Conştientă de patrimoniul său spiritual şi moral, Uniunea Europeană se

întemeiază pe valorile indivizibile şi universale ale demnităţii umane, libertăţii,

egalităţii şi solidarităţii.
Uniunea se sprijină pe principiul statului de drept. Totodată Uniunea situează
persoana în centrul acţiunii sale instituind cetăţenia Uniunii şi creând un spaţiu de
libertate, de securitate şi de justiţie. Tot ea contribuie la păstrarea şi dezvoltarea
acestor valori comune respectând diversitatea culturilor şi tradiţiilor popoarelor
Europei, precum şi a identităţii naţionale a statelor membre şi a organizaţiilor
puterilor publice la nivel naţional, regional şi local.
“Uniunea caută să promoveze o dezvoltare echilibrată şi durabilă şi asigură
libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi a capitalurilor, precum şi
libertatea de stabilire.
În ciuda diverselor iniţiative şi a numeroaselor declaraţii de principiu, nu
există încă texte cu forţă juridică destinate să protejeze în mod special drepturile
omului în ordinea juridică a Uniunii Europene.
Mai târziu protecţie drepturilor omului în Comunitatea Europeană şi în
Uniunea Europeană s-a dezvoltat pe cale jurisprudenţială, drepturile omului fiind
protejate de către judecătorul comunitar ca şi principii generale ale dreptului
comunitar. Nici în stadiul actual al reglementărilor nu există texte cu forţă
obligatorie destinate protecţiei omului în ordinea juridică comunitară care să
enumere drepturile considerate fundamentale în dreptul comunitar. În afara unor
dispoziţii specifice prezente în Tratatul instituind o Comunitate Europeană, care
prevăd libertatea de circulaţie şi nediscriminare, nu există prevederi convenţionale
în tratatele institutive în materie de drepturile omului, iar prevederile menţionate
mai sus răspund doar unei necesităţi economice.
În trecut, această lacună nu a generat preocupări în măsura în care
exercitarea competenţelor Comunităţii avea un caracter preponderent economic.
Dar exercitarea competenţelor Comunităţii s-a tradus printr-o interferenţă între
dreptul comunitar şi drepturile şi libertăţile fundamentale. În lipsa unui text
convenţional care să stabilească raporturile între ordinea juridică comunitară şi
respectarea drepturile omului, intervenţia judecătorului comunitar a acoperit
această lacună, prin elaborarea unei jurisprudenţe care să protejete efectiv
drepturile omului, într-o manieră pretoriană.
Uniunea Europeană respectă şi promovează principiile universale aşa cum
sunt remarcate în Declaraţia Universală a drepturilor omului, Convenţie
complementară Internaţională a Drepturilor Civile şi Politice şi Convenţia
Internaţională a Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale. Activitatea Uniunii
este bazată pe un instrument internaţional şi religios major pentru protecţia
drepturilor omului, inclusiv Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Aceste

2
instrumente protejează valori comune cu privire la libertăţile fundamentale şi
principiile fundamentale, care sunt universale, indivizibile şi interdependente.
Respecul pentru aceste valori este o condiţie pentru dezvoltarea eficientă în orice
societate. Alte surse importante cu privire la definirea prioritaţiilor Uniunii
Europene, sunt declaraţia şi programul acţiunilor Confernţei Internaţionale a
Drepturilor Omului (Vienna, 1993), declaraţia Conferinţei Internaţionale a
Populaţiei şi Dezvoltării (Cairo, 1994), a Sumitului Internaţional pentru Dezvoltare
Socială (Copenhaga, 1995) şi A patra Conferinţa Internaţională a Femeii (Beijing,
1995).
Un pas important în integrarea drepturilor omului şi principiilor democratice
în politica Uniunii Europene, a fost făcut cu intrarea în forţă a Tratatului Uniunii
Europene din 1993. Tratatul consideră că unul dintre obiectele politicii externe
comune şi de securitate ale Uniunii Europene este dezvoltarea şi consolidarea
„democraţiei şi regulilor dreptului şi respectul pentru drepturile omului şi
libertăţilor fundamentale”. În acelaşi timp noul titlu al cooperării in dezvoltare
include o a doua referinţă directă asupra drepturilor omului şi democratizării:
„Regula politică in această zonă trebuie să contribuie la dezvoltarea obiectivă
generală şi la consolidarea democraţiei şi a regulilor de drept şi totodată
respectarea drepturilor omului şi libertăţile fundamentale.”
Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în forţă la 1 mai 1999, marchează un
alt pas important în integrarea drepturilor omului în aranjamentul legal al Uniunii
Europene. Tratatul de la Amsterdam dealtfel a adus pe „primul piedestal” o clauză
generală în combaterea discriminării, stipulaţii cu privire la azil, refugiaţi şi
imigranţi şi chestiuni convingătoare în domeniul angajării, condiţiilor de servici şi
protecţiei sociale1.
Tratatul de la Amsterdam, precum şi Tratatul de la Nisa din 7 decembrie
2000 conţin importante dispoziţii relative la respectul drepturilor omului. Ele
cuprind intenţia statelor de a mări posibilitatea de intervenţie a Curţii de la
Luxemburg în acest domeniu. Tratatul de la Amsterdam, consacră cele trei
principii ce formează „patrimoniul comun de valori” al statelor membre:
respectarea drepturilor omului, de mocraţia, preeminenţa dreptului. Aceste
principii sunt preluate din Statutul Consiliului Europei şi au devenit adevărate
principii constituţionale ale Uniunii Europene. Tratatul consacră garanţia
jurisdicţională a respectului drepturilor omului prin recunoştinţa competenţei Curţii
de Justiţie în domeniul controlului respectului drepturilor fundamentale de către
organele comunitare.
Tratatele menţionate pun în lumină şi importanţa garanţiei politice a
drepturilor omului, al căror respect deplin a devenit o condiţie de adeziune şi de
1
Buergenthal Thomas, Weber Renate, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura All, Bucureşti, 1996

3
apartenenţă la Uniune.
Determinarea drepturilor fundamentale de către Curtea de la Luxemburg se
face pe baza tradiţiilor constituţionale comune ale statelor membre şi a textelor
internaţionale referitoare la drepturile omului.
O dimensiune tot mai accentuată a preocupărilor Uniunii Europene din ultimii ani este
garantarea drepturilor fundamentale ale omului.
Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE), ca şi Tratatul de modificare a
Tratatului asupra Uniunii Europene, a Tratatelor instituind Comunităţile Europene
şi anumitor acte conexe de la Amsterdam, codificând jurisprudenţa comunitară în
materie, afirmă că Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale, aşa cum
sunt ele garantate de către Convenţia Europeană a drepturilor Omului şi de
tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, ca şi principii generale de
drept.
Tratatul de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene, a Tratatelor
nstituind Comunităţile Europene şi anumitor acte conexe de la Nisa (în continuare
Tratatul de la Nisa), pe lângă reforma instituţională, presupune şi proclamarea unei
Carte a Drepturilor Fundamentale în Uniunea Europeană, dar această Cartă nu are
valoare juridică şi deci nu posedă forţă obligatorie. Ea reprezintă un acord inter-
instituţional, un ghid de conduită al instituţiilor comunitare în aplicarea dreptului
comunitar în relaţiile cu resortisanţii comunitari. Proiectul de tratat instituind o
Constituţie pentru Europa include în titlul doi, după modelul constituţiilor
naţionale, catalogul drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană, în fapt preia
Carta şi o indroduce în corpul Tratatului, conferindu-i astfel forţa obligatorie, şi
valoarea constituţională.
După cum am mai arătat în introducere, Tratatul instituind o Comunitate
Europeană prevede doar libertatea şi nediscriminarea, ca principii fundamentale
straucturale ale Comunităţile Europene, acestea fiind şi singurele afirmări exprese
în materie de protecţie a drepturilor omului în cadrul ordinii juridice comunitare.
Multe preocupări şi nu numai au dus la o nouă abordare la sfârşitul anilor 90
când s-a conturat ideea unei veritabile codificări şi crearea unui sistem propriu al
Uniunii Europene pentru apărarea drepturilor fundamentale ale omului, alături de
preocupările similare în domeniul cetăţeniei europene. Se poate afirma astăzi că
plasarea individului şi a intereselor sale în centrul integrării europene constituie
preocuparea majoră a Uniunii.
Prima concretizare a acestor abordări este reprezentată de acţiunea
Summitului european din 1999, la care s-au formulat câteva principii directoare
pentru redactarea unui document prin care să se garanteze dreturile omului în
cadrul Uniunii europene- Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

4
 Pentru redactarea Cartei, Consiliul european a creat un organism special –
Convenţia- alcătuit din reprezentanţi ai şefilor de stat şi de guvern, ai instituţiilor
comunitare şi ai altor instituţii europene şi naţionale.
Carta, adoptată de cele trei instituţii europene (Parlamentul European,
Consiliul european şi Comisia), nu este un tratat, ci un acord interinstituţional, deci
nu are forţă juridică. De aceea, dintre mai multe variante de consacrare a ei pe cale
convenţională, se pare că va fi încorporată în viitoarea Constituţie europeană.
Proiectul acestei Constituţii a fost deja redactat de Convenţia europeană, prezentat
Consiliului European, la Tesalonic în iunie 2003, şi urmeazăa a fi supus adoptării
de către o Conferinţă interguvernamentală, care va avea loc în anul 2004, cu
perspectiva intrării în vigoare în anul 2006.
Carta drepturilor fundamentale porneşte de la generoasa idee că Uniunea
Europeană plasează persoana în centrul acţiunii sale instituind cetăţenia Uniunii
contribuie astfel la apărarea şi dezvoltarea valorilor sale comune, cu respectarea
diversităţii culturale şi tradiţiilor popoarelor Europei, precum şi a identităţii
naţionale a statelor membre şi a organizării puterilor lor publice la nivel naţional,
regional şi local.
Carta are meritul de a cuprinde într-un instrument unic şi comun tuturor
statelor membre ale Uniunii Europene un ansamblu de drepturi fundamentale
recunoscute în Europa, dar până atunci dispersate în instrumente diferite; în acest
sens, ea exprimă dreptul existent în materie şi realizează o operă de codificare. Pe
de altă parte, Carta este primul instrument internaţional care face să se
materializeze principiul individualităţii drepturilor omului şi cuprinde într-un
singur text atât drepturile civile şi politice, cât şi drepturile sociale, cărora le este
astfel recunoscută aceeaşi calitate de ”valori comune„ ca şi primelor. Modernitatea
Cartei constă, de asemenea, în prezentarea sa formală şi în faptul că, renunţând la
distracţia clasică între drepturile civile şi politice şi drepturile economice şi sociale,
ea regrupează drepturile proclamate în jurul a şase valori fundamentale: demnitate,
libertăţi, egalitate, solidaritate, cetăţenie şi justiţie2.
Demnitatea umană, care este inviolabilă, trebuie să fie respectată şi
protejată. Ea nu este numai un drept fundamental în sine, ci chiar baza drepturilor
fundamentale, făcând parte din substanţa tuturor drepturilor înscrise în Cartă. De
aceea, ea nu trebuie atinsă nici în cadrul limitării unor drepturi.
Libertatea de circulaţie reprezintă un principiu esenţial al construcţiei
comunitare, având în vedere că obiectivul acesteia este crearea pieţei comune, pe
care să fie garantate cele patru libertăţi.
Libertatea de circulaţie a fost recunoscută în primul rând de către Tratat
muncitorilor, dar noţiunea de muncitor a fost intrepretată extinsiv de judecătorul
2
Frederic Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, editura Polirom, Bucureşti, 2006

5
comunitar, iat drepturile legale de exercitarea libertăţii de circulaţie au fost extinse
şi la membrii familiei muncitorului, şi aceasta indiferent de naţionalitatea lor.
În fapt, Curtea de Justiţie consideră că de libertatea de circulaţie se bucură
toate persoanele care se deplasează în interiorul Comunităţii, şi oricare ar fi scopul
deplasării, inclusiv persoanele care nu au dreprt scop al deplasării să ocupe un loc
de muncă.
Mai mult, câmpul de aplicare al libertăţii de circulaţie s-a extins, în
condiţiile în care criteriul activităţii şi-a pierdut importanţa, iar libertatea de
circulaţie vizează în stadiul actual toate persoanele, active sau inactive, cu
păstrarea anumitor diferenţe.
Astfel, muncitorii beneficiază de un drept de circulaţie şi de şedere fără
restricţii, putând să îşi desfăşoare activitatea oriunde în interiorul Uniunii.
Persoanele inactive beneficiază şi ele de libertatea de circulaţie şi de şedere, dar îm
privinţa lor, cum ar fi pensionarii sau studenţii, se pune problema să nu devină o
cheltuială care să greveze în mod nerezonabil finanţele publice ale statului de
reşedinţă.
După intrarea în vigoare a TUE, resortanţii comunitari sau dreptul de a
circula şi dreptul de reşedinţă pe teritoriul statelor membre, fiind un atribut al
calităţii de cetăţean european. În aceste condiţii, măsurile care vizează îndepărtarea
de pe teritoriul unuia din statele membre a unui cetăţean al altui stat, care prin
faptul că este cetăţean al unui stat membru este şi cetăţean al Uniunii ar deveni
inaplicabile pentru că ar viola libertatea de circulaţie că şi corolar al cetăţeniei
europene.
În cazul particular al resotisanţilor non comunitari, adică cetăţeni ai statelor
terţe, Acordurile de la Schengen îi autorizează să intre şi să circule în mod liber în
spaţiul Schengen pentru o durată de trei luni, după care se aplică regulile naţionale
şi fiecare stat membru este liber să reglemeteze chestiunea imigraţiei, cu
respectarea angajamentelor internaţionale.
Libera circulaţie a fost consolidată prin apariţia Acordurilor de la Schengen,
care au suprimat treptat contoalele de frontieră în interiorul Uniunii. Aceste
acorduri cuprind şi referiri la un ˝sistem de informaţii Schengen˝ în scopul luptei
contra crimei organizate, cu prevederea şi a unor garanţii ale unor libertăţi
fundamentale, între care: protecţia datelor personale, dreptul de acces, rectificare şi
ştergere a datelor personale.
Uniunea Europeană încearcă prin acţiunile şi politicile sale să promoveze
respectul pentru dreăturile omului şi egalitatea între persoane şi să combată orice
fel de discriminare. La nivel internaţional, aplicarea principiului

6
egalităţii presupune, printre altele, absenţa unui statut privilegiat sau a dominaţiei
unui stat membru asupra celorlalte3.
Egalitatea în faţa legii a tuturor persoanelor este un drept şi un principiu
consacrat în toate textele constituţionale europene şi considerat de Curtea de
justiţie în mai multe din deciziile sale ca un principiu al dreptului comunitar.
În dreptul comunitar ne există un text cu caracter general care să consacre
principiul nediscriminării nici în toate domeniile, nici măcar cu referire la toate
drepturile garantate de dreptul comunitar, expres sau implicit, cum este cazul
articolului 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Acesta a fost motivul pentru care judecătorul comunitar a considerat că
garantarea unui exerciţiu nediscriminatoriu al drepturilor este un principiu
fundamental al ordinii juridice comunitare.
În stadiul actual al reglementărilor comunitare, Tratatul instituind o
Comunitate Europeană face o serie de referiri la aplicarea principiului
nediscriminării, dar doar în cele două domenii precise, cetăţenia şi sexul. El devine
un rpincipiu fundamental datorită Curţii de Justiţie, care prin intermediul
jurisprudenţei sale intrezice, pe de o parte, tratatul identic al situaţiilor diferite şi
tratatul diferit al situaţiilor asemănătoare, iar pe de altă parte, orice diferenţă, cu
excepţia cazului în care aceasta ar fi motivată de o justificare obiectivă şi
întemeiată.
Intredicţia discriminării bazată pe cetăţenie
Tratatul instituind o Comunitate Europeană interzice cu caracter general
discriminările bazate pe cetăţenie, interzicere care datorită importanţei sale, este
reluată în prevederi specifice. Interdicţia cu caracter general conferă mai multă
intensitate dispoziţiilor specifice care prevăd interzicerea discriminării şi
garantează respectarea acestui principiu şi în afara situaţiilor vizate prin dispoziţiile
specifice.
Prevederea convenţională care conţine această interdicţie cu caracter general
este de aplicare imediată, astfel că se aplică efectele viitoare ale situaţiilor născute
înaintea aderării la tratatele institutive, dar aplicarea sa se limitează la situaţiile
care aparţin unuia din domeniile dreptului comunitar. Dispoziţia protejează atât
persoanele care au o singură cetăţenie – a unui stat membru - , cât şi persoanele
care posedă dublă cetăţenie, din care una a unui stat membru şi a unui stat terţ.
Dispoziţia nu interzice decât situaţiile de tratament discriminatoriu bazat pe
cetăţenia resortisanţilor comunitari. De aceea, un tratament diferit pentru
resortisanţii statelor membre şi cetăţenii statelor terţe este acceptat.

3
Raluca Miga Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului, ediţia a III a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007

7
 Această interdicţie, care protejează atât persoanele fizice cât şi pe cele
juridice, prin extinderea aplicării de la criteriul cetăţeniei la cel al naţionalităţii, în
cazul perosanelor juridice, se impune tuturor subiectelor dreptului comunitar: state
membre, instituţii sau particulari.
Scopul este acela de a interzice orice diferenţă de tratament nejustificată,
oricare ar fi mijloacele utilizate sau dacă etse vorba de o discriminare directă sau
indirectă.
Dreptul comunitar interzice discriminările bazate pe naţionalitate doar în
privinţa cetăţenilor statelor membre ale UE. De aceea, tratamente diferite pot
apărea pentru cetăţeni ai altor state.
Interdicţia discriminării bazată pe sex
Tratatele institutive nu conţin o dispoziţie generală care să reglementeze
egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei, dar numeroase prevederi fac referinţă
la această egalitate de tratament, cea mai importantă prevedere fiind cea care
impune statele membre să asigure aplicarea principiului egalităţii în materie de
remuneraţie pentru femei şi bărbaţi pentru aceeaşi muncă depusă sau pentru
prestarea unei munci de aceeaşi valoare. Domeniul princiului egalităţii se extinde
asupra egalităşii profesionale, securităţii sociale, accesului la angajare, condiţiile
de muncă, precum şi altele4.
Această dispoziţie are efect direct. Potrivit acestei calităţi, pe de o parte
dispoziţia în cauză creează drepturi şi obligaţii direct în patrimoniul paticularilor,
iar pe de altă parte, dispoziţia poate fi invocată direct în faţa judecătorului naţional
nu poate ca izvorul de drepturi pentru particular, iar judecătorul naţional nu poate
refuza aplicarea acestei dispoziţii, mai mult chiar el are obigaţia de a o aplica şi din
oficiu.
Dacă principiul egalităţii de tratament între sexe vizează cu precădere
egalitatea remuneraţiilor, el a fost extins la egalitatea profesională şi la dreptul la
asistenţă şi securitate socială şi acoperă şi accesul la un loc de muncă, ca şi
condiţiile de muncă.
Prin intrevenţia judecătorului comunitar, şi prin creaţia sa pretoriană, a fost
definită forţa şi aplicabilitatea principiului egalităţii de tratament între femei şi
bărbaţi. Astfel, principiul interzice toate discriminările şi nu doar discriminările
bărbaţilor faţă de femei. Nu se poate tolera o discriminare în detrimentul bărbaţilor,
ceea ce are drept rezultat restrângerea recursului la măsuri pozitive faţă de femei.
Directiva nr.76∕207 privind egalitatea profesională a conferit femeilor
drepturi speciale care derogă de la principiul egalităţii de tratament, constituind
discriminări pozitive. De exemplu, măsuri de protecţie a femeii în situaţia sarcinii

4
Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. Vol. 1 şi 2. Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2005-2006

8
şi maternităţii, precum şi măsuri de promovare a egalităţii şanselor în vederea
remedierii inegalităţii de fapt. Aceste drepturi speciale, respectiv discriminări
pozitive, nu sunt accesptabile decât dcaă sunt justificate de anumite condiţii stricte
– de exemplu, situaţia biologică a femeii.
Curtea de Justiţie a decis că este incompatibilă cu egalitatea profesională
intredicţia muncii de noapte pentru femei, din moment ce ea este permisă pentru
bărbaţi. Într-o altă cauză, Curtea a apreciat că principiul egalităţii nu seopune unei
reguli naţionale care obligă, în cazul unei calificări egale, promovarea prioritară a
candidaţiilor femei în sectoare de activitate ale serviciilor publice unde femeile
sunt mai puţin numeroase decât bărbaţii pe posturile avute în vedere. Desigur,
trebuie luate măsuri de precauţie pentru a nu crea inegalităţi de altă natură.
Drepturile omului în justiţie, consacră atât în instrumentele internaţionale
universale, cât şi în cele rgionale, sunt evidenţiate şi în Carta drepturilor
fundamentale. Principalele documente care stau la baza redactării acestui capitol
sunt Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi
Protocolul nr.7 al acesteia, dar şi numeroase decizii ale Curţii de justiţie şi ale
Curţii Europene a Drepturilor Omului5.
Potrivit dispoziţiilor finale ale Cartei, prevederile acesteia se adresează
instituţiilor şi organelor uniunii, cu respectarea principiului solidarităţii, precum şi
statelor membre care trebuie să respecte drepturile consacrate şi să promoveze
aplicarea lor potrivit propriilor competenţe. Mai mult, se precizează că prin Cartă
nu se creează nici o competenţă şi nici o sarcină nouă pentru Comunitate şi pentru
Uniune şi nici nu se modifică competenţele şi sarcinile definite prin tratate.
Cât priveşte nivelul protecţiei, Carta precizează că nici o dispoziţie a ei nu
trebuie să fie interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale recunoscute de dreptuş Uniunii, dreptul internaţional şi
convenţiile internaţionale la care sunt părţi Uniunea, Comunitatea sau toate statele
membre, în mod deosebit Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale şi constituţiile statelor membre.

5
Stelian Scăunaş, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2003

9
Bibliografie:

 Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a Drepturilor omului. Ediţia a

doua. Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
 Raluca Miga Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a
drepturilor omului, ediţia a III a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
 Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu
pe articole. Vol. 1 şi 2. Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2005-2006;
 Buergenthal Thomas, Weber Renate, Dreptul internaţional al drepturilor
omului, Editura All, Bucureşti, 1996;
 Stelian Scăunaş, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura All
Beck, Bucureşti, 2003;
 Frederic Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului,
editura Polirom, Bucureşti, 2006.

10