii, prin tabel
definitiv de creanţe se înţelege tabelul care cuprinde toate creanţele asupra averii debitorului la data
deschiderii procedurii acceptate în tabelul preliminar şi împotriva cărora nu s-au formulat contestaţii
precum şi creanţe admise în cererea soluţionării contestaţilor.
Spre deosebire de tabelul preliminar tabelul definitiv nu se comunică nici măcar debitorului. În
acest tabel se va arăta suma solicitată, admisă, prioritatea creanţei (garantată sau nu). După
înregistrarea tabelului definitiv numai titularii creanţelor înregistraţi în tabelul definitiv pot să participe
la votul asupra planului de reorganizare sau la orice alte repartiţii în cadrul procedurii falimentului.
9.4.10.Situaţia creditorilor care nu şi-au înregistrat creanţele în termenul prevăzut de lege
Titularul de creanţă anterioară deschiderii procedurii care nu depuse cererea de admitere a
creanţelor până la expirarea termenului prevăzut de lege este decăzut de creanţa respectivă din
următoarele drepturi:
- dreptul de a participa şi de a vota în carul adunării generale a creditorilor;
- dreptul de a participa la distribuirea de sume în cadrul reorganizării, falimentului;
- dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaţilor cu
răspundere nelimitată ulterior închiderii procedurii. Această decădere poate fi invocată oricând de orice
parte interesată.
9.4.11.Situaţia unor acte juridice ale debitorului în procedura de insolvenţă
Toate acţiunile introduse de administratorul sau lichidator sunt scutite de taxe de timbru.
Actele sunt:
- acte de transfer cu titlu gratuit efectuate în cei 3 ani anterior deschiderii procedurii cu excepţia
sponsorizărilor în scop umanitar;
- operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului o depăşeşte pe cea primită efectuate în cei 3
ani anteriori deschiderii procedurii;
- actele încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii cu intenţia tuturor părţilor implicate
în aceste acte de a sustrage bunurile de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice fel
drepturile;
- acte de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii anterioare sau în
folosul acestuia efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii. Dacă suma pe care
creditorul ar putea să o obţină în faliment dacă această sumă este mai mică decât valoarea actuală de
transfer;
- constituirea ori perfectarea unei garanţii reale pentru o creanţă care era chirografară
(negarantată) în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii;
- plăţile anticipate ale datoriilor efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii
dacă scadenţa lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară;
- acte de transfer sau asumarea de obligaţii efectuate de debitor într-o perioadă de 2 ani anteriori
deschiderii procedurii.
În toate aceste cazuri acţiunea în anulare are ca scop recuperarea tuturor prestaţiilor în folosul
averii debitorului şi pentru protejarea drepturilor creditorilor.
9.4.12.Termenul pentru introducerea acţiunilor în anulare
Acţiunile în anularea actelor frauduloase pot fi introduse de către administratorul judiciar. După
caz, în termen de un an de la data întocmirii raportului administratorului dar nu mai târziu de 18 luni
de la data deschiderii procedurii. Şi comitetul creditorilor are calitatea procesuală de a introduce la
judecătorul sindic o astfel de acţiune dacă administratorul judiciar sau lichidatorul nu o face. O astfel
de acţiune introdusă de comitetul creditorului se stinge ca fiind lipsită de interes în situaţia în care
administratorul sau lichidatorul introduce ulterior acţiunea în anulare, deoarece acţiunea comitetului
creditorilor este subradierea acţiunii introduse de administratorul sau lichidator.
9.4.13.Efectele nulităţii asupra terţului dobânditor
Terţul dobânditor în cazul unui transfer patrimonial anulat în conformitate cu articolul 80 va
trebuii sa restituie averii debitorului bunul transferat. În cazul în care bunul care trebuie restituit nu mai
există, trebuie restituită averii debitorului valoarea bunului de la data transferului efectuat de către
debitor.
Terţul dobânditor care a restituit averii debitorului fie bunuri, fie valoarea acestuia, va avea o
creanţă de aceeaşi valoare împotriva averii debitorului cu condiţia ca terţul să fie acceptat transferul cu
bună intenţia, credinţă. În caz contrar terţul dobânditor pierde creanţa sau bunul rezultat din repunerea
130
în situaţia anterioară în favoarea averii debitorului. Reaua credinţă a debitorului dobânditor trebuie
dovedită.
Terţul dobânditor cu titlu gratuit de bună credinţă va restitui bunurile în starea în care se găsesc,
iar în lipsa acestora va restitui diferenţa de valoare cu care s-a îmbogăţit. În cazul terţului dobânditor
de rea credinţă, acesta va restitui în toate cazurile întreaga valoare precum şi fructele percepute.
Dacă terţul sub-dobânditor este soţ, rudă sau afin până la gradul 4 al debitorului se prezumă
relativ ca acesta a cunoscut transferul patrimonial efectuat era susceptibil de a fi anulat.
9.4.14.Publicitatea acţiunilor în anulare
Pentru a împiedica transferuri în lanţ, legea prevede că cererea pentru anularea unui transfer cu
caracter patrimonial se va nota din oficiu în registrele de publicitate aferente.
Situaţia juridică a unor contracte ale debitorului aflate în curs de executare pe timpul desfăşurării
procedurii de insolvenţă, prevede că în vederea creşterii la maxim a valorii averii debitorului,
administratorul juridic sau lichidatorul poate să menţină sau să denunţe orice contract, încheierile
neexpirate sau alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu vor fi fost executate în
totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate. Administratorul judiciar sau lichidatorul
trebuie să răspundă în termen de 3 de zile unei notificări ale contractului prin care îi se cere să opteze
pentru menţinerea ori denunţarea contractului.
În lipsa unui răspuns, administratorul sau lichidatorul nu mai poate solicita executarea
contractului, acesta fiind socotit, denunţat.
Pe perioada de observaţie cu acordul co-contractaţilor, administratorul judiciar va putea menţine
contractele de credit sau va putea modifica clauzele astfel încât acestea să asigure echivalenţa
prestaţilor viitoare. Modificările vor fi supuse aprobării comitetului creditorilor. Dacă vânzătorul este
al unui bun imobil, a reţinut titlul de proprietate până la plata integrală a preţului vânzării, vânzarea va
fi considerată ca fiind executabilă de către vânzători şi nu poate fi denunţată. În contractul de muncă
sau închiriere va putea fi denunţat numai cu respectarea termenului legal de preaviz. Prin derogare de
la codul muncii, în procedura simplificată sau în cazul intrării în faliment în procedura generală
desfacerea contractelor individuale de muncă ale personalului debitorului se va face de urgenţă de
către lichidator fără a fi necesară parcurgerea de concediere colectivă dar lichidatorul trebuie să acorde
personalului concediat un preaviz de 15 zile lucrătoare.
Într-un contract prevăzând plăţi periodice din partea debitorului, menţinerea contractului nul va
obliga pe administrator sau lichidator să facă plăţi restante pentru perioadele anterioare deschiderii
procedurii. Pentru astfel de plăţi restante se pot formula plăţi restante.

9.5. Procedura de reorganizare


Reorganizarea judiciară definită în lege: „procedura care se aplică debitorului persoană juridică
în vederea achitării datoriei acesteia conform programului de plată a creanţelor.”
Procedura de reorganizare presupune întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui
plan numit plan de reorganizare care poate să prevadă împreună sau separat următoarele:
 restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului;
 restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social;
 restrângerea activităţii prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului.
9.5.1.Planul de reorganizare
Are o triplă natură juridică: contractuală, judiciară, legală.
Etape:
a) comunicarea şi admiterea planului de reorganizare de către judecătorul sindic
b) propunerea planului de reorganizare
c) publicitatea planului de reorganizarea
d) votarea
e) confirmarea planului de reorganizare de către judecătorul
f) executarea planului de reorganizare
Următoarele categorii de persoane vor putea propune un plan de reorganizare:
a)debitorul, cu aprobarea adunării generale a acţionarilor/asociaţilor, în termen de 30 de zile de
la publicarea tabelului definitiv de creanţe, cu condiţia formulării intenţiei de reorganizare potrivit art.
67 alin. (1) lit. g), dacă procedura a fost declanşată de acesta, şi în termenul prevăzut de art. 74, în
cazul în care procedura a fost deschisă ca urmare a cererii unuia sau mai multor creditori;
131
b)administratorul judiciar, de la data desemnării sale şi până la îndeplinirea unui termen de 30 de
zile de la data publicării tabelului definitiv de creanţe;
c)unul sau mai mulţi creditori, deţinând împreună cel puţin 20% din valoarea totală a creanţelor
cuprinse în tabelul definitiv de creanţe, în termen de 30 de zile de la publicarea acestuia;
administratorul judiciar este obligat să pună la dispoziţia acestora informaţiile existente şi necesare
pentru redactarea planului. În acest sens, debitorul, prin administrator special, sau administratorul
judiciar, în măsura în care acesta din urmă le deţine, dacă dreptul de administrare i-a fost ridicat
debitorului, au obligaţia ca, în termen de maximum 10 zile de la primirea solicitării, să pună la
dispoziţia creditorului actele şi informaţiile prevăzute de art. 67 alin. (1) lit. a), b) şi e), actualizate
corespunzător depunerii tabelului definitiv de creanţe. Se va pune la dispoziţia creditorului şi lista
tuturor creanţelor născute în timpul procedurii, precum şi orice alte documente solicitate, care sunt
utile pentru redactarea unui plan de reorganizare.
(2)La cererea oricărei părţi interesate sau a administratorului judiciar, judecătorul-sindic poate
prelungi cu maximum 30 de zile, pentru motive temeinice, termenele de depunere a planului prevăzute
la alin. (1).
(3)Planul va putea să prevadă fie restructurarea şi continuarea activităţii debitorului, fie
lichidarea unor bunuri din averea acestuia, fie o combinaţie a celor două variante de reorganizare.
(4)Nu poate propune un plan de reorganizare debitorul care, într-un interval de 5 ani anterior
formulării cererilor introductive, a mai fost subiect al procedurii instituite în baza prezentei legi şi nici
debitorul care, el însuşi, administratorii, directorii şi/sau acţionarii/asociaţii/asociaţii comanditari ai
acestuia care deţin controlul asupra sa, au fost condamnaţi definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni
intenţionate contra patrimoniului, de corupţie şi de serviciu, de fals, precum şi pentru infracţiunile
prevăzute de Legea nr. 22/1969, cu modificările ulterioare, Legea nr. 31/1990, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, Legea nr. 78/2000, cu modificările
şi completările ulterioare, Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările ulterioare, Legea nr.
571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi
combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare, şi infracţiunile prevăzute de
prezenta lege, în ultimii 5 ani anterior deschiderii procedurii.

B. Comunicarea şi admiterea planului de reorganizare de către judecătorul sindic


O copie a planului de reorganizare produs se depune la grefa tribunalului şi la oficiul registrului
unde este înregistrat debitorul.
După îndeplinirea procedurii de comunicare (planul se comunică debitorului, administratorului
judiciar şi comitetului creditorilor), judecătorul sindic va convoca în termen de 20 de zile de la
înregistrarea planului propus o şedinţă pentru admiterea sau respingerea planului propus. După o
verificare, judecătorul sindic privind condiţiile de adminisibilitate, judecătorul va propune o sentinţă de
admitere sau respingere.
După admitere, judecătorul sindic dispune administratorului judiciar convocarea adunării
generale a creditorilor şi a debitorului într-unt termen de 20-25 de zile dar nu înainte de afişarea
tabelului definitiv de creanţe. Dacă au fost exprimate mai multe intenţii de depunere a unor planuri de
reorganizare judecătorul sindic va fixa un termen maxim până când aceste planuri pot fi propuse astfel
încât votarea să se facă în aceeaşi şedinţă.
C. Publicitatea planului de reorganizarea
În termen de 5 zile de la admiterea planului de reorganizare, judecătorul sindic va dispune
administratorului judiciar publicarea unui anunţ referitor la propunerea planului în buletinul
procedurilor de insolvenţă cu indicarea persoanei, a datei, a datei de confirmare a planului care nu va
depăşi 15 zile de la data exprimării votului asupra planului de reorganizare.
Din momentul publicării planului de reorganizare, toate părţile interesate sunt socotite că au luat
la cunoştinţă atât de planul de reorganizare cât şi de data la cere se va vota.
D. Votarea
După informarea de către administratorul judiciar privind voturile exprimate în scris începe
operaţiunea de votare în funcţie de categoriile distincte de creanţe, fiecare creanţă beneficiind de un
vot, un plan este socotit ca fiind acceptat de o categorie de creanţe dacă în categoria respectivă planul
este acceptat de o majoritate absolută din valoarea creanţelor din acea categorie.
Un plan este acceptat dacă:
132
 cel puţin 50%+1 din una din categoriile de creanţe care votează separat accepta sau sunt
socotite că acceptă planul, cu condiţia ca minimum una din categoriile defavorizate să accepte planul;
 în cazul în care sunt doar 2 categorii de creditori, planul de reorganizare se consideră acceptat
dacă categoriile defavorizate acceptă planul;
 dacă ambele categorii sunt defavorizate, planul de reorganizare se consideră acceptat, iar
cazul în care categoria cu valoarea totală mai mare a creanţelor a acceptat planul de reorganizare;
 dacă o categorie defavorizată respinge planul, nici una din categoriile de rang inferior nu va
primi mai puţin decât în faliment.
Categoriile de creanţe care votează separat:
- creditorii cu creanţele garantate;
- creditorii bugetari;
- creditorii chirografare stabiliţi (sunt furnizorii de servicii);
- ceilalţi creditori chirografare.
Fiecare creditor, categorie de creditor, trebuie să primească cel puţin cât ar fi primit în procedura
falimentului.
E. Confirmarea planului de reorganizare de către judecătorul sindic
La data stabilită (cea prevăzută în sentinţă) planul de reorganizare va fi confirmat printr-o
sentinţă de către judecătorul sindic, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
- cel puţin jumătate +1 din categoria de creanţe menţionate în programul de plăţi (creanţele care
votează separat) acceptă sau sunt socotite că acceptă planul cu condiţia ca minim una din categoriile
defavorizate să accepte planul;
- în cazul în care sunt doar 2 categorii, planul se consideră acceptat în cazul în care categoriile
de creanţe au valoarea totală cea mai mare acceptă planul;
- fiecare categorie defavorizată de creanţe care a respins planul va fi supusă unui tratament
corect şi echitabil prin acest plan.
Destinatarii pot fi propuse şi chiar admise mai multe planuri de reorganizare, doar un singur plan
poate fi confirmat. După confirmare, nu mai este legal admisă propunerea, admiterea, votarea sau
confirmarea oricărui alt plan de reorganizare.
Dacă nu este confirmat nici un plan de reorganizare şi termenul a expirat, judecătorul sindic va
dispune de îndată începerea procedurii falimentului
F. Executarea planului de reorganizare .
Sentinţa care confirmă un plan intră în vigoare, activitatea debitorului este reorganizată în mod
corespunzător.
În sinteza în care debitorul nu se conformează planului sau desfăşurarea activităţii debitorului
aduce pierderea averii sale, administratorul judiciar, comitetul creditorilor sau oricare creditor precum
şi administratorului special pot solicita oricând judecătorului sindic să aprobe intrarea în faliment.
Înregistrarea unei astfel de cerere nu suspendă continuarea activităţii debitorului până când
judecătorul sindic nu dispune în acest sens. În planul de reorganizare se precizează în programul de
plăţi cheltuielile administrative (remunerarea experţilor şi lichidatorilor) şi cum se face plata acelei
plăţi.

9.6. Procedura falimentului

9.6.1.Definiţie. Este dată lege: prin procedura falimentului se înţelege procedura de


insolvenţă concursuală, colectivă şi egalitară care se aplică debitorului (persoană fizică sau
juridică) în vederea lichidării averii acestuia pe acoperirea pasivului fiind urmată de radierea
debitorului din registrul în care este înmatriculat.
Prin faliment se înţelege dizolvarea şi lichidarea în cazul persoanelor juridice şi lichidarea averii
în cazul persoanelor fizice.
9.6.2.Cazul de intrare în faliment:
1) debitorul:
- şi-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată;
- nu şi-a declarat intenţia de reorganizare, sau la cererea creditorilor de deschidere a procedurii a
contestat că ar fi în stare de insolvenţă şi contestaţia a fost respinsă de judecătorul sindic;

133
- nici unul din subiectele de drept îndreptăţite să propună un plan de reorganizare nu a propus un
astfel de plan sau nici unul din planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat.
2) debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare dar nu a propus un plan de reorganizare ori
planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat;
3) obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condiţiile stipulate prin
planul de reorganizare confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării aduce
pierderi averii sale;
4) a fost aprobat raportul administratorului special prin care se propune intrarea în faliment.
Prin hotărârea prin care se decide intrarea în faliment judecătorul sindic va pronunţa dizolvarea
societăţii debitor şi va dispune următoarele măsuri:
- ridicarea dreptului de administrare al debitorului, acest drept fiind exercitat de către lichidator;
- în cazul procedurii generale desemnarea unui lichidator provizoriu stabilindu-se remuneraţia şi
atribuţiile.
9.6.3.Măsuri premergătoare lichidării
În cazul în care debitorul are bunuri şi în alte judeţe, judecătorul sindic trimite notificări
tribunalelor din acele judeţe în vedere sigilării de urgenţă a acelor bunuri.
Efectuarea lichidării
La fiecare 3 luni calculate de la data începerii lichidării şi cuprinse într-un program de
administrare a lichidării (trebuie întocmit la 30 de zile de la numirea lichidatorului), lichidatorul are
obligaţia să prezinte comitetului creditorilor un raport asupra fondurilor obţinute din lichidarea şi
încasarea creanţelor, trebuie să prezinte comitetului creditorilor şi un plan de distribuire între creditori.
Lichidarea bunurilor va fi efectuată sub control judecătoresc. În vederea maximizării averii
debitorului, lichidatorul va face toate demersurile de expunere pe piaţă într-o formă adecvată acestora,
toate cheltuielile de publicitate fiind suportate din averea debitorului.
Metode de vânzare a bunurilor
Lichidarea bunurilor va începe imediat după finalizarea de către lichidator a inventarierii
bunurilor cuprinse în averea debitorului. Bunurile vor fi vândute în bloc sau individual, la licitaţie
publică sau prin negociere directă sau combinaţie. Lichidatorul are obligaţia să propună creditorilor
metoda de vânzare prezentând şi un regulament de vânzare. Care trebuie să descrie modul în care se va
realiza vânzarea. Metoda de vânzare a bunurilor este adoptată de adunarea generală pe baza propunerii
lichidatorului şi a recomandării comitetului creditorilor. lichidatorul poate să angajeze un evaluator.
9.6.4.Ordine de distribuire a creanţelor
Principii:
- ordinea de distribuire este imperativă în situaţia în care există mai multe creanţe aflate în
aceeaşi ordine de preferinţă – distribuţia se face proporţional cu valoarea creanţei;
- regula proporţionalităţii conferă căruia sumele de distribuit între creditori în acelaşi rang de
prioritate vor fi acordate proporţional cu suma alocată pentru fiecare creanţă din tabelul definitiv;
- distribuirea sumelor în funcţie de rangul de prioritate – titularii de creanţe dintr-o categorie li
se vor putea distribui sume numai după deplina îndestulare a titularilor de creanţe din categoria
ierarhic superioară potrivit ordinii de distribuţie ;
- cota de faliment (suma proporţională cu procentul pe care creanţa lor îl deţine în categoria
creanţelor respective) – dacă sunt fonduri rămase nereclamate în termen de 90 de zile de către cei
îndreptăţiţi la aceste fonduri, fondurile respective vor fi depuse de lichidator în bănci în contul averii
debitorului, iar extrasul de cont va fi depus la tribunal. În lipsa disponibilităţilor în contul debitorului
fondurile astfel depuse vor fi utilizate plăţile efectuându-se pe baza unui buget provizionat pe o
perioadă de 3 ani aprobat de judecătorul sindic
9.6.5.Cazuri de închidere a procedurii de insolvenţă
Pentru a evita divergizarea procedurii, procedura de insolvenţă poate fi închisă în orice stadiu în
cazurile în care nu se pot identifica bunuri în averea debitorului sau bunurile identificate nu pot
acoperii cheltuielile administrative. Nici un creditor nu avansează aceste surse de bani.
a) închiderea procedurii pentru lipsă de resurse
b) închiderea procedurii în caz de reorganizare sau faliment
c) închiderea procedurii pentru lipsa creditorilor
În cazul în care în urma cererii introductive a debitorului de deschidere a procedurii de
insolvenţă, dacă la expirarea termenului pentru înregistrarea cererilor de creanţe se constată lipsa lor,

134
judecătorul sindic va pronunţa o sentinţă şi de revocare a hotărârii de deschidere a procedurii dar
această regulă se aplică numai când nu sunt creanţe care se înscrie din oficiu.
d) alte cazuri de închidere a procedurii .
9.6.6.Efectele închiderii procedurii
- notificarea închiderii procedurii: sentinţa de închidere a procedurii va fi notificată de către
judecătorul sindic direcţiei teritoriale a finanţelor publice şi registrul unde este înregistrat debitorul;
- descărcarea de îndatorii a organelor şi a altor participanţi la procedură: prin sentinţa de
închidere mai este descărcat judecătorul sindic (se desesizează);
- descărcarea de obligaţii a debitorului: legea reglementează regula conform căruia închiderea
procedurii de faliment are ca efect descărcarea debitorului persoană fizică de obligaţiile pe care le avea
înainte de intrare în faliment sub condiţia ca debitorul să nu fie găsit de infracţiunea bancrută
frauduloasă sau plăţi sau transferuri frauduloase. În astfel de situaţii debitorul este descărcat numai
când plăţile sunt făcute din averea sa (are loc în procedura de reorganizare).
Legea prevede că la data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de
diferenţa dintre valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea unui plan de reorganizare şi
cea prevăzută în plan.
Absolvirea de obligaţii a debitorului are loc numai în cea ce priveşte persoana debitorului. În
consecinţă descărcarea de obligaţii a debitorului nu atrage descărcarea de obligaţii a fideiusorului sau
co-debitorului principal.
9.6.7.Răspunderea membrilor organelor de conducere
În dreptul comun răspunderea juridică poate fi:
- civilă: care are ca finalitate o sancţiune pecuniară datorată celui afectat de conduita ilicită;
- penală cu sancţiuni privative de libertate sau pecuniare datorate statului.
Răspundere civilă poate fi:
- contractuală cu încălcarea dispoziţiilor contractuale;
- delictuală pentru fapta proprie.
9.6.8.Condiţiile antrenării răspunderii
faptă ilicită;
raport de cazualitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul creat;
prejudiciul;
culpa delictuală.
A. Fapta ilicită
Pentru existenţa ei, legea prevede cazuri speciale şi limitative.
Sunt realizate elementele unei fapte ilicite care pot antrena răspunderea organelor de conducere
în cazul procedurii de insolvenţă. Atunci când membrii organelor de supraveghere sau de conducere au
cauzat parţial sau total starea de insolvenţă a debitorului:
- au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în folosul altei
persoane;
- au făcut acte de comerţ în interes personal sub acoperirea persoanei juridice;
- au dispus de interes personal continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit persoana
juridică la încetarea de plăţi;
- au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut
contabilitatea în conformitate cu legea;
- au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv
pasivul acesteia (bancrută frauduloasă);
- au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri în scopul întârzierii de
plăţi;
- în luna precedentă încetării plăţilor au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui
creditor în dauna altui/altor creditori.
Caracterul ilicit a faptei poate fi exclus:
starea de necesitate;
legitimă apărare;
ordinul legii sau comanda autorităţii legitime;
executarea unui drept;
consimţământul victimei;
fapta unui terţ pentru care cel vizat nu este ţinut să răspundă.
135
B. Raport de cazualitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul creat
Existenţa lui este a doua condiţie pentru antrenarea răspunderii.
C. Prejudiciul
relaţie cauză efect;
răspunderea va fi angajată numai dacă persoana împotriva căruia se execută acţiunea a cauzat
starea de insolvenţă a debitorului;
legătura de cauzalitate este un element obiectiv al răspunderii civile şi nu unul care să ţină de
vinovăţia făptuitorului;
legătura de cauzalitate există chiar dacă persoana care a comis fapta ilicită a cesionat părţile
sociale, iar terţul cesionat a preluat şi calitatea de administraţie.
D. Culpa delictuală
Trebuie să rezulte din conduita membrilor organelor de conducere ale debitorului sau alte
persoane care au cauzat starea de insolvenţă a debitorului.
Pentru aprecierea culpei, judecătorul sindic trebuie să se raporteze la bonus pater familias.
Culpa nu trebuie să fie neapărat sub forma intenţiei. Răspunderea civilă va fi antrenată indiferent
de forma de vinovăţie constatată dar nu va fi antrenată atunci când nu exista vinovăţie.
9.6.9.Acţiunea în răspundere
Acţiunea în răspundere a persoanelor care au cauzat insolvenţa debitorului se prescrie în termen
de 3 ani de la data la care a fost cunoscută sau trebuie să fie cunoscută persoanei care a cauzat apariţia
stării de insolvenţă dar nu mai devreme de 2 ani de la data hotărârii de deschidere a procedurii. Această
acţiune poate fi introdusă între momentul deschiderii şi închiderii procedurii.
9.6.10.Executarea silită – măsuri asiguratorii
În conformitate cu legea, executarea silită împotriva membrilor organelor de conducere sau
împotriva oricărei persoane care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului se efectuează de către
judecătorul sindic în conformitate cu dispoziţiile dreptului comun.
După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate
de către executorul judecătoresc în conformitate cu tabelul definitiv de creanţe pus la dispoziţie de
lichidator.

136
CAPITOLUL X

SOLUŢIONAREA LITIGIILOR COMERCIALE

10.1. Dispoziţii generale


Competenţa generală de drept comun în materia soluţionării litigiilor comerciale o au instanţele
judecătoreşti naţionale.
În materie civilă judecătoriile au competenţă generală (numită plenitudine de jurisdicţie “ratione
materiae”), fiind de competenţa tribunalelor doar litigiile ce depăşesc 150 milioane de lei.
În materie comercială competenţa revine tribunalelor, cu excepţia cererilor a căror valoare este
de până la 10 milioane de lei inclusiv, litigii ce intră în competenţa judecătoriilor.
10.2. Norme generale de competenţă
Potrivit normelor în vigoare (Codul de procedură civilă), instanţa competentă a soluţiona litigiile
comerciale este cea de la domiciliul, reşedinţa, fondul de comerţ sau sediul pârâtului.
Pentru persoane juridice sediul poate constitui chiar o filială, sucursală, agenţie sau reprezentanţă
a societăţii comerciale (Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat).
Pentru societăţi sau asociaţii fără personalitate juridică, competenţa aparţine fie instanţei
domiciliului persoanei căreia i s-a încredinţat direcţia sau preşedinţia, fie, în lipsă, oricărui asociat, la
instanţa domiciliului acestuia.
Dacă sunt mai mulţi pârâţi, cu domicilii, reşedinţe, fonduri sau sedii diferite, este sufficient ca
unul să aparţină teritoriului României pentru ca acţiunea să poată fi judecată în România.
Dacă pârâtul din străinătate nu are domiciliul cunoscut, competenţa aparţine instanţei române,
dacă reclamantul are domiciliul sau reşedinţa în ţară.
Instanţa judecătorească verifică din oficiu competenţa sa de a soluţiona litigiul în legătură cu
care este sesizată, putându-se recunoaşte competentă sau putând respinge cererea, ca nefiind de
competenţa sa.
O astfel de situaţie apare în cazul în care părţile, prin convenţie, au recunoscut drept
competentă o instanţă arbitrală.
10.3 ARBITRAJUL COMERCIAL
Este cunoscut faptul că în ţările cu economie de piaţă bine dezvoltată, circa 80-90% din
procesele comerciale ce decurg din executarea unui contract se soluţionează pe cale arbitrală, asta
deoarece, judecarea unui proces comercial apelând la instanţele de drept comun ar dura ani de zile,
datorită procedurilor greoaie şi multiplelor grade de jurisdicţie.
Avantajele certe ale arbitrajului şi anume o judecare mai rapidă, mai puţin formală, mai suplă,
fac din arbitraj o modalitate privilegiată de soluţionare a litigiilor. Avantajul major al arbitrajului îl
constituie însă confidenţialitatea, prevăzută de art. 353 lit.c C. proc. civ., ce se impune ca o regulă
fundamentală opusă publicităţii proprii procesului judiciar care se poate constitui uneori ca o gravă
sancţiune comercială cu caracter destabilizator pentru părţi.
În România, arbitrajul comercial, aşa cum este reglementat de Cartea a IV-a (despre arbitraj) din
Codul de procedură civilă. Ca regulă generală, potrivit art. 340 din C. proc. civ. persoanele care au
capacitatea deplină de exerciţiu pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale
dintre ele, în afară de acelea referitoare la drepturile asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţia,
adică litigiile privind statutul persoanelor, cele referitore la lucruri care nu sunt în comerţ, conflictele
colective de muncă, ori acele litigii privind lichidarea judiciară.
O menţiune specială poate fi făcută în legătură cu posibilitatea soluţionării pe cale arbitrală a
litigiilor din domeniul proprietăţii intelectuale,4 soluţia care se impune şi care întruneşte cea mai largă
adeziune în rândul specialiştilor este aceea de a se considera arbitrabile litigiile având ca obiect
drepturile patrimoniale care decurg din brevetele de invenţii, inclusiv remuneraţii suplimentare sau
compensaţii materiale, asta pentru că soluţionarea acestora pe calea arbitrajului nu este în principiu, de
natură a încălca ordinea publică.
Reglementarea de bază a arbitrajului privat în România este cuprinsă în Cartea a IV-a din
Codul de procedură civilă, înlocuită azi de Legea nr. 59/1993. pentru modificarea Codului de
procedura civila, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr.29/1990 şi a Legii
nr.94/1992 privind organizarea şi functionarea Curţii de Conturi.
Noua reglementare constituie dreptul comun al oricărei forme de arbitraj privat voluntar:
137
• arbitraj “ad hoc” şi arbitraj instituţional;
• arbitraj civil şi arbitraj comercial;
• arbitraj intern şi arbitraj internaţional;
• arbitraj „în drept” şi arbitraj “în echitate”.
1. Trăsăturile definitorii ale arbitrajului privat
a) Formă de jurisdicţie convenţională de drept privat
Arbitrajul reglementat de Cartea a IV-a este o cale convenţională de soluţionare a litigiilor.
Prin convenţia arbitrală – încheiată sub forma unei clauze înscrise într-un contract (clauză
compromisorie) sau sub forma unui înscris separat (compromis) - părţile convin ca litigiul dintre ele să
fie încredinţat spre soluţionare unor persoane particulare (arbitri), cu excluderea instanţelor
judecătoreşti. Tribunalul arbitral îşi verifică propria sa competenţă de a soluţiona un litigiu şi
hotărăşte în această privinţă. Încheind convenţia arbitrală, părţile se obligă să accepte hotărârea
arbitrală şi să o execute de bunăvoie. Codul de procedură civilă consacră expres caracterul definitiv şi
obligatoriu pentru părţi al hotărârii arbitrale. În plus, în măsura în care hotărârea arbitrală nu a fost
executată de bunăvoie, ea se investeşte cu formula executorie, constituind titlu executoriu ce se
execută silit, întocmai ca şi o hotărâre judecătorească.
Legiuitorul a înţeles astfel să recunoască şi să reglementeze această formă de jurisdicţie
convenţională, dându-i eficienţă prin asimilarea, în anumite condiţii, a hotărârii arbitrale cu o hotărâre
judecătorească.
Se afirmă, în general, că arbitrajul prezintă, comparativ cu instanţele judecătoreşti, o serie de
avantaje, ceea ce explică spectaculoasa sa dezvoltare, mai ales în comerţul internaţional: o judecată
mai rapidă, mai puţin formală, mai suplă, mai ieftină. Afirmaţia conţine, desigur, o doză de relativitate.
Nu se poate contesta însă că arbitrajul este apt să ofere o judecată mai apropiată de cerinţele şi
spiritul relaţiilor de afaceri, cel puţin prin confidenţialitatea sa şi prin atmosfera mai puţin adversială în
care se desfăşoară. Soluţionarea litigiului este încredinţată unor oameni de specialitate care se bucură
de încrederea părţilor. În cursul litigiului părţile trebuie să se comporte cu bună-credinţă şi să
coopereze cu tribunalul arbitral pentru ca arbitrajul să se finalizeze printr-o dreaptă hotărâre.
b) Autonomia de voinţă a părţilor
În concepţia Cărţii a IV-a, profund dominată de principiile liberalismului juridic, arbitrajul este o
instituţie bazată pe autonomia de voinţă a părţilor. Cheia de boltă a arbitrajului o constituie convenţia
arbitrală, înţelegerea părţilor de a recurge la această cale de soluţionare a litigiului dintre ele.
Părţile sunt libere, aşadar, să recurgă sau nu la arbitraj şi, dacă au optat pentru arbitraj, au
latitudinea să-l organizeze şi să stabilească desfăşurarea lui cum cred de cuviinţă. Această regulă,
enunţată în articolul 341 alin. 1 Cod de procedură civilă, este pe larg explicitată în alineatul 2: sub
rezerva respectării ordinii publice sau a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale
legii, părţile pot stabili prin convenţia arbitrală sau prin act scris încheiat ulterior, fie direct, fie prin
referire la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea
tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, normele de procedură pe care
tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv procedura unei eventuale
concilieri prealabile, repartizarea între părţi a cheltuielilor arbitrale, conţinutul şi forma
hotărârii arbitrale şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului. În lipsa unor
asemenea norme, tribunalul arbitral va putea reglementa procedura de urmat, astfel cum va socoti mai
potrivit. Dacă nici tribunalul arbitral nu a stabilit aceste norme, se vor aplica dispoziţiile prevăzute în
continuare în Cartea a IV-a.
Intervenţia instanţelor judecătoreşti în arbitraj nu trebuie să aducă vreo ştirbire principiului
autonomiei de voinţă a părţilor. Chiar atunci când, în urma unei acţiuni în anulare, desfiinţând
hotărârea arbitrală, instanţele judecătoreşti se vor pronunţa, în fond, ele trebuie să se menţină în
“limitele convenţiei arbitrale”.
c) Respectarea ordinii publice, a bunelor moravuri şi a dispoziţiilor imperative ale legii.
Autonomia de voinţă a părţilor are ca limită respectarea ordinii publice, a bunelor moravuri şi a
dispoziţiilor legale imperative. Convenţia arbitrală trebuie să se conformeze principiului înscris în
articolul 5 Cod de procedură civilă, potrivit căruia nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii
particulare, la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.
Atribuţiile instanţelor judecătoreşti şi, mai ales, controlul judecătoresc al hotărârilor arbitrale se
vor focaliza, în condiţiile legii, asupra respectării acestui principiu în întreaga organizare şi desfăşurare
a arbitrajului.
138
d) Autonomizarea arbitrajului
Legiuitorul noii Cărţi a IV-a a urmărit să realizeze o autonomizare a arbitrajului faţă de instanţele
judecătoreşti prin restrângerea intervenţiei acestora şi lărgirea rolului arbitrilor şi al instituţiilor
permanente de arbitraj. Autonomizarea arbitrajului constituie o tendinţă constantă şi bine marcată în
evoluţia arbitrajului pe plan mondial.
Legislaţiile moderne menţin intervenţia instanţelor judecătoreşti în arbitraj, dar nu sub forma
unei imixtiuni în judecata arbitrală, ci sub forma unui concurs ori a unei asistenţe la care pot recurge
părţile atunci când, din diferite motive, arbitrajul se află în impas. În concepţia acestor legislaţii,
instanţele judecătoreşti sunt “une juridiction d’appui” având “a supportive and cooperative role”.
Controlul asupra hotărârilor arbitrale se exercită în limitele strict determinate de lege şi
urmăreşte, în general, respectarea ordinii publice şi a principiilor fundamentale ale procedurii civile în
vedere garantării unei corecte judecăţi.
Aceeaşi concepţie este prezentă şi în Cartea a IV-a, atribuţiile instanţelor judecătoreşti în
domeniul arbitrajului privat constând în:
-înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului;
- controlul judecătoresc al hotărârilor arbitrale, efectuat prin:
- judecarea acţiunii în anulare şi, în caz de admitere, judecarea litigiului în fond, în limitele
convenţiei arbitrale;
- învestirea cu formulă executorie a hotărârii arbitrale;
- procedura recunoaşterii şi încuviinţării executării hotărârilor arbitrale străine;
-executarea hotărârilor arbitrale.
Autonomizarea arbitrajului nu înseamnă o ruptură faţă de instanţele judecătoreşti, ci înlăturarea
unor imixtiuni de natură să transforme arbitrajul într-o anexă care trebuie să fie îndeaproape tutelară. O
ruptură nu ar fi indicată şi nici nu ar fi posibilă, date fiind, pe de o parte, competenţa generală a
instanţelor judecătoreşti în raport cu competenţa altor organe de jurisdicţie, iar pe de altă parte,
consacrarea, prin articolul 21 din Constituţie, accesului liber la justiţie.
e) Arbitraj “ad hoc” şi arbitraj „instituţional”
Cu toată autonomizarea arbitrajului faţă de instanţele judecătoreşti, acestea păstrează o serie de
atribuţii care sunt mai largi în arbitrajul “ad hoc” şi mai restrânse în arbitrajul instituţional. Aria de
intervenţie a instanţelor judecătoreşti este deci diferită după forma de organizare a arbitrajului. De
aceea, mai înainte de a interveni în arbitraj, instanţele judecătoreşti trebuie să stabilească dacă se află
în prezenţa unui arbitraj “ad-hoc” sau a unui “arbitraj instituţional”.
Caracterizarea exactă a arbitrajului prezintă interes practic întrucât o serie de atribuţii care în
arbitrajul “ad hoc” revin instanţelor judecătoreşti, în arbitrajul instituţional revin instituţiilor
permanente de arbitraj.
Sub aspectul organizării arbitrajului, părţile au, în virtutea Codului de procedură civilă,
următoarele posibilităţi:
1) să organizeze arbitrajul fără o asistenţă din afară sau, eventual, numai cu asistenţa arbitrului
(arbitrilor);
2) să apeleze la o terţă persoană fizică sau juridică (alta decât o instituţie permanentă de arbitraj);
3) să recurgă la o instituţie permanentă de arbitraj.
Arbitrajul ad hoc şi arbitrajul instituţional sunt noţiuni legate de organizarea arbitrajului şi nu
schimbă cu nimic natura litigiului sau modul lui de soluţionare, acesta fiind supus aceluiaşi regim
juridic în ambele forme de arbitraj.
Noţiunea de arbitraj ad hoc (sau ocazional)
În primele două situaţii (1) şi 2) de mai sus), tribunalul arbitral, adică arbitrul unic sau arbitrii
învestiţi să soluţioneze un litigiu determinat:
• se constituie numai cu ocazia ivirii acelui litigiu;
• funcţionează pe timpul desfăşurării acestuia;
• îşi încetează existenţa juridică odată cu pronunţarea hotărârii sau cu expirarea termenului de
arbitraj;
Un asemenea arbitraj este deci un arbitraj neinstituţional, adică un arbitraj organizat de părţi
pentru soluţionarea unui litigiu determinat, în afara unei instituţii permanente de arbitraj.
Noţiunea de instituţie permanentă de arbitraj şi de arbitraj internaţional
În cea de a treia situaţie (3) de mai sus), părţile recurg, pentru soluţionarea litigiului la o instituţie
specială de arbitraj. Cartea a IV-a se referă explicit în mai multe texte la o asemenea instituţie fără însă
139
a o defini; articolul 341 din Codul de procedură civilă, atunci când spune că părţile se pot referi în
convenţia arbitrară la “o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul”, are în vedere regulamentele
şi regulile de procedură arbitrală adoptate de astfel de instituţii sau de unele organisme internaţionale,
cum este Regulamentul de arbitraj al Comisiei Naţiunilor Unite pentru dreptul commercial –
UNCITRAL – din 1976.
Pentru ca o instituţie să poată fi calificată drept instituţie permanentă de arbitraj este necesar să
întrunească anumite condiţii:
• să aibă în obiectul său de activitate organizarea arbitrajului privat voluntar, prestând sau fiind
aptă să presteze un ansamblu de “servicii arbitrale” care să faciliteze şi să monitorizeze arbitrajul spre
a se finaliza printr-o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru părţi, susceptibilă de executare silită;
• să aibă o structură organizatorică prestabilită, cu activitate continuă sau virtual continuă, cu
o conducere proprie şi personal care să asigure secretariatul arbitrajului, cu o bază materială
corespunzătoare;
• să dispună de un corp de arbitri, selectaţi pe anumite criterii, dintre care părţile să aibă
facultatea de a alege arbitrii sau dintre care instituţia de arbitraj să nominalizeze arbitrii în condiţiile
convenţiei arbitrale şi ale reglementărilor aplicabile;
• să se autoreglementeze, adică să aibă un regulament propriu de organizare şi funcţionare
precum şi reguli de procedură arbitrală.
Aşadar:
O instituţie permanentă de arbitraj înseamnă o instituţie care îndeplineşte condiţiile de obiect,
structură şi funcţionalitate, expuse mai înainte.
Arbitraj instituţional înseamnă un arbitraj organizat de o asemenea instituţie permanentă,
noţiunea de organizare implicând un ansamblu de activităţi sau servicii care duc la finalizarea
arbitrajului printr-o hotărâre arbitrală.
Cele mai multe instituţii de arbitraj din lume (Curtea de arbitraj a Camerei Internaţionale de
Comerţ din Paris, Asociaţia americană de arbitraj, Curtea de arbitraj de la Londra, Institutul de arbitraj
al Camerei de comerţ din Stockholm etc.) sunt instituţii de arbitraj administrat sau de organizare. Ele
prestează servicii arbitrale, dar nu soluţionează litigiul. Sunt structuri administrative, iar nu
jurisdicţionale. Asemenea instituţii sau centre de arbitraj nu se prezintă ca o jurisdicţie preconstituită
ci, mai degrabă, ca un mecanism administrativ şi procesual destinat să faciliteze organizarea
arbitrajului.
Cea mai cunoscută şi mai veche instituţie permanentă de arbitraj din ţara noastră este Curtea de
arbitraj comercial internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie. În ciuda denumirii,
această Curte se ocupă şi de arbitrajul comercial intern ca şi de arbitrajul ad hoc. În ultimii ani au
luat fiinţă şi alte instituţii de arbitraj pe lângă camerele de comerţ şi industrie judeţene

140
BIBLIOGRAFIE

1. Angheni, Smaranda, Volonciu, Magda, Stoica, Camelia Drept comercial. Editura C.H.Beck,
ediţia 4 , Bucureşti 2009
2. Beleiu, Gheorghe - Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil.
Editura Universul juridic. Ediţie actualizată 11.12.2009 Bucureşti
3.Stanciu, Cărpenaru- Tratat de drept comercial roman, Editura Universul juridic, Bucureşti 2009
4.Stanciu, Cărpenaru, Predoiu, Cătălin, David, Sorin , - Legea societaţilor comerciale. Comentariu
pe articole. Editia 4 Editura C.H. Beck Bucureşti 2009;
5. Deak Francis –Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editia a- III- a, actualizata si completata,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001.
6.Mona Lisa Beleiu Magdo - Contracte comerciale, Editura Tribuna Economica, Bucuresti 2004;
7. Turcu Ion., Сodul іnѕolvenţeі. Legea nr. 85/2014. Сomentarіu pe artісole. Edіţіa 5, Ed. С. H.
Beсk,Buсureștі, 2015.
8.Saracut Mihaela., Partісіpanțіі la proсedura іnѕolvențeі, Ed. Unіverѕul Jurіdіс, Buсureștі, 2015.
9. Piperea, Gheorghe Drept comercial, Editura CH Beck, Bucureşti, 2008

LEGISLAŢIE

1. Constituţia României – Modificata si completata prin Legea de revizuire a Constitutiei


Romaniei nr. 429/2003, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie
2003
2. Codul civil. Adoptat prin Legea nr.287 din 17.07.2009, in vigoare de la 1 octombrie 2011,
publicat in Monitorul Oficial nr. 511 din 24.07.2009
3. Legea nr. 31/1990 Legea societăţilor comerciale Text actualizat la data de 03.05.2008,
avandu-se in vedere republicarea din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.
Actul include modificarile din urmatoarele acte: - Legea nr. 302/2005 - Legea nr. 164/2006 - Legea nr.
441/2006 - Legea nr. 516/2006 - O.U.G. nr. 82/2007 - O.U.G. nr. 52/2008.
4. Legea nr. 26/1990: Legea registrului comerţului Text actualizat la data de 03.05.2008,
avandu-se in vedere republicarea din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 49 din 4 februarie 1998.
5. Legea nr.82/1991. Legea contabilităţii, republicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 454 din
18/06/2008.
6. Legea nr. 1 din 21 februarie 2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei,
publicata in Monitorul Oficial nr. 172 din 28 februarie 2005
7. Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa publicata
in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014.
8. Ordonanţă de urgenţă nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, publicată în
Monitorul Oficial nr. 328 din 25 aprilie 2008
9. Ordonanta de urgenta nr. 116/2009 pentru instituirea unor masuri privind activitatea de
inregistrare in registrul comertului, publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr.926 din 30 decembrie
2009.

141
CUPRINS

CAPITOLUL I: CONSIDERATII GENERALE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL.......2

CAPITOLUL II : FONDUL DE COMERT...........................................................................8

CAPITOLUL III: SUBIECTELE RAPORTULUI DE DREPT COMERCIAL..................12

CAPITOLUL IV: SOCIETATILE COMERCIALE.............................................................31

CAPITOLUL V:SOCIETATILE COOPERATIVE.............................................................113

CAPITOLUL VI:CONTRACTUL DE SOCIETATE................. .......................................122

CAPITOLUL VII: FUZIUNEA SI DIVIZAREA SOCIETATILOR......................... ........134

CAPITOLULVIII: DIZOLVAREA SOCIETATILOR COMERCIALE.............................141

CAPITOLUL IX: PROCEDURA INSOLVENTEI...............................................................151

CAPITOLUL X: SOLUTIONAREA LITIGIILOR COMERCIALE....................................164

Bibliografie..............................................................................................................................169

142