Universitatea Danubius din Galați

Facultatea de Comunicare și Relații internaționale

Specializarea: Managementul Securității în Relațiile Internaționale

Abordarea relațiilor internaționale de către

Rusia privind hegemonia SUA

Coordonator,
Conf.univ. dr. Vasile Bogdan

Masterand,
Ionuț Froni

GALAȚI
2020
 Cuvinte cheie: securitate, echilibrul puterii, actor internațional, salvgardare, dreptul la
“ingerință”, război hibrid(soft,hard), mancurtizare, interes, identitate(statală, națională, strategic),
putere(economic, militară,politică), status quo.

Cuprins

1. Introducere în lumea relațiilor internaționale

2. Hegemonia Statelor Unite Ale Americii
2.1 Scurt drum spre supremația mondială
2.2 Sistemul mondial American
2.3 Tabla de şah eurasiatică
2.4 Actori geostrategici și pivoți geopolitici
3. Geopolitica Rusiei
3.1 Așezarea fizico-geografică și structura etnico-confesională
3.2 Interesele Rusiei în bazinul pontic
3.2 Interesele Rusiei in zona Mării Caspice
3.3 Interesele Rusiei in fostul spațiu sovietic
3.4 Interesele Rusiei in fostul spațiu sovietic

4. Relația dintre Rusia și SUA în contextul metamorfozelor geopolitice

4.1 Istoric
4.2 Relațiile Federația Rusă – SUA

2
 Cuvânt introductiv

"Dacă lupți poți să pierzi, dacă nu lupți ai pierdut deja"

(Anonymous)

Am ales acest titlu pentru lucrarea mea deoarece consider că lumea de azi prezintă o
imagine contradictorie în care, alături de zonele prospere din punct de vedere economic,
caracterizate prin stabilitate şi tendinţe de integrare, încap şi regiuni sărace, instabile, aflate la un
pas de dezintegrare. În acest context, ameninţările globale nu au dispărut, nu s-au micşorat ci s-
au modificat. Pericolul războiului a fost înlocuit cu o multitudine de factori de risc a căror
importanţă variază de la o situaţie la alta, de la o regiune la alta. Instabilitatea s-a extins şi în
Europa, nu numai în zonele tradiţionale cunoscute din Orientul Mijlociu şi Apropiat, Asia şi
Africa. Aşadar, conflictele au devenit explozive şi duc la o gamă întreagă de crize interne şi
internaţionale care au rădăcini sociale, etnice, religioase sau economice.

De asemenea pot afirma că analiza situaţiei relaţiilor internaţionale ne duce către o nouă
competiţie a marilor puteri într-un fundal de Război Rece. Un război dus de pe noi aliniamente
Marea Neagră-Marea Baltică şi Noua „Linie Maginot“ a Americii din Asia care este alcătuită
dintr-un lanţ de baze navale şi aeriene, site-uri de colectare de informaţii şi de pre-poziţionare de
resurse militare, linie care încearcă să ţină China departe de ocuparea întregului sistem de insule
şi atoli din Marea Chinei de Sud/Marea Chinei de Est unde intenţionează să dezvolte o zonă de
acces interzis. În Marea Neagră şi în Marea Baltică, Rusia a ridicat două Cortine de Fier bazate
pe cele două fortăreţe militare constituite în Crimeea şi în Kaliningrad, două zone securizate. Un
sfert de secol după sfârşitul Războiului Rece, ne descoperim în mod neaşteptat într-un al doilea.
Este diferit, şi totuşi familiar. Rusia nu mai este o superputere, ci mai degrabă o ţară de
aproximativ 145 de milioane de oameni cu o economie dependentă de preţul petrolului şi al
gazului şi cu nici o ideologie politică care să-o ofere lumii. Chiar şi aşa, rămâne unul dintre cele
două state deţinătoare de arme nucleare, are un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU
şi este dispusă să-şi folosească capacităţile sale militare, energetice şi cibernetice pentru a sprijini
prietenii şi pentru a slăbi vecinii şi adversarii.

3
 CAPITOLUL I - Hegemonia Statelor Unite ale Americii

Scurt drum spre supremația mondială

Se spune că hegemonia s-a născut o dată cu omenirea. Este oare așa și în cazul Americii?
În exercitarea influenței americane asupra lumii se pot identifica o serie de etape. La
început, prin anul 1890, America începe să conteste concepția că Anglia domnește peste mări;
mai apoi se proclamă ca apărător al securității emisferei vestice prin Doctrina Monroe.
Primul Război Mondial oferă SUA o primă ocazie de a-și lansa în Europa forța militară,
același război aducând cu sine și primul efort diplomatic american în găsirea unei soluții la
problemele internaționale ale Europei ( celebrele Paisprezece puncte ale lui W. Wilson).
Însă această scurtă izbucnire de primat mondial american nu a produs o angajare continuă
a Americii în chestiunile internaționale ( fiind bine cunoscut izolaționismul și idealismul
american din acea perioadă).
Dacă Primul Război Mondial a fost unul predominant european, cel de-al doilea, sfârșește
definitiv era europeană în politica mondială, fiind primul război cu adevărat mondial. Așa cum se
știe, sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial aduce un alt tip de război, numit Războiul Rece,
marcat de competiția bipolară dintre SUA și URSS pentru supremația mondială. Aspectul
geopolitic nu putea fi mai clar: America de Nord împotriva Eurasiei, având ca miză lumea
întreagă iar combinația dintre dimensiunile geopolitice mondiale declarată universalitate a
dogmelor rivale a dat naștere competiției de rivalitate nemaiîntâlnită.
Curînd s-a văzut că apariția armelor nucleare acordă confruntării o mai mare presiune însă
rezultatele disputei au fost decise în cele din urmă pe căi non militare ( amintesc aici vitalitatea
politică, flexibilitatea ideologică, dinamismul economic, atractivitatea culturală a Vestului),
rezultatul final fiind puternic influențat de considerente culturale.
După sfârșitul Războiului Rece, o dată cu prăbușirea imperiului sovietic,America devine
simultan prima și unica putere cu adevărat mondială.Exercitarea puterii imperiale americane
decurge în mare măură din organizarea superioară, din capacitatea de a mobiliza prompt, în
scopuri militare, vaste resurse economice și tehnologice, din farmecul cultural neclar, dar
însemnat al modului de viață american, din dinamismul absolut și competitivitatea înnăscută ale
elitelor politice și sociale americane.
Mai departe, se face o analogie între SUA și alte trei mari imperii ale istoriei :
roman,chinez și mongol care au fost precursorii regionali ai aspiranților la puterea mondială ce
au apărut după aceea. După decăderea acestor imperii, Europa devine atât centrul de putere
mondială, cât și focarul principalelor lupte pentru puterea mondială. Totuși, dominația vest-
europeană nu era echivalentă cu dobândirea puterii mondiale de către Europa de Vest, realitatea
era aceea a supremației mondiale a Europei în ceea ce privește civilizația și aceea a unei puteri
continentale europene fragmentate.
Pe scurt, Roma își exercită dominația în mare măsură prin organizarea militară superioară și prin
atractivitate culturală. China se baza mult pe o birocrație eficientă în conducerea unui imperiu
fondat pe identitate etnică, întărindu-și dominația printr-o pregnantă conștiință a superiorității
sale culturale. Englezii ( ca și spaniolii, portughezii, olandezii și francezii ) au câștigat întâietate
fiindcă steagul lor mergea pe urmele comerțului lor.
Spre deosebire de acestea, întinderea și universalitatea puterii mondiale americane este unică. De
unde reiese această unicitate?
SUA controlează toate oceanele și mările lumii, dezvoltându-și o serioasă capacitate
militară pentru controlul țărmurilor iar dinamismul economic american asigură condițiile
4
prealabile necesare exercitării supremației mondiale; America și-a menținut și și-a mărit avansul
folosirii în scopuri militare a ultimilor descoperiri științifice;
Pe scurt, America deține poziția supremă în cele patru domenii decisive ale puterii
mondiale : militar, economic, tehnologic și cultural. Combinația acestor patru domenii face din
America singura superputere mondială multilaterală.

Sistemul mondial American

Puterea mondială americană este exercitată printr-un sistem mondial american de un

anumit stil oglindind experiența internă a SUA. Elementul central al acestei experiențe interne
este caracterul pluralist al societății americane și al sistemului său politic.
Atitudinea publicului american este oarecum reticentă, aceștia exprimându-și adeziunea doar în
măsura în care interesele vizate îi afectează strict. De exemplu, sondajele de opinie din 1995/6 au
arătat că publicul are o preferință generală pentru împărțirea puterii mondiale cu alții, de aici și
accentul pus pe tehnica cooptării.
Dominația culturală a fost fațeta subapreciată a puterii mondial americane, idealurile
democratice, asociată cu tradiția politică americană, întăresc și mai mult ceea ce unii considră a
fi imperialismul cultural american.
Atracția și impactul sistemului politic democratic american au fost însoțite și de o atracție
crescândă exercitată de modelul economic antreprenorial american care pune accentul pe
comerțul liber mondial și pe competiția neîngrădită.
Mai mult decât atât, supremația mondială americană este sprijinită de un complicat sistem de
alianțe și coaliții care acoperă literalmente globul. Apoi, rețeaua mondială de organizații
specializate, mai ales instituțiile financiare internaționale se consideră ca făcând parte din
sistemul global american.
Supremația americană produce o nouă ordine internațională care nu numai că imită, dar și
instituționalizează, dincolo de hotarele Americii unele dintre trăsăturile sistemului american
însuși. Aceste trăsături fundamentale sunt :
Un sistem colectiv de securitate ( NATO, Tratatul de Securitate SUA-Japonia);
Cooperare economică regională ( APEC, NAFTA) și instituții specializate de cooperare
mondială ( Banca Monială,Fondul Monetar Internațional, Organizația Mondială a Comerțului);
Proceduri care pun accentul pe luarea deciziilor pe bază de consens, chiar dacă sunt dominate de
SUA;
În acest moment, hegemonia mondială americană fără precedent nu are rival. Dar nimeni nu o va
contesta în anii ce vor veni?

Tabla de şah eurasiatică

Pe parcursul istoriei, scena mondială a fost dominată de puteri şi popoare eurasiatice, care
s-au luptat între ele pentru putere, dominaţie sau hegemonie. Astăzi lupta dintre acestea are un
singur câştigător: Statele Unite ale Americii, o superputere non-eurasiatică care a obţinut
întâietatea faţă de Eurasia . Apariţia bruscă a primei și singurei superputeri mondiale a creat o
situaţie de dependenţă, o situaţie în care declinul la fel de brusc al supremaţiei SUA, din orice
motiv , ar produce instabilitate internaţională.
Samuel P. Huntington afirma că „O lume fără SUA va fi o lume cu mai multă violenţă și
dezordine cu mai puţină democraţie şi creştere economică decât o lume în care SUA continuă să

5
aibă mai multă influenţă decât orice altă ţară în rezolvarea chestiunilor mondiale. Supremaţia
internaţională de durată a SUA este esenţială pentru bunăstarea şi securitatea americanilor pentru
viitorul libertăţii, democraţiei, economiei deschise și ordinii internaţionale în lume. “
În acest context, „amestecul” SUA în politicile eurasiatice este unul necesar. Eurasia este
cel mai mare continent de pe glob însumând cca. 75 % din populaţia mondială, 60% din P.M.B şi
¾ din resursele energetice cunoscute lumii. După SUA primele 6 mari puteri economice, şi
primele 6 state cu cele mai mari cheltuieli pentru înarmare se află in Eurasia. Cele mai active
state Din punct de vedere politic sunt în Eurasia. Toate puterile nucleare declarate, în afară de
SUA, se situează de asemenea în Eurasia. Aşadar, puterea eurasiatică cumulată o depăşeşte pe
cea a SUA, însă Eurasia este prea mare pentru a acţiona ca un tot unitar din punct de vedere
politic, fapt care creează arena în care se desfăşoară lupta pentru supremaţia globală.
Uriaşul platou ce se întinde de la Lisabona la Vladivostok, reprezintă tabla de şah, decorul
„jocului”.
Asemeni şahului, jocurile pornesc de la extremităţile tablei, însă tabla de şah eurasiatică
nu implică doar doi jucători, ci mai mulţi (jucătorii cei mai importanţi fiind în regiunile de est,
vest şi sud a tablei) şi permite influenţe exterioare (SUA). Hegemonia americană presupune
exercitarea unei influenţe hotărâtoare şi nu a unui control direct. Dar dimensiunile, diversitatea
şi culturile variate ale Eurasiei limitează profunzimea influenţei SUA. Continentul este compus
din prea multe state energice sub aspect politic şi ambiţioase sau orgolioase prin tradiţie pentru a
putea fi supuse chiar și faţă de cea mai prosperă şi proeminentă putere mondială.
Geopolitică şi geostrategie
Factorul geografic încă reprezintă punctul de plecare în definirea priorităţilor externe ale
unui stat, iar mărimea teritoriului naţional un criteriu major în stabilirea statutului si a puterii
statului respectiv. Cu toate acestea, stăpânirea de teritorii începe să nu mai reprezinte o prioritate
pentru majoritatea statelor-naţiune. Sfera economică, inovaţia tehnologică, cercetarea sau
educaţia atrag atenţia elitelor conducătoare în lupta lor pentru influenţă internaţională.
Poziţia geografică tinde să determine acţiunile statelor, iar sfera de interese geopolitice, de
influenţă şi de implicare a unui stat creşte direct proporţional cu puterea sa politică, economică şi
militară.
În atenţia analiştilor geopolitici a apărut o dilemă: dacă puterea pe uscat este mai importantă
decât puterea maritimă, atunci care regiune a Eurasiei este esenţială pentru a câștiga controlul
asupra întregului continent. Harold Mackinder considera Europa Centrală si de Est ca fiind
această regiune, numind-o heartland-ul continentului. Odată cu progresul geopoliticii de la nivel
regional la nivel global, această dilemă devine irelevantă.
Pentru Statele Unite geostrategia în Eurasia presupune interconectarea cu un scop bine
determinat a statelor dinamice geostrategic şi mânuirea atentă a statelor catalizatoare geopolitic
urmând cele două interese americane:

Actori geostrategici și pivoți geopolitici

Actorii geostrategici activi sunt acele state care au capacitatea şi voinţa naţională de a-şi
exercita puterea sau influenţa dincolo de propriile graniţe în vederea schimbării actualei situaţii
geopolitice într-o masură care afctează intersele SUA.

6
Pivoţii geopolitici sunt acele state a căror importanţă decurge nu din puterea sau din motivaţia
lor, ci mai degrabă din aşezarea lor sensibilă şi din consecinţele situaţiei lor potenţial vulnerabile
pentru comportamentul jucătorilor geostrategici. din emisfera vestică într-o putere de o bogație și
forță de dominație fără precedentnt în istoria omenirii.
Rusia rămâne un jucător geostrategic important, în pofida situaţiei interne şi a stării ei de
slăbiciune. Prezenţa Rusiei are un impact masiv asupra noilor state independente din vastul
spaţiu eurasiatic al fostel Uniuni Sovietice. Rusia are de facut o alegere geostrategică
fundamentală, în ceea ce priveşte relaţia sa cu SUA: prieten sau duşman?
De asemenea China are un cuvânt de spus. Ea este deja o putere regională importantă şi este
posibil să aibă aspiraţii mai largi, dată fiind istoria sa de mare putere şi viziunea sa că statul
chinez este centrul lumii. Pretenţiile Chinei încep deja să afecteze balanţa puterii în Asia, în timp
ce creşterea sa economică alimentează poziţia de hegemon regional pe care China şi-o asumă.
Ieşirea mai activă a Chinei pe scena mondială afectează direct Rusia, care îşi vede subminată
influenţa in fostele state membre ale Uniunii Sovietice, actualmente vecini care nu pot fi neglijaţi
ai Chinei.
India reprezintă un potenţial jucător mondial important. Deşi aspiraţiile sale pe termen
lung sunt optimiste, este fără discuţie cel mai puternic stat din sudul Asiei şi este privită ca un
rival pentru China. Este, de altfel, şi o putere nucleară semisecretă, participând la cursa înarmării
pentru a contrabalansa deţinerea de focoase nucleare de către China sau Pakistan.
Ucraina un important spaţiu pe tabla de şah eurasiatică, este privită ca un pivot geopolitic
prin prisma poziţiei sale geografice şi faptul că existenţa sa ca ţară independentă ajută la
transformarea Rusiei. Fără Ucraina, Rusia încetează sa mai fie un imperiu eurasiatic. Pierderea
independenţei de către Ucraina ar avea consecinţe imediate pentru Europa Centrală, deoarece ar
transforma Polonia în pivotul geopolitic de pe frontiera estică a unei Europe unite.
În ciuda dimensiunilor sale reduse şi a populaţiei puţin numeroase, Azerbaidjanul, cu
vastele sale resurse energetice naturale este şi el de importanţă decisivă din punct de vedere
geopolitic. Se spune ca Azerbaidjanul deţine robinetul resurselor din Marea Caspica şi Asia
Centrală. Un Azerbaidjan independent, legat de pieţele occidentale prin conducte ce nu
tranzitează Rusia ar deveni şi o importantă cale de acces pentru economiile avansate și
consumatoare de energie spre republicile central-asiatice bogate la rândul lor în resurse
energetice.

7
Ca şi în cazul Ucrainei , viitorul Azerbaidjanului este crucial in definirea a ceea ce Rusia ar putea
sau nu să devină.
Turcia şi Iranul sunt angajate în a-şi instaura o oarecare influenţă în regiunea Marea
Caspică – Asia Centrală, profitând de retragerea puterii ruse. Din acest motiv ele ar putea fi
considerate jucători geostrategici. Totuşi ambele state se confruntă cu probleme interne majore,
iar impactul politicilor lor la nivel regional este redus. Atât Iranul cât şi Turcia sunt în primul
rând pivoţi geopolitici. Turcia asigură stabilitate în regiunea Mării Negre, controlează accesul la
M. Mediterană prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele, contrabalansează Rusia în Caucaz şi
serveşte ca punct de sprijin sudic pentru NATO. Iranul domina malul estic al Golfului Persic şi
independenţa sa , indiferent de actuala sa ostilitate contra SUA, acţionează ca o barieră în faţa
oricărei ameninţări ruse pe termen lung pentru interesele SUA în regiune.

Capitolul II. Geopolitica Rusiei

Așezarea fizico-geografică și structura etnico-confesională
Rusia este cel mai intins stat al lumii contemporane, ocupand o parte din estul Europei si nordul
Asiei. Prin numarul de locuitori, ocupa locul 8 pe glob. Datorita intinderii sale foarte mari in
partea nordica a Eurasiei, cuprinde o varietate foarte mare de peisaje naturale, resurse si unitati
religioase care fac din acestea un exemplu de diversitate geografica a teritoriului.
Cea mai mare parte a țării este formată din câmpii vaste, atât în partea europeană cât și în cea
asiatică, aceasta din urmă fiind cunoscută cu numele generic de Siberia. Lanțurile muntoase sunt
întâlnite de-a lungul frontierelor de sud, așa cum sunt: Munții Caucaz; Munții Altai; Munții
Verhoiansk și vulcanii din Peninsula Kamceatka. În zona centrală se află Munții Ural, un lanț
muntos care se întinde de la nord la sud și care împarte în mod convențional Eurasia în două
continente, cel european și asiatic. Rusia are un litoral foarte extins, de peste 37.000 km de-a
lungul Oceanului Arctic și a celui Pacific, ca și de-a lungul unor mări închise sau semiînchise,
precum Marea Baltică, Marea Neagră sau Marea Caspică.
În ciuda numărului ridicat de cetățeni, Rusia are o densitate a populației foarte scăzută, în primul
rând datorită uriașelor sale dimensiuni. Densitatea populației este mai ridicată în zona europeană
a țării, în zona Munților Ural. Partea de sud-est a Siberiei, pe țărmul Pacificului, este slab
populată, numărul locuitorilor crescând ușor către sud. Federația Rusă este căminul a peste 160
de grupuri etnice diferite și popoare indigene.

8
Interesele Rusiei în bazinul pontic
Importanța economică și geostrategică a axei Dunăre-Marea Neagră a trezit, de-a lungul
vremii, interesele tuturor statelor din această regiune și a marilor puteri europene, interese care
uneori s-au acutizat generând vii dispute. Referindu-se la acest aspect marele istoric Nicolae
Iorga afirma: "Când orientul a pornit spre occident, când rasaritul si-a dat mâna cu apusul, când
nordul a vrut sa se întâlneasca cu sudul, aici s-au întâlnit".
Marea Neagră reprezintă o unitate geografică, o regiune individualizată a continentului şi, în
acelaşi timp, o punte de legătură a acestuia cu Asia Mică, Orientul Mijlociu şi Îndepărtat. Stepele
nord-pontice au fost o cale multimilenară a invaziilor, iar bazinul Mării Negre a devenit în
secolele XIII-XV o adevărată „placă turnantă“ a marelui comerţ euro-asiatic (G.I. Brătianu).
Cercetarea istorică globală relevă faptul că Marea Neagră, Strâmtorile şi Dunărea de Jos
alcătuiesc o componentă esenţială geopolitică pentru descifrarea sensului evoluţiei popoarelor
acestei părţi a Europei şi Asiei Mici, a posibilităţilor lor de dezvoltare şi cooperare.
Pentru politica externa a Rusiei, 2010 va ramane, intre altele, un an al Marii Negre, Caucazului,
Marii Caspice. In acest vast areal de la confluenta Europei cu Asia, Moscova a facut
performanta in plan politic si militar, chiar daca nu a inregistrat reusite la fel de semnificative in
zona energetica si in ce priveste neutralizarea actiunilor insurgentilor islamisti. Pozitia Rusiei in
Marea Neagra s-a consolidat. Sau, mai corect spus, Rusia si-a refacut un statut geopolitic si
militar solid. Liderii ucrainean Iuscenko si georgian Saakasvili au incercat sa valorifice aceasta
vulnerabilitate evidenta a Moscovei, pentru a apropia statele lor de NATO si UE, dar, prin
razboiul din Georgia si prin alegerile din Ucraina, Rusia a curmat energic acest curs, facand
cunoscut Occidentului ca exista o “linie rosie” a intereselor ruse in aceasta vecinatate imediata
peste care nu se poate trece. Acum, Rusia poate conta in mod cert pe baza sa militara navala de
la Sevastopol pentru aproape jumatate de secol, poate conta si pe porturi din regiunile care s-au
desprins de sub autoritatea Georgiei, poate conta si pe baza militara Gyumri din Armenia, adica
din centrul Caucazului, printr-un acord cu o valabilitate tot cam de o jumatate de secol.
Portul Novorosiisk se va extinde, iar Flota rusa a Marii Negre se va moderniza pana in 2020 si va
dobandi o noua strategie, care va implica si prezenta ei permanenta in estul Mediteranei, in
portul sirian Tartus. In Abhazia vor fi desfasurate rachete S-300, iar cu Azerbaidjanul se poarta
discutii de acelasi tip.

9
Politiologul armean Gaidz Minasian, care sintetizeaza aceste evolutii, afirma ca “toata lumea,
incepand cu tarile din Caucazul de Sud – Georgia, Armenia, Azerbaidjan – trebuie sa inteleaga
ca aceasta regiune este sub aceasta influenta (a Rusiei – n.n.). Alte forte, mai ales Turcia si
Statele Unite, trebuie sa inteleaga ca nu pot avea ambitii in aceasta regiune care depinde de
interesele directe ale Rusiei”. Si analistul Vladimir Socor de la Jameston Institute conchide ca
“Statele Unite si NATO par sa absoarba aceste reculuri strategice in tacere”.
Deci, observam, ca inca de la inceput Rusia tarista, care înca de la Petru cel Mare îsi manifestase
tendintele expansioniste, reuseste acum sa încheie o etapa din istoria Marii Negre, în care aceasta
era un simplu "lac turcesc", si sa îsi faca simtita propria prezenta în regiune.
Interesele Rusiei in zona Mării Caspice
Mării Caspice este astăzi una dintre cele mai importante zone geostrategice de pe glob.
Regiunea Mării Caspice este considerată a fi cea mai importantă zonă din punctul de vedere al
resurselor energetice.
Până la destrămarea URSS, Marea Caspică a fost domeniul exclusiv a două state riverane: Iran şi
URSS. După 1991, situaţia s-a schimbat profund, iar saltul de la doi la cinci riverani (Rusia,
Kazahstan, Turkmenistan, Iran şi Azerbaijan) a avut drept consecinţă multiplicarea intereselor şi
pretenţiilor juridice asupra mării şi resurselor sale, mai ales asupra rezervelor de petrol şi gaze
naturale.
Deşi pare paradoxal la prima vedere, doctrina abordează ca direcţie regională Marea
Caspică, dar având în vedere importanţa geostrategică a acesteia, totul intră în cadrul firesc. Cel
mai important este faptul că, aici, este concentrat un imens volum de resurse minerale şi
biologice şi, ca urmare, în doctrină sunt accentuate unele obiective regionale de maximă
importanţă, cum ar fi:
- determinarea elementelor favorabile din dreptul internaţional, astfel încât Federaţia Rusă să
poată folosi cât mai mult din resursele din zonă;
- reînnoirea căilor maritime şi combinate (fluvial-maritime) tradiţionale;
- crearea condiţiilor necesare pentru dislocarea şi folosirea în zonă a potenţialului maritim optim
al Federaţiei Ruse;
- împiedicarea eliminării flotei ruse de pe piaţa maritimă de transport din zonă;
- reorganizarea legăturii pe căile de comunicaţii către bazinul mediteranean şi cel baltic;
- dezvoltarea şi reconstrucţia porturilor din zonă.

10
Ca urmare, după punerea în aplicare a acestei doctrine, Rusia devine mult mai activă în zona
Mării Caspice, începând cu anul 2002 desfăsurând exercitii de o mare amploare, chiar mai mare
decât pe vremea fostei URSS.
Interesele Rusiei în arealul european
La suprafaţă, relaţia UE cu Rusia merge relativ bine. Punctul critic după războiul ruso-
georgian a fost depăşit aparent, summit-ul la Rostov-pe-Don a fost declarat un succes, părţile
discută despre „parteneriatul pentru modernizare”, Rusia şi-a retras trupele militare din Perevi
(localitatea georgiană în vecinătatea imediată a Osetiei de Sud), iar prima întrebare pe agenda
Comitetului Politic şi de Securitate UE-Rusia la nivel înalt (dacă va fi creat în viitorul apropiat)
ar fi „conflictul îngheţat” din Moldova.
Însă senzaţia unei resetări a relaţiei UE-Rusia este înşelătoare. În cel mai bun caz, se
poate vorbi despre mimarea unui „reset”. Pentru prima oara in ultimi ‘70 de ani interesele Rusiei
intalnesc interesele unei Europe care s-a bucurat de bunastare si progres cand o alta parte a
cunoscut “binefacerile” Stalinismului si dupa aceea a “umanismului” Sovietic. Pentru a intelege
necesitatea unei colaborari intre UE si Rusia ar trebui analizate intersele strategice ale ambelor in
punctele de interfata comune. Asadar UE si Rusia au puncte de interfata in trei regiuni diferite.
Zonele in care interesele UE si ale Rusiei se intalnesc intr-o situatie de divergenta sau
convergenta se refera numai la cazurile in care am considera ca NATO nu mai reprezinta si
interese americane pure. Cele trei zone de interese care UE si Rusia se intersecteaza – Balcanii
de Vest, Europa de Est care nu este membra UE/NATO si Asia Centrala.
- Rusia incearca sa-si pastreze influenta politica si economica in fostele state comuniste, astazi
membre UE prin agentii de influenta pastrati de pe timpul vechilor regimuri si alti noi recrutati
in perioadele de tranzitie care au avut loc in aceste tari.
- Rusia incearca crearea unor investiti strategice in toate fostele state ex-comuniste de mule ori
sub acoperirea unor firme create in Uniunea Europena sau cu sedii in UE.
Rusia incearca sa creeze oportunitati economice prin diferentierea preturilor energiei vandute
diferitilor membri ai Uniunii.

Au trecut 20 de ani de cand nu mai exista Uniunea Sovietica. Intre timp, trei foste
republici sovietice - Letonia, Estonia si Lituania, de unde a inceput totul, au devenit membre ale
UE. Dintre celelalte 11, unele au reusit sa iasa din zona de influenta a Rusiei, axa centrala a

11
fostei URSS si, ulterior, a Comunitatii Statelor Independente (CSI), altele au mai ramas agatate,
in virtutea vechilor increngaturi economice. In ceea ce priveste Rusia, ea depune eforturi uriase
si angajeaza jocuri politico-economice alambicate pentru a-si mentine pozitia de lider in CSI si
pentru a ramane in elita mondiala. La unele performante economice, Rusia este invinsa insa de
fostii ei sateliti sovietici, care, de-a lungul timpului, au dobandit o mai mare incredere din partea
investitorilor straini. Dar, din punctul de vedere al productiei de petrol si gaze naturale, al celei
industriale, al rezervelor valutare, Rusia detine suprematia. Un lucru este insa cert: majoritatea
analistilor intrevad, intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat, disparitia inclusiv a CSI, o
structura interstatala care a supravietuit pana acum in special datorita intereselor militare, a
legaturilor energetice si comerciale. Pentru unele dintre fostele republici sovietice, Rusia ramane
o atractie ca piata de desfacere si a fortei de munca.

Capitolul III. Relația dintre Rusia și SUA în contextul metamorfozelor securității

internaționale
Istoric
Relaţiile dintre Federația Rusă şi SUA au un caracter special, decurgând din conjunctura
relațiilor și proceselor ce au loc pe mapamond. Caracterul acestor relații poate fi explicat prin
istoria politică a secolelor XIX-XXI, prin conjunctura internaţională care s-a creat odată cu
dezmembrarea URSS şi a lagărului socialist, cât şi prin interesele ambelor state pe arena
internațională. În ultimul timp, relaţiile dintre Federația Rusă şi SUA, aflate la periferia
preocupărilor politicii și diplomaţiei internaţionale, devin obiectul unei atenţii sporite.
Relațiile Federația Rusă – SUA
În condiţiile noii conjuncturi internaționale, relaţiile ruso-americane pot fi examinate din
două perspective: din perspectiva cooperării și realizării intereselor comune pe arena
internațională, cât și din perspectiva relațiilor de rivalitate și a confruntărilor pe mapamond.
Relațiile ruso-americane în prezent pot fi caracterizate ca fiind duplicitare, axate pe principiile
bunei cooperări acolo unde interesele coincid, și devin contradictorii. În acest context, drept
exemplu ne servesc evenimentele din 11 septembrie, când președintele rus, în condițiile de criză
în relațiile cu SUA, dă de înțeles că se află de partea SUA, poziție care pare a fi contradictorie cu
acțiunile sale de susținere a mișcărilor separatiste din spațiul caucazian. În sfera luptei contra
terorismului au avut loc schimburi de informații, inclusiv privind deplasările complexului de

12
rachete ,,Zenit’’. În perioada 2011-2013, lupta contra terorismului a devenit una din prioritățile
politicii internaționale, iar SUA și Rusia, de facto, au fost participanții cei mai activi.
Actualmente SUA și UE, spre deosebire de Rusia, care susține forțele separatiste din zona
Donețk a Ucrainei, au devenit principalii luptători contra terorismului. Cooperarea SUA-Rusia
până în 2014 a fost destul de multilaterală, inclusiv în domeniul elaborării unui model legislativ
corespunzător. În pofida multitudinilor de legi, aprobate de comunitatea internațională, la
moment încă nu există un nucleu unic în lupta contra terorismului (poate doar sancțiunile impuse
de comunitatea internațională Rusiei ca rezultat al evenimentelor din Ucraina, 2014), iar
legislația națională rămâne a fi neracordată la cea internațională.
Un aspect important în relațiile ruso-americane este problema energetică – Rusia deține
poziția principalului exportator, iar SUA le revine rolul celui mai mare consumator. În o așa
situație creată, părțile au ocupat pozitia unor parteneri, dar, în același timp, și a principalilor
concurenți în sfera energetică. În acest context, nu putem vorbi de o reglare de conturi între părți.
A avut loc o intensificare a relațiilor dintre părți. Pe parcursul anilui 2012 s-au dus discuții
privind elaborarea unor proiecte comune de extragere a țițeiului și gazelor naturale din zona
Sahalin, zona Timano-Peciorsk, Siberia de Est. S-au elaborat proiecte privind extragerea gazelor
din zona Ștokmanov.
Relațiile dintre Federația Rusă și SUA se complică în sfera cooperării privind
problemele de securitate și ale politicii nucleare. Aici, rezultatele sunt evidente. Însuși caracterul
Tratatului privind diminuarea potențialului strategic ne denotă cât de mult au înaintat statele în
relațiile sale, spre deosebire de perioada Războiului Rece. În agendă au fost și chestiunile vizând
neadmiterea răspândirii armei nucleare, care deseori necesită compromisul din partea ambelor
state. Astăzi, Rusia nu se mai află în același cerc de interese cu SUA. Colaborarea ruso-
americană în domeniul cosmonauticii deseori este supusă criticii. Dar anume această cooperare a
făcut față cerințelor cu privire la explorarea cosmosului, cât și a stațiilor orbitale. Dar aceasta nu
denotă o lipsa a contradicțiilor și apărarea intereselor proprii. De asemenea, complexitatea
intereselor este prezentă și în zona Mării Caspice și a Mării Negre, zone din spațiul ex-URSS,
inclusiv cea în zona Iranului. Acestea sunt problem complexe, în care multitudinea detaliilor,
cum deseori se întâmplă, au un rol critic. Drept exemplu poate fi adus Iranul, care, ca rezultat al
declarațiilor vizând Israelul, a provocat relațiile cu Occidentul, punând Rusia într-o situație
complicată.

13
 Poziția Iranului, în special după începutul războiului din Irak și până când a fost asasinat
generalul Qassem Soleimani, s-a axat pe teza conform căreia arma nucleară poate servi ca factor
de stabilitate în zonă, cât și în relațiile subregionale. La fel, Iranul s-a pronunțat în soluționarea
problemelor care vizează spațiul caspic fără implicarea forțelor din exterior, în special ale SUA
însă rămâne de văzut cum va evalua situația . Această poziție convine intereselor Federației
Ruse. În același timp, Iranul nu recunoaște acordul bilateral încheiat între Rusia cu Kazahstan și
Azerbaidjan, precum acordurile dintre aceste state privind delimitarea spațiului Mării Caspice.
Ambele state au nevoie unul de celălalt. SUA sunt interesate în relațiile cu Federația Rusă în cele
mai diverse domenii, începând cu operațiunile militare din Afghanistan și finalizând cu tematica
Orientului Apropiat, relațiile cu China și alte probleme globale – probleme care nu pot fi
soluționate fără ajutorul, suportul și cooperarea cu Federația Rusă. În acest context, pentru
Federația Rusă parteneriatul cu SUA este la fel de important sub multiple aspecte. Pentru
recunoașterea oficială a puterii sale politice, Federația Rusă are nevoie de respectarea intereselor
sale în cadrul ONU, chiar și în situațiile de criză, evitând implicarea SUA. Strategia Federației
Ruse cu privire la sistemul și tehnologiile militare la fel este legată de relațiile cu SUA.

CONCLUZII
Relaţia dintre Statele Unite şi Rusia este foarte importantă, fiind marcată, după caz, atât
de interese comune, cât şi de divergenţe”. Relaţiile diplomatice între foştii inamici din perioada
Războiului Rece au coborât la un nivel rar atins în ultimii ani, fiind condiționate de impunerea a
numeroase măsuri de către preşedintele Trump împotriva Rusiei. Această răcire a relațiilor ruso-
americane este condiționată și de un alt eveniment – anexarea Crimeei de către Federația Rusă.
Această acțiune din partea Federaței Ruse pare a fi o tendință de expansiune și de fortificare a
prezenței sale în bazinul Mării Negre. Pentru SUA, acțiunile Rusiei sunt o amenințare la adresa
securității nu doar regionale, dar și internaționale. Totuși, pe parcursul a mai bine de 10 ani s-a
reușit să se coopereze în domeniile privind Afghanistanul, Iranul, Coreea de Nord, dar pe
parcursul acestor ani au existat şi numeroase dezacorduri ca cele privind dosarele „Siria, apărarea
antirachetă, drepturile omului” şi contenciosul Snowden. De asemenea asasinarea generalului
Iranian Qassem Soleimani de către americani i-a determinat pe oficilaii ruși să afirme că
acţiunile SUA constituie o încălcare flagrantă a dreptului internaţional fundamental şi conduc la
un nou ciclu de escaladare a tensiunilor în regiune.

14
BIBLIOGRAFIE

1) BREZEZINSKI, ZBIGNIEV,-„Marea tabla de sah.Suprematia americana si

imperativele sale geostrategice”, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 200
2) HUNTINGTON, Samuel P., -„Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale”,
Editura Antet, Bucuresti, 1998.
3) MIROIU, Andrei; UNGUREANU Radu S. –„Manual de Relatii Internationale”, Editura
Polirom, Iasi, 2006.
4) http://www.whitehouse.gov
5) http://drezner.foreignpolicy.com/so_hows_american_hegemonic_power_d
oing_today
6) http://ro.wikipedia.org/wiki/Superputere#Uniunea_Sovietica
7) http://www.ieee.es/en
8) https://www.jcs.mil/Portals
9) https://www.sua.ac.tz/about-sua
10) https://monitorulapararii.ro
11) https://www.mae.ro
12) https://ibn.idsi.ro
13) http://www.europa.europarl.eu

15