MĂDĂLINA TOMA

CURSUL 10
Măsurarea în sociologie
 Măsurarea în sociologie
Spre deosebire de numerele derivate din măsurarea lungimii,
timpului, masei, etc numerele asociate diferitelor categorii în
cercetarea socială nu au întotdeaună o interpretare simplă şi
semnificaţiile diferite asociate acestor numere reflectă regulile
empirice fundamentale pentru atribuirea categoriei, a nivelului
de măsurare.
 Scale ordinale
Numerele indică doar ordinea cazurilor în funcţie de variabila
considerată. De exemplu, pentru a evalua duritatea mineralelor
zgâriem mineralele între ele, mineralul mai dur îl va zgaria pe cel
moale. Prin această metodă pot fi ordonate un număr de
minerale, să zicem de la 1 la 5. Dar numerele nu înseamnă decat
că 1 este mai dur decat 2 care este mai dur decat 3.
 Scale de intervale

Au calităţile evaluărilor realizate la nivel nominal sau ordinal,

plus callitatea că distanţele egale dintre numere reprezintă
distanţe egale relativ la variabilă măsurată. Dacă măsurăm
temperatura utilizînd scala Celsius, diferenţa dintre 20 şi 30 de
grade este aceeaşi cu diferenţa dintre 90 şi 100 de grade.
Măsurarea este cantitativă în sensul obişnuit al termenului.
 Scale de raportare

Faţă de celelalte scale include şi un zero absolut. Valorile pot fi

multiplicate şi raportate unele la altele (operaţia de împărţire
are sens). Ex. Venitul, vîrsta, numărul de copii, anii de şcoală,...
Scale de rapoarte pot fi obţinute în urma numărării: număr de
copii, număr de persoane într-un grup, etc.
 Diferenţiatorul semantic
Charles Egerton Osgood (November 20, 1916 – September 15, 1991) was a
distinguished American psychologist who developed a technique for measuring the
connotative meaning of concepts, known as the semantic differential.

Semantic differential is a type of a rating scale designed to measure the connotative

meaning of objects, events, and concepts. The connotations are used to derive the
attitude towards the given object, event or concept.
 Diferenţiatorul semantic
Subiectii evaluează obiectul atitudinii pe o serie de scale de obicei în 7 puncte mergând de la -3 la 3 şi care
conţin perechi de adjective antonime (bine-rău, urât- frumos, curat-murdar). Când utilizăm astfel de scale se
va avea în vedere inversarea polilor pozitivi negativi ca polul din dreapta sau stânga să reprezinte întotdeauna
aspectul pozitiv sau negativ.
Printre aceste perechi este necesar să fie inserate perechi de distragere care nu sunt legate d. p. d. v. evaluativ
de obiectul atitudinii sau chiar sunt neutre. Ne interesează perechi cu o poziţie puternică şi foarte precisă. Se
pre-testează adjectivele apelând la subiecţi despre care ştim că vor avea atitudini extreme. Vom selecţiona
doar perechile de adjective care permit o bună diferenţiere nu pe cele extreme.
Limite:
-subiectivitatea
-posibila construcţie defectuoasă a scalei (sunt alese perechi care nu sunt opuse)
 Tehnica falsului dispozitiv de detectare a atitudinii

Jones şi Sigall, 1971

Scop: combaterea disimulării prin minciună, combaterea

tendinţei de faţadă.
 Măsurarea indirectă a atitudinilor
I. Autoevaluarile deghizate: -subiectului i se cer rapoarte verbale despre sine fără ca el să fie conştient ca
acestea îi măsoară atitudinea.
a. Tehnici proiective - Proshanski
b. Testul informaţiei eronate- Hammon ‘48
c. Hendrick şi Seyfried ‘74
II. Indicatorii comportamentali ai atitudinii: Wells şi Petty 1980
III. Măsurători fiziologice:
a. reflexul galvanic al pielii
b. reflex pupilar
c. electromiograma facială
IV. Măsuratorile implicite ale atitudinii: Greenworld şi Banaji 1995
a. Paradigma activării evaluarilor automate
- atitudinea faţă de fotografii ale unor oameni de diverse rase.
-se calculează dacă o anumită imagine utilizată pentru amorsare tinde să faciliteze răspunsul la obiecte
atitudinale pozitive sau negative
Sunt preferate măsuratorile directe.
 Probleme referitoare la măsurarea atitudinilor

Câteodată oamenii dau răspunsuri care sunt mai degrabă dezirabile din punct de
vedere social decât răspunsuri care să exprime adevăratele lor sentimente. Scala
Edwards a dezirabilităţii sociale măsoară această diferenţă. De asemenea, oamenii
tind să răspundă neglijent în diferite feluri. Grupurile de răspunsuri comune sunt: cei
care spun da sau nu; extremiştii sau nonextremiştii şi grupuri care încuviinţează.
Oamenii mai pot dovedi şi modalităţi de răspuns care folosesc cuvinte de felul: uneori,
adesea, moderat.
 Schimbarea atitudinilor
La sfârşitul parcurgerii suportului de curs, analizând diversele perspective teoretice asupra conceptelor de
bază utilizate în studierea problematicii atitudinilor, studenţii vor fi capabili să:
- prezinte tipuri distincte de influenţă specifică în cazul comunicatorilor;
- analizeze posibilii factori ce pot facilita predicţia comportamentului unei persoane;
- prezinte repere pentru acţiunea educativă sugerate de către Adler;
- explice mecanismele pe baza cărora funcţionează persuasiunea;
- descrie principalele tehnici de persuadare în vederea schimbării atitudinilor;
- prezinte condiţiile necesare reducerii disonanţei din cadrul teoriei lui Festinger;
- prezinte relaţia dintre atitudine şi dispoziţia afectivă ca motor a schimbării atitudinale;
- analizeze principalele modele ale explicării procesării afective şi cognitive a mesajelor ce produc schimbarea
atitudinală.
 Schimbarea atitudinilor
Schimbarea atitudinii este în funcţie de cel care comunică, de comunicare, audienţă, ţintă şi de situaţie
(Johnson, 1991). Persoana care emite un mesaj are un mare efect asupra persuasivităţii acestuia. O sursă
(comunicator) tinde să fie persuasivă în măsura în care ea sau el dispun de oricare din următoarele trei
trăsături: atractivitate, credibilitate (expertiză sau valoare de adevăr) sau putere (Aronson, 1992). Aceasta
deoarece există un transfer a evaluării pozitive de la cel care comunică la obiect. De aceea cei care fac reclamă
sunt bucuroşi să plătească bine pentru susţinerea unor surse credibile (ca medicii), atractive (ca celebrităţile)
sau puternice (ca figurile politice). Ar trebui să vă amintiţi că Ronald Reaganx) făcea reclamă pentru becurile
electrice GE. Înfăţişarea plăcută, onestitatea şi cunoaşterea sunt foarte necesare pentru cel care comunică. În
consecinţă, a ataca printr-un oponent una din aceste caracteristici înseamnă scăderea eficienţei celui care
comunică, indiferent de ceea ce conţine comunicarea. Politicienii ştiu asta foarte bine. A descrie un oponent ca
fiind „lipsit de importanţă“ este mai eficient decât să încerci să argumentezi raţional împotriva ideilor
susţinute de oponent.
 Schimbarea atitudinilor

Herbert Kelman (1961) a identificat trei tipuri distincte de influenţă specifice celui
care comunică , o tipologie folosită încă de psihosociologi (Aronson, 1992).
1. Internalizarea se bazează pe credibilitatea sursei. Unii din cei care comunică, de
exemplu US Surgeon General, sunt foarte influenţi pentru că noi credem când ne spun
ceva în urma expertizelor lor.
2. Identificarea se bazează pe atractivitatea sursei - cât de mult admirăm sau ne place
o persoană. Exemple sunt celebrităţile care conving, chiar dacă nu sunt experţi în
tema abordată.
 Schimbarea atitudinilor

3. Complianţa se bazează pe puterea celui care comunică. Ea apare când sursa are capacitatea să ne
recompenseze sau să ne pedepsească. Un şef poate să-şi determine angajaţii să-şi schimbe opinia (cel puţin
public) bazându-se pur şi simplu pe puterea pe care o are asupra lor.
„Ritmul şi amplitudinea schimburilor în configuraţia mediului sociocultural au sporit aproape în progresie
geometrică, impunând restructurări tot mai profunde în sfera vieţii psihice a noilor generaţii. În epoca actuală,
aceste schimbări au devenit atât de rapide (volumul informaţiei se dublează la fiecare 10 ani), încât chiar una şi
aceeaşi generaţie este obligată să-şi restructureze de mai multe ori în timpul vieţii sistemele de cunoştinţe, de
atitudini şi mentalităţi elaborate în cursul anilor de şcoală şi al adolescenţei. Putem, aşadar, afirma că prima
caracteristică definitorie a psihicului uman o constituie pregnantul său dinamism evolutiv”.
 Schimbarea atitudinilor

Studierea şi deci, predicţia comportamentului unui individ se poate realiza conform

sugestiilor lui Allport ţinându-se seama de un set de condiţii care se referă la
personalitate şi la situaţie. Deci, pe baza datelor acumulate se poate susţine că ceea ce
va face realmente o persoană este rezultatul următoarelor condiţii:
a. caracteristici durabile ale personalităţii;
b. forme de apărare şi mascare utilizate de persoană ; gradul ei de deschidere;
c. cum percepe situaţia prezentă şi semnificaţia acesteia pentru ea
d. ce sarcini situaţionale concrete i se cer şi ce se aşteaptă de la ea.
 Schimbarea atitudinilor

Allport face precizarea că situaţia poate modifica mult comportamentul în funcţie de

potenţialul presupus de personalitate, potenţial constituit din trăsături mutabile între
limite (inferior - superior, serie a variabilităţii personale) şi activabile în anumite
grade de către factorii variabili ai unei situaţii sau alteia.
Durkheim şi Parsons postulează existenţa unei realităţi sociale sui-generis, ordonată în
conformitate cu un sistem obiectiv de valori - norme - reguli concretizat într-un
ansamblu de roluri sociale.
 Schimbarea atitudinilor

Orice proces de schimbare atitudinală este posibil în contextul complex al relaţiilor

interumane, mai precis al interacţiunilor sociale. Rămâne în sarcina psihologiei sociale
încercarea de a arăta cum confruntarea credinţelor, valorilor, reprezentărilor sociale
determină şi reglează interacţiunile sociale. Subiectul (individual sau colectiv) şi
obiectul (social sau nu, real sau imaginar), prin interacţiunea lor, determină
posibilitatea de a identifica trei câmpuri de analiză: subiectul individual (Ego),
subiectul social (Alter) şi obiectul (fizic, social, imaginar sau real).
 Schimbarea atitudinilor

În acest sens Adler ne oferă nişte repere pentru acţiunea educativă: Exemple de
situaţii în care fundamental este procesul explicit de persuasiune: părinţii sunt
antrenaţi într-un demers activ şi continuu de socializare40 a copiilor lor, oamenii de
ştiinţă susţin, argumentează, demonstrează adevărul teoriilor elaborate de către ei,
politicienii doresc să convingă electoratul de oportunitatea şi unicitatea programelor
lor politice, economice, sociale, culturale sau acolo unde este cazul, a deciziilor lor;
grupurile religioase doresc să convingă cât mai mulţi posibil adepţi.
 Schimbarea atitudinilor
„Tactul pedagogic şi interpretarea printr-o intuiţie de tip artistic, cu care trebuie să cuprindem problemele, sunt
funcţii sociale. Tactul pedagogic se aplică atitudinii unei fiinţe umane faţă de semenul său. Tactul este
determinat de dorinţa de a ameliora starea psihică a semenului nostru prin prisma bunăvoinţei. Cum se explică
o atare atitudine? Nu este greu de arătat: trebuie să producem în noi înşine acea stare psihică şi s-o punem în
raport cu semenul. Trebuie să putem vedea cu ochii altuia, să auzim cu urechile sale, să simţim cu inima sa,
într-un cuvânt, să ne identificăm cu dânsul. Este un cu totul alt proces decât acela care corespunde concepţiei lui
Freud. Este vorba mai degrabă de acela desemnat în psihologie cu termenul de identificare. Nu poate fi învăţat
decât în societate, atunci când ne-am dezvoltat într-un mod util raportul Eului cu anturajul şi când am urmărit
idealul unei dezvoltări în sensul fiinţei sociale. Integrarea nu se realizează în vid, ci pe terenul raporturilor Eului
nostru cu semenii. Trebuie să gustăm din toate formele de raporturi sociale, din camaraderie, din interesul faţă
de ceilalţi. Ar trebui să ne cultivăm tendinţa de a deveni ceea ce dorim să fie copiii noştri; nici mai mult, nici mai
puţin”.

Alfred Adler, Psihologia şcolarului greu educabil, Editura IRI, Bucureşti, 1995, pag. 210 – 211.
 Schimbarea atitudinilor
„Copiii care îşi sug degetul mare de la mână exprimă prin acest gest tendinţa lor
belicoasă. Cu atât mai sigur putem face afirmaţia că gestul respectiv nu reprezintă
singurul mijloc de care se servesc copiii pentru a-şi exprima atitudinea belicoasă. Dacă
părinţii îi cer copilului să-şi formeze deprinderi de igienă, veţi constata că, în cazul în
care nu s-a putut realiza un climat armonios între părinţi şi copil, acesta se va apuca să-
şi sugă policele. Orice copil poate fi determinat să-şi manifeste în felul acesta opoziţia.
Dacă părinţii se interesează în mod deosebit de faptul ca micuţul să mănânce tot ce i se
dă, acesta va şi găsi un motiv de luptă. Dacă părinţii ţin ca el să stea cu regularitate pe
oliţă, veţi constata că se vor ivi cu aceeaşi regularitate dificultăţi legate de acest fapt.
Este una din cauzele pentru care anumite purtări rele ale copiilor persistă. La fel stau
lucrurile în ceea ce priveşte masturbarea.
 Schimbarea atitudinilor
Îndrăznim să presupunem că sugerea policelui este consecinţa unei lupte declanşate de
copil împotriva părinţilor. Luptă determinată probabil de faptul că a fost lipsit de o
situaţie agreabilă şi că el vrea să recâştige cu orice preţ acea situaţie”.

Alfred Adler, Psihologia şcolarului greu educabil, Editura IRI, Bucureşti, 1995, pp. 63 – 64.
 Schimbarea atitudinilor
Îndrăznim să presupunem că sugerea policelui este consecinţa unei lupte declanşate de
copil împotriva părinţilor. Luptă determinată probabil de faptul că a fost lipsit de o
situaţie agreabilă şi că el vrea să recâştige cu orice preţ acea situaţie”.

Alfred Adler, Psihologia şcolarului greu educabil, Editura IRI, Bucureşti, 1995, pp. 63 – 64.

Adler formulează un punct de vedere care îşi păstrează actualitatea în mare măsură: „Adesea ni se obiectează: „Ce faceţi atunci când
individul îşi recunoaşte greşeala, dar fără a se corecta?” Dacă îşi recunoaşte efectiv greşeala, dacă acceptă determinismul ei şi dacă,
totuşi, persistă în atitudinea sa, în pofida prejudiciului care rezultă de aici, suntem obligaţi să tragem concluzia că nu a înţeles chiar
tot ce era de înţeles. Dar încă nu mi-a fost dat să întâlnesc astfel de cazuri. A-ţi recunoaşte cu adevărat greşeala şi a nu te schimba, este
împotriva naturii umane, vine în contradicţie cu principiul conservării vieţii. Obiecţia la care ne-am referit priveşte deci o
pseudorecunoaştere a greşelii, nu este o recunoaştere fundamentală, în care să se fi realizat cu adevărat o înţelegere a cauzalităţii în
plan social. Dacă în cazul pe care îl prezentăm avem într-adevăr de-a face cu greşeli, atunci le putem
remedia prin educaţie”.