Sunteți pe pagina 1din 42

PSIHOLOGIA VARSTELOR

1.Factori fundamentali,determinativi ai dezvoltarii psihice umane:ereditatea ,mediul ,educatia

 Ereditatea se defineşte ca proprietate a organismelor vii de a transmite urmaşilor însuşirile şi caracterele pe care le-
au dobândit sau le-au consolidat în cursul evoluţiei. Ereditatea este foarte importantă în explicarea devenirii fizice şi psihice
umane, pentru că premisele ereditare în procesul de construcţie psihică a omului sunt determinative pentru evoluţia sa.
Se poate vorbi despre o ereditate psihologică? Răspunsul este afirmativ, deşi nu s-a putut delimita ponderea implicării
geneticii în personalitate.
Aportul premiselor ereditare diferă în funcţie de câteva caracteristici:
1. natura proceselor psihice; procesele psihice relativ comune cu ale animalelor sunt mai mult impregnate de ereditate.
2. gradul de complexitate a proceselor psihice. De exemplu, percepţiile spontane sunt mai mult legate de mecanismele
înnăscute decât alte funcţii psihice.
3. etapele mai timpurii ale ontogenezei se caracterizează printr-o mai mare participare a mecanismelor ereditare.
4. specificul unor componente psihice care au o puternică bază nativă (aptitudinile), are o mai mare încărcătură ereditară.
Aşadar, ereditatea este considerată un factor necesar, dar nu suficient pentru dezvoltarea psihică umană. Rolul acesteia
se referă în special la particularităţile primare, precum şi la cele excepţionale ale creierului uman, pe când conţinutul
informaţional şi relaţional adaptativ nu poate izvorî numai din structurile înnăscute, ci implică obligatoriu interacţiunea cu
ambianţa.

 Mediul – Există numeroase studii care demonstrează valoarea acestui factor:


o studii referitoare la corelaţia dintre nivelul de inteligenţă al copiilor şi calitatea mediului familial,
o studiile gemenilor monozigoţi, crescuţi în medii socio-culturale diferite,
o studiile asupra evoluţiei personalităţilor unor comunităţi în corelaţie cu avansul socio-economic şi
cultural al comunităţii respective, precum şi
o studiile asupra copiilor crescuţi în comunităţi animale.
Influenţele exercitate de mediu se pot grupa în mai multe categorii:
 influenţe ale mediului natural
 influenţe ale mediului socio-economic
 influenţe socio-profesionale, reprezentate de statutele şi rolurile profesionale ale celor din jur
 influenţe socio-culturale, ce cuprind mijloacele de instruire şi educare, precum şi accesul la cultură
 influenţe socio-afective, constând în frecvenţa şi natura contactelor cu cei din jur, precum şi atmosfera şi climatul general
socio-afectiv ce provoacă şi întreţine trăiri emoţionale de o anumită calitate.
Primul mediu care îşi exercită rolul formativ asupra omului este mediul familial, urmat de cel şcolar, cu treptele
corespunzătoare. Mai târziu, intervin mediul profesional, rezidenţial şi submediile (mediile particulare pe care le frecventează
fiecare individ).
Mediul poate avea influenţe pozitive sau negative. Atunci când influenţele negative le depăşesc pe cele pozitive, apar
perturbări grave ale adaptării individului şi în cele din urmă ale dezvoltării sale psihice normale.
Rolul mediului în dezvoltarea psihică umană constă în:
- este primul mare transformator care acţionează asupra fondului ereditar şi dă conţinut socio-uman vieţii psihice a
individului;
- este factor de socializare, punând la dispoziţia fiinţei umane o gamă largă de modele de acţiune şi comunicare;
- are funcţie de enculturare (integrare a normelor şi valorilor culturale), pentru că participă la formarea acelor capacităţi
psihice care permit accesul la cultura materială şi spirituală a societăţii;
- dă semnificaţie comportamentului individului şi îl stimulează să acceadă la dezvoltarea de tip uman;
- generează şi întreţine valori şi criterii de performanţă ce contribuie la formarea dimensiunilor orientative fundamentale ale
personalităţii;
- oferă cadrul de manifestare şi de stimulare a celei mai semnificative manifestări a fiinţei umane – creativitatea.

 Educaţia este factorul implicat cu necesitate în dezvoltarea psihică optimă a omului. Poate fi definită ca ansamblul
de acţiuni şi activităţi care integrează subiectul ca factor activ şi care se desfăşoară sistematic, unitar, organizat, având un conţinut
definit de către societate, uzând de metode şi mijloace specifice, adecvate şi fiind condusă de factori specializaţi.
Rolurile îndeplinite de educaţie sunt:
- dă conţinut vieţii psihice;
- dezvoltă optim toate disponibilităţile ereditare şi construieşte dimensiunile personalităţii;
- preia şi direcţionează dezvoltarea convergent cu scopurile şi influenţele mediului
- într-o anumită măsură, accelerează chiar dezvoltarea psihică;
- rolul determinant al educaţiei este legat de calitatea ei şi de interacţiunile cu ceilalţi doi factori.
2. Dezvoltarea neuropsihica in stadiul de sugar(0-1 an): dezvoltarea sensibilitatii si aparitia perceptiilor;dezvoltarea
motricitatii sugarului;mersulsi postura;dezvoltarea limbajului si tipuri de comunicare utilizatede copil in primul an de
viata;manifestarile afective ale sugarului;dezvoltarea conduitelor inteligente

Stadiul sugarului stârneşte interes încă de la începutul dezvoltării psihologiei evolutive, pentru că prilejuieşte relevarea
aspectelor elementare de început ale psihismului uman şi oferă posibilitatea urmăririi procesului progresiv de construcţie
psihică, facilitând astfel înţelegerea prin confruntări comparative a structurilor psihice complexe ale adultului.
Piaget are cele mai importante cercetări de psihologie evolutivă, exprimate în două lucrări: „Naşterea inteligenţei la
copil” şi „Construcţia realului la copil”.
Achiziţiile primului an de viaţă devin fundamente pentru dezvoltarea psihică ulterioară a individului şi sunt
semnificative pentru întreaga sa viaţă.
Principalele transformări care se petrec în acest stadiu sunt:
- adaptarea biologică la noul mediu
- perfecţionarea principalelor funcţii biologice, care conservă funcţiile organismului şi îi asigură dezvoltarea
- intrarea în funcţie a tuturor analizatorilor şi dezvoltarea funcţiilor senzoriale
- dezvoltarea motricităţii, de la mişcările reflex necondiţionate şi globale către mişcările orientate şi adaptate
- apariţia şi dezvoltarea mecanismelor elementare ale inteligenţei senzorio-motorie
- dezvoltarea orientării în raport cu mediul
- trecerea de la reacţiile afective primare la cele generate de primele relaţii umane
- începutul achiziţionării limbajului

DEZVOLTAREA SENSIBILITĂŢII ŞI APARIŢIA PERCEPŢIILOR

Senzaţiile olfactive şi gustative sunt dezvoltate încă din stadiul de nou-născut, cu posibilitatea ca ele să fi fost
antrenate încă din etapa prenatală. În acest stadiu se petrec mielinizări ale traiectelor nervoase importante pentru dezvoltarea
mecanismelor sensibilităţii. După naştere se constată o zonă receptorie gustativă mai largă decât la adult, cuprinzând suprafaţa
limbii, palatul dur, mucoasa labială şi a obrajilor şi chiar o parte din esofag. Copilul reacţionează la gusturile fundamentale prin
reacţii de plăcere sau de respingere.
Senzaţia olfactivă. Nervii mirosului sunt mielinizaţi la naştere, motiv pentru care sensibilitatea olfactivă este cea mai
importantă în prima etapă a vieţii. Reacţiile la mirosuri se manifestă destul de clar prin modificări ale respiraţiei şi ale pulsului.
Mirosul, pentru sugar, are un rol important în integrarea persoanelor apropiate (în primul rând a mamei), precum şi a locului în
care îşi petrece viaţa. Copilul recunoaşte după miros atât persoanele care îi poartă de grijă, cât şi locul cu care este obişnuit şi
reacţionează negativ la orice modificare olfactivă.
Simţul tactil. Deşi este o modalitate senzorială veche, nu este încă dezvoltată la naştere, pentru că după naştere va
trebui să aibă loc anumite transformări structurale ale pielii, precum şi anumite îmbogăţiri ale inervaţiei pielii. Chiar şi reflexele
condiţionate, din acest motiv, sunt mai greu de elaborat, ele devenind stabile abia după vârsta de 3-3½ luni. În stadiul sugarului
mic, cele mai sensibile zone ale atingerii sunt palmele, tălpile, obrazul - în jurul gurii, regiunea ochilor. Pe sistemul de
sensibilitate tactilă de la nivelul palmelor şi tălpilor sunt formate şi reflexele necondiţionate aşa-zis arhaice, respectiv reflexul de
apucare, cel de căutare a sânului (componentă a reflexului de supt) şi reflexul de păşire.
Sensibilitatea termică. Este mai bine dezvoltată în perioada de sugar decât de nou-născut, el reacţionând la frig, dar şi
la prea cald.
În prima perioadă (de nou-născut) copilul este aproape poikiloterm, în sensul că funcţia de termoreglare este
neperfecţionată. Pe măsură ce avansează în vârstă, această funcţie se perfecţionează, motiv pentru care sugarul este capabil să
reacţioneze cu toate mecanismele de producere dar şi de pierdere a căldurii, pe care le are şi adultul.
Sensibilitatea kinestezică îşi demonstrează progresele prin organizarea crescândă a mişcărilor. Până pe la 4 luni se
produce mielinizarea a zonei motorii din scoarţa cerebrală, ceea ce face posibilă coordonarea mişcărilor cu informaţiile aduse de
ceilalţi analizatori. În acest fel, sugarul devine capabil (după vârsta de 4 luni) să răsucească capul după un obiect aflat în mişcare,
să urmărească mişcările celor din jur şi începe să îşi urmărească propriile mâini, angajate involuntar la acea vârstă în apucarea şi
manevrarea obiectelor. Această coordonare între kinestezie şi ceilalţi analizatori stă la baza imitaţiei motorii, respectiv imitarea
unor mişcări ale adultului de către copil, fără înţelegerea semnificaţiei mişcării respective. Mai târziu, pe la 7-8 luni, această
imitaţie motorie se manifestă şi în imitarea unor sunete
Auzul. Funcţionează mai bine începând cu săptămâna a treia de viaţă, deşi se presupune că o anumită formă de
manifestare există şi în viaţa intrauterină. La început, răspunsurile la sunete se manifestă prin tresăriri, modificarea respiraţiei,
modificarea pulsului la fontanelă. La 2-3 luni, copilul începe să reacţioneze la sunete cunoscute, prin întoarcerea capului în
direcţia sunetului respectiv. Capacitatea de a răspunde stimulărilor sonore creşte odată cu vârsta copilului, astfel încât la naştere
acesta reacţionează la 50% din stimulări, la 1 lună reacţionează la 60% din stimulări, la 2 luni la 70% din stimulări.
Începând din luna a şasea, apare fenomenul de autoascultare, copilul scoate sunete, se opreşte şi le ascultă, după care le
apreciază prin alte sunete. Tot la 6 luni se demonstrează semnele sensibilităţii pentru anumite genuri de muzică.
Sensibilitatea vizuală. La naştere, ochii sunt relativ mari în raport cu celelalte elemente ale fizionomiei, irisul are o
culoare albastră-cenuşie, care se menţine pentru toţi copiii până pe la 2½ luni. Pupilele sunt ceva mai mici şi deseori cu
deschidere inegală. Cristalinul este mare, dar are o putere de refracţie mică. Sistemul oculomotor nu funcţionează bine, motiv
pentru care sunt posibile desincronizări ale axelor ochilor. Acest sistem poate să nu funcţioneze corespunzător până la circa 2 ani,
vârstă la care se poate lua în discuţie dacă un copil suferă sau nu de strabism. La naştere, copilul vede ca un prezbit şi se pare că
nu percepe nuanţele coloristice. Abia la 2 luni lumea înconjurătoare începe să capete contur, iar după 3 luni încep să se perceapă
diferenţiat culorile, concomitent cu apariţia unor preferinţe pentru culorile tari: roşu, galben, albastru, verde. Toate aceste
perfecţionări ale sensibilităţii vizuale şi ale celorlalte modalităţi senzoriale pregătesc apariţia percepţiilor, începând cu a treia lună
de viaţă.

DEZVOLTAREA PERCEPŢIEI

Debutul percepţiei este pregătit prin maturizarea neurofuncţională de ansamblu, prin dezvoltarea mecanismelor
fiecărei modalităţi senzoriale şi prin coordonarea activităţii analizatorilor, prilejuită de satisfacerea trebuinţelor şi de exploatarea
activă a mediului. Treptat, fiecare câmp senzorial integrează câmpurile senzoriale ale altor analizatori, prima integrare de acest
fel realizându-se între câmpul senzorial al mâinii şi cel al gurii. Această integrare este antrenată în satisfacerea trebuinţelor de
hrană. Mâna sugarului ajunge în spaţiul gurii, el suge un deget sau toată mâna, iar plăcerea pe care o simte întăreşte şi dezvoltă
unificarea celor 2 câmpuri senzoriale. Mai târziu, dacă mâna şi un obiect se află în spaţiul vederii, copilul apucă obiectul şi îl
duce la gură, în virtutea integrării deja formate. După vârsta de 6 luni, copilul vrea să apuce tot ceea ce vede, dar în acelaşi timp
vrea să vadă tot ce apucă.
Un interes aparte este dat faptului recunoaşterii în oglindă a sugarului. Se pare că în jurul vârstei de 6 luni copilul
începe să manifeste interes pentru imaginea sa din oglindă, întinde mâna spre copilul din oglindă, dar nu se recunoaşte pe sine în
acel copil. Cam pe la 8 luni începe să schiţeze mişcarea de căutare în spatele oglinzii, iar la 8-9 luni îl recunoaşte în oglindă pe
cel care îl ţine în braţe, dar pentru că încă nu se recunoaşte pe sine are sentimente de respingere faţă de copilul din oglindă
(gelozie). Abia în jur de 11 luni devine atent la mişcările sale, concomitente cu ale copilului din oglindă şi totuşi încă nu se
recunoaşte pe sine. Această evoluţie a percepţiei în oglindă ilustrează foarte clar slaba dezvoltare a sistemului perceptiv al
sugarului şi al copilului de până la 1 an.
Un alt exemplu relevant: în jurul vârstei de 9 luni obiectele din jurul copilului, deşi sunt percepute din ce în ce mai bine
când sunt de faţă, rămân elementele unui câmp perceptiv dincolo de care ele dispar, ca şi cum ele n-ar fi fost niciodată.
Abia după vârsta de 10 luni (la unii chiar mai târziu), când se constituie schema obiectului permanent, obiectul care a
fost la un moment dat perceput şi a dispărut din câmpul vizual, va continua să orienteze acţiunile copilului, îi va dirija căutarea,
ceea ce va prelungi reacţia afectivă faţă de obiectul respectiv.

DEZVOLTAREA MOTRICITĂŢII LA SUGAR

Manifestările motrice progresează în funcţie de modificările structurale ale sistemului osteomuscular, precum şi în
funcţie de dezvoltarea sensibilităţii kinestezice şi a capacităţilor funcţionale generale ale scoarţei cerebrale.
Alţi factori care contribuie la dezvoltarea motrice sunt naşterea în condiţii optime, regimul alimentar corect, programul
de odihnă corespunzător, libertatea mişcărilor, stimularea prin joc.
Progresele motricităţii sunt relevate pe mai multe planuri:
- trecerea de la mişcările spontane şi haotice la cele orientate şi adaptate
- intrarea normală în funcţie a principalelor zone motrice ale organismului
- organizarea treptată a mişcărilor complexe de apucare şi a celor care pregătesc mersul.
La sugarul mic pot fi constatate următoarele categorii de mişcări:
1. mişcări încorporate structurilor reflexe necondiţionate: mişcările de supt, de apucare (care se produc la atingerea podului
palmei)
2. mişcări haotice, globale, necoordonate şi spasmodice, care exprimă trebuinţe specifice sau reacţii la orice fel de iritaţii
senzoriale
3. mişcări învăţate, care apar după 3-5 săptămâni de viaţă şi sunt relativ puţine (mişcarea de căutare a sânului) sau, mai târziu,
după 3 luni, mişcări de apucare a obiectelor. Se diferenţiază aici mişcările orientate, care, deşi sunt simple şi foarte slab
organizate, reprezintă totuşi un progres faţă de cele haotice, nesistematizate. La sugarul mare (după vârsta de 9 luni)
extremităţile corpului de angajează în mişcări din ce în ce mai fine (degetele, gambele, plantele, limba), astfel încât, dacă la
5 luni prinderea unui obiect se realizează fără opozabilitatea policelui (degetul mare), la 6 luni mâna prinde obiectul folosind
opozabilitatea policelui, iar copilul este capabil să apuce câte un obiect în fiecare mână. Între 6-7 luni apucarea devine
orientată de către percepţia vizuală a obiectului. Mişcările se perfecţionează astfel încât la 9 luni un copil normal poate să
ţină o pastilă între police şi index (degetul arătător).
Piaget a diferenţiat în „Naşterea inteligenţei la copil” stadiile evoluţiei la copil şi a stabilit primul stadiu imediat după
naştere, în care mişcarea este o acţiune reflexă necondiţionată.
Al doilea stadiu – până la vârsta de 3 luni, când apucarea este mai bine organizată, dar fără nici o orientare şi fără
opozabilitatea policelui (stadiul asimilării recognitive la schemele înnăscute).
Al treilea stadiu este cuprins între 3-6 luni, coincizând cu elaborarea percepţiilor, respectiv cu realizarea coordonării
câmpurilor senzoriale, în care modalitatea tactilă este ce mai importantă, astfel încât este suficient ca mâna copilului să fie atinsă
de ceva, pentru ca imediat să apară gestul de apucare, gest în care sensibilitatea tactilă este puternic angajată. Este perioada în
care copilul îşi pipăie propriile mâini, nasul, ochii, obrajii şi tot ce prinde în câmpul perceptual imediat.
Al patrulea stadiu – 6-9 luni – sugarul apucă obiectul pe care îl vede, dacă mâna şi obiectul se află simultan în câmpul
său perceptual. Este stadiul în care opozabilitatea policelui este câştigată.
Al cincilea stadiu – copilul apucă ceea ce vede, fără restricţii legate de poziţia mâinii, ceea ce marchează gloria
definitivă a gestului apucării.
Evident că limita în timp a cestei stadializări nu este strictă şi actualmente psihologii apreciază că ultimele 2 stadii ale
lui Piaget aproape se comprimă şi se confundă, ceea ce se poate considera un stadiu evolutiv global al noilor generaţii de sugari.

MERSUL ŞI POSTURA

Până la vârsta de 5 luni copilul stă preponderent culcat pe spate sau pe o parte, neputând lua o poziţie voluntară. La 5-6
luni poate sta în şezut, sprijinit între perne în general, o durată scurtă de timp, poziţie care după 6 luni devine modul frecvent de a
sta al copilului, de a se afla vis a vis de ambianţă.
Actualmente se consideră faptul că, chiar şi ţinut în braţe sau aşezat în pătuţul său, copilul trebuie să aibă în faţă o parte
cât mai mare din mediul său înconjurător, astfel încât contactul cu ambianţa să fie cât mai larg şi aproape permanent. Se
consideră că această poziţie satisface nevoia de cunoaştere, curiozitatea clasică a copilului, precum şi nevoia sa de comunicare.
Această nevoie se manifestă în încercarea ulterioară de a se ridica pe picioare, precum şi în încercarea de a păşi, pentru a fi cât
mai departe de obiectul care îi incită curiozitatea.
Pentru copil, primii paşi reprezintă un eveniment încărcat de surpriză, dar şi de teamă. Dacă se întâmplă ca în
încercarea lui de a se desprinde cade şi se loveşte, evenimentul îi rămâne în memorie cu o conotaţie negativă, motiv pentru care
nu îl va încerca prea curând sau poate relua deplasarea de la o etapă anterioară (mersul târât).
Dacă se întâmplă acest lucru, copilul trebuie să fie încurajat, sprijinit şi recompensat pentru fiecare nouă încercare pe
care o va face. Aceasta pentru că achiziţiile motorii legate de mers au largi implicaţii în toate celelalte planuri ale vieţii psihice a
sugarului.

MANIFESTĂRILE AFECTIVE LA SUGAR

La nou-născut, reacţiile afective sunt numai negative. Foamea, umezeala, frigul, lumina prea puternică ori nevoia de
somn generează trăiri negative, manifestate prin spasme sau ţipete.
Zâmbetul apare mai întâi în jurul vârstei de 5 zile, când exprimă doar o stare de bine organică, dar nu are nici o funcţie
de semnalizare sau de comunicare. Abia după vârsta de 1 ½ luni, zâmbetul poate fi considerat ca semn al emoţiei. În jurul vârstei
de 6 luni, zâmbetul se transformă în râs zgomotos, determinat de hrănire, de ridicarea în braţe sau de jocul cu adultul, de baie sau
de gâdilare.
Relaţiile cu ambianţa se diversifică, astfel încât, tot în jurul vârstei de 6 luni apar sentimentele de supărare sau de
tristeţe. Apar frica şi anxietatea, furia, gelozia şi agresivitatea. Supărarea apare când copilul cere ceva şi nu i se dă sau când
nu este luat în braţe. Frica poate fi generată de situaţii deosebite, precum apariţia de persoane necunoscute, jucăriile care scot
zgomote mai deosebite, schimbarea observabilă pentru copil a figurii mamei. Anxietatea este în general generată de îndepărtarea
mamei sau de prezenţa unor persoane necunoscute.
Psihologii spun că nu există la copil spaime specifice şi înnăscute, ereditare. Se pare că temerile lui sunt învăţate
prin condiţionare, prin imitaţie sau prin inducţie, de la cei din jurul său. În acest fel, necunoscutul şi neobişnuitul pot genera
anxietate, însă hotărâtoare este atitudinea părinţilor faţă de împrejurările de acest fel. Se pare că există o strânsă corelaţie între
spaimele copilului şi cele ale mamei. Fiind foarte legat de mamă, copilul simte spaima acesteia şi reacţionează ca atare.
În jurul vârstei de 8 luni apare bucuria, generată de ceea ce reuşeşte copilul să facă singur, respectiv de reuşita apucării
sau a apropierii unui obiect ori reuşita de a determina mama să îl ia în braţe. Această bucurie poartă numele de reacţie de triumf.
Primul an de viaţă este anul în care se creează o puternică bază primară a ataşamentului copilului faţă de mamă.
Studii efectuate pe copii internaţi în instituţii de ocrotire au demonstrat că lipsa îngrijirilor materne provoacă traume fizice,
intelectuale, afective şi sociale. De asemenea, lipsa îngrijirii în primul an de viaţă se răsfrânge negativ asupra construirii
personalităţii şi a formării comportamentelor adaptative la copil. Copiii care au trecut prin astfel de situaţii sunt înclinaţi mai
târziu spre delincvenţă, au tendinţă la nevroze şi au mari dificultăţi în manifestarea încrederii în oameni şi în stabilirea unor bune
relaţii cu ceilalţi.
Am putea spune, deci, că tabloul afectivităţii sugarului este dominat de ataşamentul faţă de mamă, care începe chiar din
perioada prenatală. Multiplicarea relaţiilor cu lumea exterioară şi implicarea acestora în mecanismele afectivităţii se exprimă
şi prin posibilitatea de a provoca copilului reacţii afective prin intermediul cuvântului, în sensul că este posibil să faci
copilul să plângă dacă îi spui să plângă şi este posibil să obţii de la copil, cu ajutorul cuvântului, reproducerea unor gesturi, a unor
silabe ori cuvinte cu încărcătură şi semnificaţie afective.

DEZVOLTAREA LIMBAJULUI

După a 3-a lună de viaţă apare gânguritul, care este o manifestare reflexă necondiţionată, expresia maturizării
funcţionale programate genetic. Acest lucru este demonstrat de faptul că toţi copiii din lume gânguresc la fel, indiferent ce limbă
vor vorbi, inclusiv cei care mai târziu vor dovedi că sunt surzi şi nu-şi vor putea însuşi în mod obişnuit vorbirea. Un alt argument
al programării genetice este faptul că sunt emise mai multe sunete în timpul gânguritului decât sunetele care corespund limbii
materne.
A doua fază a dezvoltării limbajului apare după vârsta de 3 ½ luni şi poartă numele de fază a lalaţiunii, în care emisia
de sunete izolate trece către asocierile de sunete. După vârsta de 7 luni, copiii imită sunete pe care le pronunţă cei din jur. La
început, şi cel mai bine, sunt pronunţate vocalele a şi o, apoi i, u, e. Pronunţia consoanelor apare puţin mai târziu, mai întâi cu
consoanele surde (m, n, t, p, b), care pun mai puţine probleme de pronunţie.
Condiţiile favorizante pentru dezvoltarea limbajului sunt:
- relaţia afectivă a copilului cu mama sa
- marea capacitate de a imita a copilului.
Prin imitarea cuvintelor simple, pronunţate de adult şi prin asocierea lor cu obiecte sau situaţii de satisfacere a unor
trebuinţe, se constituie mecanismele iniţiale ale comunicării verbale.
Relaţiile de comunicare verbală se constituie în etape:
- Etapa 1 – durează până la vârsta de 6-7 luni, este etapa în care relaţiile de comunicare sunt de tip D-D (direct-direct),
adică adultul îi oferă copilului un obiect, producând o stimulare directă a analizatorilor acestuia, iar copilul
răspunde tot direct, făcând gestul de apucare a obiectului.
- Etapa a 2-a – după vârsta de 7 luni relaţia este de tip V-D (verbal-direct). Se realizează o relaţie între cuvântul pronunţat
de adult şi conţinutul sau de semnalizare, deci în momentul în care adultul spune cuvântul care desemnează
un obiect obişnuit pentru copil, acesta caută cu privirea obiectul. În continuare, dar după vârsta de 11-12
luni, relaţia este de tip D-V (direct-verbal). Adultul arată copilului un obiect, iar acesta îl denumeşte sau îl
cere.
- Etapa a 3-a – relaţia V-V (verbal-verbal). Stimularea verbală provoacă răspuns, chiar dacă acest răspuns este doar o
repetare a cuvântului pronunţat de adult.
Achiziţiile verbale pot fi caracterizate pe scurt în felul următor:
- sunt însuşite în primul rând cuvintele legate de satisfacerea trebuinţelor sau plăcerilor
- cuvintele au o structură fonetică simplă, fiind în general silabe uşor de articulat
- cuvintele au o puternică încărcătură afectivă, fapt care explică receptivitatea sporită pentru onomatopee a
copiilor
- cuvintele mai complexe sunt simplificate din punct de vedere fonetic
- cuvintele sunt lipsite de funcţie gramaticală distinctă: cuvântul „papa” poate însemna că îi este foame, că a
văzut ceva de mâncare sau că doreşte un anumit aliment
- reacţiile verbale sunt instabile, adică chiar dacă copilul se află în relaţii de tip V-V, uneori poate răspunde, alteori
se poate întoarce la răspunsuri directe, fără ca aceasta să aibă semnificaţie patologică
- în contextul comunicării cu părinţii, copilul achiziţionează o experienţă personală, care îi va folosi ca punct de
plecare în diversificarea relaţiilor, în sensul că după fiecare reacţie verbală, părinţii îl apreciază, îl mângâie, îi
zâmbesc şi îi satisfac mai repede trebuinţele. Această experienţă încurajează copilul în folosirea şi diversificarea
limbajului.
-

DEZVOLTAREA CONDUITELOR INTELIGENTE

Structurile inteligenţei se construiesc în prelungirea şi pe fundamentele reflex necondiţionate pe care copilul le


manifestă imediat după naştere. Contactul cu mediul exterior face ca împreună cu structurile înnăscute să se formeze funcţii
psihice elementare şi să se organizeze conduitele de relaţionare cu ambianţa.

Aceste conduite constituie primul substadiu în dezvoltarea inteligenţei, şi anume cel al reflexului. Unul din cele mai
importante reflexe necondiţionate este cel al suptului, pe care copilul îl manifestă imediat după naştere, dar care necesită o
anumită exersare pentru a se desfăşura în condiţii optime. Reflexul suptului este însoţit de alte semnale, cum ar fi atingerea
obrazului în jurul gurii, care declanşează conduite de explorare. Pe baza acestor 2 reflexe se produc asimilări progresive şi se
elaborează conduite care fac ca reflexul de supt să apară şi în alte condiţii decât cele absolut specifice.

Al 2-a substadiu: asimilarea recognitivă. La această vârstă, asimilarea îmbracă 2 forme: - asimilare
generalizatoare, care constă în creşterea continuă a numărului de stimuli care declanşează suptul, şi
- asimilare recognitivă, de recunoaştere practică şi motorie a stimulului cel mai direct legat de satisfacerea nevoii de hrană.
Este ca şi cum activizarea puternică a trebuinţei de hrană ar creşte sensibilitatea şi rapiditatea recepţiei acelui stimul care este cel
mai adecvat.

Al 3-lea substadiu al dezvoltării mecanismelor inteligenţei este stadiul reacţiilor circulare secundare, care se
instalează în jurul vârstei de 4-5 luni, când există o bună coordonare între vedere şi apucare. Spre exemplu, dacă deasupra
leagănului de agaţă o sfoară cu clopoţei, copilul va trage de sfoară şi clopoţeii vor suna, iar el va repeta mişcarea care i-a oferit o
satisfacţie. A satisfăcut atât nevoia de a vedea, cât şi reflexul de orientare şi investigaţie. Dacă o altă jucărie ar fi atârnată
deasupra lui, el va căuta sfoara de care să tragă, pentru a-şi produce spectacolul care-i place. Apare aici o primă reacţie de
diferenţiere între ţintă şi mijloacele prin care se atinge ţinta şi acesta este momentul considerat ca prag al dezvoltării
inteligenţei senzorio-motorii.

În substadiul al 4-lea, reacţiile circulare secundare devin mai complete, acest substadiu instalându-se pe la vârsta de 8-
10 luni, când dezvoltarea percepţiei duce la o mai bună coordonare între spaţiul vizual, tactil şi bucal. Această coordonare nu
duce şi la desprinderea relaţiilor spaţiale obiective, deci copilul nu poate pune în relaţie obiectele unele cu altele, dar acum încep
să se combine schemele de acţiune care conduc la adaptarea în faţa unei situaţii noi. Combinarea se face nu după un sistem de
norme interioare, ci după reuşita practică a schemelor, deci după un fel de logică a acţiunii. Şi în acest stadiu inteligenţa are un
caracter limitat, deoarece nu se inventează şi nu se descoperă mijloace noi de către copil, ci totul se reduce la o simplă aplicare a
mijloacelor cunoscute în împrejurări neprevăzute şi necunoscute.

Al 5-lea substadiu apare la vârsta de 11-12 luni şi se prelungeşte până la 1 ½ ani, fiind substadiul reacţiilor circulare
terţiare. În acest substadiu copilul începe să experimenteze activ (spre exemplu lasă să cadă ceva şi aşteaptă să apară
rezultatele) şi copilul inventează mijloace noi, adaptate situaţiilor noi.
Pe la vârsta de 10 luni se elaborează şi schema obiectului permanent, adică dacă un obiect este ascuns după un ecran,
copilul este capabil să dea ecranul la o parte, pentru a-l găsi.
În acest stadiu, progresul în structurile inteligente face trecerea la o nouă calitate în relaţiile cu fiinţele umane. Se trece
de la adualismul iniţial, în care copilul nu face distincţia între el şi ceilalţi, la un dualism în care celălalt este obiect al
afectivităţii sale, dar distinct de sine.
Achiziţiile inteligenţei senzorio-motorii presupun:
- construirea iniţială, practică, a obiectului cunoaşterii,
- apoi construirea câmpului spaţio-temporal practic şi
- surprinderea relaţiilor cauzale în câmpul perceptiv.

3..Etapa prescolaritatii au prima copilarie (1- 3 ani) aparitia reprezentarilor;particularitatii lae atentiei si memoriei la
anteprescolar;dezvolatrae gandiri,limbajului si comunicarii

DEZVOLTAREA REPREZENTĂRILOR

Funcţia semiotică (posibilitatea de a realiza relaţia dintre semnificat şi semnificant) debutează între 1 an şi 6 luni – 1
an şi 8 luni. Aceasta implică evocarea unor obiecte absente, ceea ce sporeşte planul intern mental şi permite instalarea gândirii
şi anticipării acţiunilor.
Reprezentările se dezvoltă în legătură cu experienţa perceptivă a copilului şi conţin foarte multe elemente comune cu
percepţia, ceea ce face ca aceste reprezentări să fie mai degrabă nişte imagini-cόpii ale obiectelor, dar care au posibilitatea de a fi
conservate sub formă de reprezentări. Faptul că aceste imagini pot fi conservate este dovedit prin imitaţia amânată. Odată ce un
gest este posibil să fie imitat în mod repetat şi amânat, el va putea fi utilizat de mai multe ori în contexte diferite, ceea ce
înseamnă că dobândeşte un anumit grad de generalizare în comparaţie cu percepţia.
Rolul reprezentărilor se evidenţiază în desenul copilului. La antepreşcolar, desenul parcurge 2 faze caracteristice:
- faza realismului fortuit (când copilul mâzgăleşte ceva şi apoi găseşte un sens desenului său, pe baza unor foarte
vagi asemănări
- faza realismului neizbutit, în care există o intenţie de a desena, dar imaginea nu se asamblează corect.

PARTICULARITĂŢI ALE MEMORIEI ŞI ATENŢIEI LA ANTEPREŞCOLARI

Memoria

Memoria se dezvoltă ca memorie involuntară şi este expresia proprietăţii naturale a creierului uman de a conserva
datele experienţei personale, respectiv persoanele şi obiectele din spaţiul înconjurător, precum şi structurile tipologice ale
spaţiului. Este o memorie imediată, concretă, a faptelor repetate mult sau legate de dorinţele copilului. Este vârsta la care
copilului îi place să i se spună aceeaşi poveste de nenumărate ori, pentru a întări de fiecare dată succesiunea de reprezentări pe
care şi le formează. De aceea protestează când se produc abateri de la textul cunoscut. Copilul poate repovesti, însă numai cu
ajutorul adultului, care îi pune întrebări sau îi aminteşte începutul propoziţiilor.
Timpul de păstrare în memorie este, la vârsta de 1 an, de numai câteva săptămâni, ceea ce înseamnă că dacă mama
lui pleacă, plânge câteva săptămâni, după care o uită şi când se întoarce nu o mai recunoaşte. La 3 ani, timpul de păstrare este de
câteva luni.
În jurul vârstei de 1 an şi 2 luni începe să apară memoria verbală, astfel încât copilul memorează verbal nume
(propriul său nume, al părinţilor) şi alte date care îi sunt repetate. După 1 an şi 8 luni memoria se dezvoltă şi copilul este capabil
să înveţe şi să repete scurte poezioare şi povestiri, în care îi face plăcere să se considere personaj.
Reproducerea structurilor verbale trebuie sprijinită cu întrebări ajutătoare, din aproape în aproape sau prin oferirea
începutului propoziţiei.
Atenţia

- ca şi memoria, este involuntară şi este intermitentă, stimulată de evenimentele din mediul înconjurător;
- este direcţionată în funcţie de ţintele perceptive;
- este instabilă, orice factor întâmplător putând să îl distragă de la ceea ce face; în decurs de 10 minute atenţia se poate
abate de 4-5 ori; la 2 ani, stabilitatea se menţine cca. 10 min., la 3 ani – 15 minute;
- caracteristică importantă a atenţiei în acest stadiu: posibilitatea de a fi provocată prin intermediul cuvântului, copilul
putând fi strigat pe nume, i se poate cere să fie atent şi, prin aceste acţiuni, i se poate dirija atenţia către ceea ce se
doreşte, dar pentru scurt timp.

DEZVOLTAREA LIMBAJULUI

Primul an de viaţă s-a încheiat cu posibilitatea de a pronunţa câteva cuvinte (în cărţi, 2-3 cuvinte; în realitate, până la 20
de cuvinte).
La 1 an şi 6 luni, vocabularul creşte până la 30-40 de cuvinte.
La 2 ani copilul şi-a însuşit între 200-300 cuvinte.
La 3 ani, unii copii dispun şi de 1000 de cuvinte în limbaj.
Cuvântul nu mai este un semnal sonor, ataşat situaţiilor şi dorinţelor, ci dobândeşte din ce în ce mai mult funcţie
semiotică. Înainte de a pronunţa el însuşi cuvintele, copilul realizează semnificaţia lor. Însuşirea limbajului ţine şi de relaţia cu
mediul (baie de limbaj), dar este condiţionată şi de relaţia afectivă, în special cu mama. Absenţa acestui factor afectiv poate fi
răspunzătoare de întârzierea apariţiei limbajului, ori de sărăcia acestuia.
Structura gramaticală este asimilată în special în dialogul cu adultul.
După vârsta de 1 an şi 6 luni apare limbajul telegrafic, în care copilul foloseşte câteva cuvinte, care nu sunt flexionate
conform normelor limbii, iar prepoziţiile şi conjuncţiile lipsesc. Persoanele străine nu înţeleg acest limbaj, iar foarte mulţi adulţi
şi părinţi fac greşeala de a imita limbajul copilului, în speranţa de a se înţelege mai bine cu el, ceea ce duce însă la stabilizarea
unor structuri verbale greşite şi la întârzierea progresului copilului.
La vârsta de 2 ani copilul dobândeşte, în legătură cu limbajul, 2 feluri de experienţe:
- înţelege că tot ce îl înconjoară poartă un nume, iar el va dori să îl afle, drept pentru care va pune frecvent
întrebarea „ce este asta?”;
- înţelege că dacă se exprimă în cuvinte dorinţele sale sunt mai repede şi mai bine îndeplinite, iar cei din jur îl vor
iubi şi îl vor aprecia mai mult.
După vârsta de 2 ani apare fraza gramaticală şi copilul învaţă flexionarea cuvintelor şi a determinativelor (adjective,
adverbe). Propoziţiile formate la început din subiect şi predicat adaugă la acestea adjectivele utilizate mai des de către adult.
Către vârsta de 3 ani, limbajul este folosit de copil în 3 situaţii de bază:
- verbalizarea acţiunilor pe care le întreprinde
- comunicarea cu ceilalţi
- cuvântul este material pentru jocul verbal specific copilăriei, în care copilului îi place să se joace cu cuvintele, să le
modifice şi să le repete.
Cele mai frecvente abateri de la pronunţia corectă, în acest stadiu, sunt:
- eliziunile (omiterea unor silabe cu valoare mai mică în recunoaşterea cuvintelor),
- simplificarea articulărilor cu abatere mai mică sau mai mare de la structura reală,
- înlocuirea unor sunete mai greu de pronunţat cu altele mai uşoare,
- metateza (mutarea unor sunete sau silabe unele în locul altora),
- perseverarea unor sunete şi silabe,
- contragerea (contopirea a două cuvinte, obţinându-se o structură mai uşor de pronunţat).
Multe din aceste dificultăţi dispar către vârsta de 3 ani, dar unele se păstrează până la vârsta de 4-5 ani.
În general, competenţa lingvistică este în avans faţă de performanţă, în sensul că înţelege mai repede şi mai multe
cuvinte decât reuşeşte să folosească în comunicarea cu alţii. Însuşirea limbajului
- creează copilului punţi noi de legătură cu ambianţa,
- îi îmbogăţeşte experienţa şi
- îi consolidează un instrument al activităţii mentale care influenţează întreaga sa viaţă şi dezvoltare
psihică.

GÂNDIREA LA ANTEPREŞCOLAR

Se dezvoltă începând cu al doilea an de viaţă. Până la 1 an şi şase luni – 1 an şi 8 luni, copilul continuă să îşi
consolideze reacţiile circulare terţiare şi să îşi însuşească mai bine conduite noi. Continuă să dezvolte achiziţiile specifice celui
de-al 5-lea substadiu al inteligenţei senzorio-motorii. Aceste conduite se manifestă acum în mod stabil şi pot fi extinse la situaţii
noi:
A) conduita sforii: dacă în preajma copilului se amplasează o jucărie care îl atrage, dar nu o poate ajunge direct şi dacă jucăria
este legată cu o sfoară, el va apuca sfoara şi îi va aplica 1-2 din cheile senzorio-motorii pe care le cunoaşte. Această tatonare
continuă până găseşte conduita care va mişca jucăria şi atunci copilul va realiza brusc legătura dintre sfoară şi obiect şi va
trage de ea, satisfăcându-şi dorinţa;
B) conduita băţului: mai complexă, include o schemă de acţiune care stă la baza utilizării instrumentelor. Condiţiile sunt
aceleaşi, numai că jucăria nu este legată cu sfoară, dar copilul dispune de un băţ cu care ar putea ajunge la jucărie. El aplică
băţului mişcările cunoscute şi dacă la un moment dat o mişcare mai precisă sau mai puternică mişcă jucăria, trece brusc la o
altă problemă, a cărei soluţionare ar apropia obiectul.
La peste 2 ani, copilul începe să surprindă mai rapid în plan perceptiv relaţiile dintre obiecte. Coordonările între
scheme se exteriorizează, iar inventarea de mijloace şi găsirea soluţiilor nu mai necesită o tatonare practică. Căutarea
mijloacelor noi se realizează în plan mental. Acesta este al 6-lea stadiu al inteligenţei senzorio-motorii, stadiu în care pot fi
interiorizate acţiunile, obiectele şi modul în care acestea se pot manevra şi este substadiul conduitelor inventate prin combinări
mentale, mai mult sau mai puţin rapide.
Această etapă în dezvoltarea gândirii operează cu entităţi mentale specifice, pe care Piaget le-a numit preconcepte,
acestea fiind un fel de noţiuni legate de primele semne verbale, noţiuni care se află la ½ drumului între generalitatea conceptului
şi individualitatea elementelor care îl compun.
Caracterul gândirii este:
- egocentric – copilul se plasează în centrul mediului şi totul se învârte în jurul său
- animist – copilul extinde la lucrurile din jur, ceea ce îi este lui specific, ca fiinţă vie)
- magic – subiectul este stimulat, în special de dorinţe şi plăceri, fapt care îl face să poată realiza legături între obiecte
sau fenomene care în realitate nu sunt legate între ele.

4..Perioada pubertatii si a adoloscentei (10 11-18-25 ani) etapele pubertatii si ale adolescentei ;modificari endocrne cu ecou in
dezvoltarea psihosomatica;dezvoltarea constiintei de sine si imaginii de sine ;criza de originalitate la adolescent ;identittatea de
sine a adolescentului; caracteristicile afectivitatii adolescentului;consecinte ale disfunctionalitatii psihoafective si sociofamiliale
asupradezvoltarii armonioase a adolescentilor

PSIHODIAGNOSTIC
1. TESTUL PSIHOLOGIC – PRINCIPAL MIJLOC DE PSIHODIAGNOSTIC
Scale de măsurare
A măsura înseamnă a acorda sau a atribui numere unor caracteristici sau însuşiri, atât fizice, cât şi psihice. În acest sens
“măsurarea este procesul de atribuire de numere obiectelor în aşa fel încât proprietăţile obiectelor să fie corect reprezentate de
proprietăţile numerelor”. Există diferenţe între măsurarea unor caracteristici psihice şi a unor caracteristici fizice: Măsurarea
psihologică nu are în intenţie să măsoare întreaga persoană ci doar un set de atribute; Argumentele privind diferenţele dintre
măsurarea psihologică (a unor însuşiri subiective) şi măsurarea fizică (a unor însuşiri obiective) sunt sistematizate de
Friedemberg (1995), conform căruia măsurarea psihologică este mai puţin precisă şi mai puţin directă.
Lipsa de precizie este susţinută de trei motive:
1. Testele psih. măsoară numai un eşantion al proprietăţii luate în studiu (exinderea proprietăţii particulare);
2. Măsurarea psihologică utilizează scale limitate (cu ajutorul unui test nu putem măsura întreaga proprietate sau caracteristică
psihologică a unei pers.), subiecții care obţin scor maxim la un test nu putem concluziona că posedă cea mai înaltă măsură
posibilă a proprietății respective;
3. Măsurarea psihologică este mult mai uşor afectată de variabile externe (temperatura camerei, atitudinea examinatorului).
Măsurarea psihologică este mai puţin directă:
1. Multe dintre testele psihologice sunt aplicate pentru a face inferenţe asupra unor atribute sau caracteristici. Utilizatori de teste
folosesc răspunsurile subiecţilor pentru a se pronunţa asupra unor caracteristici psihice precum: inteligenţă, creativitate, memorie,
personalitate etc;
2. Testele psihologice sunt destinate să măsoare constructe, dimensiuni ipotetice în funcţie de care oamenii diferă. Constructele
psihologice sunt abstracţii teoretice ele nu pot fi măsurate direct. Nu se poate măsura inteligenţa sau agresivitatea direct, ci numai
ca urmare a identificării unui set de conduite considerate a reflecta aceste conduite. Cu toate acestea măsurarea psihologică se
bazează foarte mult pe utilizarea unor scale cum este cazul testelor psihologice.
Acestea intră în categoria mai largă a scalelor de măsurare care pot fi diferenţiate în funcţie de trei caracteristici:
1. Magnitudine – este proprietatea conf. căreia putem face comparaţii între subiecţi în funcţie de o anumită caracteristică;
2. Intervale egale – atunci când mai multe persoane sunt ierarhizate în funcţie de o anumită caracteristică;
3. Zero absolut – este poziţia în care caracteristica nu există.
Tipuri de scale:
Scala nominală (calitativă) – definește primul nivel al măsurării. Această scală clasifică sau repartizează datele (rezultatele), după
o serie de nume sau categorii diferite astfel încât fiecare răspuns să-și găsească locul într-o categorie și numai într-una. Are
raţiunea de a numi şi diferenţia obiecte, persoane, grupuri, situaţii etc.
Scala ordinală – permite ordonarea, ierarhizarea subiecţilor în funcţie de o anumită caracteristică, fără să putem face aprecieri
privind diferenţele dintre poziţii sau ranguri. Caracteristic acestei scale este posibilitatea de a stabili relații de ordine totală între
lucruri (date): A>B>C>…. A superior lui B, B superior lui C, șamd. Probele sau criteriile de care ne servim conduc la clasamente
ierarhice. Ex. scări de capacitate, scări de preferințe, scări de atitudini etc.
Scala pe bază de interval – această scală aduce în plus față de scala ordinală mărimea exactă a intervalelor sau a distanței care
separă toate elementele situate pe scară, ceea ce presupune o unitate de măsură comună și constantă. Normarea la teste se bazează
tocmai pe scala de interval, prin: exclusivitate, ordonare, echivalentă (diferenţele dintre numerele atribuite diferitelor nivele sunt
egale). În măsurarea de tip interval lipsind valoarea lui 0 absolut nu putem cu adevărat multiplica sau împărţi scorurile deoarece,
de exemplu, un scor de 30 la un chestionar, s-ar putea să nu reflecte jumătate din scorul de 60. Ex. Fahrenheit, inexistenţa lui 0
absolut.
Scala pe bază de raport (proporție) – scalele de raport pornesc de la cuantificarea foarte precisă a punctului de plecare
(punctul zero). Măsurile de tip proporţie sunt relativ rare în ştiinţele comportamentului. Ne putem baza pe zero absolut numai în
măsura în care putem constata absenţa absolută a unei caracteristici. Se pot face orice tip de calcule matematice legate de
existenta lui zero absolut. Ex. scala Kelvin, cursa de atletism etc. Deşi diferite privind gradul de complexitate toate cele patru
tipuri de scală îşi dovedesc utilitatea pentru psihologie.

Definirea testului psihologic


Termenul de test este legat de cel de diagnostic care provine din grecescul diagnosticos = apt de a recunoaşte.
Câteva definiţii:
Cronbach: “testul este o procedură sau o serie de probe construite în scopul stabilirii prezenţei (sau absenţei) unui aspect psihic, a
particularităţilor de manifestare comportamentală sau a graduluide manifestare psihică”;
Pierre Pichot: „Testele sunt instrumente de lucru standardizate servind de stimuli pentru un comportament, care, la rândul lui,
poate fi evaluat prin compararea statistică cu comportamentul altor subiecți aflați în aceeași situație”;
A. Rey: „Testele psihologice sunt procedee standardizate, construite astfel încât să provoace la subiecţii investigaţi reacţii
înregistrabile, iar materialul obţinut prin internediul acestor teste se estimează prin referinţă la valorile etalon”;
Robert Gregory (2007): „Testul psihologic este o procedură standardizată folosită pentru eşantionarea comportamentului şi
descrierea lui cu ajutorul categoriilor sau scorurilor”. Plecând de la această definiție se deduce faptul că majoritatea testelor
prezintă următoarele caracteristici definitorii: Procedura de standardizare – trăsătură esenţială, cuprinde instrucţiuni şu precizări
cu privire la modul de aplicare (identic pentru toţi subiecţii);
- Eşantionul de comportament – permite examinatorului să facă inferenţe asupra domeniului complet al comportamentului, să
prognozeze alte comportamente;
- Scoruri sau categorii – aplicarea testelor se finalizează cu derivarea de scoruri sau de categorii – se prezumă că toţi oamenii
posedă într-o anumită cantitate trăsătura sau caracteristica ce urmează a fi măsurată, scopul testării este de a estima tocmai acea
cantitate, exprimată numeric;
- Norme sau standarde – raportarea rezultatelor – stabilirea performanţei medii;
- Predicţia comportamentului netestat.

Componenţa testului psihologic


Fiecare test trebuie să aibă în componențe sa următoarele:
a. Testul propriu zis – proba sau sarcina pe care o are de rezolvat subiectul, împreună cu instructajul. Sarcinile pot fi diverse în
funcție de specificul testului: răspunde la întrebări, desenează, operează cu cuvinte sau propoziții etc;
b. Materiale auxiliare: - un manual (manual tehnic) în care sunt prezentate următoarele: ce-și propune să măsoare testul; autorul
sau autorii, revizii efectuate sau istoricul testului, aria de aplicare, caracteristicile eșantionului pe care a fost etalonat testul,
valoarea coeficienților de fidelitate și validitate, timpul de rezolvare, cotarea rezultatelor și nu în ultimul rând norme sau etaloane
la care se raportează răspunsurile subiecților; - partea materială a testului (testele-aparate, testele de performanță): asamblări de
obiecte, aranjări de imagini, construcții, cuburi etc.; - foi de răspuns, construite în vederea facilitării cotării – foi standard; - grila
sau grilele de răspuns.

Clasificarea testelor psihologice


În ceea ce privește numărul testelor psihologice nu se cunoaște cu exactitate, ceea ce știm, este că ele sunt într-un volum
impresionant.
În acest sens vom parcurge două clasificări realizate de doi autori români: U. Șchiopu (1976, 2003) diferențiază următoarele
tipuri de clasificări:
a. clasificări ce se bazează pe sarcinile psihodiagnozei, adică pe structura obiectivelor ce caracterizează testele unui sistem
de diagnoză: - clasificări în funcție de scopul urmărit: o Teste de cunoștințe sau teste pedagogice; o Teste de inteligență; o Teste
de aptitudini; o Teste pentru măsurarea unor abilități senzorio-motorii; o Teste de atenție; o Teste de memorie; o Teste de
gândire; o Teste de personalitate; o Teste de sociabilitate; o Teste de creativitate; o Teste pentru măsurarea temperamentului; o
Teste de interese. - clasificări în funcție de obiectivul urmărit: o teste de inteligență: generală, tehnică, abstractă, socială,
emoțională, kinestezică); o testele de atenție: concentrare, stabilitate, mobilitate, distributivitate; o testele de memorie: memoria
cifrelor, a figurilor; memoria topografică; o testele de aptitudini: tehnice, numerice – matematice, artistice, verbale, pedagogice,
organizatorice.
b. clasificări ce se bazează pe diferențele semnificative de strategie inclusă în structura de ansamblu a bateriei – se referă
la nivelul de corelație dintre diferite teste: - între două teste nu există nici-un fel de legătură; - între teste să existe poate să existe
o corelație pozitivă (Bateriile Stanford-Binet și Wechsler); - între mai multe teste poate să apară situația intercorelării unor factori
(factorul verbal, factorul numeric, factorul spațial)
c. clasificări în funcție de materialele și caracteristicile materialelor utilizate: - testele creion-hârtie și testele aparate vs.
testele ce folosesc diferite materiale; - testele verbale vs. testele nonverbale.
d. Clasificări privind forma de administrare: - individuale; - colective.
e. Clasificări în funcție de tipul de răspuns solicitat: - teste cu răspuns la alegere (testele de personalitate); - teste cu un singur
răspuns (testele de inteligență, testele de aptitudini); - teste cu răspuns liber (testele proiective).
f. Clasificări în funcție de formele și tipurile de rezultate obținute: - teste sintetice – oferă un rezultat global; - teste analitice
– permit conturarea unui profil psihologic.
H. Pitariu (Pitariu, Popa-Chraif, Radu, 2009) oferă o clasificare realizată în funcție de elementele care dau testului calitatea de
probă standardizată:
a. în funcție de conținut: - după sarcina cu care trebuie să se confrunte persoana examinată: o testele verbale – orale, scrise; o
teste nonverbale: cu manipulare de aparate și piese; administrate cu ajutorul calculatorului; o teste de performanță. - după modul
de procesare implicat: o teste intelective: de performanță, de aptitudini, de cunoștințe și situaționale; o teste nonintelective:
inventare de personalitate
b. după modul în care sunt administrate: - în funcție de eficacitate examenului psihologic: o teste individuale; o teste de grup
sau colective. - în funcție de tipul de examinare: o teste cu limită de timp; o teste de randament (cu limită de timp sau cu timp
nelimitat). - tot în raport cu criteriul administrare: o teste standardizate; o teste nestandardizate.
c. în funcție de cotarea testelor: - teste obiective; - teste proiective. N. Mitrofan (2009) crede că în funcție de gradul de
standardizare al testelor distingem trei categorii de teste: teste standardizate – care pot fi aplicate numai de către psihologi;
teste semistandardizate – destinate altor categorii de beneficiari cum ar fi: părinți, cadre didactice, personal medical, asistenți
sociali etc; teste nestandardizate – se folosesc mai mult pentru ocuparea timpului liber.
Activitatea de psihodiagnoză nu trebuie să se rezume la aplicarea testelor, aceasta reprezentând doar o etapă în succesiunea de
etape ale activității de psihodiagnoză, care debutează cu cunoașterea subiectului prin intermediul observației conduitei, al
anamnezei, al unei microanchete etc.

2. FUNCȚIILE PSIHODIAGNOZEI. CARACTERISTICILE PSIHOMETRICE ALE TESTELOR


Funcțiile psihodiagnozei
a. surprinderea cât mai corect și cât mai exact posibil a trăsăturilor și caracteristicilor psihice individuale sau, dacă avem în
vedere un grup de subiecți, evidențierea variabilității comportamentale – psihodiagnosticul diferențial;
b. evidențierea cauzei sau cauzelor care au condus la conturarea unei realități psihocomportamentale, mai ales în cazul unor
destructurări, dezorganizări ale sistemului psihic luat în ansamblu sau a unor subcomponente ale acestuia – psihodiagnoză
etiologică;
c. formularea unui prognostic, anticiparea evoluției psihocomportamentale în anumite situații și contexte acționale și
interacționale – funcția prognoctică;
d. sprijinirea sarcinilor pe linia consilierii școlare și vocaționale; este vorba despre acțiunile inițiate în rândul tinerilor în vederea
orientării lor către formele de școlarizare și de pregătire profesională – funcția de sprijin pe linia consilierii școlare și vocaționale;
e. conturarea necesităților privind acordarea asistenței psihologice în forma consilierii psihologice și psihoterapiei;
f. evidențierea cazurilor de abatere de la etalonul privind dezvoltarea normală psihointelectuală și psihocomportamentală;
g. evaluarea și validarea unor programe de învățare și formare profesională și pe de altă parte în baza rezultatelor, fundamentarea
unor noi programe, realizarea unor corecții sau dacă este cazul înlocuirea totală a unor programe;
h. formarea capacităților de cunoaștere și autocunoaștere
Caracteristici psihometrice de bază ale testelor Testul este construit pentru a măsura o anumită însușire psihică, rezultatele
obținute trebuie să reflecte într-o măsură cât mai mare realitatea.
N. Mitrofan (2009) identifică următoarele situații:
- Testul măsoară ce și-a propus să măsoare și o face foarte bine; - Testul nu măsoară ceea ce și-a propus să măsoare și o face
prost;
- Testul măsoară ceea ce și-a propus să măsoare dar măsoară prost,
- Testul nu măsoară ceea ce și-a propus să măsoare, dar o face bine. Intuitiv observăm că situația cea mai bună este prima, dar
pentru ca testul să se încadreze în această categorie trebuie să îndeplinească două caracteristici psihometrice de bază: fidelitatea și
validitatea. Dar ce sunt caracteristicile psihometrice?
Definiție: “caracteristicile psihometrice sunt acele însușiri ale testelor care asigură un înalt grad de credibilitate rezultatelor
obținute în urma utilizării lor în activitatea psihodiagnostică. Foarte important este faptul că aceste caracteristici sunt măsurabile
și evaluabile – ambele caracteristici pot fi măsurate și exprimate în valori numerice: 0,50, 0,65, 0,80 etc. Constructorii de teste au
obligația de a include în cadrul manualului, informații cu privire la valoarea celor două caracteristici psihometrice. Fidelitatea și
Validitatea – caracteristici psihometrice de bază Definiții:
Fidelitatea (reliability) înseamnă gradul în care testul manifestă constanță în măsurare, adică dacă el este capabil să ofere o
aceeași informație referitoare la subiectul testat în cazul în care acesta este supus unei noi acțiuni de testare folosind același test;
Validitatea se referă la capacitatea testului de a măsura întotdeauna ceea ce și-a propus. Pentru ambele caracteristici psihometrice
se poate calcula valoarea unui coeficient: Litera: ”r” înseamnă coeficient de corelație și deși poate fi calculat în mai multe
moduri, cea mai utilizată procedură este cea a lui Pearson. rtt - coeficient de fidelitate – regăsim dublată litera t pentru că este
vorba de aplicarea în două momente a aceluiași test; rxy – coeficient de validitate – avem două litere x și y însemnând folosirea a
două instrumente aplicate în două momente diferite la distanță mare unul de altul pentru a măsura comportamentul anticipat de
primul. Conceptul de fidelitate este utilizat pentru a acoperi mai multe aspecte ale consistenței scorului. Fidelitatea indică măsura
în care diferențele dintre subiecții testați, evidențiate prin scorurile obținute, se datorează diferențelor reale (adevărate) privind
însușirea psihică măsurată și măsura în care ele sunt atribuibile erorilor șansei. Ex. inteligența de 120 X = SR (niciodată) → X =
SR + E (eroare) X – scor brut SR – scor real Întrebarea ce se impune: Are examinatorul posibilitatea să controleze toți factorii
(eroarea) care pot interveni în timpul acțiunii de testare?
Surse de variabilitate Albu M. (2003) oferă următoarele posibile surse de variabilitate care pot afecta scorurile unui test:
a. Caracteristici durabile ale persoanei, independente de situația de testare și care au influență asupra modului de rezolvare a
testelor psihologice în general, nu numai a testului în cauză: abilitatea generală de a înțelege instrucțiunile testelor;
deprinderi și îndemnări generale pentru rezolvarea testelor; unele deprinderi pot influența modul de a rezolva un grup de teste
care prezintă asemănări cu testul în cauză.
b. Caracteristici durabile ale persoanei, independente de situația de testare și care au influență asupra modului de rezolvare a
testului respectiv, dar nu și a altor teste: cunoștințe și deprinderi care pot influența modul de rezolvare a testului în cauză;
existența unor patternuri de răspuns stabile; cunoașterea de către subiect a răspunsului la unii itemi.
c. Factori care acționează diferit de la o situație de testare la alta și care au influență asupra modului de rezolvare de către subiect
a mai multor teste psihologice administrate în situația respectivă, nu numai a testului în cauză: caracteristici temporare ale
persoanei: starea fizică și psihică generală; condițiile fizice în care are loc administrarea testului; comportarea
examinatorului și interacțiunea personalității, a sexului sau a rasei examinatorului cu subiectul.
d. Factori care acționează diferit de la o situație la alta și care au influență asupra modului de rezolvare de către subiect a testului
în cauză, dar nu și a altor teste care măsoară aceeași caracteristică: nivelul de antrenare al subiectului în rezolvarea unor sarcini
asemănătoare celei cerute de testul în cauză; dispoziția momentană a subiectului pentru rezolvarea testului; fluctuații ale
memoriei sau ale atenției subiectuluiîn timpul testării, care îl fac să nu-și amintească la un moment dat un anumit fapt sau să nu
observe unele amănunte.
e. Factori cu acțiune aleatorie, care afectează administrarea testului în cauză sau aprecierea performanțelor la test și care ar putea
sau nu să influențeze rezultatele altor teste administrate în aceeași situație: factori de distragere a atenției subiectului;
norocul la ghicirea răspunsului corect, atunci când subiectul alege răspunsul la întâmplare; cotarea greșită a unor itemi,
intenționată sau nu, și, în consecință, obținerea unui scor eronat.
f. Factori legați de concepția testului în cauză, independent de subiect și de situația de examinare: structura testului,
compoziția și repartiția itemilor etc.
Alte caracteristici psihometrice: U. Șchiopu introduce o altă caracteristică psihometrică – finețea discriminativă – capacitatea
testului de a scoate în evidență diferențele interindividuale și pe de altă parte de a măsura exclusiv însușirea psihică pentru care a
fost construit. Alți autori vorbesc aduc în discuție existența unui număr mare de asemenea caracteristici.
Astfel, E. Claparede oferă o listă de caracteristici (calitățile ideale pentru unele teste de aptitudini): 1. Să fie interesante; 2. Să fie
obiective în aplicație; 3. Să aibă un instructaj clar; 4. Să manifeste obiectivitate în apreciere(notare); 5. Să excludă hazardul; 6. Să
fie agreabile; 7. Să fie etalonate; 8. Să prezinte o bună dispersie; 9. Să fie univoce; 10. să fie reprezentative; 11. Să fie inedite; 12.
Să fie constante; 13. Să se aplice la toate vârstele; 14. Să nu măsoare decât o singură variabilă etc.

PSIHOLOGIA MUNCII

1.Evaluarea performantei profesionale:

Utilitate
Utilitatea evaluării performanței profesionale poate fi privită din trei perspective principale: a organizației, a personalului și a
psihologilor.
Pentru organizație, informațiile privind performanța profesională reprezintă un sprijin în luarea deciziilor importante referitoare
la personal:
- Motivarea angajaților (fundamentarea sistemului de plată și de recompense, precum și al sancțiunilor stimulează efectul
de competiție între angajați);
- Planificarea și organizarea cursurilor de formare și de creștere a calificării profesionale;
- Identificarea potențialului individual în sprijinul deciziilor de promovare;
- Fundamentarea deciziilor privind politica de restructurare a personalului, atunci când este cazul;
- Optimizarea sistemului de organizare a muncii și de supervizare, acolo unde se constată deficiențe de ”productivitate”.
Pentru personal, cunoașterea modului în care răspund așteptărilor angajatorului conduce la:
- Feedback cu rol stimulativ în cazul aprecierilor pozitive sau de mobilizare și autocorecție în cazul evaluărilor negative;
- Fundamentarea și corecția aspirațiilor privind dezvoltarea carierei.
Pentru psihologi, aprecierea performanței profesionale este importantă din următoarele puncte de vedere:
- Rol diagnostic (identificarea angajaților cu probleme de adaptare și care au nevoie de suport și consiliere);
- Rol prognostic (oferă criterii de validare pentru examenele de selecție, astfel încât persoanele angajate în viitor să fie
mai eficiente).
-
Dimensiuni comportamentale ale performantei
- Eficiența specifică postului (sarcinii) – cât de bine execută solicitările esențiale ale unei sarcini care are un specific ce o
distinge de altele;
- Eficiența în sarcini nespecifice locului de muncă – cât de bine execută sarcini care nu sunt specifice locului de muncă,
dar sunt cerute de majoritatea locurilor de muncă din organizație;
- Comunicare scrisă și orală – cât de bine se exprimă în scris sau verbal, în fața unei audiențe de orice mărime;
- Efortul manifestat – cât de mult se mobilizează în îndeplinirea sarcinii, cât de insistent și de intens este în activitatea de
muncă;
- Disciplina personală – cât de mult evită conduitele negative, cum ar fi abuzul de alcool, încălcarea regulilor,
absenteismul etc;
- Facilitarea performanței de grup – cât de bine susține, ajută și dezvoltă relațiile de grup și unitatea grupului în
realizarea scopurilor organizației;
- Supervizarea – cât de bine își influențează subordonații prin interacțiune personală directă;
- Management și administrare – cât de bine îndeplinește funcții de management (altele decât cele de supervizare), cum ar
fi fixarea obiectivelor, organizarea oamenilor, planificarea resurselor, monitorizarea progresului, controlul cheltuielilor,
găsirea resurselor suplimentare etc.
Fiecare dintre aceste dimensiuni generice poate fi concretizată cu ușurință prin anumite comportamente specifice, cu
semnificație pozitivă sau negativă.
Din perspectiva managementului de personal, evaluarea performanței este esențială din două motive: oferă sprijin pentru deciziile
administrative și ameliorează performanța angajaților.
Din perspectiva psihologului, evaluarea performanței în muncă aduce o informație absolut necesară pentru
fundamentarea procesului de selecție, prin posibilitatea validării predictorilor.

Metode de evaluare a performantelor


Există diverse clasificări ale metodelor de apreciere a performanțelor profesionale. Astfel, Viswesvaran (2006) propune
distincția dintre înregistrările documentare ale organizației și evaluările subiective. Pornind de la această dihotomie reținem
următoarea clasificare (Popa, 2008):
Evaluări obiective
- Înregistrări documentare – date obiective cuantificate și înregistrate în conformitate cu documentația aferentă
proceselor specifice de muncă;
- Evaluarea automatizată a performanței – înregistrarea unui număr mare de aspecte care țin de conduita și
performanța profesională a personalului cu ajutorul programelor specializate pot fi utilizate în scopul evaluării.
Evaluări subiective
Evaluările subiective reprezintă una dintre opțiunile cele mai frecvente în procedurile de apreciere a performanței.
Acestea se bazează în principal pe evaluarea de către unul sau mai mulți evaluatori ai activității respective.
- Scale grafice de evaluare – vizează aprecierea prin raportarea la un criteriu absolut, fixat arbitrar – ele constau în prezentarea
unui set de dimensiuni sau sarcini supuse aprecierii, în dreptul fiecărora existând mai multe niveluri de performanță. O variantă
modernă de scală grafică este scala cu ancore comportamentale (Smith, Kendall, 1963), care definește în mod explicit anumite
niveluri ale scalei prin comportamente observabile.
- Sistemele de ierarhizare comparativă - reprezintă evaluări bazate pe norme de referință, care plasează persoana evaluată în
raport cu alte persoane, apreciate sub același aspect. Cea mai simplă metodă de clasificare constă în ordonarea pe o listă,
crescător sau descrescător, ”de la cel mai bun” la ”cel mai slab”. O variantă îmbunătățită este așa-numita clasificare alternantă: se
selectează primul și ultimul, apoi al doilea cu penultimul și tot așa. Una din abordările comparative este metoda ”aprecierii
obiective Zapan” (evaluarea între colegi). Metoda presupune evaluarea comparativă între persoanele dintr-un grup (Zapan, 1984).
- Metoda ”feedback 360” – se bazează pe evaluări subiective concomitente primite din partea șefilor, a colegilor și a
beneficiarilor, motiv pentru care a fost numită metoda ”multisursă/multievaluator (Fletcher, Perry, 2006).
- Metoda ”codului de punctaj” – tehnică de evaluare subiectiv-cantitativă ce se bazează pe valorizarea unor comportamente sau
secvențe de comportamente elementare, precis descrise și observabile, cărora li se atribuie o anumită valoare numerică.
Performanța este evaluată prin identificarea de către evaluatori a anumitor imperfecțiuni, precis definite, și penalizarea lor
(scăderea) dintr-o valoare maximă (notă) care corespunde performanței ideale.

Tendinte contemporane
În ultimii ani, sistemele de evaluare a performanțelor în cadrul organizațiilor au început să ia forme noi. Sistemele de evaluare din
zilele noastre sunt generalizate la toate nivelurile manageriale, sunt simplificate și din ce în ce mai internaționalizate. Noile
sisteme de evaluare a performanțelor sunt folosite mai ales în contextul introducerii unor programe de management al calității
totale și în contextul legăturii tot mai puternice cu schemele de recompensare. Se recunoaște din ce în ce mai des că sistemele
convenționale de evaluare nu motivează angajații, iar nevoia de a obține rezultate cât mai bune cu un număr tot mai redus de
angajați mută accentul de pe evaluare pe dezvoltare. Apariția companiilor globale ce operează în culturi diferite a obligat inițierea
de sisteme flexibile, adaptate la cultura regională sau națională. Sistemele actuale de evaluare a performanțelor prezintă de obicei
trei mari componente: o sesiune de planificare a performanțelor; o evaluare a dezvoltării bazată pe competențe sau dimensiuni de
abilități; o evaluare a potențialului cu ajutorul unor metode obiective.
Organizațiile sunt sisteme complexe, starea lor afectând nivelul performanțelor angajaților. Este important de subliniat că
managementul performanțelor presupune o abordare sistemică, nu numai una procesuală. Sistemul de management al
performanțelor implică o serie de componente funcționale interconectate, eficiența fiecărei componente depinzând de modul în
care este integrată în întreg, iar eficiența întregului depinzând de eficiența fiecărei componente.
Managementul performanțelor umane reprezintă folosirea unui set divers de intervenții care încearcă sistematic și sistemic să
identifice și să înlăture obstacolele în obținerea performanței individuale și organizaționale. Managementul performanțelor umane
se centrează pe rezultate, verificând și confirmând dacă angajații urmăresc aceleași scopuri și au aceeași viziune, dacă procedurile
de muncă sprijină productivitatea, eficiența și calitatea și dacă angajații au cunoștințele, abilitățile și motivația necesare obținerii
performanțelor așteptate.

2.Selectia psihologica a personalului:

Concepte fundamentale in selectia psihologica


Sintetizând se poate spune că selecția psihologică înseamnă realizarea unei potriviri între caracteristicile oamenilor și solicitările
posturilor pe care sunt angajați. Prin urmare, acest fapt presupune identificarea și măsurarea adecvată a unor caracteristici
individuale care se află într-o relație de determinare/asociere cu anumiți indicatori de performanță profesională. În acest model
întâlnim două dintre conceptele fundamentale ale selecției psihologice: predictorul și criteriul.
Criteriul este o valoare care decurge dintr-un proces de măsurare și exprimă cât de bine își îndeplinesc persoanele
sarcinile posturilor pe care le ocupă. În principiu, valorile criteriului rezultă din procesul de evaluare a performanței profesionale.
Ele se referă la comportamente, performanțe sau alte rezultate care prezintă o semnificație în raport cu așteptările organizației.
Pentru a fi utile în procesul de selecție, evaluările profesionale trebuie să fie exprimate într-o formă cantitativă, impusă de
necesitatea analizei statistice. Utilitatea esențială a criteriului este dată de faptul că acesta constituie punctul de referință pentru
probarea eficienței selecției psihologice. Performanța profesională este o realitate complexă, ce poate fi definită prin multiple
aspecte, prin urmare pot exista mai multe criterii de selecție, alegerea unuia sau mai multora dintre ele fiind una dintre deciziile
importante ale psihologului.
Predictorul este o valoare ce decurge din procesul de măsurare a trăsăturilor sau caracteristicilor individuale
considerate relevante pentru performanța în profesia vizată de selecție. El prezintă un dublu rol:
- la nivel statistic, servește drept suport pentru predicția performanței (definită prin valoarea criteriului);
- la nivel individual, susține decizia de selecție sau o evaluare cu finalitate decizională (un scor sau un calificativ
care va fi utilizat în decizia de angajare).
În mod natural, într-un proces de selecție sunt măsurați și utilizați mai mulți predictori, deoarece performanța
profesională nu depinde de o singură caracteristică psihologică individuală. Prin urmare este necesară fie instituirea unui proces
decizional care să țină cont de nivelurile diferiților predictori măsurați, fie de utilizarea unei proceduri statistice (regresia
multiplă) prin care valorile mai multor predictori sunt integrate într-o valoare unică, pe baza căreia se ia decizia de selecție.
Relația dintre criteriu și predictor este definită prin conceptul de validitate, mai exact, validitatea de criteriu (sau
validitate predictivă). Aceasta este o proprietate a valorilor măsurate ale caracteristicilor individuale de a prezice (estima) nivelul
de performanță profesională sau numai anumite aspecte ale acesteia.. atunci când avem mai mulți predictori și mai multe criterii,
validitatea ia valori distincte pentru fiecare dintre perechile predictor-criteriu. Validitatea de criteriu (sau predictivă) se află în
centrul oricărui proces de selecție, deoarece reprezintă însăși dovada eficienței acesteia, fapt care o susține și o justifică atât din
punct de vedere moral cât și legal.
Predictori utilizati in selectia personalului
Un predictor poate fi orice valoare de măsurare care se referă la caracteristicile sau trăsăturile candidatului la un examen de
selecție, de la care se așteaptă să prezică performanța pentru activitatea de muncă respectivă. Prin urmare predictorii pot fi atât
caracteristici de ordin demografic (genul, vârsta), cât și de ordin demografic, care definesc abilitățile de operare mintală,
abilitățile psihomotorii sau personalitatea.
Una dintre primele decizii pe care trebuie să le ia un psiholog care proiectează un examen de selecție este dacă alege soluția cu un
singur sau cu mai mulți predictori (Miner, 1992). Selecția pe baza unui singur predictor este mai degrabă o excepție, în realitate
utilizându-se mai multe caracteristici individuale pentru a face predicții asupra performanței profesionale. În situația cu mai mulți
predictori, valorile acestora trebuie integrate pentru a contribui împreună la estimarea valorii criteriului. Cea mai frecvent
utilizată soluție este corelația (sau regresia multiplă). Nu doar integrarea predictorilor este o problemă, ci și alegerea acestora
pentru a fi măsurați și apoi utilizați efectiv în decizia de selecție.
Tipuri de predictori
În practica selecției se constată utilizarea unei largi varietăți de predictori psihologici. În principiu, predictorii pot fi clasificați în
trei mari categorii:
- predictori care se bazează pe diferențe individuale (aptitudini cognitive, aptitudini fizice, personalitate și
informații biografice);
- predictori bazați pe o metodă de măsurare a unor cunoștințe, abilități sau combinații de trăsături (simulare,
eșantion de sarcină, centre de evaluare, interviu);
- predictori utilizați pentru predicția comportamentelor indezirabile în muncă (integritate, testare antidrog).

Predictori care se bazează pe diferențe individuale:


a. Aptitudini cognitive
Aptitudinea cognitivă este de departe predictorul cu cea mai largă și în același timp cu cea mai îndelungată utilizare în
selecția psihologică. În esență, aceasta poate fi definită prin potențialul de a procesa informația și de acumula experiență prin
învățare. În general, se apreciază că relația dintre nivelul abilităților cognitive și performanța profesională, exprimată în valori ale
coeficientului de corelație r, este de aproximativ 0,50, adică peste nivelul validității altor tipuri de predictori. Nivelul validității
poate fi însă și mai mare pentru activitățile ce implică un grad ridicat de complexitate intelectuală (de ex. un post de inginer
implică solicitări intelectuale mai mari decât un post de conducător auto). Dat fiind faptul că aproape nu există profesie pentru
care să ne se fi constatat o relație semnificativă cu abilitatea cognitivă, acest tip de predictor este larg utilizat în procedurile de
selecție.
În ceea ce privește relația dintre inteligență și performanța profesională, literatura de specialitate evidențiază faptul că
aceasta este mai puternică odată ce vechimea în muncă crește. Încercând a se răspunde la întrebarea de ce este atât de importantă
inteligența pentru succesul profesional, s-a ajuns la concluzia că inteligența favorizează achiziția de cunoștințe profesionale. Prin
urmare persoanele mai inteligente învață mult mai repede, fapt care favorizează performanța profesională, prin comparație cu cei
ale căror aptitudini cognitive sunt mai scăzute. Interesant de observat că datele cercetărilor susțin faptul că solicitările
intelectuale, chiar și în cazul unor profesii percepute drept mai puțin complexe, sunt mai mari decât se acceptă în mod obișnuit.
b. Aptitudini fizice
Aptitudinile fizice sunt relevante pentru activitățile profesionale care presupun solicitări semnificative (pompieri, militari,
polițiști). Una dintre clasificările utilizate pentru abilitățile fizice include nouă categorii: forță statică, forță de explozie, forță
dinamică, forța trunchiului, flexibilitate de extensie, flexibilitate dinamică, coordonare corporală, echilibru, rezistență generală.
c. Caracteristici de personalitate
Alături de aptitudinile cognitive, trăsăturile de personalitate sunt, de departe, printre cei mai utilizați predictori în
procedurile de selecție. De-a lungul timpului, numărul variabilelor de personalitate utilizate ca predictori de selecție nu a încetat
să crească, aceștia fiind importanți în adaptarea profesională. Atitudinea față de muncă, sociabilitatea și capacitatea de adaptare la
stres trebuie să fie luate în considerare ca indicatori pentru capacitatea de integrare și coordonare în grupurile de lucru. Concepția
pe care se bazează evaluarea trăsăturilor de personalitate presupune determinarea comportamentului uman de către anumite
dispoziții, caracteristici stabile care conduc la manifestări tipice în condiții variate. Nu există nici un dubiu că dispozițiile există,
dar comportamentul nu se bazează doar pe aceste trăsături, ci este un proces dinamic, complex, în care aceste trăsături
interacționează cu alte aspecte, cum ar fi nevoile individuale și cerințele situaționale. Trăsăturile de personalitate interacționează
și compun structuri cu caracteristici specifice ale căror semnificații pot fi de asemenea luate în considerare. Prin urmare, este
recomandabil ca în evaluarea personalității să se interpreteze nu doar trăsăturile individuale, ci și structurile acestora, care pot
oferi informații semnificative suplimentare. Nu există o listă unică, universal valabilă de trăsături de personalitate relevante
pentru orice post. Chiar și pentru același post se pot utiliza uneori profiluri de personalitate ușor diferite, în funcție de ce
consideră psihologul că este mai important.
d. Informații biografice
Inventarele de date biografice însoțesc de obicei formularele de înregistrare a datelor de selecție și constituie o modalitate de
extindere a ariei de informații culese cu acest prilej. Domeniile uzuale de interes sunt: activitățile recreaționale preferate,
experiențe tipice din copilărie, motivație, aspecte privind sănătatea etc. raționamentul pe care se bazează este următorul: oamenii
se nasc cu anumite predispoziții și înclinații. De-a lungul vieții, fiecare om se pune în acele situații care slujesc și întăresc aceste
predispoziții. Cu alte cuvinte, comportamentul viitor ar putea fi prevăzut cu ajutorul unei analize comportamentale de tip
retrospectiv (Smither, 1994).
Pentru a fi eficiente și acceptate de candidați, inventarele de date biografice trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- Să se refere la aspecte ușor de controlat de către subiect;
- Să aibă o legătura evidentă cu activitatea viitoare;
- Să fie verificabile;
- Să nu fie percepute ca un atentat la intimitate;
- Să nu sugereze discriminări de tip religios, rasial, de origine națională și/sau de sex.
Predictori bazați pe o metodă de măsurare.
a. Simularea și eșantionul de sarcină
Simulatoarele reprezintă o modalitate de confruntare a candidaților cu situații și condiții mai apropiate de realitatea
profesiei pentru care candidează. Deși sunt asociate cu modernitatea recentă, simulatoarele au o îndelungată prezență în domeniul
evaluării și selecției psihologice. Cu toate acestea simulatoarele sunt totuși puțin utilizate, fiind întâlnite mai ales în medii înalt
tehnologizate. Principala caracteristică a unui simulator este ”fidelitatea”, care descrie nivelul de realism al situației reproduse de
simulator avantajul major al unui simulator este reprezentat de capacitatea lui de a surprinde comportamente complexe, în locul
”feliilor de comportament” surprinse de metodele ”clasice”. Totuși rămâne de rezolvat o problemă esențială: interpretarea
psihologică a rezultatelor la simulator, un lucru extrem de dificil, dat fiind faptul că simulatorul ne pune în fața comportamentului
integral, ușor interpretabil pe criterii de performanță, dar greu de diagnosticat psihologic.
Spre deosebire de simulare, eșantionul de sarcină reprezintă o modalitate prin care candidații sunt puși să execute efectiv
sarcina de muncă pentru care sunt evaluați. De exemplu, selecția unei secretare poate include o probă de editare computerizată a
unui document. Această metodă prezintă o validitate evidentă, însă are dezavantajul poate fi utilizată numai în cazul unor sarcini
mai puțin complexe.
b. Centrul de evaluare
Un astfel de centru presupune integrarea candidaților într-un mediu de evaluare, pe o durată relativ mare (câteva zile, o
săptămână, o săptămână sau chiar mai mult), timp în care sunt supuși unor evaluări complexe, cu metode diferite, de către mai
mulți evaluatori. Specificul acestei metode constă în:
- Evaluarea pe baza unor metode multiple;
- Standardizarea metodelor de evaluare;
- Evaluarea simultană de către mai mulți evaluatori a fiecărui candidat.
În ciuda unor obiecții aduse acestei metode, realismul situațional și implicarea evaluatorilor calificați din mediul profesional
respectiv fac din centrele de evaluare o metoda ”populară”, atât printre candidați, cât și în rândul managerilor, care sunt
satisfăcuți de caracterul său empiric, mai ușor de înțeles decât testele psihologice și procedurile relativ complicate de predicție
asociate acestora.
c. Inteviul
Obiectivul interviului de selecție este obținerea unor informații cu privire la competența și motivația candidatului pentru un
anumit post, precum și la modul în care acesta se va comporta în mediul de muncă. În mod obișnuit, interviul reprezintă o
modalitate prin care se abordează în mod direct și personal aspecte incluse în formularele pe care le-au completat candidații prin
examenul de selecție, fără a se limita la acesta. Interviul este, fără îndoială, cea mai utilizată metodă de recoltare a predictorilor
de selecție, fapt care se concretizează într-o vastă literatură dedicată acestei tehnici. Unul dintre dezavantajele majore ale utilizării
interviului pentru selecție este posibilitatea de manipulare a răspunsurilor în funcție de așteptările intervievatorului. Pe măsură ce
acestea au devenit o practică generalizată în aproape orice proces de angajare, candidații au dezvoltat ”strategii de succes”,
menite să ofere cea mai bună imagine despre sine. Această tendință este susținută și de o bogată ofertă de ghiduri care conțin
recomandări cu privire la modul de prezentare la interviurile de selecție. S-a ajuns la o adevărată ”standardizare” a candidaților
care se prezintă la interviul de selecție, de la ținuta vestimentară până la expresiile utilizate sau poziția pe scaun. În aceste
condiții, este evident că principala problemă a intervievatorului este de a trece dincolo de imaginea de fațadă oferită de candidat.
O modalitate prin care se poate depăși acest neajuns este tehnica facilitării (Smith, 2000), prin care se înțelege orice intervenție
din partea intervievatorului care îl determină pe candidat să iasă din ”schema răspunsurilor prestabilite”.
O evoluție mai recentă în aceeași direcție este reprezentată de așa-numitul interviu situațional (Ones, Viswesvaran, 2004),
care se bazează pe întrebări cu privire la situații concrete, ce pot fi întâlnite în mediul de muncă, solicitându-se candidatului să
prezinte modul în care ar reacționa sau în care s-ar comporta.

Predictori utilizați pentru pentru predicția comportamentelor indezirabile


Comportamentele indezirabile reprezintă forme de manifestare comportamentală care încalcă normele impuse de reglementările
angajatorului sau, pe un plan mai general, normele legale, morale ori de conduită general acceptabile. Predispoziția către acest tip
de manifestări poate coexista cu caracteristici personale sau aptitudinale pozitive, în raport cu cerințele postului de muncă. Prin
urmare, există angajatori interesați de identificarea candidaților care prezintă riscul unor conduite contraproductive.
a. Testele de integritate
Testele de integritate vizează aspecte de ordin moral și atitudinal, cu impact asupra siguranței și protecției informațiilor într-
o organizație. Dacă inițial acestea erau utilizate mai ales în instituții guvernamentale (armată, serviciile de informații), în prezent
multe companii sunt dispuse să apeleze la asemenea teste. În principiu, testele de integritate pot fi clasificate în trei categorii:
chestionare specializate, teste fiziologice (poligraful sau detectorul de munciuni) și provocările deliberate.
b. Testarea contra abuzului de substanțe
Evaluarea riscului de abuz de substanțe (alcool, droguri) prezintă un interes aparte în organizațiile moderne, deoarece prevalența
conduitelor de abuz tinde să crească, iar pierderile pe care și le asumă acestea sunt foarte mari. Ca și în cazul testelor de
integritate, testele contra abuzului de substanțe pot fi sub formă de chestionare sau prin determinări fiziologice obiective.
Utilizarea chestionarelor poate fi utilă mai degrabă pentru evaluarea predispoziției la consumul abuziv de substanțe decât pentru
relevarea unui comportament de acest tip. La rândul lor, determinările fiziologice (analiza sângelui, urinei sau a firelor de păr)
sunt utile tocmai pentru evidențierea curentă a abuzului de substanțe. În unele cazuri consumul de substanțe interzise poate fi
doar un simptom de inadaptare temporară la stresul ocupațional, iar persoana în cauză poate fi recuperată prin integrarea într-un
program adecvat de terapie psihologică.
Apelul la testele contra abuzului de substanțe ține de politica organizației. Ele se pot întâlni mai ales în locuri de muncă
cu solicitări intense, ce reclamă concentrare continuă și prezintă riscuri de accident.

La final se poate afirma că validitatea procesului de selecție se referă la măsura în care o predicție făcută prin decizia de selecție
este corectă, a fi corect însemnând a corespunde cu performanța în muncă, realizată de persoanele declarate admise. Practic
validitatea este o proprietate a fiecărui predictor de a avea o legătură cu criteriile de performanță, legătură pusă în evidență printr-
o procedură statistică (în mod obișnuit, corelația liniară Pearson).

Tendinte moderne in selectia de personal

PSIHOLOGIA MEDICALA

1.Psihologia medicala:
Starea de normalitate si anormalitate
2. Normalitate vs. anormalitate: definiţie, descriere; normalitatea ca proces; Cuvântul normal provine din latinescul
„norma” (unghi drept), adică ceea ce nu oscilează nici la dreapta, nici la stânga, ceea ce se află chiar în mijloc. Normalul este deci
un termen calificativ implicând o valoare (Aş vrea să devin normal). Normalul este şi un termen descriptiv indicând o medie (Aş
vrea să fiu normal ca şi ceilalţi, ca toată lumea).
Normalitatea şi sănătatea: în cazul de faţă -sănătatea mintală- reprezintă o rezultantă complexă a unei mulţimi de parametri ai
vieţii organice şi sociale, aflaţi în echilibru dinamic, ce se proiectează pe modelul genetic al existenţei individuale, nealterat
funcţional şi morfologic, în istoria sa vitală.
Normalitatea ca valoare medie: se bazează pe descrierea statistică a fenomenelor biologice, psihologice şi sociale conform
repartiţiei gaussiene a curbei în formă de clopot. Această abordare concepe porţiunea mediană cea mai importantă ca dimensiune
drept corespunzătoare normalului, iar ambele extreme, ca deviante.
Normalitatea ca utopie: defineşte felul în care individul şi comunitatea consideră că persoana ar trebui să fie.
Normalitatea ca proces: pune accentul pe faptul că un comportament normal este o rezultantă finală a subsistemelor care
interacţionează între ele. Ea operează cu aşa-numita normă responsivă sau funcţională, ce reflectă măsura în care un organism, o
persoană, un subiect îşi împlineşte rolul funcţional pentru care există în economia sistemului supradiacent din care face parte.
E.Erikson-Normalitatea este capacitatea de a fi stăpân pe perioadele vieţii: încredere/ neîncredere; autonomie/îndoială;
iniţiativă/vinovăţie; activitate, producţie/inferioritate; identitate/confuzie de rol; creaţie/stagnare; integritatea ego-ului/disperare.
3. Anormalitatea şi cele 4 tipuri comportamentale: enumerare, descriere; Anormalitatea este o îndepărtare de normă al
cărei sens pozitiv sau negativ rămâne indiferent în ceea ce priveşte definirea în sine a zonei de definiţie. Sensul este important în
perspectivă calitativă. Astfel, antropologic, în zona pozitivă se află persoanele excepţionale, geniile, care joacă un rol creator în
istoria omenirii, în instituirea progresului. Invers, patologia, boala, se referă la îndepărtarea de normă în sens negativ, spre minus,
spre deficit funcţional şi de performanţă, spre dizarmonie, dezorganizare, destructurare. Delay J. şi Pichot P. consideră că
anormalul reprezintă o abatere calitativă şi funcţională de la valoarea şi semnificaţia generală a modelului uman.
Enăchescu C.-surprinde evoluţia spre anormalitate, în patru tipuri comportamentale şi anume:
1) -comportamentul de tip criză bio-psihologică de dezvoltare sau involuţie (pubertate, adolescenţă, climax, andropauză) cu
caracter pasager şi reversibil;
2) -comportamentul de tip carenţial (legat de stări de frustrare afectivă, carenţe educaţionale, disfuncţii familiale şi în modul de
viaţă), ce crează dificultăţi de adaptare;
3) -comportamentul de tip sociopatic, constând din conduite delictuale, agresive, toxicomanice sau de furie, cu caracter recurent
sau episodic;
4) -comportamentul de tip patologic, parţial sau deloc reversibil, de natură exogenă, endogenă sau mixtă, cu intensităţi şi forme
variabile (stări reactive, nevroze, psihopatii, psihogenii, endogenii).
Toate converg în principiu spre chintesenţa spuselor lui Hipocrat şi anume “nu există boli ci numai bolnavi”.

Starea de sanatate :definitie; sanatatea fizica si mentala:


Definiţia sănătăţii:Sănătatea umană poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care defineşte normalitatea existenţei
individului semnificând menţinerea echilibrului structural al persoanei (în plan corporal biologic şi psihic conştient) atât în
perspectiva internă , cât şi în perspectiva externă, . Organizaţia Mondială a Sănătăţii definea starea de sănătate ca fiind: „o stare
completă de bine din punct de vedere psihic, mental şi social, şi nu neapărat în absenţa durerii”.
In plan subiectiv, orice individ sănătos apreciază fugitiv sănătatea, fără a o savura îndelung, ca atunci cand se vindecă brusc după
o boală acută trecătoare. Această senzaţie plăcută de “bine” corespunde şi unei “cenestezii pozitive”, un fel de conştientizare a
funcţionalităţii normale a componentelor organismului, o sumă de informaţii cenestezice, în special la nivelul aparatului
locomotor, tegumentelor şi respiraţiei.
Sănătatea fizică şi mentală: definiţie, detaliere; Sănătatea fizică ( somatică) nu presupune existenţa coexistenţa obligatorie a
unei sănătăţi mentale, fapt ce explică existenţa unor boli psihice în contextual unor sănătăţi somatice perfecte a bolnavilor
respective.
Sănătatea mentală apare drept o vastă sinteză, rezultanta complexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale,
aflaţi în echilibru dinamic, ce se proiectează pe modelul funcţional sau morfologic în istoria sa vitală. Manifestarea acestor stări
de sănătate ar fi existenţa unei judecăţi şi a unei viziuni realist-logice asupra lumii,dublate de existenţa unei discipline psihologice
şi sociale a muncii, bazate pe autocontrolul voliţional, acordat la normele sociale, pe fundalul bucuriei de a trai si al echilibrului
introversie-extroversie.
6.Principalele caracteristici ale sănătăţii mentale: enumerare, detaliere; Lagache D., sintetizand datele obţinute de unii
cercetători descrie următoarele caracteristici principale ale sănătăţii mentale:
• Capacitatea de a produce, de a tolera tensiuni suficient de mari şi de a le reduce
într-o formă satisfăcătoare pentru individ;
• Capacitatea de adaptare a propriilor aspiraţii la cele ale grupului;
• Capacitatea de adaptare a conduitei proprii la diferite tipuri de relaţii cu ceilalţi
Indivizi;
• Capacitatea de identificare atat cu forţele conservatoare, cat şi cu cele inovatoare
ale societăţii.
7.Caracterizarea completă a sănătăţii mentale: descriere; Pentru caracterizarea completă a sănătăţii mentale, trebuie
luate în considerare:
1.Percepţiile pacientului: felul în care îşi percepe gandurile, comportamentul şi funcţionarea poate să ajute la aprecierea
gradului de normalitate;
2.Percepţiile altora: în timp ce pacientul poate fi subiectiv în ajustarea emoţiilor, pentru cei din jur comportamentul acestuia
poate fi bizar, anormal. Frecvent pacienţii psihiatrici nu sunt conştienţi că au o boală;
3.Normele culturale şi etnice: acelaşi eveniment poate avea implicaţii diferite , în funcţie de spaţiul cultural ( de exemplu,
hiperkinetismul unui copil poate fi acceptat acasă şi interzis la şcoală)
4.Valori statistice: cei situaţi la o extreme sau alta sunt etichetaţi ca fiind anormali, deoarece nu se încadrează ca majoritatea
oamenilor, în medie.

Parametrii starii de sanatate(biologici,psihologici si sociali)

Parametri biologici : varsta,sexul,constitutia fizica,caracteristci antrpologice

Parametrii psihologici ai stării de sănătate cuprind condiţiile de bunăstare psihică şi constau în integritatea şi capacitatea optimă
a funcţiilor şi mecanismelor psihice ale indivizilor de a le asigura adaptarea la variaţia mediului ambiant. Totodată, diferite
circumstanţe (sociale, psihologice) pot determina stres.
Parametrii sociali:
Parametrii sociali ai stării de sănătate permit înţelegerea condiţionării stărilor de sănătate/boală în funcţie de variabilele sociale şi
culturale care se manifestă în sistemul social global (fig.); parametrii sociali ai stării de sănătate au în vedere bunăstarea socială,
materială şi spirituală a membrilor colectivităţilor umane şi se referă la capacitatea lor optimă de a-şi îndeplini rolurile sociale .

Notiunea de boală: definiţie,; Boala reprezintă o formă de existenţă a materiei vii caracterizată prin apariţia procesului ce
implică tulburarea unităţii forţelor din organism (integritatea) şi a organismului cu mediul (integrarea).
Boala umană se caracterizează, în general, prin perturbarea la diverse nivele şi din variate incidente a structurilor funcţionale ale
individului în perspectivă corporal-biologică sau psihic-conştientă. Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o
dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei, dificultăţi obiective şi subiective în prezenţa, adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii
sociale, dezadaptarea, involuţia, moartea nefirească (prin accident) ori evoluţia spre constituirea defectualităţii sau deteriorării
grave.
Există mai multe variante anglo-saxone în definirea noţiunii de boala,şi anume:
1. Ilness- realitatea subiectivă a bolii,ce determină alterarea unor structure şi funcţii anatomice, fiziologice sau
psihologice;
2. Disease- se referă la realitatea biofizică a bolii, implicand anumite limitări funcţionale şi reducerea parţială sau totală a
activităţii cotidiene;
3. Sickness- se referă la a treia dimensiune a bolii, respectiv la realitatea socio-culturală.
In esenţă, boala reprezintă:
a. Sursă de discomfort:-somatic ( simptome generale precum astenie fizică, inapetenţă, dureri, vărsături , -psihic(
insomnia, iritabilitate,etc).
b. Impas existential:- limitarea activităţii profesionale; - greutăţi materiale - modificarea relaţiilor socio-profesional -
schimbări de ordin ambiental cu impact negative ( mediul intraspitalicesc).
Conceptul de adaptare:
Adaptarea este implicată în toate tipurile de reacţii întâlnite la om, după cum poate fi identificată chiar şi în secvenţele
constitutive ale unor subsisteme psihice ale personalităţii. În acest sens este menţionat J. Piaget, pentru care legile fundamentale
după care funcţionează psihicul uman sunt asimilarea şi acomodarea, ambele cu evidente implicaţii adaptative. Pentru J.Piaget
adaptarea este „un echilibru între asimilare şi acomodare, cu alte cuvinte un echilibru al schimburilor dintre subiect şi obiecte”.
Adaptarea este un pattern comportamental pozitiv, care poate fi folosit la reducerea stresorilor şi stresului asociat unei boli. În
1937, Selye H. introduce termenul de sindrom de adaptare în patologia generală, definindu-l ca un ansamblu de reacţii prin care
organismul răspunde la o acţiune agresivă – stres.
Pornind de la acest concept, organismul uman se află într-o relaţie simultană şi reciprocă cu mediul exterior. Adaptarea,
rezultanta acestei relaţii, depinde de fiecare dintre cei doi factori participanţi, fiecare devenind un determinant şi un produs al
relaţiei. Comportamentul uman este un proces de adaptare dezvoltat, menţinut şi schimbat de aceste relaţii simultane şi reciproce
Adaptarea este strâns relaţionată cu promovarea stării de sănătate şi cu prevenirea tulburărilor (bolilor). În acord cu Pearlin şi
Schooler (1978), adaptarea ne protejează prin:
a. eliminarea sau modificarea condiţiilor care creează probleme;
b. perceperea controlului semnificaţiei trăirilor într-o manieră prin care să se neutralizeze caracterul ei problematic;
c. păstrarea consecinţelor emoţionale ale problemelor în limite controlabile.
Aceste funcţii prefigurează baze comportamentale pentru tratarea şi prevenirea tulburărilor şi pentru promovarea sănătăţii.
Comportamentele de adaptare pot fi împărţite în patru dimensiuni independente:
1. activ-pasiv (discutând direct acţiunea, tratând despre stresori sau evitând stresorii)
2. cognitiv-emoţional (controlând stresorii angajaţi în activitatea cognitivă sau ţinând de sfera emoţională, catarsisul şi expresia)
3. controlul (menţinând în aparenţă controlul personal asupra stresorilor)
4. acţiunea psihologică/acţiunea socială (sfera autorealizării sau suportul social).

Mecanismele de apărare
arată diferitele tipuri de operaţii în care se poate specifica apărarea, adică forme clinice ale acestor operaţiuni defensive, şi pe cea
a DSM-lui IV, în care mecanismele de apărare (styles of coping) sunt definite ca procese psihologice automate care protejează
individul de anxietate sau de perceperea de pericole sau de factori de stres interni sau externi. Autorii DSM-ului mai fac
precizarea că mecanismele de apărare constituie mediatori ai reacţiei subiectului la conflictele emoţionale şi la factori de stres
externi sau interni.
Ionescu Ş., Jacquet M. M. şi Lhote C. (1997) examinând finalitatea mecanismelor de adaptare şi modul de acţiune adaptat în
vederea atingerii respectivelor finalităţi descriu următoarele posibilităţi:
1. Restaurarea homeostaziei psihice;
2. Reducerea unui conflict intrapsihic;
3. Diminuarea angoasei născută din conflictele interioare între exigenţele instinctuale şi legile morale şi sociale;
4. Stăpânirea, controlul şi canalizarea pericolelor interne şi externe sau protejarea individului de anxietate sau de perceperea
pericolelor sau factorilor de stres interni sau externi.
În psihanaliză, cele 10 mecanisme de apărare clasice sunt: refularea, regresia, formaţiunea reacţională, izolarea, anularea
retroactivă, transformarea în contrariu, sublimarea, introiecţia, proiecţia, reîntoarcerea către sine.
Din perspectivă cognitivistă, mecanismele de apărare sunt considerate ca strategii sau proceduri de prelucrare a informaţiei
negative cu funcţia de reducere a distresului. Sunt recunoscute următoarele mecanisme de apărare principale:
a. Negarea defensivă (refuzul);
b. Represia;
c. Proiecţia;
d. Raţionalizarea;
e. Intelectualizarea/izolarea.
Atitudinea bolnavului în faţa bolii
Reticenţa în acceptarea bolii:
• Apariţia unor simptome interpretabile ca semnele unei boli noi/agravarea uneia preexistente;
• Apelul la cunoştinţe medicale proprii sau la semiprofesionişti;
• Automedicaţia;
• Bagatelizarea simptomelor;
• Prezentarea în ultimă instanţă la medic.
Modificări psihocomportamentale caracteristice :
• Negarea: „nu sunt bolnav”, „nu mi se poate întâmpla mie”;
• Ignorarea: deşi observă că ceva s-a schimbat în funcţionarea organismului, nu acordă importanţă;
• Problematizarea bolii: întrebări excesive, citeşte şi se documentează foarte mult;
• Regresia: revenirea la nivelul afectiv-comportamental al copilăriei – comportamentul;
• este dominat de dependenţă şi vulnerabilitate afectivă;
• Evaziunea: scutirea de responsabilităţi se prelungeşte după vindecarea bolii;
• Exaltarea eului: boala este un mijloc de valorizare pentru pacient: „sunt un caz interesant”;
• Contagiunea informaţională - bolnavii devin „experţi” în domeniul bolii lor şi îi determină şi pe ceilalţi pacienţi să le
urmeze sfaturile

Complianţa terapeutică: definiţie, situaţii posibile Complianţa terapeutică desemnează măsura în care un pacient urmează
prescrierile şi vine la întalnirile medicale fixate, gradul de respectare a recomandarilor referitoare la regimul alimentar, exerciţiul
fizic, nonconsumului de alcool şi tutun
Complianţa terapeutică se referă la un raport explicit între comportamentul bolnavului şi instrucţiunile clinice, cu trei situatii
posibile:
1. Hipercomplianţa- care implică adăugarea de către pacient unor mijloace terapeutice neindicate;
2. Complianţa normală, situaţie în care pacientul respectă prescripţiile terapeutice. – care se înscrie în cadrul
prescripţiilor terapeutice;
3. Hipocomplianţa, situaţie care poate include slaba cooperare pană la noncomplianţă şi refuzarea prescripţiilor
terapeutice.

2.Deficienta mintala:

Debilitatea mintală: definiţie, clasificare; Debilitatea mintală reprezintă un complex de manifestări patologice (anormale),
heterogene cauzal, care exprimă starea de subdezvoltare psihică a unei persoane în raport cu persoanele normale de aceeaşi
vârstă, aflate în condiţii similare de existenţă.
Clasificarea debilităţii mintale:
Din punct de vedere al gradului deficienţii sunt cu:
1. intelect la limită – posibilitatea intelectuală de adaptare socială se situează la graniţa cu debilitatea mintală; dacă
debilul mintal nu are capacitatea de a parcurge situaţiile prevăzute în programa şcolii normale intelectul de limită are această
posibilitate, dar nu în ritmurile impuse. Intelectul de limită se caracterizează prin imaturitate afectivă, labilitate emoţională şi are
coeficientul de inteligenţă 70 – 90, neîncadrându-se în categoria deficienţilor mintali
2. deficienţă mintală uşoară (debilitate, oligofrenie de gradul I)- este forma cea mai frecventă şi reprezintă gradul cel
mai uşor al debilităţii. IQ = 50, 70
A. Binet consideră subiectul ca având capacitate de comunicare orală şi scrisă cu cei din jur, dar manifestă o întârziere de 2-3 ani
în perioada şcolară fără ca aceasta să fie determinată de carenţe educative. Debilul poate trece neobservat în perioada preşcolară
dacă nu prezintă tulburări de comportament şi anomalii fizice evidente.
R. Zazzo consideră că diferenţierea acestor forme apare la vârstă şcolară manifestându-se prin dificultăţi de învăţare şi gândire
inferioară. Debilul din şcoală nu va fi la fel în profesie. În şcoală elevii sunt supuşi aceluiaşi ritm de înaintare, cei cu 2-3 ani
întârziere nu fac faţă, însă în societatea adultă ierarhiile se exprimă altfel prin foarte multe profesii. Deficitul se manifestă numai
în cazul solicitării intelectuale, se poate integra în activitate.
Deficienţa mintală uşoară este prima zonă a deficienţei mintale, exprimându-se printr-o insuficienţă relativă la exigenţele
societăţii care sunt variabile de la o societate la alta şi de la o vârstă la alta determinanţii sunt biologici, normali sau patologici şi
au efect ireversibil.
3. deficienţă mintală severă (oligofrenie de gradul II şi imbecilitate) – coeficient intelectual cuprins între 25 şi 50 –
vârsta mentală 3 – 7 ani. această categorie reprezintă 18-20% din totalitatea deficienţilor mintali (Lewis).
Caracteristici: îşi însuşesc cu dificultate operaţiile elementare însă pot învăţa să scrie şi să citească cuvinte scurte; au vocabular
limitat, structuri gramaticale defectuoase; puţine cunoştinţe despre lumea înconjurătoare; sunt incapabili să se întreţină singuri,
dar au deprinderi elementare de autoservire şi se adaptează la activităţi simple de rutină; au capacitate de autoprotecţie normală
nefiind nevoie de asistenţă permanentă şi putând fi integraţi în comunitate în condiţii protejate.
4. deficienţă mintală profundă (oligofrenie de gradul III, idioţenie) – IQ sub 25; vârstă mentală 3 ani, este forma cea
mai rar întâlnită, reprezentând 5% din totalul deficienţilor. A fost introdusă de Pinel sub termenul de idiotism – boală care include
afecţiuni mintale profunde. Esquirol: idiotul este starea în care facultăţile mintale nu se manifestă niciodată, nu este o boală, ci o
stare.
Caracteristici: prezintă malformaţii fizice; mişcări fără precizie; paralizii; învaţă să meargă târziu sau deloc; deficienţe de natură
senzorială – slabă dezvoltare a mirosului sau gustului şi prag al sensibilităţii algice scăzut; nu comunică prin limbaj ci prin sunete
nearticulate sau cuvinte izolate articulate defectuos; reacţionează la comenzi simple îndelung executate fără să le înţeleagă; au
nevoie de asistenţă permanentă fiind incapabili de autoprotecţie.

35.Trăsături de specificitate ale deficienţilor mintali: enumerare, detaliere; Trăsături de specificitate ale deficienţilor
mintali:
- sunt trăsăturile caracteristice pentru toate formele deficienţei mintale şi care au un anumit grad de stabilitate, devin tot
mai accentuate pe măsura creşterii deficienţei, şi pe măsura înaintării subiectului în vârstă; nu dispar prin instrucţie şi educaţie dar
pot căpăta un caracter de mascare, accentuate fiind când persoana desfăşoară activităţi intelectuale sau se află în situaţii
problematice stresante.
- Rigiditatea (Kounin) – este rezistenţa la schimbare incluzând ideea de fixare, de aici dificultăţile în adaptare la
situaţiile noi;
- la subiecţii normali apare o dată cu înaintarea în vârstă;
- la adult există mai multe regiuni psihologice, dar graniţele sunt mai rigide odată cu înaintarea în vârstă; regiunile
psihologice – reflectarea structurii şi funcţionalităţii creierului, legături de asociaţie între diferitele regiuni ale creierului;
- la deficienţii mintali aceste regiuni sunt rigide şi schimbul nu se realizează conform vârstei cronologice, deficientul
mintal neputând aplica cele învăţate într-o formă nouă, are un ritm de dezvoltare lent, curba de perfecţionare este plafonată având
loc blocaje psihice ;
- rigiditatea reacţiilor adaptative şi comportamentale (Luria – inerţie oligofrenă. Această inerţie oligofrenă este
insuficienta adecvare a reacţiilor adaptative şi comportamentale la schimbările din mediu, fenomen concretizat în puternica lipsă
de mobilitate a reacţiilor, încetineală în gândire, apatie în reacţiile comportamentale sau reacţii precipitate din cauza stocării peste
limitele normale a unor focare de excitaţie). Repetare continuă a unei activităţi şi după ce stimulul ce a declanşat-o a dispărut,
prin menţinerea unor gesturi chiar când nu mai este necesar. Este o consecinţă a dereglării mobilităţii proceselor nervoase
fundamentale stând la originea sindromului central oligofrenic = diminuarea capacităţii de abstractizare, generalizare.
- Vâscozitatea genetică (Barbel Inhelder):
- dacă la copiii cu intelect normal dezvoltarea intelectuală se caracteriza prin dinamism în trecerea de la un stadiu la altul,
deficientul mintal se caracterizează prin lentoare, plafonare, regresie, atunci când întâmpină dificultăţi în efectuarea operaţiilor
formale datorită neterminării construcţiei sale psihice;
- deficientul parcurge aceleaşi stadii dar în mod diferit; dezvoltarea se caracterizează prin lentoare specifică şi printr-o
stagnare de lungă durată instalată cu atât mai repede cu cât deficienţa mentală este mai accentuată;
- la normal trecerea de la un mod de gândire la altul se realizează firesc, tinde către un echilibru progresiv, cu o bună
stabilitate a achiziţiilor care arată că noua structură funcţionează satisfăcător; la deficientul mintal evoluţia gândirii tinde către un
fals echilibru caracterizat prin vâscozitatea raţionamentelor, fragilitatea achiziţiilor, incapacitatea de a părăsi un punct de vedere
pentru altul – şi când atinge un stadiu superior gândirea păstrează amprenta nivelului anterior regresând când întâmpină
dificultăţi;
- deficientul mintal oscilează între două niveluri de dezvoltare (între operaţii concrete într-un domeniu, iar în altul este
intuitiv – serieri după criteriul lungimii, dar nu după cel al grosimii);
Heterocronia oligofrenică a dezvoltării (R. Zazzo):
- deficienţii mintali au o dezvoltare dizarmonică, se manifestă inegal la diferite paliere. Aceste diferenţe între ritmurile de
dezvoltare a diferitelor elemente ce intră în componenţa profilului psihologic se pot observa şi la copiii cu intelect normal însă în
cazul celor deficienţi ele sunt generatoare de dizarmonie; în timp ce la copilul normal există o concordanţă între viteză şi calitatea
execuţiei, la cel deficient există un decalaj foarte mare ( în executarea unei sarcini un deficient de 14 ani are viteza unui copil de
12 ani şi calitatea execuţiei a unuia de 6,7 ani):
- este o consecinţă a interacţiunii celorlalte trăsături de specificitate rezultând o abordare diferenţiată a deficienţilor în
procesul compensator atât în raport cu ceilalţi, cât şi faţă de propria persoană (el se dezvoltă discordant în raport cu sine însuşi).
Fragilitatea construcţiei personalităţii:
- se manifestă atunci când solicitările depăşesc posibilitatea de răspuns;
- se înregistrează infantilismul în comportament, operaţiile logice de nivel scăzut nefacilitând construirea raporturilor
sociale stabile;
- poate fi:disociată – cu manifestări de impulsivitate, duritate, lipsă de control în condiţii de mediu nesecurizat; sau
mascată – la cei care trăiesc într-un mediu securizat;
Fragilitatea şi labilitatea conduitei verbale (E. Verza):
- neputinţa de exprimare logico-gramaticală a conţinuturilor, situaţiilor, imposibilitatea de a-şi menţine conduita verbală
la un progres continuu, de a o adapta la diverse situaţii;
- se manifestă prin retard în limbaj sau tulburări frecvente ale limbajului.

Particularităţi specifice ale proceselor şi funcţiilor psihice:


- activitatea psihică se caracterizează prin desfăşurarea ei în limite inferioare, stagnarea în evoluţia unor funcţii, dezorganizarea
altora
- fragilitatea construcţiei personalităţii este valabilă şi pentru procesele şi funcţiile psihice manifestându-se în raport cu gradul de
deficienţă. La deficienţii mintali severi aceste procese sunt foarte diminuate, evoluţia lor având loc doar la debilul mintal
1. în plan senzorial perceptiv:
• prezintă dificultăţi de analiză
• surprinde mai puţine detalii, face confuzii din cauza activismului scăzut şi din cauza mascării unor elemente care se
surprind mai uşor, această dificultate poate fi ameliorată prin utilizarea întrebărilor, prin delimitarea contururilor, prin sublinierea
cu culoare (culoarea impunându-se mai uşor decât forma şi greutatea)
• nu sesizează elementele periferice dintr-o imagine
• sărăcia vocabularului duce la o analiză perceptivă scăzută
• sinteza se realizează cu greutate, orice situaţie prea fragmentară este greu de reconstituit (Mariana Roşca – o pisică
desenată pe două cartonaşe – debilii văd două pisici)
• durata analizei şi sintezei este mai bună dacă li se prezintă obiectele un timp mai îndelungat
• îngustimea câmpului perceptiv – capacitate redusă de a stabili în plan intuitiv relaţii dintre obiecte
• constanţa perceptivă este mai slabă datorită analizei şi sintezei deficitare
• iluziile perceptive apar mai rar decât la normali (iluzia de greutate—doi cilindri de mărimi diferite dar cu aceeaşi
greutate – normalii spun că cilindrul mai mic este mai greu, iar debilii mai rar
• reprezentările sunt afectate, sunt sărace, incomplete, lipsite de fidelitate
2. gândirea: caracteristica esenţială pentru evaluarea gradului handicapului
• R. Zazzo: reprezintă cel mai scăzut ritm de dezvoltare dintre toate procesele psihice;
• analiza şi sinteza la nivel mintal se realizează cu dificultate; din cauza sărăciei vocabularului analiza şi sinteza din
planul senzorial – perceptiv apar dificultăţi în compararea a două obiecte familiare – ei descriu fiecare obiect sau se referă la
indici nesemnificativi.
• stabilirea asemănărilor perceptive apare târziu (diferenţierea de cele categoriale)
• capacitatea de generalizare apare târziu; aceasta nu este absentă, dar se realizează la un nivel scăzut, elementele
descrise fiind legate de experienţa senzorială
• definirea noţiunilor se face prin indicarea factorilor (ex. lingura – cu care s e mănâncă),
• înţelegerea (integrarea cunoştinţelor noi în sistemul deja elaborat) de realizează cu dificultate; nu înţeleg conţinutul
unui text nou chiar dacă au cunoştinţele pentru că nu actualizează aceste cunoştinţe; disponibilităţile cognitive sunt utilizate într-o
manieră pasivă; orientare nu spre găsirea unor soluţii noi, ci spre găsirea unor experienţe deja existente; judecata este
retrospectivă;
• zonă limitată a zonei proximei dezvoltări (L.S. Vîgotski) – debilii mintali rezolvă mai greu o sarcină care le-a fost
arătată de adult—numai după multe încercări pot reproduce sarcina arătată
• nu ating stadiul operaţiilor formale; generalizările se desfăşoară cu dificultate, dar nu sunt absente;
3. limbajul – inerţiile de la nivelul gândirii îşi pun amprenta asupra limbajului
• Caracteristicile limbajului:
- apariţie întârziată vorbirii; vocabular redus; menţinerea caracterului situativ; (parametri ai depistării nivelului
dezvoltării psihice)
- utilizare greşită a noţiunilor cu caracter abstract, dacă le utilizează în alt context decât în cel învăţat;
- desprinde cu greutate sensul din context;
- frazele au un număr redus de cuvinte, sunt defectuos construite gramatical;
4. memoria – inferioară copilului normal; hipermnezii în unele cazuri (idioţii savanţi) – (A. BINET – 7 ani vârstă mentală
– 45 cifre după o primă citire) datorită heterocromiei, dar nu-i foloseşte la nimic (dezvoltarea unui proces nu influenţează
dezvoltarea în ansamblu a celorlalte procese)
• Caracteristicile memoriei
- rigiditatea fixării şi reproducerii duce la dificultăţi în realizarea transferului de cunoştinţe;
- nu are un caracter suficient de voluntar, nu-şi elaborează un plan de fixare intenţionată a materialului;
- diferenţa dintre memoria voluntară şi cea involuntară este nesemnificativă. Ex. Mariana Roşca – experiment:
memorarea a două texte similare –li s-a cerut să reţină şi să reproducă un text, iar la celălalt să semnaleze ce nu înţeleg (scopul
esenţial era tot reproducerea); textele au fost citite de două ori. Rezultate: la subiecţii normali primul text – mem. voluntară 80%,
la al doilea text – 50 %; la deficienţi: memoria involuntară 46% la primul text; 40 % la al doilea text;
- evocarea nu este suficient de activă – ca efect al întrebărilor debilul poate adăuga şi alte elemente;
- lipsa de fidelitate – când povestesc adaugă elemente străine provenite din alte situaţii , din experienţe anterioare
asemănătoare;
- au nevoie de un număr mai mare de repetiţii pentru a reţine un material; de o motivaţie adecvată, de stimulare a
activismului;
- memoria este mai puţin afectată;
5. activitatea voluntară
• prezintă deficienţe în toate momentele desfăşurării ei;
• scopurile fixate sunt apropiate, generate de trebuinţe imediate, se abat dacă întâmpină dificultăţi şi execută altă sarcină
mai uşoară;
• nu dau atenţie instructajului, trec la acţiune, nu cer lămuriri, nu prevăd dificultăţile ceea ce duce la eşec;
• dacă indicaţiile se dau pe parcurs greşelile apar mai puţin frecvent (planul trebuie prezentat secvenţial)
• negativism la comenzi categorice (pentru a colabora trebuie să fie sugestionaţi, reacţionează negativist la comenzile
categorice datorită capacităţilor reduse)
• este bine să li se sugereze ceea ce trebuie să facă şi nu ceea ce nu trebuie să facă;
• a se evita tonul ridicat;
6. în plan emoţional – afectiv
• sunt imaturi afectiv;
• debilul mintal şcolar are manifestări afective specifice preşcolarului – manifestări afective neconcordante cu cauza care
le-a produs: supărarea –ia forma unei crize de furie; manifestări agresive şi autoagresive; veselia – crize de râs nestăpânit;
manifestări de simpatie fără reţinere. Toate acestea nu sunt expresia unor trăiri adânci şi stabile, ci efectul capacităţii reduse a
scoarţei cerebrale de a exercita un control asupra centrilor subcorticali, astfel cauze neînsemnate pot determina încetarea crizelor
sau trecerea la o manifestare contrară.
• unii debili sunt placizi, au capacităţi reduse de a stabili contacte, se caracterizează prin unele note autiste;
7. în planul motricităţii – e în strânsă dependenţă cu nivelul de debilitate;
• forţa, precizia, viteza, coordonarea, prehensiunea sunt inferioare deoarece mişcările sunt legate de psihismul individului
(nu este suficientă forţa şi dezvoltarea fizică); se manifestă şi la debilul mintal lejer;
• lateralitatea – este afectată; se fixează cu întârziere sau este încrucişată (dominantă pentru mână, ochi, picior), rău
afirmată şi duce la întârzieri în plan lexico-grafic;
• reglarea forţei mişcărilor este deficitară (insuficienţa senzaţiilor kinestezice);
• prezintă mişcări stereotipe (mai frecvente cu cât deficienţele sunt mai grave – sub 60 coeficient de inteligenţă sunt
incapabili de mişcări de precizie);
• într-un mediu de viaţă stimulativ se pot elabora motivaţii gradate şi abilităţi pentru stimula procesul educativ;

3 si 4 nu ammmmmm

PSIHOLOGIE ORGANIZATIONALA

1.Managementul carierei profesionale:

Definirea carierei profesionale


Putem considera o carieră profesională ca fiind: o succesiune de poziţii, roluri, activităţi şi experienţe profesionale cu care s-a
confruntat o persoană sau un angajat dintr-o organizaţie sau de-a lungul istoriei sale profesionale (Arnold, Coopersi Robertson
,1998). Abordarea psihologică de management al carierei profesionale este divizată în: alegerea carierei şi evoluţia carierei.

Contractul psihologic este o noţiune care se dovedeşte a fi foarte utilă în explicarea reacţiei oamenilor faţă de contextul
interpretativ al dinamicii carierelor. Printre primii care a abordat aceasta problemă se numără Argyris (1960). Robinson şi
Rousseau (1994) definesc cotractul psihologic ca fiind: convingerea unui individ în ceea ce priveste termenii şi condiţiile unei
întelegeri de schimb reciproc între acea persoană şi o terţă parte, o convingere că un anumit tip de promisiune a fost făcută şi că
termenii şi condiţiile contractului au fost acceptate de către ambele părţi.
Alegerea carierei Frank Parsons în 1909 a fost primul care a formulat sintetic motivele orientării şi alegerii unei cariere
profesionale. Acestea ar fi următoarele:
- întelegere personală clara a atitudinilor, abilităţilor, intereselor, ambiţiilor noastre, a limitării resurselor şi a
cauzelor lor;
- cunoaşterea cerinţelor şi condiţiilor de succes, avantejelor şi dezavantajelor, beneficiilor materiale, oportunităţilor
şi prospectărilor în diferite categorii de activităţi de muncă;
- apreciere corectă a relaţiilor dintre cele două motive amintite.

Teoria lui Holland John Holland (1975) a dezvoltat de-a lugul multor ani, o teorie foarte influentă cu privire la alegerea carierei.
El a gândit posibilitatea identificării a şase tipuri pure de personalitate vocaţională (fig.1). Holland a propus ca tipurile de
personalitate să fie organizate într-un hexagon, în fiecare colţ al acestuia fiind poziţionat un tip de personalitate. Nici un tip de
personalitate nu se potriveşte însă unui singur individ, nu există tipuri pure de personalitate, dar desigur că fiecare persoană
seamănă mai mult cu un anumit tip decât cu celelalte. Ipoteza fundamentală a lui Holland este că oamenii vor fi multumiţi şi vor
avea succes având servicii congruente, care se potrivesc cu personalitatea lor. Luarea deciziilor în carieră O serie de teorii ca
aceea a lui Holland, descriu conţinutul deciziilor actuale şi ideale, dar nu şi procesul de luare a deciziilor.

Există câţiva factori relevanţi pentru ca o persoană să ia decizii eficiente în carieră.


- Conştiinţa de sine;
- Cunoaşterea lumii profesiunilor;
- Autocunoaşterea şi cunoaşterea ocupaţională;
- Stiluri de luare a deciziilor.

2. Stresul organizational : Burnoutul


Stresul organizaţional denumit deseori şi “ocupaţional” sau “professional” – au încetat demult să fie fenomene cu manifestare
singulară sau să deţină doar o semnificaţie personală, devenind, între timp, mai ales în condiţiile societăţii actuale, omniprezente,
constituind o adevărată problemă socială. Literatura de specialitate scoate în evidenţă faptul că de-a cursul timpului s-au elaborat
patru paradigme ale stresului:
Paradigma stresului ca stimul (ca agent stresor) – stresul este stimulul exterior potenţial vătămător;
Paradigma stresului ca reacţie (ca răspuns al organismului) – stresul este răspunsul fiziologic sau psihologic al
individului/organismului la un stressor din mediu;
Paradigma stresului ca relaţie dintre stimul şi reacţie – stresul apare ca urmare a relaţiei dintre stimul şi reacţie la acesta;
Paradigma stresului ca tranzacţie între organism (persoană) şi mediu – este o perspectivă holistică/sinergetică de interpretare a
stresului, corelată cu o viziune dinamicprocesuală.

Principalele efecte ale stresului:


Fiziologice – creşterea glicemiei, creşterea ritmului cardiac şi a tensiunii arteriale, uscăciunea gurii, transpiraţie abundentă,
dilatarea pupilei;
Subiective, psihoindividuale – anxietate, agresivitate, apatie, plictiseală, depresie, oboseală, frustrare, iritabilitate, scăderea
stimei de sine, nervozitate, sentimente de inferioritate;
Cognitive – incapacitate de a lua decizii pertinente, scădetrea capacităţii de concentrare a atenţiei, hipersensibilitate la critic,
blocaje mentale;
Comportamentale – predispoziţii la accidente, toxicomanie, izbucniri emoţionale, bulimie, abuz de alcoolo sau tutun, râs
nervos, plans zgomotos;
Psihoorganizaţionale – absenteism, scăderea productivităţii, alienarea în relaţiile cu ceilalţi membri ai organizaţiei, reducerea
implicării, insatisfacţii în muncă, scăderea încrederii şi loialităţii în/faţă de organizaţie.

Burnout-ul ca epuizare profesională La fel ca şi stresul sau, poate, chiar mai mult decât el, burnout-ul provoacă efecte
devastatoare în existenţa profesională a oamenilor. El afectează cele mai diverse planuri ale vieţii şi activităţii umane: fiziologice,
psihice, psihosociale, psihoorganizaţionale, sociale. Persoanele care experimentează burnout-ul sunt descrise ca fiind obosite,
surmenate, epuizate fizic şi psihic, cu sănătatea şubrezită şi cu capacitatea de muncă grav afectată. Termenii „epuizare”, „uzură”
şi „ruină a sănătaţii” sunt cel mai frecvent asociaţi cu burnout-ul. Conceptul de burnout a fost folosit pentru prima dată de
Bradley (1969), fiind apoi preluat de Freudenberger (1974) şi Christina Maslach (1976) care îl fundamentează sub raport
ştiinţific. Freudenberger a omis opinia potrivit căreia sunt predispuse la experimentarea burnoutului persoanele angajate unor
cauze, cele cărora le place să se lupte, exprimându-se chiar că burnout este „boala luptătorului”. Cauzele fenomenului se află în
unele dintre trăsăturile individuale ale oamenilor, în imaginea de sine idealizată ale acestora, în autopercepţia lor ca fiind
competenţi, carismatici, dinamici, dar care, cu timpul, pe măsură ce constată că obiectivele propuse devin aproape imposibil de
atins, clachează, îşi pierd încrederea în sine, se înstrăinează de ei înşişi. Toate acestea l-au condus pe autor la formularea unei
definiţii conprehensive a burnout-ului ca fiind “o stare de oboseală cronică, de depresie şi frustrare generată de dezvoltarea unei
cauze, unui mod de viaţă sau unei relaţii care eşuează în a produce recompensele aşteptate şi care conduce în final la diminuarea
implicării şi îndeplinirii muncii”. Maslach (1976) efectuând cercetări ample asupra medicilor, infirmierelor, psihiatrilor a
constatat că experienţele emoţionale ale acestora erau de cele mai multe ori stresante, fapt care se asocia cu apariţia unor tulburări
somatice, psihocomportamentate şi chiar sociale. Atât Maslach cât şi Freudenberger considerau în perioada anilor `70 că burnout-
ul este specific profesiunilor de asistenţă sau de ajutorare. Contrar însă lui Freudenberger care amplasa cauza burnout-ului în
individ, în trăsăturile lui de personalitate, Maslach o amplasează în „mediul muncii”, în „relaţiile” presupuse de muncă, deci în
interrelaţional şi psihosocial. Perlman şi Hartman (1982) au identificat asocierea burnout-ului cu: eşuarea şi epuizarea; pierderea
creativităţii, pierderea implicării în muncă; duritatea colegilor, muncii şi instituţiilor; răspunsul la stresul cronic în dorinţa de a
reuşi; sindromul atitudinilor de distanţare faţă de client şi de sine.

Maslach şi Jackson (1981) definesc burnout-ul ca fiind “un sindrom de epuizare emoţională, de depersonalizare şi de reducere a
realizării profesionale apărut la indivizii implicaţi profesional alături de alţii”. Reducerea realizărilor profesionale implică
pierderea competenţelor, autodevalorizarea, diminuarea stimei de sine şi a autoeficacităţii. Apărătorii acestui concept au găsit cel
puţin trei elemente prin care să-l diferenţieze de stresul ocupaţional: stresul ocupaţional apare ori de câte ori sarcinile de
muncă depăşesc resursele adaptative ale angajaţilor, în timp ce sindromul de epuizare constituie faza finală a dezadaptării
datorată unui dezechilibru îndelungat între cerinţe şi resurse; stresul nu conduce întotdeauna la atitudini şi comportamente
negative din partea angajaţilor, în timp ce burnout-ul este asociat de fiecare dată cu asemenea trăiri negative; stresul afectează
pe toată lumea, sindromul de epuizare apare doar la persoanele care şi-au început cariera într-un mod foarte entuziast, având
aşteptări şi obiective ridicate, dar neîmplinite ulterior. Între consecinţele cele mai importante ale acestui sindrom în plan
organizaţional regăsim insatisfacţia profesională manifestată prin renunţare sau neimplicare atât în muncă cât şi în raporturile cu
organizaţia. Ele apar, în special, pe fondul unui raport social scăzut, în situaţii de ambiguitate a rolului şi în prezenţa unor
conflicte la locul de muncă. Alte consecinţe negative ale stresului în plan organizaţional sunt aprofundarea sentimentului lipsei de
apreciere din partea celorlaţi, mărimea numărului concediilor de boală, scăderea iniţiative etc. Nivelul suprem de manifestare a
stresului, în sens nonadaptativ, îl reprezintă apariţia stării de epuizare la nivelul persoanei, care nu mai poate gestiona constructiv
stresul. Epuizarea este un rezultat al oboselii fizice, psihologice şi emoţionale. Există mai multe cauze ale epuizării, cum ar fi:
plictiseala, ca stare opusă supraîncărcării; relaţiile de comunicare defectuoase între şefi, subalterni, colegi; recompense
neechitabile sau nesatisfăcătoare; prea multă responsabilitate şi prea puţin sprijin; necesitatea de a dobândi foarte rapid noi
abilităţi şi cunoştinţe etc. Simptomele epuizării debutează cu oboseala fizică. Victimele epuizării se plâng de oboseală fizică,
lipsă de energie, semne de slăbiciune fizică, dureri de cap, insomnii şi schimbări în regimul alimentar. Al doilea nivel este
oboseala emoţională. Depresia, sentimentele de inutilitate şi senzaţia de a fi prins în capcana postului sunt semne ale acestui
sindrom.

3.. Conflictele in organizatii.cauze generatoare,tipologia conflictelor,managementul conflictelor

Cauzele generatoare care generează stările conflictuale au la bază atât elemente de ordin psihosociologic cât şi elemente
structurale ce caracterizează organizaţiile. Sursa cea mai frecventă de conflict o constituie interesele, sistemul de interese al
indivizilor, grupurilor, iar stările conflictuale pot fi determinate de: nepriceperea unui membru al grupului de a-şi îndeplini
sarcinile atribuite, nemulţumirea faţă de repartizarea sarcinilor, interpretări şi percepţii greşite, lipsa unei comunicări deschise,
existenţa unui climat de neîncredere între oameni, relaţii interpersonale dificile, teama de a lăsa pe alţii să se afirme, agresivitatea,
intoleranţa etc. – aceste cauze ţinând mai mult de psihologia grupului. Deficienţele în comunicare pot deveni surse ale
conflictului, mai ales atunci când nu sunt oferite informaţii suficiente sau când informaţiile sunt diseminate sub influenţa unor
surse de zgomot, sau când sunt transmise pe canale inadecvate. Conflictele pot apărea şi în cazul în care atât emiţătorul
informaţiilor, cât şi receptorul sunt confruntaţi cu diferite obstacole, psihologice sau organizaţionale. Diferenţele în pregătirea
profesională constituie o cauză a conflictului inerentă, în orice grup sau organizaţie. Competenţele reprezintă potenţialităţi umane
valorificate, ca urmare a pregătirii, a experienţei şi a capacităţilor personale, de a dispune de cunoştinţele şi deprinderile necesare
realizării sarcinilor de muncă. Dobândirea competenţelor necesită trecerea unei perioade de timp, în care pot fi acumulate stări
tensionale pe seama incapacităţii îndeplinirii unor sarcini şi obligaţii, iar sentimentul de revoltă apare ca urmare a comparaţiei cu
membrii grupului sau organizaţiei. Competiţia este des utilizată ca o cale de obţinere a unei performanţe mai ridicate, dar în cazul
când nu este însoţită de colaborare, ea denegerează uşor în conflict. Diferenţele în perceperea realităţilor şi în sistemul de valori
conduc la conflicte pe seama unor divergenţe de opinii privind realitatea înconjurătoare. Împărtăşirea unor valori diferite
orientează conduitele, canalizează eforturile pentru a atinge anumite scopuri, şi încurajează stabilirea unor relaţii interpersonale.
Conflictul este imitent pentru că valorile sunt credinţe durabile, modalităţi de purtare specifice, care introduc relaţia de preferinţă
în raport cu un mod opus de purtare sau existenţă. Comportamentele dificile ale unor persoane sunt uşor de recunoscut în
organizaţii, ca urmare a reacţiilor emoţionale pe care le generează. După părerea experţilor, oamenii cu adevărat dificili sunt rari,
în schimb oricine poate avea un comportament dificil la un moment dat, iar persoanele cu probleme comportamentale (colericul,
încăpăţânatul, bârfitorul etc) pot crea o atmosferă insuportabilă la locul de muncă. Echitatea la locul de muncă este strâns legată
de procesul motivaţional. Angajaţii sunt cei mai motivaţi să contribuie la eficienţa organizaţiei atunci când ceea ce oferă (timp,
loialitate, cooperare) se află în raport direct proporţional cu ceea ce primesc în schimb. Percepţia de echitate este însă influenţată
puternic şi de ceea ce se crede că primesc ceilalţi. Preceptele echităţii trebuie aplicate în special sistemelor de retribuire şi au ca
principală finalitate evitarea speculaţiilor şi a tensiunilor nedorite.

Studiile arată că oamenii au tendinţa de a aborda conflictele întrun anumit fel. De aceea, confruntându-se cu o situaţie
conflictuală, unii oameni vor să câştige totul cu orice preţ, unii vor să găsească o soluţie optimă, unii vor să se retragă, alţii vor să
fie îndatoritori, iar alţii vor să „împartă diferenţele”. Aceste cinci stiluri de rezolvare a conflictului reprezintă de fapt o intenţie de
a rezolva un conflict între părţi. Însă comportamentul părţilor aflate în conflict poate fi diferit de intenţiile lor din cauza unor
greşeli şi cuprinde declaraţiile, acţiunile şi reacţiile lor, comportamentul conflictual fiind un proces dinamic de interacţiune.
1. Evitarea - presupune comportament neasertiv şi necooperant. Oamenii folosesc acest stil pentru a se menţine departe de
conflicte, a ignora neînţelegerile sau a rămâne natural. Atunci când conflicte nerezolvate afectează realizarea scopurilor, stilul de
evitare va duce la rezultate negative pentru firmă. În anumite circumstanţe însă, acest stil poate fi dezirabil, atunci când: problema
este minoră şi numai de o importanţă trecătoare şi ca atare nu se justifică timpul şi energia cheltuită pentru apariţia unui conflict;
informaţia pusă la dispoziţia individului este insuficientă pentru a se preocupa de conflict în perioada respectivă; puterea
individului este prea mică în comparaţie cu al celuilalt, aşa încât există şanse mici de a realiza o schimbare; alţi indivizi pot să
rezolve mai degrabă conflictul.
2. Forţarea - presupune comportament asertiv şi necooperant şi reflectă o abordare câştigpierdere a conflictului interpersonal.
Cei care folosesc acest stil încearcă să-şi atingă propriile scopuri fără să se gândească la alţii. Deseori, forţarea presupune putere
coercitivă. Bineînţeles atitudinea „eu împotriva ta” nu duce prea departe în afaceri, în special când părţile au nevoie de o relaţie
pe termen lung. Cu toate acestea, există situaţii în care forţarea poate fi necesară, atunci când: cazurile de urgenţă cer o acţiune
rapidă; trebuie acceptate mai multe acţiuni nepopulare pentru a asigura eficacitatea organizaţională şi supravieţuirea; persoana
trebuie să acţioneze pentru a se proteja pe sine însăşi şi pentru a-i opri pe ceilalţi să profite de pe urma sa.
3. Acomodarea - stilul de acomodare reprezintă un comportament de cooperare, dar neasertiv. Ea poate reprezenta un act de
altruism, o strategie pe termen lung în direcţia încurajării cooperării cu ceilalţi, a acceptării dorinţelor celorlalţi. În general,
acomodarea este privită bine de ceilalţi, dar uneori poate fi considerată ca o slăbiciune sau ca un act de supunere. Acomodarea
poate fi eficientă pe termen scurt, atunci când: indivizii sunt într-o potenţială situaţie explozivă de
conflict emoţional care trebuie evitată cu calm; păstrarea armoniei şi evitarea rupturilor sunt importante, mai ales pe temen scurt;
conflictele sunt cauzate în primul rând de personalitatea indiviziilor şi nu pot fi rezolvate aşa de uşor.
4. Colaborarea - reprezintă un comportament asertiv şi puternic de cooperare. Ea reflectă o abordare câştig-câştig a conflictelor
interpersonale. Apare atunci când părţile implicate în conflict urmăresc fiecare să satisfacă deplin nevoile tuturor părţilor şi caută
un rezultat benefic pentru toţi. Oamenii apropiaţi acestui stil tind să aibă următoarele caracteristici: consideră conflictul normal,
folositor şi chiar ducând la o soluţie mult mai creativă dacă este gestionat corespunzător; au încredere în ceilalţi; consideră că un
conflict rezolvat în favoarea tuturor duce la acceptarea unanimă a soluţiei. Colaborarea este utilă, în special în situaţiile când: se
impune un grad mare de interdependenţă, de aceea se justifică cheltuirea de timp şi energie pentru rezolvarea diferendelor dintre
indivizi; indivizii au puteri egale, astfel încât se simt liberi să interacţioneze între ei; şansele de succes sunt reciproce, în special
pe termen lung, pentru rezolvarea disputei printr-un proces câştig-câştig; există suficient suport organizaţional pentru acceptarea
timpului şi a energiei necesare în rezolvarea disputei prin colaborare.
5. Compromisul - este comportamentul aflat la un nivel intermediar între cooperare şi asertivitate. Se bazează pe „a oferi şi a
primi” şi presupune o serie de concesii. Compromisul este adesea folosit şi general acceptat ca o metodă de rezolvare a
conflictului. Aici nu există un învingător sau un perdant clar, mai degrabă se demonstrează o dorinţă de a raţionaliza obiectul
conflictului şi a accepta soluţia care oferă o satisfacere incompletă a nevoilor părţilor. Prin urmare, caracteristica distinctivă a
compromisului este aceea că fiecare parte intenţionează să renunţe la ceva. Comparat cu colaborarea, compromisul tinde să nu
maximizeze satisfacţia agregată, ci mai degrabă atinge o satisfacere moderată, parţială pentru fiecare în parte. Stilul este utilizat
atunci când: înţelegerea duce la îmbunătăţirea situaţiei dintre părţi sau măcar împiedică înrăutăţirea care ar putea apărea din cauza
neânţelegerilor; nu este posibil să se ajungă la un acord de tipul câştig-câştig; scopurile conflictuale sau interesele opuse
blochează acordul cu propunerile.

PSIHIATRIE

1. Tulburarile personalitatii

Tulburările de personalitate sunt grupate în trei categorii care reunesc caracteristicile clinice comune:

Categoria 1 este formată din: personalitate paranoidă, personalitate schizoidă şi personalitate schizotipală.
Persoanele cu tulburări de personalitate incluse în această categorie fac parte de obicei din familii cu încărcătură genetică.
D.p.d.v. clinic se caracterizează printr-o oarecare bizarerie şi excentricităţi.

Categoria 2 este formată din 4 tipuri:


- personalitate antisocială
- personalitate border-line (de graniţă)
- personalitate histrionică
- personalitate narcisistă
Aceste tipuri de tulburări se asociază mai mult cu depresia şi alcoolismul. Se caracterizează prin expresie dramatică,
instabilitate emoţională şi impulsivitate.

Categoria 3 cuprinde:
- personalitate obsesiv-compulsivă
- personalitate evitantă
- personalitate dependentă
Persoanele cu aceste tulburări de personalitate sunt anxioase, nesigure, temătoare.

Unii specialişti consideră că indivizii cu tulburări de personalitate prezintă o serie de trăsături comune:
- autocentrare - se manifestă prin atitudini de genul „eu primul”
- incapacitatea de a-şi evalua corect problemele, rezultând astfel o mentalitate de victimă şi învinovăţirea altora pentru
problemele lor
- lipsa gândirii în perspectivă şi a empatiei
- caracter manipulator sau exploatator
- sentimente de nefericire, suferind de tulburări ale dispoziţiei sau afectivităţii
- vulnerabilitate pentru alte tulburări psihicie (tendinţe obsesiv-compulsive sau atacuri de panică)
- percepţie deformată cu privire la sine şi la ceilalţi fiind incapabili să-şi observe comportamentul inacceptabil,
dezagreabil sau chiar autodistructiv
- maladaptabilitatea – schimbă mereu regulile şi încearcă să influenţeze lumea pentru a o face conformă cu nevoile
proprii.

3. TIPURI DE PERSONALITĂȚI PATOLOGICE

3.1. PERSONALITATEA PARANOIDĂ

Se caracterizează printr-un înalt grad de suspiciune faţă de ceilalţi, sensibilitate excesivă faţă de insulte pe care refuză să le
ierte, ostilitate şi tendinţă la conflictualitate datorită interpretării greşite a acţiunilor imparţiale chiar ale prietenilor.
Suspectează pe cei din jur că ar dori să-l exploateze sau să-i producă diferite daune. Este bănuitor în ceea ce priveşte loialitatea şi
bunele intenţii ale partenerului, prietenilor sau colegilor de serviciu, motiv pentru care nu are încredere să împărtăşească
confidenţe. Chiar şi un compliment sau o remarcă pozitivă la adresa sa sunt interpretate greşit ca fiind o încercare de a obţine
ceva de la el. Dacă o persoană îi oferă ajutorul consideră că de fapt îl critică şi îl desconsideră. Această atitudine faţă de cei din
jurul său coexistă cu tendinţa de a supraevalua propria importanţă şi în general recurge la referiri exagerate cu privire la propria
persoană.
Debutează în primii ani de maturitate şi se poate prezenta în contexte variate.
Pentru a se pune diagnosticul este necesară prezenţa a cel puţin 4 din următoarele simptome (conform DSM IV):
- suspectează fără bază reală faptul că ceilalţi îl exploatează, îl rănesc sau îl dispreţuiesc
- este preocupat de îndoiala nejustificată legată de neîncredrea acordată prietenilor sau partenerilor.
- este refractar în a se confesa, de teamă că informaţiile vor fi folosite împotriva sa
- găseşte motive ascunse şi înţelesuri ameninţătoare în evenimente şi remarci benigne
- este neiertător în privinţa insultelor, injuriilor sau ofenselor
- percepe atacuri asupra caracterului sau reputaţiei proprii pe care ceilalţi nu le percep şi reacţionează prompt şi agresiv
sau răspunde la fel (plăteşte cu aceeaşi monedă)
- manifestă suspiciune recurentă nejustificată în privinţa fidelităţii partenerului sexual
Tratamentul personalităţii paranoide
Foarte rar, cei care prezintă acest tip de tulburări se prezintă la terapeut şi de aceea s-au făcut puţine cercetări asupra
tratamentului utilizat în aceste cazuri.
Terapia suportivă care îl are în centrul atenţiei pe pacient este cea mai eficientă. Medicul trebuie să încerce să fie
obiectiv, astfel încât să reuşească să combată ideile pacientului privind relaţia dintre ei. Este o balanţă foarte greu de menţinut
chiar şi atunci când între cei doi a fost stabilită o strânsă legătură.
Terapia pe termen lung nu este recomandată în acestă situaţie. Deasemenea nu se recomandă terapia în grup sau terapia
familială.
Medicamentele sunt de obicei contraindicate pentru acest tip de tulburări pentru că vor ridica suspiciuni care pot avea
ca efect părăsirea tratamentului.

3.2. PERSONALITATEA SCHIZOIDĂ

Se caracterizează printr-o tendinţă la izolare şi dezinteres relativ faţă de lumea exterioară. Contractele sociale şi afective se
restrâng în favoarea unor activităţi solitare, determinate de o viaţă imaginară destul de intensă dar bizară, cu înclinaţii spre
ezoterism1, idealism doctrinar şi preocupări filosofice, ştiinţifice şi teologice combinate cu un anumit grad de pierdere a
contactului cu realitatea. Persoana respectivă pare de o timiditate rece, cu indiferenţă de suprafaţă,în spatele căreaia se află o
hipersensibilitate marcată de ambivalenţă. Individul este indiferent şi faţă de activităţi plăcute, distractive sau faţă de experienţele
sexuale. Caracteristica acestei tulburări de personalitate anunţă o evoluţie nu prea favorabilă datorită adaptării sociale din ce în ce
mai reduse, a socializării, care poate duce până la tentative suicidare. Agravarea acestor trăsături poate anunţa chiar debutul unei
schizofrenii.

Criterii diagnostice: se caracterizează prin detaşarea de relaţiile personale şi o restricţie în exprimare emoţiilor în plan
interpersonal. Pentru a se stabili diagnosticul trebuie să existe cel puţin 4 din următoarele simptome:
- pacientul nu prezintă dorinţă nici plăcere în relaţiile personale apropiate, incluzând aici şi aparteneţa la o familie.
- aproape întotdeauna preferă activităţile solitare
- manifestă un interes scăzut în a întreţine raporturi sexuale
- găseşte plăcere în puţine activităţi
- îi lipsesc prietenii apropiaţi sau confidenţii, exceptând rudele de gradul I
- este indiferent la critica sau admiraţia celor din jur
- demonstrează o detaşare emoţională

Tratamentul persoanelor schizoide


Psihoterapia: deşi există multe tratamente pentru această boală, nici unul nu poate fi considerat eficient. Indivizii care suferă
de acest tip de tulburare nu se prezintă la tratament decât dacă stresul atinge cote maxime sau sunt supuşi la presiuni foarte mari
în familie.
Tratamentul va fi pe termen scurt, astfel încât problema individului să se rezolve imediat.
Terapia în grup poate fi o soluţie terapeutică deşi nu dă rezultate dacă este impusă la începutul tratamentului.
În ceea ce priveşte farmaco-terapia, nu există medicamente specifice pentru acest tip de tulburare, exceptând situaţia în care
această tulburare se complică cu altă problemă medicală (exemplu: depresia).

3. PERSONALITATEA SCHIZOTIPALĂ

Se remarcă un deficit al pattern-ului (modelului) social şi interpersonal marcat de o capacitate scăzută de a lega relaţii
strânse cu ceilalţi şi deasemenea de distorsiuni perceptive şi cognitive, precum şi de un comportament bizar şi excentric.
Persoana care face parte din această categorie de personalitate patologică prezintă convingeri ciudate cu efecte magice sau
paranormale (superstiţii, clarviziuni). Ea poate fi convinsă de faptul că deţine un control magic asupra celorlalţi fie direct prin
gândire, fie prin intermediul unor obiecte în cazul executării unor ritualuri. Pot apărea şi tulburări de percepţie, în special iluzii
corporale. Discursul său include fraze neobişnuite, vagi, fără a ajunge însă la incoerenţă. Răspunsurile pot avea un conţinut
neobişnuit sau abstract. Comportamentul este considerat excentric prin maniera de a se îmbrăca (obiectele de vestimentaţie nu se
potrivesc), prin gestica manierată şi prin neglijarea convenţiilor sociale neobişnuite. Prezintă o anxietate socială excesivă,
datorată mai degrabă unor temeri paranoide decât unei timidităţi sau unor fobii sociale.
Pentru a se putea stabili diagnosticul este necesară prezenţa a cel puţin patru comportamente, precum:
- idei de legătură
- credinţe ciudate sau magice care îi influenţează comportamentul (superstiţii, credinţe, clarviziuni)
- experienţe perceptive neobişnuite
- gândire şi vorbire ciudate (pacientul se exprimă vag, metaforic, circumstanţial, elaborat excesiv)
- ideaţii paranoide legate de suspiciuni
- comportament sau înfăţişare excentrică, stranie
- lipsa prietenilor apropiaţi, exceptând rudele de gradul I
- anxietate socială excesivă care nu diminuează familiaritatea şi este asociată mai degrabă cu frica paranoidă decât cu
judecata negativă despre sine
Tratamentul persoanelor schizotipale
Psihoterapia – aceşti pacienţi distorsionează realitatea mai mult decât cei cu personalitate schizoidă.
Specialistul trebuie să fie atent la tratament, să creeze o atmosferă plăcută în care pacientul să se simtă în centrul atenţiei.
Farmacoterapia poate fi folosită în stadiile severe ale bolii dar doar simptomatic.

4. PERSONALITATEA ANTISOCIALĂ

Caracteristica principală a acestei tulburări de personalitate este dispreţul total faţă de drepturile celorlalţi pe care adesea
le şi încalcă. Aceste manifestări încep din copilărie sau adolescenţă şi continuă în perioada de adult.
Pentru această organizare patologică a personalităţii au mai fost utilizaţi termenii de sociopatie sau psihopatie.

1
ezoterism – transmiterea (în antichitate şi în evul mediu) a unei doctrine filosifice numai unui număr restrâns de
iniţiaţi
Subiecţii cu o astfel de tulburare a personalităţii, de regulă nu se conformează normelor legale şi sociale. În mod repetat ei
pot acţiona împotriva legii, prezentând numeroase arestări. Acţiunile antisociale sunt datorate şi unei impulsivităţi crescute sau
unor reacţii colerice de moment, fără elaborări mintale şi fără a lua în considerare consecinţele actului.
Iritabili şi agresivi, aceştia comit deseori acte de violenţă corporală, inclusiv asupra membrilor familiei. Deasemeni pot fi
violenţi şi cu propria persoană, mergând în unele crize de furie până la automutilări, acte care sunt favorizate şi de o hipoestezie2
caracteristică.
Se remarcă deasemeni şi o scădere a instinctului de conservare, aceste persoane manifestând deseori comportamente
periculoase (Exemplu: viteză excesivă în conducerea autovehiculului, conducerea sub influenţa alcoolului, consum de droguri,
dar şi practicarea aşa-ziselor sporturi extreme).
Precizarea diagnosticului se face pe baza majorităţii simptomelor următoare:
- eşec în a se conforma normelor sociale referitoare la comportamente ce încalcă legi şi conduc la arestări
- înşelătorie indicată de minciuni repetate, folosirea de identităţi false sau tratarea celorlalţi potrivit unui interes personal sau
propriei plăceri
- impulsivitate
- iritabilitate şi agresivitate demonstrată de repetate agresiuni fizice
- dispreţuirea siguranţei personale şi a celorlalţi
- iresponsabilitate manifestată în eşecuri repetate de a avea un comportament adecvat la locul de muncă sau de a-şi onora datoriile
financiare
- lipsa remuşcării demonstrată de indiferenţa sau neconştientizarea faptului că a rănit pe cineva, l-a tratat necorespunzător sau a
furat.
Evoluţia existenţială a personalităţii antisociale este marcată de acte de delicvenţă pedepsite prin lege, stări depresive majore
cu tentativă sau echivalenţă suicidară, supradoză de droguri, accidente, infecţii HIV datorate comportamentului sexual riscant sau
conjuvopatii ce duc la destrămarea familiei,ajungând până la vagabondaj.
Terapia: ca cei mai mulţi oameni care suferă de tulburări de personalitate, aceşti indivizi nu caută singuri ajutor specializat
ci sunt trimişi de o instanţă superioară sau de către cineva apropiat.
O supraveghere atentă va confirma faptul că persoana respectivă prezintă o tulburare de personalitate şi mai exact de tip
antisocial.
Tratamentul efectiv pentru aceste tulburări este destul de limitat. Abordarea psihanalitică intensivă nu este cea mai
indicată metodă terapeutică.
Neîncrederea în specialist poate fi îndepărtată doar printr-o atitudine onestă, discutând de exemplu despre ceea ce va
spune anchetatorilor, dar şi despre faptul că nu tot ce spune pacientul în timpul şedinţelor va fi cunoscut de toată lumea.
Alte modalităţi de terapie : psihoterapia în grup, terapia familială – pot fi de ajutor. De cele mai multe ori aceşti
pacienţi urmează o terapie în grup pentru că nu li se oferă o altă alternativă. Nu este însă cea mai potrivită de vreme ce individul
rămâne interiorizat din punct de vedere emoţional şi nu are motive să se destăinuie celorlalţi.
Terapia familială poate ajuta pentru o mai bună educaţie şi înţelegere între membrii familiei. De regulă, membrii
familiei sunt dezorientaţi în ceea ce priveşte cauza comportamentului antisocial şi nu înţeleg că este de fapt o tulburare psihică.

5. PERSONALITATEA BORDER-LINE

Acest tip de tulburare este marcată de instabilitatea relaţiilor interpersonale, a propriei imagini de sine, a afectelor
precum şi de o impulsivitate crescută.
Persoanele border-line sunt accesibile faţă de circumstanţele exterioare. Subiecţii experimentează o intensă stare de
abandon şi neîncredere în sine, reacţionănd cu furie chiar si atunci când se află în faţa unor situaţii justificate de separare clar
limitate în timp sau a unor schimbări de plan. Orice anunţ de terminare a unei întâlniri cu o întârziere sau cu o amânare pot stârni
adevărate crize de panică sau de furie, datorită sentimentelor de abandon. Faţă de aşa-zise abandonuri, subiecţii pot reacţiona
impulsiv şi disproporţionat, ajungând până la automutilări şi tentative suicidare.
Relaţiile interpersonale sunt afectate datorită tendinţei de a i se idealiza potenţialul de la primele întâlniri. Solicită
petrecerea unui timp prea îndelungat de la început şi oferă multe detalii intime. De la dorinţa de idealizare, ei trec foarte uşor spre
o atitudine de nemulţumire şi devalorizare, exprimată de multe ori dramatic.
Viaţa afectivă este marcată de sentimente de vid interior dar şi de o reactivitate crescută a dispoziţiei care poate deveni
cu uşurinţă disforică3, cu accente necontrolate de furie.
Manifestările apar în contexte diferite: nu doar acasă sau la serviciu şi deseori sunt însoţite de labilitate în afectivitate
sau sentimente.
Pentru a se pune diagnosticul, subiectul trebuie să prezinte majoritatea următoarelor simptome:
- eforturi extraordinare de a evita abandonul real sau imaginar
- relaţii interpersonale instabile şi intense, caracterizate de oscilarea între extreme ale idealizării şi subevaluării
- tulburări ale identităţii şi anume instabilitatea imaginii de sine
- impulsivitate în cel puţin două domenii autodistructive: cheltuieli şi sex

2
hipoestezie – sensibilitate scazuta
3 disforie – tulburare a dispoziţiei caracterizată prin tristeţe profundă şi nemulţumire de sine
- comportament suicidar ilustrat de gesturi sau comportamente de automutilare
- instabilitate afectivă
- sentimente cronice de pustiire sufletească
- mânie intensă şi nejustificată
- ideaţii paranoide tranzitorii legate de stres
Tratamentul
Un aspect important la începutul psihoterapiei este contactul cu pacientul pentru a fi siguri că nu nu va fi tentat de
suicid. Riscul suicidar trebuie atent monitorizat pe durata tratamentului. Dacă gândurile suicidare persistă, trebuie luat în calcul
tratamentul farmaco şi spitalizarea.
Metoda terapeutică cea mai de succes este MARSHA LINEHAM (care se numeşte terapia comportamentului dialectal).
Acest tratament învaţă pacientul cum să-şi controleze singur viaţa, emoţiile, pe el însuşi, cu ajutorul autocunoaşterii emoţiilor şi
restructurării gândirii.
Este o metodă folosită mai ales în terapia de grup. Deoarece presupune învăţarea unui set de deprinderi noi şi
complexe, această metodă nu este indicată celor care învaţă greu comportamente noi.
Tratamentul este de lungă durată (cel puţin 1 an de zile).
Alte metode de psihoterapie utilizate dar cu o eficacitate mai scăzută sunt cele care se bazează pe teoria învăţării
sociale.

6. PERSONALITATEA HISTRIONICĂ

Pattern-ul acestei personalităţi este dominat de o labilitate emoţională excesivă şi un comportament direcţionat spre a
atrage atenţia prin atitudini dramatice şi teatralism.
Subiecţii de acest tip nu se simt confortabil dacă nu sunt în centrul atenţiei, motiv pentru care încearcă să atragă atenţia
creînd iniţial o impresie bună datorită uşurinţei de comunicare şi a entuziasmului manifestat.
Subiecţii îşi doresc cu orice preţ ca într-un anturaj să devină „sufletul petrecerii”. Comportamentul lor însă este
neobosit şi solicită în mod continuu atenţia celor din jur, contrar recurgând la scene dramatice. Se poate remarca şi o atitudine cu
conotaţii sexuale nepotrivite, cu scop provocator şi seductiv, chiar şi asupra unor persoane faţă de care nu există un interes
semantic propriu-zis, contextul fiind unul profesional.
Expresia emoţională este rapid schimbătoare, manifestând o adevărată aviditate afectivă cu intoleranţă la frustraţii, dar
cu un substrat profund afectiv sărac.
D.p.d.v sexual se constată o serie de tulburări, ca de exemplu: frigiditate, nimfomanie, homosexualism. Pentru aceste
persoane, aparenţele fizice prezintă o mare importanţă, ele fiind capabile să cheltuiască mult timp, energie şi bani pentru haine şi
diverse accesorii.
Îşi utilizează detaliile fizice şi vestimentare pentru a vâna complimente şi în acelaşi timp manifestă o supărare
exagerată faţă de un comentariu critic. Discursul acestor persoane este menit să impresioneze prin expunerea dramatică, dar este
vag, difuz şi fără suport faptic. Se utilizează multe adjective, fabulaţii sau producţii imaginare.
În ceea ce priveşte relaţiile cu ceilalţi se remarcă un înalt grad de sugestionabilitate, opiniile fiind uşor influenţate, în
special dacă ceilalţi reprezintă o autoritate, îmbrăţişând cu uşurinţă diverse convingeri.
Orice relaţie interpersonală, indiferent de contextul în care se desfăşoară, este considerată mai intimă decât este cu
adevărat şi utilizează apelative de genul „dragul meu prieten” sau abordând respectiva persoană pe numele mic. Această atitudine
este cu atât mai evident exprimată cu cât este vorba de o relaţie socială importantă.
Se caracterizează printr-o căutare excesivă a emoţionalităţii şi atenţiei celor din jur, începând cu primii ani de maturitate,
presupunând existenţa a cel puţin 5 dintre următoarele criterii:
- se simte inconfortabil în cazul în care nu se află în centrul atenţiei
- interacţiunile cu ceilalţi sunt adesea caracterizate drept comportamente neadecvate sau provocatoare
- expunere rapidă a expresiilor emoţionale care sunt superficiale şi nestatornice
- se foloseşte de aspectul fizic pentru a atrage atenţia în repetate rânduri
- maniera de vorbire este excesiv marcată de personalitate şi lipsită de detalii
- manifestă tendinţa spre dramatizare, teatralizare şi exagerarea emoţiilor
- este uşor sugestionabilă
- îşi consideră relaţiile ca fiind mai intime decât în realitate
Terapia
Terapiile în grup sau terapia familială nu sunt recomandate, deoarece pacienţii obişnuiesc să atragă atenţia asupra lor şi
să exagereze fiecare acţiune şi reacţie. Pacienţii îşi exprimă toate sentimentele cu aceeaşi emoţie, inconştienţi fiind de subtilitatea
propriilor stări emoţională şi de vasta gamă de emoţii pe care o folosesc.
Nu se recomandă terapii pe termen lung.
La aceşti pacienţi poate apărea şi un comportament suicidar, iar ameninţările de acest gen nu trebuie ignorate.
Tratamentul medicamentos nu este indicat, cu excepţia cazurilor în care se administrează în mod ţintit.

7. PERSONALITATEA NARCISISTĂ
Caracteristica acestei tulburări de personalitate este un pattern de grandoare, nevoia de a fi admirat şi lipsa empatiei.
Subiecţii acordă mai multă importanţă propriei persoane şi îşi supraestimează capacităţile şi realizările, fiind intrigaţi dacă nu
sunt răsplătiţi după cum se aşteaptă. Această atitudine faţă de propria persoană este însoţită de o devalorizare a acţiunilor
celorlalţi. Mintea lor este preocupată cu fantezii referitoare la mari succese, putere, apreciere în societate, frumuseţe admirată de
toată lumea şi iubiri ideale. Se consideră a fi persoane speciale, superioare, care pot fi înţelese numai de alte persoane considerate
a fi potrivite pentru o relaţie, de regulă aparţinând unor categorii sociale privilegiate. Relaţia cu astfel de persoane reprezintă un
fel de oglindă pentru meritele şi necesităţile speciale ale subiecţilor cu personalitate narcisistă.
Aceste persoane insistă ca în anumite situaţii să beneficieze de cei mai buni profesori, avocaţi, medici, stilişti, etc.
Supraestimarea propriei persoane este însă foarte fragilă. Nevoia de atenţie şi admiraţie devine aproape continuă.
Expectanţa pentru tot ce este mai bun considerând că li se cuvine, este în opoziţie cu totala desconsiderare a necesităţilor
celorlalţi. Nu sunt capabili să aprecieze alte merite sau să manifeste empatie pentru problemele sau sentimentele celorlalţi. Acest
aspect se poate observa dintr-o simplă conversaţie, persoanele narcisite neavând răbdare şi nici interes fată de problemele
interlocutorului. Se poate remarca şi o atitudine de invidie faţă de realizările acestora deşi declară în acelaşi timp că alţii sunt
invidioşi pe el. Au un comportament arogant, superior şi snob.
Diagnosticul se pune prin identificarea a minim 5 dintre următoarele manifestări:
- exagerarea importanţei propriei persoane
- este preocupat de imaginarea unui succes nelimitat, avere, putere, strălucire
- crede despre sine că este special şi unic şi că poate fi înţeles doar de persoane cu un statut superior
- are nevoie de o admiraţie excesivă
- are aşteptări exagerate pentru un tratament special, favorizant
- exploatează relaţiile interpersonale, profitând de ceilalţi pentru a-şi atinge scopurile
- lipsa empatiei
- este invidios pe alţii şi crede că ceilalţi îl invidiază
- este arogant în comportament şi atitudine
Terapie
Abordarea iniţial suportivă prin confruntarea treptată a pacientului cu propriile vulnerabilităţi îl poate ajuta pe acesta
să facă faţă la tot ceea ce presupune această boală psihică. Specialistul trebuie să fie conştient de importanţa narcisistului şi să-şi
ajute pacientul să-şi ajusteze imaginea de sine.
O variantă de tarapie eficientă este terapia în grup, care are rolul de a-l ajuta pe pacient să-şi dezvolte o individualitate
sănătoasă astfel încât să îi perceapă pe ceilalţi ca persoane separate. În acest tip de terapie specialistul este mai puţin autoritar şi
în consecinţă mai puţin ameninţător. În ce priveşte grandoarea pacientului, intensitatea emoţiilor este mai mică, creind astfel un
cadru adecvat pentru confruntare şi clarificare.

8. PERSONALITATEA EVITANTĂ (ANXIOASĂ)

Se caracterizează prin prezenţa unui sentiment de inferioritate, teamă, insecuritate şi inhibiţie socială precum şi o
hipersensibilitate la evaluări negative din partea celorlalţi. Persoanele aparţinând acestei categorii evită orice implicare socială
sau profesională ce ar presupune relaţii interpersonale semnificative, datorită fricii de a fi criticate, dezaprobate sau respinse.
Manifestă reticenţă faţă de promovări şi nu se implică în activităţi de grup, din acelaşi motiv.
În ceea ce priveşte relaţiile intime, aceste persoane acceptă cu greu stabilirea unor astfel de legături de teama de a se
expune şi de a fi ridiculizate. Sunt preocupate de a fi utile şi acceptate.
În societate aceştia sunt tăcuţi, retraşi, neparticipâd la conversaţii de teama de a nu spune ceva nepotrivit. Aceşti
subiecţi preferă un stil de viaţă simplu, rutinal, fără expuneri la situaţii şi relaţii noi, din nevoia de siguranţă.
Pe lângă conduita de evitare pot apărea şi anumite comportamente compensatorii cum ar fi sfidarea unor situaţii
riscante (sporturi extreme).
Pentru precizarea diagnosticului este necesară prezenţa majorităţii simptomelor:
- evitarea activităţii care impolică contacte interpersonale din teama de critică, dezaprobare, respingere
- nu doreşte să intre în contact cu semenii dacă nu este sigur că va fi plăcut
- manifestă reţinere în relaţiile intime de teama de a nu fi ridicol
- este preocupat de situaţiile sociale ca potenţiale situaţii în care este criticat sau respins
- este inhibat în relaţiile interpersonale recent apărute
- se priveşte pe sine ca inapt social, neatrăgător sau inferior celorlalţi
- este deosebit de refractar în a-şi asuma riscuri persoanle, ori a se angaja în activităţi noi, deoarece crede că s-ar putea
dovedi stânjenitoare
Evoluția poate coexista cu atingerea unor statute sociale normale în condițiile în care pacientul întâlnește un mediu
tolerant. Poate evolua cu depresie, anxietate, distimie asociate, fobie socială.
Tratament
În timp ce terapia individuală este modalitatea terapeutică preferată, terapia în grup poate fi folosită dacă pacientul este
convins să participe la suficiente şedinţe. Este foarte dificil să convingem pacientul să participe la terapia în grup încă de la
începutul tratamentului.
Psihoterapia este eficientă atunci când este de scurtă durată şi când este orientată spre a găsi soluţii în problemele
zilnice.
9. PERSONALITATEA DE TIP OBSESIV-COMPULSIV

În cursul vieţii dupã evenimente deosebite pot apãrea reamintiri pe care subiectul nu le doreşte, dar pe care nu le poate
îndepãrta. Trãirile obsesiv-compulsive sunt resimţite ca impunându-se subiectului fãrã dorinţa şi voinţa sau acceptul sãu,
neputând fi îndepãrtate sau oprite cu toate eforturile sale. Sunt trãiri scurte, care paraziteazã psihismul şi se repetã fãcând ca
pacientul sã petreacã mult timp în luptã cu sine însişi, fapt ce reduce performanţele şi calitatea vieţii. Se eticheteazã drept obsesii
în primul rând trãiri subiective recurente şi parazite, cum ar fi amintirile sau întrebãrile fãrã rãspuns pe care şi le pune subiectul.
Obsesii:
Gânduri, impulsuri sau imagini recurente și persistente, care sunt traite, într-un anumit moment pe parcursul tulburării
ca intruzive și inadecvate și care produc anxietate și suferința marcată;
Gândurile, impulsurile sau imaginile nu sunt numai îngrijorari legate de problemele vieții reale;
Persoana încearcă să ignore sau să suprime gândurile, impulsurile sau imaginile respective sau să le neutralizeze printr-
un alt gând sau acțiune;
Persoana recunoaște că gândurile, impulsurile sau imaginile sunt un produs al propriei minți (neimpuse din afară).
Compulsii:
Comportamente repetitive (ex: spălatul mainilor, ordinea, verificări) sau acte mentale (ex: rugăciuni, numărat,
repetarea în gând a unor cuvinte) pe care persoana simte nevoia să le efectueze ca răspuns la o obsesie sau în conformitate cu
reguli care trebuie aplicate rigid;
Comportamentele sau actele mentale respective urmăresc să preîntâmpine sau să reducă suferința legată de o obsesie
sau de un anumit eveniment sau situație temută.
Mare parte din compulsii (dar nu toate) au în spate trãiri obsesive (ca îndoiala, sentimentul contaminãrii cu microbi,
disconfortul creat de dezordine). Executarea actului compulsiv îl poate linişti pe moment subiectul.
Intermediare între obsesiile subiective şi compulsiile comportamentale sunt intenţiile de act obsesive care au de obicei
conţinut agresiv sau sexual; subiectul nu executã pânã în final actul, în urma unei importante lupte interioare; sau îl executã doar
simbolic.
Patologia obsesiv-compulsivã este strâns corelatã cu nehotãrârea, preocuparea faţã de ordine, faţã de curãţenie, cu
încãpãţânarea şi perfecţionismul (acestea fiind trãsãturi de personalitate).
Trãirile obsesiv-compulsive sunt frecvent corelate cu depresia, anxietatea şi fobia. Se pot combina cu multe stãri
psihopatologice.
Criteriile de diagnostic DSM IV pentru această tulburare de personalitate sunt urmatoarele: pattern pervaziv de
preocupare cu ordinea, perfecționismul și controlul mintal și interpersonal, în detrimetul flexibilității, deschiderii și eficienței,
indicat din 4 sau mai multe din urmatoarele:
- este preocupat de detalii, reguli, liniște, ordine, organizare sau programe;
- manifestă perfecționism care interferează cu îndeplinirea sarcinii;
- este excesiv de devotat muncii și productivității, până la excluderea activității de timp liber și a prieteniilor;
- este hiperconștiincios, scrupulos și inflexibil în chestiuni de morală, etică sau valori;
- este incapabil să arunce obiecte uzate sau lipsite de valoare;
- ezită să dezlege sarcini sau să lucreze cu alții dacă aceștia nu se supun exact modului său de lucru;
- adoptă un stil avar de a cheltui;
- manifestă rigiditate și încăpățânare.

10. PERSONALITATEA DEPENDENTĂ

Tulburarea dependentă a personalităţii se carcterizează prin autostima redusă, neîncredere în posibilităţile proprii,
nevoie excesivă de ocrotire şi îngrijire, incapacitatea de a lua decizi în problemele curente şi tendinţa continuă de a acorda altuia
girul propriilor responsabilităţi. Persoana trăieşte nu numai nevoia aprobării ci şi a acceptarii de către ceilalţi, mai ales atunci
când aceştia sunt persoane influente.
Persoana cu tulburare dependentă sacrifică timp şi energie, oferă dovezi de loialitate, punandu-şi la dispoziţie întreaga
sa disponibilitate şi deplina fidelitate pentru a obţine aprobarea şi suportul din partea celorlalţi.
Trăsăturile caracteristice ale personalităţii dependente:
 înainte de a lua o decizie, cere părerea altora;
 îi este greu să sfârşească o discuţie;
 are indoieli în privinţa valorii propriei persoane;
 rareori vine cu idei noi sau propuneri de activităţi, atunci când se află într-un grup;
 are nevoie de cateva persoane pe care se poate bizui;
 este capabil să se sacrifice pentru ceilalţi;
 ezită să-şi exprime părerea de teama declanşării unui conflict;
 nu-i place să se despartă de nimeni;
 este foarte sensibil la critici şi dezacorduri;
 i se spune adesea că merită mai mult.
Relații interpersonale
- relațiile sociale tind a fi reduse la cei câțiva oameni de care individul este dependent;
- pot căuta superprotectie și dominare din partea altora;
- devin rapid și indiscriminativ atașati de o persoană, dacă se simt protejați;
În plan profesional
- funcționarea profesională poate fi deteriorată, dacă este necesară o inițiativ independentă;
- pot evita posturi de răspundere și pot deveni anxioși când sunt confruntați cu luarea unor decizii;
- au dificultăți în a iniția proiecte ori în a face anumite lucruri în mod independent;
- sunt lipsiți de încredere în sine și consideră că necesită ajutor pentru a începe și realiza sarcinile;
- pot aștepta ca alții să înceapă lucrurile, deoarece sunt convinși că de regulă alții pot face aceasta mai bine;
- sunt convinși că ei sunt incapabili să funcționeze independent și se prezintă ei inșiși ca fiind incompetenți și
necesitând asistență constantă;
- sunt dispuși însă să funcționeze adecvat, dacă li se dă asigurarea că altcineva îi supervizează și îi aprobă;
Relații de cuplu
- necesitate excesivă și pervasivă de a fi tutelat de cineva, ceea ce duce la un comportament submisiv și aderent și la
frica de separare;
- când o relație stransă se termină (de ex., o ruptura cu un(o) iubit(a) indivizii cu tulburare de personalitate dependentă
pot căuta urgent altă relație pentru a le oferi tutelarea și suportul pe care-l necesită;
- pot face sacrificii extraordinare ori tolera maltratare verbală, fizică sau sexuală.
Evoluția este variabilă putându-se asocia distimia, depresia majoră și alcoolismul. Pot fi victimele abuzului psihologic
și emoțional din partea celor cărora le caută protecție.
Terapie
Tratamentul psihoterapic individual, tehnicile asertive, de grup și cognitive (formarea abilităților sociale) sunt indicate.
Benzodiazepinele și inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei sunt utili pentru tratamentul comorbidităților.

2..Schizofrenie;consideratii generale ,etiopatogenie,simptomatologie,forme clinice


………………….

3. Tuburarile afective: generlitati,classificare,entitati clinice


Tulburările cantitative ale afectivității
Hipertimia poate oscila spre polul euforic cu plăcere, satisfacţie, exuberanţă, atitudine expresivă, realizând astfel starea
maniacală, dar se mai poate situa şi la polul opus – polul depresiv – fiind însoţită de durere, insatisfacţie, izolare, uneori idei
delirante, realizând starea melancolică.
Hipertimia maniacală este constituită pe un fond euforic şi expansiv de veselie debordantă şi spontană, fericire. Se
constată o stimulare a tuturor instinctelor şi regresiunea conştiinţei etice.
Pacientul maniacal se consumă în exterior: râde, cântă, dansează, face glume obscene, observaţii caustice, schimbarea
continuă a ideilor, aşa-numita „schimbare de idei a unor timizi incorigibili”. Dispoziţia este labilă la influenţa unor factori nocivi,
ritmul accelerat imprimat vieţii psihice fiind la rându-i superficial şi versatil.
Hipertimia melancolică este constituită pe un fond de depresie profundă, cu insatisfacţie, interiorizare, modificări ale
tempo-ului psihic şi somatic, scăderea memoriei, inhibare insinctivă, bolnavul prezintă „dezgust pentru orice fel de activitate”,
acesta trăind aproape dureros o impotenţă totală. El este dominat uneori de o accentuată „durere morală”. Tulburările emoţionale
se traduc printr-o anxietate profundă ce influenţează comportamentul fie inhibându-l şi influenţând astfel motricitatea - caz în
care vorbim de apragmatism, fie că îl dezorganizează, realizând agitaţia sterilă ce apare uneori în cazul melancoliei anxioase.
Ciclotimia se caracterizează printr-o dispoziţie morbidă, trecând uşor de la veselie la tristeţe şi de la bucurie la durere.
Tempo-ul este rapid, accelarat, atunci când dispoziţia este veselă şi este încetinit atunci când dispoziţia este tristă.
Hipotimia sau atimia de regulă se întâlneşte în schizofrenie şi reprezintă nu numai o tulburare cantitativă dar şi o
tulburare calitativă a dispoziţiei. Se întâlneşte de regulă la tineri după pubertate şi se manifestă prin: dezinteres total, apatie,
indiferenţă. Carenţa afectivă vizează atât părinţii cât şi pe ceilalţi din anturaj. Pacienţii prezintă o răceală afectivă, sunt distanţi,
absenţi, expresivitatea (mimica) este absentă.
Atimia – apatia, atimhormia se caracterizează printr-un indiferentism afectiv marcat, însoţit uneori de halucinaţii auditive;
se întâlneşte în mod caracteristic în schizofrenie.

1.2. Tulburările calitative ale afectivității - se mai numesc şi distimii.


Perplexitatea este o stare obscură şi confuză de disconfort psiho-afectiv, în decursul căreia bolnavul nu este capabil să
rezolve situaţia în faţa căreia se află.
Labilitatea afectivă constă în trecerea rapidă de la o stare euforică la una depresivă facilitată de stimuli externi.
Extazul este o stare paroxistică de fericire, în decursul căreia individul rupt de mediul ambiant, este transportat într-o
lume psihică inaccesibilă altuia, având o atitudine adecvată acestei trăiri.
Ambivalenţa, indiferenţa şi paratimia – sunt expresia unei destructurări a personalităţii
1. ambivalenţa – este un simptom fundamental al schizofreniei constând în a manifesta în acelaşi timp stări afective contrare:
dragoste şi ură, teamă şi dorinţă faţă de o anumită persoană etc.
2. indiferenţa – este o tulburare cantitativă şi calitativă constând în incapacitatea bolnavului de a participa şi reacţiona afectiv la
o situaţie adecvată; bolnavul este neutru, nu are nici o dorinţă, nu simte bucurie sau tristeţe, este total nepăsător.
3. paratimia – constă în lipsa unui acord între conţinut şi situaţia trăită actual, atitudinea fiind bizară, inadaptată, paradoxală sau
absurdă. Se întâlneşte în schizofrenie.

2. TULBURĂRILE STĂRILOR AFECTIVE SECUNDARE, COMPLEXE ŞI SUPERIOARE

Emoţiile sunt răspunsuri la situaţii stresante, caracterizate printr-un ansamblu de fenomene psihofiziologice. Emoţia
înglobează afectele şi reacţiile neuro-vegetative.
Afectele sunt stări psihice imediate, dificil de analizat, ce caracterizează orientarea unei reacţii, cum ar fi: interesantul, cu
reacţii de aşteptare şi de explorare; agreabilul (plăcutul), cu reacţii de expansiune şi de căutare; şi dezagreabilul (durerosul), cu
reacţii de aşteptare şi de fugă.
Reacţiile imediate de violenţă, mânie şi teamă - sunt considerate patologice atunci când emoţia declanşată de un stimul
depăşeşte prin intensitate şi durată manifestările constatate la subiecţii normali în condiţii analoge.
Formele clinice ale reacţiilor emotive imediate sunt dominate de reacţii explozive, violente, definite printr-o descărcare
elementară de afecte puternice, fără control emoţional.
Aceste reacţii violente se pot exprima prin două forme:
- reacţia explozivă de mânie
- reacţie de teamă
Reacţia de mânie se întâlneşte cel mai frecvent în intoxicaţia alcoolică.
Reacţia de teamă se întâlneşte în stările de panică şi poate avea intensităţi diferite, ajungând până la senzaţii de sufocare.
Anxietatea sau angoasa rezultă din dezechilibrul între un stimul stresant şi capacitatea redusă de reacţie a organismului.
Unii autori considră anxietatea ca fiind teama desfăşurată în sfera psihică sau reprezintă o teamă nedefinită pentru
prezent, ce duce la un comportament neliniştit şi necontrolat.
Angoasa ar fi o teamă desfăşurată în sfera somatică organo-viscerală ca teamă nedefinită pentru viitor şi comportament
inhibat şi controlat.
Siderarea emotivă constă într-o stare de stupoare, de catatonie, de inerţie, apărută în cursul unei emoţii extreme, se pare
şi cu suspendarea scurtă a conştiinţei, cu păstrarea, la revenire, a unor tulburări: mutism, surditate etc., („am înlemnit de frică”).
Este legată de emoţia şoc şi de angoasă.
Reacţiile psihosomatice sunt dezordini somatice endocrine şi neuro-vegetative ce însoţesc emoţiile.
- conversiunea isterică – dezordini somatice urmare a refulării unui afect, care neparvenind în conştiinţă pentru a genera
o reacţie de angoasă, se exprimă clandestin printr-o proiectare somatică cu semnificaţie simbolică, ex.: o surditate poate
corespunde refuzului de a auzi, o paralizie refuzul de a merge; alegerea organului având o semnificaţie simbolică
- trăirea bolii – starea cenestopat-ipohondriacă – percepută ca o stare dezagreabilă, de disconfort, de ecou al unei
suferinţe somatice asupra psihicului – se simte bolnav deşi starea organică este bună.
Sentimentele – efectele persistente ale emoţiilor, pot căpăta o intensitate şi o calitate încât să devină patologice.
Pasiunea – poate atinge un grad patologic şi să conducă la comportamente dezadaptate; la polul expansiv corespunde
caracterului paranoic (orgoliu nemăsurat, neîncredere şi judecată falsă), la polul senzitiv, corespunde unei afectivităţi extreme la
care se asociază o insuficienţă de expresie emoţională, ce duce la o stază afectivă: o experienţă penibilă rămâne prezentă în
memorie şi ani de zile revine în conştiinţă, dând un sentiment de insuficienţă umilitoare, de neîncredere morală, cu comportament
şi idei de interpretare.

PSIHOTERAPIE

1.Exigentele si convingerile psihoterapeutului profesionist

Forme de asistare psihologică: psihoterapie, consiliere, dezvoltare personală; principalele diferenţe


După cum ştim, psihoterapia a apărut odată cu psihanaliza anunţată de Freud împreună cu Josef Breuer în lucrarea lor "Studii
asupra isteriei" (1895). Consilierea psihologică ca preocupare şi profesie, apare în deceniul V al secolului XX ca urmare a
întoarcerii armatelor de combatanţi de pe fronturile Celui de-al II-lea Război Mondial, deşi anumite preocupări pentru sprijinirea
copiilor aflaţi în suferinţă existau din anii 1920.
În 1919, este cooptat şi un al şaptelea membru în “Comitet secret”, alcătuit din Otto Rank, Şandor Ferenczi, Karl Abraham,
Hanns Sachs şi Ernest Jones, în persoana analistului berlinez Max Eitington.
Max Eitington, este autorul sistemului tristagial de educaţie psihanalitică: pregătire teoretică, analiză de formare (psihanaliză
didactică) şi supervizare. Psihanaliza didactică va devein peste ani psihoterapie didactică parcursă obligatoriu de toţi aspiranţii la
competenţa de psihoterapeut.
Această activitate (numită modern ”dezvoltare personală”) este efectiv o psihoterapie executată în grup pe parcursul a mai
multor sute de ore, sub îndrumarea unui psihoterapeut cu experienţă special abilitat în acest scop. Necesitatea acestei pregătiri s-a
dovedit necesară încă de pe vremea lui Freud.
Între psihoterapie şi consiliere şi dezvoltare personală se poate face un inventar bogat de diferenţe.
Asemănările şi deosebirile dintre consiliere şi psihoterapie şi dezvoltare personală sunt de cel puţin patru feluri:
1. natura problemelor clientului (pacienţii sunt şi ei clienţi),
2. gradul de severitate al problemelor,
3. scopurile consilierii, psihoterapiei sau dezvoltării personale,
4. metodele şi tehnicile utilizate pentru a atinge aceste scopuri.
Dacă în consiliere se lucrează cu oameni ”sănătoşi” aflaţi într-un moment de dificultate existenţială, iar în perioada
conceptualizării cazului se formulează ipoteze socio-culturale şi pedagogice câştigul realizându-se prin procesul de învăţare, în
psihoterapie se lucrează cu bolnavi în toată puterea cuvântului, se utilizează în conceptualizare ipoteze strict medicale. De aceea cei
cu care lucrează consilierii sunt ”clienţi” iar cei ai psihoterapeutului sunt ”pacienţi”.
Dacă scopul consilierii este folosirea mai eficientă a resurselor personale, scopul psihoterapiei este restructurarea personalităţii.
Diferenţele între psihoterapie şi dezvoltare personală nu sunt poate atât de mari.
Dezvoltare personală este în realitate o activitate de consiliere pentru că viitorul psihoterapeut se află în asistare psihologică
nefiind biolnav. Dezvoltarea personală se face în scopul lichidării eventualelor conflicte inconştiente şi unificarea Eu-Sine, în
scopul atingerii unui echilibru psihologic autentic, a optmizării resurselor viitorului psihoterapeut, a maturizării psiho-spirituale, a
dezvoltării lui ca şi persoană.
El trebuie să păstreze starea de echilibru psihologic şi de cumpătare permanent, realizând şedinţe de dezvoltare personală ori de
câte ori este nevoie. Deşi el este un profesionist, se poate consilia singur până la o limită, uneori fiind absolut necesar să
obiectiveze problema pe care o are, pentru a fi evaluată şi rezolvată de un extern. Probabil că cea mai mare diferenţă faţă de
celelalte forme de asistare psihologică (care de altfel decurge de cele expuse mai înainte) este aceea că în dezvoltare personală
”clientul” nu este ”naiv” este un profesionist avizat şi de aceea tehnicile utilizate trebuiesc să fie speciale sau cel puţin adaptate.

În dezvoltarea profesională a viitorului psihoterapeut este utilă şi a se parcurge o perioadă de supervizare în care el este ”talonat”
de un psihoterapeut cu multă experienţă pentru a-l feri de pericolul comiterii de erori în tratarea pacienţilor.
Scopul consilierii este folosirea mai eficientă a resurselor personale pentru o viaţă bogată (psihologic), plină de resurse.
Scopul psihoterapiei este, în ultimă instanţă, restructurarea personalităţii.
Dezvoltarea personală are inclusiv o finalitate legală, pe lângă cea de optimizare personală.
Terapeutul eficient ca persoană şi „prezenţă"
Ansamblul de calităţi necesare psihoterapeuţilor de succes
Iolanda Mitrofan şi colaboratorii, în lucrarea “Psihoterapia – repere teoretice, metodologice şi aplicative” realizează o interesantă
tratare a acestei teme. Vom încerca în cele ce urmează să reţinem cele mai utile aspecte ale acestei prezentări.
Aceste calităţi se prezintă chiar sub forma unui sistem de calităţi, evident cu oarecari particularităţi de la un psihoterapeut la altul,
în funcţie de personalitatea fiecăruia, poate şi în funcţie de şcoala psihoterapeutică pe care o urmează (dacă acceptăm ipoteza că
psihoterapeuţii îşi aleg orientarea în funcţie de afinităţile personale).
Psihoterapeuţii cu vocaţie sunt recognoscibili prin următoarelem calităţi:
1- se auto apreciază și se consideră demni de respect. Apreciindu-se pe sine, şi apreciind pe ceilalţi, sunt capabili să ceară şi să
primească de la ei. Aceasta le dă puterea de dărui ajutor şi dragoste.
2- îşi cunosc şi controlează propria putere. Conştienţi de propria putere o folosesc în mod sănătos. Nu-i dispreţuiesc pe cei a
căror putere a slăbit ci o folosesc în beneficiul clienţilor.
3- știu că schimbarea permanentă este o necesitate. Au curajul de a părăsi ceea ce este sigur şi familiar, căutând dezvoltarea
atunci când nu sunt satisfăcuţi cu ceea ce sunt.
4- sunt autorii propriei identități. Ei “ştiu” cine sunt şi ce vor de la viaţă; anticipează ce sunt capabili să devină. Urmăresc
consecvent să trăiască după anumite standarde interioare.
5- au un stil propriu terapeutic pe care și l-au construit în timp. Bineînţeles că împrumută idei şi tehnici de la alţi terapeuţi
deoarece psihoterapia are temelii ştiinţifice, idiotetice, dar nu imită mecanic stilul altora. Nu fac din “stilul propriu” un scop în
sine (acest “stil propriu” este mai degrabă o rezultantă a atâtor ani de experienţă şi cazuri particulare.
6- consideră că o oarecare doză de ambiguitate este uneori inevitabilă. Tăria Eu-lui pe care o au le dă forţa să accepte un
anume grad de ambiguitate în existenţa lor.
7- prețuiesc cunoștințele de alții dar și pe cele de sine. Căutarea de noi cunoştinţe este pentru ei o permanenţă în sensul unei
dorinţe crescute de libertate.
8- lumea clientului nu este inaccesibilă pentru ei pentru că o pot înțelege. Fără a deveni posesivi şi toxici, pot experienţia
lumea clientului. Aceasta nu înseamnă că se supraidentifică cu acesta, până la pierderea propriei identităţi.
9- sunt sinceri şi oneşti. Simt ceea ce gândesc şi spun ceea ce simt. Sunt persoane de caracter cu valori bine alese şi convingeri
solide. Calitatea morală ireproşabilă este o cerinţă “eliminatorie” pentru această clasă profesională, deoarece imperfecţiunile se
propagă în sistemul personalităţii, ruinându-l.
10- apreciază umorul. Psihoterapeuţii sunt capabili de o anumită detaşare, privind evenimentele vieţii dintr-o perspectivă mai
largă. Sunt capabili de autoironie râzând în special de propriile slăbiciuni şi contradicţii. Antreneză pacientul într-o astfel de
perspectivă râzând împreună cu el.
11- nu sunt feriţi de greşeli dar când le fac, sunt dispuşi să le admită. Dacă pentru unii greşeala este un dezastru, pentru terapeut
sunt un prilej de a învăţa mai rapid (şi desigur mai dureros). Consideră că greseala este un jalon către competenţa profesională.
12- trăiesc în prezent. Deşi sunt abili în a sonda trecutul şi explora viitorul, nu întârzie acolo mai mult decât este necesar sunt
capabili să fructifice prezentul, într-o imersie totală în “acum şi aici”, printr-un contact pe toate coordonatele, alături de ceilalţi.
13- se “reinventează” atunci când este nevoie. Evaluează permanent situaţiile şi felul propriu de a fi, putând, atunci când
condiţiile de mediu o cer, să primenească propriile abordări, prin schimbări de substanţă. Nu e vorba de superficialitate, lipsă de
consecvenţă şi oportunism ci de adaptabilitate angajată. Pot crea şi recrea relaţii semnificative pentru viaţa lor.
14- nu sunt victimele deciziilor pripite. Rareori, calitatea de a lua decizii rapide este necesară unui psihoterapeut. De obicei,
deciziile de calitate pe care le ia acesta se întemeiază pe informarea laborioasă, pe ruminarea asupra particularităţilor pacientului
şi ale tulburării acestuia, pentru a alege în cunoştinţă de cauză strategia şi tehnica potrivită. Această precauţie nu trebuie înţeleasă
ca o antispontaneitate. Spontaneitatea a fost dintotdeauna o calitate dorită pentru un psihoterapeut.
15- bunăstarea altora este pentru ei un principiu profesional de bază. Este coloana vertebrală a moralităţii unui psihoterapeut.
Apare odată cu cristalizarea personalităţii şi va orienta evoluţia ulterioară a specialistului, făcând diferenţa dintre psihoterapeutul
“actualizator” şi de succes în comparaţie cu cel cu o motivaţie extrinsecă.
16- știu că psihoterapia se face ”cufundat” în cultură. Sunt conştienţi de diferenţele de clasă socială, rasă, sex şi le acceptă,
văzându-le uneori ca niște instrumente suplimentare.
17- se antrenează în muncă ”trup și suflet” . Psihoterapeuţii de valoare consideră că psihoterapia este vocaţia pentru care sunt
plămădiţi dar nu devin prizonierii ei deoarece ştiu că orice exces este în realitate un dezechilibru şi poate deveni calea către o
tulburare. Munca terapeutică este pentru aceşti oameni o arie din care extrag permanent sensuri noi.
18- sunt “ vii" şi ”pentru” viaţă. Permanent angajaţi, au o atitudine proactivă, iubesc viaţa şi o trăiesc din plin şi au ca obiectiv
pentru pacient, pentru final, acelaşi lucru. Sunt angajaţi în a trăi din plin, au o atitudine activă faţă de viaţă.
Cea mai importantă calitate a unui terapeut eficient este însă autenticitatea. A fi autenţic înseamnă în primul rând să nu imiţi ci
să fii tu însu-ți, aşa cum ştii şi aşa cum simţi. Dacă valorile noastre sunt autentice, deoarece suntem (prin sentimentele de transfer)
repere şi modele pentru clienţii noştri, clienţii vor tinde să preia aceste calităţi şi vor fi şi ei oneşti şi în interacţiunea cu noi.
Convingeri și acțiuni ale psihoterapeuților de înalt profesionalism
 Nu există „psihoterapie perfectă” şi nici „psihoterapeut perfect”. Evident că suntem imperfecţi şi ştim că trebuie să
avem perfecţiunea ca ideal. Psihoterapeutul „imperfect” trebuie înţeles ca un psihoterapeut aflat pe drumul perfecţionării sale.
Dar această căutare nu trebuie să fie un scop în sine în psihoterapie pentru că scopul este atingerea obiectivelor terapeutice.
 Tratarea propriilor limite de către psihoterapeuţi. Ştim de asemenea că şi psihoterapeuţii, ca toţi oamenii au limite şi
puterea de a le recunoaşte (obiectiv) este mai degrabă o virtute. Nu toate terapiile noastre se vor încheia cu succes, dar important
este să fructificăm acele experienţe în beneficiul pacienţilor.
 Clarificarea relaţiei în termeni contractuali psihologici. Vom lămuri (încă de la prima şedinţă) cadrul terapeutic şi
regulile colaborării. Astfel vom scade probabilitatea apariţiei unor rezistenţe, blocaje şi contratarasferuri. Uneori, clienţii, ca orice
om în suferinţă, pot deveni iritabili şi pretenţioşi. Normele clare hotărâte în comun acord ne vor feri de ulterioare fricţiuni.
 Abilitatea de a valorifica tăcerea clientului. Tăcera clientului când se manifestă într-un context în care pacientul are
nevoie de ea, este o resursă. Tinerii psihoterapeuţi, gândind că psihoterapia este o “cură de cuvinte” vor fi uneori tentaţi să o
întrerupă în pripă. Mai profitabil este ca semnificaţia tăcerii să fie explorată împreună cu pacientul.
 Înţelegerea rezultatelor lente. Uneori beneficiul terapeutic va fi mai rapid şi deci mai vizibil, alteori mai lent şi greu de
remarcat. Psihoterapeutul cu experienţă ştie că schimbarea se produce chiar dacă ea se vede sau nu şi lucrul acesta este legat de
ritmul personal al clientului. Uneori pot apare chiar momente de regres, înainte de a primi un elan către schimbarea pozitivă.
 Implicarea clienţilor neimplicaţi. Neimplicarea, ca neasumare de responsabilităţi, ca lipsă sau amânare a şedinţelor, nu
este o formă a “rezistenţei” ca şi concept terapeutic, ci adeseori o rezultantă a comportamentului terapeutului. După I. Mitrofan,
“Excesul de implicare al terepeutului antrenează deficit de implicare, în “oglindă” al clientului.” Trebuie ca terapeutul să-şi
“înfrunte” clienţii care nu se implică; atitudinea hiperprotectivă – “terapeutul bomboană”, nu este indicată. Tratarea francă
(directă) îmbinând blândeţea cu hotărârea este ma potrivită pentru angajarea terapeutică.
 Protejarea împotriva autoamăgirii. Autoamăgirea este o slăbiciune (uneori chiar o calitate) omenească. Această
slăbiciune pot să o aibe atât terapeutul cât şi clientul. Ea este o abatere de la evaluare obiectivă şi este necesar ca terapeutul fiind
conştient de ea să caute aprecieri obiective ale muncii şi relaţiei terapeutice.
 Evitarea empatizării exagerate. Bineînţeles, terapeutul este alături de client în suferinţa pe care o trăieşte cel de pe
urmă. Aceasta nu înseamnă ca psihoterapeutul să-şi abandoneze, în numele empatiei, propria identitate asumând-o pe a
pacientului. Pacienţii (şi nu terapeuţii pentru ei) trebuie să rămână angajaţi şi responsabili pentru faptelel lor din viaţa reală. Nici
cealaltă extremă, contratransferul, nu este o alegere bună, terapeutul cu har analizându-l şi combătându-l de la primele semne.
 Să folosim instrumentul numit “umor”. Umorul trebuie privit ca o cale de îmbogăţire a situaţiei terapeutice.
Aptitutidea de a reacţiona la umor poate fi un semn al însănătoşirii. Umorul este dealtfel un mecanism de apărare matur, absolut
dezirabil.
 Abilitatea de a alege scopuri realiste. Poate primul lucru pe care îl câştigă pacientul în situaţie terapeutică este măsura
în alegerea unor scopuri realiste pentru a fi atinse. Putem spune că pacientul, odată intrat în templul relaţiei terapeutice va
abandona la uşă credinţa în miracole.
 Capacitatea de a sprijini fără a da sfaturi. Psihoterapeuţii nu dau sfaturi. Este dealtfel unul din lucrurile care îi
deosebeşte de “profani”. El poate da prescripţii, recomandări, teme, orice altceva crede că este necesar pentru însănătoşire
pacientului său, dar nu sfaturi. Iolanda Mitrofan consemnează: “Sarcina unui terapeut eficient este de a încerca să-şi ajute clientul
să descopere singur soluţia şi să-şi asume propria libertate de acţiune.”
 Conştiinţa propriului stil. Munca terapeutului este “prin definiţie” o activitate ideografică, abordând într-un mod
creativ şi particular fiecare problemă a pacienţilor. Se poate spune că cel mai important instrument în terapie este terapeutul
însuşi. De aceea, terapeuţii vor simţi că pentru a-şi realiza cel mai bine potenţialul trebuie să-şi definească o expresie proprie,
lucru cu care trebuie să se mândrescă şi nu să se teamă. Acest stil propriu va fi dezvoltat fără a încălca normele şcolii în care s-a
format şi fără a abandona rigoarea ştiinţifică.
 Prevenirea apariţiei sindromului combustiei profesionale. Profesioniştii angajaţi în relaţia terapeutică vor trăi
“ameninţarea” conflictelor, problemelor, nedreptăţilor, suferinţelor cu care vin pacienţii în terapie (şi cu care vor empatiza).
Sindromului combustiei profesionale se manifestă ca un sentiment de neajutorare, ruminaţii catastrofice, în cazuri extreme
epuizare nervoasă şi psihică. Acest sindrom apare şi la cadrele medicale care asistă bolnavi suferinzi de maladii grave. Sindromul
se combate printr-un management judicios al energiilor realizat prin fixarea realistă a scopurilor şi priorităţilor, controlul
stresului şi recunoaşterea limitării resurselor propriilor dar şi a celor sociale. Pentru a rămâne persoane echilibrate, profesioniştii
se bucură de sprijinul colegilor şi supervizorilor (realizând la nevoie şedinţe de dezvoltare personală). O modalitate importantă o
constituie căutarea împlinirii în viaţa personală şi de familie prin realizarea unor proiecte de însemnatate personală şi dezvoltarea
unor relaţii de prietenie autentice.

2. Organizarea psihoterapiei:indicatii si contraindicatii ale psihoterapiei

Psihoterapia, în sens larg, se referă la raporturile individuale sau de grup prin care se urmăreşte în mod explicit influenţarea
favorabilă pe cale ideo-afectivă a suferinţelor psihice sau fizice.
5.1. Selecţia pacienţilor
Aşa cum un tratament chirurgical nu poate fi efectuat în orice condiţii somatice (stare de şoc, caşexie sau boală severă), tot aşa,
psihoterapia nu se poate aplica oricărui pacient/client indiferent de starea psihică.
Rigorile selecţiei depind în primul rând de tehnica terapeutică ce urmează a fi aplicată. Din acest punct de vedere, psihoterapia
psihanalitică impune selecţia cea mai pretenţioasă pe când în psihoterapia cognitiv comportamentală, acceptarea este cvasitotală.
Factorii luaţi în considerare în selecţie:
- natura tulburării pacientului;
- amploarea manifestărilor clinice;
- gradul de organizare a personalităţii;
- capacitatea de testare a realităţii.
Desăvârşirea oricărei psihoterapii presupune din partea subiectului parcurgerea a trei etape: conştientizarea, informarea, decizia.
Pentru solicitarea primei întâlniri cu un terapeut sau analist, este necesar:
- Să fie conştient de suferinţa sa. Nevroza este în acelaşi timp sursă de suferinţă (nemulţumitoare, inconfortabilă, dureroasă),
dar şi repetitivă (astfel încât subiectul nu i se poate opune). Din această pricină este o conduită eminamente paradoxală (fiindcă
toate fiinţele vii evită ceea ce este neplăcut).
- Să fie convins că în ceea ce-l priveşte, schimbarea este posibilă, că poate trăi şi altfel (de cele mai multe „ca înainte” de
declanşarea suferinţei).
- Să ia decizia de a solicita ajutor pentru a ieşi din criză.
Într-o altă organizare, putem menţiona altfel caracteristicile viitorului pacient/client (apud. G. Ionescu ,1990, p.34) :
- motivaţie clară pentru psihoterapie;
- dorinţă vie de schimbare;
- o anumită forţă a Ego-ului;
- o anumită capacitate de relaţionare;
- un anumit grad de dezvoltare cognitivă.
Problematica tipului de pacient la care este indicată psihoterapia
În principiu, un număr foarte mare de pacienţi psihiatrici ar putea beneficia de un anumit procedeu psihoterapeutic. Acest număr
rămâne considerabil chiar dacă eliminăm acei pacienţi la care psihoterapia este neindicată sau contraindicată: vârstnici, organici,
deterioraţi sau nedezvoltaţi intelectual, paranoici, etc.
a. Un criteriu important de selecţie este să deosebim pacienţii care pot evolua satisfăcător fără psihoterapie de cei la care
psihoterapia este foarte necesară sau indispensabilă. Selecţia trebuie realizată ţinându-se seama şi de următorul principiu:
pacienţii la care elementul traumatic este actual şi bine definit au mai puţină nevoie de psihoterapie decât cei la care trauma se
situează în trecut şi este puternic conturată. Tot ce este reacţie la un eveniment trăit recent posedă o anumită autonomie în raport
cu psihoterapia: va evolua favorabil dacă factorul patogen dispare; se va croniciza şi se va structura dacă el persistă.
b. un alt criteriu îl reprezintă intensitatea apelului pentru psihoterapie.
Sunt pacienţi care, fără a prezenta o indicaţie imediată şi absolută pentru psihoterapie, insistă foarte mult să fie acceptaţi. Aşa
sunt de exemplu cazurile în care perspectiva este nulă şi atunci se poate refuza categoric psihoterapia, îndrumând pacientul către
alte forme de terapie. Există însă şi cazuri în care prognosticul este neclar sau bolnavul se găseşte într-o criză morală intensă şi
refuzul ar însemna condamnarea lui la sinucidere sau la o închidere definitivă în suferinţă. În astfel de situaţii, este de dorit să nu
fie refuzaţi din start şi să li se acorde asistenţa terapeutică fără angajare într-o psihoterapie de profunzime, limitând intervenţia la
o soluţie emoţională care va fi întreruptă treptat pe măsură ce criza este depăşită.
În sens invers, există şi pacienţi care manifestă o reticenţă pentru psihoterapie, deşi au indicaţie precisă. Aceştia, ar putea fi
convinşi să înceapă o psihoterapie depăşindu-şi reticenţa, surpriza fiind constatarea pe parcursul activităţii de psihoterapie că cei
suferizi pot deveni tot mai receptivi şi cooperanţi în actul terapeutic.
În sfârşit, există pacienţi care manifestă la începutul terapiei mult entuziasm, dar care dezvoltă pe parcurs un transfer negativ
intens.
Luând în calcul factorul terapeut, există o incompatibiliate absolută între relaţia psihoterapeutică şi relaţia personală. Distanţa
afectivă pe care practicantul o păstrează reprezintă garanţia neutralităţii sale. Orice relaţii personale între pacient şi terapeut duc la
eşecul terapiei. O altă problemă este cea a formării psihoterapeutului. O întrebare care s-a pus încă de la începuturile
psihoterapiei ştiinţifice a fost aceea dacă psihoterapeutul poate să aibă şi o altă pregătire decât cea medicală, în primul rând dacă
poate să fie selectat dintre psihologi. Este sigur că activitatea psihoterapeutică propriu-zisă nu implică cu necesitate o pregătire
medicală, de aceea psihologii s-au implicat în cunoaşterea şi aplicarea diverselor metode psihoterapeutice. Freud, el însuşi medic,
a lărgit grupul specialiştilor ce pot sprijini prin comunicare bolnavii psihici, menţionând că este indispensabilă pregătirea de
specialitate, dar că aceasta nu trebuie să fie în mod necesar una de medic. De multe ori pacientul care intră în psihoterapie impune
un diagnostic care se adresează nu numai dimensiunii psihologice, ci şi celei fizice. În consecinţă, uneori este necesară şi
intervenţia unui medic înainte sau în paralel cu actul psihoterapeutic. În cursul psihoterapiei pot apărea incidente, momente
critice, care să ridice problema unei acţiuni de tip medical (de exemplu prescrierea unor tranchilizante).
5.2. Raportul psihoterapie - psihofarmacologie
Este cunoscut faptul că există şi psihiatri care pun preţ doar pe antidepresive, sedative şi anxiolitice, dar există şi psihologi care
sunt gata să se revolte atunci când se asociază psihoterapia unui subiect cu substanţe farmacologice. Ambele atitudini sunt dovezi
de trufie şi de lipsă de informare corectă care frizează incompetenţa. Este clar că unele patologii complexe (cum ar fi angoasa
profundă) solicită ca tratamentul medicamentos să fie asociat cu cel psihoterapeutic, aceasta atitudine terapeutică augmentează
şansele de vindecare în comparaţie cu tratamentul unic, indiferent care ar fi acesta. „De alfel, efectul pozitiv al psihoterapiei poate
fi măsurat doar prin aptitudinea pacientului de a renunţ treptat la medicamente, până la detaşare totală.” Este de asemenea
adevărat că psihoterapia nu este aplicabilă asupra unui pacient „dopat” medicamentos, căci nu se poate „negocia” cu suferinţa
psihică (depresie gravă, fobie, nevroză) atunci când pacientul este anesteziat chimic ( Traube, op. citat, p. 133). În concluzie, cea
mai fecundă strategie este colaborarea dintre medic şi psihoterapeut.
Punnând întrebarea care este structura instituţională cea mai bună pentru a adăposti o activitate de psihoterapie, nu se poate da
un răspuns ferm. În principiu, poate exista un centru de psihoterapie care să funcţioneze fie în strictă dependenţă faţă de o altă
instituţie psihiatrică, fie independent de ea.
Psihoterapia nu poate fi asimilată cu o tehnică minoră, auxiliară, în contextul celorlaltor măsuri medicale (cum ar fi, de exemplu
gimnastica medicală), de aceea, activitatea de psihoterapie este dirijată preponderent în afară, către ambulatoriu.
5.3. O privire generală asupra indicaţilor şi contraindicaţiilor psihoterapiei
Este necesar să redăm unele caractere generale ale indicaţiilor şi contraindicaţiilor metodelor ce compun psihoterapia. Selectarea
pacienţilor, precum şi stabilirea unei metodologii adecvate pentru fiecare categorie, îşi găseşte astfel, o bază mai precisă.
Ca orice tip de terapie, şi psihoterapia are domeniul ei de aplicare, legat de persoane sănătoase, aflate în situaţii psihologice
dificile sau pacienţi cu diverse boli psihice sau somatice.
Indicaţiile psihoterapiei:
1. persoane cu dificultăţi de integrare socială;
2. persoane aflate în situaţii de viaţă particulare, crize existenţiale;
3. pacienţi cu diverse afecţiuni somatice şi psihosomatice;
4. pacienţi cu o suferinţă psihică în etapa evolutivă a bolii, când este necesară reinserţia în viaţă (resocializarea).
Contraindicaţiile psihoterapiei:
1. comunicarea pacient-terapeut nu se poate realiza (ex. în psihozele senile, atunci când psihismul este bulversat de
procesul morbid sau în stările demenţiale, etc.);
2. în cazul oligofreniei, în care este prezentă o insuficienţă cognitivă marcată, motiv pentru care aceşti pacienţi nu pot fi
incluşi în psihoterapie;
3. în cazul bolnavilor cu tulburări grave de personalitate.
Alte criterii luate în considerare la selectarea pacienţilor
 Vârsta pacienţilor – în linii generale, se poate afirma că un pacient cu cât este mai tânăr, cu atât este mai apt pentru
psihoterapie. Plasticitatea adolescentului oferă cele mai mari satisfacţii terapeutului.
În practică, se pune întrebarea „Când vom considera că o psihoterapie este contraindicată din pricina vârstei înaintate?” În
principiu, devenim circumspecţi pentru psihoterapia individuală la pacienţii care au intrat în deceniul 5 de viaţă, deşi în interiorul
acestui interval (40-50 de ani) pot exista mari variaţii în funcţie de ceilalţi parametri; după vârsta de 50 de ani, şansele
reechilibrării descressc. În ceea ce priveşte terapia de grup, pot fi cooptaţi şi pacienţi ce depăşesc această vârstă, chiar dacă din
punct de vedere al restructurării caracteriale şansele sunt minime. Fie şi numai prezenţa acestor pacienţi în grup favorizează
procesul de identificare, dar mai ales, abreacţia, catharsis-ul terapeutic, care este, de altfel, mecanismul principal ce intervine în
diminuarea tensiunilor la vârstele mai mari.
 Inteligenţa – oligofrenia exclude orice formă de psihoterapie. Chiar şi formele de intelect liminar sunt contraindicate pentru
toate formele de psihoterapie individuală, inclusiv hipnoza. Aceşti subiecţi nu beneficiază nici de metode de grup, experienţa unei
asemenea întâlniri putând să aibă pentru ei deseori un caracter traumatizant. Însă nici inteligenţele excepţionale nu beneficiază
de rezultatele psihoterapiei. O cotă intelectuală ridicată poate să impună un anumit criticism faţă de metodă, o scrutare continuă a
deficienţelor ei, cu un rezultat neconstructiv. Dar, alături de cota de inteligenţă a pacientului, are însemnătate şi structura ei. În
general, structurile intelectuale cu înclinaţie către matematică şi exactitate în general, sunt relativ lipsite de intuiţie psihologică şi
de deschidere spre comprehensiune şi vor constitui subiecţii mai puţin apţi pentru psihoterapie.
 Nivelul cultural – acest criteriu este strict legat de cel precedent. Freud a postulat faptul că oamenii lipsiţi de instruire
(superioară) nu pot urma o psihanaliză. De fapt, neînţelegerea simbolicului şi de aici imposibilitatea de a sesiza sensul
interpretărilor nu depinde numai de nivelul cultural ci şi de modul de structurare a intelectului. Există intelectuali care consideră
interpretările absurde, după cum există şi oameni cu o instruire simplă, care înţeleg foarte bine interpretările. În analiza relaţiei
dintre factorul pacient şi factorul terapeut, este menţionată şi problema convergenţei culturale între aceşti doi poli ai
psihoterapiei; în raport cu celelalte criterii, acesta este auxiliar.
 Integrarea afectiv-emoţională – evaluarea capacităţii de reacţie emoţională, în sensul cel mai elementar, este de interes în
evaluarea perspectivelor unei psihoterapii. O slabă capacitate de răspuns, aşa cum se întâlneşte la psihopaţi (reci din punct de
vedere emoţional) sau la autişti, îngreunează considerabil abordarea terapeutică. Însă nici o emotivitate extremă, tradusă prin
uşurinţa cu care se produc răspunsurile anxioase în cadrul unei şedinţe nu recomandă pe pacient unei finalizări de succes a
psihoterapiei. Anxietatea se dovedeşte a fi o barieră atunci când este cronică şi relativ intensă. Ca şi concluzie a celor relatate,
rezultă că o emotivitate stăpânită facilitează desfăşurarea proceselor terapeutice.
 Diagnosticul – anumite criterii de descriere ştiinţifică a tulburărilor (nosografie), îşi au însemnătatea lor în prescrierea sau
abţinerea de la psihoterapie. De exemplu, în domeniul psihozelor se recomandă abţinerea ori de câte ori se manifestă trăsături
paranoice evidente sau chiar latente, dinamizate de un fond de agresivitate important.
Proiecţia paranoică poate distorsiona sensul interpretării terapeutice, aceasta având consecinţe negative asupra procesului de
transfer, iar uneori poate duce la incidente foarte grave, inclusiv violenţe asupra persoanei fizice a terapeutului. Un alt exemplu
este reprezentat de trăsăturile maniacale, care sunt însă pe deplin dezirabile, dar numai în măsura în care extroversia iniţiază şi
menţine contactul. Excesiva mobilitate a maniacalului, precum şi incapacitatea lui de a menţine prea mult firul director al unei
idei impun toate stările cu note maniacale mai evidente ca potrivnice desfăşurării unei psihoterapii.
Sindromul depresiv, atunci când este clar exprimat constituie şi el o contraindicaţie. Depresivul este lipsit de multe ori de
capacitatea necesară de a-şi mobiliza conţinuturile psihice, de a le livra interpretării şi de a extrage concluziile necesare. Altfel
spus, pacientul depresiv este prea puţin dinamic pentru psihoterapie, ceea ce face ca mersul ei să devină insuportabil de încet şi
sensul director nu poate fi degajat, ceea ce poate conduce astfel la un insucces.
În ceea ce priveşte sociopatiile, este evidentă necesitatea abţinerii de la terapie a persoanelor agresive. De asemenea, marii
toxicomani, precum şi cei din grupul perverşilor sexual cu opţiuni clare şi definitive se regăsesc şi ei pe lista contraindicaţiilor.
Probleme delicate le pun cazurile de organicitate cerebrală. Acele cazuri în care organicitatea cerebrală este sigură, vor fi refuzate
pentru psihoterapie. Ceea ce este numit „micii organici” este, de fapt, numărul de pacienţi la care se suspicionează debutul unei
organicităţi cerebrale, fac de regulă obiectul multor incertitudini. Un exemplu este ateroscleroza cerebrală.

3..Tehnici si metode in psihoterapie. Procesele psihoterapiei


Iatrogenia stare psihică reactivă determinată de atitudinea greşită a medicilor şi personalului sanitar. Efect negative nedorit indus
de orice act terapeutic nedorit (dg, preventive).
Metodele psihoterapeutice sunt numeroase datorită numărului mare de tehnici (peste 200 susţine în 1990 G. Ionescu; 400 afirmă
în 2001 I. Dafinoiu, iar in 2006 - D. David, menţionează 200 de şcoli şi 600 de tehnici), dar toate au la bază relaţia de comunicare
şi influenţare a personalităţii. Fiind atât de numeroase, tehnicile, ca şi metodele de psihoterapie nu pot fi clar delimitate cu
referire la conţinut şi modul de acţiune distincte şi bine precizate. În funcţie de anumite criterii putem distinge metode de
psihoterapie orientate emoţional sau afectiv şi metode de psihoterapie orientate intelectual sau cognitiv.
Tehnicile psihoterapeutice sunt specifice fiecarei modalităţi psihoterapeutice:
(1) dinamic-psihanalitice ( asociaţiile libere, interpretarea visurilor );
(2) umanist-existenţial-experienţiale (de exemplu, tehnici paradoxale)
(3) cognitiv-comportamentale (restructurări cognitive).
În practică, se poate promova un eclectism metodologic (se utilizeaza proceduri din diverse forme de psihoterapie), în condiţiile în
care avem o conceptualizare clinică riguroasă. În principiu, tehnicile de intervenţie vizează urmatoarele nivele: (1) nivelul cognitiv
(cum ar fi modificarea cogniţiilor disfuncţionale); (2) nivelul comportamental (de exemplu, modificarea comportamentelor
dezadaptative); (3) nivelul biologic/fiziologic - modificări biologice prin tehnici de psihoterapie şi medicale (de exemplu,
relaxare).
Procesele psihoterapiei
În psihoterapie, esenţial este realizarea unei relaţii de comunicare în special verbale între pacienţi şi psihoterapeut, relaţie ce are
drept scop ameliorarea simptomelor pacientului, tratarea tulburărilor în etiopatologia cărora sunt presupuşi a fi incriminaţi factori
psihosociali şi/sau o adaptare socială mai bună.
Prin procesele psihoterapeutice înţelegem acele fapte psihologice complexe, care apar şi se dezvoltă în cursul relaţiei
psihoterapeutice care domină şi dirijează această relaţie, dându-i terapiei un caracter specific şi original.
TRANSFERUL este teoretizat pentru prima dată de psihanaliză și reprezintă în expresia lui Freud „piatra unghiulară a
psihanalizei”.
Transferul poate definit ca retrăirea – în raport cu persoana psihanalistului – a unor sentimente, atitudini, gânduri pe care
pacientul le-a avut în prima copilarie faţă de personaje importante. În prezent, transferul este perceput ca o retrăire concentrată a
vieţii timpurii în scop corectiv-terapeutic.
Transferul este un fenomen iraţional, proiectiv şi ambivalent.
Nevroza de transfer, întâlnită mai ales în psihoterapia individuală, constă în apariţia unor convingeri false şi a unei atitudini
iraţionale faţă de terapeut. În fapt, această nevroză poate fi considerată ca expresia unui ataşament transferenţial excesiv faţă de
terapeut.
Contratransferul – grupează reacţiile pe care terapeutul le are faţă de reacţiile transferenţiale ale pacientului.. Expresie a
rezistenţelor psihoterapeutului faţă de unele trăsături caracteriale ale pacientului, este cu atât mai puternic cu cât pregătirea şi
experienţa sa personală a terapeutului sunt mai deficitare şi cu cât acceptarea unei diversităţi de reacţii este mai dificilă pentru el.
Reacţiile contratransferului au la un pol agresivitatea manifestă, „violenţa” faţă de pacient, iar la celălalt pol reacţiile de umilinţă,
evidenţiate prin atitudinea pasivă, în cursul cărora terapeutul se simte inferior, subordonat. Psihoterapeutul trebuie să fie în
măsură să elimine treptat aceste incidente, oferind pacientului imaginea unei suprafeţe perfect plane, instrument ideal al
reflectării necesar în orice formă de psihoterapie.
„Regula fundamentală” („regula asociaţiei libere”).: persoana analizată este invitată să spună ce gândeşte şi simte, fără nici o
selecţie, fără nici o cenzură şi fără să omită nimic din ce-i vine în minte. Asociaţiile libere produse de pacient fac posibil
accesul la conţinutul trăirii sale psihice, la conflictele sale intime şi descoperă terapeutului imaginea vie a etiologiei nevrozei în
cazul pacientului respectiv. Un alt proces al psihoterapiei este rezistenţa care este încercarea facută de către Eul pacientului şi
de către alte componente ale psihicului de a se menţine în cadrul unor modele şi atitudini cunoscute împotriva unor evoluţii noi.

4.Psihanaliza si psihoterapia psihnalitica;


Definitie psihanaliza
Psihanaliza poate fi acceptată ca teorie a psihicului (cuprinzând ansamblul de teorii psihologice şi psihopatologice), o metodă de
investigaţie a psihicului precum şi o metodă psihoterapeurică. Actualmente, psihanaliza ca metodă de psihoterapie, înregistrează
un regres însă ca metodă de investigaţie a psihicului rămâne cel mai bun model de referinţă pentru studiul funcţionării aparatului
psihic
Caracteristicile generale ae psihanalizei
La vremea în care Freud începea a studia ca neurolog disfuncţiile psihice, psihiatria le considera pe acestea (inclusiv nevrozele),
afecţiuni cu etiologie organic[. Era nevoie de o adevărată revoluţie în gândire pentru a înţelege că asupra anumite simptome (de
exemplu cele ale isteriei) se poate interveni pentru vindecare cu MIJLOACE STRICT PSIHICE: „Treptat psihanaliza se
desprinde de această optică medicală, centrată pe simptom, transformându-se dintr-o hermeneutică a simptomului într-o
hermeneutică a fundamentelor personalităţii, ceea ce echivalează cu o deplasare a interesului de la terapie la profilaxie. Nu atât
dispariţia simptomelor preocupă psihanaliza matură, ci conflictele psihice structurale generatoare de diverse simptome
punctuale.” (V.D. Zamfirescu, p. 18).
Înapoia acestui progres în perceperea disfuncţiilor psihice stă principiul că PSIHANALIZA ESTE O TERAPIE CAUZALĂ fiind
în acelaşi timp şi prima PSIHOTERAPIE NONDIRECTIVĂ.
În faza de început psihanaliza urmărea doar dispariţia simptomului dar nu prin acţiunea directă asupra sa (aşa cum făcea la acea
dată hipnoza) ci prin conştientizarea, interpretarea „traumei infantile” considerată a se afla – în determinare cauzală – la originea
simptomului.
Mai târziu, în faza matură psihanaliza depăşeşte această abordare devenind tot mai preocupată de (re)modelarea personalităţii în
profunzimea ei. Psihanalistul NU urmăreşte să modifice comportamentul analizandului său orientându-l într-o anumită direcţie
prin SUGESTIE SAU RECOMANDĂRI DIRECTE (subl. n.), utilizând ascendentul psihic pe care-1 are faţă de acesta […]. Din
punct de vedere psihanalitic, un comportament poate fi modificat durabil doar prin accesul la motivaţia sa profundă
(inconştientă), prin conştientizarea sa, motivaţie care se dovedeşte de cele mai multe ori anacronică (neadaptată) personalităţii
adulte. Doar extinderea Eului Conştient prin includerea motivaţiilor inconştiente datând din perioadele timpurii ale formării
personalităţii asigură, într-o primă fază a psihanalizei, un control mai bun asupra comportamentului […] (op. citată, p.18 şi
următoarea).
În felul acesta vindecarea este înţeleasă ca o MATURIZARE PSIHICĂ.
Psihanaliza nu este niciodată un demers strict intelectual (deşi la temelia sa se află actul de comunicare) ci putem chiar spune că
FACTORUL CHEIE ESTE CHIAR FACTORUL AFECTIV exprimat în aşa numitul fenomen de TRANSFER („Übertragung",
germ. orig.). Transferul fiind în mod esenţial un fenomen iraţional.
Transferul este fenomenul central (conţinutul dinamizant) al psihanalizei iar interpretarea acesteia principalul instrument
tehnic:”... Transferul nu este un scop în sine, el crează condiţiile psihologice pentru acţiunea terapeutică/sanogenetică.
Transferul este o repetiţie, o retrăire a trecutului în legătură cu persoana analistului. De aceea, PSIHANALIZA MAI POATE FI
DEFINITĂ ŞI CA O RETRĂIRE PRESCURTATĂ A VIEŢII. […] ” (idem, p. 21). Cu alte cuvinte psihanaliza, prin cadrul
securizat pe care-l crează, stimulează actualizarea trecutului cu scopul de a-l putea controla.
Cura psihanalitică este cu adevărat o „cură de cuvinte”.
Relaţia dintre psihanalist şi pacientul său nu este doar o comunicare „de la inconştient la inconştient", ci este, în acelaşi timp, şi o
relaţie de la eu la eu, de la conştient la conştient, numită în teoria tehnicii psihanalitice „alianţă terapeutică" sau „alianţă de
lucru", „transfer matur", „legătură realistă" (H. Kohut).
Obiectivul demersului terapeutic (ca întotdeauna în psihoterapie am putea spune) este schimbarea schemelor afective, de gândire
şi comportament în ultimă instanţă.

E lemente de psihopatologie psihanalitică


Psihopatologia psihanalitică este în esenţă, o teorie a conflictului inconştient.
La temelia ei a stat iniţial etiologia sexuală a nevrozelor.
Disfuncţiile de tip nevrotic au drept sursă conflictul dintre tendinţele instinctuale (în special sexuale) şi normele culturale.
Etiologia nevrozei după Freud are la bază o rezolvare defectuoasă a complexului lui Oedip fiind expresia nerezolvării conflictului
dintre natură şi cultură.
Rezultatul prelucrării psihice a conflictelor ireconciliabile se manifestă prin producerea formaţiunilor de compromis. Exemple
de astfel de formaţiuni sunt simptomele nevrotice şi trăsăturile de caracter nevrotice.
Simptomul este, în expresia lui Freud, „un strigăt de ajutor” inconştient (exprimat deci într-un limbaj simbolic).
Freud era conştient că: ”psihanaliza este o psihoterapie care se desfăşoară în condiţii de rezistenţă”.
Trăsătura cea mai pregnantă a unor astfel de formaţiuni de compromis patologice (şi care în felul acesta nu-şi îndeplinesc
menirea adaptativă), constă în aceea că partea de satisfacere a comportamentelor instinctuale, ca şi a dorinţelor inconştiente de
relaţionare este mult prea mică, fenomen datorat unor reglementări extrem de restrictive, sentimentele de neplăcere insuportabilă
persistând de obicei. Consecinţa acestui neajuns/insuficienţe este apariţia unor fenomene de dezechilibru, până la autodistrugere
uneori, precum şi perturbarea anumitor funcţii ale Eului.
Pentru C. Enăchescu (2003), p. 44, instanţele specializate ale psihicului sunt constituente elementare ale sistemului de
personalitate.
Spre deosebire de alte terapii şi psihoterapii, psihanaliza este o psihoterapie cauzală şi nu simptomală.

5.. Terapia gesalt:procesulpsihoterapeutic gestalist (obiecive,principii,desfasurare,modalitati metodologice)


Obiectivul gestalt-terapiei
Scopul declarat al gestaltterapiei este provocarea și extinderea conștientizării, ca modalitate de creștere și autonomie
personală. Conștientizarea privește atât o arie particulară a experienței pe care persoana o trăiește, a trăit-o sau ar putea să o
trăiască într-o anumită împrejurare, cât și habitusurile automizate. Conștientizarea se referă atât la conținuturi ( sentimente,
reprezentări, convingeri, evaluări, informații) cât și la procese psihice (mecanisme prin care persoana ajunge să simtă, să
gândească, să acționeze într-un anumit mod). Scopul este următorul: clientul să conștientizeze CEEA CE ESTE EL, pe de o
parte și CUM FACE ca să se întâmple ceea ce este, pe de altă parte.
Terapia este simultan un proces de autoexplorare, autoînțelegere și autoschimbare, prin intermediul conștientizării
atât a conținuturilor intrapsihice, cât și a modalităților psihologice prin care aceste ”conținuturi” pot fi reașezate,
resemnificate, schimbate cu deplină responsabilitate.
Direcțiile principale de conștientizare în lucrul cu clientul:
 Cunoașterea mediului
 Răspunderea alegerilor
 Autocunoașterea și autoacceptarea
 Abilitate pentru contact

Principii de desfășurare
a) Psihoterapia gestalaltistă se desfășoara ca un proces de explorare ”împreună” în contextul întâlnirii sau contactului
autentic între persoane reale. În cadrul acestei ”întâlniri”, terapeutul ghidează activitatea de conștientizare a clientului în mod
activ și evită să mențină distanța, să interpreteze sau să modifice direct conduita. Ca rezultat al contactului real si al experieței
celor doi actori implicați, terapeutul și clientul are loc creșterea. Prezența terapeutului este vie, participativă, rezonantă, sensibilă,
onestă și directă.
b) În terapia gestaltistă se evită exprimarea ”ar trebui sau trebuie” folosindu-se formula ”ce preferi sau ce dorești”. Se
pune accentul în munca de conștientizare pe autonomia și autodeterminarea clientului, lăsându-i în propria grije responsabilitatea
și sancționarea propriului comportament. Etica lui ”nu trebuie”, nu înseamnă încurajarea la anarhie sau acte antisociale.
Respectul pentru persoana totală dă posibilitatea terapeutului de a-l ajuta pe client să facă diferența atât între ”nu pot și nu vreau”
cât și asupra barierelor interne care îl împiedică sa conștientizeze, cum ar fi învățarea anterioară, rușinea, anxietatea și teama sau
sensibilitatea la rănire narcisică.
c) ”Să lași clientul neterminat asemenea unei fripturi pe care o lași să se coacă în cuptorul cald și după ce ai stins focul”
este o comparație sugestivă pe care o întrebuințează terapeuții gestaltiști. Aceasta înseamnă că terapeuții facilitează explorarea
căilor care cresc posibilitatea clientului de a-și continua dezvoltarea și pe cont propriu în afara ședinței terapeutice. ”Noi
cooperăm cu creșterea care se produce fără noi; noi inițiem atunci când este nevoie; oferim facilitățile necesare clientului în a-și
întări autoperfecționarea. Noi mai mult facilităm creșterea decât completăm un proces de cură” (Yontef și Simkin, 1989, p.330).
d) Principiul integrării personale sau responsabilizarea. Reușita unei terapii gestaltiste este indicată de căt de mult a reușit
clientul să achiziționeze integrare, să devină întreg, să se unifice în interior. Integrarea necesită identificarea cu toate funcțiile
vitale și nu doar cu anumite idei, emoții sau acțiuni. Sarcina terapiei este să determine clientul să conștientizeze părțile alienate
anterior, ceea ce a ignorat sau respins, temerile si negările pentru a putea apoi resemnifica, restructura, integra, autoasuma, astfel
încât să poată atinge reunificarea interiorului.
e) Principiul autodezvăluirii și autoresponsabilității participanților în relația terapeutică. Se accentuează experiența directă
a celor doi actori implicați în travaliul terapeutic. Ambii sunt implicați în munca de conștientizare, își dezvăluie prezența lor în
întregime prin comunicarea percepțiilor și experiențelor care se consumă, precum și asupra observațiilor a ceea ce clientul nu
conștientizează. Sarcina este de a învăța clienții cum să se autosprijine și autoregla, de a-i încuraja și întări responsabilitatea
pentru propriile alegeri și soluții, de a și le asuma și valida. Un aspect foarte important al relației este că ambii sunt responsabili
pentru facilitarea creșterii. Responsabilități stricte ale terapeutului sunt: cantitatea și calitatea prezenței lui în relație;
cunoașterea de sine a clientului; menținerea unei poziții nedefensive; menținerea proceselor de contact și conștientizare într-o
manieră adaptată clientului; consecințele propriului comportament în stabilirea și menținerea climatului terapeutic.
f) Principiul experienței directe sau conștientizarea lui ”ce și cum” și al lui ”aici și acum”. În gestalterapie, experiența
directă este un instrument metodologic. Clietul devine conștient de CE și CUM face, adică de cum face față, cum face alegerile,
cum rezistă, cum se autosprijină. Prin stimularea interogativă a tearpeutului ”Ce simți, Ce faci, Cum faci, Cum simți? clientul își
lărgește treptat experiența, fără ca terapeutul să-și propună să-l ducă undeva anume, să-i schimbe sentimentele sau să-l
recondiționeze, ori măcar să-i provoace un catharsis mai intens. Focalizarea pe proces se face AICI ȘI ACUM întrucât procesul
conștientizării se întâmplă în prezent.
14.7. Modalități și tehnici de lucru în terapia gestaltistă
Principalele modalități de lucru sunt:
Terapia individuală a adultului;
Terapia în grup;
Terapia cuplului și a familiei;
Tearpia copilului;
Workshopul de formare a psihoterapeuților și de optimizare comportamentală.
Tehnici experimentale cunoscute:
a) Exerciții de conștientizare corporală;
b) Exerciții de conștientizare afectivă și relațională:
 Tehnica scaunului gol
 Tehnica reprezentării spațiului personal
 Tehnica ”zidul”
 Tehnica ”cubul”
 Tehnica ”menține-te” sau ”rămâi în starea respectivă”
 Tehnica scenarizării sau punerii în scenă
c) Exerciții de conștientizare cu suport imaginativ și de restructurare cognitivă:
 Tehnica fanteziei ghidate:
 Tehnici de diminuare și integrare
 Tehnica metapozițiilor
 Tehnica autodezvăluirii terapeutului.

5.Terapia cognitive comportamentala :definitie principia metode