Lista subiectelor pentru examen la „Introducere in Stiinte Politice”.

Facultatea RI Politice si Jurnalism, anul I.

1. Definiţia ştiinţei politice.
2. Politica - domeniul de definiţie al ştiinţei politice.
3. Legile, funcţiile categoriile politologiei.
4. Locul politologiei în sistemul ştiinţelor sociale.
5. Istoria gandirii politice universale.
6. Istoria gandirii politice romanesti.
7. Definiţia puterii politice.
8. Originea puterii politice.
9. Funcţiile puterii politice.
10.Dominaţia politică. Legitimitatea si legalitatea puterii politice.
11.Resursele dominaţiei puterii politice politice.
12.Puterea dictatoriala.
13.Definiţia şi funcţiile sistemului politic.
14.Structura sistemului politic.
15.Tipologia sistemelor politice.
16.Evoluţia sistemului politic în Republica Moldova.
17.Conceptul de stat. Apariţia şi evoluţia statului.
18.Trăsăturile şi funcţiile statului.
19.Structura de stat.Forma de guvernare.
20.Trăsăturile definitorii ale statului de drept
21.Statul in conditiile globalizarii. Companiile transnationale.
22.Problemele statului Republica Moldova.
23.Conceptul de partid politic.Geneza partidelor politice.
24.Funcţiile partidului politic.
25.Tipologia partidelor politice.
26.Sistemele de partide.
27.Constituirea partidelor în Basarabia la începutul secolului al xx-lea
28.Partidele politice în Republica Moldova.
29.Etapele sistemului partidist din Republica Moldova
30.Noţiune de regim politic. Tipologia regimurilor politice.
31.Caracteristica regimurilor democratice.
32.Modele ale democraţiei contemporane.
33.Caracteristica regimurilor autoritare.
34.Regimul totalitar. Interpretările totalitarismului.
35.Mass-media: noţiunea, structura organizaţională ???şi funcţiile.+-
36.Influenţa politică a mass-media. Rolul în viaţa politică.
37.Conflictele politice. Noţiunea, izvoarele, etapele de evoluţie.
38.Conflictul Transnistrian. Geneza şi situatia actuală.
39.Perspectivele soluţionării conflictului Transnistrian.
40.Tipologizarea, funcţiile şi căile de rezolvare a conflictelor.
41.Cultura politică: conceptul, formarea şi structura ei.
42.Tipologizarea şi funcţiile culturii politice.
43.Cultura politica in Republica Moldova.
44.Noţiunea de elită politică.Concepţii referitoare la elitele politice.
45.Elita politică moldovenească.
46.Natura liderismului politic. Originea, necesitatea, statutul juridic.
47.Tendinţe actuale în dezvoltarea liderismului politic.
48.Consideraţii teoretice referitoare la societatea civilă.
49.Societatea civila. Organizaţiile non-guvernamentale.
50.Trăsăturile socieţii civile în Republica Moldova.
51.Conţinutul relaţiilor politice internaţionale Organizaţiile internaţionale.
52.Geopolitica şi relaţiile internaţionale.
53.Terorismul - problema globală a lumii contemporane.
54.Religia şi politica.
55.Doctrine politice: conceptul, originea şi clasificarea lor.
56.Doctrine politice democratice.
57.Doctrine politice dictatoriale.
58.Sistemul constituţional al MARII BRITANII
59.Sistemul constitutional al Frantei
60.Sistemul constitutional al Germaniei
61.Sistemul constitutional al Statelor Unite ale Americii

3. Obiectul de studiu al politologiei este, dupa cum e si firesc domeniul politic in totalitatea sa si in mod
deosebit elementul actional al acestuia. Cu sprijinul disciplinelor ce formeaza domeniul stiintelor politice
si ajutorul disciplinelor inrudite din alte domenii, politologia isi propune sa descifreze si sa studieze
categoriile si legile specifice acestui domeniu, sub aspectele sale cele mai generale. Din acest punct
de vedere, politologia poate fi definita ca fiind stiinta legilor generale ale domeniului politic si a
modalitatilor in care acestea actioneaza, in functie de conditiile concret istorice.

Pornind de la premisa ca o lege reprezinta un raport necesar, general, relativ stabil si repetabil intre
sisteme , intre laturile interne ale aceluiasi obiect sau fenomen, intre obiecte sau fenomene diferite
sau intre stadiile succesive ale unui anumit proces, se poate accepta ca politologia studiaza legile
domeniului politic, ce ar putea fi prezentate, mai degraba sub forma unor principii generale, ca de
exemplu:

-organizarea unui sistem politic articulat si structurat in relatii, institutii pe baza unor conceptii si
doctrine, prin intermediul carora societatea sa-si poata asigura functionalitatea si progresul;

-organizarea si conducerea democratica a societatii;

-armonizarea intereselor tuturor cetatenilor, grupurilor si categoriilor sociale;

-unitatea organica intre libertate si responsabilitate etc.

Avand in vedere atat sfera sa de cuprindere cat si continutul ei, politologia reprezinta o stiinta de
maxime generalizari date asupra domeniului politic.

Politologia dispune de un sistem categorial propriu. Categoriile studiate de politologie sunt si ele de
maxima generalitate si se refera la sistem politic, stat, putere politica, partidism, democratie,
regimuri politice, actiune politica etc.
In legatura cu impactul ei asupra domeniului politic, politologia are urmatoarele functii:

1.o functie cognitiva - isi propune sa inteleaga, sa cunoasca domeniul, fenomenul politic;

2. o functie normativa - avand ca scop final organizarea si conducerea politica tot mai eficienta a
societatii, politologia propune caile, mijloacele si metodele cele mai adecvate in acest sens;

3. o functie prospectiva - pe baza unor investigatii, politologia face previziuni menite sa descifreze
tendintele fenomenului politic, schimbarile ce survin in cadrul raporturilor sociale pe plan national si
international si a noilor cerinte de progres ale societatii;

4. o functie educativa - politologia vizeaza implicarea constienta, responsabila a fiecarui cetatean in

activitatea politica in cadrul careia sa primeze spiritul patriotic, democratic, respectarea valorilor general-
umane.

4. Politologia ca ştiinţă şi obiect de studiu

1. Conţinutul şi definiţia politologiei

Apariţia şi dezvoltarea politologiei este strâns legată de afirmarea politicului ca sistem,

îndeosebi, a statului. Denumirea de “Politologie” provine de la cuvintele de origine
greacă “polis”, care înseamnă stat, cetate, şi “logos”, care înseamnă ştiinţă, semnificând
ştiinţa despre stat, respectiv politică. Termenul de politologie a fost lansat în perioada
postbelică de către germanul Eugen Fischer Baling şi francezul Andre Therive şi folosit
în 1954 de G.Eznern, pentru a denumi ştiinţa politică.
Începînd cu epoca antică primele cercetări din domeniul politic apar la Confucius,
Platon, Aristotel, Cicero ect.
Un studiu aparte în domeniul ştiinţei politice a fost realizat de către N.Machiavelli,
remarcabil cugetător din epoca Renaşterii, fondatorul unei ştiinţe politice noi, burgheze.
El a analizat problemele corelaţiei dintre stat şi drept, personalitate şi stat, biserică şi
autorităţi, organizarea militară şi orânduirea de stat, problemele apariţiei, evoluţiei şi
schimbării diferitelor forme ale organizării de stat. Machiavelli a introdus în circuitul
ştiinţific termenul “stat”, care desemna noţiunea generală a puterii, indiferent de formele
lui concrete, a pus începutul politologiei ca disciplină ştiinţifică. Ideile politice au fost
promovate de către Hobbes, Locke, Rousseau, Montesquieu, Kant ect.
Noţiunea „Politologia” este alcătuită din două cuvine din limba creacă „politike” +
”logos” ceia ce înseamnă „ştiinţa politică” şi semnifică structura şi realizarea puterii în
societate prin interacţiunea instituţiilor puterii, a societăţii şi a indivizilor.
 Domeniul politic cuprinde: a) relaţiile politice care presupun manifestări de atitudini
şi comportamente ale actorilor politici ; b) instituţiile politice (stat, partide, alte
organizaţii) se constituie în cadrul unui sistem naţional, al unor naţiuni. Instituţiile
politice, atât în plan naţional, cît şi în plan internaţional, se pot afla în relaţii de alianţă
sau opoziţie; c) conştiinţa politică – reflectare a relaţiilor politice, a orînduirii şi practicii
politice; cuprinde pe de o parte teorii, concepţii, doctrine, programe elaborate de
specialişti în domeniu: ideologi, oameni politici, şi, pe de altă parte, sentimente,
convingeri, experienţe, iluzii, cunoştinţe empirice în materie de politică, pe care oamenii
le acumulează pe tot parcursul vieţii; d) cultura politică reprezintă normele de
comportament şi „regulile de joc” în domeniul politic; e) acţiunea politică reprezintă
activitatea de elaborare şi aplicare a deciziilor, privind rezolvarea problemelor publice,
dezvoltarea societăţii în înregime sau în unele domenii ale sale. Conceptul de acţiune
politică presupune şi conferă un sens mai exact celorlalte concepte politologice – sistem
politic, ideologie politică, relaţii politice, regim politic etc., astfel că domeniul politic al
cunoaşterii ştiinţifice semnifică faptul că politica nu este
numai artă, ci, în primul rînd, ştiinţă, beneficiind de un riguros statut epistemologic.
Domeniul politic, în dinamica şi funcţionalitatea sa specifică, reprezintă un
subsistem al societăţii în care se desfăşoară viaţa conştientă a oamenilor, de regulă, în
mod organizat, pentru promovarea anumitor interese de natură economică, politică şi
spirituală. Promovarea diversităţii intereselor, atunci când se realizează în mod
conştient, prin activităţi organizate şi programate se constituie în domeniul politic,
exprimat şi concretizat în sistemul politic, în acţiunea şi gîndirea politică. Politologia,
ca ştiinţă, interferează cu sfera valorilor socio-umane fundamentale, care îi conferă
prestigiu şi autoritate în sistemul ştiinţelor sociale.
Determinarea obiectului unei ştiinţe impune clarificarea locului pe care îl ocupă în
ansamblul cunoaşterii ştiinţifice, precizarea domeniului specific pe care îl studiază şi
legităţile specifice care îl guvernează, sistemul de concepte, noţiuni şi categorii care
alcătuiesc limbajul acelei ştiinţe. Faptul că domeniul politic solicită un efort
interdisciplinar pentru cunoaşterea sa, nu trebuie să ducă la negarea obiectului propriu
al politologiei. Studiul fenomenelor politice, întreprins de pe poziţiile altor ştiinţe,
impune metodologic concepte şi categorii ordonatoare elaborate în cadrul politologiei.
Clasificarea esenţei şi a legităţilor genezei şi dinamicii domeniului politic implică o
metodologie specifică, aptă să surprindă particularităţile de manifestare ale acestuia,
multiplele sale interacţiuni cu totalitatea subsistemului social global. Deci, politologia
trebuie concepută ca o disciplină cu domeniu propriu de cercetare – domeniul politic –
cu un sistem specific de concepte, în generalizarea teoriei politologice, precum şi cu
legităţi, care guvernează acest domeniu.

5 Istoria gandirii politice universale.

Relaţia gânditorului politic faţă de istorie este in funcţie de realitatea social-politică a timpului
său, în sensul că nici un fapt istoric nu apare ca aparţinând numai trecutului. Istoria, ca spaţiu ce uneşte
evenimentul şi conştiinţa, reprezintă unitatea dintre eveniment şi sens, în măsura în care conştiinţa
istoricităţii poate trăi cu adevărat realitatea acestei duble limite; ea este locul evenimentelor sau
câmpul de desfăşurare a istoricităţii, spaţiul temporal care circumscrie prezenţa a ceva trăit, devenit
sau imemorial.
Istoria gândirii politice este văzută astfel ca mişcarea dialectică între eveniment şi istoricitatea
umană şi ca dialog al evenimentelor între ele, reliefând sistemele politice şi structurile sociale, şi prin
aceasta determinând fundamentul şi sensurile evoluţiei.
Prin urmare, istoria gândirii politice nu este o succesiune lineară de idei şi evenimente, adunete pe axa
continuă a duratei pe epoci, perioade, domnii, popoare, etc. Ea nu este un muzeu imaginar al istoriei,
unde ideile şi evenimentele să se ordoneze în răcliţe frumos împodobite, după criterii de clasificare
străine de spiritului imanent al devenirii.
Contradicţia dintre concepţia teoretică şi interpretarea evenimentelor şi proceselor istorice din cadrul
unei epoci ţine de efortul de a oferi o explicaţie raţională valorii istrorice a evenimentului, de a-i
sacrifica contngenţa pentru a-l absorbi în antemporalitatea unei ordini raţţionale şi eterne. Vizând
permanenţele unor valori sacial-politice, această contradicţie validează, de pildă, contradicţia din
istoria culturii europene, dintre filozofia greacă păgână şi creştinism. Filosofia greacă, anistorică în
esenţă, preocupată să descopere raţiunea, necesitatea şi ordinea, s-a ciocnit de eveniment şi a încercat
să-i anuleze valoarea istorică.
Ceea ce politologul vrea să explice şi să facă înţeles în ultima instanţă este instituirea politicului.
Trecutul de care ne-am îndepărtat este trecutul uman. La distanţa în timp se adaugă şi perspectiva
specifică ştiinţelor antroplogice. Caracterul uman inepuizabil al trecutului impune sarcina cunoaşterii
lui posibile şi prin modalităţi specifice gândirii politice. Trecutul, anticipat printr-un efort de simpatie,
este mai mult decât un simplu transfer imaginar într-un alt prezent, este un transfer ipotetic într-o altă
viaţă a omului.

Această simpatie atrage imaginaţia istoricului printr-o afinitate electivă faţă de lumea evocată.
Examinarea coordonatelor lumii istorice: spaţiu, timp, şi memorie afectivă ne relevă trecerea de la
prezentul situaţie la prezentul integrator al totalităţii numit cultură naţională. Timpul, raportat la
nevoile prezentului, devine istorie. Spaţiul de extinde şi el ca viziune tridimensională a mişcării
grandioase a materiei surprinsă într-o dialectică cosmică.
Este surprinzător că şi concepţia marxistă consideră cunoaşterea trecutului şi viitorului dependente de
“exacta înţelegere a prezentului”. Marx situează în interiorul gândirii istorice momentul antiistoric;
“de fapt, oamenii fac propria lor istorie, dar nu o fac din propria lor voinţă, deşi în condiţii deja
imediat date şi transpuse. Tradiţia tuturor generaţiilor planează ca o obsesie asupra gîndirii celor vii.
Ruptura dintre teorie şi istorie o constituie punctul de plecare al interpretărilor structuraliste
contemporane în ştiinţele umaniste. Transferul metodei structuraliste din lingvistică în ştiinţele sociale
a readus în discuţie eficienţa metodologiilor de cercetare analitico-structurală şi istorico-genetică din
domeniul istorire cu fertile sugestii de muncă pentru capitolul de faţă.

6 Contributia gândirii politice românesti la dezvoltarea politologiei ca stiinta.

Ca si în alte tari, o data cu evidentierea sistemului politic mai ales prin institutionalizarea sa legata de
organizarea statala si în tara noastra, gândirea politica din cele mai vechi timpuri a formulat elemente
valoroase care au intrat în tezaurul de idei ale politologiei ca stiinta.

Gândirea politica româneasca, are anumite trasaturi specifice care o individualizeaza de

gândirea politica din alte tari.

Astfel, gândirea politica româneasca are la baza o valoroasa mostenire de la stramosii sai daci
si romani care, în perioadele istorice respective erau unele dintre cele mai înaintate gândiri politice.
Este cunoscuta, de pilda gândirea politica romana care a constituit unul dintre cele trei mari centre de
gândire ale antichitatii (orientala, greaca si romana) si care s-a materializat în organizarea politica cu
cel mai înalt grad. Alaturi de gândirea politica romana, s-a afirmat si gândirea politica daca,
materializata la rândul sau într-o organizare politica cu un grad destul de înalt pentru vremea
respectiva, sub forma statului centralizat dac.

O alta trasatura a gândirii politice românesti o constituie aceea ca ea exprima specificul în care
poporul român s-a format, precum si problemele cu care s-a confruntat în devenirea sa istorica, legate,
mai ales, de necesitatea apararii în fata actiunilor de cotropire straina, de pastrare si aparare a fiintei
statale si de neam, de eliberare sociala si nationala, de faurire a statului national unitar, de dezvoltare a
unor relatii cu alte popoare si state.

Tot ca o trasatura distincta poate fi considerata aceea ca gândirea politica româneasca, în multe
momente din evolutia sa a avut o dimensiune nu numai nationala ci si europeana. Înca din perioada
medievala s-au impus rationamentele politice ale marilor nostri voievozi Mircea cel Batrân, Stefan cel
Mare, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepes, Mihai Viteazul etc., privind modul de organizare si conducere
politica si militara, de mentinere a fiintei statale românesti.
 O mare dimensiune europeana a avut si gândirea politica a lui Dimitrie Cantemir, al carui
ideal era realizarea unui stat autoritar, centralizat, bazat pe dreptate, legi scrise si principii morale.

Printre marii revolutionari si oameni politici români, de dimensiune europeana, se înscrie si

Alexandru Ioan Cuza, unul dintre fondatorii statului national român modern, primul Domnitor al
acestuia. În calitatea sa de sef al statului român (ianuarie 1859 - februarie 1866), a initiat si realizat
reforme structurale în toate sferele de activitate, punând si bazele statului de drept român. În constiinta
nationala româneasca Al.I. Cuza ramâne simbolul Unirii politice de la 1859.

Maturitatea gândirii politice românesti de la mijlocul sec. al XIX-lea îsi va gasi relevanta în
crearea în perioada urmatoare a tuturor institutiilor statului de drept, inclusiv a partidelor politice care
se vor afirma pe arena vietii politice.

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea si la începutul secolului XX, s-au afirmat gânditori
politici de valoare deosebita cu rezonanta europeana. Dintre acestia, un loc aparte îl ocupa Mihai
Eminescu, care, pe lânga faptul ca este cel mai mare poet al neamului, Luceafarul poeziei românesti,
s-a distins si ca un mare gânditor politic, a carui opera legata mai ales de articolele publicate în ziarul
"Timpu", realizeaza o reusita fresca a realitatilor politice ale societatii românesti din acea vreme, de
mare actualitate si în prezent.

Trainicia gândirii politice a lui M. Eminescu rezida în afirmarea unor idei perene precum:
libertate si independenta nationala, libertate sociala, apararea valorilor democratice, respect pentru
personalitatea umana, responsabilitatea politica pentru destinele poporului si ale cetateanului.

Printre gânditorii si oamenii politici de marca români, de recunoastere europeana si chiar

mondiala mentionam în mod deosebit pe marele istoric si savant Nicolae Iorga, cum si pe marele
diplomat Nicolae Titulescu, a caror preocupari au vizat si dezvoltarea stiintei politice. Vasta opera a lui
Nicolae Iorga include si studii de mare valoare referitoare la doctrinele si partidele politice în care sunt
dezvoltate idei ce îmbogatesc continutul stiintei politice.

Tema politicului în literatura îsi gaseste justificare în conditiile în care indivizii erau sistematic
agresati de sistemul institutional comunist si ca atare slujirea omului nu se putea realiza pe deplin de o
literatura autentica decât prin abordarea de catre aceasta si a problemei confruntarii cetatenilor cu
politicul.

Ca o trasatura a gândirii politice postdecembriste o constituie faptul ca au aparut numeroase studii

despre politic, inclusiv lucrari memorialistice realizate în mare masura de persoane care au fost
implicate direct în vâltoarea acestor evenimente.

O data cu aparitia domeniului politic, a aparut si necesitatea pentru comunitatile umane ajunse
la un anumit nivel de dezvoltare sa se organizeze în sistem politic, fara de care functionarea acestora
n-ar mai fi posibila. De fapt, politicul, în ultima instanta, se regaseste în viata sociala în esenta sub
forma de sistem bine articulat, care asigura functionalitatea de ansamblu a societatii.

12. Termenul de dictatura provine de la latinescul "dictatura", derivat din "dictare- a firma",
însemnând dominatia nelimitata a unui grup social, a unei persoane.

În politologie, termenul de dictatura este identificat cu cel de totalitarism, despotism,

autocratie

Cu privire la trasaturile definitorii ale dictaturii exista o diversitate de pareri, dintre care
mentionam:

caracterul absolut al autoritatii supreme;

absenta unor norme de succesiune;

 lipsa unor legi sau cutume în virtutea carora dictatorii sa raspunda pentru faptele lor;

concentrarea puterii în mâna unei singure persoane.

De-a lungul istoriei, au existat mai multe regimuri dictatoriale, îndeosebi în epocile sclavagista si
feudala, sub forma monarhiilor absolutiste. Odata cu epoca moderna, regimurile absolutiste au primit
puternice lovituri, prin aparitia regimurilor democratice. Cu toate acestea, istoria moderna si, în mod
deosebit, cea contemporana, au înregistrat si regimuri politice dictatoriale. Mare amploare au avut
dictaturile de tip fascist ( Moussolini, Hitler, Horty etc) si comunist (Stalin, Mao-Tzedun etc). În
afara de aceste regimuri dictatoriale de mare amploare se cunosc si alte regimuri dictatoriale militare,
personale etc.

Dictaturile totalitare sunt regimuri politice fundamentate pe ideologia si partidul politic de

extrema dreapta sau de extrema stânga, ale caror mijloace si practici au atins formele cele mai
arbitrare ale puterii absolute discretionare, exercitate prin teroare, propaganda si asasinat. Regimurile
totalitare au unele trasaturi comune, la baza aparitiei si mentinerii lor stând:

-existenta unui singur partid, fapt ce a determinat înlaturarea statului de drept;

-ideologii singulare, absolutiste, cu caracter mesianic, care la fascism s-a manifestat în

exterminarea popoarelor si indivizilor apartinând altor comunitati,rase, sau conceptii, iar ideologia
comunista, prin misiunea "istorica" a clasei muncitoare si a tezei "luptei de clasa" care a distrus
drepturile si libertatile natiunilor, ale indivizilor, ale tuturor comunitatilor sociale care s-au aflat sub
comunism:

-mitul dominatiei charismatice, mitologia sefului predestinat sa conduca creându-se cultul sefului
(personalitatii) întretinut prin mijloacele propagandei si ideologiei partidului, impuse pâna la
dimensiunile unei isterii colective.

Regimurile totalitare comuniste au aparut în timpul primului razboi mondial ( în fostul

imperiu tarist) si dupa al doilea tazboi mondial în unele tari din centrul si estul Europei, în Asia si
America Latina si au disparut, în buna parte, ca urmare a revolutiilor anticomuniste din anii 1989-
1990. Regimurile totalitare fasciste au aparut dupa primul razboi momdial, si au fost înlaturate
dupa al doilea razboi mondial, ca urmare a victoriei Natiunilor Unite.

În cadrul procesului de eliberare nationala, s-a produs destramarea si prabusirea marilor

imperii, realizându-se o noua configuratie national-statala în Europa

Fascismul si comunismul - dictaturi - au aparut, mai ales, în unele state foste , imperiale,
continând si dezvoltând pe alte planuri traditiile de dominatie antidemocratica.

În fostul imperiu tarist, în Ungaria, si în parte în Germania, s-au produs revolutii politice
comuniste (bolsevice).

Dupa prabusirea marilor imperii, la scurt timp, se observa ca s-a trecut de la tarism la
comunism, de la austro-ungarism si imperiul militarist german la comunismul stângii extremiste,
ca, în final, sa se instaureze, în Ungaria si Germania, regimurile de extrema dreapta. Acest fapt a
demonstrat disponibilitatea acestor societati - mostenitoare ale fostilor structuri imperiale
agresoare- pentru asezarea regimurilor totalitare.

13. Structura sistemului politic

Politologia a acordat o atenţie deosebită sistemului politic în care natura sistemului politic, a
raporturilor politice, evoluţia lor actuală, reprezintă teme de interes pentru analiza politică.
Situaţia politică este - după şcoala politologică franceză - un ansamblu de date ce condiţionează
enunţul şi soluţia unei probleme. Ea este condiţionată de o serie de factori şi împrejurări, cum ar fi:
- mediul luptei politice;
- gradul de politizare a unei situaţii de fapt;
- conştientizarea acestei realităţi;
- dinamica procesului de politizare etc.
Sistemul politic reprezintă un subsistem al sistemului social global şi cuprinde concepţiile politice,
instituţiile politice şi relaţiile politice prin care se asigură organizarea şi conducerea de ansamblu a
societăţii, funcţionalitatea ei. Ca parte a sistemului social global, sistemul politic se află în strânsă
inteacţiune cu celelalte subsisteme, slujind atât sociatatea în ansamblul său, cât şi fiecare subsistem în
parte.
Instituţiile politice reprezintă o componentă de bază a sistemului politic, care indică gradul de
organizare politică a societăţii la un moment dat, şi cuprind:
- statul;
- partidele politice;
- grupurile de presiune.
 Relaţiile politice reprezintă acele raporturi care se stabilesc între diferite categorii şi grupuri sociale
prin care se coordonează şi asigură acţiuni ce vizează satisfacerea intereselor în raport cu puterea
politică. Exemplu: relaţii între grupuri de indivizi, între partide şi organizaţii politice, între acestea şi
puterea politică, între naţiune şi naţionalităţi (interetnice) etc.
Performanţa socială a sistemului politic este dedusă din modul în care instituţiile politice, prin
deciziile lor, fac faţă cerinţelor ce vin din mediul intern, intrasocietal (sistemul economic,
demografic, cultural etc.) şi din partea mediului extrasocietal, reprezentat de viaţa internaţională.
Funcţiile vitale ale sistemului politic:
- direcţionarea dezvoltării prin decizii ce privesc ansamblul vieţii sociale;
- asigurarea stabilităţii societăţii prin contracararea proceselor de
dezintegrare şi haos social;
- adaptarea dinamică la schimbările din interiorul şi din afara unei societăţi;
- deschiderea faţă de tendinţele de înnoire a structurilor care dau viabilitate
sistemului.
Trăsăturile (capacităţile) sistemului politic:
- reglementarea prin drept şi lege în vederea controlului asupra
comportamentelor indivizilor şi grupurilor sociale;
- mobilizarea efectivă a resurselor umane şi materiale;
- distribuţia-alocarea de bunuri, servicii, onoruri membrilor societăţii în
funcţie de criterii cât mai obiective;
- răspunsul raţional şi operativ la cererile şi presiunile ce se exercită asupra
sistemului.
Pentru a fi viabil, sistemul politic trebuie să fie:
- universal în destinaţia şi funcţiile sale, extinzându-se asupra tuturor
membrilor societăţii;
- coercitiv, fără discriminări, având controlul asupra respectării normelor şi
regulilor;
- legitim şi autoritar, având dreptul de a lua decizii obligatorii pentru toţi,
fiind emanaţia unei opţiuni democratice exprimate.
În funcţie de modul cum reprezintă voinţa şi interesele cetăţenilor,
regimurile politice sunt:
- democratice;
- autoritare.
În raport cu modul de exercitare a puterii, distingem:
- regimul parlamantar-republican sau monarhic - în care parlamentul deţine un
rol preponderent, şeful statului, având un rol nesemnificativ;
 - regimul prezidenţial, preşedintele fiind şi şef al guvernului, fiind aleşi, atât
parlamentul cât şi preşedintele, de către popor;
- regimul semiprezidenţial - o combinată între primele două, presupune un
preşedinte ales prin sufragiu universal, un prim-ministru şi un guvern care răspund
în faţa parlamentului;
- regimul militar - puterea politică este preluată şi exrecitată de către
cadrele militare. În funcţie de împrejurări, regimul poate fi dictatorial sau cu
caracter general democratic;
- regimul unanimitar - propriu sistemelor totalitare - votarea de liste.

14 Structura si functionalitatea sistemului politic

Pentru a intelege specificul si functionalitatea sistemului politic, trebuie analizate structura si,
respectiv, componentele sale: relatiile politice, institutiile politice si conceptiile politice, precum si
interactiunea dintre ele.

a) Relatiile politice constituie acea parte a relatiilor sociale in care indivizii, grupurile sociale si
comunitatile umane intra deliberat pentru a se implica in organizarea si conducerea societatii in
ansamblul ei.
Relatiile politice se deosebesc, prin urmare, de restul relatiilor sociale, prin anumite caracteristici:
au un caracter programatic, in sensul ca ele reprezinta numai acea parte a relatiilor sociale in care
indivizii si categoriile sociale intra in mod deliberat pentru realizarea scopurilor privind organizarea
si conducerea societatii; au un caracter organizat, manifestandu-se prin intermediul institutiilor
politice, al unor programe si platforme politice privind organizarea si conducerea societatii. Prin
urmare, relatiile politice sunt acele relatii care se stabilesc in raport cu puterea politica prin
intermediul unor institutii si organizatii politice. Relatiile politice sunt intre partide, intre diferite
institutii politice, care exprima vointa si interesele diferitelor grupuri de cetateni privind
organizarea si conducerea societatii; relatii intre cetateni si puterea de stat; relatii intre partide si
stat, care sunt de guvernamant sau de opozitie; relatii intre state etc.

In general, relatiile politice, deci si institutiile politice prin care acestea se materializeaza, sunt in
raport direct cu gradul de cultura si constiinta politica a cetatenilor.

b) Institutiile politice constituie o alta componenta a sistemului politic, indicand gradul de

organizare politica a societatii la un moment dat.

Principala si cea mai veche institutie politica este statul cu intreg ansamblul componentelor sale,
existand, de asemenea, partidele politice, grupurile de presiune etc. Trebuie avut in vedere ca nu
orice organizatie din societate este si organizatie politica, ci numai organizatiile care se implica in
problema puterii politice.

De regula, institutiile politice (stat, partide, alte organizatii) se constituie in cadrul unui sistem
national, al unor natiuni. In epoca contemporana insa, unele institutii politice au capatat si un
caracter international pe fondul interdependentei si colaborarii intre state si popoare, si chiar un
caracter superstatal, prin infiintarea de asemenea organisme politice la nivelul unor comunitati
regionale sau mondiale.

Institutiile politice, atat pe plan mondial cat si pe plan international, se pot afla in relatii de alianta
sau opozitie.
c) Conceptiile politice, o alta componenta a sistemului politic, constituie reflectarea in viata
spirituala a modului de organizare si conducere a societatii. Elementul esential al conceptiilor
politice il constituie doctrinele politice. Doctrinele politice exprima o anumita conceptie de
organizare si conducere a societatii, pe baza unui principiu sau unghi de vedere propriu precum:
democratic, dictatorial, conservator, liberal, socialist, social democrat, tehnocrat etc. Valoarea
conceptiilor politice se oglindeste, de fapt, in programele si platformele partidelor politice, in
natura organizarii si conducerii politice a societatii.

Toate cele trei componente ale sistemului politic se afla intr-o stransa legatura, asigurand, in parte
si impreuna, functionalitatea sistemului politic in calitatea sa de reglator al vietii sociale, al
organizarii si conducerii acesteia.

Functiile sistemului politic de reglare, organizare si conducere a societatii se manifesta

contradictoriu, intrucat ele reprezinta o expresie a pluralitatii intereselor individuale, grupurilor
sociale, comunitatilor umane care trebuie oglindite in mod corespunzator si armonizate, in scopul
gasirii celor mai adecvate solutii. Functionalitatea sistemului politic presupune si contradictia intre
competenta procesului stiintific de fundamentare a deciziilor si nivelul redus de cunoastere,
specific formelor institutionalizate ale democratiei. Cresterea complexitatii problemelor solicita o
competenta sporita a persoanelor implicate in procesul informarii, analizei, diagnozei, prognozei.
Contradictia manifestata intre scientizarea procesului de conducere si democratie nu trebuie
inteleasa ca fiind o opozitie fatala. Solutia problemei se afla intr-o conlucrare activa intre puterea
politica si stiinta.

Situatii contradictorii se manifesta si datorita devierii unitatii dintre drepturi si indatoriri la nivelul
civismului. Exista tendinta ca unii indivizi sa le ia in seama numai drepturile si sa desconsidere
indatoririle ce revin cetateanului, din constitutie si legile tarii respective.
Rolul reglator al politicului in societate este perturbat si de alte manifestari: fenomenele de blocaj a
democratiei, de birocratism, de formalism, de alienare politica, de aparitie a unor regimuri
dictatoriale.

Privit in ansamblu, politicul reprezinta elementul de coagulare, de organizare si conducere a

societatii, constituind un factor indispensabil pentru existenta si dezvoltarea diferitelor comunitati
umane, a societatii omenesti in general.

15 Tipologia sistemelor politice

Sistemele politice se pot clasifica astfel:
1. Sistemul politic pluralist;
2. Sistemul politic al partidului dominant;
3. Sistemul politic partid-stat.

Sistemul politic pluralist se caracterizează prin funcţionarea mai multor partide politice,
alternanţa la putere fiind asigurată fără ca vreunul dintre ele să realizeze o dominaţie durabilă.
Sistemele pluraliste, dependente de fragmentarea votului, se definesc şi prin structura policromă a
guvernului, regula constituind-o coaliţiile guvernamentale.
Ca subtip, menţionăm sistemul politic bipartidist unde, prin tradiţie, doar două dintre partidele
existente alternează la putere (rotativa guvernamentală), aşa cum o arată, spre exemplu, experienţa
politică americană.
Sistemul politic cu partid dominant este definit prin distanţarea categorică şi de durată a unui
partid politic faţă de celelalte, puterea politică având aceeaşi structură şi componenţă timp
îndelungat. Monopolul partidului dominant se realizează în baza funcţionării unui sistem electoral
corect şi a respectării celorlalte principii ale democraţiei. Exemplu: Japonia.
Sistemul politic partid-stat se caracterizează prin monopolul nelegitim al unui singur partid,
prin supunerea statului de către partidul unic (exemplul statelor comuniste). În acest caz, realizarea
funcţiile vitale ale sistemului politic se realizează prin constrângere violentă şi birocraţie excesivă.
Este un sistem politic nedemocratic, care promovează interesul de grup sau de clasă, care în
raport cu societatea sunt în minoritate, excluzând opţiunile şi voinţa majorităţii, interesele şi
aspiraţiile acestora.

Aşadar, vom distinge între sistemul politic şi regimul politic din perspectiva invocată a
diferenţei de nivel în abordarea teoretică a celor două noţiuni – ca raport între model, relativ
stabil, şi formele lui concrete de manifestare – şi, totodată, între regim politic, în sens de
guvernământ, şi termenul ideologic de regim politic, tot mai des folosit în analizele politice.

Forma de guvernământ – desemnează modul de exercitare şi manifestare a puterii de stat,

constituirea şi funcţionarea organelor acesteia. Altfel spus, ea exprimă modul în care se exercită
puterea de stat. Astăzi întâlnim următoarele forme:
1. Monarhiile constituţionale – Marea Britanie, Suedia, Olanda, Belgia, Japonia – principiul
„regele domneşte, dar nu guvernează”, având o simplă funcţie de reprezentare a statului;
2. Republici parlamentare – acele state în care Parlamentul, în raport cu restul instituţiilor, are
un rol hotărâtor în organizarea, direcţionarea şi conducerea societăţii, dispunând în raport cu
executivul sau instituţia şefului statului de un surplus de atribute şi prerogative. În această formă de
guvernământ, preşedintele, ca şef al statului, are numai un rol reprezentativ, foarte apropiat de cel
al monarhilor constituţionali. Exemple: Germania, Italia, Grecia, Africa de Sud.
3. Republici prezidenţiale – În aceste state, preşedintele deţine şi exercită importante
prerogative legislative şi executive, punându-l într-o situaţie cel puţin egală cu cea a Parlamentului
sau a guvernului. În SUA, preşedintele este şeful executivului (îndeplineşte şi funcţia de prim-
ministru).

Structura de Stat – are în vedere raportul dintre organele centrale şi locale. Din această
perspectivă se întâlnesc: state unitare, state federative şi state confederative.
1. State unitare – se caracterizează prin existenţa unei conduceri centralizate. O problemă care
a stârnit vii controverse este aceea a raportului dintre caracterul unitar al statului şi principiul
descentralizării, în sensul creşterii autonomiei locale administrative, a sporirii competenţelor de
decizie a organelor locale (primării, consilii). Exemple: România, Polonia, Bulgaria, Ungaria.
2. Statele federative – presupun o comunitate a statelor nesuverane, care dispun de un stat
central cu competenţe şi personalitate distinctă faţă de celelalte state membre. Are următoarele
caracteristici:
a) ordine constituţională comună
b) funcţiile statului sunt împărţite între statul federal şi statele membre.
c) statul federal e însărcinat cu rezolvarea problemelor comune, el reprezentând şi statul în
relaţiile internaţionale;
d) statele membre îşi păstrează o autonomie relativă.
4. State confederative – sunt state suverane, păstrându-şi supremaţia şi independenţa în mod
integral. Are următoarele caracteristici:
a) statele asociate sunt independente, suverane, atât în plan intern, cât şi internaţional;
b) naşterea confederaţiei este rezultatul voinţei statelor membre, creaţia unui act juridic de
drept internaţional;
c) poate presupune existenţa unuia sau mai multor organisme comune, dar cu autoritate
limitată

17. In cadrul oricarei societati o componenta importanta a sistemului politic o constituie institutiile
politice. Ele asigura derularea si realizarea efectiva a vietii si practicii politice. Principala lor
caracteristica este aceea ca au ca obiect de activitate puterea politica, organizarea, transmiterea,
exercitarea, conducerea si legitimarea ei.
In cadrul oricarui sistem politic se intalnesc doua tipuri distincte de institutii politice:
a) institutii politice statale care au in centrul lor statul, cea mai importanta si cea mai veche
institutie a societatii si care in functie de natura puterii exercitate se impart in:
- institutia politica executiva - guvernul;
- institutia legislativa - parlamentul;
- institutia sefului statului.
b) institutii politice extrastatale din care fac parte partidele politice.
Cea mai importanta si eficienta institutie in exercitarea puterii politice a fost si ramane statul. Ea
este in acelasi timp si prima institutie politica structurala, organizata si institutionalizata de
detinere, exercitare si legitimare a puterii politice.
O problema mult disputata care nu si-a gasit nici astazi o rezolvare deplina, este aceea a definirii si
genezei statului. Diversitatea de pareri si opinii a fost si este determinata de mai multi factori cum
ar fi:
- momentul istoric si perioada in care a fost analizat statul;
- nivelul dezvoltarii stiintelor sociale;
- interesele sociale, economice si politice care au primat in studiul problematicii statului;
- criteriile de la care s-a plecat si care au primat in cercetarea statului;
- domeniile stiintei din perspectiva carora a fost definit si investigat statul.
*De-a lungul vremii, problema definirii originii si continutului statului a generat mai multe teorii:
1. Teoriile teocratice
Acestea sunt proprii societatilor antice si feudale. Potrivit acestora, statul este o creatie divina,
rezultatul vointei lui Dumnezeu, acceptarea si supunerea fata de acesta este o obligatie religioasa.
2. Teoria patriarhala
Aceasta teorie este foarte apropiata de cea teocratica. Ea sustine ca statul ar fi luat nastere direct din
familie, iar puterea monarhului din puterea parinteasca a lui Dumnezeu
3. Dreptul natural
Dreptul natural este o veche teorie sociala, ea aparand inca din antichitate, fiind sustinuta si
promovata de ganditori ca Mo-tzi, Men-tzi, scoala stoica greceasca, Epicur etc.
4. Teza contractualista a statului
Este in stransa legatura cu dreptul natural, care de altfel constituie temeiul, fundamentul acesteia.
Ea marcheaza un pas inainte in evolutia teoriilor despre stat, in sensul ca inlatura vechea ipoteza
teocratica potrivit careia statul ar fi ca o creatie si o vointa divina.
5.Teoria organicista
A aparut ca o riposta spirituala, ca o contrarevolutie ideologica a vechii clase feudale si a bisericii
fata de burghezie, de revolutie si doctrina sa liberala.
6. Teoria violentei
A incercat sa explice aparitia statului ca o simpla necesitate naturala a oamenilor de a curma
violenta din societate, de a statua ordinea intre oameni, clase si grupuri sociale.
7. Teoria psihologica
Conform acestor teorii, statul este rezultatul unor factori biologici, psihologici, cum ar fi: vointa,
dorinta de a trai impreuna, existenta acelorasi obiceiuri, facturii psihice, elemente ce au ca impus si
inchegat statul.
8. Teoria juridica
In viziunea teoriei juridice, statul a aparut din necesitatea reglementarii prin acte normative de
esenta juridica a relatiilor, raporturilor dintre oameni, grupuri si clase sociale, a statuarii rolului si
locului acestora in societate.

9) Paradigmele doctrinar politice moderne si contemporane sunt cele care analizeaza puterea statala
din perspectiva politica. Ele pun accentul pe locul si rolul statului in societate, pe atributele si
prerogativele institutiilor sale.
Desigur, toate aceste teorii, luate fiecare in parte, contin intr-o anumita masura unele mai mult,
altele mai putin sau chiar deloc, anumite adevaruri.
Procesul aparitiei statului a fost unul obiectiv, determinat de urmatorii factori:
- dezvoltarea de ansamblu a societatii in plan social, organizatoric, economic si politic;
In plan organizatoric, trecerea de la triburi la uniunea de triburi si tendinta acestora de constituire in
popoare a determinat un cadru politic superior- statul.
- trecerea la sedentarism a impus existenta si apararea unui teritoriu si in stransa legatura cu
acestea, existenta unei institutii politice adecvate, concretizate in stat;
- aparitia proprietatii private, diviziunea sociala a muncii si a plusprodusului a determinat de
asemenea aparitia unor institutii politice autonome care sa reglementeze relatiile dintre producatori,
dintre membrii societatii.

Aparitia si evolutia statului a fost o legitate a dezvoltarii sociale. Ea a raspuns si a fost impusa de
nevoi sociale, iar statul a fost singurul in masura sa o satisfaca.

20. Conceptul statului de drept

Sintagma statul de drept exprimă dependența reciprocă dintre acele două
fenomene sociale, între stat, care are tendința de a domina şi supune și, drept, care
ordonează şi oprește. Marele jurist francez L. Duguit spunea că ”dreptul fără forţă
este neputincios, dar forţa fără drept este o barbarie”. Statul de drept presupune
anume armonizarea, echilibrarea raporturilor celor două componente, în sensul
domniei legii, adică a supremaţiei ei absolute în scopul asigurării drepturilor şi
libertăţilor fundamantale ale omului în exercitarea puterii.

1. Evoluția conceptului stat de drept: statul poliţienesc,

statul parlamentar, statul constituţional

Doctrina ”statului de drept” indică diferite niveluri de evoluție ale acestuia:

Forma primară a statului de drept se evidentiaza prin statul polițienesc,
în care dreptul este cel al guvernămîntului, al executivului, care este caracterizat
prin inegalitatea părților raportului juridic, adică numai obligațiile oamenilor
sunt reglementate prin lege, nu și ale administrației. (Ion Deleanu)
Un alt nivel al procesului de edificare a statului de drept este statul legal, în
care se asigură dominația legii, rolul principal revinindu-i parlamentului.
Un al treilea nivel al procesului de edificare a statului de drept și cel mai
avansat este statul constituțional, în care organizarea puterii este reglementată prin
constituție, adică presupune supremația constituției.
 Trăsăturile definitorii ale statului de drept
Statul de drept se caracterizează prin următoarele trăsături:
 Este fundamentat pe supremația legii;
 Presupune realizarea strictă a legilor de către toți
(cetățeni, funcționari, autorități publice, stat,
organizații nestatale, etc.);
 Se prevede răspunderea reciprocă a statului și
cetățenilor în limitele stabilite de lege;
 Existența unei democrații constituționale reale (inclusiv
pluralismul în societate, participarea la formarea
autorităților publce și la guvernare, consultarea cetățenilor
în probleme de interes statal major, etc.); ș.a.

23. Conceptul de partid politic.Geneza partidelor politice.

Activitatea politica in societate se realizeaza nu numai prin intermediul statului, a
institutiilor si organismelor ce tin de acesta, ci si printr-o vasta si complexa retea de
organizatii si institutii extrastatale. Dintre acestea cele mai vechi si importante sunt
partidele politice.
Existenta partidelor politice, a partidismului ca fenomen politic reprezinta un element
esential al vietii democratice.
Democratia incepe si exista numai odata cu aparitia si dezvoltarea partidismului.
Notiunea de partid are o vechime milenara, ea deriva in majoritatea lumilor moderne
din latinescul pars-partis si desemneaza intr-o acceptiune semnatica: o grupare de
oameni constituita in mod voluntar, animati de aceleasi idei, conceptii, interese,
scopuri care actioneaza in comun in baza unui program, in vederea realizarii acestora.
Partidele politice nu au avut aceiasi pondere, semnificatie si valoare in toate
oranduirile sociale. Trebuie facuta o delimitare neta intre asa-zisele partide ce au
existat in sclavagism si feudalism, fata de cele din societatea moderna, capitalista.
Primele asocieri mai mult sau mai putin organizate si stabile apar in sclavagism si
apoi in feudalism, ele asemanandu-se foarte mult cu societatile secrete, oculte,
congregatiile, corporatiile, ordinile existente in aceste societati. Asemenea "partide"
apar in statele grecesti Sparta, Atena, in Imperiul Roman. La randul lor, oamenii
politici de vaza ca Cicero, Catilina, Fratii Grachus, Pompei, Cezar isi constituie si ei
propriile lor "partide".
In feudalism, ca urmare a predominarii formei monarhiei absolute in organizarea si
conducerea societatii, chiar si in aceasta forma, partidele decad. La nivelul social, in
feudalism, societatea se structureaza in partida nobilimii, a clerului, a taranimii, iar
catre sfarsitul feudalismului in starea a III-a ce grupa elementele antifeudale. In
acelasi in feudalism, cand civilizatia este dominata de religie, popoarele, tarile lumii
sunt grupate in functie de doctrina teologica in crestinism, islamism, budism,
hindusism, etc.
De regula, in societatea medievala asa-zisele partide apar in interiorul nobilimii, intre
forma sa laica si ecleziastica, iar catre sfarsitul acestei societati, intre nobilime si
starea a III-a ce grupa elementele viitoare burgheziei si masele populare.
Referitor la partidismul specific sclavagismului si feudalismului se pot face
urmatoarele aprecieri:
-In aceste societati, "partidele" nu au constituit entitati politice de sine statatoare,
institutii ale structurii si functionalitatii vietii politice.
-"Partidele politice" din aceste societati nu desfasurau o activitate permanenta, ci una
sporadica, efemera, nefiind bazata pe un program politic coerent si clar.
-Aceste grupuri nu au reusit sa atraga in circuitul vietii politice toate clasele si
categoriile vietii sociale, ci dimpotriva, importante segmente sociale, cum era cazul
sclavilor in antichitate, al taranilor, maselor populare in feudalism, al tinerilor,
femeilor au ramas in afara perimetrului actiunii lor;
-Nefiind componente structurale, institutionale si functionale ale vietii politice, acest
gen de partide nu au putut juca un rol sau o functie deosebita in societate, in
organizarea si conducerea acesteia.

Revolutiile burgheze, dar si opozitia vechii clase feudale vor da nastere la

fundamentele doctrinar-politice si odata cu acestea si la instrumentele aplicarii lor-
partidele politice.
In aparitia si impunerea partidelor politice au contribuit urmatorii factori:
-lupta antifeudala.
-Noul sistem de constituire si exercitare a puterii impus de burghezie bazat pe noi
valori si principii, ca cel al reprezentativitatii, al eligibilitatii, al democratismului au
impus necesitatea constituirii partidelor politice moderne.
Partidele politice se interpun intre marea masa a alegatorilor si organismele si
institutiile reprezentative democratice. Tot partidele sunt cele care creeaza prin
reprezentantii lor alesi institutiile politice (parlamentul, guvenul, institutia sefului
statului) si tot ele, prin aceiasi reprezentanti, le asigura functionalitatea;
-In multe tari, partidele politice s-au nascut din cerinta realizarii unor sarcini si
obiective ale luptei de eliberare nationala, de constituire sau desavarsire a statului
national. In aceste situatii, partidele politice au fost singurele care au reusit sa uneasca
intr-o singura forta social-politica pe cei interesati in lupta nationala.

1. 30.
Noţiunea de regim politic

Este dificil de a da definiţia regimului politic. Prin forma de guvernământ se încearcă

de a stabili cine exercită puterea politică într-o societate dată – a) o persoană, un grup
restrâns de persoane sau b) masa populaţiei. Prin determinarea regimului politic se
pun în evidenţă modalităţile, procedurile sau metodele prin care aceste persoane
guvernează.[1]
Regimul politic exprimă totalitatea procedeelor de realizare a puterii de stat, evocă
raporturile dintre componentele sistemului social-politic şi economic. I.Deleanu
menţionează că regimul politic reprezintă ansamblul instituţiilor şi al mijloacelor prin
care se realizează puterea.

2. Regimuri politice

Unul dintre criteriile care stau la baza stabilirii tipurilor de regimuri politice este
puterea, mai precis modul de organizare a puterii. Totodată se ia în consideraţie natura
raporturilor dintre guvernanţi şi cei guvernaţi, jocul politic dintre instituţiile
guvernante, caracterul real al opoziţiei, etc. În dependenţă de criteriile date, doctrina
constituţională a clasificat regimurile politice în trei categorii:
1. Regimuri politice pluraliste;
2. Regimuri politice dictatoriale sau totalitare;
3. Regimuri politice mixte.

Luând în considerare modul de organizare şi exercitare a puterii, a distribuirii

funcţiilor acesteia între diferite categorii de organe, regimurile politice se clasifică în:
1. Regimul convenţional sau guvernământul de adunare (are la bază confuziunea
puterilor);
2. Regimul dictatorial;
3. Regimul directorial;
4. Regimul parlamentar, identificat prin colaborarea puterilor;
5. Regimul prezidenţial caracterizat prin separarea strictă a puterilor;
6. Regimuri mixte;
 7. Regimurile ţărilor socialiste.

Regimul dictatorial este o varietate a regimului politic rezultat din confuziunea

puterilor. Se instaurează preeminenţa executivului faţă de legislativ. Nu doar prin
opresiunea adunării sau adunărilor legiuitoare se ajunge la un regim politic autoritar.
Acest regim politic autoritar este instituit şi menţinut prin constrângere. În condiţiile
existenţei unui şef de stat (şef al executivului), puterea se personalizează excesiv ce
duce la instaurarea unui sistem totalitarist.
Regimul directorial. Întreaga putere executivă este deţinută de un colegiu. Acest
colegiu este ales de legislativ pe un terme stabilit de constituţie şi nu poate fi revocat
înainte de expirarea mandatului său. Legislativul poate anula sau modifica actele
executivului. Regimul directorial nu cunoaşte instituţia responsabilităţii politice a
miniştrilor. Astfel, executivul regimului directorial este dependent de legislativ. În
practică, subordonarea executivului faţă de legislativ nu este întotdeauna realizată în
regimul directorial. În Elveţia, ţară care consacră astăzi acest sistem, executivul
influenţează în mare măsură legislativul.
În Guvernământul de adunare puterea legislativă o domină pe cea executivă.
Caracteristicile acestui regim politic sânt:
– plenitudinea competenţei parlamentului;
– dreptul parlamentului de a anula deciziile guvernului;
– structura colegială a executivului;
– desemnarea şi revocarea executivului de către parlament;
– imposibilitatea executivului de a demisiona.
Un astfel de regim apare rar şi este temporar. De obicei se transformă într-un
guvernământ dictatorial sau în regim parlamentar.
Regim parlamentar are la bază ideea colaborării puterilor. Aici organul legislativ şi
organul executiv sânt distincte şi colaborează în exercitarea funcţiilor statului. ele
dispun de mijloace politice care le permit să se controleze reciproc. Caracteristic
pentru regimul dat este.
– existenţa unui executiv dualist: şeful statului şi guvernul;
– şeful statului nu este responsabil politic faţă de parlament;
– dacă şeful statului a fost ales de parlament sau de către corpul
electoral, el nu poate fi revocat;
– guvernul, ca organ colegial, răspunde politiceşte în faţa parlamentului;
– parlamentul poate demite guvernul;
– guvernul răspunde indirect pentru activitatea şefului statului. Actele
şefului statului trebuie contrasemnate de către şeful guvernului;
– guvernul se sprijină în activitatea sa pe majoritatea parlamentară;
– guvernul, prin intermediul şefului de stat poate recurge la dizolvarea
parlamentului.
Ca produs al istoriei, regimul parlamentar se divizează în două tipuri:
Regimul parlamentar dualist se caracterizează prin responsabilitatea colectivă a
guvernului nu doar în faţa parlamentului, ci şi în faţa şefului de stat.
Regim parlamentar monist. Aici guvernul este responsabil doar în faţa parlamentului
ales prin vot universal, direct.
Regimul prezidenţial are la bază ideea separării organice accentuate a puterilor în
stat. Principalele trăsături ale acestui regim sânt:
– stricta repartiţie a atribuţiilor dintre puterea legislativă şi cea
executivă;
– independenţa celor două puteri. Ele nu dispun de instrumente de
presiune reciprocă pentru adoptarea deciziilor;
– şeful statului este totodată şeful guvernului ales prin sufragiu
universal;
– guvernul nu acţionează ca organ colegial şi solidar. Membrii
guvernului sânt numiţi în funcţie cu acordul Senatului. Ei răspund individual în faţa
şefului statului;
– şeful statului, respectiv şi a guvernului, nu poate fi demis din funcţie
de către parlament, dar nici el nu poate dizolva parlamentul.[2]
Exemplu tipic de regim prezidenţial sânt Statele Unite ale Americii.

3. Regimuri mixte

Regimurile mixte sânt produsul unor combinaţii de elemente ce aparţin unor

regimuri politice diferite, în special regimului prezidenţial şi celui parlamentar. Având
ca criteriu raporturile dintre puteri, regimurile mixte se grupează în trei categorii:
Regim convenţional, în care are preeminenţă parlamentul. Prim-ministrul sub
conducerea şi controlul parlamentului.
Regim prezidenţial: hegemonia aparţine preşedintelui, îndeosebi dacă majoritatea se
constitue ca suport al preşedintelui.
Regimuri intermitent prezidenţiale: preşedintele şi prim-ministrul îşi partajează
atribuţiile executive în funcţie de circumstanţe.[3]

4. Regimurile ţărilor socialiste

Majoritatea regimurilor ţărilor socialiste, pe parcursul existenţei lor, sânt regimuri

totalitare. Elementele definitorii ale regimurilor socialiste sânt:
– sursă doctrinară unică;
– preeminenţa economicului în viaţa socială şi socializarea violentă a
proprietăţii;
– partidul politic unic şi omnipotent;
– refuzul aplicării separaţiei puterilor în stat şi contopirea organelor de
stat cu cele de partid;
– impunerea violentă a principiului unanimităţii;
– ignorarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
– implicarea aparatului represiv în toate sferele vieţii sociale;
– cultul personalităţii conducătorului;
– manipularea maselor, etc.[4]
Anul 1989 a fost anul crahului politic şi ideologic al comunismului. Fostele state
socialiste au declanşat un proces de lichidare a structurilor de guvernământ comunist
şi au înlocuit regimul politic totalitar cu regimul politic pluripartidist democratic.

Tipuri de regimuri politice- democraţie, totalitarism, autoritarism.

 Regimul politic reprezintă raportul politic de dominare a societăţii, exprimă
multitudinea de forme în care acesta se manifestă, reuneşte ansamblul relaţiilor dintre
formele sociale de conştientizare, organizare şi promovare a scopurilor ei.

În zilele noastre însă, se disting urmatoarele tipuri de regimuri politice:

- liberale: ce corespund societăţii occidentale- DEMOCRATICE;

- totalitare: cărora le sunt proprii monopolul unui singur partid, ideologia de stat
unică, intangibilă şi monopolul statului asupra întregii activităţi economice, sociale,
educaţionale şi de cultură, totul este judecat după criterii ideologice şi politice;
-autoritare: specifice noilor naţiuni, pe cale de a-şi defini structurile politice.

Clasificarea regimurilor politice se raportează frecvent la următoarele criterii:

1) cât de implicat este publicul în procesul de guvernare, ceea ce reprezintă
dimensiunea participare – extindere;
2) până la ce punct masele se supun conducătorilor lor de frică sau din convingere,
aceasta fiind dimensiunea constrângere – persuasiune;
3) în ce măsură sistemul îi obligă pe guvernanţi să reflecte valorile masei sau îi
autorizează să le omită în numele comunităţii şi al valurilor viitorului, constituind
dimensiunea ordine – reprezentativitate.

31. Regimuri politice democratice

Regimurile democratice au aparut o data cu primele forme de organizare democratica
a societatii, având însa o serie de trasaturi specifice în raport cu formatiunile sociale.
Daca în sclavagism si feudalism, regimurile democratice au reprezentat raritati, o
data cu epoca moderna, cel putin în tarile dezvoltate, acestea devin o forma
principala de exercitare a conducerii politice a societatii, îmbracând forme specifice
în raport de conditiile concrete ale fiecarei tari: regimuri politice democratice în
cadrul unor monarhii constitutionale (Anglia, Belgia, Olanda, Spania, Norvegia,
Japonia etc.); regimuri democratice în cadrul unor republici parlamentare (Italia,
Germania, Portugalia, Finlanda etc.); regimuri democratice prezidentiale (SUA,
Franta, România etc.).
Dupa înfrângerea fascismului în cel de-al doilea razboi mondial si scoaterea în afara
legii a miscarilor si partidelor care au generat regimuri politice dictatoriale, precum si
în procesele ce au loc astazi în tarile estice, inclusiv în fosta Uniune Sovietica asistam
la extinderea regimurilor democratice care sunt pe cale sa se instaureze în majoritatea
statelor lumii, îmbracând forme specifice de la o tara la alta si chiar de la un continent
la altul.
Trebuie mentionat ca procesul de democratizare se extinde si în
lumea a treia, inclusiv în tarile aflate multa vreme sub influenta comunista. Procesul
de democratizare a vietii politice cunoaste în ultima vreme un curs rapid de extindere
în America Latina, iar tarile Africii traverseaza o perioada accentuata de framântari
politice cu tendinta vadita de democratizare, pe întreg continentul african.
Se poate aprecia, asadar, ca, în epoca contemporana, regimur ile democratice capata
o pondere tot mai mare în viata politica a tuturor tarilor, de aceasta fiind legata
promovarea progresului si prosperitatii, a colaborarii între popoare si, în ultima
instanta, a mentinerii pacii.
Substanta regimului politic democratic se afla în sistemul drepturilor si libertatilor
omului, ceea ce permite cetatenilor sa aiba acces la viata politica si sa determine
prin vointa lor cursul si calitatea regimului politic. Un regim politic este
democratic în masura în care libertatea, democratia, pluralismul si parlamentarismul
fundamenteaza existenta societatii globale,
implicit, esenta democratica a regimului politic presupune ca statul sa aiba libertate
de actiune în sensul ca puterile sale de natura politica, economica, culturala,
educationala etc., sa nu fie acaparate sau subordonate nici uneia din gruparile care le
disputa, caci orice identificare cu acestea, în detrimentul majoritatii cetatenilor,
poate sa conduca la un regim politic antidemocratic, dictatorial. De aceea, încalcarea
jocului democratic, de catre un grup sau altul, înseamna anularea libertatii proprii a
celorlalte grupari sau cetateni, dar si un atentat la libertate, autoritatea si suveranitatea
puterii publice a statului ce reprezinta interesele societatii.
Suportul mentinerii unui regim democratic constitutional se afla în competitie
permanenta a structurilor pluraliste ale societatii civile si politice. Specific acestui
cadru este faptul ca grupurile si cetatenii poseda libertatea si autonomia fata de
puterea statului, ceea ce face posibila manifestarea opozitiei ca factor de control al
puterii si de edificare a valorilor democratice. Legitimitatea functionarii regimului
politic democratic este data de votul cetatenilor în momentul alegerilor, activitatea
prin care se exercita un control atât asupra regimului puterii, cât si asupra opozitiei.
Într-un astfel de regim, sistemul politic se caracterizeaza prin lipsa puterii personale,
prin limitarea mandatului si responsabilitatea celor alesi în fata poporului. În acest
mod, puterea este dispersata, limitata, controlata si concurentiala, ceea ce determina
reproducerea puterii politice a regimului în procesul dezvoltarii democratice. În esenta
un regim democratic trebuie sa aiba la baza în mod permanent, principiile democratiei,
ale statului de drept.

32. Doctrine politice contemporane privind democratia

În contextul actual al confruntarilor de idei consacrate fenomenului politic,
raporturile societate-cetatean, problematica democratiei, organizarii si conducerii pe
baze democratice ocupa un loc central.
În epoca noastra, îndeosebi dupa cel de -al doilea razboi mondial,
doua au fost principalele doctrine care au abordat problema democratiei: doctrina
politica din tarile cu vechi traditii democratice; doctrina politica privind democratia
în socialism.
Referitor la continutul primei doctrine a democratiei din tarile occidentale, aceasta
are ca ax principal pluralismul politic si pluripartidismul, separarea puterilor în stat,
votul universal liber exprimat, independenta mijloacelor de informare, dreptul la
asociere si libera exprimare a tuturor cetatenilor etc. Aceasta doctrina a cunoscut si
cunoaste o dezvoltare deosebita o data cu extinderea ei aproape în toate tarile din
lume, inclusiv în cele din est.
În cadrul acestei doctrine, distingem nuante diferite în functie de etapa, tara,
punându-se accentul pe unul sau altul din elementele democratiei. Astfel, teoria
democratiei pluraliste acrediteaza, pe buna dreptate, ideea ca o veritabila democratie
are la baza un sistem social, inclusiv existenta unor organizatii cu caracter
profesional, si a unor partide politice puternice care asigura deplina libertate de
gândire si actiune a cetatenilor cei iau parte, prin reprezentantii lor, la conducerea
întregii societati.
În acest mod se asigura o colaborare între societatea civila si societatea politica,
aceasta din urma bazându-se pe stat si institutiile
sale care, prin tot ceea ce face, trebuie sa slujeasca pe cea dintâi, adica societatea
civila. Teoria democratiei pluraliste are un caracter dominant în cadrul întregii
democratii din epoca contemporana.
Legat de unele caracteristici ale democratiei din anumite tari a aparut o noua teorie -
teoria grupurilor de presiune - dezvoltata la început în SUA, iar apoi în Europa
Occidentala.
În acceptiunea acestei teorii "grupurile de presiune" sunt asocieri de indivizi care iau
nastere pe baza unor interese de moment sau de perspectiva, fara sa aiba o
organizare clara, program sau statut care sa afirme interesele respective. Aceste
grupuri de presiune se pot constitui ad- hoc, în legatura cu un anumit eveniment, sau
sunt constituite dinainte pe baza unor interese proprii, dar pot actiona în anumite
împrejurari pentru a determina un anumit curs al vietii politice. În acest sens,
grupurile de presiune pot sa aiba un rol pozitiv atunci când promoveaza idealuri ce
se identifica cu aspiratiile democratice (exercitarea unor presiuni de catre sindicate,
asociatii profesionale, studentesti, de creatie etc.) sau un rol negativ, când actiunile
acestor grupuri contravin intereselor democratice (grupuri monopoliste, mafia si
chiar grupuri cunoscute pentru pozitii democratice, dar care pot fi manipulate la un
moment dat). Oricum, grupurile de presiune exista ca o realitate, si actiunea lor nu
poate fi ignorata.
Alte teorii din cadrul doctrinelor politice democratice occidentale sunt teoriile
poliarhice, în care elementele de democratie sunt combinate cu cele de conducere de
catre elite. Adeptii acestei teorii sustin ca exercitarea conducerii politice trebuie sa o
faca elitele, prin respectarea principiilor democratice, dar care sa se manifeste
autoritar, îndeosebi în perioadele de criza sau de situatii când teritoriul national este
amenintat din afara.
În masura în care si în tarile foste socialiste se extinde sistemul democratic, în
aceeasi masura, apar doctrine si teorii privind democratia, ca cele despre care a fost
vorba mai sus.
Instaurarea socialismului într-un numar de tari a fost însot ita si de o doctrina politica
privind democratia - asa-zisa democratie socialista de tip superior. Elementele
componente ale acestei doctrine erau: tagaduirea valorilor reale ale democratiei de
pâna atunci; instaurarea democratiei pe calea dictaturii prole tariatului, care putea fi
exercitata în cadrul si în afara legii; existenta unui singur partid detinator al puterii
politice în stat; eliminarea principiului separatiei puterii politice în stat; lipsa oricarei
independente a mass-mediei, subordonarea totala partidului unic conducator;
absenta garantiilor legale privind drepturile si libertatile cetatenilor; ruptura totala
între declaratii (vorbe) si fapte; existenta pur formala a unui sistem institutionalizat
democratic, menit sa marcheze
exercitarea dictaturii; în numele unor idealuri de dreptate si echitate sociala, în
numele poporului, se savârseau tot felul de abuzuri, crime, statul fiind un stat al
fortei, nu al dreptatii.
În cadrul acestei doctrine au existat anumite nuante materializate în anumite teorii
cum sunt: teoria socialismului democratic, socialismul cu fata umana etc.
Prin esenta sa, socialismul bazat pe un sistem politic în care
monopolul puterii se afla în mâna unui singur partid, oricâte retusuri s-ar face
socialismului, el nu poate sa de vina democrat sau cu fata umana, între socialism si
democratie existând o totala incompatibilitate.

33.Autoritarismul

Esenţa autoritarismului constă în faptul că puterea nu este disputată. Deşi

regimurile autoritare sunt relativ uşor de distins de cele democratice, nu e la fel de
uşor să se stabilească criterii de analiză prin care să se diferenţieze regimurile
autoritare între ele. Acest lucru e valabil în special în cazul unui tip particular de
regim autoritar, şi anume regimul totalitar. Cele două tipuri de autoritarism sunt: unul
conservator în care elitele politice şi regimul pe care îl sprijină şi căruia îi dau
substanţă încearcă să menţină forţele societale dominante, în special structura claselor
sociale. În acest tip de autoritarism defensiv, conducerea politică încearcă să
menţină status-quo-ul existent împotriva forţelor noi care încearcă să impună
schimbări

Al doilea tip de autoritarism este cel radical. Acesta este transformator şi

mobilizator, care impune schimbări în structura socială. Este asociat cu grupuri sau
clase noi care încearcă să înlocuiască status-quo-ul existent. Toate formele de
autoritarism se caracterizează prin instabilitate. Există un conflict între elitele politice
aflate în competiţie, unele încercând să se menţină la putere, iar altele să obţină
puterea. Conflictul se poate muta şi pe plan economic, atunci când intervine lupta
între elitele politice şi cele economice.

În regimurile autoritare, ca şi în cele totalitare, organizarea conducerii se

caracterizează prin concentrarea puterii în mâinile unei elite politice limitate numeric.
În multe regimuri autoritare există o distincţie clară între stat şi societate. Se permite
existenţa grupurilor autonome, mai ales a celor care au apărut înaintea regimului, de
exemplu, Biserica şi multe grupuri politice active, lucruri ce dau o uşoară senzaţie de
pluralism politic.

Totalitarismul

În regimurile totalitare statul pătrunde şi anihilează forţele din societate, fiind

înfiinţate noi instituţii care să supună toate forţele societale controlului nelimitat al
elitei conducătoare. Acest lucru se obţine prin pătrunderea intereselor şi a asociaţiilor,
desfiinţându-le pe unele, remodelându-le pe altele şi punând bazele altora.

Controlul şi acapararea totalitară a societăţii se extinde asupra economiei,

educaţiei, culturii, religiei şi chiar asupra familiei. Elitele totalitare tind să devină
extrem de ideologice în scopurile pe care şi le propun. Deseori sunt utopice şi
transcendentale, deci radical diferite de valorile şi scopurile societăţii pe care vor să o
controleze şi să o modifice. Ideologia este extrem de mobilizatoare. Ce înseamnă
acest lucru? Mobilizarea este intensificarea participării. Este procesul prin care
regimul determină cât mai mulţi cetăţeni să se implice activ în viaţa publică.
Regimurile totalitare, dimpotrivă, încearcă prin eforturile de a mobiliza populaţia, de
a-şi impune ideologia şi de a organiza consimţământul să dezvolte un consens popular
larg, dar nu în sens democratic, ci e vorba doar de o aprobare din partea populaţiei.

Puterea aparţine în totalitate unei persoane sau unui grup de persoane. Spre
exemplu, puterea pe care o întrupează statul, prin partidul unic, poate strapunge usor
barierele de protectie ale vieţii si drepturilor particulare ale fiecărui cetaţean. Spre ex,
teoretic regimul comunist a fost un regim democratic fiindca Presedintele si
Parlamentul (numit Marea Adunare Nationala) erau alesi de popor prin alegeri libere.
Din punct de vedere practic insa alegerile erau “regizate” astfel incat nu erau tocmai
libere, ceea ce a determinat includerea acestui regim in categoria regimurilor
totalitare. În orice caz, este cvasiunanima ideea ca fascismul, nazismul şi comunismul
ar fi fost regimuri totalitare.

Fascismul:

Fascismul este o ideologie politică radicală și autoritară definită în primul

rând de un naționalism radical (numit și "ultra-naționalism"). Fasciștii încearcă să
organizeze o națiune în conformitate cu perspectivele, valorile și sistemelele
corporatiste, inclusiv sistemul politic și economia. Ei susțin crearea unui
stat totalitar cu un singur partid, care urmărește mobilizarea în masă a unei națiuni și
crearea unui ideal „om nou”, pentru a forma o elită care reglementează
prin îndoctrinare, educație fizică și politici familiale, inclusiv eugenism. Fasciștii cred
că o națiune presupune o conducere puternică, o singură identitate colectivă și
capacitatea de a comite violențe și război, cu scopul de a menține națiunea
puternică. Guvernele fasciste interzic și suprimă opoziția față de stat.
Fascismul a fost fondat de către sindicaliștii naționaliști italieni în Primul
Război Mondial, care a combinat viziuni politice de stânga și de dreapta, dar gravitau
spre dreapta la începutul anilor 1920. Oamenii de știință consideră în general că
fascismul este de extremă dreapta.
Fasciștii sprijină violența, războiul și militarismul, ca furnzior de transformare
pozitivă în societate, de aducerea a unui nou spirit, educație, insuflarea unei dorințe
de a domina în caracterul oamenilor și crearea de camaraderie națională prin
intermediul serviciului militar. Fasciștii văd violența și războiul ca acțiuni, care
creează regenerare, spirit și vitalitate națională.
Fascismul este: anticomunist, antidemocratic,
antiindividualist, antiliberal, antipalamentar, anticonservator, antiburghez și
antiproletar și în multe cazuri, anticapitalist.
Fascismul respinge conceptele de egalitarism, materialism și raționalism în
favoarea acțiunii, disciplinei,ierarhiei, spiritului și a voinței.
 34 Dictaturile totalitare sunt regimuri politice fundamentate pe
ideologia si partidul politic de extrema dreapta sau de extrema stânga, ale caror
mijloace si practici de guvernare au atins formele cele mai arbitrare ale puterii
absolute discretionare, exercitate prin teroare, propaganda si asasinat. Regimurile
totalitare au unele trasaturi comune: la baza aparitiei si mentinerii lor au stat:
existenta unui singur partid, fapt ce a determinat înlaturarea statului de drept;
ideologii singulare, absolutiste, cu caracter mesianic, care la fascism s-a manifestat
în exterminarea popoarelor si indivizilor apartinând altor comunitati, rase sau
conceptii, iar ideologia comunista, prin misiunea "istorica" a clasei muncitoare si a
tezei "luptei de clasa", care a distrus drepturile si libertatile natiunilor, ale indivizilor,
ale tuturor comunitatilor sociale care s-au aflat sub comunism; mitul dominatiei
charismatice, mitologia sefului predestinat sa conduca, creându-se cultul sefului
(personalitatii) întretinut prin mijloacele propagandei si ideologiei partidului, impuse
pâna la dimensiunile unei isterii colective.
Regimurile totalitare comuniste au aparut în timpul primului razboi
mondial (în fostul imperiu tarist) si dupa al doilea razboi mondial în unele tari din
centrul si estul Europei, în Asia si America Latina si au disparut, în buna parte, ca
urmare a revolutiilor anticomuniste din anii 1989-1990. Regimurile totalitare fasciste
au aparut dupa primul razboi mondial si au fost înlaturate la sfârsitul celui de al
doilea razboi mondial, ca urmare a victoriei Natiunilor Unite.
Dupa primul razboi mondial, îndelungat si pustiitor, comunitatea europeana s-a aflat în
fata unei profunde framântari socio-politice. Criza sociala puternica, razboiul, saracia
maselor au produs perimarea idealurilor si valorilor umaniste afectate profund de
mizerie si agresiune.
În cadrul procesului de eliberare nationala, s-a produs destramarea si prabusirea
vechilor structuri institutionale dominatoare ale marilor imperii, realizându-se o
noua configuratie national-statala în Europa.
Fascismul si comunismul, sisteme ale dictaturii si absolutismului, au aparut, mai
ales, în unele state foste imperiale, continuând si dezvoltând pe alte planuri traditiile
de dominatie antidemocratica.
În fostul imperiu tarist, în Ungaria si, în parte, în Germania, s-au produs revolutii
politice comuniste (bolsevice).
Dupa prabusirea marilor imperii, la scurt timp, se observa ca s-a trecut de la tarism la
comunism, de la austro-ungarism si imperiul militarist german la comunismul stângii
extremiste, ca, în final, sa se instaureze, în Ungaria si Germania, regimuri de extrema
dreapta, ceea ce, în ansamblu, a demonstrat disponibilitatea acestor societati,
mostenitoare ale fostelor
structuri imperiale agresoare, pentru asezarea regimurilor totalitare. Italia, dupa primul
razboi mondial, prezenta un imperialism sarac, neîmplinit în tendintele sale de
expansiune economica si teritoriala, unde criza sociala interna a declansat mari actiuni
revendicative. Gruparile de extrema stânga, puternice în centrele industriale din nordul
tarii, se orienteaza spre modelul sovietelor 1), ca modalitate a declansarii revolutiei
comuniste.
Miscarea politico-fascista, condusa de B. Mussolini (fost director al ziarului socialist
"Avanti", el însusi socialist în prima parte a vietii), reuseste, datorita slabiciunii si fricii
fortelor politice liberale, amenintate de valul revendicarilor sociale si de o posibila
revolutie bolsevica, sa impuna dictatura gruparii fasciste, venita si ea din miscarea agresiva
si violenta a strazii 2), ca "alternativa" în solutionarea crizei de "autoritate politica" si
"obtinerea echilibrului social".
Revolutia democratica din Rusia, din februarie 1917, ar fi putut permite dezvoltarea unei
societati democratice, pluraliste, proces însa oprit prin lovitura de stat a bolsevicilor din
luna octombrie 1917.
De remarcat ca o societate rusa, democratica, nu s-a putut dezvolta si maturiza în câteva
luni când, din punct de vedere economic si social, se afla în stadiul unui imperialism
feudal primitiv si autocratic, ale carei traditii absolutiste si represive au fost perfectionate
de noul tarism al partidului bolsevic.
Pendularea sistemului politic între extremismul de dreapta si cel de stânga (sau invers) este
specific societatilor tributare structurilor autoritare si de dominatie (exceptând în parte
statele supuse fortei, din afara dictatului si dictaturii), în care procesele dezvoltarii în
general si ale echilibrului social intern s-au desfasurat în absenta sau palida manifestare a
valorilor si normelor democratice (lipsa libertatii nationale, sociale, a pluralismului,
parlamentarismului, votului universal etc.).
35. Mass media indeplineste un sir de functii: informarea populatiei despre evenimentele
care au loc in tara si lume; invatamint, socializare; reclama in diferite ipostaze. Massmedia
influienteaza aproape toate sferele si institutiile societatii, inclusiv politica, asigurarile medicale,
invatamintul, religia.
Mass media este instrumentul cel mai important în relizarea procesului politic. In
politologia contemporana mass mediei este caracterizata prin astfel de titulaturi cum ar fi:
“marele arbitru”, „câinele de pază”, “puterea a patra”, de rand cu cea legislativă, executivă si
cea judecatorească. Increderea in televiziune este atat de mare incit unii politicieni considera,
că cel care controleaza televiziunea, controleaza toată ţara. Politica nu poate fi concepută fără
presa scrisă, radiou şi televiziune. Se poate afirma cu certitudine, că in schimbările majore prin
care trece ţara nostră, nu în ultimul rind un rol considerabil il joaca mass media. Mai mult ca
atât se poate de confirmat ca in lipsa veritabelilor partide de opozitie, mass media a jucat un rol
importatnt in prăbuşirea sistemului totalitar în Europa Centrală şi de Est.
funcţii principale a mass mediei: 1.urmărirea evenimentelor în lume (adunarea şi
răspăndirea informaţiei); 2.redactarea (selectarea şi comentarea informaţiei); 3.formarea
opiniei publice; 4.răspîndirea culturii. Cu alte cuvinte, mass media oferă o lărgă posibilitate
de comunicare între oameni. La fel, mass media mai îndeplineşte încă o funcţie importantă
despre informarea politică a populaţiei. Presa, radio, televiziunea pretinde la îndeplinirea
funcţiei de „cîine păzitor” în interesele publice, pentru a fi ochii şi urechile populaţiei, anunţînd,
de exemplu despre problemele economiei, creşterea narcomaniei şi corupţiei în coridoarele
puterii etc. Pentru justificarea acestei imagini, sau acestor pretenţii mass media trebuie să fie
independenţă atât din punct de vedere economic cît şi politică.
În majoritatea ţărilor dezvoltate mass media este o instituţie privată, ramură economică în
care sunt implicaţi zeci sau mii de oameni. Activitatea lor economică se bazează pe
colectarea, producerea, păstrarea şi „vinderea informaţiei”. În acestă calitate şi mass
media se supun legilor economiei de piaţă. mass media atinge interesele diferitor pături sociale
şi grupuri. Odată cu creşterea capacităţii economice şi influienţei socio-culturale mass media
poate avea o anumită liberate din partea statului şi corporaţiilor mari. Desigur, reclama fiind unul
din cele mai importante izvoare de finanţare şi creşterea profitului mass media fapt ce a creat
oportunităţi pentru păstrarea unei independenţe relative. Pe de altă parte nu se poat prezenta
lucrurile în acest mod, că producătorii de reclamă direct dictează redactorului şef al unui ziar
sau reviste în libertatea sa. Mass media în Occident cu singuranţă s-au transformat într-o
ramură independentă şi o afacere profitabilă a economiei cu interesele sale specifice, care nu
totdeauna coincid chiar şi uneori parţial intră în conflict cu interesele altor puteri influiente ale
societăţii sau politica de guvernare a ţării.
Începutul comercial, care stă la baza majorităţii organelor şi organizaţiilor mass mediei, în
principiu au o atutudine indiferentă faţă de conţinut, ea oferă posibilitatea pentru vinderea unei
game largi de informaţiei pe piaţă, pentru toate categoriile de populaţie.
Caracterul relatiilor statului si metodele de informare in masa variaza de la o tara la alta in
dependenta despre ce organe vorbeste massmedia, care stat concret in acest timp este la
putere, care probleme sunt in centrul atentiai, care este situatia in lume, in tara si multe altele.
Un rol important o are si in ce stadiu jurnalistii, reporterii, redactorii si editorii impart acestea in
alte valori sau idealuri.

36. Relația mass-media – sfera politică

Utilizarea tot mai frecventă a mijloacelor mass-media de către oamenii politici și apariția
noilor tehnici de persuasiune bazate pe strategiile de marketing electoral reprezintă unul din cele
mai interesante fenomene care a reținut atenția începând de la cel de-al doilea Război Mondial
până în prezent. Majoritatea țărilor occidentale devin din ce în ce mai mult prada mediatizării
vieții politice, ceea ce este interpretat de unii specialiști drept un proces de ameliorare a dialogului
dintre guvernanți și societatea pe care aceștia o reprezintă. Pe de altă parte însă nu sunt puțini nici
aceia care afirmă că această îmbunătățire la nivel de dialog constituie o regresie a dezbaterii
democratice. Dar, întrebarea principală în cadrul acestui capitol al prezentului studiu de caz este
dacă influența mijloacelor de comunicare în masă este pozitiv-informativă sau negativ-
manipulativă, dacă ne referim la aspectul social.
Canalele mediatice, în special, televiziunea reprezintă una din cele mai veridice surse de informare
pentru un cetățean. Mai mult decât atât, conform studiilor efectuate, anume ea se bucură de cel mai înalt
grad de credibilitate din partea cetățenilor. Acest mijloc de comunicare în masă le permite să fie mai bine
informați și, prin urmare să-și perfecționeze modul de gândire. Nu trebuie omis din vedere însă nici faptul
că televiziunea poate deveni unul din instrumentele principale ale puterii și poate exercita o influență
negativ-manipulativă asupra cetățenilor. Poate fi privilegiată forma în dauna sensului, fondului; poate fi
privilegiat spectacolul în dauna argumentării, iar toate acestea constituie veritabile riscuri de sărăcire a
dialogului societate-politică și poate reduce viața politică la jocul unor prestații televizate.
Printre trăsăturile caracteristice mass media formulate de McQuail figurează și structurarea în mod
symbolic a relațiilor de putere, elaborarea și reconstituirea sferei opiniei publice
Pentru evaluarea rolului masiv al mass media în domeniul politic este nevoie de înțelegerea unor
smart-întrebări adresate cititorilor lor de Melvin DeFleur și Sandra Ball-Rokeach în finalul capitolului
”Teoria dependenței de sistemul mass media” din lucrarea Teorii ale comunicării de masă: ce s-ar
întâmpla dacă dintr-un motiv inexplicabil ar dispărea brusc mass media? ”Cum ar putea lumea înțelege
lumea în care trăiesc, acționează și își joacă rolurile, dacă n-ar exista nici un mijloc de comunicare de
masă? Cum și-ar îndeplini grupurile și organizațiile țelurile de înțelegere, acțiune și recreare? Cum ar fi
menținute ordinea și stabilitatea, cum ar avea loc schimbarea social, cum ar fi tratate și rezolvate
conflictele comunitare sau naționale, cum s-ar realize adaptarea la mediile schimbătoare? Și cum am crea
și menține semnificațiile commune care fac posibilă societatea noastră complex?”
Deși în acest fragment nu este menționat cuvântul ”politică”, îl subînțelegem, în mod evident, pentru că
anume politica este cea care ar suferi cel mai mult în urma unei atare opoziții. Or, anume mass media
reprezintă o resursă specifică a societății, destinată controlului social. Ea este arena pe care, la nivel
național și în mare măsură la nivel internațional, se structurează jocul politic.
În continuare voi analiza strict beneficiile pe care le are politica în urma stabilirii unei relații cu mass
media. Voi începe analiza prin enumerarea principalelor funcții sociale pe care le îndeplinește mass media
și de care beneficiază în mod direct sfera politică.

1. Funcția de informare – permite furnizarea informațiilor referitoare la faptele și situațiile ce se

produc în societate, în special, a informațiilor relevante pentru sistemul democratic care vizează
fenomenul participării civice, inovațiile și procesul schimbărilor, adaptarea la multitudinea
circumstanțelor vieții sociale.

2. Funcția de corelare – permite oferirea comentariilor, criticilor și interpretărilor evenimentelor

produse, contribuind astfel la procesele de socializare, la menținerea ordinii sociale, la dezvoltarea
 unui consens și la procesul de integrare. Aici pot fi menționate, în egală măsură și posibilitatea
stabilirii relațiilor și a coordonării numeroaselor activități politice.

3. Funcția de asigurare a continuității – permite exprimarea claselor dominante dar și a celor

minoritare, stimulează identitatea lor în timp și le conferă importanță în urma procesului de
mediatizare constant

4. Funcția de mediere – un răspuns la o chestiune de ordin foarte important și permanent,

identificat, în acest context cu mass media care facilitează acordurile și relațiile și reprezintă un
support pentru a reuni publicul.

Mai jos vom studia aspectele altor funcții ale mass media, cum ar fi cea de filtru și interpretare.

Importanța mass media pentru mediul politic constă în unicitatea acestui instrument de
face cunoscute puterii necesitățile sociale ale cetățenilor statului în cadrul căruia activează. În sens
invers, tot mass media transmite mediului social deciziile provenite din sfera politicului,
încorporând tălmăcit ideile care fac parte din dezbaterea social. Astfel, concluzia primă la care
ajunge este că mass media îndeplinește două roluri de bază: cel propriu, de interpretare, și politic -
de mediere.

Mass media îndeplinește funcția de filtru al avenimentelor care au loc în domeniul politic.
Ea estompează formele tradiționale ale comunicării politice, diversificându-le și făcându-le mult
mai accesibile compoziției diferite a auditoriului mass media. Forme persuasive care pot fi aduse
drept exemplu în acest sens sunt sondajele de opinie, a datelor cu privire la anumite ratinguri
politice, organizarea anchetelor, prolifierea emisiunilor radio și TV în formă de talk-show.

Procesului filtrării informației, evidențierii și accentuării elementelor ei, în raport cu importanța

lor îi revine un rol extraordinar în configurarea tabloului informațional al actualității.

În același context al relației dintre mass-media și politică apare ideea dependenței și

interdependenței dintre aceste două component-părți de relație. Condiționarea produsului mediatic
în urma pactizării realizate între sfera informațională și totalitatea forțelor corporative,
instituționale, guvernamentale , de decizie, politice – în interesele acestora, - limitează libertatea
de expresie, și, practic, așa cum afirmă și cercetătorul american Herman Chomsky, se află în
serviciul obiectivelor promovate de o determinată elită. ”Subordonate logicii puterii și fiind un
veritabil instrument al puterii în vederea controlului consensului și disensiunii” mass media ”se
integrează unui sistem de piață dirijat”. Această dirijare este de cele mai multe ori încredințată sau
permisă guvernului, liderilor comunității, marilor proprietary iar logica acțiunii acestora coincide
deseori cu aceea a proprietarilor mass media. Ea poate fi asemuită cu solidaritatea ”caracteristică
vânzătorilor de piață.”
 Cu toată aparența pluralismului, mass media occidentale actuale, pentru exemplu, dețin cel
mai înalt grad de funcționalitate pentru puterea existent și sunt extreme de sensibile și receptive la
necesitățile guvernanților și ale principalelor grupuri de putere. Mărturiile jurnaliștilor, sunt
edificatoare în acest sens, afirmă Victor Moraru în Mass media vs Politica. ”Proximitatea față de
putere este un de fect al jurnaliștilor. Aceștia prezintă cele declarate de funcționarii guvernului
drept adevăr, știind că mint, și astfel dezinformează frecvent.”

Unii cercetători nord-americani, explicând, de exemplu, funcția presei de construire a

semnificației, arată și ei că ”știrile transimse de mass media nu-și propun în mod deliberat să
creeze iluzii sau să inducă în eroare, cel puțin în majoritatea sociatăților occidentale. Dimpotrivă,
codurile etice ale jurnalismului accentuează condiția ”obiectivității”, corectitudinii,
”meticulozității” și ”relatării stricte a faptelor”. Dar aceasta este o bătălie pierdută încă înainte de a
fi începută. Pentru că acțiunea de distorsionare a știrilor sunt produsele factorului antropic și
anume produsele unor factori importanți care scapă controlului reporterilor, editorilor,
producătorilor și proprietarilor de ziare.

Societatea modernă, cea ”electronizată”, declară unii autori, este mult mai ușor supusă
guvernării și manipulării decât societatea aalfabetizată. Aici explicația este simplă. Eficiența
propagandei realizate prin intermediul mijloacelor electronice este mai mare, producând în
consecință, fenomenul ”noilor analfabeți” (Hans Magnus Enzesberger), a celor, pentru care mass
media, substituind orice altă formă, este unicul canal de informare, formare și culturalizare. Din
ființe reale în marionete.

Promotorul ”societății deschise”, Karl Popper avansează ideea necesității limitării puterii
mass media (cu referire la televiziune). El afirmă că televiziunea ca să fie credibilă, trebuie să fie
transparentă, adică suspusă unor limite ca și toate celelalte puteri nelegitime cum sunt armele,
drogurile, abuzurile, privilegiile ce nasc corupție în final. El subliniază că nici măcar inamicii
democrației nu conștientizează pe deplin urmările puterii televiziunii, iar când își vor da seama de
ceea ce pot face cu ajutorul ei, o vor utilize în toate formele, inclusive în cele mai periculoase
situații. Și atunci, spune el, ”va fi prea târziu.”
În aceeși ordine de idei, nu mai puțin severe sunt ideile și concluziile la care ajung acei
cercetători care critic concepția, tipică pentru ideologia constituțională liberalăcu privire la
sistemul informațional ca bastion al libertății expresiei. Un astfel de statut al mass media , valabil
într-un context democratic suferă schimbări semnificative tocmai din motivul conformării, cu
precădere, a mijloacelor de comunicare nu atât la interesele pluraliste de ordin ideologic, cât mai
ales la interesele mercantile, fenomen care, de altfel, constituie expresia vie a unui model de
sociatate predeterminat. Jurgen Habermas a numit această tentă mercantilistă de care este cuprinsă
actual mas media drept o eră a omniprezentului fenomen al comerțului și logicii acestuia. Anume
această comercializare a mijloacelor de comunicare în masă prin intermediul cărora se produce
 dezbaterea dintre actorii sociali, fie cel de la putere, fie cetățeanul, favorizează apariția figurii
consumatorului. Este vorba despre un consummator detașat de figura unui cetățean rațional, apt de
a-și manifesta atitudinea critic față de un regim politic sau altul. Acest fenomen l-aș numi fatalism
politic, iar argumentul pe care l-aș aduce ar fi că o societate este democratică în măsura în care
cetățenilor acesteia le revine rolul de gestiune a problemelor publice sau cel puțin participare și
implicare în gestiunea acestora. Dacă gândirea lor este însă controlată sau subjugate anumitor
circumstanțe, cum ar fi cele ideologice sau și mai rău, economice, ei vor fi constrânși și nu vor
mai avea un rol semnificativ în procesul decizional și de gestiune a puterii. Fatalismul politic în
acest caz, reprezintă viziunea prea categorică și radicală a publicului, lipsit de statutul de actor
politic și participant autonom la comunicarea politică și despre reducerea lui la apatie, despre
marginalizarea lui pentru a nu admite intervenția sa în chestiunile pe care și le-a apropiat elita
determinată și, în consecință, pentru a inocula acestui om ”iluzia necesară” – iluzia de a crede că
este informat.

38. Conflictul Transnistrian: REALITĂŢI ŞI PERSPETIVE DE SOLUTIONARE

1. Principii generale

Soluţionarea oricărui conflict poate fi asigurată numai în cazul când actorii antrenaţi în atingerea
acestui scop ajung la un consens, fie şi tacit, în următoarele trei momente-cheie:
- viziunea comună asupra esenţei conflictului, sau - "diagnoza" corectă a problemei;
- parametrii stării care poate fi acceptată în calitate de "soluţie viabilă" a conflictului;
- scenarii, mijloace şi resurse, care pot fi aplicate (sunt necesare) pentru atingerea garantată a soluţiei
viabile a conflictului.
Atunci când acest consens lipseşte, situaţia, de regulă, se reduce la mimarea
procesului de soluţionare a conflictului. În cazul conflictului Transnistrian această mimare
durează deja peste treisprezece ani.
Lipsa unei soluţii viabile a conflictului Transnistrian, în condiţiile lipsei experienţei
pozitive de existenţă a statului moldovenesc integru, într-un mod obiectiv poate provoca
compromiterea ireversibilă a proiectului de statalitate a Republicii Moldova.

2. Specificul şi esenţa conflictului din zona de est al Republicii Moldova, sau – între cine este
conflictul?

Conflictul din zona de est al Republicii Moldova (Transnistria) diferă principial de celelalte
conflicte din spaţiul ex-sovietic. După ce Parlamentul Republicii Moldova, cu participarea actualilor
lideri al regimului anticonstituţional de la Tiraspol în calitate de deputaţi, a votat la 23 iunie 1990
quaziunanim Declaraţia cu privire la Suveranitatea Republicii Moldova, la Kremlin s-a creat impresia că
Republica Moldova este pe cale de a părăsi URSS, după exemplul Ţărilor Baltice, şi a se uni după aceasta
cu România.
Confruntările politice din anii 1989-92 au demonstrat, că linia de demarcare politică în interiorul
fostei RSS Moldoveneşti nu coincidea cu râul Nistru - conflictul, în faza lui iniţială, a apărut în interiorul
Transnistriei, între adepţii independenţei Republicii Moldova şi adepţii agresivi ai păstrării URSS. Iar
distrugerea structurilor de stat al Republicii Moldova în stânga Nistrului şi instaurarea regimului
separatist a fost determinată, în primul rând, de prezenţa trupelor fostei Armate a 14-a, laolaltă cu mii de
mercenari ("kazaci") din Federaţia Rusă - în primăvara-vara anului 1992 aceste trupe ruseşti au comis un
act de agresiune împotriva Republicii Moldova, implicându-se în confruntările armate de partea regimului
separatist, creat de aceiaşi Moscova
Timp de cincisprezece ani regimul de la Tiraspol, autoîntitulat "republica moldovenească
nistreană" ("rmn"), este condus de un grup restrâns de cetăţeni ruşi, care au uzurpat dreptul de a vorbi în
numele întregii populaţii din zona controlată de ei. Populaţia din "rmn" este intimidată şi manipulată prin
mijloace represive, proprii unui regim totalitar. Un rol deosebit în "rmn" îl joacă "ministerul securităţii
statului", care constituie o filială a serviciilor secrete din Rusia şi exercită rolul de poliţie politică (după
modelul fostului KGB) în regiune.
Federaţia Rusă a impus în iulie 1992 formatul "unic" al trupelor de menţinere a păcii, iar în mai
1997 - formatul pentalateral al procesului de negocieri
Formatul operaţiunii de menţinere a păcii contrazice standardelor OSCE şi ONU deoarece el
prevede participarea Rusiei, Transnistriei şi a Moldovei cu trupele lor. Deciziile în cadrul Comisiei
Unificate de Control urmează să fie adoptate prin consens, ceea ce înseamnă, că Republica Moldova
permanent se află în minoritate. Pe lângă faptul că acest model legiferează existenţa armatei
Transnistriene, el a transformat trupele de menţinere a păcii într-un scut protector, în spatele căruia s-a
întărit “rmn”.
Responsabilitatea Rusiei pentru declanşarea şi conservarea conflictului este constatată şi de o
asemenea instituţie imparţială cum este CEDO prin Decizia i cu privire la cazul grupului Ilaşcu din 8 iulie
2004.

3.Ce reprezintă Transnistria azi, la finele anului la etapa actuală?

Înţelegerea corectă a esenţei conflictului Transnistrian este imposibilă fără o analiză a situaţiei
reale din “rmn”. În pofida politicii represive, promovate de regimul actual din "rmn", populaţia din zona
n-a fost şi nu constituie un monolit politic şi, implicit, liderii regimului nu reprezintă opiniile majorităţii
locuitorilor din Transnistria.
- peste 270 mii de persoane, din numărul total de 418 468 de locuitori a Transnistriei cu vârsta
peste 18 ani, au preferat să aleagă cetăţenia Republicii Moldova în situaţia când regimul din "rmn", pentru
a justifica amestecul Rusiei în treburile interne a Moldovei, favorizează pe toate căile posibile creşterea
numărului de cetăţeni ruşi;
- în stânga Nistrului sunt şase localităţi, locuitorii cărora cu arma-n mână şi-au apărat dreptul de a
rămânea sub jurisdicţia Republicii Moldova;
- pe teritoriul "rmn", inclusiv în toate centrele industriale, activează şapte şcoli, subordonate
Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova.
Toate aceste categorii al populaţiei din Transnstria categoric nu susţin poziţia marionetelor ruse de
la Tiraspol. Or, în condiţiile existente, aceşti cetăţeni evită implicarea în confruntările politice cu regimul
de la Tiraspol, nefiind protejaţi de nimeni şi temându-se de represalii din partea regimului.
- Populaţia de pe ambele maluri ale Nistrului, cu excepţia unor mercenari trimişi din Rusia, nu
se tratează reciproc drept duşmani. Iar din punct de vedere etnic, populaţia din Transnistria în
ansamblu nu diferă de cea din restul teritoriului Republicii Moldova. Pe malul drept al
Nistrului locuiesc paşnic mult mai mulţi etnici ruşi şi ucraineni decât în "rmn".
- Actuala Constituţie a Republicii Moldova, precum şi cadrul juridic existent al statului
moldovenesc, poate satisface respectarea drepturilor fundamentale a oricărei persoane pe
întreg teritoriu al Republicii Moldova, inclusiv a locuitorilor din Transnistria.
Prin urmare, nu există nici un specific al populaţiei din stânga Nistrului, în raport cu cea din restul
teritoriului Republicii Moldova, care ar fi justificat orice pretenţii asupra unor drepturi colective
deosebite în raport cu restul populaţiei Republicii Moldova.
Fireşte că aflarea timp de peste cincisprezece ani a populaţiei sub controlul unui regim totalitar, în lipsa
libertăţilor fundamentale ale omului, pluralismului politic, libertăţii mass media şi a izolării forţate de
restul teritoriului Republicii Moldova nu a rămas fără urmări. În urma politicii masive de
dezinformare, locuitorii localităţilor din stânga Nistrului sunt totalmente dezinformaţi despre mersul şi
esenţa procesului de negocieri etc.
Din aceasta rezultă, că procesul de reîntregire a ţării necesită nu atribuirea vre-o unui statut juridic
special Transnistriei, care ar fi adus la conservarea consecinţelor negative a dominaţiei regimului din
 “rmn”, ci asigurarea unui program de democratizare a Transnistriei, necesar pentru adaptarea
populaţiei la noile realităţi politice, juridice etc. a statului de drept Republica Moldova şi însuşirea lor.

Din faptele expuse rezultă un şir de concluzii univoce:

- conflictul Transnistrian nu este nici interetnic, şi nici unul intern. Prin urmare - populaţia din
Transnstria nu este parte în conflict.
- parte reală în conflict este Federaţia Rusă, sub ocupaţia ilegală ale căreia se află zona de est al
Republicii Moldova.
- liderii regimului de la Tiraspol sunt nişte marionete a Federaţiei Ruse; prin exercitarea docilă a
ordinelor primite de la Kremlin ei blochează orice progres în procesul de negocieri şi asigură menţinerea
Republicii Moldova sub influenţa Federaţiei Ruse. În paralel, Transnistria a devenit un centru al reţelei
internaţionale de crimă organizată şi de contrabandă.
- orice format al procesului de negocieri, care porneşte de la idea eronată că conflictul
Transnistrean este unul interetnic şi intern - între populaţia de pe ambele maluri ale Nistrului, şi în cadrul
căruia regimul de la Tiraspol este acceptat în calitate de reprezentant al populaţiei din Transnistria - este
condamnat eşecului.
- problema soluţionării conflictului constă în asigurarea demontării necondiţionate şi controlate
a actualului regim din "rmn", şi consolidarea statului moldovenesc reîntregit. Fără demontarea
regimului existent în “rmn”, orice discuţii sterile despre federaţie, autonomie, confederaţie,
stat “comun” etc. nu pot asigura soluţionarea conflictului.
- Problema căutării unei soluţii optime pentru organizarea internă a Moldovei reîntregită poate
fi rezolvată de către cetăţenii Republicii Moldova, după eliberarea populaţiei din "rmn" de sub
jugul regimului represiv şi ocupaţia militară a Federaţiei Ruse.
- Timp de cincisprezece ani marionetele politice ruseşti de la Tiraspol au
adoptat o poziţie în cadrul procesului de negocieri incompatibilă cu
suveranitatea Republicii Moldova; ei sunt responsabili pentru încălcările
masive şi brutale ale drepturilor fundamentale ale omului. Aflarea lor în
stare de libertate pe teritoriul Republicii Moldova este incompatibilă cu
orice soluţie viabilă a conflictului şi cu însăşi existenţa statului
moldovenesc.
- Conflictul Transnistrian nu este nici interetnic şi nici intern. El este un conflict geopolitic prin
care Rusia doreşte să menţină sub controlul său Republica Moldova şi să nu admită pe această
cale extinderea NATO, consolidarea GUAM-ului etc;
- Comportamentul Federaţiei Ruse în problema conflictului Transnistrian constituie o încălcare
flagrantă a normelor de drept internaţional şi este determinat de nişte complexe imperiale
iraţionale. Nu poate exista nici un compromis între poziţia Federaţiei Ruse, consecvent
promovată de ea din 1992 şi până-n prezent, şi orice soluţie viabilă al conflictului
Transnistrian. Aceasta se referă inclusiv la ultimele propuneri al Federaţiei Ruse, înaintate în
cadrul consultărilor din 26-27 septembrie 2005 de la Odessa.

Un rol important în soluţionarea conflictului Transnistrian îl are şi factorul geografic.

- "rmn" nu are frontieră comună cu Rusia, fiind o enclavă între Ucraina şi restul teritoriului
Republicii Moldova. Din această cauză regimul din "rmn" este mult mai vulnerabil în raport
cu alte zone de conflict din spaţiul ex-sovietic (Abhazia şi Osetia de Sud). De aici rezultă şi
rolul foarte important al Ucrainei, atât în asigurarea supravieţuirii regimului din "rmn până-n
prezent, precum şi în calitate de eventual partener a Moldovei, UE şi SUA în soluţionarea
conflictului.

Pe parcursul procesului de negocieri, din diferite motive (corupere, incompetenţă, fiind agenţi ai
serviciilor secrete ruseşti etc.) conducerile Republicii Moldova au semnat un şir de documente
care legiferează abordarea eronată a conflictului Transnistrian, prin care populaţia din “rmn” este
 considerată parte în conflict, iar grupul de marionete ruseşti de la Tiraspol este acceptat drept
reprezentanţi ai “rmn” în cadrul procesului de negocieri.
Oricât de straniu n-ar fi fost la prima vedere, această abordare eronată convine nu numai Rusiei, ci
şi, sub unele aspecte, UE şi SUA. Motivul este simplu – având propriile priorităţi în relaţiile lor cu Rusia,
în care nu figurează problemele Moldovei, ei pot evita dialogul direct nedorit de ei cu Rusia, în calitate
de ţară-agresor şi parte reală în conflict. În schimb, UE şi SUA îşi păstrează spaţiu de manevră, mimându-
şi interesul prin vizite sterile de documentare la Tiraspol.
 i
Soluţionarea conflictului Transnistrian poate deveni posibilă din momentul când
- va fi curmată definitiv şi ireversibil posibilitatea de realizare a intereselor, geopolitice şi
criminale, deservirea cărora este asigurată prin existenţa regimului actual din “rmn”;
- populaţia din “rmn” va fi eliberată de sub controlul structurilor represive a regimului
prin demontarea lor.

În paralel, atingerea unei soluţii viabile necesită promovarea politicii, care va transforma
majoritatea populaţiei din Transnistria în adepţi conştienţi ai reîntregirii statului. Atingerea
acestor scopuri necesită nu numai demontarea în prealabil a structurilor represive a actualului
regim, ci şi eliminarea din viaţa politică şi procesul de negocieri a grupării de cetăţeni ruşi în
frunte cu Igor Smirnov.
Republica Moldova, mizând pe suportul din partea UE şi SUA, ar putea pregăti un program de
compensare a eventualelor consecinţe negative, legate de comportamentul Rusiei în cazul
plecării ei din Transnistria.
În anul 2005 Rusia deja a întreprins un şir de măsuri discriminatorii în raport cu Republica
Moldova, care pot fi calificate drept război economic neanunţat. În cazul realizării paşilor
decisivi în direcţia soluţionării conflictului, Rusia ap putea încerca să destabilizeze situaţia
social-economică din Transnistria şi Moldova în ansamblu prin închiderea pieţelor de desfacere
ruseşti pentru mărfurile produse în Transnistria, care tradiţional erau realizate în Rusia, şi prin
stoparea livrărilor de materie primă din Rusia etc.
Cert este, că regimul existent din “rmn”, precum şi poziţiile Moscovei în Transnistria, nu sunt
puternice. Nu regimul din “rmn” a fost puternic, ci a fost slab statul moldovenesc în lipsa
suportului din partea statelor democratice. Primele simptome de consolidare şi maturizare a elitei
politice de la Chişinău şi apariţia interesului din partea UE şi SUA, cu condiţia atingerii
consensului asupra celor trei momente (diagnoza, soluţia viabilă şi resursele), pot asigura
soluţionarea conflictului şi crearea prin aceasta a primului precedent pozitiv în spaţiul ex-
sovietic.

45. . ELITELE REPUBLICII MOLDOVA ÎN CĂUTAREA

UNEI FORMULE POLITICE
1. Formarea noii clase politice şi particularităţile ei
Noua clasă politică a Republicii Moldova, fiind aleasă la 25 februarie 1990, în
mod liber pentru prima dată în a doua jumătate a sec. XX, a alcătuit noile structuri ale
puterii de stat şi a adoptat un set de documente politice şi acte normative de o mare
valoare, set care a pus bazele dezvoltării tinerii democraţii. Această elită nu constituia
un grup politico-cultural nou, deoarece în interiorul ei (ca, de altfel, şi în alte societăţi
postsovietice) a avut loc redistribuirea rolurilor politice provenite în mare parte din
vechea elită managerială. O dată ce în majoritatea cazurilor la funcţiile de conducere
au fost folosite chiar de la bun început cadrele vechi, reprezentanţii elitei politice
vechi şi-au păstrat poziţiile lor privilegiate în noile structuri politice. O bună parte din
elitele vechi, comuniste, a trecut în business şi în alte sectoare ale societăţii civile.
Noua elită postcomunistă avea surse diverse de formare şi consolidare, principala
fiind reconversia unor grupuri ale elitei partidului unic (nomenclaturiste).
Aceste şi alte particularităţi specifice ale formării primei generaţii a clasei
politice moldoveneşti de la sfîrşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 ai sec. XX au
avut un impact aparte asupra democratizării întregii societăţi, proces conceput din
două etape: tranziţia şi consolidarea. Mai mulţi analişti politici şi cercetători afirmă,
iar practica politică confirmă, faptul că şansele de reuşită ale tranziţiilor spre
democraţie sînt direct dependente de transformarea elitei dezbinate într-o elită
unificată consensual. La sfîrşitul sec. XX – începutul sec. XXI clasa politică din
Republica Moldova, reprezentînd o democraţie neconsolidată, întrunea toate
elementele proprii
unei elite politice dezintegrate, care concepea politica în termenii neacceptării
compromisului şi eliminării reciproce a facţiunilor rivale. Mai apoi refuzul
dialogului, negocierii şi compromisului ca boală „a copilăriei clasei politice” este
depăşit prin diverse instrumente politice pentru crearea „Alianţei pentru Democraţie
şi Reforme” (21 aprilie 1998 – sfîrşitul anului 1999) şi activitatea Mesei Rotunde cu
Statut Permanent (începutul anului 2002), structură ce întruneşte opoziţia şi
autorităţile privind susţinerea dialogului social.
Sciziunea elitelor a devenit un simptom semnificativ al bolii „copilăriei clasei
politice” moldoveneşti. Înseşi elitele politice naţionale, care au contribuit la adoptarea
Declaraţiei de Independenţă, după 27 august 1991 s-au scindat, optînd pentru
modalităţi diferite de evoluţie a statului nostru independent. Un segment anumit al
acestor elite, a înţeles independenţa ca una în raport doar faţă de Moscova nu şi faţă
de Bucureşti, în cadrul acesteia distingîndu-se grupări radicale (cerînd proclamarea
unirii cu România imediat) şi moderate (considerînd că unirea este un proces care
trebuie pregătit cu luciditate, iar afirmarea independenţei ţării este o cale optimă
pentru realizarea acestui obiectiv), conduse de idealurile reunificării naţionale, dar
neafîşînd un proiect desluşit al înfăptuirii acestor deziderate. O altă parte a elitelor,
sprijinite şi de unii reprezentanţi ai celor mai numeroase grupuri etnice tributare
Moscovei, tulburate de perspectiva dispariţiei tînărului stat independent, au promovat
ideea organizării unui referendum în chestiunea independenţei tocmai pentru a pune
punct oricăror tentative de a ignora necesitatea respectării întru totul a actului politic
din 27 august 1991.
Scindarea clasei politice moldoveneşti s-a produs nu numai în sfera politicului,
dar şi în cea a economicului. Vom aminti faptul că Concepţia tranziţiei la economia
reglabilă de piaţă în ţara noastră a fost discutată şi adoptată în linii generale la 25
iulie 1990 în cadrul Sesiunii întîi a Sovietului Suprem (a Parlamentului) a R.S.S.
Moldova cu însărcinarea de a definitiva şi de a pregăti un program mai concret al
trecerii societăţii moldoveneşti la economia de piaţă. Această Concepţie prevedea,
printre altele, că tranziţia economică (cu condiţia organizării ireproşabile şi
competente, a desfăşurării în mod consecvent şi perseverent a procesului de tranziţie
democratică, a unirii tuturor forţelor sociale sănătoase în jurul acestui program şi
asigurării consensului întregului popor) ar putea să dureze, în opinia reprezentanţilor
primei generaţii ai clasei politice, 2-3 ani din momentul aprobării programului
guvernamental. Autorii aceluiaşi program vedeau strategia optimă a tranziţiei la
economia de piaţă în trecerea graduală, dar într-un ritm (pe cît posibil) mai rapid.
Rămîne incontestabil faptul că din motive obiective şi subiective procesul
tranziţiei democratice (politice, economice şi sociale) a căpătat un caracter neaşteptat
şi chiar nedorit al schimbărilor economice şi sociale. Respingînd diverse proiecte ale
tranziţiei la economia de piaţă („varianta Cojocaru”, „varianta Rugină”, „varianta
Stolojan” etc.), prima generaţie a clasei politice naţionale este nevoită să accepte aşa-
numitul model „de şoc” (teoria „terapiei de şoc” a fost elaborată în anii 1989-1990
de către economistul american Jeffrey Sachs), сare a agravat şi mai mult procesul
tranziţiei democratice.
Încercările primelor elite politice posttotalitare de autonomizare a tranziţiei
democratice în ţara noastră (curs legat mai mult de procesele interne ale direcţionării
tranziţiei economice şi sociale) nu prea au avut sorţi de izbîndă. În ciuda faptului că
au fost elaborate mai multe proiecte de reformare a diferitelor sfere şi domenii de
activitate socială, programe de restructurare şi renovare a sectoarelor economice şi
sociale ale republicii, nici una din acestea n-a fost promovată şi implementată pînă la
un bun sfîrşit. Problema ţine nu numai de existenţa unui set întreg de obstacole,
riscuri şi ameninţări care se pot transforma în factori defavorizanţi şi de eşec în
democratizarea societăţii. La aceasta se mai adaugă o serie de motive obiective şi
subiective care contribuie la blocarea tranziţiei democratice: ezitarea şi inconsecvenţa
clasei politice în promovarea reformelor trasate, lipsa competenţei şi
profesionalismului din partea structurilor de putere, absenţa unei viziuni clare şi
articulate asupra transformărilor sistematice în ţara noastră etc.
Ştiut este că lipsa unui concept propriu, naţional, de tranziţie democratică
creează anumite dificultăţi şi riscuri în promovarea reformelor şi deci în derularea
firească a democratizării societăţii moldoveneşti. Aceasta o confirmă crizele
economice, sociale şi de putere care s-au ţinut lanţ în ţara noastră de la începutul
anilor ’90 ai sec. XX. În acelaşi timp, nici o clasă politică, de la proclamarea
independenţei Republicii Moldova, n-a propus societăţii o concepţie concisă şi
acceptabilă de acţiuni politice privind tranziţia democratică, consumîndu-şi energia
doar în dispute (adesea sterile) pentru putere. Se pare însă că actuala putere politică,
instalată după alegerile parlamentare anticipate din 25 februarie 2001, conştientizează
necesitatea elaborării şi promovării unui model nou de dezvoltare a societăţii
moldoveneşti.
După Gaetano Mosca, fiecare clasă politică trebuie să se legitimeze printr-o
anumită formulă politică. Condiţiile actuale drastice ale vieţii economice şi sociale a
republicii dictează imperios necesitatea elaborării, aprobării şi promovării unei
formule politice, a unei ideologii naţionale (de stat), concept considerat de analişti
drept o strategie a tranziţiei democratice. Sîntem tentaţi să afirmăm că numai
adoptarea unui model (curs, strategii de dezvoltare democratică a societăţii noastre)
poate servi drept fundament solid în acţiunile politice ale elitelor moldoveneşti, în
procesul de reconstrucţie a societăţii posttotalitare.
Aşadar, în Republica Moldova observăm că procesul de democratizare a apărut
în contextul unui „efect de domino” din fosta URSS. Venirea la putere în societatea
moldovenească a forţelor democratice a dus atît la transformări radicale în toate
structurile puterii, cît şi la schimbări de substanţă în interiorul clasei politice.

2. Partidele politice, puterea şi elitele

Experienţa perioadei de tranziţie sugerează că pentru un proces de tranziţie
eficient ar fi trebuit să existe, pe de o parte, un anumit grad de consens printre
reprezentanţii clasei politice care acceptă, în principiu, transformarea societăţii, iar,
pe de altă parte, o înţelegere şi acceptare în linii mari a cursului spre reforme din
partea majorităţii populaţiei. După cum constată mai mulţi analişti politici şi
specialişti în ştiinţe politice, aceste condiţii în cazul Republicii Moldova nu au existat
şi, din păcate, nu există nici la momentul actual. Problemele care apar în acest sens
ţin de relaţia pe care partidele politice o întreţin cu cetăţenii.
Se ştie, de asemenea, că elita politică, identificată de cele mai multe ori cu
liderii partidelor politice apărute o dată cu demararea reformelor democratice, a fost
extrem de eterogenă, deşi a provenit în exclusivitate dintr-un mediu social în care
erau vehiculate aceleaşi principii unificatoare de percepere a fenomenelor
socioeconomice şi politice. Pe de o parte, partidele reformiste s-au arătat incapabile
de a articula pe înţelesul cetăţenilor opţiunile în favoarea reformării societăţii, iar, pe
de altă parte, partidele care au contestat necesitatea reformelor în general au ştiut să
exploateze la cote maxime atitudinile nostalgice ale cetăţenilor pentru stabilitatea
relativă din cadrul unui sistem socioeconomic care s-a prăbuşit sub povara
problemelor interne. Acest lucru îl demonstrează conflictele care au apărut şi s-au
dezvoltat în Republica Moldova, precum şi mesajele incoerente, rupte de realităţile
existente, iar ulterior şi de promisiunile electorale iniţiale ale partidelor şi coaliţiilor
politice care s-au perindat la guvernare de la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut,
fapt care a condus mai tîrziu la destrămarea şi colapsul acestora.
În ansamblu, partidele politice reprezintă componente funcţionale esenţiale în
sistemul politic al Republicii Moldova. Ele, prin exercitarea puterii politice sau prin
influenţarea ei, legitimează sistemul politic pluralist în ţara noastră. La drept vorbind,
exercitarea guvernării (de la unităţile administrativ-teritoriale locale şi pînă la cele
centrale) constituie scopul major al tuturor formaţiunilor politice de la putere. În
acelaşi timp, partidele din opoziţie au funcţia de control şi de critică asupra puterii
executive şi legislative. Aceste partide şi unele grupări ale lor (parlamentare sau
extraparlamentare) au tentaţia de a bloca sau de a revizui anumite iniţiative
legislative. În acest sens, se recurge la practici ca interpelările, discuţiile şi
informările de detaliu, urmărindu-se să se afle, pentru guvernanţi şi opozanţi,
adevăratele motive şi principalele implicaţii ale adoptării respectivului act legislativ.
Compromisul, o altă modalitate de activitate, reprezintă una din practicile
politice rare în societatea moldovenească. Relativul echilibru dintre intenţiile
partidului de guvernămînt actual (PCRM) şi cerinţele opoziţiei (reprezentată iniţial de
mai multe formaţiuni politice, inclusiv Alianţa Social-Democratică, Partidul Popular
Creştin-Democrat, Partidul Liberal, Partidul Social-Liberal, Uniunea Centristă din
Moldova, Alianţa Independenţilor, Partidul Reformei, Partidul Socialiştilor etc.) a
condus la funcţionarea Mesei Rotunde cu Statut Permanent, şedinţele căreia, pînă în
martie 2003, aveau loc în formula ce întrunea aproximativ 40 de organizaţii social-
politice. Începînd cu aceeaşi lună, şedinţele Mesei Rotunde cu Statut Permanent se
desfăşoară în formula propusă de Consiliul Europei ce întruneşte doar 5 formaţiuni
politice şi doi reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale. Fără a detaliza, vom
sublinia că crearea Mesei Rotunde cu Statut Permanent a fost impulsionată de situaţia
din ţară, de căutarea unei noi viziuni asupra dialogului social dintre autorităţi şi
opoziţie, avînd drept scop identificarea soluţiilor adecvate pentru depăşirea crizei
existente, monitorizarea partidului de guvernămînt şi a celorlalte forţe politice,
precum şi cultivarea regulilor de joc într-un sistem democratic. Pentru a finaliza
subiectul privind relaţia dintre autorităţi şi opoziţie, vom arăta că la sfîrşitul anului
2001 – începutul anului 2002 organul legislativ a adoptată Legea cu privire la
statutul deputatului, care protejează opoziţia de eventualele abuzuri ale puterii,
totodată au fost modificate şi alte acte normative ce legiferează activitatea opoziţiei
politice.
Distingînd trei etape succesive în crearea şi consolidarea sistemului
pluripartidist în Republica Moldova (etapa primară sau faza “romantică”, 1988 –
1991; perioada constituirii propriu-zise a sistemului pluripartidist, septembrie 1991 –
1994; etapa maturizării partidelor politice, din 1994 pînă în prezent), vom sublinia că
în activitatea partidelor politice pot fi depistate anumite trăsături comune, precum ar
fi componenţa lor diversificată şi specifică, susţinerea din partea organizaţiilor de
binefacere sau filantropice, lipsa, în bună parte, a programelor constructive de acţiuni
politice, invidia politică a devenit boala „copilăriei partidelor politice”, toate
partidele au simpatizanţi şi duşmani, nici unul din ele nu admite prin statutul său
dreptul de a crea fracţiuni de partid, unele partide au fost organizate de „sus” etc.
Unul dintre factorii principali în dezvoltarea democratică a ţării îl constituie calitatea
partidelor politice şi implicit, a sistemului pluripartidist. În această ordine de idei,
unii autori vorbesc despre bonapartismul clasei politice moldoveneşti,
subînţelegîndu-se modernizarea de „sus” a societăţii prin mijloace autoritare şi
proceduri democratice, cînd orice politician se vede lider de partid şi chiar candidat la
posturile superioare ale ţării. Se vorbeşte şi despre elitele partidelor politice în cazul
calităţii, structurii, componenţei, funcţionalităţii şi altor variabile ale formaţiunilor
politice.
Politologul Iurie Josanu încearcă, nu fără succes, să analizeze partidele politice
din Republica Moldova din perspectiva tradiţionalismului şi modernismului,
subliniind că renaşterea naţionalismului în ţara noastră, ca şi în alte state
posttotalitare, a accentuat şi mai mult opoziţia dintre tradiţionalişti şi modernişti la
nivelul opţiunilor şi valorilor asumate. Fenomenul dat, de rînd cu cele menţionate mai
sus, trebuie pus şi analizat în legătură cu lupta (deschisă şi latentă) a partidelor
politice pentru putere. Partidele trebuie să promoveze o politică de compromis şi nu
de excludere reciprocă pentru menţinerea stabilităţii şi soluţionarea eficientă a
diverselor probleme ale societăţii, ceea ce va duce inevitabil la constituirea unui
sistem multipartit din ţara noastră.
Profesorul de ştiinţe politice la Universitatea Temple şi cercetător la Academia
de Studii Internaţionale şi Regionale de pe lîngă Universitatea Harvard, SUA, Lucan
A. Way menţionează că în ţările postsovietice în care lipseşte statul de drept, o istorie
democratică sau o societate civilă dinamică gradul de pluralism depinde de modul în
care sînt dezbinate elitele şi durata acestor dezbinări. Cu toate că Republicii Moldova,
arată acelaşi autor, îi lipseşte majoritatea calităţilor considerate de politologi ca fiind
vitale pentru dezvoltarea democratică există un pluralism surprinzător în această ţară.
Moldova trebuie văzută nu atît ca o democraţie concurenţială în care liderii sînt
preocupaţi de instaurarea unor instituţii pluraliste, ci mai curînd ca un caz de
autoritarism eşuat sau ceea ce poate fi numit, după Lucan A. Way, „pluralism prin
omisiune” (pluralism by default) – o formă de competiţie specifică statelor slabe.
Acest fenomen, pluralismul prin omisiune, în Republica Moldova se caracterizează
prin subiecţi politici dezbinaţi, administraţie fragmentată, iar comportamentul politic
al elitelor (din Transnistria şi Găgăuzia) are un caracter neadecvat etc.
46. Natura şi esenţa liderismului politic
În sistemul relaţiilor de putere un rol important îl deţin elita politică - agent politic colectiv
şi liderul politic - cel mai important agent politic individual. Fiind considerat “motorul”,
“generatorul” elitei politice şi ocupînd rolul central în sistemul relaţiilor de putere, liderul politic
asigură realizarea mecanismului puterii politice. Cu alte cuvinte, liderismul politic, într-o formă sau
alta, dezvăluie esenţa mecanismului real de exercitare a politicii în societate.
Prin lider politic se înţelege, de regulă, individul cu potenţialul de influenţă şi autoritate cel
mai ridicat şi, implicit, cu gradul de preferinţă şi dezirabilitate cel mai înalt din cadrul
organizaţiei/comunităţii de interese politice. Spre el tind sau cu el se identifică sau se asociază cei
mai mulţi membri ai colectivităţii în cauză, pentru că abilităţile şi calităţile sale manageriale,
psihologice, morale asigură conducerea acesteia spre performanţă, integrare şi stabilitate.
Adevăratul lider îşi demonstrează autoritatea şi influenţa fără a apela la constrângere, control
excesiv, manipulare, îndoctrinare. Recunoaşterea puterii sale, de către cei pe care îi conduce,
depinde, într-o măsură mai mare sau mai mică, de unele cerinţe, trăsături şi principii asupra cărora
ne propunem să ne oprim, pe scurt, în cele ce urmează.
 Liderismul politic ca fenomen este un mijloc de formare, menţinere şi exercitare a puterii şi
este bazat pe integrarea diferitor grupuri, categorii şi pături sociale. În societăţile contemporane el
se realizează prin intermediul unor mecanisme specifice de exercitare a puterii (partid politic, grup
de presiune, organ legislativ, aparat birocratic, mass-media etc.) în jurul unui proiect, concept sau al
unei ideologii de soluţionare a obiectivelor şi sarcinilor preconizate.
Liderismul Politic: esenţa, necesitatea funcţiile
Liderismul politic exprimă esenţa mecanismului real de realizare a politicii în societate,
reprezintă unul dintre mecanismele integrării activităţii de grup, direcţionînd activităţile acestuia.
Teorii cu privire la liderul politic:
1. Teoria caracteristicilor personale – determină persoane dotate cu anumite calităţi
2. Situaţională – aprecierea şi acceptarea de către societate a unui lider care este apt de a
înţelege şi de a acţiona în vedrea ameliorării situaţiei. Articularea de interese a maselor şi a liderului
politic.
3. acceptarea procesului politic prin prisma acţiunii liderului politic, identificarea
fenomenului politic cu liderismul. Acceptarea liderismului ca element central al puterii.
Problema liderismului este abordată din 2 aspecte:
 General-teoretic (la nivel de concepţii, teze istorico-filosofice şi politologice)
 Utilitar-practic (cercetări şi elaborarea recomandărilor practice).
Liderismul politic reflectă relaţiile şi procesele politice în structurile superioare ale puterii, fixează
raporturile de putere între subiectul şi obiectul politic. Pentru liderismul politic este caracteristică
influenţa personală a liderului asupra mentalităţii, conştiinţei, voinţei şi activismului politic al
cetăţenilor.
Liderismul politic este prezentat prin 3 aspecte primordiale:
 Trăsăturile personale ale liderilor, calităţile: naturale, morale, profesionale
 Instrumentele şi mecanismele de realizare a procesului politic: partidele politice, organele,
aparatul birocratic, mijloacele de comunicare.
 Situaţia cu care se confruntă liderul care poate fi ordinară sau extraordinară, de criză.
47. Tendinţe actuale în dezvoltarea liderismului politic
Liderismul politic, ca fenomen obiectiv, universal, multilateral şi complex, se manifestă, de
obicei, la trei niveluri sociale. Liderismul la nivelul grupurilor mici, consolidate prin interes
politic, reprezintă mecanismul integrării activităţii de grup în care liderul (liderii) dirijează şi
organizează activitatea acestui grup ce solicită de la conducător (conducători) anumite calităţi şi
abilităţi. Liderismul la nivelul formaţiunilor politice (partidelor, mişcărilor, organizaţiilor,
blocurilor etc.) este consolidat prin comunitatea intereselor politice şi bazat pe un status social
comun. Însă pentru lider (lideri) la acest nivel principalul constă nu atît în calităţile lui, cît în
capacitatea sa de a exprima adecvat interesele grupului social (în formă de revendicări politice,
prin tactica luptei politice, prin selectarea mijloacelor şi procedeelor de activitate politică etc.).
Liderismul la nivelul societăţii civile, în condiţiile prezenţei active a organizaţiilor
nonguvernamentale, mişcărilor şi asociaţiilor obşteşti, funcţionării principiului separării puterilor
şi diferenţierii statusurilor sociale dispuse ierarhic în funcţie de criterii specifice de clasificare
(prestigiu, proprietate, venit, bunăstare, putere, instruire, calificare şi alte caracteristici sociale),
se caracterizează printr-un comportament politic orientat spre includerea subiecţilor sociali în
structurile de putere, parteneriatul social şi avantajul reciproc pentru lider şi pentru cei conduşi.
În societăţile occidentale cu democraţii stabile şi cu o economie de piaţă dezvoltată se pot
evidenţia unele tendinţe relevante în dezvoltarea liderismului politic, tendinţe ce îşi fac apariţia şi
în societăţile de tranziţie. Prima din acestea constă în instituţionalizarea liderismului, care se
manifestă prin faptul că procesul pregătirii noilor conducători, procesul recrutării, avansării în
structurile de putere şi chiar însăşi activitatea liderilor politici se înfăptuieşte în cadrul anumitor
instituţii. În acelaşi timp, liderii sînt susţinuţi şi promovaţi de propriile lor formaţiuni politice
sau, dimpotrivă, adesea verificaţi de opoziţia politică şi societatea civilă. De asemenea, este
semnificativ faptul că funcţiile liderilor sînt limitate de instituţiile oficiale şi diversificările lor
(legislativă, executivă, judiciară), precum şi de puterea informaţională, de constituţii şi de alte
acte legislative. Este lesne să deducem că toate acestea reduc într-un fel puterea liderilor şi
capacitatea lor de manevrare în sfera politicului, iar sporirea influenţei societăţii civile asupra
procesului decizional şi asupra controlului democratic din partea forţelor sociale nicidecum nu
ştirbeşte din autoritatea liderilor.
Cea de-a doua tendinţă în dezvoltarea liderismului ţine de profesionalizarea liderilor politici.
Profesarea politicii de către unele persoane, apariţia politicienilor de carieră este condiţionată, în
cel mai decisiv mod, de creşterea şi însemnătatea fenomenului politic în societăţile
contemporane. Desigur, la sporirea rolului acestui fenomen au contribuit constituirea partidelor şi
a altor formaţiuni politice şi lupta lor pentru putere, apariţia organelor legislative şi utilizarea
procedurilor democratice de punere în evidenţă a voinţei poporului (alegerile, referendumurile,
separarea puterilor, limitarea mandatului pentru reprezentanţii poporului, modificarea anumitor
reguli constituţionale etc.), intensificarea concurenţei politice şi alţi factori. În sfera politicului
unii indivizi trăiesc “pentru politică”, iar alţii – “din politică”, însă şi unii şi alţii devin
profesionişti, politicieni “de carieră”. Max Weber, în cunoscuta sa lucrare “Politica, o vocaţie şi o
profesie”, sublinia creşterea “transformării politicii într-o întreprindere”, căreia îi sînt necesare
persoane cu anumite deprinderi de a lupta pentru putere şi cunoştinţe despre metodele acestei
lupte.
Cea de-a treia tendinţă vizează sporirea responsabilităţii liderilor pentru soarta oamenilor, pentru
prezentul şi viitorul popoarelor şi ţărilor guvernate. Liderii politici contemporani propun proiecte
(programe, paradigme, formule etc.) de dezvoltare a societăţii în strînsă legătură cu problemele
globale ale omenirii. În condiţiile revoluţiei informaţionale, definită de Daniel Bell drept
“societate postindustrială” şi de Zbigniew Brzezinski drept “societate tehnotronică”, în condiţiile
impactului problemelor globale complexe, problemele general-umane ale contemporaneităţii
necesită din partea liderilor naţionali şi a celor mondiali, din partea întregii comunităţi
internaţionale elaborarea şi implementarea unei strategii planetare de combatere a diverselor
flageluri ale lumii contemporane. Din această perspectivă, liderii pot înainta proiecte majore de
dezvoltare a societăţii lor naţionale doar dacă iau în considerare problemele globale ale
umanităţii şi apreciază politica internă a unui stat ca fiind o parte componentă a procesului
mondial de dezvoltare.
Fără a detaliza, vom enumera şi alte tendinţe ale dezvoltării liderismului politic nu mai
puţin importante pentru destinul societăţilor la nivel naţional. Este vorba de concentrarea
activităţii liderilor asupra problemelor economico-sociale, tendinţă determinată de faptul că
creşterea bunăstării materiale a naţiunii se află într-o strînsă legătură cu locul şi rolul liderului
politic în viaţa unei comunităţi (politicul determină economicul). Mai punem în evidenţă o
tendinţă a dezvoltării liderismului politic care constă în reducerea probabilităţii apariţiei în
condiţiile actuale a liderilor-eroi (de genul lui Napoleon I, împărat al francezilor în anii 1804-
1815, care a obţinut unanimitatea de la elita politică şi economică pînă la masele populare) şi
sporirea, în acelaşi timp, a rolului şi influenţei liderilor politici neformali, capabili să conducă o
bună parte din populaţia unei ţări şi să joace un rol important în dezvoltarea proceselor politice la
nivel naţional (Andrei Saharov, cunoscut savant sovietic şi luptător pentru drepturile omului).
Aceste şi alte tendinţe în dezvoltarea liderismului politic relevă complexitatea vieţii politice
contemporane şi constituie, de fapt, un mesaj al aşa-numitelor “limite ale liderismului politic”
condiţionate de circumstanţele enunţate anterior (de principiul separării puterilor, de procedurile
democratice, de actele şi normele legislative naţionale, de pronosticarea şi prevenirea posibilelor
mari crize economico-sociale şi flageluri ale lumii contemporane etc.).
 53. Una dintre cele mai periculoase şi actuale ameninţări ale lumii globale o
constituie terorismul internaţional.Terorismul se află în topul listei amenințărilor
grave cu care se confruntă societatea actuală, acesta devenind în ultimii ani un
fenomen transnațional. Atacurile teroriste ce au avut loc în data de 11 septembrie
2001 în SUA, au generat redefinirea conceptului de terorism.
Terorismul este considerat de specialiști ca fiind cea mai clandestină formă a unui
război, el fiind încadrat în categoria generației a patra de conflicte, în care se
încearcă folosirea forței adversarului împotriva acestuia.
Principala amenințare la adresa societății actuale, dar și asupra stării de siguranță
națională a țărilor lumii, o constituie terorismul internațional, acesta putând avea
efecte devastatoare atât asupra securității statelor, cât și asupra cetățenilor
acestora.Pe plan global, în ultimii ani organizațiile teroriste s-au asociat cu cele ale
crimei organizate, forța și puterea acestora crescând considerabil. Multe dintre
atacurile acestora implică armele nucleare și biologice, explozibilii de ultimă
generație cu putere inimaginabilă de distrugere, dar și virușii dezvoltați și
promovați în mediul online pentru inducerea și propagarea rapidă a panicii si
terorii.
Terorismul a devenit, din păcate, un cuvânt cunoscut în lumea întreagă, el generând
permanent un sentiment de instabilitate, panică și groază. Terorismul este aproape
întotdeauna asociat cu lumea islamică, flagelul acestuia afectând tot mai multe state
ale lumii, în ciuda eforturilor internaționale depuse.
Războiul împotriva terorismului (sau cel de-al patrulea război mondial – cum este
denumit de către unii specialiști) va fi, cu siguranță, cel mai greu de câștigat.
Terorismul contemporan se dovedește a fi mult mai prezent în țările dezvoltate,
unde accesul la arme sofisticate, de ultimă generație, este destul de facil. În ultimii
ani țări puternic dezvoltate precum Germania, Franța, Spania ori Italia s-au
transformat în adevărate “raiuri” ale teroriștilor, comparativ cu state din Orientul
Mijlociu sau America Latină.
Terorismul modern este considerat un război de lungă durată, purtat prin orice
mijloace (convenționale sau atipice), care este mediatizat selectiv în funcție de
interesele grupărilor teroriste, ce dispun de informații diverse, având ținte
strategice și nerespectând nici un fel de regulă.
Terorismul contemporan se manifestă pe verticală, complexul de informații,
tehnologii și operațiuni fiind asimetrice. Extrapolând, societatea actuală este
amenințată de super-terorism, acțiunile îndreptate împotriva populației fiind
realizate de multe ori prin folosirea armelor de distrugere în masă.
Se poate spune că terorismul s-a transformat într-o armă strategică,
terorismul chimic, terorismul biologic ori terorismul nuclear fiind cele mai mari
amenințări actuale la adresa omenirii. Printre cauzele care au dus la amplificarea
fenomenului terorist se numără conflictele sociale dintre diferitele state ale lumii,
generate de situații interne diverse, precum rasism, extremism, religie, xenofobie,
naționalism, politică, economie, accentuarea, atât pe plan internațional, cât și pe
plan intern, a așa-numitului terorism de stat, respectiv de finanțările primite de
diverse grupuri și organizații din partea persoanelor interesate ori chiar a unor
servicii secrete, creșterea accentuată a violențelor și intensificarea fenomenului
crimei organizate, dezintegrarea unor forțe armate provenite din fostele state
socialiste, conflicte militare și politice din diverse țări și zone de pe mapamond,
generate de interese diferite, la baza cărora stau lupta pentru putere și interesele
financiare, creșterea gradului de sărăcie a populației, slăbirea accentuată a
economiilor unor state, scăderea nivelului de trai, inflația, șomajul, expansiunea
accentuată a fundamentalismului islamic, luptele interne pentru înlăturarea unor
regimuri politice, lipsa de organizare în interiorul instituțiilor ce au atribuții în
identificarea și combaterea acțiunilor teroriste, comunicarea modernă între diferite
organizații și grupuri teroriste și criminale, cu convingeri și ideologii diferite.
Violența și amploarea actelor teroriste pe plan mondial a crescut foarte mult în
ultimii ani, securitatea națională a numeroase state democratice fiind serios
afectată. Printre atentatele sângeroase, care s-au soldat cu sute de mii de victime și
dispăruți, efectele acestora fiind pe termen lung catastrofale, putem enumera
violențele din Kosovo, Pakistan, Algeria, India, Sri Lanka etc., atacurile asupra
diferitelor ambasade ale statelor puternice, exploziile din Irlanda de Nord, Israel,
Africa de Sud, atacurile din 11 septembrie 2001 (New York și Washington),
atentatele cu bombe în state din fosta URSS și lista continuă, din păcate.
Teroriștii moderni vor, prin acțiunile lor, să demonstreze lumii întregi că pot
constitui o amenințare permanentă și demnă de luat în seamă la adresa oricărui
stat, indiferent de mărimea acestuia, de forța economică și militară de care dispune.
Un exemplu semnificativ în acest sens îl reprezintă organizația teroristă Al-Qaeda.
În mod paradoxal, am putea spune, deşi explicabil din punct de vedere sociologic şi
psihologic, că terorismul îşi are o cauză determinantă în acţiunile coaliţiei
antiteroriste şi mediatizării excesive. Practic, terorismul şi mass-media sunt quasi-
inseparabile, deşi au motivaţii diferite, cu puţine excepţii, în care este vorba de
mijloace de informare aparţinând teroriştilor.
Media, oficială sau quasi-oficială, face, însă, servicii indirecte, de cele mai multe ori
imposibil de evitat, întrucât este vorba de şantaj, acceptat cu acordul autorităţilor
prin difuzarea înregistrărilor video cu ostatici, făcute special pentru televiziune, dar
mai ales prin presiunea mediatică pe care mass-media o exercită, înainte de toate,
pentru audienţă şi doar în subsidiar pentru a blama acţiunea teroristă şi a
preîntâmpina efectele acesteia.
Organizațiile teroriste știu că devin cu atât mai puternice cu cât acțiunile,
convingerile și amenințările lor ajung la cunoștința publicului larg, motiv pentru
care permanent au grijă, manipulând într-un fel mass-media, să inducă și
gestioneze frica, modificând astfel nu numai starea de spirit generală, cât și
sentimentul de securitate.
Terorismul mediatic reprezintă una dintre marile amenințări atât la nivel național,
cât și internațional, acesta având implicații majore asupra populației. Din păcate, în
ultimii ani mass-media a devenit o metodă, dar și un mijloc bun de utilizat de către
organizațiile teroriste, care se folosesc de ea pentru a comunica, negocia, răspândi și
răspândi ideologii, informații sau teroare . Cercetătorii din media au atras atenția
asupra faptului că nu există nici o zi în care într-un jurnal de știri din lume să nu fie
prezentate acte sau atentate teroriste petrecute în diverse colțuri ale lumii, acestea
fiind tot mai violente, cu victime tot mai multe și implicații deosebite, atât pe plan
politic, cât și internațional.
Transmiterea atacurilor teroriste pe posturile de televiziune măreşte gradul de
instabilitate a opiniei publice, influențând în același timp și multe dintre deciziile
liderilor politici ale marilor state ale lumii. Organizațiile teroriste s-au obișnuit să
transmită diferite mesaje în interviuri dedicate televiziunilor preferate, să facă
revendicări prin intermediul acestora, să influențeze curente sociale și militare,
erodând uneori atât stabilitatea economică cât și pe cea politică a unor state .
Terorismul, în și prin mass-media, a devenit calea cea mai sigură de a influența
negativ populația, actele de terorism fiind prezentate ca mijlocul ideal de rezolvare a
problemelor conflictuale de orice tip . Ori de câte ori va fi comis un atac terorist,
media se va grăbi să-l mediatizeze, pentru a satisface nevoia audienței de nou.
Teroriștii se bazează pe mass-media , în primul rând, pentru subminarea
sentimentului de securitate la nivelul populației, pentru scurt- circuitarea rutinei
zilnice a acesteia, dar și pentru direcționarea opiniei publice spre mai marii statelor
lumii, exercitând presiuni pentru satisfacerea ori promovarea dorințelor și
solicitărilor teroriste.
Multe sunt organizațiile teroriste în cadrul cărora se studiază cu atenție mijloacele
mass-media ale statului vizat ca țintă, din dorința de a se informa care sunt cele mai
bune metode de punere în practică a amenințărilor, cum se poate mări o situație de
criză ori cum poate fi stimulată la maxim panica și insecuritatea în rândul
populației .
Prin manipulare psihologică se obține panica generală, amplificându-se și
sentimentul de amenințare la nivelul securității umane. Multe dintre organizațiile
teroriste nu urmăresc victime imediate, ele realizându-și scopul fără a comite un
atac, doar prin mediatizarea permanentă a amenințărilor.
Teroriștii reușesc, cu ajutorul voit sau nu al mass-mediei, să instituie teroarea în
rândul populației , pe care o folosește ca un factor de presiune pentru conducători și
pentru atingerea scopurilor dorite. Dezvoltarea mijloacelor de comunicare din
ultimii ani a dus la îmbunătățirea tacticilor și metodelor teroriste, principalele
organizații din lume făcând schimb de informații diverse, în special prin
intermediul internetului .

54. Religia si politica

Toate democratiile liberale sunt bazate pe secularitatea guvernământului şi libertatea practicilor
religioase, intr-un cuvant, separarea totala între biserică şi statul de drept. Cu toate acestea, amprenta
religioasa este prezenta si de multe ori dominanta in politica unor tari democrat-liberale, in majoritatea –
democratii occidentale consacrate de multe decenii.
Fraza separarea între biserică şi stat este în general considerată a proveni de la scrisoarea lui
Thomas Jefferson din 1802 catre baptiştii din Danbury, în care s-a referit la Primul Amendament al
Constituţiei Statelor Unite ca baza in creatia “peretelui de separare” între biserică şi stat. Fraza a fost
apoi citată si este citată pana in zilele noastre de Tribunalul Suprem al Statelor Unite ale Americii.
Influenta religiei in treburile statului de drept poate fi formala de obicei in statele pseudo-seculare
(India, Israel), in care exista partide religioase puternice care de obicei sunt partide mici dar fara care
nu se pot crea coalitii de guvernare. Alternativa este bineinteles influenta subtila (neformala), democratii
in care candidatii partidelor diferite apeleaza la sprijinul bisericii majoritare pentru a accede
la guvernare – cred ca exemplul Statelor Unite este edificator.
Religia face parte dintr-o doctrina politica care a fost in forta dupa cel de al II-lea Razboi Mondial prin
consolidarea Creştin-democraţiei in fostele state ale Axei, Germania si Italia. Desi Creştin-democraţia
isi are radacini mult mai vechi in gandirea politica Europeana, eu o consider totusi o sincrezie moderna,
generata de necesitatile aliantei anglo-americane de a democratiza fostele dictaturi prin creerea unei
contra-ponderi a totalitarismului fascist.
Fara indoiala, metoda a fost eficienta in primul rand pentru ca fost sustinuta puternic economic si politic
de administratiile de ocupatie.
Creştin-democraţia este considerată în multe ţări europene drept o formă de neoconservatorism si se
intersectează cu conservatorismul în puncte fundamentale ale ideologiei, precum respectul faţă de
valorile tradiţionale, credinţa şi familia. În Europa, adversarii lor au fost în mod tradiţional socialiştii, fiind
moderat conservatori. In mediul politic din America Latină ele tind să incline spre stânga. Creştin-
democraţia nu se incadreaza exact în categoriile obişnuite de gândire politică, ci mai degrabă include
elemente comune mai multor altor ideologii politice.
Creştin-democraţia are în comun cu conservatorismul valorile morale tradiţionale (căsătorie, avort, etc),
opoziţia faţă de secularizare, pune accentul pe lege şi ordine, precum si respingerea clara si
accentuată a comunismului. În contrast cu conservatorismul, sustine schimbarile majore în structura
societăţii şi nu neapărat este susţinatoarea status quo-ului social. Creştin-democraţia are în comun cu
liberalismul sustinerea iniţiativei individuale si a capitalului privat, stimulat prin taxare minimala. În
contrast cu liberalismul, Creştin-democraţia respinge secularismul şi accentueaza faptul că individul
este parte a unei comunităţi şi are îndatoriri faţă de ea.
Din punct de vedere istoric, crestinismul politic este de sorginte catolica clara. Caracterul universal al
bisericii catolice a promovat creerea unor curente creştin-democratice bazate pe realitati nationale.
Democratia crestina a devenit o miscare promitatoare imediat ce s-a dotat cu un aparat teoretic care sa
livreze un mod de a reflecta si deci de a gasi solutii la diversitatea dificultatilor prezentului. Doua
documente merita amintite: “Aeterni patris” din 1879 si “Rerum novarum” din 1891.
Despre primul s-a spus ca a scos din uitare doctrina tomitana (Toma de Aquino[*]), responsabila pentru
viziunea supla dintre Stat si Biserica. Despre al doilea, considerat si “Magna Charta a crestin-
democratiei”, trebuie spus ca articuleaza o viziune echilibrata intre individualismul liberal si
colectivismul socialist. Efectele acestei enciclice sunt atat in plan social, cat si in cel politic. In planul
social, “Rerum novarum” incununeaza un efort constant al mirenilor de constientizare a Papilor fata de
importanta muncitorilor ca fenomen social. De asemenea, pentru prima data gandirea sociala
pontificala binecuvanteaza prezenta justitiei ca mod de a trata problemele sociale.
In plan politic, “Rerum novarum” sustine formarea organizatiilor sindicale catolice care, fapt inedit, in
multe state (Germania, Olanda, SUA) atrag nu doar catolicii, dar si protestantii. Daca in prima faza,
Leon a manifestat neincredere fata de posibilitatea de a organiza greve de protest, in ultima instanta el
le va accepta in mare parte, sub inspiratia practicii americane a organizatiei “Cavalerii muncii”. Astfel,
crestin-democratia se imbogateste doctrinar si practic prin favorizarea organizatiilor sindicale catolice, a
unei pletore de ganditori (laici sau clerici) si a unor cercuri de studii catolice (“Seminarele sociale” din
Franta, active si astazi).
Din nefericire, creştin-democraţia romaneasca, care se prefigura dupa 1989, a esuat tragic si fara mari
sperante intr-un viitor cert pana in zilele noastre. În 1990, Corneliu Coposu a înfiinţat Partidul Naţional
Ţărănesc Creştin Democrat, ca succesor al Partidul Naţional Ţărănesc interbelic. Schimbarea de
titulatură a făcut posibilă integrarea în Internaţionala Creştin Democrată, însa a implicat şi schimbarea
radicală a programului partidului. Din nefericire, infiltrat si sabotat din interiorul sau/ si din afara lui,
partidul, dupa alegerile din 2000, nu a mai reuşit să obţină numărul de voturi necesare trecerii pragului
electoral.
Esecul formarii, coagularii si creerii unui electorat stabil pentru acest partid are multi “parinti”. Voi
incerca intr-un articol viitor (dupa Anul Nou) sa analizez niste realitati interne si externe care au
contribuit la acest esec. Noua incercare a lui Baconschi de a coagula o grupare doctrinara creştin
democrată in PD-L are extrem de putine sanse in Romania de astazi, desi cred ca poate fi o sansa
pentru un nou inceput. Personal sustin ideea si sper ca va fi o incercare care se va materializa politic.

55.
Conceptul de doctrină politică, criterii de clasificare

Problema organizării şi conducerii societăţii i-a preocupat pe oamenii politici şi pe

teoreticienii domeniului politic din cele mai vechi timpuri. Încă din antichitate şi în continuare în
perioada feudală, a revoluţiilor burgheze, precum şi în cea postrevoluţionară, se infruntau, în
societate, diferite curente de gândire social-politică preocupate, fiecare, de găsirea celor mai bune
căi de organizare şi dezvoltare a ţărilor respective. Fiecare considera că proiectul său exprimă
adevărata cale pe care trebuie să se înscrie întreaga viaţă economică, social-politică şi culturală a
ţării.

Doctrina politică reprezintă o formă specifică a doctrinelor generale privind lumea şi

societatea în care există şi se dezvoltă personalitatea umană.

Doctrina, luată în ansamblul său, reprezintă o concepţie închegată, coerentă care, pe baza
anumitor principii, interpretează realitatea înconjurătoare, reflectă interesele şi poziţia unor grupuri
şi categorii sociale sau comunităţi umane, pe care le exprimă prin prisma unor principii
călăuzitoare. În felul acesta se disting doctrine filosofice (materialiste, exprimate prin principiul
materialităţii lumii, idealiste, exprimate prin principiul spiritualităţii lumii), religioase (creştine,
musulmane, daoiste, budiste etc.), economice (economia de piaţă liberă, economia centralizată etc.),
militare (de apărare naţională, de expansiune, de hegemonie etc.) şi doctrine politice, care privesc
organizarea şi conducerea societăţii.

Doctrina politică se poate defini ca un sistem coerent de idei, ca o concepţie politică

închegată privind organizarea şi conducerea societăţii pe baza unui sau a unor principii călăuzitoare.

Doctrinele politice constituie, prin urmare, sisteme de idei, teze, principii, concepţii, mai
mult sau mai puţin elaborate, argumentate şi prezentate în modalităţi diverse, cu privire la
organizarea şi funcţionarea societăţii, la esenţa puterii politice, la conţinutul, formele şi
mecanismele de exercitare a acesteia, la rolul instituţiilor şi al clasei politice, la raporturile dintre
guvernanţi şi guvernaţi. Ele reflectă interesele şi aspiraţiile unor grupuri sociale şi promovează, în
funcţie de acestea, anumite valori şi norme social-politice şi umane, ce trebuie conservate sau
realizate, modele de acţiune socială şi politică şi/sau proiecte asupra viitorului dezirabil al societăţii.
 Doctrinele politice au rolul de a explica, justifica şi argumenta poziţiile şi atitudinile
grupurilor sociale şi ale conducătorilor lor, de a prospecta direcţiile dezvoltării statelor în care
acestea acţionează, în special, şi ale societăţii umane, în general, de a propune idealuri şi programe
de acţiune. Elaborarea lor este influenţată de condiţiile specifice social-istorice, de nivelul cultural
atins de anumite societăţi sau epoci, precum şi de cerinţele progresului istoric. În mod deosebit,
perioadele de răscruce din istoria umanităţii sau din devenirea unor comunităţi umane, caracterizate
prin frământări şi transformări profunde la nivelul sistemului social global, au ridicat probleme
inedite şi au necesitat investigarea sensurilor dezvoltării şi definirii unor proiecte de societate
vizând reformarea celor deja existente sau înlocuirea acestora, mai mult sau mai puţin
convingătoare, realiste sau cu un pronunţat caracter utopic.

Datorită impactului considerabil pe care îl au doctrinele politice asupra membrilor

comunităţii naţionale sau a diferitelor grupuri sociale, în mobilizarea şi antrenarea lor în realizarea
unor scopuri sau obiective, ideile, tezele, concepţiile care le compun se regăsesc în planul acţiunii
politice, îndeosebi, în constituţiile şi legislaţia statelor, în programele şi statutele partidelor şi
organizaţiilor politice.

Pornind de la principiile care stau la baza doctrinelor politice, ele se pot împărţi în două mari
categorii: doctrine politice privind organizarea şi conducerea democratică a societăţii şi doctrine
politice privind organizarea şi conducerea în mod dictatorial a societăţii, primele iau în considerare
îndeosebi voinţa cetăţenilor şi au la bază principiile statului de drept, şi cele din a doua categorie,
care ignoră voinţa şi interesele cetăţenilor, şi au la bază principiul statului totalitar.

La rândul lor, cele două mari categorii cuprind diferite doctrine politice, deosebite prin
anumite principii cu nuanţe care duc la un spectru larg de gândire politică, ce fac uneori dificilă
încadrarea strictă a anumitor doctrine politice într-o categorie sau alta.

În categoria doctrinelor care, cum s-a subliniat, privesc organizarea şi conducerea societăţii
prin respectarea intereselor şi voinţei cetăţenilor şi au la bază principiile statului de drept, se includ:
doctrine politice liberale şi neoliberale, care pleacă de la respectarea voinţei cetăţenilor în
organizarea şi conducerea societăţii şi a statului de drept, având la bază principiile unor schimbări în
viaţa social-politică în raport cu situaţiile noi, ce apar, în care cetăţenii să se bucure de largi drepturi
şi libertăţi faţă de stat, care nu trebuie să intervină prea mult în viaţa socială; doctrinele politice
conservatoare şi neconservatoare care merg pe linia păstrării unor structuri existente sau efectuarea
unor schimbări cu multă prudenţă de către cei care deţin puterea politică, iar statul să aibă un
caracter autoritar, cu rol de intervenţie în viaţa socială; doctrina politică democrat-creştină, care, în
organizarea şi conducerea societăţii, îmbină valorile şi normele religiei creştine cu principiile şi
valorile democratice; doctrinele politice social-democratice, care şi ele, la rândul lor, concep
organizarea şi conducerea societăţii ca o expresie a voinţei cetăţenilor, pe baza pluralismului politic
şi a statului de drept, având însă la bază principiul promovării intereselor oamenilor muncii în raport
cu cei bogaţi în care statul să ducă o largă politică de protecţie socială, recurgându-se chiar la
limitarea puterii celor bogaţi.

În categoria doctrinelor care concep organizarea şi conducerea societăţii în mod dictatorial,

nesocotind voinţa cetăţenilor, se includ: doctrina politică fascistă, doctrina politică comunistă de tip
marxist-leninist, precum şi doctrinele politice rasiste, social-darwiniste, elitiste, militariste etc.
Comună pentru aceste doctrine, îndeosebi pentru cele fasciste şi comuniste, este ignorarea
pluralismului politic, a drepturilor şi libertăţilor democratice, promovarea făţişă a dictaturii,
opresiunii şi discriminării sociale şi rasiale, nesocotirea totală a principiilor statului de drept.

Vorbind despre diferitele categorii de doctrine, trebuie să ţinem cont de faptul că nici una
dintre aceste doctrine nu poate fi considerată ca sistem închis, cu delimitări precise. În multe cazuri,
doctrinele au elemente comune, în evoluţia lor nu păstrează o anumită puritate de idei. În anumite
situaţii, unele doctrine promovează idei abandonate de altele etc. De asemenea, ele capătă denumiri
diferite, în funcţie de ţări, precum: doctrina creştin-democrată, social-creştină etc.

Un loc aparte îl ocupă doctrinele politice tehnocratice, care pot fi apreciate ca doctrine de
graniţă între cele două mari categorii, deoarece acestea se bazează pe principiul că în organele
puterii să fie promovaţi cu precădere specialişti, tehnocraţi car să ia decizii nu în raport cu interesele
de grup social, ci numai potrivit cu elementele evidenţiate de ştiinţă, făcând abstracţie de poziţiile
politice ale diferitelor grupări.

O asemenea doctrină poate să ducă la o organizare şi conducere democratică a societăţii în

situaţia când specialiştii din cadrul puterii sunt expresie a voinţei cetăţenilor, când se îmbină deci
ştiinţa cu politica. Dimpotrivă, în situaţia când se face abstracţie de factorul politic, în speţă, de
voinţa cetăţenilor, aceste doctrine deschid calea unor regimuri politice dictatoriale.

Un fapt important care trebuie menţionat este acela că orice doctrină politică este dublată de
o doctrină economică. Doctrinele politice privind organizarea şi conducerea democratică a societăţii
se bazează pe doctrine economice privind economia de piaţă liberă, pe câtă vreme doctrinele
politice privind organizarea şi conducerea dictatorială a societăţii au la bază doctrine economice
bazate pe economia centralizată, pe amestecul făţiş al statului în economie etc.

Apariţia doctrinelor politice este legată nemijlocit de problemele privind organizarea şi

conducerea societăţii. În consecinţă, în forme incipiente, ele au apărut din cele mai vechi timpuri o
dată cu apariţia sistemului politic.

Deoarece, în formaţiunile sociale sclavagistă şi feudală a predominat forma de organizare

politică a societăţii de tip absolutist şi neexistând bine conturate partide politice, care să ofere
variante clare de organizare şi conducere a societăţii, în principal au dominat doctrinele politice
bazate pe ideea monarhiilor absolutiste. Apariţia unei diversităţi de doctrine politice bine definite se
leagă de procesul de trecere de la feudalism la capitalism, de perioada revoluţiilor burgheze, de
apariţia partidelor politice moderne, care încep să aibă la bază activităţi politice proprii, pe care îşi
fundamentează programele şi acţiunile politice de guvernare. Fiecare partid politic pleacă de la
premisa că proiectul său de organizare şi conducere politică a societăţii, bazat pe o anumită doctrină
politică, reprezintă cea mai bună cale de urmat în activitatea social-politică a ţării respective.

56. Doctrina politică democrat-creştină

Doctrina democrat creştină reprezintă concepţia privind organizarea, funcţionarea şi

conducerea societăţii prin îmbinarea valorilor şi normelor religiei creştine cu principiile şi valorile
democratice. Elaborată sub influenţa doctrinei sociale a bisericii, se caracterizează prin ataşamentul
faţă de structurile şi valorile tradiţionale îmbinate cu idei religioase şi este folosită de partidele
democrat-creştine, de nuanţă catolică, protestantă sau ortodoxă, pentru abordarea şi soluţionarea
problemelor proprii societăţilor în care ele acţionează şi a celor generale, specifice epocii
contemporane.

În cadrul doctrinei democrat-creştine, se conturează două orientări: democraţia creştină în

sens social (catolicismul social), care a devenit parte integrantă a învăţăturii oficiale a bisericii şi
care conferă democraţiei o semnificaţie exclusiv morală, şi participării, un caracter social;
democraţia creştină, în sens politic, care consideră democraţia politică drept condiţie esenţială a
democraţiei sociale şi care se va indepărta treptat de orientarea oficială a bisericii. Instaurarea
regimurilor fasciste a impus restricţii bisericii. În această perioadă se dezvoltă o tendinţă catolică
democratică care, prin reprezentanţii şi organizaţiile sale, va acţiona împotriva regimurilor fasciste
spre deosebire de unele cercuri religioase care şi-au manifestat adeziunea faţă de acestea şi au
contribuit la legitimarea lor. După război se elaborează principiile fundamentale care vor sta la baza
activităţii partidelor democrat-creştine: autonomia acţiunii politice, apărarea constituţiei liberale,
orientarea acţiunii statului, în special, spre ridicarea condiţiilor de viaţă ale populaţiei.

Înlăturarea dictaturilor fasciste şi compromiterea unor partide conservatoare şi liberale, care

au colaborat cu acestea, deschid calea apariţiei şi afirmării doctrinei democrat-creştine, atât ca
doctrină politică, cât şi ca orientare politică. Putem aprecia că doctrinele şi partidele democrat
creştine îşi au sorgintea în perioada post-belică. Partidele democrat-creştine se afirmă ca partide de
guvernământ sau ca redutabile forţe de opoziţie în ţări europene precum Italia, Franţa, Germania,
Belgia, Austria etc., dar şi în ţări latino-americane.

Doctrinarii democrat-creştini au depus eforturi pentru a conferi sensuri moderne conceptelor

evanghelice de egalitate, solidaritate şi fraternitate, au elaborat concepte noi precum cele de
socializare şi participare şi au definit atributele esenţiale ale persoanei umane: conţiinţa, libertatea,
responsabilitatea, libera opţiune. În acest scop, doctrinei sociale a bisericii privind omul, libertăţii şi
solidarităţii umane li s-au adăugat atitudini şi poziţii cu pronunţat caracter politic adoptate de
Vatican faţă de formele de ateism, contrare învăţăturii creştine promovate de marxism şi liberalism,
faţă de totalitarismul comunist şi de injustiţiile capitalismului, despre drepturile omului şi
democraţiei, cursa înarmărilor etc.

Practica politică, şi, îndeosebi, cea guvernamentală, a obligat partidele democrat-creştine să-
şi reformuleze continuu opţiunile politice şi ideologice, să ţină seama de realităţile din propriile ţări,
de structura electoratului căruia i se adresau şi de necesităţile şi aspiraţiile acestuia, precum şi de
evenimentele şi procesele lumii contemporane.

În pofida diversităţii existente chiar în interiorul partidelor democrat-creştine, prin apariţia

unor curente conservatoare, moderate sau radicale, doctrina promovată situează în centrul
preocupărilor teoretice şi ideologice un set de valori şi concepte comune.

Valorile fundamentale promovate sunt: libertatea, egalitatea, solidaritatea şi participarea.

Libertatea, ca manifestare a iniţiativei, este considerată singura în măsură să asigure demnitatea
umană, iar acţiunea individuală, efortul constructiv al persoanei umane pentru promovarea
progresului sunt necesare libertăţii. Conceptul de egalitate nu se referă doar la domeniul juridic, ci
este extins la sfera economică, iar sensul care i se dă vizează asigurarea locului corespunzător în
societate a fiecărui individ. Solidaritatea este considerată mijlocul cel mai eficace pentru realizarea
acestui obiectiv. O importanţă deosebită se acordă, pornind de la aceste opţiuni valorice, persoanei
umane apreciate drept punctul de referinţă al oricărui proces istoric, criteriu esenţial al oricărui
proiect vizând societatea, morala, educaţia şi familia. Privind ierarhizarea valorilor pe care o
realizează creştin-democraţia, se poate afirma că cele spirituale se află pe loc central, lor fiindu-le
subordonate valorile politice şi economice.

Conceptului de democraţie i se conferă mai mult sensul de eliberare decât de libertate,

democraţia trebuind să-şi propună ca scop ultim participarea efectivă a persoanei umane la
exercitarea puterii. El este, deci, subordonat celui de participare, înţeles ca responsabilitate a
individului în opţiune, ca realizare a sintezei între exigenţele personale şi cele colective[[1])V.
Merolle, Le ideologie in Italia, oggi, Pan Editrice, Milano, 1972, p. 20

Statul, conform viziunii democrat-creştine, trebuie să fie expresia cetăţenilor, să elimine sau
să estompeze contradicţiile, conflictele sociale, să asigure unirea şi colaborarea oamenilor pentru
realizarea binelui general.
 În ceea ce priveşte proprietatea privată, deşi se consideră că este singura în măsură să
garanteze libertatea, demnitatea şi independenţa persoanei, că reprezintă fundamentul nucleului
familiei, se propun limite "juste" acesteia, se condamnă profitul şi concurenţa realizate pe căi
necinstite. Economia, aflându-se în serviciul omului, ceea ce o interesează nu este producerea şi
abundenţa bunurilor materiale, ci distribuirea şi redistribuirea lor pentru realizarea binelui comun.

Conceptul de economie socială de piaţă, elaborat de doctrinarii democrat-creştini, îşi

propune să coreleze principiul libertăţii de piaţă cu cel de egalitate socială. Competitivitatea şi
justiţia socială, concurenţa şi solidaritatea, responsabilitatea individului şi asistenţa socială sunt
apreciate drept fundamentele acestui tip de economie.

În prezent, se remarcă preocupări privind elaborarea unui proiect de societate şi a unei

strategii adecvate actualelor condiţii, care să ofere o nouă identitate democraţiei creştine la nivelul
anului 2000. În acest scop, Internaţionala democrat-creştină a iniţiat mai multe reuniuni.
Perspectivele politice ale democraţiei creştine în estul şi centrul Europei preocupă, de asemenea, şi
se regăsesc în elaborarea unei strategii democrat-creştine pentru această parte a Europei unde, după
prăbuşirea comunismului şi afirmarea pluripartidismului, s-au constituit partide ce şi-au reclamat
apartenenţa la mişcarea democrat-creştină şi au fost primite în Internaţionala democrat-creştină sau
în Uniunea europeană democrat-creştină. Propunându-şi să devină principalii constructori ai
Europei anului 2000, aceste partide recomandă ca viitor dezirabil o societate liberală şi dreaptă,
bazată pe primatul persoanei, fondată pe principii etic-umaniste şi democratice, care să reprezinte o
alternativă credibilă de organizare şi conducere democratică a societăţii.

În această categorie se include şi apariţia în România a doctrinei creştin-democrate şi a

PNŢCD. Valorile şi principiile pe care le exprimă sau ar trebui să le exprime acesta, sunt cele ale
ortodoxismului, având în vedere că majoritatea covârşitoare a populaţiei ţării noastre este de religie
ortodoxă, considerată religie naţională. Privită sub acest aspect, doctrina democrat-creştină din
România, nu şi-a conturat în suficientă măsură, o identitate proprie în sensul racordării acesteia la
valorile creştin ortodoxe.

Înscrierea doctrinei democrat-creştine şi a partidului care o reprezintă din ţara noastră, în

marea familie democrat-creştină europeană, nu se poate realiza în mod corespunzător decât printr-o
identitate proprie.

Doctrina social-democrată
Social-democraţia reprezintă doctrina politică privind organizarea şi conducerea
democratică a societăţii, având la bază principiile egalităţii şi dreptăţii sociale, ale promovării
intereselor producătorilor de valori materiale şi spirituale, ale protecţiei sociale a categoriilor
cetăţenilor defavorizaţi, prin limitarea puterii claselor sociale avute, îndeosebi a monopolurilor.

Geneza doctrinei politice social-democratice are la bază, pe de o parte, ideile socialiştilor

utopici, iar pe de altă parte, ideile marxiste din a doua jumătate a secolului trecut. Ideile
socialismului utopic au apărut o dată cu manifestarea relaţiilor de producţie capitaliste care, deşi
marcau un element de progres pe calea dezvoltării societăţii, generau, totuşi, în mod inevitabil, şi
inegalităţi sociale. Ca o reacţie la această realitate, apar în domeniul gândirii social-politice idei
egalitariste cunoscute sub numele de socialismul utopic. Termenul de "utopic" s-a impus, mai ales,
de la titlul lucrării lui Thomas Morus, "Utopia", cuvând provenit din limba greacă, însemnând ceva
"fără loc", "nicăieri", adică ceva care nu poate să existe în realitate. De aceea, în limbajul obişnuit,
termenul "utopic" inseamnă irealizabil, iar în legătură cu ideile social-politice promovate de
socialismul utopic ele se referă la o construcţie imaginară, himerică, a unei societăţi viitoare.
 (Ca lucrări de debut ale socialismului utopic, amintim "Utopia" lui Th. Morus şi "Cetatea
soarelui" a lui Tomasso Campanella, în care se imaginează o societate în care relaţiile sociale bazate
pe proprietatea obştească, care elimină exploatarea omului de către om şi în care munca devine
obligatorie pentru toţi membrii societăţii, iar repartiţia bunurilor se realizează după necesităţi
considerate modeste, aproape austere).

Ideile socialismului utopic şi-au găsit în continuare noi teoreticieni precum Jean Meslier,
Morelly, Mably, Babeuf, din secolul al XVIII-lea, care concepeau egalitarismul în mod rudimentar,
vizând uniformizarea vieţii sociale şi introducând, în afară de termenul de "socialism", şi pe cel de
"comunism".

În prima jumătate a secolului al XIX-lea apar o serie de teoreticieni de marcă ai

socialismului utopic: Saint Simon, Ch. Fourier (Franţa), Robert Owen (Anglia) şi Theodor Diamant
(România) care, pe lângă prezentarea teoretică a socialismului utopic, au recurs la experimente
practice, cum au fost falansterele, colonii de muncă model (după părerea autorilor) în care se
muncea şi se trăia în spiritul acestor idei. La noi în ţară este cunoscut un astfel de experiment, iniţiat
de Theodor Diamant care a înfiinţat, în 1835, falansterul de la Scăieni, cu denumirea de "Societate
agronomică şi manufacturieră", dar care s-a soldat însă, cum era şi firesc, cu un eşec.

Trebuie menţionat că anumite idei ale socialismului utopic persistă şi astăzi în diferite ţări,
mai ales, în cele subdezvoltate.

Social-democraţia s-a inspirat, după cum s-a arătat, nu numai de la socialismul utopic, ci şi
de la ideile socialiste ale lui Marx şi Engels, idei considerate ca aparţinând socialismului ştiinţific.

Marx şi Engels considerau ca inevitabilă pieirea capitalismului şi înlocuirea acestuia cu o

nouă societate, cea socialistă, reclamată de legile obiective ale dezvoltării sociale, bazată pe
proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie şi lipsită de exploatare.

Trecerea de la capitalism la socialism se înfăptuieşte, potrivit concepţiei marxiste, pe calea

revoluţiei socialiste menite să ducă la înlocuirea organizării politice vechi, bazate pe dominaţia
burgheziei, la organizarea politică nouă, prin dominaţia clasei muncitoare. Deşi statul era conceput
în termenii democraţiei reprezentative, ca o republică parlamentară, folosirea noţiunii de
"dominaţie" a clasei muncitoare şi a celei de "dictatura" proletariatului, contravenea organizării
democratice a societăţii. Doctrina politică social-democrată a preluat numai ideea organizării
democratice a societăţii, iar tezele despre dictatura proletariatului au fost preluate de doctrina
comunistă de tip marxist-leninist. Social-democraţia, ca doctrină politică, a cunoscut mai multe faze
în evoluţia sa.

O primă fază poate fi considerată cea din perioada premergătoare primului război mondial,
când social-democraţia se considera o doctrină politică ce viza organizarea şi conducerea
democratică a societăţii pe calea trecerii la o nouă orânduire socială, orânduirea socialistă, făurită pe
baza politicii partidului clasei muncitoare, care să ia locul capitalismului, prin reforme.

Pe o astfel de gândire politică s-a desfăşurat, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
procesul de constituire a unor partide muncitoreşti social-democrate în diferite ţări, unele dintre ele
unindu-se în asociaţii internaţionale muncitoreşti cum au fost, de pildă, Internaţionala I şi a II-a. În
România, un astfel de partid s-a creat în 1893, cu denumirea iniţială de Partidul Social Democrat al
Muncitorilor din România, care a aderat la Internaţionala a II-a socialistă.

În cadrul social-democraţiei din acea perioadă a început să se dezvolte un curent de gândire

de factură extremistă, în frunte cu Lenin, care va duce la o nouă doctrină politică - cea comunistă,
de tip marxist-leninist, care, după primul şi al doilea război mondial, va sta la baza sistemului
politic totalitar comunist.

Datorită acestei noi situaţii care s-a creat, doctrina politică social-democratică a intrat (după
prima conflagraţie mondială) într-o nouă fază de dezvoltare, care a durat până la zilele noastre.
Menţionându-şi concepţia iniţială cu privire la transferarea capitalismului în socialism pe calea
reformelor, social-democraţia din această perioadă susţine cu fermitate principiile pluralismului
politic, ale respectării opţiunilor libere ale alegătorilor în legătură cu exercitarea puterii politice în
stat, combătând - în acelaşi timp - ideile unui regim totalitar, indiferent de natura sa (fascistă sau
comunistă).

Partidele social-democrate au continuat să se dezvolte în multe ţări ale lumii şi să participe

activ, pe principii democratice, la viaţa politică din ţările respective. Trebuie menţionat că în multe
ţări, după al doilea război mondial, partidele social-democratice au reuşit, prin alegeri libere, să
guverneze perioade îndelungate de timp.

În prezent, după prăbuşirea sistemului totalitar comunist din ţările est-europene, sistem care
nu întotdeauna a fost evaluat suficient de critici de către social-democraţie, doctrina social-
democrată a intrat într-o nouă fază, în care s-a renunţat la ideea orânduirii socialiste. În prezent,
doctrina social-democrată pune accent pe principiile statului de drept, pe protecţia socială a
cetăţenilor.

În zilele noastre, în Europa Occidentală, precum şi în alte ţări ale lumii, social-democraţia
reprezintă una din principalele doctrine politice, ca alternativă viabilă de organizare şi conducere
democratică a societăţii.

În ţările est-europene, unde comunismul s-a prăbuşit, are loc un proces de închegare a unei
doctrine politice social-democratice care valorifică o parte din vechile idei ale social-democraţiei,
dar afirmă şi altele noi, rezultate din situaţia actuală a realităţilor social economice.

57.
Doctrina politică fascistă

Doctrina politică fascistă are la bază ideologia fascistă, cu elementele sale principale ca:
rasismul, şovinismul, antisemitismul, exaltarea misticismului, mitul conducătorului, elitismul, teoria
spaţiului vital, cultul violenţei, iraţionalismul etc.

Doctrina politică fascistă privind organizarea şi conducerea societăţii se călăuzeşte după

principiul instaurării puterii politice prin orice mijloace, mai ales, pe calea forţei, prin subordonarea
totală a individului autorităţii statale, nesocotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, înlocuirea
statului de drept cu statul poliţienesc, prin suprimarea pluralismului politic, menţinându-se un
singur partid - cel fascist care, de regulă, se confundă cu statul.

Această doctrină politică a căpătat contur şi a fost aplicată în practică după primul război
mondial, mai ales sub cele două forme principale ale sale: fascismul lui Mussolini în Italia şi
nazismul lui Hitler în Germania, existând însă şi alte variante precum hortysmul în Ungaria,
franchismul în Spania, mişcarea legionară în România etc.

Dintre toate formele sub care s-a manifestat fascismul, nazismul a fost cea mai brutală, mai
sângeroasă, care a atins forme aberante de genocid.
 Caracteristic nazismului german a fost nu numai suprimarea brutală, prin violenţă a
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, exterminarea în masă a unor categorii de oameni, ci şi o
politică agresivă în exterior, prin dezlănţuirea celei de a doua conflagraţii mondiale, prin care se
urmărea subjugarea şi dominarea popoarelor, hegemonia Germaniei pe plan mondial.

Monopolul partidului fascist, paramilitar şi etatismul constituie principalii pioni pe care

fascismul şi-a fundamentat dictatura generalizată asupra întregii societăţi.

În opoziţie cu liberalismul concurenţial sau cu socialismul marxist-leninist axat pe dictatura

proletariatului şi revoluţia socialistă, fascismul a dezvoltat o concepţie etatist-totalitară bazată pe
întărirea şi extinderea puterii politice, anihilarea voinţelor individuale, supunerea necondiţionată a
tuturor faţă de statul-partid, omniprezent. Fascismul promovează puterea absolută a statului în faţa
căruia individul şi societatea există doar în măsura în care fac parte din stat.

În Italia, Mussolini, de pildă, apelează, pentru a facilita încorporarea etatistă a individului şi

societăţii, la "statul etic", capabil să organizeze şi să mobilizeze naţiunea deoarece el este asimilat
cu spiritul poporului. Statul devine, astfel, garantul securităţii interne şi externe, depozitarul
spiritului naţiunii, poporul fiind redus la rolul de corp al statului. Prin cunoscutul slogan "totul în
stat, nimic în afara statului, nimic contra statului", Mussolini exprima esenţa totalitară a statului de a
se suprapune societăţii prin asimilarea oricărei colectivităţi, controlarea tuturor activităţilor sociale
şi individuale. Absorbirea societăţii şi individului în stat, destructurarea societăţii civile, distrugerea
personalităţii umane se realizează în fascism (ca de altfel şi în comunism), atât prin perfecţionarea
metodelor birocratico-centralizatoare şi represive, cât şi prin desăvârşirea tehnicilor propagandei de
masă. În optica lui Benito Mussolini, pivoţii totalitarismului fascist i-ar constitui: o perfectă
organizare statală, o miliţie fidelă şi oţelită, membrii de partid, masa care respectă şi se teme de
puterea fascistă, un conducător ferm şi hotărât.

Monismul totalitar instaurat în timpul Germaniei naziste, s-a caracterizat şi în acest caz prin
concentrarea tuturor puterilor în mâinile Fuhrerului şi a partidului naţional-socialist.

În mod formal, regimul nazist îşi stabilea legitimitatea prin ideea comunităţii poporului
german. Potrivit constituţiei, statul nazist îndeplinea rolul unui instrument administrativ pus în
slujba intereselor poporului german. În realitate însă, statul era condus şi controlat de către partidul
nazist care, la rândul său, răspundea comenzilor dictate de Fuhrer [1])Anton Corpinschi, Doctrine
politice contemporane, Editura "Moldova", 1993, p. 164-165 ş.a.

În japonia, fascismul a cunoscut, în perioada interbelică, o escaladare accentuată. Fascismul

nipon era, ca cel de pretutindeni, prin excelenţă rasist. Potrivit teoreticienilor fascismului din
arhipelagul nipon, rasa galbenă era destinată să domine şi să stăpânească intreaga lume. Fasciştii
japonezi au aşezat, la baza politicii lor, cultul faţă de împărat şi fraternitatea de sânge. Fascismul
nipon era totodată, strâns legat de forţele armate, de ofiţerime, exercitând o mare influenţă în viaţa
politică a imperiului, imprimându-i un caracter prin excelenţă expansionist în plan extern.

Prin înfrângerea puterii fasciste în cel de-al doilea război mondial, prin condamnarea şi
incriminarea fascismului ca ideologie, doctrina politică fascistă şi-a pierdut aderenţa în cercurile
largi ale opiniei publice. Cu toate acestea, ideologia şi doctrina politică fascistă nu au dispărut
complet. Ca dovadă, faptul că în prezent se întâlnesc unele manifestări ale ideologiei şi doctrine
politice fasciste sub forma neofascismului. Păstrând multe din elementele vechii ideologii fasciste,
neofascismul promovează şi alte elemente noi precum: ideea înzestrării genetice a unor indivizi
destinaţi să conducă, intoleranţa faţă de cetăţenii aparţinând altor popoare, idei revanşarde etc.
 Neofascismul nu reprezintă o mişcare de proporţii în lumea contemporană, dar, dacă nu se ia
atitudine faţă de aceasta, el poate să ia amploare şi să devină un pericol pentru omenire. Ca un
argument în această perioadă este însuşi faptul că nici nazismul lui Hitler, la început, nu a avut o
semnificaţie deosebită şi era ignorat, ca apoi, recurgându-se la mijloacele cunoscute să acceadă la
putere.

De aceea, nu trebuie pierdut din vedere nici un moment că neofascismul, chiar dacă este
restrâns, ca manifestare şi influenţă, prin mijloacele pe care le-ar putea folosi (mijloace teroriste) ar
putea foarte repede să ajungă pe scena conducerii politice a unei ţări, ceea ce nu trebuie să se mai
întâmple.

Doctrina politică comunistă marxist-leninistă

Doctrina politică comunistă are la bază principiile ideologiei marxist-leniniste, ai cărei

fondatori au fost Marx, Engels şi Lenin. Potrivit acestei ideologii, orânduirea capitalistă va fi
inevitabil înlocuită de o nouă societate, cea socialistă, ca primă fază a comunismului. Acest proces
are loc pe calea revoluţiei socialiste menite să ducă la schimbări radicale atât în domeniul politic
prin instaurarea dictaturii proletariatului, cât şi în domeniul economic, prin înlocuirea proprietăţii
private cu proprietatea comună, socialistă, asupra mijloacelor de producţie.

Doctrina politică comunistă, bazată pe ideologia marxist-leninistă, priveşte organizarea şi

conducerea societăţii prin dictatura proletariatului care, după afirmaţia lui Lenin, se manifestă în
cadrul şi în afara legii, pe baza acţiunii unui singur partid - partidul comunist.

Dictatura proletariatului reprezintă, în concepţia fondatorilor acestei doctrine, o formă

superioară de organizare şi conducere politică a societăţii, deoarece ar reprezenta o dictatură a
majorităţii exploatate împotriva minorităţii exploatatoare.

Ca urmare, principiile pluralismului politic, al separaţiei puterilor în stat, supremaţia legii,

drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt eliminate.

Dictatura proletariatului, ca formă de organizare şi conducere politică a societăţii, a dus, prin

eliminarea pluralismului politic şi a altor principii democratice, la dictatura de fapt a unui grup
restrâns şi, în multe situaţii, la dictatura unei singure familii sau a unei singure persoane.

Doctrina politică comunistă, concepând organizarea şi conducerea societăţii pe baza

dictaturii proletariatului, a promovat represiunea ca principiu al politicii de stat, cu ajutorul unui
aparat poliţienesc riguros organizat, fără a fi supus controlului politic, al legilor şi chiar al unor
autorităţi ale statului.

Deşi fondatorii acestei doctrine şi alţi teoreticieni susţineau că dictatura proletariatului

constituie o formă de organizare şi conducere politică a societăţii numai pentru perioada de trecere
de la capitalism la socialism (când se avea în vedere lichidarea claselor exploatatoare şi instaurarea
proprietăţii socialiste în întreaga economie), afirmând că, după aceasta, dictatura proletariatului
urma să dispară şi să se treacă la o organizare şi conducere democratică a societăţii, în practică,
acest lucru nu s-a petrecut şi nici nu se putea intâmpla. Lipsa pluralismului politic, existenţa
partidului unic, ca partid de guvernământ, inexistenţa agenţilor economici independenţi ca urmare a
proprietăţii socialiste n-au făcut altceva decât să perpetueze dictatura.
 Unii ideologi marxist-leninişti, precum cei chinezi, de pildă, susţin principiul dictaturii
proletariatului ca formă de organizare şi conducere politică a societăţii pe o perioadă nedefinită.

După cum se ştie, pe baza doctrinei politice marxist-leniniste, după primul şi al doilea război
mondial, au fost create regimuri comuniste care s-au manifestat ca regimuri totalitare, bazate pe
dictatură şi represiune sângeroasă. Sunt cunoscute marile represiuni care au atins proporţiile unor
reprimări în masă, cu consecinţe dramatice pentru soarta cetăţenilor din ţările unde acestea au avut
loc.

Se pune întrebarea cum a fost posibilă existenţa unor asemenea regimuri şi încă pe perioade
destul de îndelungate, în unele ţări mai persistând şi în prezent? Răspunsul nu este uşor de sat,
datorită complexităţii situaţiei pe care o implică.

Un prim răspuns constă în faptul că doctrina politică marxistă a folosit pe scară largă
mijloace de manipulare demagogică a opiniei publice, prezentând regimurile comuniste ca fiind
democratice, urmărind realizarea unor idealuri de libertate, echitate, dreptate şi egalitate socială.

Ideologii marxişti susţin că dictatura proletariatului constituie un rău necesar, menită să

lichideze exploatarea omului de către om, să elimine deosebirile de clasă şi inegalităţile economice,
este prezentată ca o organizare superioară a formelor anterioare şi, după expresia lui Lenin, "de o
mie de ori mai democratică decât orice stat burghez". De asemenea, este acreditată ideea că
dictatura proletariatului se instaurează nu pentru a eterniza o dominaţie de clasă, aşa cum au fost
toate organizaţiile politice trecute, ci pentru a lichida orice dominaţie de clasă şi deci politică, pentru
a se ajunge la societatea comunistă, fără clase sociale şi în care statul şi alte organizaţii politice vor
dispărea, organizarea societăţii urmând să se realizeze pe bază de autoconducere, în condiţiile unui
belşug de produse în care oamenii să fie retribuiţi după nevoi.

Asemenea idei au găsit ecou în rândurile multor categorii sociale defavorizate şi chiar în
rândul unor intelectuali, care s-au alăturat programelor propuse de comunişti, nutrind iluzia că prin
realizarea acestor programe se va ajunge la acea societate bazată pe dreptate şi echitate socială, în
care personalitatea umană să se dezvolte pe deplin.

Un al doilea răspuns ar consta în faptul că doctrina comunistă despre organizarea şi

conducerea politică a societăţii a putut fi aplicată în practică pentru că, paralel cu mijloacele de
manipulare s-au folosit şi mijloace violente de reprimare împotriva celor care s-au opus. La acestea
mai trebuie adăugată existenţa unor conjuncturi istorice care au favorizat impunerea regimurilor
totalitare. Criza social-politică profundă a societăţii în urma primului război mondial, inegalităţile
sociale de tot felul au favorizat apariţia sistemului comunist în Rusia şi a celui fascist în unele ţări
europene, două regimuri totalitare care în 1939 au ajuns la o înţelegere (concretizată în împărţirea
sferelor de influenţă în Europa) şi care au condus la declanşarea celui de-al doilea război mondial.
Din păcate, politica împărţirii lumii în sfere de influenţă a continuat, ceea ce a făcut ca, după al
doilea război mondial, în multe ţări din centrul şi estul Europei, inclusiv în România, să fie
instaurate regimuri comuniste, impuse de Uniunea Sovietică.

În urma procesului de dezintegrare a regimurilor comuniste din Europa, doctrina politică

marxist-leninistă de organizare şi conducere a societăţii este tot mai mult eliminată din gândirea
politică contemporană, datorită caracterului ei nociv care a împins-o la faliment.

58.
I. Sistemul constituţional al MARII BRITANII
a) Consideraţii generale
Evoluţia politicã a Marii Britanii, oferã un exemplu clasic de
trecere de la monarhia absolutã, la monarhia constituţionalã, astãzi fiind
consideratã pe drept cuvânt una din ţãrile tipice pentru sistemul politic
parlamentar.1) Condiţiile geografice şi politice în care s-au format statul şi
naţiunea englezã - insularitatea, izolarea relativã de alte influenţe şi practici
politice şi prin urmare, imposibilitatea unei comparaţii a eficienţei diferitelor
metode de guvernare - au influenţat într-o mãsurã considerabilã filozofia şi
practica politicã, valorile politice ale poporului, procesul de conducere socialã
ca şi psihologia actului de "supunere" a indivizilor faţã de autoritãţile publice
şi faţã de lege.
In ceea ce priveşte structura dreptului constituţional britanic, deşi
Marea Britanie nu dispune de o Constituţie scrisã, are o bogatã practicã
parlamentarã, documentele clasice cu privire la garantarea drepturilor şi
libertãţilor, întregindu-se cu practica Parlamentului, cu actele emise de acesta
în importante domenii. Cea mai mare parte a practicii constituţionale, se
întemeiazã pe obiceiuri care au apãrut şi s-au dezvoltat de-a lungul timpului.
Principii precum imparţialitatea Speaker-ului Camerei Comunelor,
responsabilitatea colectivã a Cabinetului şi responsabilitatea individualã a
miniştrilor nu se întemeiazã pe statute, documente sau hotãrâri judiciare, ci
pe acceptarea unei practici generale pe parcursul anilor.

In sistemul britanic, practica judiciarã îşi are şi ea un rol în

cristalizarea dreptului britanic, aducând permanent elemente noi, de naturã
sã aprecieze şi concretizeze conţinutul drepturilor constituţionale şi
obligaţiilor parlamentarilor.
b) Caracteristicile Constituţiei Marii Britanii
-Este o constituţie nescrisã (în sensul formal al cuvântului).
-Este o constituţie suplã. Datoritã caracterului cutumiar al
normelor ce-i conferã conţinutul material, Constituţia poate fi modificatã cu
uşurinţã şi fãrã o procedurã specialã de cãtre Parlament. Nu are importanţã
dacã în locul unei norme cutumiare constituţionale se profileazã o alta, care
stabileşte un alt regim juridic.
In Marea Britanie, doctrina şi practica judiciarã resping ideea
controlului constituţionalitãţii legilor.1) Temeiul juridic al acestei concepţii,
constã în considerentul cã parlamentul fiind depozitarul suprem al puterii
poporului, poate modifica fãrã nici o cenzurã, atât cutumele constituţionale
cât şi textele legislative conţinând dispoziţii cu caracter constituţional.
Astfel, în sistemul de drept britanic nu se poate vorbi de o ierarhie
a legilor, ca în sistemul de drept de pe continent şi ca atare nu se face
deosebire între legea ordinarã şi norma constituţionalã din punct de vedere al
puterii normative a acestora.
-Este o constituţie unanim şi, practic, fãrã rezerve acceptatã de
guvernaţi. Având rãdãcini adânci în istoria politicã a Marii Britanii, constituţia
acesteia este respectatã ca un simbol naţional.

c) Garantarea drepturilor şi libertãţilor

Primele documente privind drepturile omului au apãrut în Marea
Britanie, fiind sursã de inspiraţie pentru toate documentele adoptate în
aceastã materie pe plan european şi pe plan mondial. Magna Charta
Libertatum a constituit la timpul sãu o adevãratã constituţie dictatã de regele
Ioan fãrã de Tarã, în virtutea înţelegerii încheiate cu nobilii şi clericii
nemulţumiţi de abuzul puterii regale. Documentele ce i-au urmat şi în mod
deosebit "Petiţia drepturilor" (1628), impusã lui Carol I de cãtre Parlament,
are un caracter mai larg, pentru prima datã subiect al drepturilor apãrând
"omul liber", de unde concluzia cã acest document se adreseazã unei categorii
foarte largi de supuşi ai regelui.
d) Organizarea şi funcţionarea Parlamentului
Parlamentul britanic este compus din Camera Lorzilor şi Camera
Comunelor. Iniţial, s-a format ca un organism politic în jurul Regelui, fiind
convocat de acesta, îndeosebi, cu scopul de a obţine subsidii pentru Coroanã,
dar şi pentru a-l consilia pe Monarh în diferite probleme privind regatul. Acest
Consiliu a fost denumit iniţial "Magnum Concilium" deoarce era de fapt
Adunarea marilor nobili şi a clerului înalt care stabileau impozitele pe
venituri.
Regele Eduard I (1272-1307) a convocat alãturi de marii baroni ai
Coroanei şi clerul înalt, pe cavalerii şi reprezentanţii ţinuturilor şi ai oraşelor,
precum şi ai clerului inferior. Cu un simţ politic foarte dezvoltat, aceste
ultime trei categorii sociale cu hotãrât cu timpul sã voteze în propriile lor
adunãri subsidiile solicitate de Rege, concurând astfel marea nobilime
concentratã în Magnum Concilium. Astfel, în temeiul solidaritãţii s-au
constituit douã Adunãri respectiv, Camera înaltã, formatã din nobili, şi Camera
Comunelor formatã din cavaleri şi reprzentanţii burgheziei.
La jumãtatea secolului al XIV-lea începe sã se practice cu
regularitate alegerea reprezentanţilor, deşi Marele Consiliu nu constituia un
parlament în sensul modern al accepţiunii. Cu toate acestea, consiliul îşi
pierdea tot mai mult caracterul sãu feudal, cãpãtând un adevãrat caracter
naţional reprezentativ, incluzând în componenţa sa nu numai reprezentanţii
clerului, nobilii dar şi "comunii", adicã, dupã expresia lui F.W. Maitlant, "aceia
care se roagã, aceia care luptã şi aceia care muncesc" 1). Aceastã din urmã
clasã sau categorie socialã a dat şi denumirea ulterioarã a "comunelor" sau
Camerei Comunelor, organism legislativ având misiunea sã se ocupe de cele
mai importante probleme ale ţãrii şi în primul rând de cele financiare.
"Camera comunelor, ca o camerã separatã, îşi tage originea din întrunirile
neoficiale ale cavalerilor şi orãşenilor, care discutau neliniştiţi cu uşile închise
despre ce rãspuns colectiv aveau sã dea vreunei întrebãri sau cereri dificile cu
care fuseserã confruntaţi de puterile mai înalte. Erau atât de grijulii sã nu lase
vreun raport despre aceste proceduri, încât nu ştii nimic despre organizarea
internã a acestei vechi Camere a comunelor" arãta G.M. Trevelyan.2)
Raportul dintre Parlament şi Rege a avut evoluţii diferite. Astfel,
iniţial Regele avea autoritate asupra tuturor, ca ulterior sã se îndepãrteze de
aşa-zisa monarhie
Cu timpul, Regelui i s-au impus o serie de limitãri semnificative ale
prerogativelor sale cele mai multe dintre ele sub presiunea unei pãrţi a micii
nobilimi care şi-a atras ca aliat populaţia comitatelor, adicã vârfurile
burgheziei, apãrute într-o formã embrionarã.1)
Victoria împotriva regalitãţii a fost posibilã aşadar, datoritã
alianţiei politice între nobilimea de rang inferior şi burghezie, ceea ce a avut
douã consecinţe:
-cucerirea drepturilor poporului;
-ideea de respect a legii, de cãtre toţi, inclusiv de rege.2)
De-a lungul secolelor rolul politic al Camerei Lorzilor
s-a diminuat, în favoarea Camerei Comunelor care exercitã puterea politicã în
strânsã legãturã cu programul politic şi interesele partidului de guvernãmânt.

e) Organizarea şi funcţionarea Camerei Lorzilor

Camera Lorzilor cuprindea pe acei nobili care beneficiau de titluri
nobiliare recunoscute sau concedate contra unor sume de bani de cãtre
monarhii britanici. In evul mediu, Camera Lorzilor a ocupat un loc egal cu cel
al Camerei Comunelor în materie legislativã şi financiarã, având şi rolul de a-i
judeca pe miniştrii puşi sub acuzare de Camera Comunelor. Puterea politicã a
Camerei Lorzilor rezidã din compoziţia socialã formatã din marea aristocraţie
englezã, şi înalţii prelaţi ai Regelui, legaţi prin interese comune de instituţia
regalitãţii. Funcţia parlamentarã în aceastã camerã era ereditarã. Dispunând
de prestigiul social şi de o putere economicã, considerabilã, membrii Camerei
Lorzilor au reprezentat pânã la sfârşitul secolului al VIII-lea centru real al
puterii politice.
Dezvoltarea industriei a flotei comerciale a dus la consolidarea
rolului burgheziei şi respectiv al Camerei Comunelor. In anul 1649, Oliver
Cromwell - conducãtorul Revoluţiei din anul 1648 - a desfiinţat Camera
Lorzilor odatã cu monarhia, ca sã fie reînfiinţatã în anul 1660 de regele Carol
al II-lea. Intre Camera Lorzilor şi Camera Comunelor nu a existat un conflict
evident şi grav pânã în anul 1832 când, Parlamentul a adoptat Reform Bill
care a stabilit bazele elective ale constituirii Camerei Inferioare. Prin acest act
s-a pus capãt cutumei potrivit cãreia lorzii aveau prerogativa de a-i numi pe
membrii Camerei Inferioare.
Declinul politic al Camerei Lorzilor este determinat de declinul
economic al membrilor ei, nobilimea aristocratã, legatã de agricultura
neproductivã şi privilegiile smulse Coroanei, astfel în cursul secolului al XIX-
lea s-a conturat cutuma potrivit cãreia _____________________________
Reforma constituţionalã din anul 1911 (The Parliament Act) a
consfinţit victoria Camerei Comunelor, rãpind lorzilor şi ultimele prerogative
mai importante cu caracter judiciar, confirmând în mod oficial, lunga
decadenţã politicã a acestora.1) The Parliament Act din anul 1911 a stabilit
urmãtoarele schimbãri în raporturile dintre cele douã camere legislative:
a)un proiect de lege din domeniul financiar devine lege chiar fãrã
acordul Camerei Lorzilor, în termen de o lunã de la adoptarea acestuia de
cãtre Camera Comunã;
b)proiectele legilor publice pot deveni lege fãrã aprobarea
Camerei Lorzilor, dacã acestea sunt discutate şi însuşite de Camera
Comunelor în cursul a trei sesiuni parlamentare consecutive şi dacã au trecut
doi ani de la a doua lecturã a proiectului în prima sesiune şi a treia lecturã în
cadrul celei de a treia sesiuni;
c)durata maximã a mandatului Parlamentului a fost redusã de la 7
ani la 5 ani. Aceasta face ca orice proiect de lege introdus de Camera
Comunelor dupã 2 ani de la începutul mandatului sã nu mai fie, practic,
respins de cãtre Camera Lorzilor.
Din punct de vedere al organizãrii puterilor şi al raporturilor
dintre ele, locul vechilor cutume constituţionale referitoare, de pildã, la
recrutarea primilor miniştri din rândul Camerei Lorzilor sau la
responsabilitatea membrilor guvernului în faţa acestuia, au fost înlocuite cu
altele care au exprimat pe plan politic ascensiunea burgheziei.
Datoritã reducerii numãrului aristocraţilor, dobândirea calitãţii de
membru al Camerei Lorzilor, ereditar a devenit insuficientã şi astfel, printr-o
lege din anul 1958 (Life Perrage Act) s-a dat dreptul regelui de a numii noi
lorzi, inclusiv din alte categorii sociale, decât nobilimea.
Camera Lorzilor este condusã de Lordul Cancelar, (care avea şi
funcţia de secretar principal al monarhului), care are largi prerogative
judiciare parlamentare. Astfel, Lordul Cancelar este membru al Guvenului,
preşedinte al Camerei Lorzilor şi preşedintele Curţii Supreme de Apel. Dacã în
Camera Comunelor, membrii acesteia provin din rândul Partidului Laburist şi
Partidul Conservator, în Camera Lorzilor sunt reprezentanţii a trei partide şi
independenţii (Partidul Laburist, Conservator şi Liberal).
Actualmente, Camera Lorzilor îndeplineşte cinci funcţiuni:
-funcţia judiciarã. Camera Lorzilor are rolul unei Curţi Supreme
de Apel în materie civilã şi penalã, putându-se pronunţa şi asupra legalitãţii
actelor puterii executive; de asemenea judecã pe înalţii demnitari puşi sub
acuzare de Camera Comunelor.
-este organ de deliberare a proiectelor de lege ce-i sunt trimise de
cealaltã camerã; membrii acestei camere au dreptul sã vorbeascã fãrã limitã
de timp şi subiect,
beneficiind de faptul cã sunt imparţiali ca urmare a faptului cã, fiind ereditari
nu sunt legaţi de interese electorale şi nu sunt expuşi presiunii de partid;
-funcţie legislativã propriu-zisã, care este foarte limitatã, în raport
cu cealaltã camerã; astfel are dreptul la iniţiativa legislativã, şi dreptul de a
face amendamente la proiectele de lege, cu excepţia proiectelor cu caracter
financiar. In ultimul an al legislaturii, Camera Comunelor poate bloca un
proiect de lege prin exercitarea unui drept de veto absolut.
-funcţia constituţionalã; primeşte mesajul reginei şi autorizeazã pe
Primul-ministru sã includã în Guvern pe unii dintre lorzi;
-este un simbol al dezvoltãrii democraţiei constituţionale britanice,
cu rãdãcini adânci în conştiinţa publicã.

f) Organizarea şi funcţionarea Camerei Comunelor

Pentru Camera Comunelor (659 locuri), alegerile se fac direct, prin
vot secret, pe bazã de scrutin uninominal cu majoritate simplã, care nu este
obligatorie. Sistemul britanic permite votul prin procurã şi votul prin
corespondenţã. Nu pot fi aleşi funcţionarii publici, membrii forţelor armate,
judecãtorii, ecleziasticii romano-catolici şi anglicani, poliţişti şi titularii altor
funcţii oficiale. Membrii Camerei Comunelor beneficiazã de imunitate
parlamentarã în legãturã cu activitãţile exercitate în Parlament, dar numai
pentru cauzele civile nu şi cele penale. Ridicare imunitãţii deputaţilor se fac
numai prin lege.
Lucrãrile Camerei Comunelor sunt conduse de Speaker-ul
acesteia, ajutat de un grefier.
Ordinea de zi a şedinţelor Camerei Comunelor este stabilitã de
comun acord cu guvernul şi cu consultarea principalului partid de opoziţie.
Nici un membru al Camerei nu poate sã intervinã în dezbateri
decât o singurã datã asupra aceleiaşi probleme, afarã de cazul când este
autorul unei moţiuni ori când ia cuvântul cu aprobarea Camerei.
Pentru a curma dezbateri inutile existã posibilitatea sistãrii
discuţiilor urmate de trecerea direct la votare
("closure" proceduri), reţinerea selectivã a unor anumite amendamente
("kangaroo" closures) sau încheierea "kangur" a dezbaterilor, precum şi
fixarea unor limite determinate de timp pentru discutarea unor probleme
("quillotine" devices).
Speaker-ul poate aplica trei sancţiuni: chemarea la ordine,
ridicarea cuvântului sau îndepãrtarea din sala de şedinţe, iar Camera
Comunelor poate aplica drept sancţiuni, desemnarea pe numele de familie
(naming) şi excluderea din Camerã .
___________________________
Camera Comunelor are nouã comisii ale cãror şedinţe sunt
publice. Transmisia dezbaterilor parlamentare la radio sau televiziune nu este
uzitatã.
Proiectele de lege fiscalã şi anumite legi în materii financiare se
introduc în mod obligatoriu la Camera Comunelor.
Aceste proiecte de legi nu pot fi întârziate şi nici împiedicate de
Camera Lorzilor. Proiectele de legi votate de una din Camere se trimite de la o
camerã la alta pânã intervine acordul. Dacã acordul nu intervine înainte de
sfârşitul sesiunii parlamentare, legea eşuiazã, afarã de proiectele de legi în
materie financiarã.
Iniţiativa legislativã o au: parlamentarii, guvernul, colectivitãţile
locale, campaniile create printr-o lege a societãţilor private şi particularilor.
Procedura legislativã cuprinde în sistemul britanic mai multe
etape:
1)moţiunea, solicitând aprobarea de a prezenta un proiect sau o
propunere de lege;
2)prezentarea şi prima lecturã a acestuia, de principiu;
3)a doua lecturã; discutarea principiilor generale; depunerea de
amendamente care pot sã repunã textul în discuţie;
4)examinarea în comisii, pe articole şi formularea de
amendamente. Osebit de aceasta trebuie menţionatã faza aşa numitã a
"raportului" (afarã de cazul în care textul nu a fost deja amendat în cadrul
comisiilor) şi depunerea de noi amendamente, a treia lecturã a legii şi
adoptarea sa. Urmeazã transmiterea cãtre cealaltã Camerã, unde aceleaşi
faze sunt reluate şi apoi, mai multe consultãri între Camere, unde aceleaşi
faze sunt reluate şi apoi mai multe consultãri între Camere, pânã când se
realizeazã un acord asupra unui text unic.
In final, legea devine obligatorie prin sancţionarea de cãtre Reginã
şi publicarea textului legii. Regina poate sã dizolve Camera Comunelor la
cererea primului ministru, în schimb Camera Lorzilor nu poate fi niciodatã
dizolvatã.

g) Controlul parlamentar
Si în sistemul englez se funcţioneazã pe principiul "separaţiei
puterilor", al egalitãţii, cooperãrii şi controlului reciproc al acestora.
Controlul parlamentar asupra miniştrilor se concretizeazã în
aceeia cã poate cere fiecãrui membru al guvernului sã raporteze în faţa
acestuia în legãturã cu modul în care îşi îndeplinesc atribuţiile. Miniştrii
rãspund solidar în faţa parlamentului. Ei pot rãspunde însã şi individual
pentru comiterea unor fapte ce îi fac nedemni de funcţia pe care o ocupã.
Procedura de judecare a miniştrilor pentru fapte de: trãdare, dare sau luare
de mitã, înşelãciune etc., este cunoscutã sub denumirea de "impeachment" şi
se desfãşoarã de cãtre ambele camere legislative, care presupune declanşarea
urmãririi în Camera Comunelor şi judecarea în Camera Lorzilor. Un ministru
rãspunde în faţa Camerei Comunelor pentru întreaga activitate a ministerului
pe care o conduce; el nu se poate apãra pretinzând cã nu a cunoscut o
anumitã problemã pentru care este chemat sã rãspundã (ex.: un accident
aviatic sau feroviar grav, insubordonarea colaboratorilor sau implicarea
acestora în acţiuni ilegale antistatale etc.)
In anul 1967 s-a instituit Comisarul parlamentului pentru
administraţie, care printre altele are şi prerogative de a ancheta modul de
administrare a departamentelor ministeriale.

h) Monarhul
In Anglia statutul politic şi juridic al monarhului se exprimã prin
maxima "Regele domneşte dar nu guverneazã."
Rolul politic al monarhului este pur formal cu atribuţiuni foarte
limitate, fiind mai degrabã un simbol. El este iresponsabil din punct de vedere
politic şi se bucurã de o adevãratã imunitate în materie penalã şi civilã.
Monarhul are urmãtoarele atribuţii:
a)desemnarea ca primul ministru, în mod obligatoriu a liderului
partidului care a câştigat alegerile generale; de asemeni numeşte în înalte
funcţii publice (miniştri, judecãtori, ofiţeri în forţele armate, diplomaţi);
b)sancţionarea legilor; într-adevãr cutuma îi recunoaşte un drept
de veto, dar de acest drept nu s-a uzat de circa 250 de ani;
c)prezintã "Mesajul Tronului" la deschiderea fiecãrei sesiuni
parlamentare care de fapt este o pledoarie în favoarea programului de
guvernare al partidului, aflat la putere;
d)acordã ordinele şi decoraţiile;
e)dizolvã Camera Comunelor, la cererea primului ministru;
f)declanşarea stãrii de rãzboi şi încheierea pãcii;
g)încheierea tratatelor;
h)recunoaşterea altor state şi guverne.

i) Guvernul
Prin "Reform Act" din anul 1832, s-a consacrat obligaţia numirii
primului ministru în persoana liderului partidului majoritar în Camera
Comunelor.
Dintre principalele atribuţii ale primului ministru britanic,
evidenţiem: este liderul partidului sãu, este responsabil de desemnarea
miniştrilor, care sunt numiţi de Reginã la propunerea sa; demite miniştrii dacã
circumstanţele solicitã acest lucru.; selecteazã pe acei miniştri care urmeazã
sã constituie cabinetul; prezideazã şedinţele Cabinetului; este liderul Camerei
Comunelor (Spikear), controlând activitatea ei şi acţionând ca purtãtor al sãu
de cuvânt.

j) Cabinetul
Cabinetul este organul executiv, rezultat din alegerile generale.
Compoziţia sa - de la premier la miniştri - exprimã victoria electoralã a uneia
dintre cele douã partide politice. Partidul care a câştigat alegerile generale va
ocupa majoritatea locurilor în Camera Comunelor şi va deţine astfel
majoritatea parlamentarã.
Cabinetul are urmãtoarele atribuţii:
a)executive; hotãrãşte asupra liniei generale de dezvoltare a ţãrii
acţionând pe douã direcţii: "convingerea" Parlamentului sã adopte/aprobe o
anumitã mãsurã iniţiatã de guvern; dupã adoptarea mãsurilor propuse, sã
acţioneze cu întreaga autoritate pentru executarea mãsurii respective;
 b)în procesul legislativ; aproximativ 90% din numãrul legilor
votate de parlament sunt iniţiate de guvern, conform programului
guvernamental;
c)cu caracter financiar. Deşi bugetul este votat de Parlament,
acesta nu face altceva decât sã voteze proiectul ce i se transmite de Guvern.

k) Opoziţia
Spre deosebire de alte state, în Marea Britanie opoziţia are un
caracter instituţionalizat la fel ca şi guvernul. In anul 1937 prin Actul
Coroanei s-a stabilit salariul pentru primul ministru cât şi pentru şeful
opoziţiei.
Opoziţia în acest caz are sarcina nu numai de a sesiza greşelile, de
a critica, dar şi un rol constructiv.
Pentru britanici opoziţia este un factor de echilibru, de control
permanent, de asigurare a libertãţii cuvântului, a criticii deciziilor
guvernamentale

61. SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL STATELOR UNITE

ALE AMERICII
A) Democraţia americanã şi sistemul sãu de valori
In general, autorii sunt de acord cã sursele gândirii politice a
coloniştilor sosiţi pe "Noul Continent" au constat în acea perioadã în:
a)preceptele Bisericii puritane;
b)documentele corporaţiilor comerciale ale celor 13 colonii;
c)dreptul englezesc;
d)experienţa politic dobândit în urma celor douã revoluţii din
Anglia din 1640-1649 şi cea din 1688, prin care puterile coroanei au fost
limitate de burghezie.
Acestor surse primare li s-au adãugat convingeri politice, proprii
modului de viaţã al coloniştilor, potrivit cãrora, legitimitatea actului de
conducere nu este conferit de şeful Statului - Monarhul - ci de voinţa
poporului, deţinãtorul suveran al puterii. 1) Legitimitatea se întemeiazã, în
concepţia americanã, pe preeminenta ideii de drept, pe respectul neabtut al
normelor constituţionale şi al marilor principii politice consacrate prin legile
statului. Idei ca "un stat are nevoie de un guvern de legi şi nu un guvern de
oameni"2) sau " nici un om nu este suficient de bun pentru a guverna un alt
om, fãrã consimţãmântul acestuia"3), ori "prima îndatorire a guvernanţilor este
sã-i opreascã pe cei care pericliteazã drepturile inalienabile ale individului,
printre care sunt dreptul la viaţã, dreptul la libertate, dreptul de a cãuta
fericirea , sunt numai câteva principii care au stat la baza formãrii
democraţiei în America. Cunoscutul om politic şi preşedinte american
Abraham Lincoln fãcea o precizare important în ceea ce priveşte distincţia ce
existã între guvernãmânt şi administraţie: "unul este perpetuu, cealaltã este
temporar şi schimbãtoare. Un om poate fi loial guvernãmântului sãu şi totuşi
sã se opun unor principii specifice şi metode de administraţie."2)
Legãtura organicã dintre guvernãmânt şi democraţie reprezintã
unul din punctele cele mai puternice al concepţiei americane reflectatã în
constituţii şi alte documente politice. In acest sens Lyndon Jonson aratã cã,
scopurile guvernãmântului trebuie sã fie preocuparea neobosit pentru
bunãstarea şi demnitatea fiecãrui individ, iar Adlay E Stevenson arta, la
rândul sãu cã încrederea public este indispensabilã pentru credinţa în
democraţie. La drept cuvânt Wiliam Henry Harrison afirma cã, singurul drept
legitim de a guverna este o aprobare a puterii guvernului de cãtre cei
guvernaţi.
Unul dintre pilonii Declaraţiei de Independenţã, a fost hotãrârea
ferm a coloniilor americane de a se împotrivii despotimul şi tiraniei
autoritãţilor administrative desemnate de Coroana Britanicã Nu era însã o
luptã împotriva abuzurilor sãvârşite de Guvernatorul sau de armata englezã în
înfãptuirea legilor britanice, ci o luptã împotriva legilor ca atare, a sistemului
de guvernãmânt britanic. Aceasta explicã importanţa acordatã de americani
principiului separaţiei puterilor care este o alternativã la regimul absolutist3).
Preşedintele James Madison arat în aceast privinţã cã acumularea
tuturor puterilor - legislativ, executiv şi judecãtoreascã- în aceleaşi mâini, fie
ale unuia singur sau ale unora puţini, fie ereditari, autonumit sau electiv,
poate fi considerat pe drept cuvânt ca cea mai bunã definiţie a tiraniei. 4)
Edmund Burke insistând pe colaborarea puterilor,în cadrul
separaţiei lor, arta "Parlamentul nu este congres de ambasadori, ce exprim
interese diferite şi ostile..., ci adunare deliberativ a unei naţiuni care are un
singur interes, ca un întreg."5)
Sam Rayburn, membru al Camerei Reprezentanţilor vorbeşte de
"legi înţelepte şi drepte" ca fiind acelea care ajutã ca ţara sã devinã mai
fericitã şi mai prosperã, aspect care contribuie la legitimitatea legiî 6). Acelaşi
Sam Rayburn devenit Speaker al Camerei Reprezentanţilor fãcea o constatare
de mare actualitate şi astãzi,
artând cã într-o democraţie este esenţial capacitatea de a selecta oamenii cei
mai energici, cei mai inteligenţi şi cei mai integri în organele reprezentative
ale ţãrii, fiind astfel o pledoarie pentru votul uninominal. "Un om de acest tip
şi caracter serveşte mai eficient şi mai efectiv atunci când el rãspunde în faţa
poporului sãu."1)
O gândire de o valoare deosebit este cea a lui Theodore Roosevelt
care aratã "loialitatea noastrã se datoreşte în întregime Statelor Unite. Ea se
datoreazã preşedintelui numai şi în mãsura în care el serveşte în mod eficient
Statelor Unite. Este de datoria noastrã sã-l sprijinim când serveşte bine ţara.
Este datoria noastrã sã ne opunem lui când o serveşte rãu.2)
Dupã pãrerea lui Harry Truman exprimatã în anul 1956,
preşedintele american este singurul lobbist, pe care îl au 150 de miliarde de
americani. Ceilalţi 20 de milioane sunt în stare sã angajeze pe alţii ca sã le
reprezinte interesele, dar cineva trebuie sã se ocupe şi de interesele celor 150
de milioane.3)
In anul 1968 Richard Nixon îşi punea întrebarea: pentru ce cineva
ar dori sã fie preşedinte astãzi?
Rãspunsul este nu gloria şi faima; astãzi sarcinile slujbei depãşesc
privilegiile. Aceasta nu pentru cã instituţia prezidenţialã oferã cuiva şansa "de
a fi" cineva, ci deoarece îi oferã şansa "de a face ceva"4).
Ne permitem sã credem cã totuşi gloria şi faima a fost şi este un
scop mobilizator atunci când acestea izvorãsc nu din ceea ce eşti, ci din ceea
ce faci.
Sistemul politic american se întemeiazã pe recunoaşterea
drepturilor statelor ce constituie federaţia americanã. Abraham Lincoln aratã,
la Chicago, în 1858, cã
tot aşa precum individul este împuternicit de natura sã facã ce doreşte cu el
însuşi şi cu rodul muncii sale, în mãsura în care nu interfereazã cu drepturile
altor oameni, tot aşa orice comunitate, ca stat, ar dreptul de a face ceea ce
doreşte în legãturã cu preocupãrile sale, fãrã a se interfera cu drepturile altor
state, iar guvernul federal în principiu nu are dreptul de a interveni în ale
probleme decât aria problemelor generale care privesc ţara ca un întreg. 5)
Cunoscutul jurist şi preşedinte al Curţii Supreme, John Marshall,
arãtase în anul 1819, în speţã Mc Culloch v. Maryland cã "nici un visãtor
politic nu a fost vreodatã atât de nesãbuit încât sã gândeascã sã sfarme
frontierele care despart statele şi sã topeascã poporul american într-o masã
comunã".6)
In ceea ce priveşte sistemul juridic american, acesta este astel
structurat încât sã asigure imparţialitatea şi aplicarea neabãtutã a legilor.
Respectul deosebit al ____________________________
americanilor faţã de justiţie decurge din convingerea cã ea poate corecta
abuzurile puterii, afirmându-se independenţa şi ocrotind în mod eficace
drepturile şi libertãţile omului.
Consacrare a principiului separaţiei puterilor încã din anul 1803,
Curtea Supremã de Justiţie, americanã a statuat cã un "act incompatibil cu
Constituţia este nul", ramurii juridice a guvernãmântului revenindu-i sarcina
de a restabili legalitatea.
Referindu-se la dorinţa poporului de a vedea promovatã justiţia,
publicistul american Philip Randolph estima cã salvarea unei rase, a unei
naţiuni sau a unei clase trebuie sã vinã dinãuntrul sãu. Liberatatea nu este
concedatã, ea se câştigã. Justiţia nu este datã, ea se revendicã. O inscripţie
aparţinând unui autor neidentificat, aflatã la intrarea Departamentului
Justiţiei din Washington, înscrie o idee dragã tuturor americanilor, şi anume
aceea cã "justiţia în viaţã şi conduita statului este posibilã numai dacã ea
sãlãşluieşte mai întâi în inimile şi sufletul cetãţenilor".1)
La 12.06.1776, sub influenţa concepţiilor dreptului natural,
Declaraţia adoptatã de Adunarea din Virginia înscrie principiul cã, toţi
oamenii sunt prin naturã liberi şi independenţi şi au drepturi inerente, pe
care trebuie sã le pãstreze atunci când se unesc într-o societate.
Declaraţia mai înscrie principiul cã toate puterile decurg din
împuternicirea datã de popor şi, în consecinţã, demnitarii nu sunt decât
mandatari şi slujitori ai poporului. Guvernãmântul trebuie sã fie instituit
pentru folosul comun, protecţia şi securitatea poporului, naţiunii sau
comunitãţii. O ideea de excepţionalã importanţã este aceea care postuleazã
cã dacã un guvern s-ar dovedi inadecvat sau contrar acestor scopuri,
majoritatea comunitãţii are un drept indubitabil, inalienabil şi de necontestat
de a-l reforma, a-l modifica sau înlãtura."2)
Din cele prezentate rezultã principalele valori ale democraţiei
americane, valori care sunt raportate la cetãţeanul şi poporul american şi
devin valori internaţionale
atunci când se raporteazã la cetãţeanul şi poporul fiecãrui stat.

B. Constituţia americanã
"Cele treisprezece colonii care au scuturat jugul englez la sfãrşitul
secolului trecut, cum am mai spus, aceeaşi religie, aceeaşi limbã, aceleaşi
moravuri, aproape aceleaşi legi, luptau contra unui duşman comun: aveau
deci puternice motive pentru a stabili o legãturã strânsã între ele şi pentru a
se contopi într-o singurã şi aceeaşi naţiune. Dar fiecare dintre ele având
dintotdeauna o existenţã separatã şi o administraţie gata constituitã, îşi
crease interese şi deprinderi specifice şi era potrivnicã unei uniuni trainice şi
complete care ar fi fãcut sã disparã însemnãtatea ei individualã într-un
prestigiu comun.1)
Legiuitorul constituant a optat pentru o structurã statalã federalã,
în ciuda unor factori care ar fi putut determina constituirea unui stat unitar,
cum sunt:
a)sentimentul naţional şi limbã comunã;
b)lipsa unor formaţiuni statale distincte în perioada anterioarã
(cele 13 colonii nu pot fi considerate state în sensul modern al cuvântului între
1776-1787);
c)piaţã comunã şi monedã unicã:
d)obiective de politicã externã similare;
e)probleme de apãrare naţionalã comune;
f)lipsa unor conflicte etnice, religioase ş.a.2)
La 17 iulie 1787 Constituţia americanã a fost adoptatã, apoi
Declaraţia Drepturilor cuprinzând 10 amendamente care erau cuprinse în
Constituţia federalã, ceea ce a grãbit ralierea statelor americane la acest
document.
Principiul autonomiei a fost consacrat în Amendamentul X adoptat
în 1791 potrivit cãruia "puterile care nu sunt delegate de Statele Unite de
cãtre Constituţie şi nici nu sunt interzise de aceasta statelor sunt rezervate
statelor respective sau poporului."
Beneficiind de autonomie, statele federaţiei au putut avea propria
Constituţie, precum şi reglementãri de interese legal, aplicabile circuitului
civil, în domeniul bugetar, administrativ, fiscal, judecãtoresc etc.
Principiul autonomiei este garantat, orice lege care ar viola
autonomia unui stat membru al federaţiei putând fi atacatã în faţa instanţelor
judecãtoreşti pentru neconstituţionalitate.3)
In prezent, conţinutul federalismului american poate fi
caracterizat prin urmãtoarele trãsãturi:
a)Autonomia constituţionalã a fiecãrui stat;
b)Larga manifestare a iniţiativei populare;
c)Descentralizarea administrativã4);

C. Autonomia constituţionalã
In cadrul organizãrii federale, fiecare stat beneficiazã de o
Constituţie proprie - o transpunere la nivel local a Constituţiei Uniunii. In
fruntea ierarhiei administrative a fiecãrui stat se aflã un guvernator ales prin
sufragiu direct (cu excepţia statului Mississipi) pentru un mandat de doi sau,
dupã caz, de patru ani, potrivit reglementãrilor locale.
Guvernatorul este ajutat de un viceguvernator.
In unele state, guvernatorul poate fi revocat de alegãtori. In
raporturile sale cu parlamentul local, guvernatorul deţine un drept de veto
("item veto").
Cu excepţia statului Nebraska, parlamentul local are o compunere
bicameralã: Camera Reprezentanţilor şi Senatul. Mandatul celor douã corpuri
legislative este de doi sau patru ani, în funcţie de reglementãrile
constituţionale locale.
In ceea ce priveşte prerogativele acordate celor douã Camere,
Senatul are puteri limitate în raport cu cele ale Camerei Reprezentanţilor.
Activitatea legislativã cuprinde domenii foarte diverse de interes local în
fiecare stat este creatã o reţea se instanţe judecãtoreşti, în fruntea cãrora se
afla o Curtea Supremã, ea însãşi subordonatã Curţii Supreme Federale. 1)

D) Iniţiativa popularã
Iniţiativa popularã constituie o formã a democraţiei semi-directe
(democraţiei participative).
In opinia cunoscutului expert american în prognoza socialã, John
Naisbitt, principiul cãlãuzitor al democraţiei participative este acela cã
oamenii trebuie sã ia parte la procesul decizional care le afecteazã într-un fel
sau altul viaţa.
Democraţia participativã se poate manifesta prin diferite iniţiative
de interes local sau chiar naţional ori prin referendum popular organizat
pentru aprobarea sau respingerea unei legi votate de Congresul local.
Iniţiativa organizãrii referendumului o pot avea organizaţii
cetãţeneşti sau chiar corpul legiuitor.
In ceea ce priveşte iniţiativa popularã a cetãţenilor este necesar
ca aceasta sã întruneascã adeziunea (sub formã de semnãturi) a aproximativ
10 - 12% din numãrul total al populaţiei cu drept de vot.
Intre referendum şi iniţiativa popularã exista o diferenţã de
continuitate, deoarece iniţiativele cetãţenilor declanşeazã o procedurã de
votare. Altfel spus, iniţiativa propriu-zisã este supusã votului reprezentanţilor,
pe când referendumul este un instrument prin care cetãţenii îşi exprimã
opinia privind diferite proiecte legislative iniţiate de organismele competente.
Prin intermediul unei iniţiative populare cetãţenii unui stat pot
cere, de pildã, revocarea mandatului unui funcţionar
local, al unui membru al Camerei Reprezentanţilor sau al Senatului sau chiar
al guvernului etc.

E. Descentralizarea administrativã în Statele Unite

Aceasta presupune:
-administraţie proprie pe plan local;
-statele au buget local propriu;
___________________________
1)
Charles Cadoux, Droit constitutionnel et institutions politiques, vol. 2, Cujas,
Paris, 1982, p.109
-pot înfiinţa funcţii publice de interes local, servicii publice, poliţie
localã etc.
Organismele federale asigurã soluţionarea problemelor de interes
naţional putând interveni pe plan local în îndeplinirea atribuţiilor ce le sunt
conferite. Conflictele între organismele federale şi locale, vor fi soluţionate de
instanţã.
Federalismul american exprimat în formula "States Rights"
(Drepturile Statelor) s-a determinat prin centralizarea puternicã a autoritãţii
şi concentrarea ei la Washington D.C. - centrul puterii legislative (Congresul)
al celei executive (Administraţia), precum şi al celei judecãtoreşti (Curtea
Supremã de Justiţie). Treptat, puterea şi autonomia statelor componente s-au
diminuat, în timp ce autoritatea centralã s-a întãrit.
In justificarea acestei centralizãri se aratã:
a)intervenţia directã a guvernului federal în viaţa economicã la
nivel naţional cu repercursiuni la nivelul statelor federate, inclusiv prin
alocarea unor uriaşe investiţii în proiecte de interes local, sprijinul acordat de
stat unor coloşi industriali tradiţionali din diferite state;
b)susţinerea de cãtre autoritãţile federale, a unor programe locale
de asistenţã socialã pentru unele categorii de persoane defavorizate;
c)sprijinirea de cãtre guvernul federal a unor programe de
anvergurã în domeniul cercetãrii ştiinţifice şi tehnologice;
d)implicarea statului în soluţionarea unor probleme globalizate la
nivelul Uniunii, cum sunt: consumul de droguri, delicvenţa, criminalitatea
organizatã ş.a.;
e)problemele protecţiei mediului înconjurãtor;
f)asumarea de cãtre Uniune a rolului de mare putere militarã şi
politicã mondialã;
g)probleme legate de întãrirea capacitãţii militare a Uniunii .
Interesant este faptul cã sporirea prerogativelor puterii centrale s-
a fãcut cu acordul şi cu sprijinul substanţial al Curţii Supreme de Justiţie care
a dat câştig de cauzã când Administraţiei, când Congresului, în tendinţa
acestora de a-şi aroga noi responsabilitãţi pe plan local.1)

F. Partidele politice
In Statele Unite ale Americii funcţioneazã mai multe partide:
Partidul Republican, Partidul Democrat, Partidul Independent American,
Partidul Comunist, Partidul Socialist al Muncii şi altele.
Dar aderenţa electoralã, precum şi câştigarea puterii politice,
detaşeazã net primele douã partide politice.
__________________________

La originea Partidului Democrat a stat lupta pentru autonomia

statelor membre ale federaţiei şi limitarea autoritãţii acesteia, iar a Partidului
Republican, luptã pentru întãrirea autoritãţii centrale.
In prezent, aspect remarcat de analiştii americani, ca şi de cei
strãini: cele douã partide politice nu se înfruntã pe motive politice sau
ideologice, ci în domenii economice şi sociale de interes naţional sau local.
In procesul de cucerire şi exercitare a puterii politice, partidele
politice americane îndeplinesc patru funcţii principale:
a)Funcţia electoralã care constã în formularea unor programe
electorale, propunerea de candidaţi, organizarea şi conducerea campaniilor
electorale, atragerea şi mobilizarea suporturilor, supravegherea alegerilor,
analiza rezultatelor.
b)Funcţia de conducere/opoziţie, exercitatã concomitent de
partidul de la putere cât şi de partidul care este în opoziţie.
c)Funcţia de selectare. Aceatã funcţie constã în îmbinarea
intreselor cât ma largi a valorilor naţionale şi forjarea într-o forţã politicã
coerentã şi unitarã, capabilã sã domine sau sã determine fizionomia
instituţiilor de guvernare şi activitatea de guvernare însãşi.
d)Funcţia de educare politicã şi civicã a cetãţenilor.
Activitatea partidelor politice din Statele Unite se caracterizeazã
prin:
-Nu pune accentul pe doctrinã şi ideologie.
-Are un caracter pragmatic, militând pentru eficienţã, prioritãţi
economice, electorale, politice, financiare.
-Acţioneazã mai ales în perioadele electorale.
-Nu are nici bazã sociologicã sau de clasã; apartenenţa unor
cetãţeni la un partid sau altul este dictatã de "oportunitãţile de familie, de
tradiţie, de gruparea alegãtorilor n jupul unor personalitãţi." 1)
-Dupã câştigarea alegerilor în promovarea pe diferite funcţii în
administraţie pun accentul pe "merit sistem" şi nu pe "spoil sistem" 2),
respectiv pe competenţã nu pe clientelismul politic.
In Statele Unite grupurile de presiune sunt foarte active,
exprimând interesele şi revendicãrile membrilor lor, deşi nu urmãresc
câştigarea puterii politice. In acest sens, pot fi citate organizaţiile
agriculturilor, industriaşilor, patronilor, cele ecologiste, feministe precum şi
ale puternicelor sindicate AFL-CIO.
In S.U.A. existã chiar o legislaţie care precizeazã condiţiile
desfãşurãrii activitãţii de cãtre lobby-uri. In anul 1946 a fost adoptatã o lege
care o înlocuieşte pe cea
din 1927. Indivizii sau organizaţiile care primesc fonduri în scopul
favorizãrii,împiedicãrii sau influenţãrii adoptãrii unei legi de cãtre Congres
trebuie sã se înscrie pe lângã Secretariaul Camerelor. Lobby-urile trebuie sã
furnizeze lista oamenilor care le finanţeazã şi lista celor pe care ele le
finanţeazã, la rândul lor. Nesocotirea acestor obligaţii atrage pedeapsa
amenzii sau închisorii.
Statisticile aratã cã în S.U.A. se înregistreazã o creştere a
influenţei lobby-urilor în detrimentul celei a partidelor. Dacã în anul 1937,
16% dintre americani se considerã în afara partidelor, în anul 1992, procentul
acestora a ajuns la 27%.

G. Preşedintele
Alegerile prezidenţiale comportã de obicei mai multe faze:
a)alegerile primare într-un anumit numãr de state;
b)convenţiile naţionale ale celor douã partide;
c)deschiderea companiei electorale;
d)desfãşurarea scrutinului, când alegãtorii desemneazã pe
electori, dispunând de un mandat imperativ de a alege o persoanã sau alta în
funcţie de preşedinte;
e)alegerea preşedintelui de cãtre electori
f)investitura preşedintelui şi a vicepreşedintelui.
Comparând instituţia preşedintelui cu cea a Congresului şi a Curţii
Supreme de Justiţie vom constata, cã puterea în stat este deţinutã practic de
Preşedinte, cã acesta beneficiazã de o largã autonomie, şi independenţã în
domenii majore ale guvernãrii faţã de celelalte organisme cã între Congres şi
Preşedinte sunt puţine punţi de colaborare fiecãruia dintre ele revenindu-i o
fracţiune din putere, cã este împiedicatã orice ingerinţã a unei puteri în sfera
de activitate a alteia, cã instanţa judiciarã supremã joacã rolul unui arbitru
între cele douã puteri aflate într-un conflict constituţional, din care de multe
ori Congresul iese "şifonat"1).
Ales odatã la patru ani prin votul electorilor, el nu rãspunde în faţa
Congresului şi nu poate fi silit sã îl demisioneze dacã este "în minoritate", cum
se întâmplã cu un prim-ministru într-un regim parlamentar.
Cu toate acestea, el nu are dreptul sã dizolve Congresul şi sã
procedeze la organizarea unor noi alegeri.
In sistemul prezidenţial din Statele Unite nu existã - ca şi în
sistemele europene - un "Consiliu de miniştri", organ colectiv, care s-ar întruni
şi ar adopta decizii. Ultimul cuvânt îl are preşedintele, în luarea hotãrârilor.
Abraham Lincoln a rostit o celebrã formulã referitor la aceasta: "şapte - da, un
nu al preşedintelui, prin urmare hotãrârea este nu" 2). Preşedintele este asistat
de 15 secretari (miniştri) care sunt colaboratori individuali ai preşedintelui şi
instalaţi la conducerea unor departamente pentru a executa politica sa, fiind
personal responsabili faţã de preşedinte. Preşedintele poate, în mod
discreţionar, sã-i numeascã sau sã-i înlãture din funcţie.
In jurul preşedintelui funcţioneazã numeroase oficii, agenţii,
precum şi comisii printre care enumerãm: Agenţia Centralã de Investigaţii
(C.I.A.), Consiliul Naţional al Securitãţii, Sistemul Federal de Rezerve
(monetarã, bancarã), Agenţia de Informaţii a Statelor Unite, Comisia penrtu
Comerţul Internaţional al S.U.A., N.A.S.A. etc.
Preşedintele nu are iniţiativa legislativã însã are dreptul de veto,
care poate fi înlãturat în situaţia în care fiecare dintre cele douã Camere ale
Congresului voteazã din nou proiectul în cauzã cu o majoritate de douã treimi.
Se considerã a fi funcţii tradiţionale ale Preşedintelui:
a) funcţia de şef al statului:
b) funcţia de şef al puterii executive;
c) funcţia de comandant şef al forţelor armate;
d) funcţia de şef al diplomaţiei;
e) funcţia de participare la activitatea legislativã;
f) funcţia de informare a poporului american cu privire la starea
Uniunii;
g) funcţia de şef al partidului care l-a propus la preşedinţie.

Congresul
Congresul este format din douã camere legislative: Senatul şi
Camera Reprezentanţilor şi are un principal douã funcţii: votarea legilor şi
controlul activitãţii executivului. Membrii Camerei Reprezentanţilor sunt aleşi
prin vot universal egal, secret şi direct, potrivit legilor electoral ale fiecãrui
stat, folosindu-se sistemul majoritar, uninominal şi cu un singur tur de scrutin.
Durata unui mandat este de 2 ani.
Senatul este compus din 100 senatori, reprezentanţi ai Statelor (cât 2
pentru fiecare stat cu excepţia statului Nebraska). Senatorii se aleg la fel ca
deputaţii, dar pe 6 ani. O treime din numãrul senatorilor este înnoitã din doi în
doi ani. Ambele camere au puteri egale, cu excepţia materiei taxelor şi
impozitelor, în care Camera Reprezentanţilor deţine o prioritate faţã de Senat.
La rândul sãu Senatul are prerogative exclusive în domeniul relaţiilor
internaţionale.
Puterile Congresului se exprimã prin:
a) puterea de legiferare;
b) puteri fiscale;
c) puterea de investigaţie;
d) puterea de a pune sub acuzaţie şi de a-i judeca pe înalţii
funcţionari, inclusiv pe Preşedintele Statelor Unite;
e) puteri în domeniul relaţiilor internaţionale.

Curtea Supremã de Justiţie

In sistemul american, jurisdicţiile americane includ:
-Curtea Supremã de Justiţie;
-Tribunalul de Apel;
-Tribunalul de district;
-Tribunale teritoriale disctrictuale;
-Tribunalul S.U.A. pentru comerţul internaţional;
-Tribunalul cu privire la plângerile federale;
 -Tribunalul pentru impozite;
-Curtea pentru apelurile veteranilor.
Curtea Supremã de Justiţie este compusã din 9 magistraţi, din
rândul cãrora este numit preşedintele acesteia, respectiv Chief Justice.
Aceştia sunt numiţi exclusiv de Preşedintele S.U.A., având astfel un caracter
politic.
Potrivit Constituţiei, puterea judecãtoreascã este competentã a
lua în discuţie, orice fel de cazuri atât cele ce se dezbat în baza dreptului cât
şi a unor principii de echitate, în virtutea Constituţiei, a legilor şi a unor
tratate ratificate de S.U.A. Autoritatea judecãtoreascã, judecã
constituţionalitatea legilor precum şi disputele între statele federaţiei.
Controlul partidelor asupra constituţionalitãţii legilor se realizeazã numai pe
calea excepţiei de neconstituţionalitate, deci atunci când sunt într-un proces şi
li s-a vãtãmat un drept.