02.SC EL M1.C2

MODULUL 1 Capitolul II
SUPORT DE CURS
ELECTRICIAN ÎN CONSTRUCȚII
Cod COR: 713701
Nivelul de instruire: 2 (studii medii)
2014
Formator: ing. Gheorghe Bucătaru
INOVAREA ȘI REVITALIZAREA MEDIULUI RURAL -Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane
2007-2013 -CONTRACT: POSDRU/135/5.2/S/126607
SUPORT DE CURS EL (M1/C2)– CALIFICAREA ”ELECTRICIAN” nivel 2,COR 713701, elaborat ing. Gheorghe Bucătaru - Formator
Pag 1 din 113
Capitolul II
Noţiuni tehnice de bază în electricitate Pag.03
Modelul atomic Pag.04
Structura atomică a materialelor Pag.11

Curentul Electric. Fizica conductorilor și a dielectricilor Pag.27
Curentul electric alternativ Pag.38

Noţiuni de aritmetică, numerație și matematice de bază Pag.49
Noțiuni de Algebră Pag.58
Formule de bază în geometrie Pag.69
Analiză matematică Pag.82
Integralele Pag.85
Funcțiile Pag.99
Triunghiul dreptunghic Pag.111
INOVAREA ȘI REVITALIZAREA MEDIULUI RURAL -Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 -
CONTRACT: POSDRU/135/5.2/S/126607
Pag 2 din 113
Noţiuni tehnice de bază în electricitate
1. Electricitatea explicată prin structura atomică a materialelor
În anul 1808, un profesor de chimie, John Dalton, a publicat teoria sa despre atomi.
Dalton John (n. 6 septembrie 1766 — d. 27 iulie 1844) a fost fizician și chimist englez. La început învățător, apoi
secretar și președinte al unei societăți filozofice din Manchester, și-a instalat laboratorul în localul acestei
societăți. Principalele lui preocupări științifice au fost în domeniul meteorologiei, al analizei aerului și al
comportării amestecurilor de gaze, acestea din urmă ducându-l la enunțarea
teoriei atomice. În legătură cu legea sa, a presiunilor parțiale ale gazelor,
publică în 1805 primul tabel de greutăți „atomice” (de fapt greutăți
echivalente). În 1808 a publicat o lucrare completă asupra teoriei atomice și
a legilor proporțiilor simple și multiple. A făcut prima descriere a cecității
cromatice (daltonism), de care suferea.
John Dalton este considerat părintele teoriei atomiste moderne (1808).
Reluând teoria anticilor, el afirma că toate corpurile sunt alcătuite din
particule numite atomi, pe care i-a imaginat ca sfere de mase și dimensiuni
diferite.
A introdus noțiunea de zero absolut, temperatura la care presiunea gazului se anulează.
La acea vreme multe fenomene chimice inexplicabile au fost ”explicate” rapid de teoria lui
Dalton. Prin urmare, teoria a devenit un fundament teoretic în chimie. Postulatele teoriei atomice
a lui Dalton au fost după cum urmează:
1. Toată materia este alcătuită din particule mici indivizibile și indestructibile, numite atomi;
2. Toți atomii aceluiași element au proprietăți identice, dar diferă de atomii altor elemente;
3. Atomii diferitelor elemente se combină împreună pentru a forma un compus;
4. O reacție chimică nu este altceva decât o rearanjare a acestor atomi;
5. Atomii nu pot fi creați sau distruși prin nici un fel de mijloace.
Teoria lui Dalton a avut unele dezavantaje cum ar fi:

- astăzi știm că atomii pot fi distruși;
- De asemenea, unii atomi ale aceluiași element variază în masa lor (izotopi). Teoria, de
asemenea, nu poate explica existența alotropilor (de exemplu carbon – diamant).
Pag 3 din 113
Modelul atomic
Conform concepției moderne, atomul constă în
principal din electroni, protoni si neutroni.
Protonii și neutronii stau oarecum îngrămădiți

unii în alții în mijlocul atomului formând ceea ce se
numește nucleul atomic și nu par să aibă prea
mari șanse de a pleca din această ”îngrămădeală”,
în timp ce electronii se învârt în jurul nucleului pe
circumferințe mai apropiate sau mai depărtate de
nucleu, părând să aibă mai multă libertate, chiar
suficientă ”libertate” pentru a putea părăsi în
anumite împrejurări atomul.
Fiecare tip de substanță / material are atomii
formați dintr-un număr de protoni / electroni care
este diferit de la substanță la substanță (element), deși ei diferă doar prin numărul de particule,
particulele fiind identice, indiferent în atomul cărei substanțe se află. Adică electronii dintr-o
bucată de cupru sunt identici cu electronii dintr-o bucată de stofă de exemplu. La fel și protonii și
neutronii. Se pune problema cât de ”grele” sunt aceste particule, dacă se mișcă, cât de repede
se mișcă și dacă au vreo încărcare electrică (sarcină electrică), care este aceasta.
Tabelul de mai jos prezinta masa și sarcina electrică a electronilor, protoni si neutroni.
1 Coulomb este o sarcină electrică extrem de mare
Charles Augustin de Coulomb (n. 14 iunie 1736, Angoulême, Franța - d. 23

august 1806, Paris, Franța) a fost un fizicianfrancez, cunoscut pentru
descoperirea legii lui Coulomb: definiția forței electrostatice de atracție sau
respingere. Unitatea dinSistemul Internațional pentru sarcină, coulombul, a fost
numită în cinstea lui
De exemplu, dacă frecăm o baghetă de chihlimbar sau de plastic de o

blană de pisică, bagheta se încarcă doar cu câteva fracțiuni de
Pag 4 din 113
nanoCoulombi și asta este suficient să ”atragă” bucățele de hârtie, dacă s-ar încărca cu 1
Coulomb am putea atrage un pachet de hârtie de 500.000 tone aflat la o distanță de 1 m.
Pentru a vă face idee cât de mare este sarcina electrică de 1 Coulomb este bine de știut
următoarele:
În timpul furtunilor, tensiunea între un nor și pământ a fost măsurată la câteva zeci de milioane
de volți. Aerul uscat are o putere de străpungere de cca. 3 milioane de volți/metru care ar duce
(considerând lungimea trăsnetului de 1-2 km) la o tensiune mult mai mare decât cea măsurată.
Observații asupra trăsnetelor au stabilit că acestea sunt precedate de odescărcare prealabilă, în
care aerul este ionizat într-o lavină electronică, rezultând o reacție în lanț, care creează un canal
de aer ionizat pentru trăsnet cu o putere de străpungere de aproximativ 50 de ori mai mică decât
a aerului ne-ionizat. Acest canal se formează în vecinătatea corpurilor proeminente de pe
pămant, unde intensitatea câmpului electric este maximă. Descărcarea (sau descărcările)
principală are loc exclusiv în lungul acestui canal de aer ionizat, de obicei în formă de zig-zag.
Trăsnet negativ
Trăsnetul negativ (cel obişnuit) se produce între baza norului şi pământ, trăsnetul pozitiv între
partea superioară a norului şi pământ. Deoarece trăsnetele pozitive lovesc pământul într-o zonă
care se poate afla până la zece kilometri distanţă de baza norului de furtună de origine, acestea
au fost numite trăsnete din cer senin. În plus, trăsnetele pozitive au o energie mult mai mare
decât cele obişnuite (vedeţi mai jos).
Pag 5 din 113
Descărcarea prealabilă durează 0,01 s,

urmată de cea principală de numai 0,0004 s,
urmată la rândul ei după o scurtă pauză (de
0,03 s - 0,05 s) de noi descărcări (în medie, 4
sau 5 descărcări principale, sau propriu zise).
Au fost observate până la 42 de astfel de
descărcări succesive într-un trăsnet, cu un
curent mediu de 20 000 amperi.
 Datorită duratei foarte scurte a unui trăsnet,
doar câteva microsecunde, intensitatea
curentului electric poate atinge sute de mii
de amperi, iar temperatura plasmei din
interiorul acestuia poate depăși 28 000 °C.
 Un trăsnet atinge în medie lungimea de 1 -
2 km. În zonele tropicale, unde umiditatea
aerului e mai ridicată, trăsnetele pot ajunge la
2 - 3 km lungime. În nori s-au observat trăsnete
cu o lungime de 5 - 7 km, iar cu
ajutorul radarului pentru trăsnete, unele care
ating 140 km lungime.
 Tensiunea unui trăsnet cu o lungime de
1 km este de aproximativ 100 milioane de volti. Sarcina totală care este descărcată într-un
trăsnet este în medie de 5 coulomb. Cu o durată medie de aproximativ 30 de microsecunde,
curentul mediu al unui trăsnet negativ este de aproximativ 100 000 A.
 Energia totală descărcată este aproximativ 500 MJ
Trăsnet pozitiv
Trăsnetul pozitiv se produce între partea superioară a norului şi pământ. Deoarece trăsnetele pozitive lovesc
pământul într-o zonă care se poate afla până la zece kilometri distanţă de baza norului de furtună de origine,
acestea au fost numite trăsnete
din cer senin. În plus, trăsnetele
pozitive au comparativ cu cele
negative : lungimea mai mare şi,
prin urmare, tensiunea este de
aproximativ 10 ori mai mare,
descarcă sarcini de pe suprafeţe
mai întinse de aproximativ 100 de
ori mai mare, prin urmare
frecvenţa de producere este de
aproximativ 100 de ori mai mică şi
o energie mult mai mare de
aproximativ 1000 de ori mai mare
iar durata şi curentul sunt ambele
de aproximativ 10 ori mai mari.
Pag 6 din 113
Deoarece trăsnetele pozitive au lungimea mai mare și descarcă sarcini de pe suprafețe mai
întinse, acestea au o energie mult mai mare decât cele negative.
 Lungimea și, prin urmare, tensiunea sunt de aproximativ 10 ori mai mare decât a
trăsnetelor negative
 Sarcina descărcată este de aproximativ 100 de ori mai mare. Prin urmare frecvența de
producere este de aproximativ 100 de ori mai mică, comparativ cu trăsnetele negative (mai
exact 5 %)
 Durata și curentul sunt ambele de aproximativ 10 ori mai mari
 Energia este de aproximativ 1000 de ori mai mare
Din tabelul de mai sus se constată că un proton este de 1840 ori mai mare / mai greu (a nu se
confunda greutatea cu masa) decât un electron. Valoarea absolută a sarcinii electrice a unui
proton și a unui electron este aceeași. Deci, trebuie să fie același număr de protoni si
electroni într-un atom neutru electric. Orbitele de-a lungul care electronii gravitează sunt
cunoscute ca cochilii / ”coji” sau nivele de energie. În structura atomică ”cojile” succesive pe care
orbitează electronii sunt denumite ca K, L, M, N, O, P, Q și conform ordinii literelor în alfabet
crește și distanța spre exteriorul nucleului. Fiecare ”coajă” sau nivel de energie are un număr
maxim de electroni pentru stabilitate.
Modelul Rutherford al unui

atom de litiu
Punctele negre sunt electronii,
cele roșii-protonii iar cele
albastre-neutronii.
Acest număr maxim de electroni într-o ”coajă” poate fi dat de formula: 2n2, unde n este
numărul de ”coajă”, în ordine secvențială în afară de nucleu.
Conform acestei formule:

Pag 7 din 113
Numărul maxim de electroni în prima ”coajă” interioară pornind de la nucleu este 2x12 = 2,
Numărul maxim de electroni în a doua ”coajă” interioară pornind de la nucleu 2x22 = 8,
Numărul maxim de electroni în a treia ”coajă” interioară pornind de la nucleu este 2x32 = 18,
și așa mai departe.
Aceste valori se aplică numai pentru ”cojile” interioare sau nivelul de energie al unei structuri
atomice. Pentru cele mai îndepărtate învelișuri / ”coji” exterioare ale unui atom regula de mai sus
nu se aplică. După completarea numărului maxim de electroni pe diferite învelișuri/”coji”
interioare, electronii rămași se vor plasa pe învelișurile / ”cojile” cele mai exterioare ale atomului.
În realitate lucrurile nu sunt chiar atât de simple deoarece fiecare înveliș / ”coajă” (numite mai
sus K, L, M, N, O, P, Q) se divide la rândul său în subnivele(s,p,d,f,e,g) ce conțin și grupează
electronii nivelului său. Reguli de aranjare a electronilor:
 principiul ocuparii succesive cu el; orbitalii sunt ocupati cu 'e' in functie de cresterea E
 prin fiecare orbital al unui atom exista maximum 2 'e' cu un spin opus
Subnivele și conținutull maxim de electroni:
 s continutul maxim de electroni=2(se noteaza ca un patrat cu o casuta)
 p continutul maxim de electroni=6(se noteaza ca un dreptunghi cu 3 casute)
 d continutul maxim de electroni=10(se noteaza ca un dreptunghi cu 5 casute)
 f continutul maxim de electroni=14(se noteaza ca un dreptunghi cu 7 casute)
 e continutul maxim de electroni=18(se noteaza ca un dreptunghi cu 9 casute)
 g continutul maxim de electroni=22(se noteaza ca un dreptunghi cu 11 casute)
Nivelele electronice au un maxim de subnivele stabilit (de ex nivelul energetic `K` are subnivelul
s; nivelul `L` are s,p; nivelul `M` are s,p,d; nivelul`N` are nivelul s,p,d,e etc.). Respectiv au un
continut posibil de electroni 2,8,18,32,50. Nr.perioadei în tabelul Mendeleev reprezinta nr. de
straturi electonice în atom. Nr.grupei reprezintă nr de electroni de pe ultimul nivel (electroni
de valență). Electronii de pe ultimul nivel îi imprimă atomului proprietățile chimice și culoarea.
Comportamentul electronilor de pe ultimul nivel se caracterizeaza drept proprietate chimică a

elementului.
Pag 8 din 113
Tabelul periodic al elementelor, numit și „tabelul periodic al lui Mendeleev”, cuprinde într-o formă tabelară toate elementele chimice, aranjate în funcție de
proprietățile lor fiziceși chimice
INOVAREA ȘI REVITALIZAREA MEDIULUI RURAL -Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 -CONTRACT: POSDRU/135/5.2/S/126607
Pag 9 din 113
1Actinidele și lantanidele se numesc împreună "pamânturi rare."
2Metalele alcaline, metalele alcalino-pământoase, metalele de tranziție și de post-tranziție, actinidele și lantanidele se numesc împreună
"metale."
3Halogenii și gazele nobile sînt și ele nemetale.
Starea de agregare la condițiile normale de temperatură și presiune
 cele cu numărul atomic scris în roșu sunt gaze;

 cele cu numărul atomic scris în albastru sunt lichide;
 cele cu numărul atomic scris în negru sunt solide.
Răspândirea elementelor în natură
 cele cu chenar continuu au izotopi mai vechi decît Pămîntul;

 cele cu chenar întrerupt provin din dezintegrarea altor elemente și nu au izotopi mai vechi decât Pamântul;
 cele cu chenar punctat sunt obținute artificial (elemente sintetice);
 cele fără chenar au fost prezise teoretic, dar nu au fost descoperite încă.
INOVAREA ȘI REVITALIZAREA MEDIULUI RURAL -Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 -CONTRACT: POSDRU/135/5.2/S/126607
Pag 10 din 113
Structura atomică a materialelor
Să luăm exemplul substanței / materialului numit cupru:
Cupru
Nichel ← Cupru → Zinc
29 Cu
Cu
Informații generale
Nume, Simbol, Număr Cupru, Cu, 29
Serie chimică metale de tranziție
Grupă, Perioadă, Bloc Întâia secundară, 4, p
Densitate 8,96 grame/cm3kg/m³
Culoare roșie-strălucitoare cu luciu metalic
Proprietăți atomice
Masă atomică 63,546 u
Rază atomică 135 (145) pm
Rază de covalență 138 pm
Rază van der Waals 140 pm
Configurație electronică [Ar] 3d10 4s1
Electroni pe nivelul de energie 2, 8, 18, 1
Număr de oxidare +2,+1, caracter bazic moderat
Oxid amfoter
Structură cristalină cubică cu fețe centrate
Proprietăți fizice
Fază ordinară solid
Punct de topire 1083,4 °C K
Punct de fierbere 2567 °C K

Pag 11 din 113
Cupru
Energie de fuziune 13,05 kJ/molkJ/mol
Energie de evaporare 300,3 kJ/molkJ/mol
Temperatură critică 1357,6 K (1084,6 °C) K
Volum molar 7,11 ×10-6 m3/molm³/kmol
Presiune de vapori 0,0505 Pa la 1358 K
Forță magnetică
Informații diverse
Electronegativitate (Pauling) 1,9 (Scala-Pauling)
Căldură specifică 380 J/(kg*K)J/(kg·K)
Conductivitate electrică 59,6 106/m ohmiS/m
Conductivitate termică 401 W/(m*K)W/(m·K)
Primul potențial de ionizare 745,5 kJ/molkJ/mol
Al 2-lea potențial de ionizare 1957,9 kJ/molkJ/mol
Al 3-lea potențial de ionizare 3555 kJ/mol kJ/mol
Al 4-lea potențial de ionizare 5536 kJ/mol kJ/mol
Cei mai stabili izotopi
Ed
Simbol AN T1/2 MD PD
MeV
stabil cu 18 neutroni
β- 0,709 36
Ar
36 urme
Cu 301.000 ani
sintetic
ε / β+ 1,142 36
S
37
Cu 24,23 % stabil cu 20 neutroni
Unitățile SI și condiții de temperatură și presiune normale dacă nu s-a specificat altfel.
Să considerăm un atom de cupru, în cazul în care numărul de electroni este de 29. Conform
acestei reguli numărul de electroni în primul, al doilea, și al treilea înveliș / ”coajă” denumite K, L
și M este de 2, 8 și 18. 1 electron rămas [29 - (2 + 8 + 18) = 1] va fi în cel mai exterior înveliș /
”coajă” de exemplu, al patrulea înveliș / ”coajă” denumită N al atomului.
Pag 12 din 113
Fiecare nivel de energie sau ”coajă” din structura atomică poate fi în continuare sub-împărțit în
diferite sub-învelișuri sau orbitale. Numărul de sub învelișuri sau orbitale într-un nivel de energie
este egal cu numărul care indică respectivul înveliș / ”coajă”
Asta înseamnă că nivelul de energie cel mai apropiat de nucleu (K) va avea o singură ”sub-coajă”
/ orbital deoarece ”coaja principală” se notează cu 1 (n = 1).
Următorul înveliș / ”coajă” mai depărtat un pic de nucleu (L) va avea două ”sub-coji” sau orbitale
deoarece acesta se notează cu 2 (n = 2).
În mod similar al treilea (n = 3) înveliș / ”coajă” (M) mai depărtat de nucleu va avea trei orbitale și
așa mai departe.
Orbitalele (după cum am precizat mai înainte) sunt notate cu s, p, d, f, e, g. Orbitalele (”sub-
cojile”) de pe fiecare ”coajă principală” se notează începând cu ”s” – pentru primul, ”p” – pentru
al doilea, ”d”- pentru al treilea și așa mai departe.
Deci, primul înveliș / prima ”coajă principală” (K) va avea un orbital orbital ”s” și se notează cu
”1s”.
Al doilea înveliș / a doua ”coajă principală” (L) va avea un orbital / ”sub-coajă” ”s” și un orbital ”p”
notate ca ”2s” și ” 2p” respectiv .
Al treilea înveliș / a treia ”coajă principală” (M) va avea un orbital / ”sub-coajă” ”s” , un orbital ”p”
și un orbital ”d” sunt notate ca ”3s”, ”3p” si ”3d” respectiv, și așa mai departe.
Aici avem un alt lucru de care trebuie să ținem seama:

- fiecare orbital / ”sub-coajă” are la rândul lui sub-orbitale / ”sub-sub-coaje”, iar
fiecare sub - orbital poate conține cel mult doi electroni.
 ”s” are un singur sub-orbital

 ”p” are trei sub-orbitale și
 ”d” are 5 sub-orbitale
 ”f” are 7 sub-orbitale
 ”e” are 9 sub-orbitale
 ”g” are 11 sub-orbitale
Asta înseamnă că un orbital ”p” poate conține maxim 6 (3x2) electroni și un orbital ”d”
poate conține în total 10 (5X2) electroni și așa mai departe
Ca să orbiteze / să se învârtă pe un orbital / pe o ”sub-sub coajă” electronii trebuie să aibă

energie suficientă ca să ajungă pe acea ”sub-sub-coajă”. Dar ei nu vor ”sări” să se învârtă pe un
Pag 13 din 113
sub-orbital / ”sub-sub-coajă” de energie superioară până nu se umple nivelul inferior de energie.
Pe fiecare sub-orbital umplerea este gata dacă se află doi electroni care ocupă acel nivel de
energie. Nu ar fi nici o șansă de a se umple orice orbital sau sub-orbital de energie mai mare,
înainte de a se termina umplerea orbitalului / sub-orbitalului inferior. Uneori sub-orbitalele
inferioare ale unui orbital superior au energie mai mică decât sub-orbitalele superioare ale unui
orbital orbital de energie inferioară pe ansamblu. Acestea se vor umple mai întâi cu electroni.
Suborbitalele se întrepătrund ca foile de ceapă.
Sperăm că prin exemplele de mai jos, lucrurile vor fi mai clare pentru noi, despre felul în care
orbitează electronii în jurul nucleului:
1. Structura atomică a Aluminiului are 13 electroni:
Aluminiu
Magneziu ← Aluminiu → Siliciu
B
Al 13 Al
Ga
Tabelul complet • Tabelul extins

Informații generale
Nume, Simbol, Număr Aluminiu, Al, 13
metale de post-
Serie chimică
tranziție
Grupă, Perioadă, Bloc 13, 3, 9
Densitate 2700 kg/m³
Pag 14 din 113
Aluminiu
Culoare alb metalic
Număr CAS 7429-90-5
Număr EINECS 231-072-3
Masă atomică 26,981538 u
Rază atomică 125 (118) pm
Rază de covalență 118 pm
Configurație electronică [Ne] 3s2 3p1
Electroni pe nivelul de
2, 8, 3
energie
Număr de oxidare 3
Oxid amfoter
cubică cu fețe
Structură cristalină
centrate
Fază ordinară solid
Punct de topire 660,3 °C, 933,47 K
Punct de fierbere 2518,9 °C, 2792 K
Energie de fuziune 10,79 kJ/mol
Energie de evaporare 293,4 kJ/mol
Volum molar 10,00×10-6m³/kmol
Presiune de vapori 2,42×10-6
Viteza sunetului 6400 m/s la 20 °C
Forță magnetică
Informații diverse
Electronegativitate (Pauling) 1,61
Căldură specifică 900 J/(kg·K)
Pag 15 din 113
Aluminiu
Conductivitate electrică 37,7×106 S/m
Conductivitate termică 237 W/(m·K)
Primul potențial de ionizare 577,5 kJ/mol
Al 2-lea potențial de ionizare 1816,7 kJ/mol
Al 3-lea potențial de ionizare 2744,8 kJ/mol
Al 4-lea potențial de ionizare 11.577 kJ/mol
Al 10-lea potențial de
38.473 kJ/mol
ionizare
Ed
Simbol AN T1/2 MD PD
MeV
26
Al sintetic 717.000 ani ε 4,004 26
Mg
27
Al 100% stabil cu 14 neutroni
Unitățile SI și condiții de temperatură și presiune normale dacă

nu s-a specificat altfel.
Aluminiul este un element chimic, notat cu simbolul Al. Numărul atomic al aluminiului are
valoarea 13, iar masa atomică este 26.97. Este un element chimic comun, ocupând poziția a
treia, după oxigen și siliciu, ca răspândire terestră, existând în procent de 7.4%.[1] Compușii
aluminiului constituie 8.13% din scoarța terestră,[2] fiind întâlniți în substanțele minerale, precum
și în lumea vegetală și animală.[3]
În stare naturală este întâlnit sub forma mineralelor, dintre care amintim silicații,[4] silicoaluminații
(feldspat, mică, argile), criolitul (fluoaluminat de sodiu), bauxita, corindonul.
După fier, acesta a devenit metalul cu cea mai largă întrebuințare.[5] Aluminiul a fost remarcat
pentru faptul că este un metal ușor, cu o densitate de 2.7 g-cm3. Aceasta calitate îl face să fie
Pag 16 din 113
utilizat în cantități mari în industria navală și aeronautică. Capacitatea mare de reflexie este
folosită în construirea oglinzilor metalice.
Este un bun conducător electric și termic, fiind folosit în industria electrochimică sub formă de
sârmă, înlocuind conductoarele electrice din cupru, care sunt mai scumpe.
Structura atomică a cuprului are 29 electroni:
Aici se poate observa că orbitalul ”3d” este în nivel de energie mai mare decât orbitalul
superior ”4s”
Cuprul (numit și aramă) este un element din tabelul periodic având simbolul Cu și numărul
atomic 29.
Cuprul este un metal de culoare roșcată, foarte bun conducător de electricitate și căldură. Cuprul
a fost folosit de oameni din cele mai vechi timpuri, arheologii descoperind obiecte din acest metal
datând din 8700 î.Hr. A fost unul din primele metale folosite, deoarece cantități mici din el apar în
unele locuri în stare liberă. Principalele minereuri ale cuprului sunt: calcozina (sulfura de cupru),
calcopirita sau criscolul (ferosulfura de cupru), cupritul (oxidul cupros) și malachitul și azuritul
(ambele forme ale carbonatului basic de cupru). Metoda folosită pentru extracția de cupru
depinde natura minereului. Dacă cuprul se găsește în stare liberă, el poate fi separat prin
sfărâmarea minereului în bucăți mici și amestecarea sa cu apa. Cuprul, fiind relativ greu, se
depune pe fund. Cuprul, care are o puritate de peste 99%, este folosit la fabricarea conductelor
de gaz și apa, a materialelor pentru acoperișuri, a ustensilelor și a unor obiecte ornamentale.
Deoarece cuprul este un bun conducător de căldură, se utilizează la boilere și alte dispozitive ce
Pag 17 din 113
implică transferul de căldură, sau folie de cupru (simplu strat) sau două (dublu strat) se folosește
ca PCB. Originea numelui: din cuvântul latinesc cyprium (dupa insula Cipru).
Structura atomică a Argintului are 47 electroni:
Aici se poate observa că orbitalul ”3d” este în nivel de energie mai mare decât orbitalul
”4s” și similar orbitalul ”4d” este în nivel de energie mai mare decât orbitalul ”5s”.
Paladiu - Argint - Cadmiu

Cu
Ag
Au
ARGINT
Proprietăți generale
Nume, Simbol,Număr Argint, Ag, 47
Pag 18 din 113
atomic
ARGINT
Serie chimică Metal tranzițional
Grupă, Perioadă,Bloc I B (11), 5 , d
Densitate,Duritate 10490 kg/m3, 2,5
Argintie
Înfățișare
argint
Masă atomică 107,8683 uam
Rază atomică(calc.) 160 (165) pm
Rază covalentă 153 pm
Configurație
[Kr]4d105s1
electronică
e- pe nivel de energie 2, 8, 18, 18, 1
Număr de
1 (amfoter)
oxidare(Oxid)
Structură cristalină Cubică, centrată în față
Stare de agregare solid
Prop. magnetice diamagnetic
960,5° C
Punct de topire
(1234,93 K 1763,2 °F)
2180 °C
Punct de fierbere
2435 K (3924 °F)
Volum molar 10,27 ×10−6 m3/mol
Energie de 250,58 kJ/mol
Pag 19 din 113
vaporizare
Energie de
11,3 kJ/mol
combinare
Presiunea vaporilor 0.34 Pa la 1234 K
Viteza sunetului 2600 m/s la 293.15 K
Diverse
Electronegativitate 1,93 (Scala Pauling)
Capacitate calorică
232 J/(kg*K)
specifică
Conductivitate
63 106 S/m
electrică
Conductibilitate
429 W/(m*K)
termică
Primul potențial de
731,0 kJ/mol
ionizare
2070 kJ/mol
ionizare
3361 kJ/mol
ionizare

izo SN Semi-viață MD ED MeV PD
107Ag
51,839% Ag este stabil cu 60 neutroni
108Agm ε 2,027 108Pd
{sin.} 418 ani
TI 0,109
109Ag
48,161% Cu este stabil cu 52 neutroni
Unități în SI și TPS.
Primele mine de argint au aparut mai înainte de perioada 3000 î.Hr. Argintul a fost un metal
cunoscut de toate civilizațiile antice, însă spre deosebire de aur, este foarte rar găsit în stare
naturală, lucru care explica faptul că dacă ar fi mai abundent, tot nu ar putea fi folosit decât mai
târziu. Cu toate acestea, când a apărut prima oară în Egipt, a fost mult mai valoros decât aurul[1].
Argintul a fost rafinat prin cupelație, proces inventat de haldeeni în jurul lui 2500 î.Hr și descris în
Biblie (Ezechiel 22: 17-22). Acest proces consta în încălzirea metalului topit într-o cupă poroasă
și îngustă numită cupel, peste care se aplica un jet puternic de aer. Acesta oxida celelalte metale,
precum plumb, cupru și fier, lăsând doar argintul (și aurul dacă era prezent) în stare globulară de
metal topit.
Pag 20 din 113
Dezvoltarea Atenei și a civilizației sale remarcabile a fost posibilă datorită exploatării minelor
locale de argint de către localnici în zona Laurium, unde au operat din perioada 600-300 î.Hr,
producând în jur de 30 de tone de metal pe an. Minereul era în principal galenă, însă cu un
conținut de argint de câteva procente; acesta era ușor de extras prin cupelație. Minele ateniene
au continuat să fie operate și de către Imperiul Roman, deși cea mai mare cantitate de argint
roman provenea din Spania. În Evul Mediu, minele germanice au devenit cel mai important
furnizor de argint din Europa
Și civilizațiile antice ale Americii Centrale și Sudice au exploatat argintul, însă schimbul cu acest
metal s-a făcut după cucerirea spaniolă. Depozite importante s-au descoperit în anul 1535 la
Charcas (Peru), Potosi (Bolivia) în anul 1545 și la Zacatenas (Mexic) în 1548. Producția din
aceste surse era în total de peste 500 de tone pe an.
În secolul al XIX-lea, argintul a fost descoperit în SUA, în statul Nevada, iar în anul 1870
producția mondială a ajuns la 3000 de tone pe an.
Date chimice
Argintul este un element chimic. În tabelul periodic are simbolul Ag și numărul atomic 47. Este
un metal tranzițional, având configurația electronică a kriptonului, al patrulea gaz rar (1s2,
2s2 2p6, 3s2 3p6, 4s2 3d10 4p6) la care se adaugă un electron s pe stratul al cincilea (5s1) și
substratul 4d complet (4d10).
Proprietăți fizice si chimice[modificare | modificare sursă]
Argint metalic de mare puritate obținut prin metoda electrolitică, se poate observa structura
cristalină dendritică
Pag 21 din 113
Structura atomică a Aurului are 79 electroni
AUR
Platină- Aur - Mercur
Ag
|
Au
|
Aurul este elementul cunoscut din cele mai vechi timpuri. Fiind răspândit în stare nativă în natură,
el se putea obține ușor în cantități mici. Se crede că aurul a fost descoperit înaintea cuprului.
Cules sub forma unor bucăți strălucitoare din nisipurile râurilor și din depunerile aluvionare, aurul
a fost dintotdeauna un metal de ornament, apreciat pentru luciul său galben, dar mai ales pentru
stabilitatea sa față de agenții corozivi. Ușor de prelucrat, prin ciocănire, el lua forma diverselor
obiecte de podoabă sau de cult cunoscute în antichitate. Aurul pur (care este întotdeauna galben)
este prea moale pentru folosirea sa ca bijuterie. Metalele care se folosesc în amestec cu aurul,
pentru a-l întări, pot modifica culoarea acestuia, rezultând astfel un aur de diferite nuanțe de
galben, alb și roșu. Acest amestec determină numărul de carate al aurului. Este unul din cele mai
dense metale.
Proprietăți generale
Nume, Simbol,Număr
Aur, Au, 79
atomic
Serie chimică Metal tranzițional
Grupă, Perioada,Bloc 1, 6, d
galben auriu
Aspect
Pag 22 din 113
Masă atomică 196,966569 uam
Configurație
[Xe] 4f14 5d10 6s1
electronică
e- pe nivel de energie 2, 8, 18, 32, 18, 1
Stare de agregare Solid
Densitate 19,3 g/cm³
Punct de topire 1337,33 K
Punct de fierbere 3129 K
Energie de
12,55 KJ/mol
combinare
Energie de
324 KJ/mol
vaporizare
Capacitate calorică 25418 J/(mol*K)
Prima energie de
890 KJ/mol
ionizare
A 2-a energie de
1980 KJ/mol
ionizare
Cubică cu
Structură cristalină
fețe centrate
Număr de oxidare 3, 1 (oxid amfoter)
Electronegativitate 2,54
Rază atomică 135 pm
Rază covalentă 144 pm
Diverse
Rezistivitate electrică 22,14 nOhm*m
Conductibilitate
318 W/(m*K)
termică
Viteza sunetului 2030 m/s
Modul de
78 GPa
elasticitate Young
Pag 23 din 113
Coeficient Poisson 0,44
Duritate Mohs 2,5
Duritate Brinell 2450 MPa
Duritate Vickers 216 MPa
Vezi și: Izotopii

aurului
izo SN TÎ MD ED PD
195Au 0,227 195Pt
sin 186,10 d e
MeV
196Au 1,506 196Pt
sin 6,183 d e
MeV
Au este stabil
197Au 100% cu 118
neutroni
198Au 1,372
sin 2,695 d b- 198Hg
MeV
199Au 0,453
sin 3,169 d b- 199Hg
Mev
Conductibilitatea electrică a materialelor este determinată de apariţia purtătorilor de

sarcină electrică, în anumite condiţii energetice şi de deplasarea acestora în structura internă a
materialului respectiv.
Descrierea purtătorilor de sarcină electrică se realizează pe baza modelului simplificat al
benzilor energetice al corpului solid. Conform acestui model, electronii atomului sunt plasaţi pe
diferite nivele energetice, care pot fi grupate în benzi energetice.
Banda de valenţă.
Există o bandă energetică în care toate nivelele energetice sunt ocupate de electroni.
Această bandă se numeste bandă de valenţă, iar electronii respectivi se numesc electroni de
valenţă. În structura cristalină a materialului, aceşti electroni sunt legaţi prin legături covalente,
fiind imobili.
Banda de conducţie. Electronul de conducţie.

Banda energetică în care nivelele energetice au valorile cele mai mari se numeşte bandă de
conducţie. În această bandă, toate nivelele energetice sunt libere. Pentru ca un electron să poată
ocupa un nivel energetic în benda de conducţie este necesar ca acesta să beneficieze de un
aport energetic. Electronul care ocupă un nivel energetic din banda de conducţie se numeşte
electron de conducţie.
Pag 24 din 113
Electronii de conducţie sunt liberi să se deplaseze prin structura cristalină a materialului.
Aceşti electroni provin din electronii de valenţă care, pe baza aportului energetic provenit din
exteriorul materialului, pot rupe legăturile covalente în care au fost iniţial fixaţi devenind electroni
liberi. Datorită faptului că se pot deplasa, electronii de conducţie participă la generarea
curentului electric prin structura unui material.
Apariţia unui curent electric în structura unui material presupune deplasarea orientată a unor
purtători de sarcină electrică (în acest caz electronii) prin structura respectivă.
Diagrama benzilor energetice a materialelor electronice

Tipul unui material electronic poate fi caracterizat de modul în care sunt dispuse benzile
energetice ale acestuia. Informaţiile despre dispunerea benzilor energetice sunt furnizate de către
diagrama de benzi energetice a materialului respectiv.
În figura 2.a se prezintă diagrama benzilor energetice pentru materialele conductoare. Prin
EC s-a notat nivelul energetic inferior al benzii de conducţie, iar prin EV s-a notat nivelul energetic
superior al benzii de valenţă. Se observă că, pentru materialele conductoare, cele două benzi
energetice prezintă o suprapunere. În acest caz, conducţia curentului electric este asigurată de
către un singur tip de purtători de sarcină electrică şi anume electronul de conducţie.
În figura 2.b se prezintă diagrama benzilor energetice pentru materialele izolatoare,

respectiv semiconductoare. În acest caz, se remarcă faptul că banda de conducţie este izolată de
banda de valenţă de o a 3a bandă energetică, numită bandă interzisă. Banda interzisă grupează
nivele energetice care NU sunt permise electronilor; electronii nu pot ocupa nivelele energetice
din această bandă. Diferenţa dintre materialele semiconductoare şi cele izolatoare este dată de
lăţimea benzii interzise, notate EG, la materialele izolatoare fiind mult mai mare (5eV;
eV=electron-volt) decât la cele semiconductoare (1,1eV).
În cazul în care, materialul izolator sau semiconductor este supus acţiunii unui agent
exterior (câmp electric, magnetic, căldură, lumină), se poate furniza unora dintre electronii de
valenţă energia necesară depăşirii benzii interzise astfel încât aceştia pot ajunge pe un nivel
energetic superior, aflat în banda de conducţie. În consecinţă, printr-un aport energetic extern
suficient de mare, aceşti electroni de valenţă devin electroni de conducţie, fiind liberi să se
deplaseze prin structura cristalină a materialului.
Prin plecarea unui electron din banda de valenţă, se eliberează un loc pe un nivel energetic
din banda de valenţă, care, în continuare, poate fi ocupat de un alt electron de valenţă, aflat pe
un nivel energetic inferior în banda de valenţă. Locul liber, lasat prin plecarea unui electron de pe
un nivel energetic al benzii de valenţă se numeşte gol.
La materialele semiconductoare şi izolatoare, fenomenele de conducţie ale curentului

electric sunt generate de apariţia electronilor de conducţie şi a golurilor.
Pag 25 din 113
Conducţia electrică reprezintă trecerea curentului electric prin corpuri ca urmare a deplasării
purtătorilor de sarcină electrică (electroni, ioni) faţă de mediul considerat. Dacă purtătorii de
sarcină se deplasează odată cu mediul (corpuri conductoare în mişcare), fenomenul se numeşte
conducţie electrică. Conducţia electrică în corpuri solide cristalizate se explică prin teoria benzilor
de energie. Spre deosebire de cazul unui atom izolat, la care electronii pot avea anumite niveluri
de energie, în cristal formate, de exemplu, din n atomi, aceste niveluri se despică, formându-se
benzi de energie, care se lărgesc şi se pot întrepătrunde pe măsură ce distanţa x dintre atomi
scade, în conformitate cu principiul de excluziune al lui Pauli, care arată că într-o. stare
energetică dată se pot găsi cei mult doi electroni. Aceste benzi de energie se numesc benzi
permise, iar zonele dintre ele, benzi interzise, deoarece electronii nu pot avea energii cuprinse în
aceste zone.
Conform statisticii Fermi-Dirac, la temperaturi joase electronii ocupă numai zonele situate sub
nivelul limită Fermi Ep. Dacă acest nivel se află în interiorul unei benzi permise, zona de
deasupra lui Ep, numită bandă de conducţie, poate fi uşor ocupată de electroni la apariţia unui
câmp electric, iar corpul este conductor. Zona de sub nivelul limită Ep se numeşte bandă de
valenţă. Dacă banda de conducţie este separată de banda de valenţă printr-o bandă interzisă
îngustă, este suficient un aport mic de. energie (obţinut prin încălzire sau prin iluminarea
materialului), pentru ca electronii să treacă din banda de valenţă în banda de conducţie.
Materialul este semiconductor (intrinsec), respectiv fotoconductor (cu efect fotoelectric intern).
Dacă banda interzisă în care se află nivelul limită Ep nu este suficient de îngustă, dar conţine
unele niveluri de energie permise (niveluri adiţionale) datorită prezenţei unor impurităţi în cristale,
semiconductoarele se numesc extrinseci. Dacă banda de conducţie este despărţită de banda de
valenţă printr-o zonă interzisă aşa de largă, încât numai energii exagerat de mari sunt capabile să
treacă electronii în banda de conducţie (străpungerea), corpul este izolator.
Pag 26 din 113
Curentul Electric. Fizica conductorilor și a dielectricilor
Definitia conductorilor si a dielectricilor
Ar trebui sa fiti deja familiarizati cu legatura ce exista intre conductivitatea electrica si tipul
materialului. Acele materiale ce permit trecerea usoara a electronilor liberi, poarta numele de
conductori, pe cand cele ce se opun trecerii electronilor prin ele, poarta numele de materiale
dielectrice.
Explicatia stiintifica a comportamentului materialelor
Din pacate, teoriile stiintifice ce explica motivul pentru care unele materiale sunt conductoare iar
altele nu, sunt destul de complexe, si contin explicatii despre modul de aranjare al electronilor in
jurul nucleelor atomilor. Contrar modelului „planetar” atat de raspandit, conform caruia electronii
se deplaseaza in jurul nucleului atomului precum niste bucati de materie sub forma orbitelor
eliptice, electronii nu se comporta deloc precum niste bucati de materie. De fapt, electronii
poseda atat caracteristici ale particulelor cat si ale undelor, comportamentul lor fiind determinat
de plasarea lor in zona distincte din jurul nucleului, zone denumite straturi sau substraturi.
Electronii pot ocupa aceste zone doar intr-o anumita banda de energie, in functie de zona
respectiva si de prezenta altor electroni. Daca electronii s-ar comporta intr-adevar precum niste
planete tinute pe orbita nucleului de catre atractia electrostatica, iar comportamentul lor fiind
descris in acest caz de aceleasi legi ce descriu miscarea planetelor adevarate, atunci nu ar exista
nicio distinctie reala intre materialele conductoare si dielectrice, iar legaturile chimice dintre atomi
nu ar exista sub forma pe care o cunoastem in acest moment. Aceste fenomene se datoreaza
prin urmare naturii discrete, cuantificate a energiei electronilor si pozitionarii acestora, asa cum
sunt ele descrise de fizica cuantica.
Nivele energetice
Atunci cand un electron este liber sa treaca intr-o stare energetica mai mare in jurul nucleului
atomului (datorita plasarii acestuia intr-un anumit strat), acesta este liber sa se „desprinda” de
atomul sau si sa constituie o parte a curentului electric prin substanta din care face parte atomul
respectiv. Acest scenariu este tipic materialelor conductoare. Daca limitarile cuantice impuse unui
electron nu-i permit aceasta liberate, se considera ca electronul este „legat” si nu se poate
desprinde de atom (cel putin, nu usor) pentru a lua parte la curentul total din substanta. Acest
scenariu este tipic materialelor dielectrice (izolatoare).
Pag 27 din 113
Stratul de valență
In unele texte de specialitate este afirmat faptul ca atat conductivitatea cat si non-conductivitatea
unui element este determinata exclusiv de numarul electronilor din stratul de valenta (stratul
exterior al atomului). Aceasta explicatie este insa o simplificare exagerata, fapt ce devine aparent
in momentul in care consultam tabelul periodic al elementelor si comparam conductivitatea
materialelor cu numarul electronilor de valenta (numarul electronilor de pe ultimul strat).
Adevarata complexitate a problemei este scoasa la lumina atunci cand luam in considerare
conductivitatea moleculelor (mai multi atomi legati intre ei prin intermediul activitatii electronilor).
Exemplu
Un exemplu pertinent in acest sens este carbonul, ce formeaza doua materiale de conductivitati
total diferite: grafitul si diamantul. Grafitul este un conductor mediu de electricitate, pe cand
diamantul este practic un dielectric; tehnic insa, diamantul este clasificat ca si semiconductor -
material ce se comporta precum un dielectric in forma sa pura, dar poate conduce la temperaturi
inalte sau/si sub influenta impuritatilor. Atat grafitul cat si diamantul sunt compuse din exact
aceleasi tipuri de atomi, si anume, din atomi de carbon ce contin 6 protoni, 6 neutroni si 6
electroni fiecare. Diferenta fundamentala dintre cele doua tipuri de materiale o constituie modul
de aranjare al atomilor de carbon pentru formarea structurii.
Daca atomii de carbon formeaza compusi cu alte tipuri de atomi, conductivitatea electrica este
din nou afectata. Carbura de siliciu (SiC), un compus al carbonului cu siliciul, prezinta un
comportament neliniar: rezistenta sa electrica descreste odata cu cresterea tensiunii aplicate
(rezistenta negativa). Compusii pe baza de hidrocarburi, precum produsele petroliere, sunt in
general dielectrici foarte buni.
Dupa cum putem vedea, simpla numarare e electronilor de valenta a unui atom nu este un
indicator foarte bun pentru conductivitatea electrica a materialului in cauza.
Toate metalele sunt bune conductoare de electricitate
Toate elementele metalice sunt bune conductoare de electricitate, datorita tipului de legaturi
dintre atomi. Electronii atomilor metalelor sunt liberi sa se deplaseze intre nivelurile energetice,
astfel ca acestia „plutesc” liber intre diferitele nuclee din componenta substantei, fiind „motivati”
foarte usor de prezenta unui camp electric. De fapt, electronii sunt intr-atat de mobili incat ne
putem imagina ca nucleele atomilor „plutesc intr-o mare de electroni”. Aceasta mobilitate este
raspunzatoare si de alte proprietati bine cunoscute ale metalelor: conductivitate termica,
maleabilitate si ductilitate.
Pag 28 din 113
Din fericire, fizica din spatele tuturor acestor fenomene este in mare parte irelevanta pentru
scopul acestei carti, desi o intelegere a principiilor fizice ce stau la baza functionarii circuitelor
electrice sau electronice reprezinta un atu extrem de important in orice imprejurare.
Rezistenta conductorilor si caderea de tensiune in lungul acestora
Un pas important in „stapanirea” curentului electric, este construirea cailor conductoare necesare
deplasarii electronilor si controlul acestora prin intermediul rezistentelor. De asemenea, este la fel
de importanta prevenirea deplasarii electronilor in locuri nedorite, folosind materiale dielectrice.
Totusi, nu toti conductorii sunt la fel; acelasi lucru este valabil si in cazul dielectricilor. Trebuie sa
intelegem prin urmare unele caracteristici principale ale conductorilor si dielectricilor, pentru a le
putea aplica in circuitele reale.
Aproape toti conductorii poseda o anumita rezistenta masurabila (in afara de

supraconductoare). In mod normal, presupunem ca rezistenta conductorilor dintr-un circuit este
zero, iar curentul ce trece prin ei nu prezinta nicio cadere de tensiune. In realitate, va exista tot
timpul o cadere de tensiune in lungul conductorilor, fie ca o dorim sau nu.
Pentru a putea calcula aceste caderi de tensiune in oricare circuit, trebuie sa putem determina
rezistenta oricaror conductori, cunoscand materialul din care este confectionat, diametrul precum
si lungimea acestuia, lucru ce-l vom explora in urmatoarele capitole.
Ce este curentul electric

Curentul electric nu este nimic altceva decât rata de curgere a sarcinii electrice printr-un
conductor raportată la timp. Aceasta este cauzata de deplasarea electronilor liberi printr-un
conductor într-o anumită direcție. După cum știm cu toții, unitatea de măsură a sarcinii electrice
este Coulomb-ul și unitatea de timp este secunda, unitatea de măsură a curentului electric este
raportul Coulomb pe secundă și această unitate logică de curent are un nume specific amper
după faimosul om de știință francez André-Marie Ampere.
Pag 29 din 113
În cazul în care toată sarcina Q măsurată în Coulombi trece printr-un conductor într-untimp t,
atunci curentul electric este
I = Q / t (Coulombi pe secundă) sau amperi.
Pentru o mai bună înțelegere, să presupunem că în total 100 de Coulombi de sarcină electrică
este transferată printr-un conductor în 50 de secunde. Care este curentul electric?
Deoarece curentul electric nu este altceva decât rata la care sarcina este transferată în unitatea
de timp, curentul electric va fi raportul dintre sarcina totală transferată în timpul necesar pentru
acest transfer.
Prin urmare, vom avea un curent = 100 coulombi / 50 secunde = 2 amperi.
"Amper" este unitate Sl de curent.
Definiția curentului electric

Dacă o diferență de potențial este aplicată pe un conductor, atunci sarcină electrică
trece prin acesta și curentul electric este măsura cantitatății de sarcină electrică care
curge prin conductor în unitatea de timp.
Intensitatea curentului electric. În corpurile conductoare există electroni liberi care se pot deplasa
în tot volumul corpurilor. În regim electrostatic, într-un conductor încărcat cu sarcină electrică
(având “surplus” sau “deficit” de electroni) electronii liberi se distribuie astfel că în interiorul
conductorului câmpul electric este nul, sarcina conductorului fiind repartizată pe suprafaţa lui, în
repaus. Dacă se aplică între două puncte ale unui conductor o diferenţă de potenţial (prin legarea
acestuia la bornele unei baterii) în conductor ia naştere un câmp electric care antrenează
electronii liberi din conductor de la borna negativă spre cea pozitivă. Mişcarea ordonată a
sarcinilor electrice se numeşte curent electric. În mod convenţional se atribuie curentului electric
un sens, cel în care se mişcă sarcinile pozitive (contrar celui în care se mişcă
electronii) în câmpul aplicat. Se numeşte intensitate a curentului electric sau curent mărimea:
în care dq este sarcina electrică ce străbate în timpul dt o secţiune normală a conductorului.

În cazul unui curent continuu , pentru care intensitatea şi sensul nu variază în timp, se poate
scrie:
Pag 30 din 113
Distribuţia curentului electric printr-o sectiune a unui conductor este caracterizată prin vectorul
densitate de curent : un vector dirijat în sensul de mişcare al sarcinilor pozitive şi care are
mărimea dată de
în care dSn este proiecţia elementului de suprafaţă dS , traversat de curentul dI , pe planul
perpendicular pe . Se observă că se poate scrie:
Când curentul este distribuit uniform în secţiunea conductorului, normală pe direcţia curentului, se
poate scrie:
I = jS
În SI, curentul electric se măsoară în amper, A, care este unitate fundamentală a acestui sistem;
densitatea de curent se măsoară în A/m2.
Pentru un conductor cu aria secţiunii transversale S , având concentraţia electronilor liberi n , se

poate scrie:
şi
unde e este sarcina elementară iar vd este viteza medie de antrenare (drift) a electronilor de
către câmpul aplicat.
În general:
în care q este valoarea algebrică a sarcinii purtătorului.
Legea lui Ohm.

Pentru conductorii metalici, aflaţi la temperatură constantă, experienţa arată că raportul dintre
diferenţa de potenţial aplicată la capetele unui conductor şi intensitatea curentului care îl străbate
este constant, egal cu rezistenţa conductorului:
Pag 31 din 113
Acest enunţ constituie legea lui Ohm. Relaţia de mai sus reprezintă în acelaşi timp relaţia de
definiţie a rezistenţei electrice, aplicabilă oricărui conductor, chiar pentru cei pentru care
dependenţa U(I ) nu este liniară (şi deci nu ascultă de legea lui Ohm).
Rezistenţa conductorului depinde de natura materialului şi de dimensiunile conductorului. Astfel,

pentru un conductor cilindric de lungime l şi arie a secţiunii transversale S , rezistenţa este:
în care ρ este rezistivitatea materialului conductorului. Rezistivitatea electrică a metalelor variază

cu temperatura dar, pentru un domeniu de temperatură nu prea extins (0-100 °C), variaţia este
liniară:
ρ = ρ o[1+α (T −To )]
unde ρ o este rezistivitatea la temperatura de referinţă To (considerată de obicei 0°C);

factorul α , caracteristic materialului, se numeşte coeficient de temperatură al rezistivităţii.
Dacă se înlocuieşte în se poate obţine:
sau, ţinând seamă de şi :
Pag 32 din 113
relaţie care este valabilă şi în caz vectorial:
Expresia de mai sus arată că, pentru materialele cu rezistivitate constantă, densitatea de curent
într-un punct este proporţională cu intensitatea câmpului electric din acel punct şi constituie o altă
formulare a legii lui Ohm ( formulare locală, punctuală, microscopică, spre deosebire de
care reprezintă o formulare integrală, globală, macroscopică).
Mărimea
se numeşte conductivitate a materialului. În SI rezistenţa electrică se măsoară în ohm,

1Ω=1V/1A, iar rezistivitatea în Ωm.
Tensiunea electromotoare.
Pentru a menţine un curent continuu printr-un conductor trebuie ca la capetele sale să fie
menţinută constantă diferenţa de potenţial.
În acest scop conductorul se leagă la bornele unei surse de tensiune electromotoare, formându-
se un circuit închis. Dacă în circuitul exterior (prin conductor) sarcinile pozitive se deplasează de
la borna pozitivă spre cea negativă sub acţiunea forţelor câmpului electric, în circuitul interior (prin
sursă) ele trebuie să se deplaseze împotriva acestor forţe, ceea ce nu s-ar putea fără intervenţia
unor forţe exterioare (forţe imprimate), în general, de altă natură decât cele electrice, ca urmare a
interacţiunilor care au loc în sursă. Mărimea fizică egală cu lucrul mecanic efectuat de forţele
imprimate pentru deplasarea unităţii de sarcină pozitivă prin circuit (sau porţiune de circuit) se
numeşte tensiune electromotoare (t.e.m.):
Unitatea de măsură în SI pentru t.e.m. este voltul, V.

Forţele imprimate (exterioare) pot fi considerate ca fiind exercitate din partea unui câmp imprimat
cu intensitatea
Pag 33 din 113
astfel că tensiunea electromotoare pe o porţiune de circuit, între punctele A şi B, se poate scrie:
În general, pe o porţiune de circuit, în afara forţelor imprimate ( ) acţionează şi forţe
electrice ( ) astfel încât lucrul mecanic efectuat de toate forţele este:
Mărimea fizică egală cu raportul dintre lucrul mecanic efectuat de toate forţele (imprimate şi
electrice) pentru deplasarea unei sarcini pe o porţiune de circuit şi acea sarcină se numeşte
(cădere de) tensiune :
Se observă că tensiunea electrică între două puncte este egală cu diferenţa de potenţial numai în
absenţa t.e.m.între acele puncte.
De-a lungul unui circuit închis (punctele A şi B coincid) caracterizat prin rezistenţa R a circuitului
exterior şi rezistenţa r a circuitului interior (a sursei) se obţine:
relaţie cunoscută sub numele de legea lui Ohm pentru circuitul întreg, E fiind tensiunea
electromotoare a sursei.
Pag 34 din 113
Energia curentului electric.
Să considerăm un circuit format dintr-o sursă de t.e.m. la bornele căreia este conectat un
“consumator”. Când sarcina q se mişcă prin consumator în timpul t , de la borna pozitivă a sursei
spre cea negativă, ea îşi micşorează energia potenţială
(
).
Legea de conservare a energiei ne va spune că energia potenţială electrică va fi transferată
consumatorului; forma sub care va fi transferată acestuia depinde de natura lui: dacă acesta este
un motor electric, energia este transferată în principal ca energie mecanică; dacă la bornele
sursei este legat un rezistor, energia va fi sub formă de căldură, fenomenul numindu-se în acest
caz efect Joule. Energia transferată consumatorului este:
În cazul când consumatorul este un rezistor, pentru care este aplicabilă legea lui Ohm U = RI ,
energia transferată se poate scrie şi în forma:
Teoria electricității
Există un număr egal de electroni și protoni într-un
atom. Prin urmare, în general un atom este neutru
electric. Deoarece protonii din nucleul central sunt
pozitivi (ca sarcină electrică) și electronii din jurul
nucleului, sunt negativi (ca sarcină electrică), va
exista o forță de atracție acționând între
electronii și protonii. Într-un atom diverșii electroni
se vor aranja pe diferite orbite (”coji”) pe care să
orbiteze / să se învârtă în jurul nucleului, orbite
situate la distanțe diferite de nucleu.
Forța de atracție este mai activă asupra
electronilor care orbitează mai aproape de nucleu,
decât asupra electronilor situați la exterior ”cojii”
atomului. Unul sau mai mulți dintre acești electroni
slab legați poate fi desprins / pot fi desprinși din
Pag 35 din 113
atom. Atomii cu lipsa de electroni se numesc ioni. Din cauza lipsei de electroni, în comparație cu
numărul de protoni, ionul declarat devine încărcat pozitiv. Prin urmare, acest ion este
menționat ca ion pozitiv și din cauza încărcăturii electrice pozitive; acest ion poate atrage alți
electroni din exterior. Electronul, care a fost detașat anterior din oricare alt atom, poate ocupa
învelișul cel mai exterior al acestui ion așa încât acest ion redevine atom neutru. Electronii care
se mișcă de la atom la atom în mod aleatoriu sunt numiți electroni liberi. Atunci când este
aplicată o tensiune pe un conductor, datorită prezenței de câmp electric, electronii liberi încep
să se miște (drift) după o anumită direcție în funcție de direcția tensiunii și câmpului electric.
Acest fenomen ”produce” curent electric în conductor.
Mișcarea electronilor, înseamnă mișcare de sarcină negativă și rata de acest transfer de sarcină
raportat la timp este cunoscut sub numele de curent electric
Cantitatea de sarcină electrică negativă într-un electron este de 1,602 X 10-19 Coulomb. Prin
urmare, o sarcină electrică negativă de 1 coulomb este formată dintr-un număr de
1/1,602 x 10-19 = 6,24 x 1018 electroni. Prin urmare, în timpul ”deplasării” electronilor într-o
anumită direcție, dacă un număr de 6,24 x 1018 electroni traversează o secțiune transversală
specifică a conductorului, într-o secundă, curentul este declarat a fi un amper. Din moment ce,
am văzut deja unitatea de curent electric, amper este coulomb / secundă.
Măsurarea curentului electric
Cea mai comună metodă de măsurare a curentului electric este de a conecta un ampermetru în
serie cu circuitul de curent care este măsurat. Acest lucru este așa, deoarece întregul curent care
”curge” prin circuit trebuie ”să curgă”, de asemenea, prin ampermetru asemenea. Rezistența
internă ideală sau impedanța de ampermetru este zero. Prin urmare, în mod ideal, nu există nici
o cădere de tensiune pe ampermetrul conectat în circuit. Un ampermetru analog convențional
constă dintr-o bobină de curent. Ori de câte ori curentul trece prin această bobină, aceasta
deviază de la poziția ei inițială (de regulă se rotește) în funcție de cantitatea de curent care curge
Pag 36 din 113
prin ea. Un ac indicator este atașat la ansamblul bobină; și ca urmare a mișcării bobinei, acesta
indică valoarea curentă a intensității curentului electric pe cadranul ampermetrului.
Pentru măsurarea curentului variabil (alternativ), poate fi folosit un ”clește ampermetric” în loc de
ampermetru convențional. In acest tip de ampermetru, un miez de transformator de curent este
atașat la aparatul de măsură care poate fi ușor prins la conductorul activ care transportă curent.
Datorită acestui aranjament, curentul în circuitul măsurat se transformă în secundarul din
transformatorului de curent și acest curent secundar este apoi măsurat pe cadranul ”cleștelui
ampermetric” fără a perturba continuitatea curentului, spre deosebire de ampermetrul
convențional.
Fluxul convențională de curent comparativ cu fluxul de electroni
La începuturile electricității, s-a crezut că ceea ce se chemă curentul electric este fluxul de
sarcină pozitivă și, prin urmare curentul electric vine întotdeauna de la borna pozitivă a bateriei,
trece prin circuitul exterior și intră în borna negativă a bateriei. Acesta este fluxul conventional
de curent. Pe baza acestei concepții, au fost elaborate toate teoriile din energia electrică,
formulele, și simbolurile.
După descoperirea naturii atomice a materiei, s-a ajuns să se știe, că în realitate apariția
curentului electric într-un conductor se datorează mișcării de electroni liberi și electronii au
sarcină electrică negativă. Datorită sarcinii lor negative, electronii sunt mutați de câmpul electric
de la borna negativă la borna pozitivă a bateriei prin circuitul exterior. Deci, fluxul de curent
convențional este întotdeauna în direcția opusă curgerii electronilor. Dar a fost imposibil să se
schimbe toate teoriile elaborate în prealabil regulile, convențiile și formulele deja stabilite în
funcție de direcția de curgere reale a electronilor în conductor. Astfel, a fost adoptat conceptul
de flux de curent convențional. Adevărata direcție a fluxului electronilor este utilizată numai
atunci când este necesar să se explice anumite efecte (ca în cazul dispozitivelor
semiconductoare, cum ar fi diode și tranzistoare). Ori de câte ori avem în vedere circuitele
Pag 37 din 113
electrice de bază și dispozitivele clasice, vom folosi fluxul convențional de curent electric de
exemplu, care curge curent în jurul circuitului de la borna pozitivă la borna negativă.
Curentul electric alternativ

Curentul alternativ este un curent electric a cărui direcție se schimbă periodic, spre deosebire
de curentul continuu, al cărui sens este unidirecțional. Forma de undă uzuală a curentului
alternativ este sinusoidală.
Curentul alternativ apare ca urmare a generării unei tensiuni electrice alternative în cadrul unui
circuit electric prin inducție electromagnetică. Forma alternativă (sinusoidală) a
tensiunii/curentului este modul uzual de producere, transport și distribuție a energiei electrice.
Expresii matematice
O perioadă a unei unde sinusoidale; linia punctată reprezintă valoarea efectivă
Valoarea instantanee a curentului alternativ (i) are este descrisă de relația:

,
unde:
 este amplitudinea (valoarea maximă) a curentului, în amperi (A).
Pag 38 din 113
 este valoarea efectivă a curentului, în A. Valoarea efectivă este egală cu valoarea unui
curent continuu care produce aceleași efecte termice pe o durată egală cu un număr
întreg de semiperioade [1]. Este valoarea pe care o indică în general aparatele de măsură
(ampermetrele).
 este pulsația, în radiani pe secundă (rad/s). Pulsația este proporțională
cu frecvența, . Frecvența reprezintă numărul de cicluri complete efectuate într-
o secundă, în hertzi (Hz, 1/s). În România și majoritatea țărilor din Europa, africa și Asia
aceasta este de 50 Hz, iar în majoritatea țărilor americane, în Coreea și, parțial, în
Japonia este de 60 Hz.
Tensiunile şi frecvenţele nominale folosite în lume
 este timpul, în secunde (s).

 este un defazaj între curent și tensiune introdus de sarcină, în radiani. În cazul sarcinilor
rezistive, φ este 0; în cazul sarcinilor pur capacitive φ este π/2 (+90°) (curentul este
înaintea tensiunii) iar în cazul sarcinilor pur inductive φ este -π/2 (-90°) (curentul este în
urma tensiunii - se „încurcă” între spirele bobinei).
În mod analog, tensiunea alternativă instantanee u este descrisă de relația:
,
unde:
 este amplitudinea (valoarea maximă) a tensiunii, în volți (V).

 este valoarea efectivă a tensiunii, în V. Valoarea efectivă în rețeaua de distribuție
monofazată casnică din România este de 230 V. În Europa și majoritatea țărilor din
Africa și Asia aceasta este între 200 și 245 V; în Japonia, America de Nord și parțial în
America de Sud se folosesc tensiuni între 100 și 127 V.
Regim trifazat]
Sistem de tensiuni trifazate de 400V, la frecvenţa de 50Hz
Pag 39 din 113
În regim trifazat, tensiunile de fază (între fază și neutru), pe fiecare din cele trei faze (R, S,
T), sunt descrise de relațiile:
Deoarece în anumite rețele, în special de înaltă tensiune, neutrul nu este accesibil (sau chiar nu
există), liniile trifazate sunt identificate după tensiunea de linie, adică tensiunea dintre oricare
două faze. Aceasta este de mai mare decât tensiunea de fază.[2]
Pag 40 din 113
Pag 41 din 113
VALORILE EFECTIVE ALE
Pag 42 din 113
VALORILE EFECTIVE ALE
Pag 43 din 113
Pag 44 din 113
Pag 45 din 113
Pag 46 din 113
Pag 47 din 113
În cazul rețelelor de distribuție casnică din România tensiunea de linie este 400 V iar cea de
fază este de 230 V curent alternativ Curentul (alternativ) trifazic este un curent schimbător
format prin înlănțuirea/împletirea a trei curenți variabili ale căror tensiuni sunt, permanent,
reciproc defazate cu câte 120°(2П/3). Caracteristic pentru sistemul trifazic (împletirea celor trei
curenți) este permanenta sumă „zero” a lor. Pentru transportul celor trei componente ale
energiei electrice trifazice (trifazate) sunt suficienți trei conductori, numiți conductori de fază.
Există și sistem de transport trifazic cu patru conductori, numit sistem în stea, în care cel de al
patrulea conductor numit conductor de nul sau neutru, în caz de distribuție simetrică a
componentelor („stea echilibrată”) nu este parcurs de curent (are tensiune electrică zero). În
sistemul în stea tensiunea efectivă între oricare dintre conductorii de fază și cel neutru (U de
fază, UdeF) este mai mică decât tensiunea electrică efectivă (U de linie, UdeL) dintre cei trei
care conduc fazele (luați evident în mod pereche). În sistemul casnic trifazic din România
UdeF = 230 V iar UdeL = 400 V. Conductorii de fază sunt denumiți R, S și T și (unde există) cel
neutru N.
Aspecte practice: Arderea becurilor cu incandescență la aprindere
In jurul umilului bec a luat nastere una dintre cele mai mari teorii ale
conspiratiiei. Se intampla prin ani ’20 pe cand becul cu filament din
tungsten devenise obisnuit si la indemana oricui. Afacerea fiind condusa
de catre mafie, ca mai toate afacerile din S.U.A. la vremea respectiva, au
considerat ca profitul se diminueaza deoarece becurile tineau mult prea
mult pana cand sa se arda . Astfel au inceput sa produca becurile cu
mult sub capacitatile tehnologice reale ce ar putea fi implementate reducand speranta de viata in
favoarea profitului. Fanii acestei teorii considera ca aceasta conspiratie a fost adoptata de catre
toti producatorii de electronice.Sa revenim la oile noastre, becul cu
filament incandescent e format dintr-un bulb de sticla, un circuit si un
filament de tungsten. La trecerea curentului electric prin filament , acesta
se incalzeste si lumineaza. Acest tip de becuri avand un randament
extrem de scazut , transformand doar 10% din energia consumata in
lumina, iar restul in caldura. Deasemeni in interiorul bulbului de sticla
gazele sunt eliminate total, fiind vid. Din cauza temperaturii inalte la care
ajunge filamentul ( aprox. 2700 grade celsius) atomii de tungsten incep
sa se evapore , aderand la peretii bulbului de sticla. In cele din urma aceasta evaporare, desi e la
o scara redusa duce la consumarea filamentului de tungsten si din cauza asta trebuie sa-l
inlocuiesti.
Becul poate ceda , bineinteles si din cauza unei supratensiuni a retelei sau in momentul pornirii
sale. Cand apesi intrerupatorul tensiunea initiala aplicata asupra becului , ce e exercitata pret de
cateva miimi de secunda, are o valoare asociată unei puteri de aproximativ de 1 000 W pe cand
becul are o rezistenta asociată unei puteri de 100W . In astfel de momente mai exista sanse ca
becul sa cedeze, doar aminteste-ti de cate ori s-a ars becul in momentul pornirii intrerupatorului.
Pag 48 din 113
Noţiuni de aritmetică, numerație și matematice de bază
1) ARITMETICĂ
Numere naturale
Sistem de numerație zecimal. Cifre Romane. Reprezentarea numerelor naturale pe o axă.
Compararea și aproximarea
Numerele naturale au apărut din necesitatea de ordonare a unor obiecte, ființe. De exemplu,
trebuie să numărăm câți copaci sunt într-un anumit loc.
Reprezentarea orală a numerelor naturale se face prin cuvinte; reprezentarea scrisă se face
prin simboluri.
Oamenii au inventat mai multe tipuri de sisteme de numerație (numărare). Cele mai cunoscute
sunt
Sistemul pozițional zecimal
Sistemul nepozițional roman.
Sistemul de numerație zecimal este folosit astazi in toata lumea. La baza acestui sistem se află
cifrele: 0, 1, 2,3, 4, 5, 6, 7, 8, 9. Orice număr natural se poate scrie folosind aceste cifre.
De exemplu, in tabelul de mai sus, primul număr se scrie 34 128 și se citește treizeci și patru de
mii o sută douăzeci și opt.
Orice numar natural format din 2 sau mai multe cifre nu poate avea prima cifra 0.
Orice număr natural format din două cifre se scrie , unde a, b sunt cifre si .
Dacă este un număr natural cu , atunci este răsturnatul său.
De exemplu, răsturnatul numărului 568 este numărul 865, iar răsturnatul numărului 20369 este
numărul 96302.
Definiție. Orice număr natural care are cifra unităților 0, 2, 4, 6 sau 8 se numește număr par.
Definiție. Orice număr natural care are cifra unităților 1, 3, 5, 7 sau 9 se numește număr impar.
Pag 49 din 113
Mai există și alte sisteme de numerație pozițtionale. De exemplu, sistemul binar. Sau sistemul
hexazecimal.
Sistem de numerație
Sistem Bază
Binar 2
Ternar 3
Cuaternar 4
Octal 8
Zecimal 10
Duodecimal 12
Hexazecimal 16
Vigesimal 20
Sexazecimal 60
În sistemul (de numerație) binar există doar două cifre posibile, 0 și 1. Conform definiției lui
Claude Shannon, o cifră binară conține cantitatea de informație de 1 bit. Sistemul binar este în
același timp și cel mai natural mod de stocare a informației în domeniul calculatoarelor, deoarece
acolo 1 bit (celula de memorie cu capacitate minimă) găzduiește unitatea elementară de
informație: valoarea bitului poate fi ori un 0, ori un 1.
Binar Zecimal
0 0
1 1
10 2
11 3
100 4
101 5
110 6
111 7
1000 8
1001 9
1010 10
Numărarea în sistemul binar este în bună măsură asemănătoare cu cea din sistemul zecimal
obișnuit. Diferența constă în faptul că în binar stau la dispoziție doar două cifre anume 0 și 1, în
timp ce în sistemul zecimal există zece cifre, cele de la 0 la 9. Regulile pentru toate sistemele,
deci și pentru cel binar, sunt următoarele două:
Pag 50 din 113
· Numărarea începe cu o singură poziție, care pornește ca valoare (sau conținut) de
la cifra 0 și continuă crescător până la cea mai mare cifră din sistem. Această poziție, cea mai din
dreapta a numărului, poartă numele de "poziția (cifra) cea mai puțin semnificativă".
· După ce o poziție curentă ajunge la cifra maximă, poziția curentă "sare" înapoi la 0,
iar poziția din stânga ei trebuie incrementată cu o unitate. Această situație se numește
"depășire". (Dacă cumva poziția din stânga încă nu există, ea se creează și i se dă mai întâi
valoarea 1.) Prin acest procedeu este posibil ca și poziția din stânga să prezinte o depășire. În
acest caz se aplică chiar această regulă din nou, altfel spus, în mod recursiv, din ce în ce mai
spre stânga, până se întâlnește un 0, care, fără depășire, devine un 1.
Conversia din zecimal în binar

Mai întâi se împarte numărul ales la 2; restul reprezintă cifra cea mai puțin
Operație=Cât Rest
semnificativă (cea mai din dreapta) a rezultatului conversiei. Câtul se
118 ÷ 2 = 59 0 reîmparte la 2, se notează restul, și procedura se repetă cu noul cât
59 ÷ 2 = 29 1 (recursiv). Operația se sfârșește când câtul devine nul.
29 ÷ 2 = 14 1
Pentru examplificare: conversia numărului 118(10) în binar:
14 ÷ 2 = 7 0
7÷2=3 1 Citind resturile de jos în sus, rezultatul final al conversiei este
numărul binar 1110110(2).
3÷2=1 1
1÷2=0 1 Această metodă se poate aplica și la conversiunea în alte baze.
Sistemul hexazecimal (numit și sistemul hexadecimal) este sistemul de numerație în baza 16,
scris de obicei cu ajutorul simbolurilor (cifrelor hexazecimale) 0-9 și A-F. Sistemul este întâlnit
mai ales în domeniul informatic, unde este folosit intens deoarece un octet cuprinde exact două
cifre hexazecimale.
Echivalențe
Tabelul următor prezintă echivalențele între sistemele binar, hexazecimal și zecimal (notat
uzual dec de la cuvântul decimal din engleză):
bin hex dec

0000 = 0 = 0
0001 = 1 = 1
0010 = 2 = 2
0011 = 3 = 3
0100 = 4 = 4
0101 = 5 = 5
0110 = 6 = 6
0111 = 7 = 7
Pag 51 din 113
1000 = 8 = 8
1001 = 9 = 9
1010 = A = 10
1011 = B = 11
1100 = C = 12
1101 = D = 13
1110 = E = 14
1111 = F = 15
10000 = 10 = 16
10001 = 11 = 17
00010010 = 12 = 18
……………………. …………. ………
Urmează numere de 8 cifre binare, numite octeți sau bytes, care întotdeauna corespund la 2 cifre
hexazecimale:
bin hex dec

10100111 = A7 = 167
11001101 = CD = 205
11111111 = FF = 255
Urmează numere de 9 cifre binare, ș.a.m.d.:
bin hex dec

100000000 = 100 = 256
100000001 = 101 = 257
... ... ...
Pentru a arăta că un număr este hexazecimal se folosesc mai multe notații:
 în matematică, baza de numerație se notează cu un subindice, de exemplu 5A3(16).

 în C, Java și alte limbaje de programare similare, prefixul hexazecimal este "0x", de
exemplu 0x5A3.
 în Pascal și Delphi, prefixul hexazecimal este "$", de exemplu $5A3.
 în HTML, prefixul hexazecimal este caracterul special "#" (hash), de exemplu #5A3.
 în diferite variante de Assembler, numerele hexazecimale sunt notate cu sufixul "H":
5A3H.
Pag 52 din 113
Cifre romane
Sistemul de numerație folosit de romani este de tip nepozițional. Iată un tabel cu cifrele folosite
de romani:
Cifre romane Cifre arabe Exemple: XV = 10 + 5 = 15
I 1 XVI = 10 + 5 +1 = 16
V 5 MDIX = 1000 + 500 + 10 – 1 = 1509
X 10
L 50 Reguli: Când o cifră de valoare inferioară este scrisă la
C 100 dreapta unei cifre de valoare superioară, se adună valorile
D 500 acestora.
M 1000 Exemplu: XI = 10 + 1 = 11
Cînd o cifră de valoare inferioară este scrisă la stanga unei
cifre de valoare mai mare, se scade valoarea cifrei inferioare din valoarea cifrei care urmează.
Exemplu: IX = 10 – 1 = 9
Când o cifră de valoare inferioară se afla intre doua cifre de valori mai mari, se face mai intâi
diferența conform regulii de mai sus.
Exemplu: XIX = 10 + (10-1) = 19
Reprezentarea numerelor naturale pe axă
Definiție. Pe o dreaptă (d) se fixează un punct O numit origine, se stabilește un sens (de la
origine către dreapta), numit sensul poozitiv și se alege o unitate de măsură (un segment MN de
lungime oarecare). Dreapta (d) cu aceste trei caracteristici se numește axa numerelor.
Aceasta dreapta este nesfarsită (infinită). Referitor la punctele de pe axă, putem spune că lui A îi
corespunde numărul 1, punctului B îi corespunde numărul 2 etc.
Compararea și ordonarea numerelor naturale

Numerele naturale scrise astfel: 0, 1, 2, 3, 4, ..., 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, ... formează șirul
numerelor naturale. Orice număr natural dat are un succesor. De exemplu, 112 are ca succesor
numărul 113. Sirul numerelor naturale nu există un ultim număr, ceea ce înseamnă că șirul
numerelor naturale este nesfîrșit.Orice număr natural diferit de 0 (zero) are un predecesor. De
exemplu, 11 este predecesorul lui 12.
Pag 53 din 113
Numărul 0 nu este un succesor si nu are un predecesor. Celelalte numere naturale au
predecesor si sunt succesoare.
Sirul numerelor naturale incepe cu numarul 0.
Relatii între numerele naturale

Pentru oricare două numere naturale a, b exista numai una din urmatoarele relatii:
1. a<b ( a este mai mic decat b );
2. a=b ( a este egal cu b );
3. a>b ( a este mai mare decat b ).
Exemple:
5 < 9; 7 < 23 ; 10256 < 11000
2 = 2; 10 = 10;
6 > 1; 12 > 8; 11202 > 9989
Putem scrie ceea ce inseamnă a este mai mic sau egal cu b.
Exemplu: .
Pentru a compara două numere naturale nenule cu numar egal de cifre, se compară cifră cu cifră,
începând de la stânga, până când două cifre de același ordin sint diferite. Este mai mare numărul
cu cifra respectivă mai mare. De exemplu, 23 569 > 23 469.
Dacă două numere naturale nu au același număr de cifre este mai mare numărul care are mai
multe cifre. De exemplu, 236>46.
Aproximarea numerelor naturale

Atunci când nu trebuie să exprimăm cu exactitate un număr natural, putem aproxima
sau rotunji acel număr. De exemplu, un caiet costa 2,86 lei. Atunci cand ne exprimăm vom folosi
3 lei. Am facut astfel o aproximare prin adaos.
Numărul 61 este mai apropiat de 60 decat de 70, astfel că, atunci când il vom aproxima, il vom
aproxima la 60. Am facut astfel, aproximarea prin lipsă.
Puteri ale numerelor naturale

Se numeşte pătrat perfect orice număr natural care se poate scrie ca puterea a doua a altui
număr natural.
a pătrat perfect ‹=› a = k2
Se numeşte cub perfect orice număr natural care se poate scrie ca puterea a treia a altui număr
natural.
a cub perfect ‹=› a = k3
Pag 54 din 113
Iată câteva rezultate cunoscute in lucrul cu puteri:
1) Ultima cifră a unui pătrat perfect este doar una dintre cifrele
0, 1, 4, 5, 6, 9.
2) Orice pătrat perfect are una dintre formele 4p sau 8q +1.
(Într-adevăr,dacă n = 2k ,atunci n2 = 4k2 = 4p ,iar dacă n = 2k +1, avem n2 = 4k(k +1) +1= 8q +1)
3) Orice pătrat perfect este de forma 3p sau 3q +1.
(Ca şi mai sus, considerăm n = 3k sau n = 3k +1 sau n = 3k + 2 şi ridicăm la pătrat)
4) Dacă un pătrat perfect conţine un factor prim în descompunere, atunci acest factor este de fapt
la o putere pară în descompunerea numărului iniţial.
5) Restul împărţirii oricărui pătrat perfect la 4 este 0 sau 1.
6) Un număr care se termina în una din cifrele 2, 3, 7, sau 8 nu este pătrat perfect.
7) Pentru a arăta că un număr nu este pătrat perfect mai putem arăta că el este cuprins între
două pătrate de numere consecutive.
Câte numere naturale există între două numere naturale pătrate perfecte consecutive?
Numerele naturale pătrate perfecte consecutive sunt:
02; 12; 22; 32; 42; 52; 62; 72; 82; 92; 102; ..., mai precis:
0; 1; 4; 9; 16; 25; 36; 49; 64; 81; 100; ...
Între 0 şi 1 sunt 1-0-1=0 numere naturale;
Se observă că rezultatele obţinute sunt numere pare consecutive. Reluăm încă o dată ceea ce
am scris mai sus cu deosebirea că vom scrie pătratele perfecte sub formă de puteri cu
exponentul 2:
Între 02 şi 12 sunt 0 numere naturale, adică 2 x 0;

Generalizând, putem spune că între n2 şi (n+1)2 există 2 x n numere naturale, unde „n” este
număr natural oarecare.
Pag 55 din 113
Exercitii
Exercitiul 1
Aflaţi 2 numere naturale pătrate perfecte ştiind că sunt numere naturale pătrate perfecte
consecutive şi între ele există 60 de numere naturale.
Rezolvare
Fie n2 şi (n+1)2 cele două numere naturale pătrate perfecte consecutive, unde
n este un număr natural oarecare.
Avem relaţia: 2∙n=60 => n=30.
Deci, cele două numere naturale pătrate perfecte consecutive sunt 302 şi 312.
Fracții ordinare
Definiție. Elemente ale fracției. Clasificarea fracțiilor
Definiție.
O fracție ordinară este o pereche (a, b) de două numere naturale a și b, cu b diferit de zero.
Fracția ordinară (a, b) se notează sau a/b.
Exemple de fracții ordinare:
Elementele unei fracții

In fractia , a este numărătorul iar b este numitorul. Ca în exemplul de mai jos:
Citim trei optimi.
Orice număr natural poate fi scris ca o fracție ordinara. De exemplu,
Clasificarea fracțiilor
O fracție în care numitorul este mai mic decât numărătorul se numește fracție subunitară.
De exemplu, este fracție subunitară.
Pag 56 din 113
O fracție în care numărătorul este egal cu numitorul se numește fracție echiunitară.
De exemplu, sunt fracții echiunitare.
O fracție în care numărătorul este mai mare decât numitorul se numește fracție supraunitară.
De exemplu, sunt fracții supraunitare.
Compararea fracțiilor
Două fracţii sunt egale dacă este îndeplinită următoarea condiţie:
Dintre două fracţii cu acelaşi numitor este mai mare fracţia cu numărătorul mai mare.
De exemplu,
,
Dintre două fracţii cu acelaşi numărător este mai mare fracţia cu numitorul mai mic.
De exemplu,
,
Atunci cand vrem să comparăm două fracţii care nu au numitori egali şi nici numărători egali
putem aduce fracţiile la acelaşi numitor şi să aplicăm regulile de mai sus.
Sau să aplicăm următoarea regulă:
Geometrie Plană
Teorema lui Steiner
Fie triunghiul ABC si punctele M, N ∈(BC). Dacă
Pag 57 din 113
atunci are loc relat ia:
Demonstraţie.
Ne ajutăm de mici construcţii geometrice. Construim BE || AC, E ∈AM şi CF || AB, F ∈ AN.
(unghiuri cu laturile paralele) (1)

(stim din ipoteză) (2)
Din relaţiile (1) şi (2) rezultă că,
BE || AC => (cf. Teoremei Fundamentale a asemanarii)
CF || AB => (cf. TFA)
Din ultimele 2 relatii obtinem:
Noțiuni de Algebră
Media aritmetica si geometrica, puteri, Ecuatia de gradul I si al II-lea
Pag 58 din 113
Media aritmetică
Media geometrică (proporțională):
Media aritmetică ponderată:
unde a1, a2, ..., an reprezinta numerele, cu ponderile p1, p2, ..., pn.
Puteri:
Formule de calcul prescurtat:
Pag 59 din 113
Ecuatia de gradul I:
O ecuatie de gradul I are forma: ax+b=0. Solutia acestei ecuatii este x=-b/a, cu a diferit de 0.
Daca a=0 si b diferit de 0, solutia este multimea vida. Altfel, adica daca a=0 si b=0, solutia este
intreaga multime de definitie.
Ecuatia de gradul al II-lea:

Forma canonica a unei ecuatii de gradul al II-lea este: ax2+bx+c=0. Etapele rezolvarii acestei
ecuatii sunt:
o Calcularea discriminantului:
o Evaluarea discriminantului:
daca discriminantul este negativ, ecuatia nu are solutii reale;
daca discriminantul este nul, ecuatia are o singura solutie (x1=x2);
daca discriminantul este strict pozitiv, ecuatia are doua solutii, care se calculeaza dupa cum
urmeaza:
o
 Calcularea solutiilor:
 Relaţii între rădăcinile ecuaţiei de gradul al doilea
Pag 60 din 113
Formule din Algebră
Proprietățile radicalilor; Logaritmi; Schimbarea bazei unui logaritm
Alte formule calcul prescurtat:
şi, mai mult, avem:
Pag 61 din 113
Proprietăţile radicalilor:
Pag 62 din 113
Logaritmi
Logaritmul unui număr real pozitiv este exponentul puterii la care trebuie ridicat un alt număr fix
(numit bază) pentru a se obține numărul dat.
Logaritmii au fost introduși de John Napier la începutul secolului al XVII-lea cu scopul de a
simplifica modul de lucru în calculele matematice. Au fost repede adoptați de
cătrenavigatori, oameni de știință, ingineri și alți specialiști interesați în a face calcule matematice
mai ușor cu ajutorul tabelelor de logaritmi și a riglelor de calcul. Astfel, operațiile lungi și
obositoare de înmulțire a numerelor cu multe zecimale puteau fi înlocuite cu căutarea în tabelele
de logaritmi și o simplă adunare (datorită proprietății fundamentale a logaritmilor: logaritmul unui
produs este egal cu suma logaritmilor factorilor acelui produs).
Invenția lui John Napier a fost promovată îndeosebi de Henry Briggs și Johannes Kepler.
Noțiunea de logaritm a fost fundamentată mai riguros și extinsă de către Leonhard Euler,
în secolul al XVII-lea, care a legat-o de funcția exponențială.
Definiție
Fie numărul real . Logaritmul lui în baza , , notat , este

numărul , astfel încât .
Proprietatea fundamentală a logaritmilor este:
, unde , , .
Exemple: ; , , .
Pag 63 din 113
Proprietăți de bază[modificare | modificare sursă]
Graficul funcţiei logaritmice cu baza 2.

Pentru , , :
1.
2.
3.
4.
5.
6.
Logaritmii în baza b = 10 sunt numiți logaritmi zecimali și au numeroase aplicații în științele
exacte și în tehnică (inginerie).Logaritmii naturali sunt logaritmii în baza e (≈ 2.718); ei sunt
utilizați în special în matematică. Logaritmii binari sunt logaritmii în baza b = 2 și sunt folosiți
în informatică.
Trecerea de la un sistem de logaritmi la altul se face cu ajutorul formulei:

În mod uzual, logaritmii zecimali (în baza 10) se notează cu lg, iar logaritmii naturali (în baza e)
se notează cu ln. În particular, pentru trecerea de la logaritmii zecimali la logaritmii naturali și
invers, se utilizează formulele:
lg b = M ln b și ln b = lg b / M
unde constanta M = lg e ≈ 0,43429
Pag 64 din 113
Schimbarea bazei unui logaritm
Pag 65 din 113
Combinatorica
Permutări
Reprezinta numarul tuturor submultimilor unei multimi.
Aranjamente
Reprezinta numarul tuturor submultimilor ordonate de k elemente ale unei multimi de n elemente.
Pag 66 din 113
Combinari
Reprezintă numărul tuturor submulțimilor (neordonate) de k elemente ale unei multimi de n
elemente.
Formule Algebră
Matrici. Determinanti
O matrice este un tabel dreptunghiular de numere.
Exemplu: . Putem defini o matrice astfel:

Fie M={1, 2, 3, ..., m} si N={1, 2, 3, ..., n}. A: M xN -> R, A(i,j) = ai,j se numeste matrice de tipul (m,
n), cu m linii si n coloane.
O matrice care are o dimensiune egala cu 1 se numeste vector. O matrice A[1,n] (1 linie
si n coloane) se numeste vector linie, iar o matrice B[m,1] ( o coloana si m linii) se
numeste vector coloana.
Exemple:
Este o matrice de tipul 4x3. Elementul A[3,1] sau a3,1 este 12.
este o matrice de tipul (1, 7) sau vector linie.
O matrice A(m,n) care are m = n se numeste matrice patratica. Deci, o matrice patratica este
matricea care are numarul de linii egal cu numarul de coloane.
Adunarea matricilor
Dacă A si B sunt două matrici de tipul m x n, atunci C = A + B, unde ci,j = ai,j + bi,j este suma lor
(unde i<m+1, j<n+1).
Exemplu:
Pag 67 din 113
Inmultirea cu un scalar
Dându-se matricea A şi scalarul (constanta) c, avem matricea B = cA, unde bi,j = cai,j care este
produsul dintre matriceaA si scalarul c. De exemplu,
Inmultirea matricilor
Fie A o matrice de tip m x n si B o matrice de tip n x p. Atunci, produsul lor este C = AB o matrice
de tip m x p, cu
ci,j = ai,1b1,j + ai,2b2,j + ... + ai,nb1,n. De exemplu,
Proprietatile înmulţirii matricilor

1. - asociativitate
2. - element neutru, unde In este matricea unitate definita astfel
3.
4. - distributivitate.
O matrice patratica A, de ordin n, este inversabila (sau nesingulara) daca exista o matrice
patratica B, de ordin n, astfel incat, sa avem
AB = In = BA
In acest caz, matricea B se numeste inversa matrcii A, si se noteaza A-1.
Determinanţi
Fie matricea
. Se numeste determinantul matricei A,

numărul
Se notează .
Pag 68 din 113
Formule de bază în Geometrie
Geometrie plană (triunghi, paralelogram, drpetunghi, patrat, trapez), geometrie în spațiu (formule
suprafețe corpuri)
Geometrie plană
Triunghiul
Perimetrul= suma tuturor laturilor, adica:
P=AB+BC+CA
Aria triunghiului=(inaltimea x baza)/2, adica:

Atriunghi=(b x h)/2.
In cazul nostru, b=BC, iar h=AD. Deci,

AABC=(BCxAD)/2
Paralelogramul
P=AB + BC + CD + DA. Deoarece laturile opuse ale
paralelogramului sunt congruente (egale), perimetrul poate fi
calculat astfel P=2(AB + BC).
Aria paralelogramului = baza x inaltimea,

adica Aparalelogram=b x h, iar in cazul nostru,
AABCD=DC x AM, pentru ca
DC=b (baza) si AM=h (inaltime).
Dreptunghiul
Dreptunghiul are lungime( not L=AB) si latime (not l=BC).

P=AB+BC+CD+DA sau P=2(L+l)
Aria dreptunghiului = lungimea x latimea

Adreptunghi=L x l. In cazul nostru, AABCD=AB x BC.
Pag 69 din 113
Pătratul
Patratul este un dreptunghi care are toate laturile egale
(congruente), sau lungimea egala cu latimea.

P=AB+BC+CD+DA sau P=4 L, unde L este latura patratului
(AB=BC=CD=DA=L).
Aria patratului=latura x latura = latura2, adica, Apatrat=L2.

In cazul nostru, AABCD=AB2.
Trapezul
P=AB + BC + CD + DA.
Aria trapezului = (baza mare + baza mica)xinaltimea/2,

adica Atrapez=(B + b) x h/2, iar in cazul nostru
AABCD=(DC + AB) x AM/2, pentru ca
DC=B (baza mare)
AB=b (baza mica), iar
AM=h (inaltimea).
Cercul
Avem OA - raza (not. r)
Lungimea cercului (circumferinta cercului):
Aria cercului (corect ar fi aria discului):
Pag 70 din 113
Geometrie în spaţiu
Corpuri - Poliedre
Piramida
Vom discuta decat de corpuri regulate, deci si piramida este
regulatã.
Avem: AB - muchia bazei(not. m)
VA - muchia laterala(not. l)
VO - inaltimea piramidei (not. h)
VM - apotema laterala sau apotema piramidei (not. ap)
OM - apotema bazei (not. ab).
Aria laterala = suma ariilor fetelor laterale
Alat=(Pb x ap)/2.
Aria bazei
Ab=(Pb x ab)/2, unde Pb este perimetrul bazei.
Aria totala = aria bazei + aria laterala
Volumul
Vpir=(Ab x h)/3.
Tetraedrul poate fi considerat o piramida care are ca baza un
triunghi, aria si volumul calculandu-se analog.
Paralelipipedul dreptunghic, cubul, prisma
Avem: AB - lungime(not. L)
BC - latime(not. l)
AE - inaltimea sau muchia laterala (not. h)
Alat=Pb x h, unde Pb este perimetrul bazei,
sau
Alat=2(L + l) x h
Aria bazei
Ab=L x l.
Aria totala = aria bazei + aria laterala
Volumul
Vparalelipiped=Ab x h
sau Vparalelipiped=L x l x h.
Paralelipipedul dreptunghic este un caz particular de prisma, iar

cubul este un caz particular de paralelipiped dreptunghic, in sensul
ca este un paralelipiped cu toate laturile congruente. De aceea nu
amintim nimic despre ele aici.
Pag 71 din 113
Trunchiul de piramidă
Avem: AB - Muchia bazei mari

A'B' - Muchia bazei mici
OO' - Inaltime (not. h)
AA' - Muchia laterala
OM - Apotema bazei mari (not. aB)
O'M' - Apotema bazei mici (not. ab)
MM' - Apotema trunchiului de piramida (not. at)
Alat=(PB+Pb)at/2, unde Pb este perimetrul bazei mici,
iar PB este perimetrul bazei mari. Ariile bazelor se
calculeaza in functie de natura bazelor (triunghi, patrulater
etc.), iar la piramida regulata se mai pot calcula si cu
ajutorul formulelor:
Ab=Pb x ab.
AB=PB x aB.
Aria totala = aria bazei mari + aria bazei mici + aria laterala
Volumul
Vtrunchi de piramida=
Corpuri - Corpuri rotunde

Cilindrul
Avem:
AA' - generatoare (not. g)
OO' - inaltimea cilindrului (not. h; in cazul nostru, la cilidrul
circular drept, avem g=h)
AO - raza bazei (not. r)
Aria bazei = aria cercului de la baza, adica:
Aria laterala:
Aria totalã:
Volumul cilindrului:
Pag 72 din 113
Conul
Avem:
VA - generatoare (not. g)
VO - inaltimea conului (not. h)
AO - raza bazei (not. r)
Aria bazei = aria cercului de la baza, adica:
Aria laterala:
Aria totala:
Volumul conului:
Trunchiul de con
Avem:
A'A - generatoare (not. G)
OO' - inaltimea trunchiului de con (not. I)
AO - raza bazei mari(not. R)
A'O' - raza bazei mici(not. r)
Aria laterala:
Aria totala:
Volumul:
Pag 73 din 113
Sfera
Avem:
OA - razã (not. r)
Aria sferei:
Volumul sferei:
_________________________________
Formule Geometrie
Rombul, Poligoane regulate, Elipsa, Sgmentul de Sfera, Torul
i.
Rombul
Rombul este un paralelogram particular, adica
este paralelogramul care are doua laturi consecutive
congruente.
Rombul are, deci, toate laturile congruente si
diagonalele perpendiculare.
De asemenea, aria rombului poate fi calculata cu

formula de la paralelogram.
Poligonul Regulat
Poligonul regulat poligonul convex care are toate
laturile congruente.
Pentru un poligon regulat, perimetrul se calculeaza
inmultind nr. laturilor cu lungimea uneia dintre ele.
Aici avem un hexagon regulat, deci nr. laturilor este
egal cu 6. Avem, deci, perimetrul
.
Pag 74 din 113
Aria unui poligon regulat se calculeaza dupa formula
, unde P este perimetrul

poligonului, iar a este apotema poligonului
(perpendiculara din centrul poligonului pe una din
laturile sale).
Elipsa
Elipsa este curba plana definita ca locul geometric al
punctelor pentru care suma distantelor la doua puncte
fixe (numite focarele elipsei) este constanta.
Aria elipsei se calculeaza dupa formula
.
Torul
Aria unui tor se calculeaza dupa formula
Arii corpuri
Calota sferică
Aria calotei sferice se calculeaza dupa formula
Pag 75 din 113
Zona sferică
Aria zonei sferice se calculeaza dupa formula
(aceeasi ca cea de la calota sferica)
Segment sferic cu o
singura baza
Volumul semgmentului sferic cu o singura
baza se calculeaza cu formula
Segment sferic cu o două

baze
Volumul semgmentului sferic cu doua baze se
calculeaza cu formula
Pag 76 din 113
Unități de măsură și echivalente
Unitati de lungime
1 țol =25.4 mm
1 picior =12 toli = 0.3048 m
1 iard =3 picioare = 0.924399 m

1 mila terestra =1760 iarzi = 1609.344 m
1 mila marina =1853 m
1 leghe =4 452 m
1 leghe marina =5 555.55 m
1 picior roman =0.296 m
Unitati de suprafata
1 ha (hectar) =1 hm2 = 10 000 m2
1 pogon =5 011.7891 m2
1 acru =4 849 iarzi patrati = 0.4047 ha
1 mila patrata =640 acri = 258.97 ha
Unitati de volum
1 tol cubic =16.387 cm3
1 l (litru) =1 000 cm3 = 1 dm3
1 galon =4 549 litri
1 baril =36 galoane = 163.656 litri
Unitati de masa
1 kg =1 000 g (grame)
1 q (quintal) =100 kg
1 t (tona) =1 000 kg = 10 q
1 uncie =16 drahme = 28.35 g
1 fund =16 uncii = 435.592 g
Alte unitati de masura

1 rad/s =9.5493 rot/min
1 rot/min =0.1947 rad/s
Pag 77 din 113
Teoreme celebre din geometria plană şi geometria în spaţiu
Teorema lui Pitagora, Ceva, celor 3 perpendiculare, Relatia Van Aubel
Teorema lui Pitagora

Într-un triunghi dreptunghic, pătratul lungimii ipotenuzei este egal cu suma pătratelor
catetelor.
ΔABC dreptunghic cu masura unghiului A de 90°
Atunci avem:
BC2=AB2 + AC2
Reciproca Teoremei lui Pitagora

Dacă într-un triunghi pătratul lungimii unei laturi este egal cu suma pătratelor lungimilor
celorlalte două laturi atunci triunghiul este dreptunghic.
Dacă în ΔABC avem BC2=AB2+AC2 atunci m(A)=90°.
Teorema celor trei perpendiculare

Fie α un plan, (d) o dreaptă inclusă în planul α şi A ∉ α, O ∈ α, O ∉ d.
”Dacă AO⊥α, OB ⊥d, atunci AB⊥d. ”
Pag 78 din 113
Reciproca 1. Fie α un plan, (d) o dreaptă inclusă în planul α, A ∉ α, O ∈ α, O ∉ d, B∈d. Dacă
AO⊥α şi AB⊥d, atunci OB⊥d.
Reciproca 2. Fie α un plan, (d) o dreaptă inclusă în planul α, A ∉ α, O ∈ α, O ∉ d, B∈d. Dacă

AO⊥OB, AB⊥d şi OB⊥d, atunci AO⊥d.
Teorema lui Ceva

Fie triunghiul ABC şi punctele A'∈(BC), B'∈(CA), C'∈(AB). Dacă dreptele AA', BB' şi CC' sunt
concurente, atunci are loc relaţia:
Reciproca Teoremei lui Ceva. Fie triunghiul ABC şi punctele A'∈(BC), B'∈(CA), C'∈(AB). Dacă
are loc relaţia
atunci dreptele AA', BB' şi CC' sunt concurente.
Relația lui Van Aubel

Fie triunghiul ABC și punctele A'∈(BC), C∈(AC'), B∈(AB'). Dacă dreptele AA', CB' și BC'
sunt concurente într-un punct P, atunci există relația:
Pag 79 din 113
Teorema lui Menelaos
Fie ABC un triunghi și A', B' si C' trei puncte astfel incat A'∈(BC), B'∈(CA), C'∈(AB). Dacă
punctele A', B' si C' sunt coliniare, atunci are loc egalitatea:
Reciproca Teoremei lui Menelaos. Fie triunghiul ABC și punctele A'∈(BC), B'∈(CA), C'∈(AB)
astfel încât două dintre punctele A', B', C' sunt situate pe dou[ laturi ale triunghiului, iar al treilea
pe prelungirea celei de a treia laturi a triunghiului sau toate trei sunt situate pe prelungirile laturilor
triunghiului. Dacă are loc relația
atunci punctele A', B' și C' sunt coliniare.

Pag 80 din 113
Teorema paralelelor neechidistante
Mai multe drepte paralele determină pe două
secante oarecare segmente proporționale.
Fie d1 || d2 || d3 coplanare cu dreptele a și b și
, ,
oricare ar fi k ∈ {1, 2, 3}. Atunci are loc relatia:
Teorema bisectoarei
Într-un triunghi, bisectoarea interioară a unui unghi împarte latura opusă în segmente
proporționale cu laturile care formează unghiul respectiv.
În triunghiul ABC fie bisectoarea (AD a unghiului
BAC, cu D∈[BC]. Atunci avem
Teorema lui Thales

Fie triunghiul ABC și dreapta d || BC, D și E punctele de intersecție ale dreptei d cu laturile AB și,
respectiv, AC. Atunci are loc relația:
sau
Pag 81 din 113
Analiză matematică
Formule de derivare, integrale, primitive, formule volum corpuri de rotație
În matematică, derivata unei funcții este unul

dintre conceptele fundamentale ale analizei
matematice, împreună cuprimitiva și inversa
derivatei (sau anti-derivata).
Derivata unei funcții într-un punct semnifică
rata cu care se modifică valoarea funcției
atunci când se modifică argumentul. Cu alte
cuvinte, derivata este o formulare matematică
a noțiunii de rată de variație. Derivata este
un concept foarte versatil, care poate fi privit
în multe feluri. De exemplu, referindu-ne
la graficul bidimensional al funcției f, derivata
într-un punct x reprezintă panta tangentei la
grafic în punctul x. Panta tangentei se poate
aproxima printr-o secantă. Cu această interpretare geometrică, nu este surprinzător faptul că
derivatele pot fi folosite pentru a descrie multe proprietăți geometrice ale graficelor de funcții, cum
ar fi concavitatea și convexitatea.
Trebuie menționat că nu toate funcțiile admit derivate. De exemplu, funcțiile nu au derivate în
punctele în care au o tangentă verticală, în punctele de discontinuitate și în punctele de
întoarcere.
În fiecare punct, derivata funcției
este panta (înclinarea) dreptei care
este tangentă la curbă. Dreapta care se
mișcă este tangenta instantanee
la curbă în orice moment; este colorată
în verde dacă este pozitivă, în negru dacă
este zero, respectiv înroșu, dacă este
negativă.
Pag 82 din 113
Dacă f este o funcție, derivata
funcției f în punctul x se poate nota
(simboliza) în mai multe moduri:
 pronunțat "f prim de x";
pronunțat "d pe d x din f de x";
 pronunțat "d f pe d x"

 pronunțat "d indice x de f".
Calculul diferențial și integral au fost
inventate practic simultan, dar independent
unul de celălalt, de către englezul Isaac
Newton (1643–1727), respectiv de către
matematicianul german Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646–1716). Se poate menționa, cu titlul aproape
anecdotic, dar absolut real, că lumea științifică a momentului respectiv (1685-1690) a asistat, aproape „cu sufletul
la gură”, timp de câțiva ani buni, la un dialog deschis și permanent al celor doi titani, Leibnitz și Newton. Doar
după ce cei doi oameni de știință au ajuns la înțelegerea abordării conceptelor și noțiunilor din ambele puncte de
vedere (al fizicianului și al matematicianului), după ce s-au pus de acord cu noțiunile preliminare, limitele și
metodologia de abordare a conceptelor etc., cei doi au putut explica și restului lumii științifice despre ce este
vorba.
Diferențială și diferențiabilitate
Derivata a apărut din necesitatea de exprima rata cu care se modifică (variază) o cantitate y ca
urmare a modificării (variației) unei alte cantități x de care este legată printr-o funcție. Folosind
simbolul Δ pentru a nota modificarea (variația) unei cantități, această rată se definește
ca limita raportului variațiilor (diferențelor):
pe măsură ce Δ x tinde spre 0 sau altfel exprimat Δ x e în vecinătatea lui 0. În notația

lui Leibniz, derivata lui y în raport cu x se scrie
Pag 83 din 113
sugerând raportul a două diferențe numerice (cantități) infinitezimale (în vecinătatea lui 0).
Expresia de mai sus se poate pronunța fie "dy supra dx", fie "dy la dx".
În limbajul matematic contemporan, nu

se mai face referire la cantitățile care
variază; derivata este considerată o
operație matematică asupra funcțiilor.
Definiția formală a acestei operații (care
nu mai face uz de noțiunea de
cantități infinitezimale) este dată de
limita când h tinde la 0 (e
în vecinătatea lui 0) a următoarei
expresii:
Pag 84 din 113
Formule de derivare - tabel al derivatelor unor funcţii elementare
Reguli de derivare
Integralele
În analiza matematică, integrala unei funcții este o generalizare a noțiunilor
de arie, masă, volum și sumă. Procesul de determinare a unei integrale se numește integrare.
Spre deosebire de noțiunea înrudită de derivată, există mai multe definiții posibile ale integralei,
fiecare cu suportul său tehnic. Acestea sunt însă compatibile. Oricare două moduri de integrare a
unei funcții vor da aceleași rezultate când ambele sunt definite.
Pag 85 din 113
Integrala definită ca aria graficului unei funcții
În mod intuitiv, integrala unei funcții continue, pozitive, f, de variabilă reală și luând valori reale,
între două puncte a și b, reprezintă valoarea ariei mărginite de segmentele x=a, x=b, axa x și
graficul funcției f. Formal, considerând
atunci integrala funcției f între a și b este măsura lui S.

Termenul "integrală" se poate referi și la noțiunea de primitivă a unei funcții, adică o
funcție F a cărei derivată este funcția dată f. În acest caz, se numește integrală nedefinită,
pe când integralele discutate în acest articol sunt numite integrale definite.
Principiile integrării au fost enunțate de Isaac Newton și Gottfried Wilhelm Leibniz la sfârșitul
secolului al XVII-lea. Prin teorema fundamentală a calculului integral, pe care au dezvoltat-o
independent unul de altul, integrarea este legată de derivare, iar integrala definită a unei
funcții poate fi ușor calculată odată ce este cunoscută o primitivă a ei. Integralele și derivatele
au devenit uneltele de bază ale analizei matematice, cu numeroase aplicații în știință și
inginerie.
O definiție riguroasă a integralei a fost dată de Bernhard Riemann. Ea este bazata pe o
trecere la limită prin care se aproximează aria unei regiuni curbilinii prin descompunerea
acesteia în zone verticale subțiri. Din secolul al XIX-lea, au înceut să apară tipuri de integrale
mai sofisticate, în care atât tipul funcției cât și domeniul peste care se face integrarea au
început să fie generalizate. O integrală curbilinie este definită pentru funcții de două sau trei
variabile, iar intervalul de integrare este înlocuit de o anumită curbă care leagă două
puncte din plan sau din spațiu. Într-o integrală de suprafață, curba este înlocuită de o bucată
de suprafață din spațiul tridimensional.
Integralele formelor diferențiale joacă un rol fundamental în geometria diferențială modernă.
Aceste generalizări ale integralelor au apărut datorită necesităților din fizică, și joacă un rol
important în formularea multor legi din fizică, în principal a celor din electrodinamică.
Pag 86 din 113
Conceptele moderne ale integrării se bazează pe teoria matematică abstractă numităintegrală
Lebesgue, dezvoltată de Henri Lebesgue.
Leibniz a introdus notația standard a integralei, de forma unui S alungit. Integrala din
paragraful anterior se notează . Semnul ∫ notează integrarea, a și b sunt

extremitățile intervalului, f(x) este funcția care se integrează, iar dx notează variabila în care
se face integrarea. La început, dx reprezenta o "cantitate infinitezimală", iar S-ul alungit
însemna "sumă". Însă teoria modernă a integralei este construită pe alte fundamente, iar
aceste simboluri tradiționale au devenit simple notații.
Terminologie și notație
Dacă o funcție are integrală, ea se numește integrabilă. Funcția pentru care se calculează
integrala se mai numește integrand. Regiunea peste care este integrată o funcție se
numește domeniu de integrare. În general, integrandul poate fi o funcție de mai multe
variabile, iar domeniul de integrare poate fi o suprafață, un volum, o regiune de dimensiune
superioară sau un spațiu abstract care nu are o structură geometrică în sensul obișnuit.
Cazul cel mai simplu, integrala unei funcții reale f de o variabilă reală x pe un interval ,
se notează cu
Simbolul ∫ un "S" alungit, reprezintă integrarea; a și b sunt limita inferioară și limita

superioară de integrare, definind domeniul de integrare; f este integrandul, de evaluat în
raport cu variația lui x în intervalul iar dx poate avea diferite interpretări în funcție de
teoria folosită. De exemplu, poate fi văzut doar ca un indicator al faptului că x este
'variabila de integrare', ca o reflecție a ponderilor din suma Riemann, o măsură (în
integralele Lebesgue și extensiile acestora), o cantitate matematică infinitezimală (în
analiza nestandard) sau independentă: o formă diferențială. Cazurile mai complicate pot
varia cumva notația.
Introducere
Integralele apar în multe situații practice. Să considerăm un bazin. Dacă este
dreptunghiular, atunci din lungimea, lățimea și adâncimea lui se poate determina cu
ușurință volumul de apă pe care-l poate conține, suprafața lui, și lungimea muchiei. Dar
dacă bazinul este oval și are și fundul rotunjit, calculul acestor cantități necesită integrale.
Aproximările practice pot fi la început suficiente dar în cele din urmă sunt necesare soluții
riguroase ale acestor probleme.
Pag 87 din 113
Aproximări ale integralei funcției √xde la 0 la 1, cu ■ 5 probe (sus) și ■ 12 probe (jos)
Pentru început, să considerăm curba y = f(x) între x = 0 și x = 1, cu .
Întrebarea este:
Care este aria de sub graficul lui f, pe intervalul de la 0 la 1?
să numim această arie integrala lui f. Notația pentru această integrală este
.
Într-o primă aproximare, ne uităm la pătratul unitar dat de laturile x=0 la x=1 și y=f(0)=0
și y=f(1)=1. Aria sa este exact 1. Se pare că valoarea reală a integralei trebuie să fie puțin mai
mică. Scăzând lungimea dreptunghiurilor de aproximare se obține un rezultat mai bun; deci
dacă împărțim intervalul în cinci pași, folosind punctele de aproximare 0, , , și tot așa până
la 1. Dacă construim pentru fiecare pas câte un dreptunghi cu înălțimea egală cu valoarea la
capătul din dreapta al bucății de curbă corespunzător, respectiv , , și tot așa până
la . Însumând ariile acestor dreptunghiuri, se obține o aproximare mai bună a
integralei, și anume
Se observă că luăm o sumă de un număr finit de valori ale funcției f, înmulțite cu diferența
dintre două puncte consecutive de aproximare. Se vede ușor că aproximarea este încă prea
largă. Folosirea mai multor pași produce o aproximare mai bună, dar nu vom fi niciodată
exacți: înlocuind cele 5 subintervale cu douăsprezece subintervale, se obține o valoare
aproximativă pentru arie de 0,6203, care este prea mică. Ideea esențială este tranziția de la a
aduna un număr finit de distanțe dintre puncte de aproximare înmulțite cu valori
corespunzătoare ale funcției la folosirea unor pași infinit de fini, sau infinitezimali.
Pag 88 din 113
Notația
definește integrala ca o sumă ponderată (notată cu "S"-ul alungit), cu valorile funcției (cum ar fi
înălțimile, y = f(x)) înmulțite cu lungimi de pași infinitezimali, așa-numitelediferențiale (notate
cu dx).
În ce privește calculul efectiv al integralelor, teorema fundamentală a calculului integral,
dezvoltată de Newton și Leibniz, este legătura fundamentală între operațiile de derivare și
integrare. În condiții potrivite, valoarea unei integrale pe o regiune poate fi determinată privind
doar limitele regiunii. Aplicată curbei rădăcinei pătrate, considerăm funcția , și

se calculează F(1)−F(0), unde 0 și 1 sunt limitele intervalului . [1]
În istorie, după eșecul primelor eforturi de a defini riguros cantitățile infinitezimale, Riemann a
definit formal integralele ca limite ale unor sume ponderate ordinare, astfel încât dxsugera limita
unei diferențe (și anume mărimea intervalului). Defectele dependenței lui Riemann de intervale
și continuitate au motivat noi definiții, mai ales integrala Lebesgue, bazată pe abilitatea de a
extinde ideea de "măsură" în moduri mult mai flexibile. Astfel, notația
se referă la o sumă ponderată în care valorile funcțiilor sunt împărțite, cu μ o pondere ce se

asociază fiecărei valori. (Aici se notează cu A domeniul de integrare.) Geometria diferențială dă
notația familiară fără altă interpretare. Acum f(x) și dx devin o formă diferențială, ω = f(x)dx,
apare un nou operator diferențial d, cunoscut ca diferențiala, iar teorema fundamentală devine o
teoremă mai generală, teorema lui Stokes,
de unde derivă teorema lui Green, teorema de divergență, și teorema fundamentală a calculului
integral.
Deși există diferențe între aceste concepte de integrală, ele se suprapun considerabil. Astfel,
aria suprafeței bazinului oval poate fi tratată ca o elipsă, o sumă de infinitezimali, o integrală
Riemann, o integrală Lebesgue, sau un spațiu euclidian cu o formă diferențială. Rezultatul
obținut va fi același.
Definiții
Există mai multe moduri de definire a integralelor, și nu toate sunt echivalente între ele.
Diferențele au apărut mai ales din nevoia de a trata diferitele cazuri speciale de funcții care nu
sunt integrabile sub o anume definiție, dar ocazional și din motive pedagogice. Cele mai
comune definiții sunt cele ale integralei Riemann și a integralei Lebesgue.
Pag 89 din 113
Integrala Riemann
Integrală abordată ca sumă Riemann pe o diviziune, cu

poziții și lățimi de eșantionare neregulate (lățimea maximă
cu roșu). Valoarea reală este 3.76; cea estimată este 3.648.
Integrala Riemann este definită în termeni de sume
Riemann ale unor funcții în raport cu diviziuni ale
intervalului. Fie [a,b] un interval închisde pe dreapta reală;
atunci o diviziune cu puncte intermediare a lui [a,b] este o
secvență finită
Sume Riemann care converg odată cu înjumătățirea intervalului de diviziune, eșantionate

la ■ dreapta, ■ minim, ■ maxim, sau ■ stânga.
Aceasta împarte intervalul [a,b] în n sub-intervale [xi−1, xi], fiecare având un punct ales ξi ∈
[xi−1, xi]. Fie Δi = xi−xi−1 lățimea sub-intervalului i; atunci norma unei astfel de diviziuni este
lățimea celui mai mare subinterval format de diviziune, maxi=1…n Δi. O sumă Riemann a unei
funcții f în raport cu o astfel de diviziune este
astfel fiecare termen al sumei este aria dreptunghiului cu înălțimea egală cu valoarea funcției
în punctul ales al subintervalului dat, și cu lățimea egală cu lățimea subintervalului. Integrala
Riemann a unei funcții f pe intervalul [a,b] este egală cu S dacă:
Oricare ar fi ε > 0 există δ > 0 astfel încât, oricare ar fi o partiție [a,b] cu norma mai mică decât
δ, avem
Pag 90 din 113
Când valorile intermediare alese sunt valoarea maximă (respectiv, minimă) a funcției pe fiecare
interval, suma Riemann devine o sumă Darboux superioară (respectiv, inferioară), sugerând
legătura strânsă între integrala Riemann și integrala Darboux.
Integrala Lebesgue
Integrala Riemann nu este definită pentru o gamă largă de funcții și situații cu importanță în
aplicații (și de interes în teorie). De exemplu, integrala Riemann poate fi folosită pentru a integra
densitatea și a găsi astfel masa unei bare de oțel, dar nu poate trata cazul unei bile de oțel care
stă pe aceasta. Din această cauza au apărut și alte definiții, care permit unei game mai largi de
funcții să fie integrabile [2]. În particular, integrala Lebesgue aduce o mare flexibilitate atrăgând
atenția asupra ponderilor din sumă.
Astfel, definiția integralei Lebesgue începe cu o măsură μ. În cazul cel mai simplu, măsura
Lebesgue μ(A) a unui interval A = [a,b] este lățimea sa, b − a, astfel încât integrala Lebesgue
este echivalentă cu integrala Riemann proprie atunci când există amândouă. În cazuri mai
complicate, mulțimile măsurate pot fi foarte fragmentate, fără vreo continuitate sau vreo
asemănare cu intervalele.
Pentru a exploata această flexibilitate, integralele Lebesgue inversează abordarea sumei
ponderate. "Pentru a calcula integrala Riemann a lui f, se împarte domeniul [a,b] în
subintervale", pe când la integrala Lebesgue, "se împarte de fapt domeniul de valori al lui f".[3]
O abordare comună definește întâi integrala funcției indicator a unei mulțimi măsurabile A drept:
.
Aceasta se extinde prin liniaritate la o funcție simplă măsurabilă s, care poate lua un număr
finit n, de valori distincte nenegative:
(unde imaginea lui Ai sub funcția simplă s este o valoare constantă ai). Astfel dacă E este o
mulțime măsurabilă, se definește
Pag 91 din 113
Apoi pentru orice funcție măsurabilă nenegativă f se definește
adică, integrala lui f este supremum al tuturor integralelor de funcții simple mai mici sau egale cu f.
O funcție măsurabilă generală f, este împărțită între valorile sale pozitive și negative definind
În final, f este integrabilă Lebesgue dacă
și integrala este definită de
Dacă spațiul pe care sunt definite funcțiile este spațiu topologic local compact (ca în cazul
numerelor reale ), pot fi definite diferit măsuri compatibile cu topologia (Măsuri Radon, din care
face parte și măsura Lebesgue) și integrale în raport cu acestea, începând de la integralele
de funcții continue cu suport compact. Mai exact, funcțiile cu suport compact formează un spațiu
vectorial cu o topologie naturală, și se poate defini o măsură Radon ca orice funcțională liniară
continuă pe acest spațiu; valoarea unei măsuri la o funcție cu suport compact este prin definiție
integrala funcției. Apoi se extinde măsura (și deci integrala) l aunele funcții mai generale prin
continuitate, și se definește măsura unei mulțimi ca integrala funcției sale indicator. Aceasta este o
abordare folosită de unii autori [4].
Alte integrale[modificare | modificare sursă]
Deși integralele Riemann și Lebesgue sunt cele mai importante definiții ale integralei, există și
altele, printre care:
 Integrala Riemann-Stieltjes, o extensie a integralei Riemann.

 Integrala Lebesgue-Stieltjes, dezvoltată mai târziu de Johann Radon, care generalizează
integralele Riemann-Stieltjes și Lebesgue.
 Integrala Daniell, care subsumează integrala Lebesgue și integrala Lebesgue-
Stieltjes fără să depindă de măsuri.
Pag 92 din 113
 Integrala Henstock-Kurzweil, definită diferit de Arnaud Denjoy, Oskar Perron, și Jaroslav
Kurzweil, și dezvoltată de Ralph Henstock.
Proprietăți ale integralelor[modificare | modificare sursă]

Liniaritatea[modificare | modificare sursă]
 Mulțimea de funcții integrabile Riemann pe un interval închis [a, b] formează un spațiu

vectorial împreună cu operațiile de adunare și înmulțire cu un scalar, și operația de integrare
este o funcțională liniară pe acest spațiu vectorial. Astfel, în primul rând, mulțimea funcțiilor
integrabile este închisă în raport cu combinația liniară; și, în al doilea rând, integrala unei
combinatii liniare este combinația liniară a integralelor,
 Similar, mulțimea funcțiilor integrabile Lebesgue cu valori reale pe un spațiu E cu

măsura μ este închis în raport cu combinația liniară și astfel formează un spațiu vectorial. Integrala
Lebesgue
este o funcțională liniară pe acest spațiu, astfel încât
 Mai general, se consideră spațiul vectorial al tuturor funcțiilor măsurabile pe un spațiu cu măsură
(E,μ), cu valori într-un spațiu vectorial topologic complet local compact Vpeste un grup
topologic local compact K, f : E → V. Atunci se poate defini o funcție de integrare abstractă care
atașează fiecărei funcții f un element din V sau simbolul ∞,
compatibilă cu combinațiile liniare. În această situație liniaritatea se menține pentru subspațiul

funcțiilor a căror integrală este un element din V (adică este "finită"). Cele mai importante
cazuri speciale apar atunci când K este , , sau o extensie finită a grupului al
numerelor p-adice, iar V este un spațiu vectorial de dimensiune finită peste K, iar
când iar V este un spațiu Hilbert complex.
Pag 93 din 113
Primitive uzuale :
Pag 94 din 113
Pag 95 din 113
Formule integrale - tabel primitive uzuale
Reguli de derivare
Integrarea prin părţi

Dacă sunt funcţii derivabile cu derivate continue, atunci
funcţiile fg, f'g şi fg' admit primitive şi mulţimile lor de primitive sunt legate prin formula
Pag 96 din 113
Schimbarea de variabilă
Fie I,J două intervale din R şi fie şi f două funcţii cu proprietăţile
1. este derivabilă pe I;
2. g admite primitive (fie G o primitivă a sa).

Atunci funcţia admite primitive pe I, iar funcţia este o primitivă a
lui , adică
Aplicaţii ale integralelor în Geometrie
Calculul ariei unor suprafeţe plane

Dacă G este subgraficul funcţiei
continue
f:[a,b]->R+, atunci aria lui G este
Lungimea graficului unei funcţii

Lungimea graficului funcţiei f:[a,b]-
>R derivabilă cu derivata continuă, este
Pag 97 din 113
Aria laterală a unui corp de rotaţie
Dacă este o funcţie continuă,

atunci corpul de rotaţie determinat de f are aria
laterală egală cu
Volumul unui corp de rotaţie
Dacă este o funcţie continuă,

atunci corpul de rotaţie determinat de f are volum şi
Dreapta în plan
Ecuația dreptei determinată de două puncte
Alte formule
i.
ii. Dreapta în plan - Ecuația dreptei determinată de două puncte
Două puncte distincte A(x1, y1) și B(x2, y2) determină o dreaptă unicăd, a cărei ecuație este:
Pag 98 din 113
Ecuația dreptei poate fi scrisă și sub formă de determinant astfel:
Dacă y2 = y1 și x2 ≠ x1 rezultă (d): y = y1

Dacă y2 ≠ y1 și x2 = x1 rezultă (d): x = x1
Ecuația dreptei se mai poate scrie astfel:
, iar daca notam , unde m se numeste panta dreptei se

obtine forma
Putem determina si ecuatia dreptei prin tăieturi (adică acolo unde întâlnește axele graficului, în
punctele A(a, 0) si B(0, b)).
Funcție
.Înmatematică, o funcție este o relație care asociază fiecărui element dintr-
o mulțime (domeniul) un singur element dintr-o altă (posibil din aceeași) mulțime (codomeniul).
Noțiunea de funcție este fundamentală în aproape toate ramurile matematicii și în toate științele
exacte.
Diagramă reprezentând o funcție cu domeniul și codomeniul

Pag 99 din 113
Definiție formală
Fie A și B două mulțimi. Se notează cu G produsul lor cartezian : G = A × B.
Fie F o submulțime a lui G.
F este o funcție dacă îndeplinește următoarele două condiții:
1. Pentru orice element x din mulțimea A, există un element y în mulțimea B astfel încât
perechea ( x, y ) se află în F.
2. Pentru oricare două perechi ( x1 , y1 ) și ( x1, y2 ) din F avem y1 = y2.
Funcțiile pot fi definite astfel:
 Prin tabel : f : { 4, 5, 6 } → { 1, 2 } ; f ( 4 ) = 1, f ( 5 ) = 2, f ( 6 ) = 1
 Prin formulă : f : R → R ; f ( x ) = 3x - 1
Imaginea funcției
Imaginea unei funcții este o submulțime a lui B alcătuită din toate

valorile . Se notează Im sau .
Im sau
Im
Graficul funcției
Graficul funcției Gf=
Reprezentarea grafica a functiei de gradul al II-lea
Prin graficul functiei f:R→ R , f(x)=ax2+bx+c, a≠0 intelegem reprezentarea

geometrica a multimiiGf={(x,y) / y=ax2+bx+c, xR}.
Graficul functiei e gradul al doilea se numeste parabola.
Cuplul are ca imagine in planul cartezian punctul notat cu V, numit si
varful parabolei. Deci .
Pag 100 din 113
Axa de simetrie a parabolei
Are loc urmatorul rezultat important:
Teorema: Fie f:R→R , f(x)=ax2+bx+c, a≠0 . Dreapta verticala (care contine

varful V) este axa de simetrie pentru graficul functiei f.
Trasarea graficului
Pentru trasarea graficului functiei de gradul al II-lea folosim metoda „prin puncte remarcabile” ale
graficlui functiei, care vor fi unite printr-o curba continua.
Punctele remarcabile ale graficului functiei de gradul al II-lea sunt

punctele in care graficul intersecteaza axele de coordonate si punctul
de maxim sau minim al graficului.
Etape ce trebuiesc parcurse in trasarea graficului:
1. Intersectia parabolei P cu axele de coordonate:

a) Intersectia cu axa Ox:
POx: . Rezolvam ecuatia ax2+bx+c=0.

In functie de semnul lui b2 - 4ac avem cazurile:
i) >0, ecuatia are doua radacini reale si distincte x1, x2 (x1<x2). In acest
caz parabola Ptaie axa Ox in punctele A si B. Scriem ca POx={A(x1, 0), B(x2, 0)}.
ii) , ecuatia are doua radacini reale si egale x1=x2= . In acest caz
parabola P estetangenta axei Ox. Scriem ca POx= .

iii) ecuatia nu are radacini reale. In acest caz parabola P nu
interecteaza axa Oxadica POx=
b) Intersectia cu axa Oy: 
2. Determinarea varfului parabolei: V(xv, yv), unde , reprezinta

coordonatele varfului care poate fi punct de maxim sau minim.
3.Determinarea altor valori de-o parte si de alta a lui xv.
4.Trasarea tabelului de variatie
Pag 101 din 113
Funcție trigonometrică
Toate funcţiile trigonometrice ale unui unghi θ

pot fi construite geometric in jurul unui cerc unitate cu centrul în O.
În matematică, prin funcții trigonometrice se înțeleg niște funcții ale unui unghi oarecare. Ele se
folosesc la studiereatriunghiurilor și reprezentarea unor fenomene periodice, printre multe altele. Ele sunt
definite ca raporturi între anumite laturi ale triunghiului dreptunghic în funcție de un unghi al acestuia, și
pot fi, echivalent, definite ca lungimi ale diferitelor segmente de dreaptă construite în jurul unui cerc
unitate. Unele definiții mai moderne le exprimă sub formă de serii infinite sau ca soluții ale unor ecuații
diferențiale, permițând extinderea lor la valori pozitive și negative și chiar la numere complexe.
Studiul funcțiilor trigonometrice datează din vremurile babiloniene, și o muncă considerabilă a fost
depusă în domeniul lor de către matematicienii greci și persani, în antichitate.
În utilizarea modernă, există șase funcții trigonometrice de bază, tabelate mai jos împreună cu ecuațiile
care le leagă una de alta. Mai ales în cazul ultimelor patru, aceste relații sunt adesea
considerate definiții ale acestor funcții, dar pot fi definite la fel de bine și geometric sau prin alte mijloace,
definiții din care se pot deduce aceste relații. Câteva funcții derivate ale acestora au fost utilizate de-a
lungul istoriei (și au apărut în unele tabele vechi), dar în zilele noastre sunt rar folosite, astfel de exemple
fiind funcția versinus (1 − cos θ) și funcția exsecantă (sec θ − 1).
Funcție Abreviere Relație
Sinus sin
Cosinus cos
Tangentă tg / tan
Cotangentă ctg / cot
Secantă sec
Cosecantă cosec / csc

Pag 102 din 113
Funcție exponențială
Funcția exponențială este una din cele mai importante funcții din matematică. Aplicarea acestei
funcții unei valori x se scrie ca exp(x) sau ex, unde e este o constantă matematică, baza
logaritmului natural, egală cu aproximativ 2,718281828, definită ca limită a unui șir.
Funcţia exponenţială creşte încet pentru valori negative ale lui x, şi creşte repede pentru
valori pozitive ale lui x, este egală cu 1 când x este 0. Valoarea y este mereu egală
cu panta în punctul respectiv.
Ca funcție de variabilă reală x, graficul lui y=ex este mereu pozitiv (deasupra axei x) și în creștere
(de la stânga la dreapta). Nu atinge niciodată axa x, deși se apropie oricât de mult de ea (astfel,
axa x este asimptotă orizontală a graficului). Funcția inversă, logaritmul natural, ln(x), este
definită pentru orice x strict pozitiv.
Uneori, termenul funcție exponențială este folosit în sens mai general, pentru a denumi funcțiile
de forma kax, unde a, denumit bază, este orice număr real pozitiv diferit de unu.
În general, variabila x poate fi orice număr real sau complex, sau un cu totul alt fel de obiect
matematic, de exemplu o matrice.
Poate modela fenomene naturale de creștere și descreștere exponențială.
Modul (matematică)
Graficul funcţiei modul
Pag 103 din 113
În matematică, modulul sau valoarea absolută a unui număr real x , notat |x|, este numărul real
luat fără semn (astfel, de exemplu, 3 este valoarea absolută a numerelor 3 și -3). În mulțimea
numerelor complexe, modulul unui număr este distanța dintre acesta și origine (numărul complex
0).
O definiție mai riguroasă a modulului unui număr real poate fi scrisă sub forma:
Generalizări ale modulului sunt folosite în multe contexte matematice diferite. Există modul
definit pentru grupuri, numere complexe, spații vectoriale. Noțiunea de modul este strâns
legată de cele de magnitudine, distanță sau normă în diferite contexte matematice sau fizice.
Terminologie și notație
Jean Robert Argand a introdus termenul de modul de unitate de măsură, în Franța în 1806
special pentru complex valoare absolută și a fost împrumutat în engleză în 1866, echivalent
in Latină „modulus”. Termenul de „valoare absolută” a fost utilizat în acest sens încă din 1806
în Franța și din 1857 în Anglia. Notația a fost introdusă de către Karl Weierstrass în 1841.
Numere reale
Pentru orice număr real a, valoarea absolută sau modulul lui a este notat | a | si este definit
astfel:
Dupa cum se poate vedea în definitie, valoarea absoluta a lui a este întotdeauna un număr
pozitiv sau zero, dar niciodată negativ. Din punctul de vedere al geometriei analitice,
valoarea absolută a unui număr real este distanța față de originea axei reale și, mai general,
valoarea absolută a diferenței a două numere reale este distanța între ele.
Logaritm
Logaritmul unui număr real pozitiv este exponentul puterii la care trebuie ridicat un alt număr fix
(numit bază) pentru a se obține numărul dat.
Logaritmii au fost introduși de John Napier la începutul secolului al XVII-lea cu scopul de a
simplifica modul de lucru în calculele matematice. Au fost repede adoptați de
cătrenavigatori, oameni de știință, ingineri și alți specialiști interesați în a face calcule matematice
mai ușor cu ajutorul tabelelor de logaritmi și a riglelor de calcul. Astfel, operațiile lungi și
obositoare de înmulțire a numerelor cu multe zecimale puteau fi înlocuite cu căutarea în tabelele
de logaritmi și o simplă adunare (datorită proprietății fundamentale a logaritmilor: logaritmul unui
produs este egal cu suma logaritmilor factorilor acelui produs).
Pag 104 din 113
Invenția lui John Napier a fost promovată îndeosebi de Henry Briggs și Johannes Kepler.
Noțiunea de logaritm a fost fundamentată mai riguros și extinsă de către Leonhard Euler,
în secolul al XVII-lea, care a legat-o de funcția exponențială.
Definiție
Fie numărul real . Logaritmul lui în baza , , notat , este numărul ,
astfel încât .
Proprietatea fundamentală a logaritmilor este:
, unde , , .
Exemple: ; , , .
Proprietăți de bază[modificare | modificare sursă]
Graficul funcţiei logaritmice cu baza 2.

Pentru , , :
1.
2.
3.
4.
5.
6.
Logaritmii în baza b = 10 sunt numiți logaritmi zecimali și au numeroase aplicații în științele
exacte și în tehnică (inginerie).Logaritmii naturali sunt logaritmii în baza e (≈ 2.718); ei sunt
Pag 105 din 113
utilizați în special în matematică. Logaritmii binari sunt logaritmii în baza b = 2 și sunt folosiți
în informatică.
Trecerea de la un sistem de logaritmi la altul se face cu ajutorul formulei:

În mod uzual, logaritmii zecimali (în baza 10) se notează cu lg, iar logaritmii naturali (în baza e)
se notează cu ln. În particular, pentru trecerea de la logaritmii zecimali la logaritmii naturali și
invers, se utilizează formulele:
lg b = M ln b și ln b = lg b / M
unde constanta M = lg e ≈ 0,43429
Motivația definirii logaritmului ca o integrală

Logaritmul este un exemplu de concept matematic care poate fi definit prin diferite metode.
Când se dorește definirea unui concept, se începe de la proprietățile dorite care să fie înglobate
în ea. În urma inspecției proprietăților se propune o formulă sau un proces care poate servi drept
definiție, în urma căreia toate proprietățile pot fi deduse.
Una din proprietățile care sunt de dorit la definirea logaritmului este ca suma logaritmilor a două
argumente să fie egală cu logaritmul produsului acestor argumente. Dacă logaritmul este
considerat ca o funcție, atunci se poate scrie: (1), unde x și y aparțin
unui domeniu. Astfel de formulare se numește ecuație funcțională.
Funcții pare și funcții impare

În matematică, funcțiile pare și funcțiile impare sunt funcții care satisfac anumite relații de
simetrie, cu privire la luarea inverse aditive. Ele sunt importante în multe domenii de analiză
matematică, mai ales teoria serii de puteri și seria Fourier. Ele sunt numite pentru paritatea
puterilor funcțiilor de putere, care satisfac fiecare condiție: functia f (x) = xn este o funcție, chiar
dacă n este un întreg, chiar, și este o funcție de ciudat în cazul în care n este un număr întreg
impar.
Definiție și exemple
Conceptul de paritate sau de imparitate este definit doar pentru funcții a căror domeniu și gama
au ambele un invers aditiv. Aceasta include grupurile aditive, toate inele, toate câmpurile,
precum și toate spațiile vectoriale. Astfel, de exemplu, o funcție cu valori reale de o variabilă
reală ar putea fi pară sau impară, la fel ca și o funcție cu valori complexe de o variabilă vector, și
așa mai departe.
Pag 106 din 113
Exemplele de mai jos sunt funcții cu valori reale de o variabila reală, pentru a ilustra simetria
graficelor lor.
Funcții pare
ƒ(x) = x2 este un exemplu de funcție pară.

Fie f (x) o funcție reală de o variabilă reală. Atunci f este pară dacă următoarea ecuație este
valabilă pentru toate valorile x si -x în domeniul f::
Geometric vorbind, forma graficului unei funcții pare este simetric față de axa y, asta
însemnând că graficul funcției pare rămâne neschimbat după reflecția sa față de axa y.
Exemple de funcții pare sunt: |x|, x2, x4, cos(x), și cosh(x).
Funcții impare
ƒ(x) = x3 este un exemplu de funcție impară.

Pag 107 din 113
Fie f (x) o funcție reală de o variabilă reală. Atunci f este impară dacă următoarea ecuație este
valabilă pentru toate valorile x si -x în domeniul f:
or
Geometric, graficul funcției impare are o simetrie rotațională față de originea sistemului de
coordonate (0), asta însemnând că graficul funcției impare rămâne neschimbat după rotația cu
180 grade în jurul originii.
Exemple de funcții impare sunt: x, x3, sin(x), sinh(x), and erf(x).
Funcția ƒ(x) = x3 + 1 nu este nici pară, nici impară
Pag 108 din 113
Sinusul (sinusoida)
Sinusul
Caracteristici de bază
Paritatea impar
Domeniul (−∞,∞) a
Codomeniul [−1,1] a
Perioada 2π
Specific values
La zero 0
Maxima ((2k + ½)π, 1) b
Minima ((2k − ½)π, −1)
Specific features
Rădăcina kπ
Punctul critic kπ − π/2
Punctul de inflexiune kπ
Punctul fix 0
 a pentru numere reale (i.e. non-complex)

 b Variabila k este un integrator.
.
Pag 109 din 113
Pentru unghiul α, funcția sinus este dată de raportul dintre lungimea catetei opuse și lungimea
ipotenuzei.
Funcția sinus reprezentate grafic pe planul cartezian. In acest grafic, unghiul x este dat în radiani
(π = 180 °).
Funcțiile sinus și cosinus sunt legate în mai multe feluri. Astfel derivata este .
De asemenea, ele sunt defazate cu 90 °: = . Și pentru un anumit unghi,
cos si sin dau coordonatele x respectiv, y pe un cerc cu raza egală cu 1 (unitate).
Pag 110 din 113
Sinus, în matematică, este o funcție trigonometrică de unghi.
Sinusul unui unghi este definită în contextul unui triunghi
dreptunghic: pentru unghiul specificat, acesta este raportul
dintre lungimea laturii care este opusă celei a unghiului (cateta
opusă) și (este împărțită la) lungimea celei mai lungi laturi a
triunghiului (adică ipotenuza).
Funcțiile trigonometrice sunt de obicei definite ca raporturi a

două laturi ale unui triunghi dreptunghic care conține unghiul,
și pot fi definite echivalent ca fiind lungimile diferitelor
segmente de cerc de la un cerc unitate.
Definiții mai moderne le exprimă ca fiind serii infinite sau ca fiind soluții ale unor ecuații
diferențiale, care să permită extinderea acestora la valori pozitive și negative arbitrare și chiar la
numere complexe.
Funcția sinus este frecvent utilizată pentru a modela fenomene periodice, cum ar fi undele
sonore (sunetul) și undele luminoase, poziția și viteza oscilatoarelor armonice, intensitatea luminii
soarelui și durata unei zile, variațiile de temperatura medie pe tot parcursul anului.
Funcția sinus își poate avea originile în funcțiile jyā și koti-jyā utilizate în perioada Gupta în
astronomia Indiană (Aryabhatiya, Surya Siddhanta), prin traducere din limba sanscrită în arabă și
apoi din arabă în latină. Cuvântul "sinus" vine de la o greșeală de traducere în latină a
cuvântului jiba , care este o transliterare a cuvântului sanscrit pentru jumătate din coardă, jya-
ardha.
Definiția triunghiului dreptunghic

Pentru orice triunghi asemănător / similar, raportul dintre lungimea laturilor rămâne aceeași. De
exemplu, în cazul în care ipotenuza este de două ori mai lungă într-un triunghi asemănător, tot
de două ori mai lungi sunt și celelalte două laturi. De aceea
funcțiile trigonometrice respective, depind numai de mărimea
unghiului, exprimând aceste raporturi:
- între ipotenuza și cateta "opusă" la un unghi A - în cazul
funcției sinus;
- între ipotenuza și cateta "adiacentă" la un unghi A - în cazul
funcției cosinus
- între cateta "opusă" și cateta "adiacentă" la un unghi A - în
cazul funcției tangenta), etc.
Pag 111 din 113
Pentru a defini funcțiile trigonometrice pentru un unghi ascuțit A, putem începe cu orice triunghi
dreptunghic care conține unghiul A.
Cele trei laturi ale triunghiului sunt denumite după cum urmează:
- latura adiacentă este partea (cateta) care este în contact cu (adiacentă la), atât unghiul
care ne interesează (unghiul A) cât și cu unghiul drept (în figura de mai sus, latura b)
- Ipotenuza este latura opusă unghiului drept (în figura de mai sus, latura h). Ipotenuza
este întotdeauna cea mai mare latură a unui triunghi dreptunghic.
- Latura (cateta) opusă este opusă unghiului care ne interesează (unghiul A), (în figura de
mai sus, latura a)
În geometria euclidiană obișnuită, în conformitate cu postulattul triunghiului, unghiurile

interioare ale fiecărui triunghi totalul de 180 ° (π radiani).
Prin urmare, într-un triunghi dreptunghic, cele două unghiuri non-drepte totalizează 90 ° (π / 2
radiani), astfel încât fiecare dintre aceste unghiuri trebuie să fie mai mare de 0 ° și mai mic de
90°. Următoarea definiție se aplică astfel de unghiuri.
Unghiul A (având măsura α) este unghiul dintre ipotenuză și cateta adiacentă.
Sinusul unui unghi este raportul dintre lungimea catetei opuse lungimea ipotenuzei. In
cazul nostru, aceasta nu depinde de mărimea triunghiului dreptunghic particular ales, atâta timp
cât acesta conține unghiul A, deoarece toate aceste triunghiuri sunt asemănătoare / echivalente /
similare.
Măsurarea unghiurilor
Un radian, având simbolul rad, este o unitate de măsură pentru măsura unghiurilor. Este unghiul
care, având vârful în centrul unui cerc, intersectează pe circumferința acestuia un arc a cărui
lungime este egală cu lungimea razei cercului.Măsura în radiani a unui unghi la centru este egală
cu lungimea arcului de cerc unitate (cu raza 1) corespunzător.
Un radian este egal 180°/π sau aproximativ 57,2958° sau 57°17'45.
Pag 112 din 113
Lungimea unui arc de cerc este egală cu raza înmulțită cu măsura în radiani a arcului.
Radianul face parte din Sistemul Internațional.
În matematică, unghiurile se exprimă de obicei în radiani, fără a scrie însă unitatea de măsură.
Un arc de cerc egal in lungime cu raza cercului corespunde unui unghi de 1 radian. Un cerc
corespunde unui unghi de 2π radian.
Pag 113 din 113

Limbă

Bine ați venit la Scribd!

02.SC EL M1.C2

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Data încărcării

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

02.SC EL M1.C2

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Titluri conexe

MODULUL 1 Capitolul II

Modelul atomic Pag.04

Structura atomică a materialelor Pag.11

Curentul electric alternativ Pag.38

Noțiuni de Algebră Pag.58

Formule de bază în geometrie Pag.69

Analiză matematică Pag.82

Triunghiul dreptunghic Pag.111

1. Electricitatea explicată prin structura atomică a materialelor

Teoria lui Dalton a avut unele dezavantaje cum ar fi:

Protonii și neutronii stau oarecum îngrămădiți

1 Coulomb este o sarcină electrică extrem de mare

Charles Augustin de Coulomb (n. 14 iunie 1736, Angoulême, Franța - d. 23

De exemplu, dacă frecăm o baghetă de chihlimbar sau de plastic de o

Modelul Rutherford al unui

Conform acestei formule:

Comportamentul electronilor de pe ultimul nivel se caracterizeaza drept proprietate chimică a

 cele cu numărul atomic scris în roșu sunt gaze;

 cele cu chenar continuu au izotopi mai vechi decît Pămîntul;

Să luăm exemplul substanței / materialului numit cupru:

Nume, Simbol, Număr Cupru, Cu, 29

Serie chimică metale de tranziție

Grupă, Perioadă, Bloc Întâia secundară, 4, p

Densitate 8,96 grame/cm3kg/m³

Culoare roșie-strălucitoare cu luciu metalic

Masă atomică 63,546 u

Rază atomică 135 (145) pm

Rază de covalență 138 pm

Rază van der Waals 140 pm

Configurație electronică [Ar] 3d10 4s1

Electroni pe nivelul de energie 2, 8, 18, 1

Număr de oxidare +2,+1, caracter bazic moderat

Structură cristalină cubică cu fețe centrate

Fază ordinară solid

Punct de topire 1083,4 °C K

Punct de fierbere 2567 °C K

Energie de fuziune 13,05 kJ/molkJ/mol

Energie de evaporare 300,3 kJ/molkJ/mol

Temperatură critică 1357,6 K (1084,6 °C) K

Volum molar 7,11 ×10-6 m3/molm³/kmol

Presiune de vapori 0,0505 Pa la 1358 K

Electronegativitate (Pauling) 1,9 (Scala-Pauling)

Căldură specifică 380 J/(kg*K)J/(kg·K)

Conductivitate electrică 59,6 106/m ohmiS/m

Conductivitate termică 401 W/(m*K)W/(m·K)

Primul potențial de ionizare 745,5 kJ/molkJ/mol

Al 2-lea potențial de ionizare 1957,9 kJ/molkJ/mol

Al 3-lea potențial de ionizare 3555 kJ/mol kJ/mol

Al 4-lea potențial de ionizare 5536 kJ/mol kJ/mol

Cei mai stabili izotopi

Unitățile SI și condiții de temperatură și presiune normale dacă nu s-a specificat altfel.

Aici avem un alt lucru de care trebuie să ținem seama:

 ”s” are un singur sub-orbital

Ca să orbiteze / să se învârtă pe un orbital / pe o ”sub-sub coajă” electronii trebuie să aibă

Tabelul complet • Tabelul extins

Nume, Simbol, Număr Aluminiu, Al, 13

Grupă, Perioadă, Bloc 13, 3, 9