Autorul cărţii, profesorul universitar Mircea

Regneală, este şeful Catedrei de Ştiinţele Informării şi

Documentării a Facultăţii de Litere a Universităţii din
Bucureşti, directorul general al celei mai importante
biblioteci universitare româneşti, Biblioteca Centrală
Universitară "Carol I" din Bucureşti şi preşedintele
Asociaţiei Bibliotecarilordin România.
NOI STUDII DE BIBLIOTECONOMIE dezvoltă teme
biblioteconomice actuale, de cel mai mare interes
pentru bibliotecile româneşti aflate în plin proces de
modernizare.
Prezentarea subiectelor într-un limbaj accesibil,
claritatea expunerii fac ca această carte să poată fi citită
cu uşurinţă.
Lucrarea se adresează cu precădere bibliotecarilor,
studenţilor în biblioteconomie şi ştiinţa informării şi
altor specialişti interesaţi de ştiinţa bibliotecii.

ISBN: 978-973-85962-5-2
 Cuprins

Argument 13

I Biblioteconomia între tradiţie şi modernitate 17

1. Noţiuni introductive 19
I. I .Terminologie biblioieconomică 19
1.2. Puncte de vedere privind definirea biblioteconomiei
20
1.3. Profesia de bibliotecar 24
2. Biblioteconomia românească' 37
2.1. Biblioteconomia românească de la începuturi până la
sfârşitul celui dc-al doilea război mondial 37
2.2. Biblioteconomia românească în perioada comunistă
73
2.3. Biblioteconomia românească în perioada
posteomunistă 88
3. Conceptul de bibliotecă în societatea cunoaşterii
114

# Aspecte privind dezvoltarea colecţiilor 133

 1 Probleme generale 134
2. Constituirea colecţiilor 137
3. Tipologia documentară 140
3.1. Documente tradiţionale 142
3.2. Documente moderne 215
4. Principii de dezvoltare a colecţiilor 266
5. Politica dc achiziţii 276
6. Selecţia documentelor 284
III Articole. Comunicări 295
Biblioteca universitară în era digitală 297
In viziunea noii Europe: biblioteca publică
şi rolul său în mileniul III 310
Bibliotecile româneşti şi programele Uniunii
Europene 325
Integrarea bibliotecilor în fluxul informaţiilor
economice 330
Colapsul bibliotecilor româneşti. Bibliotecile
româneşti la începutul mileniului trei 346
Care mai c rostul bibliotecarului? 365
Instituţionali zarea şi dezinstituţionalizarca profesiei
de bibliotecar 376
învăţământul biblioteconomie românesc în perspectiva
aplicării declaraţiei de la Bologna 388
învăţământul biblioteconomie de ieri şi de astăzi
Fundaţia Universitară Carol l (1891-1948) 414
Un bilanţ 438
Liga Bibliotecilor Europene de Cercetare (LIBER) şi
perspectivele evoluţiei biblioteconomiei europene 442
Accesul Liber fa Informaţii şi Libertatea de Exprimare /
Free Acces to Information and Freedom of Expresión
(FAIFE) 450
Primul Program fundament IFLA: Controlul
Bibliografic Universal, după trei decenii de funcţionare
- Privire critică 456
Progresul Biblioteconomiei / Advancement of
Librarianshtp (ALP) 472
Ghcorghe Şincaj în contextul vieţii sociale,
naţionale şi culturale din Transilvania în a doua
jumătate a secolului al XVII Mea şi începutul
secolului al XlX-lea 478
Revista unei profesii 485
Profesorul ION STOICA la 70 de ani - Schiţă de
portret neconvenţional 488
Profesorul Vasile Ţâra, personalitate a bibliotecilor
româneşti 493
Bayerische Staatsbibliothek din München şi accesul la
colecţii 498
Biblioteca Naţională a Finlandei - Exemplu de
394 cooperare naţională şi internaţională 508
IVPrefeţe. Interviuri. Recenzii 519 TÂRZIMAN, Elena. Tehnologia informaţiei:
dicţionar terminologic în limbile română, franceză,
PREFEŢE engleză. 609
Argument 521 ZECIIKRU, Mihaela; Z A N E A , Roxana. Biblioteca
publica în sistemul cunoaşterii: percepţie şi
Cuvânt înainte 525
expectanţâ. 613
Cuvânt înainte 528
BERCIU - DRĂGHICESCU, Adina; PETRE, Maria,
Un mare suveran al românilor 532 Şcoli şi biserici româneşti din Peninsula Balcanica:
O apariţie biblioteconomică de excepţie 536 Documente (i 864 -1948). 620

O restituire necesară 539 BULUŢĂ, Gheorghe; PETRESCU, Victor. Bibliologie

românească; idei, portrete, controverse. 625
INTERVIURI
A conduce o bibliotecă tară temeinice cunoştinţe de
specialitate este un marc risc 543
A citi înseamnă a fî un om educat 553
Portret de bibliotecar 565
Bibliotecile sunt parte integrantă a procesului de
învăţământ 576

RECENZII
STOICA, Ion. Criza în structurile infodocumentare:
sensuri şi semnificaţii contemporane 593
LAZIA, Liliana. Antroponimic generală; consideraţii
diacronice. 597
TÂRZIU. Elena Măria. Revista pădurilor; indice
bibliografic (l886-1946). 600
POPTĂMAŞ, Dimitrie. Philobiblon mureşean : o
viaţă printre oameni şi cărţi. 604
Copertă: Leonard Vizireanu
Redactor: Laura Regneală
Tehnoredactar: Gabriela Raicu

Colecţia. Biblioteca ABR, 24

Soţiei mele, Laura
© Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin
Asociaţiei Bibliotecarilor din R o m â n i a (ABR)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

REGNEALĂ, MIRCEA
Noi studii de biblioteconomie t Mircca Regneală. -
Bucureşti : Editura ABR, 2009
Bibliogr.
ISBN 978-973-85962-5-2

02

ISBN: 978-973-85962-5-2
Argument
 Argument

Am adunat în acest volum studii, articole, interviuri

şi recenzii apărute în intervalul 2002-2009 în reviste
româneşti de specialitate, dar şi în reviste culturale şi
social-politice. Din tot ceea ce am publicat în această
perioadă, am făcut o selecţie riguroasă, reţinând doar acele
materiale apreciate de noi ca reprezentative pentru o viziune
cât mai completă asupra biblioteconomiei de ieri şi de
astăzi.
Volumul a fost conceput în două părţi.
Prima parte (capitolele I şi II) este o istorie
succintă a biblioteconomiei universale şi româneşti, urmată
de un amplu studiu cuprinzând aspecte esenţiale legate de
dezvoltarea colecţiilor. Sunt părţile de început ale unui
proiectat curs de biblioteconomie. Intenţia noastră iniţială a
fost de a realiza un asemenea curs, plecând de la
constatarea că nu avem încă un curs actual, scris de cineva
<te la noi, cu exemple româneşti, care şi-ar dovedi utilitatea
at
at pentru studenţii de la secţiile de biblioteconomie şi
ŞUinţa informării cât şi pentru numeroşii bibliotecari
cuprinşi la diferite forme de pregătire profesională. Am
Publicat astfel, lună de lună, în revista Biblioteca, începând
a n u l
, 2005 până în 2008, pagini legate de istoria
1
^teconomiei şi apoi de dezvoltarea colecţiilor. Din
păcate, nu am putut duce până la capăt această nobilă
intenţie.
Partea a doua (capitolele III şi IV) începe cu
prezentarea diverselor articole şi comunicări apărute în
reviste sau volume ale conferinţelor. Am încercat, pe cât a
fost posibil, o aşezare a lor tematică.
Urmează cuvinte de salut la câteva volume ale
colegilor, apoi interviuri în care punctul de vedere al
autorului privind rostul bibliotecii şi bibliotecarului în
veacul nostru reiese, sperăm, cu claritate. Volumul se
încheie cu câteva recenzii făcute cărţilor colegilor pe care îi
preţuim.

Materialul din partea întâi a fost organizat pe

l 1

capitole şi subcapitole, sub o formă cât mai clară,

folosindu-se moderat numerotaţie şi mai mult grafie, astfel
Biblioteconomia
încât lectura să se poată face în condiţii optime.
Materialul din partea a doua a fost transcris aşa cum
între tradiţie şi modernitate
l-am regăsit în documentele-gazdă - volumele sau revistele
în care a apărut - cu titlurile, subtitlurile şi sublinierile
operate de redacţiile respective.
Documentele-gazdă ale articolelor, prefeţelor şi
recenziilor în care au fost publicate sunt menţionate în
subsolul paginii.
In încheiere aş dori să aduc mulţumiri tuturor celor
care m-au sprijinit în realizarea acestei lucrări: soţiei mele,
care este şi redactorul cărţii, domnişoarei Gabriela Raicu,
care a tehnoredactat cartea şi tuturor colegilor mei din
B C U care au citit lucrarea în manuscris şi ne-au făcut
sugestii.
Autorul
 1. Noţiuni introductive

1.1 .Terminologie biblioteconomică

Termenul biblioteconomie este o preluare din limba
franceză a cuvântului bibliothéconomie, care derivă din
bibliothèque. Francezii au împrumutat, la rândul lor,
cuvântul bibliothèque din limba greacă. Grecii aveau
termenul bibliotheke format din biblion - carte şi theke -
dulap, cufăr.
Noţiunea de biblioteconomie este de dată relativ
recentă. Germanul Martin Schrettinger este primul care o
foloseşte, în 1808, în lucrarea Versuch eines sollständigen
Lehrbuches der Bibliothekswissenschaft (încercare de
1
manual complet de biblioteconomie) . în 1839, găsim
termenul şi în lucrarea francezului Léopold-August
Constantin, Bibliothéconomie, ou nouveau manuel complet
pour l'arrangement, la conservation et l'administration des
bibliothèques (Biblioteconomie sau manual nou şi complet
pentru organizarea, conservarea şi administrarea
bibliotecilor).

e z
^X ' K I R C H N E R , Joachim. Bibliothekswissenschaft: Buch und
'othekswesen. Heidelberg: Carl Winter, Universitätsverlag, 1953.
 20 Mircea Regneală
La noi, termenul de biblioteconomie apare pentru
prima dată în 1862 într-o lucrare a lui Grigore Bengescu,
unde menţionează alături de arhivistică, paleografie,
diplomatică şi biblioteconomia.
1.2. Puncte de vedere privind definirea
biblioteconomiei
Biblioteconomia a fost înţeleasă încă de la început
ca domeniul care se ocupă cu organizarea activităţilor
dintr-o bibliotecă, accepţiune foarte apropiată de sensul
contemporan al noţiunii.
Martin Schrettinger spunea că biblioteconomia se
ocupă cu învăţarea cunoştinţelor teoretice şi practice
necesare spre a face din cărţile adunate o bibliotecă
folositoare. Acelaşi lucru înţelege prin biblioteconomie şi
Leopold-August Constantin, aşa cum se observă din chiar
titlul lucrării citate puţin mai înainte. Biblioteconomia
înseamnă pentru învăţatul francez organizarea,
conservarea şi administrarea bibliotecilor.
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
bibliotecarii germani s-au întrebat dacă biblioteconomia
este sau nu o ştiinţă. Luându-se în discuţie numai problema
administrării bibliotecilor şi nu chestiuni legate de
conţinutul publicaţiilor s-a ajuns iniţial la concluzia că
biblioteconomia nu este de fapt o ştiinţă.
După crearea primelor şcoli germane de
biblioteconomie (München - 1905, Berlin - 1928) se dă o
nouă interpretare noţiunii în care se face aprecierea că
biblioteconomia este o ştiinţă care studiază:
jÇni studii de biblioteconomie 21
> tehnica de bibliotecă (achiziţionarea,
prelucrarea, circulaţia şi conservarea cărţilor; relaţiile cu
cititorii; gestionarea bibliotecii);
> ştiinţa cărţii (sistematizarea cunoştinţelor cu
privire la cărţi prin cercetări filologice).
întreaga gândire germană în domeniul
biblioteconomiei din acea perioadă este sintetizată în
lucrarea lui Fritz Milkau, Handbuch der
Bibliothekswissenschaft (Manual de biblioteconomie), în
trei volume, apărută în intervalul 1931-1942. La un moment
dat, bibliofilii, care priveau cartea din punct de vedere al
caracteristicilor fizice, s-au întrebat dacă biblioteconomia
este o ştiinţă sau o artă (arta organizării publicaţiilor).
Dilema a fost „rezolvată" simplu: biblioteconomia este o
ştiinţă făcută cu artă.
O definiţie întâlnită mai târziu şi la primii
teoreticieni români ai domeniului este dată de Leo Crozet în
lucrarea Manuel pratique du bibliothécaire (Manualul
practic al bibliotecarului), apărută la Paris în 1932.
„Biblioteconomia - spune Crozet - face parte din
bibliologie (ansamblul disciplinelor cărţii) împreună cu
bibliografia (ştiinţa organizării şi comunicării informaţiilor
înmagazinate în cărţi şi alte tipuri de documente), tehnica
muncii intelectuale (ansamblul de reguli şi metode care
organizează studiul, cercetarea şi creaţia spirituală) şi
biblwfilia (cercetarea cărţii şi a bibliotecii în evoluţia lor
2
istorică)" .
Rk * n
profesorul Joachim Kirchner în cartea sa
tbhothekswissenschaft: Buch und Bibliothekswesen
6 0
N o u ^ f * " ' Manuel pratique du bibliothécaire. Paris: Emile
f y
' 93
^> P-263 (Association des Bibliothécaires Français).
 22 Mircea Regneală Noi studii de biblioteconomie 23

(Biblioteconomie: istoria cărţii şi a bibliotecilor), reia
conceptul german privind biblioteconomia:
„Biblioteconomia cuprinde toate noţiunile referitoare la
bibliotecă, privită ca instituţie organizatorică, cât şi la
conţinutul bibliotecii, adică la cărţi" , (sublinierea noastră)
fără a preciza din ce punct de vedere sunt privite cărţile.
Profesorul N . Georgescu-Tistu, întemeietorul
învăţământului biblioteconomie românesc, cel care
coordonează şi editează, în 1966, lucrarea Vocabular de
bibliologie, realizată după modelul lucrării UNESCO,
Vocabularium bibliothecarii, dă o amplă definiţie
biblioteconomiei: „Biblioteconomia - disciplină care
sistematizează, ca ramură a bibliologiei, toate preocupările
teoretice şi practice având ca obiect biblioteca: organizarea
ei ca unitate de sine stătătoare şi ca verigă a unei reţele,
întrucât nu se opreşte numai la cărţi, ci la toate suporturile
posibile care înregistrează informaţia.
Asociaţia Bibliotecarilor Francezi reeditează
periodic manualul de bază pentru bibliotecarii începători
intitulat Le métier de bibliothécaire. în acest manual,
biblioteconomia este înţeleasă ca un domeniu care se ocupă
6
cu "regulile de organizare şi gestiune a bibliotecilor " .
Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO)
consideră că „Biblioteconomia este ştiinţa care se ocupă cu
organizarea, gestionarea şi legislaţia de bibliotecă" -
definiţie care, după părerea noastră, reuşeşte să acopere prin
termenii organizarea, gestionarea şi legislaţia de bibliotecă
întreaga problematică a biblioteconomiei. Această definiţie
a fost preluată şi de noi în lucrarea Dicţionar explicativ de
biblioteconomie şi ştiinţa informării . 7

strângerea fondurilor de cărţi, depozitarea ordonată şi Trebuie precizat că în ultimele decenii, bibliologia
prezentarea clară a lor în cataloage, servirea promptă a nu mai este socotită ca ştiinţă-mamă a biblioteconomiei, a
cititorilor şi orientarea lor în lectură, propaganda cărţii, în bibliografiei, a bibliofiliei şi a altor discipline ale cărţii, aşa
care intră, de asemenea, localul şi mobilierul adecvat al cum a fost considerată timp de aproape un secol. Termenul
4
bibliotecii" . de bibliologie este menţionat astăzi în unele dicţionare de
în Encyclopaedia of librarianship, editată de specialitate cu sensul de domeniu care se ocupă cu „studiul
8
Thomas Landau , apărută la un an după lucrarea lui Tistu, tehnicilor de producţie şi difuzare a cărţii" . De altfel,
în 1967, se dă următoarea definiţie: „Biblioteconomia este ultimele dicţionare editate în lumea anglofonă nici nu-1 mai
ştiinţa adunării, păstrării, organizării şi folosirii menţionează.
5
comunicaţiilor înregistrate" ; această definiţie este foarte Termenul de biblioteconomie (librarianship) este şi
apropiată de înţelegerea contemporană a biblioteconomiei , e din ce în ce mai rar folosit preferându-se cel de ştiinţa
1
hotecii (library science), utilizat iniţial de
3
K I R C H N E R , Joachim, Op. cit., p. 3.
4
G E O R G E S C U - T I S T U , Nicolae. Vocabular de bibliologie. Bucureşti:
Centrul de Documentare Ştiinţifică al Academiei Republicii Socialiste 1996 "ïme
^ r
- b i b l i o t h é c a i r e
Éditions du Cercle de la Librairie, P a r i s :

R o m â n i a şi Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, 7

REGNp ^ 4 s s o c i
Bibliothécaires Français).a t i o n d e s

1966, p. 22. ffiinţa ' f ' Mircea. Dicţionar explicativ de biblioteconomie şi

5
L A N D A U , Thomas. Encyclopaedia of librarianship. Third Revised 8
Ibid i° ™m r ăriL V o 1
- L
Bucureşti: F A B R , 2001, p. 76.
• P. 68.
Edition. London: Bowes & Bowes, 1967, p. 248-249.
 24 Mircea Regneală |jnj_studii de biblioteconomie 25

biblioteconomia americană şi apoi de ţările anglo-saxone.
De exemplu, nici ediţia întâi, apărută în 1966, şi nici ediţia
a doua din anul 2000, a lucrării Concise dictionary of
library and information science, editată de Bowker-Saur,
având ca autori pe Stella Keenan şi Colin Johnston, nu mai
înregistrează termenul de biblioteconomie (librarianship),
preferând sintagma ştiinţa bibliotecii (library science).
Definiţia dată ştiinţei bibliotecii de către cei doi autori,
cuprinde nu numai probleme legate de achiziţia şi
prelucrarea înregistrărilor, organizarea şi managementul de
bibliotecă, dar şi de organizarea şi funcţionarea centrelor de
informare ceea ce extinde înţelesul acestei noţiuni „dincolo
de bibliotecă".
1.3. Profesia de bibliotecar
Dacă noţiunea de biblioteconomie a apărut relativ
târziu, aceasta nu înseamnă că o anumită tehnică
biblioteconomică nu a existat întotdeauna în biblioteci.
Activităţile biblioteconomice au fost efectuate întotdeauna
de cei care se îngrijeau de bibliotecă, adică de bibliotecari.
Despre bibliotecarii din Antichitate nu avem foarte
multe informaţii. Două dintre cele mai mari biblioteci ale
epocii vechi sunt Biblioteca din Alexandria şi Biblioteca
din Pergam. Ca materiale predilecte de scris, prima folosea
papirusul iar cea de-a doua pergamentul. Cu prelucrarea şi
organizarea acestor materiale devenite suporturi pentru
Alexandria. Pentru cei vechi muzeu nu reprezenta ceea ce
reprezintă pentru noi astăzi, adică un edificiu cu ore de
vizitare, paznici în uniformă, săli unde se expun diferite
obiecte aşezate metodic pentru delectarea sau instruirea
marelui public. Cuvântul muzeu (museion, gr.) desemna un
sanctuar cu preoţi şi altare de jertfa, dedicat cultului
muzelor. în cadrul acestui muzeu, se afla o uriaşă
bibliotecă, care a dăinuit mai mult de o jumătate de mileniu
şi care cuprindea cea 700.000 volume, cifră absolut
uluitoare pentru acea epocă.
Dintre bibliotecarii acestei biblioteci cunoaştem
câteva nume rămase celebre: Calimach, Zenotodus,
Eratostem, Aristofan din Bizanţ şi Aristarch Samothrace -
toţi savanţi sau poeţi de seamă. Aceşti bibliotecari aveau
două îndatoriri principale:
> întocmirea unei bibliografii exhaustive a
literaturii greceşti;
> copierea textelor în formă de suluri, de format
standard, pentru îmbogăţirea colecţiilor bibliotecii.
Bibliografia a fost iniţiată de Calimach, celebrul
poet alexandrin. Din lexiconul bizantin, cunoscut sub
numele de Suidas, aflăm că bibliografia lui Calimach,
Tabele bibliografice (Pinakes) avea 120 de volume.
înregistrările cuprindeau câteva date bibliografice
a
e operei şi date biografice ale autorului, elemente de la
mceputul fiecărei cărţi şi înregistrarea stihometrică a
publ U
- 1- S u t > C a l i m a c h a f o s t
descrisă circa o treime din
Arist C a î n l e b i b l i o t e c i L
°P continuată de e r a s a e s t e

cărţi, se ocupa „biblioteconomia" din acea vreme. rw; j S a m o t h r

a c e , care şi-a desfăşurat activitatea în
Date mai bogate, provenite din diferite documente Penoada de înflorire a criticii literare.
ale vremii, avem doar despre Biblioteca din Alexandria. afara a C C S t e i a c t i v i t a c a r e e s t e d e fa
oibliosw- îi> Pt una de
Această bibliotecă era parte componentă a Muzeului din grat şi nu de bibliotecar, bibliotecarii din Alexandria
 26 Mircea Regneală
se ocupau cu orânduirea cărţilor pe rafturi. Conform
cercetărilor recente, în această bibliotecă, cărţile erau
aranjate cronologic, dar erau grupate şi pe autori şi subiecte
sau în mod combinat - apropiat de ceea ce noi numim
astăzi aranjarea sistematică-alfabetică.
în Imperiul Roman, cel care răspundea de biblioteci
era procuratorul bibliotecilor, un fel de director general.
Acesta avea în subordine şi atelierele de copişti care
alimentau cu noi titluri bibliotecile.
După dispariţia Imperiului Roman de Apus, încep să
apară biblioteci în mănăstiri. Datele despre perioada de
început a acestor biblioteci sunt destul de sărace.
Abia din secolul al IX-lea avem primele informaţii
despre bibliotecile monastice. în regulamentul Mănăstirii
Bobbio, de exemplu, care datează din anul 835, se
precizează că bibliotecarul mănăstiresc are în sarcină atât
păstrarea cărţilor cât şi conducerea scribilor. Din secolul al
X-lea, călugărul care se ocupa de bibliotecă trebuia să facă
inventarul micilor colecţii de cărţi şi să înregistreze
împrumuturile. Tot din această perioadă începe să se aplice,
mai întâi în Franţa, apoi şi în alte ţări europene, Regula Sf.
Benoit, care înseamnă distribuirea de către bibliotecar la
începutul anului a câte unei cărţi fiecărui călugăr. Acesta
trebuie să o citească integral şi să o restituie la sfârşitul
anului. Adesea călugării îşi luau singuri cărţile din
armarium.
Preţul foarte ridicat al manuscriselor în acea epocă,
dar şi mai târziu, până la apariţia tiparului, face ca
preocuparea pentru păstrarea lor să fie foarte mare,
îndeosebi odată cu dezvoltarea învăţământului scolastic,
când se iau măsuri împotriva sustragerii lor de către
studenţi. Acesta este desigur motivul apariţiei aşa-numitelor
Noi studii de biblioteconomie 27
biblioteci înlănţuite, semnalate la Sorbona în 1289 şi la
Oxford în 1320. Statutul Bibliotecii Sorbona din 1321, de
exemplu, prevedea înlănţuirea în marea bibliotecă a celor
mai bune cărţi ale colegiului la fiecare disciplină de studiu.
Cărţile consultate mai rar şi dubletele - cum am spune noi
astăzi - precum şi cărţile destinate împrumutului se aflau în
mica bibliotecă, neînlănţuită. Această practică a dăinuit
9
până la începutul secolului al XVI-lea .
Aşadar, misiunea principală a bibliotecarului din
colegiile medievale consta în supravegherea lecturii,
misiune deloc simplă nici ieri, dar nici astăzi în anumite ţări
şi biblioteci în care bibliotecarul răspunde de integritatea
colecţiilor.
Bibliotecarul cel mai renumit al tuturor timpurilor,
cel care pune bazele ştiinţei bibliotecii - încă nedenumită
biblioteconomie - este Gabriel Naudé (1600-1663).
Lucrarea sa rămasă celebră, Advis pour dresser une
bibliothèque (Sfaturi pentru alcătuirea unei biblioteci),
tipărită la Paris în 1627, cunoaşte curând un succes
necunoscut pentru acea epocă. Apariţia acestei cărţi
reprezintă un moment memorabil pentru istoria
biblioteconomiei. Timp de trei secole ea a fost lucrarea de
căpătâi a multor generaţii de bibliotecari, dovadă între altele
Şi numeroasele ediţii apărute. A doua ediţie a cărţii a apărut
|ot la Paris, în 1644, sub îngrijirea lui Louis Jacob.
Urmă
toarele ediţii s-au succedat astfel: în 1658 apare o
ed
iţie în latină la Hamburg, o alta în engleză, în 1661, şi o
republicare a versiunii latine în 1703. După acestea
urmează trei ediţii moderne: în 1876 la Paris, în 1903 la
éd
>'tion refond^î^'- P A L L
' I E R D e n i s
- Les Bibliothèques. Cinquième
F m s :
Presses Universitaires de France, 1982.
 28 Mircea Regneală
Cambridge şi în 1963 la Leipzig, ultima editată de
10
renumitul profesor de biblioteconomie Horst Kunze .
In această lucrare de mici dimensiuni, sunt enunţate
clar principiile care trebuie să stea la baza funcţionării
oricărei biblioteci. Acestea sunt următoarele:
> principiul informării catalografice (în absenţa
bibliografiilor, încă inexistente, cataloagele urmează să fie
instrumentele de bază pentru informarea cititorilor care
trebuie „întocmite de cei mai pricepuţi şi inteligenţi
bibliotecari");
> principiul bibliotecii enciclopedice („o
bibliotecă înfiinţată pentru folosinţa publicului trebuie să fie
universală [...] cuprinzând pe toţi autorii de valoare care au
scris lucruri importante, indiferent de temă");
> principiul organizării publicaţiilor la raft în
funcţie de conţinutul acestora (clasificare metodică) („cea
mai bună aranjare este cea mai simplă, mai puţin
complicată, cea mai naturală, practică şi care urmează
[logica nota noastră] facultăţilor de teologie, medicină,
jurisprudenţă, istorie, filosofie, matematică, ştiinţe umaniste
- domenii care, la rândul lor, trebuie subdivizate, fiecare în
funcţie de alte specialităţi")".
Naude nu a fost numai un „teoretician", dacă
termenul nu este prea pretenţios pentru acea vreme (de
altfel lucrarea s-a născut din activitatea sa directă ca
bibliotecar), ci şi un practician. El a organizat şi a condus
vestite biblioteci ale epocii, între care cele ale cardinalilor
N A U D É , Gabriel. Advis pour dresser une bibliothèque. Leipzig :
V E B E D I T I O N , 1963.
1
' Ibid. passim.
HgjjíHÍJ" d e
biblioteconomie 29
• şj Barberini (Italia), precum şi cea a cardinalului
Mazarin (Franţa), pe care a deschis-o publicului într-o
vreme în care în Europa existau doar patru biblioteci
publice (Milano, Roma, Oxford şi cea a reginei Christina a
Suediei).
Traducerea în limba engleză a lucrării lui Naudé din
1661 realizată de John Evelyn, îi va servi ca îndrumar lui
Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716), bibliotecarul
ducelui de Brunswick la Hanovra şi director al bibliotecii
din Walfenbüttel. Filosof, om politic, istoric şi
matematician dar şi bibliotecar - şi unul dintre cei mai mari
- Leibniz a vorbit despre importanţa extraordinară a
resurselor unei mari biblioteci de cercetare pentru progresul
ştiinţelor. în timp ce mulţi dintre contemporanii săi
colecţionau cărţi rare şi „curioase", numai de dragul de a-şi
satisface un „hobby", Leibniz demonstrează cât de
importante sunt publicaţiile, îndeosebi cele recente, pentru
progresul ştiinţific şi literar al unei societăţi, şi atrage
atenţia asupra obligaţiei bibliotecilor de a achiziţiona
tocmai acele publicaţii care ţin la curent pe cercetător cu
ultimele idei dintr-un anumit domeniu. Corespondenţa sa cu
prinţul de Hanovra este edificatoare în acest sens.
Secolul al XVII-lea are câţiva bibliotecari celebri
ale căror nume trebuie să fie menţionate.
Vom cita mai întâi pe P. Louis Jacob, bibliotecar al
cardinalului Retz, care publică în 1644 Traite des plus
belles bibliothèques publiques et particulières (Tratat al
ce
lor mai frumoase biblioteci publice şi particulare), o
U c r a r e
care ne oferă date preţioase despre bibliotecile
eu
ropene ale primei jumătăţi a secolului al XVII-lea.
Un alt bibliotecar asupra căruia ne oprim este
Claude Clément. Iezuit francez, acesta va lucra ca
 30 Mircea Regneală
bibliotecar dar şi ca profesor la colegiul fondat de Filip II la
Madrid. E l este cel care preia formula egipteană biblioteca,
medicina sufletului şi propune să se scrie pe frontispiciul
bibliotecii deviza Unum scio quod nihil scio (Ştiu un lucru
anume că nu ştiu nimic). Lucrarea sa cu care a rămas în
istoria biblioteconomiei se numeşte Musei sive bibliothecae
instructio (Organizarea muzeului sau a bibliotecii), apărută
în 1635. în această carte, el vorbeşte atât despre organizarea
bibliotecilor cât şi despre decorarea acestora - design-ul
interior, am spune noi astăzi - îndeosebi cu diferite figuri
alegorice după gustul epocii. Lucrarea va reprezenta timp
de două secole „gramatica decorativă" a bibliotecilor din
întreaga Europă, din Austria până în Portugalia şi Anglia.
Biblioteca regală a Franţei va fi condusă timp de
peste un secol (sec. XVII) de un fel de „dinastie" a familiei
Bignon. Cinci membri ai acestei familii, bunic, tată, fiu,
nepot şi strănepot, vor da acestei biblioteci prestigiu,
reuşind să depăşească Biblioteca Mazarine. Ei au împărţit
biblioteca în patru departamente: manuscrise, cărţi tipărite,
12
titluri şi genealogii , stampe şi planşe gravate.
în secolul al XVIII-lea, de la Viena la Coimbra şi de
la Oxford la Roma şi Veneţia, vizitatorul erudit se simţea ca
la el acasă, deoarece cele mai multe cărţi erau redactate
într-o limbă familiară întregii Europe, latina. Pe pereţi erau
întâlnite aceleaşi picturi cu aceeaşi simbolistică, iar
inscripţionări identice vorbeau un limbaj accesibil tuturor.
Decoraţia din interiorul bibliotecilor, impusă adesea de
12
Genealogiile sunt şi astăzi la mare preţ în bibliotecile occidentale, atât
în cele europene, ca şi în cele din S U A , deşi aici , fiind o naţiune nouă,
s-ar putea crede că nu există un interes major pentru aceste lucruri. Dar
dacă ne gândim că o bună parte din emigranţi provine din ţările Europei
Occidentale, găsim explicaţia acestui interes.
fŢ j_gmrlii de biblioteconomie
0 31
bibliotecari, nu avea numai un scop artistic ci şi unul
etic, ^ orientare a lecturii cititorilor. Competenţa lor în
e
această direcţie era în afara oricărei îndoieli. Bibliotecarii
sunt cei care orientează pe pictori şi sculptori de a da o
formă plastică, de exemplu, sistemelor de clasificare a
cărţilor pentru a le face cât mai accesibile utilizatorilor
bibliotecilor. Bibliotecarii erau trataţi cu respect şi
consideraţie de biserică şi palat, ei înşişi fiind, în majoritate,
oameni de ştiinţă sau de litere cunoscuţi şi apreciaţi.
Bibliotecarii savanţi sunt cei care contribuie în acest
secol, în bună măsură, la realizarea unităţii intelectuale şi
spirituale a aşa-numitei Republici a Literelor, care unifica
atunci Europa.
Dacă în Evul Mediu, bibliotecari erau doar
călugării, în secolele al XVII-lea şi, mai ales, al XVIII-lea
încep să se adauge acestora şi oamenii de litere. Dar abia
după Revoluţia franceză de la 1789, oamenii de litere vor fi
angajaţi fără rezerve în funcţia de bibliotecar. Este
interesant în acest sens punctul de vedere a lui Esprit Calvet
(1728-1818), fondatorul bibliotecii din Avignon, care,
redactându-şi testamentul, scria că „nu trebuie încredinţat
postul de bibliotecar decât oamenilor de litere necăsătoriţi
Şi a-i destitui în cazul în care ei se căsătoresc" . 13
Dacă prejudecata celibatului a dispărut după 1800,
calitatea de oameni de litere a rămas foarte multă vreme
singura cerinţă pentru meseria de bibliotecar. Şi la noi,
acum, la începutul mileniului trei, se asociază această
Profesie cu literele - este bun de bibliotecar doar cel care a
erminat această facultate. De aceea, în aproape toate şcolile
generale şi liceele lipsite de bibliotecar, profesorului de
M
A S S O N , Andre; P A L L I E R , Denis. Op. cit. , p. 54.
 32 Mircea Regneală
limba română îi revine prin tradiţie obligaţia de a se ocupa
de bibliotecă. Este tot o prejudecată.
Se uită faptul că biblioteconomia are un caracter
interdisciplinar, este mult mai mult o meserie tehnică, cu
specificul ei bine determinat, decât una filologică. De altfel,
cerinţele biblioteconomice contemporane impun ca
bibliotecarul să fie în afară de cunoscător al tehnicilor de
bibliotecă şi specialist în profilul bibliotecii în care
lucrează. De exemplu, dacă este o bibliotecă de matematică,
e recomandabil ca bibliotecarul să aibă studii de bază de
matematică, iar dacă este de biologie, studii de biologie etc.
De aceea, în multe ţări, biblioteconomia se învaţă după
absolvirea unei facultăţi, prin cursuri postuniversitare.
Prejudecata studiilor filologice vine din faptul că cei
mai mulţi bibliotecari în secolul trecut - mă gândesc la cei
francezi, în primul rând, pe care i-am copiat şi noi în mare
măsură - erau oameni de litere „care citeau şi scriau mult".
Numărul acestora este însemnat. Vom da câteva exemple.
Charles Nodier (1780-1884), în anul în care este
numit bibliotecar şef la Biblioteca Arsenalului, 1823, era
deja un cunoscut scriitor,dar şi un mare bibliofil. Editează
în 1834 publicaţia Bulletin du bibliophile. în salonul său
literar erau întâlniţi Alfred de Musset, Alexandre Dumas,
Saint-Beuve şi alţi scriitori ai vremii.
Saint-Beuve (1804-1869) - marele critic literar
francez, a fost în tinereţe un fidel cititor la Biblioteca
Arsenalului. Sfătuit de Nodier, devine în 1840 bibliotecar la
Biblioteca Mazarine, una dintre marile biblioteci ale
Franţei, unde lucrează timp de opt ani şi unde îşi adună
informaţii pentru renumita sa lucrare Causeries du hindi,
care 1-a făcut celebru. E l consideră că principala calitate a
IjriKstudii de biblioteconomie 33
bibliotecarului este de a fi amabil cu cititorii săi, a orienta
studiul, spunem noi.
O altă personalitate a literelor franceze devenită
bibliotecar este Leconte de Lisle (1818-1894). Acesta
devine bibliotecar la Biblioteca Senatului după ce a obţinut
deja notorietate literară.
Sunt personalităţi în domeniul literelor care au
devenit şi teoreticieni ai biblioteconomiei, cum este cazul
lui Pierre Gustave Brunet. Acesta este autorul celebrului
Manuel du bibliothécaire (Manualul bibliotecarului),
apărut în 1810, care a servit ca lucrare de bază mai multor
generaţii de bibliotecari, ultima ediţie datând din 1860.
Această lucrare are între altele meritul de a fi trasat liniile
directoare ale activităţii biblioteconomice în secolul al
XIX-lea.
In a doua jumătate a secolului al XIX-lea are loc o
modificare de atitudine în aprecierea profesiei: se face apel
din ce în ce mai frecvent la specialişti care să conducă
bibliotecile. încă din 1839 în Regulamentul Bibliotecii
Naţionale se acordă dreptul absolvenţilor de la École des
Chartes de a lucra în cea mai importantă bibliotecă a
4
Franţei .
Dintre aceştia, îndeosebi după 1850, apare o pleiadă
de bibliotecari şi bibliografi iluştri care dezvoltă tehnica
biblioteconomică şi bibliografică. în fruntea lor se situează
^eopold Delisle, care, devenit administratorul de la
10teCa N a i o n a l ă an a
Écol * ' g J e a z ă mai mulţi absolvenţi de la
o e des Chartes. Aceştia vor realiza lucruri remarcabile
ae
osebi în domeniul catalografiei.
e l l s l e e s t e r i m u l
tehn ' ° P care pune accent pe caracterul
^fjd pregătirii profesionale a bibliotecarului. El
U
II " —
lbld
-passi .
m
 34 Mircea Regneală
considera că „ucenicia este tot atât de necesară pentru a
administra o bibliotecă ca şi pentru a conduce un vapor,
pentru a construi un edificiu sau pentru a monta, întreţine şi
face să funcţioneze fără accidente diferite piese ale unui
mecanism complicat". Afirmă că „bibliografia şi
biblioteconomia au devenit ştiinţe sau arte ale căror
complexităţi sporesc din an în an". Salută „această evoluţie
a tehnologiei care nu poate fi oprită şi care sporeşte şi
reînnoieşte în fiecare moment utilajul bibliotecii, fenomen
analog celui care se petrece în laboratoarele ştiinţifice şi în
15
atelierele industriale" . în 1897, sub conducerea sa, apare
Catalogue général des imprimés de la Bibliothèque
Naţionale, poate cel mai important repertoriu bibliografic
din lume.
Aceleaşi idei novatoare privind rolul bibliotecarului
în epoca modernă le împărtăşeşte şi Melvil Dewey, inspirat
de idealurile revoluţiei franceze. El aprecia că „nici o
sarcină nu este mai importantă şi nu merită mai multă
onoare decât cea îndeplinită în serviciul comunităţii de un
bibliotecar competent şi serios. A fost un timp când
biblioteca semăna mult cu un muzeu şi bibliotecarul cu un
şoarece de bibliotecă [...] şi în care vizitatorii contemplau
cu multă curiozitate cărţile rare şi manuscrisele. A venit
timpul în care biblioteca este o şcoală şi bibliotecarul un
educator în sensul cel mai nobil al termenului" .
Dintre toate personalităţile biblioteconomiei
mondiale, Gabriel Naudé şi Melvil Dewey sunt numele cele
mai frecvent rostite.
Dacă Gabriel Naudé rămâne întemeietorul
biblioteconomiei prin celebra sa lucrare, de care ne-am
]5
Ibid.,p. 57.
16
Ibid., p. 54.
Noi studii de biblioteconomie 35
ocupat puţin mai înainte, Melvil Dewey este realizatorul, în
1876, al celui mai durabil sistem de clasificare pentru
biblioteci apărut până astăzi, Clasificarea Zecimală Dewey,
perfecţionată ulterior de Institutul Internaţional de
Bibliografie de la Bruxelles, devenind Clasificarea
Zecimală Universală. în anul 2001, americanii şi cu ei
ntreaga lume bibliotecară sărbătoreau, în cadrul
Conferinţei IFLA de la Boston, 125 de ani de la apariţia
sistemului de clasificare a lui Dewey. Tot Dewey este şi
fondatorul primei şcoli americane de biblioteconomie.
Spre sfârşitul secolului al XlX-lea, sporirea
numărului de bibliotecari şi creşterea rolului lor în societate
determină apariţia primelor asociaţii profesionale:
American Library Association (Asociaţia Bibliotecarilor
Americani), în 1876, şi Library Association (Asociaţia
Bibliotecarilor Englezi), în 1877.
în secolul al XX-lea se produc modificări
importante şi în statutul şi mentalitatea bibliotecarului.
Bibliotecarul, odată cu proliferarea publicaţiilor, ar trăi,
după expresia lui John Foskett, un proces de alienare,
determinat de neputinţa de a stăpâni, din punctul de vedere
al conţinutului, publicaţiile pe care le are în grijă, ceea ce îl
„discreditează" în ochii cititorului, deprins până atunci cu
bibliotecarul omniscient: de la bibliotecarul savant se
ajunge la bibliotecarul tehnician şi uneori funcţionar.
Ceea ce se cuvine a fi subliniat este efortul deosebit
al bibliotecarilor în a stăpâni fluxul informaţional, efort
vizibil încă de la sfârşitul secolului al XlX-lea, dar mai ales
m
prima jumătate a secolului al XX-lea, când suntem
martorii unei febrile căutări de noi tehnici de indexare a
°curnentelor. Numărul bibliotecarilor preocupaţi de acest
as
Pect este important.
 36 Mircea Regneală
în 1891, C A . Cutter propune Clasificarea Extinsă;
J.D. Brown publică în 1906 Clasificarea pe subiecte; H.E.
Bliss realizează în 1935 Clasificarea Bibliografică,
publicată abia în 1952-1953; S.R. Ranganathan, poate cel
mai valoros bibliotecar după Dewey, publică în 1933,
Clasificarea Colon; Paul Otlet, Henri La Fontaine şi
Donker Duyvis, publică în 1905 Clasificarea Zecimală
Universală, prin dezvoltarea clasificării lui Dewey.
O caracteristică a biblioteconomiei secolului al
XX-lea este apariţia bibliotecarului specialist care, pe lângă
formaţia sa de bază superioară în profilul bibliotecii, posedă
şi temeinice cunoştinţe de biblioteconomie. Recâştigarea
parţială a prestigiului bibliotecarului savant de odinioară
pare să se producă astăzi în bibliotecile specializate.
Alte trăsături ale bibliotecarului contemporan
constau în însuşirea tehnicilor informatice aplicate în
procesele de achiziţionare şi prelucrare a documentelor de
bibliotecă, pe de o parte, şi participarea la programe
naţionale şi internaţionale privind realizarea de instrumente
colective de lucru: cataloage naţionale şi internaţionale pe
suport informatic, bibliografii internaţionale, baze de date
bibliografice comune etc, pe de altă parte.
2. Biblioteconomia românească
2.1. Biblioteconomia românească de la
începuturi până la sfârşitul celui de-al doilea
război mondial
Date istorice
Istoricul biblioteconomiei este pretutindeni strâns
legat de existenţa bibliotecilor.
Atâta vreme cât nu există biblioteci importante, cu
un număr mare de cărţi, nu se poate vorbi de tehnici de
bibliotecă. Pe teritoriile locuite de români nu au existat
astfel de biblioteci decât începând cu secolul al XVIII-lea.
Cea mai importantă bibliotecă românească datează
de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al
XVIII-lea. Este vorba de celebra bibliotecă a stolnicului
Constantin Cantacuzino, bibliotecă care rivaliza cu marile
biblioteci ale Europei occidentale. Conform unor mărturisiri
din epocă, această bibliotecă îşi avea aşezate colecţiile pe
baza unor reguli prestabilite, probabil cele cuprinse în
lucrarea lui Gabriel Naude.
Primele documente scrise care cuprind recomandări
Pnvind organizarea colecţiilor datează din a doua jumătate
a
secolului al XVIII-lea, din vremea lui Grigore Alexandru
 38 Mircea Regneală
Ghica (1766) în Moldova şi Alexandru Ipsilanti (1776) în
Ţara Românească ale căror academii deţineau şi biblioteci.
Date mai numeroase privind unele activităţi
biblioteconomice apar abia în prima jumătate a secolului al
XlX-lea.
în Regulamentul şcoalelor, anexă a Regulamentului
Organic din Ţara Românească, publicat în 1833, la Art. 246
şi 247 se vorbeşte de dezvoltarea fondurilor de publicaţii
ale bibliotecilor Colegiului „Sf. Sava" din Bucureşti şi
Şcolii din Craiova prin achiziţie, dar şi ca urmare a
obligaţiei autorilor şi editorilor de a da cu titlu gratuit cinci
exemplare din fiecare publicaţie tipărită Bibliotecii
Colegiului „Sf. Sava" şi trei exemplare Bibliotecii Şcolii
1
din Craiova .
Permisul de lectură (biletul epitropiei), elaborat pe o
perioadă de patru luni, cu posibilitate de reînnoire, este
menţionat pentru prima dată în Regulamentul Bibliotecii
2
Academiei Mihăilene din Iaşi din 1841 . Tot în acest
regulament se prevede şi un fel de evidenţă a cititorilor şi
lecturii: cititorii fiind obligaţi să semneze într-un registru în
care îşi notează şi cărţile cerute spre lectură. Totodată se
atrage atenţia că deteriorarea cărţilor este aspru sancţionată,
împrumutul publicaţiilor este interzis sub pedeapsa
îndepărtării din post a bibliotecarului.
După 1840, producţia editorială crescând, sporeşte
şi numărul de biblioteci şi, respectiv, de regulamente
privind organizarea şi funcţionarea lor.
Pentru prima oară, folosirea ştampilei (peceţii) ca
însemn de proprietate este întâlnită în Statutele Societăţii
1
Regulamentul organic. Ediţia a Il-a. Bucureşti, 1847, p. 427-428.
2
Catalogul cărţilor de cetit în Biblioteca Academiei Mihăilene.
Institutul A l b i n e i , 1841, p. 2-3.
Noi studii de biblioteconomie 39
Medico-Istorico-Naturale din Iaşi din 2 mai 1844 în partea
3
destinată bibliotecii . Tot aici se menţionează posibilitatea
împrumutului ziarelor pe un termen care să nu depăşească
opt zile ;
în Regulamentul pentru Biblioteca Şcoalelor din
Moldova, publicat în 1851, apar absolut toate elementele
biblioteconomice principale legate de organizarea şi
funcţionarea unei biblioteci moderne: principiile şi tehnicile
de achiziţii; donaţiile; depozitul legal; schimbul
interbibliotecar; inventarierea publicaţiilor; catalogarea
publicaţiilor; prezervarea publicaţiilor; permisul de lectură;
drepturile şi îndatoririle cititorilor; sancţiuni pentru
deteriorarea publicaţiilor; condiţii minime de lectură;
raportul anual despre starea bibliotecii . 4
în 1862 printr-un proiect de organizare a Bibliotecii
Naţionale din Iaşi, B.P. Hasdeu vorbeşte despre rolul social
al bibliotecilor, dar şi despre unele probleme de tehnică de
bibliotecă, cum ar fi organizarea unui sistem de cataloage:
„sistematic, limbistic, şi alfabetic". Marelui lingvist îi
datorăm şi introducerea termenului de bibliologie, dar nu cu
înţelesul de mai târziu ci cu sensul de bibliografie.
Concepţia sa despre Biblioteca Naţională, de exemplu, este
una foarte modernă. Ca instituţie care tezaurizează întreaga
gândire scrisă a unei naţiuni, el propune „adunarea în
Biblioteca Naţională a tuturor manuscriselor şi tipăriturilor
ce stau expuse pierderii şi stricăciunii prin mănăstirile şi
Statutul Societăţii Medico-Istorico-Naturale din Iaşi, din 2 mai 1844.
n :
Mătuşoiu, Constantin; Dinu, Mihaela-Helene. Istoria bibliotecilor
ţn•România în legi şi documente (1817 - 1944). V o i . I. Constanţa:
4 B R : E X P 0 n t 2 0 1 p 3 9 4 2
M- ' °' ° ' - ~~ '
laşi: aruşom, Constantin; Dinu, Mihaela-Helene. Istoria bibliotecilor din
0 n a n i a î n le
p L 8i?i documente (1817-1944). Voi. I. Constanţa: F . A . B . R :
c x
Ponto, 2001, p. 39-42
 40 Mircea Regneală
5
bisericile oraşelor şi satelor din România" . Documentele
care urmează a fi introduse în colecţiile viitoarei Biblioteci
Naţionale, apreciază Haşdeu, trebuie descrise detaliat - fapt
care va fi realizat mai târziu de autorii Bibliografiei
Româneşti Vechi.
Regulamentul pentru bibliotecile publice, din 28
octombrie 1864, redactat sub supravegherea lui N .
Cretzulescu, are valoarea unei legi a bibliotecilor.
Bibliotecile sunt privite ca un sistem unitar organizat pe
bază teritorială şi administrativă. în acest sistem sunt
cuprinse trei categorii de biblioteci: biblioteci didactice
speciale (biblioteci şcolare); biblioteci comunale (comune
urbane şi rurale); biblioteci publice centrale.
în capitolul I sunt prezentate în detaliu, aceste trei
tipuri de biblioteci şi funcţiile lor.
Bibliotecile didactice speciale sunt înfiinţate pe
lângă fiecare şcoală secundară şi primară finanţată de
Ministerul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
Bibliotecile comunale sunt «biblioteci publice
poporane» create şi finanţate de consiliile comunelor
urbane şi rurale. Aceste biblioteci au fost gândite şi ca
muzee locale care să expună medalii, monede şi obiecte
arheologice.
Cea de-a treia categorie este formată din bibliotecile
publice centrale. Acestea sunt în număr de două: una la
Bucureşti şi alta la Iaşi. Ele cuprind colecţii enciclopedice,
dar şi obiecte muzeale. Aceste biblioteci, din publicaţiile
primite gratuit conform legii presei (noţiunea de depozit
legal nu era încă utilizată), păstrează două exemplare pentru
5
P O P E S C U , G h . Formarea concepţiei biblioteconomice româneşti şi
pregătirea profesională a bibliotecarilor. Contribuţii. în: Probleme de
bibliologie. V o i . II. Bucureşti, 1967, p. 47-77.
Noi studii de biblioteconomie 41
colecţiile proprii iar restul este împărţit bibliotecilor
didactice speciale şi bibliotecilor comunale.
Fondul de publicaţii al acestor biblioteci se
îmbogăţeşte pe următoarele căi: prin donaţii, prin achiziţia
de la buget, prin depozit legal şi prin schimb naţional şi
internaţional.
Capitolul II se referă la personalul bibliotecilor.
Acesta, în funcţie de mărimea bibliotecilor, este compus din
bibliotecari, subbibliotecari, custozi şi personal de îngrijire.
Bibliotecile publice centrale aveau un aşa-numit comitet
special de conducere format din rectorul universităţii,
decanii facultăţilor, revizorul şcolar şi bibliotecarul în
calitate de secretar.
în capitolul III sunt precizate atribuţiile personalului
bibliotecilor. Bibliotecarul este deopotrivă director, şef de
serviciu şi specialist în biblioteconomie care se ocupă cu
achiziţia, inventarierea şi catalogarea publicaţiilor.
Subbibliotecarul serveşte cititorii, face corespondenţa şi
ţine locul bibliotecarului. Custozii sunt depozitarii de astăzi,
dar şi supraveghetorii lecturii. Ultima categorie este
formată din personalul de îngrijire.
Regulamentul prevede şi un comitet special de
conducere cu următoarele atribuţii:
^ face selecţia titlurilor de achiziţie din sumele
prevăzute în buget în acest sens, pe baza unor criterii
Ştiinţifice şi etice;
^ aprobă schimbul interbibliotecar;
> primeşte donaţii;
^ verifică inventarierea şi catalogarea
Publicaţiilor;
^ coordonează activitatea bibliotecilor publice
centrale şi celor comunale şi didactice;
a
 42 Mircea Regneală
> întocmeşte raportul anual asupra stării
bibliotecilor publice centrale şi a celor comunale.
Capitolul IV Despre cataloage, inventare, registre
dezvoltă, în general, problemele tehnice ale muncii de
bibliotecă. în Art. 22, de exemplu, se face precizarea că
bibliotecile centrale trebuie să aibă secţiuni separate pentru
cărţi, manuscrise, stampe, numismatică, rarităţi.
Pentru fiecare dintre aceste secţiuni trebuie create
cataloage şi inventare speciale realizate după principii şi
reguli moderne, în două exemplare: unul va sta în bibliotecă
iar celălalt la ordonatorul principal de credite, Ministerul
Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Lista dubletelor
inutilizabile va fi publicată anual de minister. Copii ale
cataloagelor vor fi transmise principalelor biblioteci
europene în vederea negocierii schimburilor de publicaţii.
în registrul de aur al bibliotecilor centrale se vor
înregistra donatorii cu peste zece galbeni iar cei cu peste
200 de galbeni sunt trecuţi în categoria fondatorilor
bibliotecilor. Donatorii cu mai puţin de zece galbeni
primesc mulţumiri în scris. Conducerea tuturor bibliotecilor
se face de către un organ central unic care este Ministerul
Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
Ultimul capitol, al cincilea, se referă la „lectură şi
lectori". Vom întâlni aici multe din practicile noastre de
astăzi.
Bibliotecile centrale vor trebui să aibă una sau mai
multe săli (saloane) de lectură în care au permisiunea să
citească numai cei cu un comportament ireproşabil. Pentru
a consulta manuscrise şi stampe este nevoie de aprobarea
specială a comitetului bibliotecii. Intrarea în bibliotecă cu
publicaţii proprii este permisă numai cu aprobarea scrisă a
subbibliotecarului.
Cererile de lectură se fac „pe o foiţă de hârtie" dată
ititorului la intrarea în bibliotecă. Acest buletin de cerere,
sprimit de cititor la restituirea publicaţiilor, trebuie
prezentat custodelui la plecarea din bibliotecă. Numărul
cărţilor care poate fi solicitat este de patru. Pentru buna
desfăşurare a lecturii, o serie de restricţii sunt impuse,
împrumutul este, de regulă, interzis. Excepţie se face pentru
donatorii trecuţi în cartea de aur şi profesorii publici.
Ceilalţi cititori, dacă insistă să împrumute, vor lăsa în
garanţie preţul lucrării împrumutate. Nici o lucrare nu se va
împrumuta mai mult de o lună.
în lunile iulie şi august, precum şi câte zece zile de
Crăciun şi de Paşte, bibliotecile sunt închise. în acest timp
se fac inventarierea şi desprăfuirea publicaţiilor.
Am zăbovit mai mult asupra acestui regulament-
lege deoarece, aşa cum se poate uşor constata, el este
surprinzător de modern, de actual chiar, şi va sta la baza
dezvoltării biblioteconomiei româneşti moderne. Tot ceea
ce s-a întreprins ulterior se regăseşte într-un fel sau altul în
acest document . 6
Cota publicaţiei este pentru prima dată menţionată
în Regulamentul pentru funcţionarea bibliotecilor populare
din 5 septembrie 1898 . 7
In Regulamentul pentru înfiinţarea şi administrarea
bibliotecilor populare ale Asociaţiunii pentru Literatura
Română şi Cultura Poporului Român, din 1899 se vorbeşte
de biblioteci populare ambulante, un fel de biblioteci
Monitorul Oficial, nr. 240, 28 octombrie 1864.
Monitorul Oficial, nr. 123, 5 septembrie 1898.
 44 Mircea Regneală
mobile , asemănătoare celor pe care le au astăzi francezii în
regiunile montane slab populate. Modul de funcţionare a
acestor biblioteci este ingenios gândit spre a veni
deopotrivă în întâmpinarea unei largi populaţii româneşti
din Transilvania dornică de lectură, dar şi spre a scăpa de
supravegherea strictă a cenzurii austro-ungare.
Un alt regulament important care a contribuit la
dezvoltarea biblioteconomiei româneşti este Regulamentul
pentru Biblioteca Academiei Române din 30 martie 1884,
cu modificările din 1894-1910.
Acest regulament realizat de Ioan Bianu sub
îndrumarea lui Ion Ghica şi D.A. Sturdza are şase capitole:
> „ compunerea şi localul;
> regularea internă;
> sporirea şi întreţinerea;
> personalul;
> împrumutări;
> dispoziţiuni tranzitorii".
încă din Articolul 4 se precizează că orice document
deţinut de bibliotecă va purta „sigiliul special al bibliotecii,
pe lângă care se va lipi şi numele donatorului" (pare
surprinzător acest lucru, dar se ştie că cea mai mare parte a
colecţiilor Bibliotecii Academiei Române cuprinde în anii
de început publicaţii donate de marii oameni de cultură
români). Aproape întregul capitol II cuprinde indicaţii
minuţioase privind catalogarea publicaţiilor. în Articolul 20
se prevede chiar realizarea unui catalog special „pentru
8
Regulamentul pentru înfiinţarea şi administrarea bibliotecilor poporale
ale Asociaţiunii pentru Literatura R o m â n ă şi Cultura Poporului Român,
în: Transilvania, 30, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1899, p. 64-69.
Noi studii de biblioteconomie 45
cărţile româneşti şi tipărite în România până la anul 1830,
urmat de un indice alfabetic".
Anul 1830 a rămas până astăzi limita până la care
tipăriturile româneşti sunt considerate publicaţii de
patrimoniu. Articolul 17 precizează că se va întocmi „pe
bilete" catalogul pe materii. Este vorba de primul catalog pe
fişe din ţara noastră care a fost realizat de Biblioteca
Academiei Române. Manuscrisele sunt înregistrate atât în
inventare cât şi în cataloage speciale. După modelul
Bibliotecii Naţionale a Franţei se preconizează publicarea
trimestrială a buletinului Creşterea colecţiunilor. în vederea
evitării pierderii ziarelor, acestea se dau pentru lectură
numai legate.
Lectura în Biblioteca Academiei este permisă -
practică rămasă în vigoare până astăzi - numai persoanelor
care fac cercetări ştiinţifice şi numai în urma recomandării
membrilor activi ai academiei sau, cu aprobarea specială, pe
o perioadă determinată, a directorului bibliotecii. Fac
excepţie membrii academiei, profesorii universitari şi
demnitarii. De împrumutul intern beneficiază numai
membrii academiei. Iniţial, aceştia puteau împrumuta, până
la 25 de volume şi pe o perioadă de 3 luni. Ulterior numărul
volumelor a fost redus la cinci şi perioada de împrumut la o
lună.
Recuperarea publicaţiilor împrumutate se face în
ultimă instanţă în justiţie (art.41). Mai multe articole au în
vedere modul în care cititorii trebuie să păstreze publicaţiile
Primite spre lectura în sală sau la împrumut.
Evoluţia biblioteconomiei româneşti se poate uşor
a şi din regulamentele altor tipuri de biblioteci.
 46. Mircea Regneală
Astfel, Regulamentul pentru funcţionarea
9
bibliotecilor şcolare şi populare din 9 septembrie 1922
prevede obligaţia ca fiecare bibliotecă şcolară şi populară să
aibă două cataloage: un catalog-inventar şi un catalog pe
materii. Ideea existenţei unei singure biblioteci într-o
comună cu dublă funcţie: şcolară şi publică a fost enunţată
de Spiru Haret încă din 1898, anul înfiinţării primelor 320
de biblioteci populare.
Legea pentru învăţământul primar al statului din
1924 prevede la art. 2 că „pe lângă bibliotecile şcolare pot
funcţiona biblioteci populare, cu scopul de a răspândi în
popor cunoştinţe folositoare". Acest articol a rămas
neschimbat cu toate modificările legii din anii 1929, 1932,
1934, 1935 şi 1937.
Lectura în aceste tipuri de biblioteci era gratuită,
după modelul celor mai bune biblioteci din vest.
Regulamentul Bibliotecii Universitare din Cluj din
10
29 aprilie 1923 este primul regulament amplu al unei
biblioteci universitare româneşti. Deşi această bibliotecă
este destinată profesorilor şi studenţilor universităţii clujene
ea este deschisă şi altor persoane interesate de lectură.
Programul cu publicul este de zece ore zilnic (8 - 13 şi 15 -
20), cu excepţia zilei de duminică. Personalul era obligat să
poarte „uniformă".
Prelucrarea publicaţiilor este complexă: publicaţiile
se ştampilează la începutul, la sfârşitul şi la mijlocul
volumului; fiecare publicaţie este evidenţiată în registrul de
intrare şi în catalogul inventar, catalogul alfabetic, catalogul
pe materii şi, eventual, într-un catalog special de cursuri şi
9
Buletinul Oficial al Ministerului Instrucţiunii, nr. 524, septembrie
1922.
10
Monitorul Oficial, nr. 21, 29 aprilie 1923.
Noi studii de biblioteconomie 47
manuale. Lectura era gratuită în această universitate
comparativ cu alte universităţi româneşti, unde era permisă
contra cost. Permisul de intrare conţine fotografia cititorului
(e primul regulament care îl semnalează). împrumuturile
sunt consemnate în două evidenţe: după numele
împrumutătorilor şi după numele autorilor. Termenele de
împrumut sunt destul de largi: un semestru pentru profesorii
universitari şi două luni pentru alţi cititori. în timpul
vacanţei universitare (1 iulie - 31 august) biblioteca este
închisă pentru cititori, cu excepţia profesorilor care pot
împrumuta şi în această perioadă.
Concediile personalului sunt diferenţiate după cum
urmează: directorul şi personalul tehnic, şase săptămâni,
personalul administrativ, cinci săptămâni, personalul de
serviciu, două săptămâni. Acest concediu se efectuează
numai în perioada vacanţei de vară.
După primul război mondial odată cu progresul
întregii societăţii româneşti, numărul bibliotecilor de
diferite tipuri creşte simţitor.
Prin Decizia nr. 1881 din 13 iunie 1923, Ministerul
Instrucţiunii hotărăşte înfiinţarea de biblioteci pedagogice
pentru a veni în sprijinul personalului didactic. Aceste
biblioteci, create în toate şcolile normale din judeţe, sunt
biblioteci de împrumut". De asemenea prin Decizia nr.
13624 a Ministerului Instrucţiunii Publice din 16 iunie
^ 2JMf3 se înfiinţează 1.000 de biblioteci şcolare şi populare
e 12
P lângă şcolile primare . Regulamentul pentru
.funcţionarea şcoalelor secundare, din 14 iulie 1929
1 1 141 t l c i a I a l
'•J?? * " °- Ministerului Instrucţiunii Publice, nr. 534 - 535
,2 ' ^ - a u g u s t 1923.
\\x\\'J ,etlml
°fi l cia
al Ministerului Instrucţiunii Publice, nr 533 - 534
l l e
- a u g u s t 1923, p. 4 4 8 - 4 4 9 . " '
 48 Mircea Regneală
prevede înfiinţarea în fiecare şcoală secundară atât a unei
biblioteci generale cât şi a mai multor biblioteci de clasă
aflate în grija elevilor. Bibliotecarul şcolii răspunde atât de
biblioteca generală a şcolii cât şi de bibliotecile de clasă pe
care le verifică săptămânal.
Prin Legea pentru Organizarea învăţământului
I3
Universitar din 22 aprilie 1932 prevede între alte taxe pe
care le percep universităţilor şi taxa de bibliotecă.
Biblioteca Academiei Române a fost foarte multă
vreme pentru întreaga biblioteconomie românească
adevărata şcoală „naţională" de bibliotecă, atenţia tuturor
bibliotecilor noastre îndreptându-se spre ceea ce se face aici
din punct de vedere profesional.
Instrucţiunile provizorii pentru funcţionarea
14
serviciilor realizate de Biblioteca Academiei Române şi
tipărite la Editura Cartea Românească în 1940 este cel mai
important document biblioteconomie românesc până la
venirea regimului comunist la putere. Aceste instrucţiuni,
sub forma unui regulament amplu, de peste 150 de pagini,
prezintă în detaliu întreaga activitate biblioteconomică din
Biblioteca Academiei Române.
în Cuvânt înainte, semnat de Generalul R. Rosetti
directorul bibliotecii, se precizează că dezvoltarea deosebită
a colecţiilor Bibliotecii Academiei şi progresul realizat de
„ştiinţa bibliotecărească au arătat regretatului Ioan Bianu,
alcătuitorul şi îndrumătorul Bibliotecii Academiei, nevoia
unor instrucţiuni de detaliu pentru funcţionarea diferitelor
servicii. în acest sens, împreună cu A l . Sadi-Ionescu a
alcătuit pe temeiul celor văzute în biblioteci străine sau
13
Monitorul Oficial, nr. 96, 22 aprilie 1932.
1 4
Biblioteca Academiei R o m â n e . Instrucţiunile provizorii
funcţionarea serviciilor. Bucureşti: Cartea Românească, 1940.
Noi studii de biblioteconomie 49
publicate în reviste de specialitate, cum şi pe experienţa lor
de mulţi ani la Academie, instrucţiuni pentru catalogarea
cărţilor, care datează din 1918. Au urmat norme pentru
15
serviciul de primiri în 1927" .
Instrucţiunile, rezultatul unei îndelungate activităţi
practice a acestei instituţii, coroborate cu literatura de
specialitate şi experienţele străine cele mai recente
cuprinzând totalitatea tehnicilor de bibliotecă, sunt în
realitate un adevărat manual de biblioteconomie cu aplicaţie
la documentele deţinute de Biblioteca Academiei Române.
Instrucţiunile cuprind şapte capitole. Primele patru
se referă la organizarea şi gestionarea colecţiilor (Secţiunea
Imprimatelor, Secţiunea Stampelor, Secţiunea
Manuscriselor, Cabinetul Numismatic). Capitolul V
cuprinde instrucţiuni legate de eliberarea permisului de
lectură. Capitolul VI are în vedere probleme de conservare
şi reproducere iar Capitolul VII este un regulament de
ordine interioară.
în Secţiunea Imprimatelor se dezvoltă temele:
> primirea şi înregistrarea imprimatelor;
> inventarierea şi catalogarea cărţilor;
> inventarierea şi catalogarea periodicelor;
^ legatul imprimatelor;
^ sala de lectură;
^ împrumutul.
In Secţiunea Stampelor sunt cuprinse probleme
legate de: achiziţia şi prelucrarea stampelor, hărţilor,
atlaselor şi muzicii, norme pentru consultarea stampelor.
In Secţiunea Manuscriselor se au în vedere
următoarele aspecte: manuscrise, documente, cărţi
pentru
Ibidem, p.7.
 50 Mircea Regneală
româneşti vechi (1508 - 1830); norme pentru conservarea
materialului şi pentru cercetarea lui.
Aşadar, Biblioteca Academiei a rămas model pentru
toate celelalte biblioteci româneşti până în 1955, anul în
care regimul comunist creează o altă bibliotecă, Biblioteca
Centrală de Stat, pe care o investeşte cu funcţii naţionale şi
căreia îi acordă subvenţii substanţiale ignorând această
bibliotecă „burgheză". Activitatea biblioteconomică a
Bibliotecii Academiei în timpul regimului comunist a fost
una modestă. Perioada biblioteconomică de glorie din anii
interbelici nu a mai fost niciodată atinsă, chiar dacă din
1973 a redevenit, alături de Biblioteca Centrală de Stat,
bibliotecă naţională cu activităţi de reevaluare a producţiei
editoriale de până la anul 1944.
Cum se poate uşor observa din cele prezentate până
acum, biblioteconomia românească a fost, în general,
sincronă cu realizările profesionale din Europa şi America.
Clasificarea zecimală universală, de exemplu, ca
sistem modern de organizare a publicaţiilor este introdusă
la noi, - la puţină vreme după elaborarea sa de Institutul
Internaţional de Bibliografie de la Bruxelles, condus de
Paul Otlet şi Henri La Fontaine, - la Biblioteca Fundaţiei
Universitare, în 1913, şi apoi la Biblioteca Academiei
Române, în 1915, unde înlocuieşte sistemul de clasificare
pe litere al lui Otto Hartwig, după care se clasificau
publicaţiile din 1904.
Depozitul legal
în cercetarea fenomenului biblioteconomie
românesc, depozitul legal reprezintă una dintre temele de
interes major. Depozitul legal prezintă importanţă pentru
Noi studii de biblioteconomie 51
ştiinţa bibliotecii deoarece el a fost şi mai este încă înţeles
ca o modalitate de dezvoltare a colecţiilor unor biblioteci.
Potrivit accepţiunii contemporane, depozitul legal
este procesul de achiziţionare gratuită a publicaţiilor unei
ţări (uneori şi referitor la ţara respectivă), printr-o
dispoziţie legală şi depozitarea acestora într-o bibliotecă
(sau anumite biblioteci) într-un spaţiu special destinat în
-cest scop.
Publicaţiile primite prin depozit legal trebuie astfel
organizate încât accesul la ele să fíe posibil în anumite
situaţii, prevăzute în legile sau normele naţionale.
Trebuie spus din capul locului că depozitul legal nu
este o formă curentă de dezvoltare a colecţiilor
bibliotecilor, de urmările acestei prevederi beneficiind, în
fiecare ţară, un număr redus de instituţii.
Din punct de vedere istoric, depozitul legal a
îndeplinit următoarele funcţii:
> dezvoltarea colecţiilor unor biblioteci publice
sau ştiinţifice;
> dotarea unor biblioteci personale ale
demnitarilor de stat;
> cenzură a publicaţiilor;
> evidenţă a dreptului de autor.
In epoca contemporană, depozitul legal este
onsiderat un mijloc de constituire a unui tezaur naţional de
documente tipărite şi documente multimedia , care 16
serveşte:
Astăzi datorită varietăţii de mijloace de multiplicare şi a suporturilor
:
mregistrare e greu de stabilit care sunt documentele care intră sub
cidenţa depozitului legal. Acest lucru trebuie însă precizat în actele
nciale cu putere de lege.
 52 Mircea Regneală
> ca bază pentru elaborarea bibliografiilor
naţionale curente;
> ca element de reper în statistica naţională de
carte;
> ca instrument de control al proprietăţii literare
(copyright).
Noţiunea de „depozit legal" este de origine
franceză, datând din timpul Revoluţiei franceze din 1789,
când exemplarele erau „depuse" ca o garanţie a proprietăţii
literare, asemănător mărcilor produselor care constituiau o
garanţie a proprietăţii comerciale. înainte de Revoluţia din
1789, în Franţa se folosea termenul de exemplar
obligatoriu, la fel în Germania, Abgabe der
Phlichtexemplar, cu acelaşi sens.
Câteva date privind depozitul legal sunt absolut
indispensabile pentru înţelegerea conceptului contemporan.
începutul depozitului legal este legat de Ordonanţa
din Montpellier din 28 decembrie 1537 prin care regele
Franţei Francois I, „prieten al literelor şi artelor", cum îi
place să i se spună, hotărăşte să interzică vânzarea în Franţa
de către tipografi şi librari a oricărei lucrări tipărite,
indiferent de limbă sau autor, sub pedeapsa confiscării
volumelor, până când nu s-a depus un exemplar din acea
lucrare la biblioteca regală. Se lega, această formă de
impozit în natură, de necesitatea păstrării pentru
posteritate a textelor tipărite. Ludovic al XlII-lea ridică la
două numărul exemplarelor obligatorii şi hotărăşte
acordarea privilegiului regal pentru tipărituri în
funcţie de îndeplinirea acestei obligaţii. Sub Ludovic al
XlV-lea, numărul exemplarelor solicitate creşte la trei, cifră
care rămâne neschimbată până la Revoluţia din 1789.
Noi studii de biblioteconomie 33
Revoluţia franceză, prin desfiinţarea impozitelor,
suprimă şi depozitul legal. Totuşi, regretând că a renunţat la
ceasta sursă gratuită de publicaţii, revine asupra acestei
otărâri, şi dă depozitului legal o altă funcţie, de garant al
proprietăţii literare. în vederea asigurării protecţiei din
partea statului a operelor scriitorilor, aceştia sunt invitaţi să
depună la biroul statului, aflat la Biblioteca Naţională, câte
un exemplar din fiecare titlu tipărit, primind o chitanţă care
constituie garanţia proprietăţii literare. Absenţa acestui
document înseamnă renunţarea la proprietatea literară.
Din Franţa, ţara în care apare pentru prima dată,
depozitul legal s-a extins în toate statele europene.
Depozitul legal în ţara noastră, ca modalitate de
îmbogăţire a colecţiilor bibliotecilor, este întâlnit mai întâi
în Ţara Românească, în timpul lui Constantin Brâncoveanu.
Din porunca domnească, ctitoria brâncovenească de la
Horezu, primea gratuit, în 1708, câte un exemplar din orice
tipăritură apărută în această provincie românească.
în Moldova, spre sfârşitul secolului al XVlII-lea,
mai exact în 1793, în Anaforeaua de reforme şcolare,
redactată de mitropolitul Iacob Stamati şi aprobată de
domnitorul Alexandru Moruzi, se specifică că nici un
negustor nu are voie să vândă cărţi în această ţară înainte de
a
da câte un exemplar din fiecare titlu bibliotecii
mitropoliei. Legea mai prevedea ca în situaţia în care cartea
este veche şi valoroasă să fie plătită la jumătate de preţ. Nu
se cunoaşte în ce măsură aceste obligaţii au fost respectate.
In epoca modernă, depozitul legal s-a aplicat în
ţările române în prima jumătate a secolului al XLX-lea în
timpul Regulamentului Organic, impus, aşa cum se ştie, atât
Moldovei cât şi Ţării Româneşti. După cum scrie Radu
 54 Mircea Regneală
Rosetti în lucrarea Despre cenzura în Moldova" din care
am preluat unele date, numărul exemplarelor obligatorii era
de opt în Ţara Românească (cinci exemplare pentru
Biblioteca Colegiului Sf. Sava şi trei exemplare pentru
Biblioteca Şcolii din Craiova) şi de zece în Moldova (cinci
exemplare pentru Biblioteca Academiei Mihăilene şi cinci
pentru Biblioteca Poliţiei)
în 1840, domnitorul Mihail Sturdza semnează
Regulamentul de organizare a unei biblioteci publice,
publicat în Albina românească. în articolul 3 al acestui
regulament se precizează următoarele: „potrivit cu
orânduielile regulamentului şcoalelor, autorii scrierilor
nouă vor fi datori să depună în biblioteca publică câte cinci
exemplare din tot ceea ce au tipărit [...]. Două din aceste
exemplare se vor păstra la bibliotecă iar celelalte se vor
putea schimba după încuviinţarea episcopiei cu alte cărţi
folositoare" . 18
în urma unei alte dispoziţii, din 1845, se reconfirma
obligaţia prevăzută în Regulamentul organic pentru
Moldova de a se depune de către tipografi la Biblioteca
Academiei Mihăilene câte cinci exemplare din fiecare operă
ieşită din teascuri şi alte cinci exemplare Bibliotecii Poliţiei.
în Regulamentul Bibliotecii Publice din Iaşi din
1851, la articolul 204 se stipulează că „autorii sau editorii
ce vor publica vreo carte în principat sunt datori a da
pe gratis 6 exemplare pentru biblioteca publică spre a se
putea trimite şi pe la celelalte gimnazii şi biblioteci
19
româneşti" .
1 7
R O S S E T I , Radu. Despre cenzura în Moldova. Bucureşti, 1908.
18
Ibid., p.92.
19
Ibid., p. 93.
Noi studii de biblioteconomie 55
20
Legea presei din 13 aprilie 186 2 , inspirată din
legile franceze din 1793 şi din 1810, acordă o importanţă
deosebită numărului de exemplare solicitate cu titlu de
depozit legal.
Radu Rosetti, în lucrarea citată mai sus, consideră
că această lege avea în vedere în primul rând controlul
autorităţilor asupra tipăriturilor. Legea prevede depunerea
de către toţi tipografii a patru exemplare din fiecare carte
tipărită la Ministerul Instrucţiunii Publice la care se adaugă
alte „două exemplare la prefecturi şi unul la biblioteca din
21
Iaşi" . Mai departe legea preciza că: „Spre constatarea
dreptului de proprietate autorilor de scrieri şi publicaţii
literare şi artistice se va ţine un registru special la
Ministerul Instrucţiunii Publice, iar autorii, la depunerea
operelor, vor cere ministerului un extras de registru, de
22
constituire a dreptului de proprietate literară" .
Aceeaşi lege, modificată la 13 aprilie 1885,
stipulează că sarcina depunerii exemplarelor obligatorii
revine tipografilor, editorilor sau autorilor care trebuie să
remită câte trei exemplare din orice lucrare publicată
Bibliotecii Centrale din Bucureşti, Bibliotecii Academiei
23
Române şi Bibliotecii Centrale din Iaşi . Sub noua sa
modificare, din 1904, se abrogă articolul prin care autorii şi
w
Legea a fost modificată în 1866, 1874, 1884, 1885, 1904, 1938, 1941,
1942. Fiecare nouă modificare a însemnat, de cele mai multe ori, un
număr sporit de publicaţii, fapt care a condus la încălcarea ei
sistematică.
21
Ibid., p. 97.
2 2
R O S S E T I , Radu. Op. cit., p. 97.
Monitorul Oficial, nr. 11, 13 aprilie 1885. Numele complet al legii
este: „Lege prin care se îndatorează autorii, editorii şi tipografii a da
câte trei exemplare din orice publicaţie pentru bibliotecile centrale din
Bucureşti, Iaşi şi Academiei, din 13 aprilie 1885".
 56 Mircea Regneală ^ g t n r t i i d e biblioteconomie 57

editorii depun exemplarele obligatorii - desigur din cauza 1 românesc, autorităţile l-au asociat cu dreptul de
nerespectării legii - această îndatorire revenind numai S
utor statul şi la noi devenind garant al proprietăţii literare.
tipografilor. Se spera că prin sprijinul pc care îl acordau scriitorilor de
An de an numărul de exemplare solicitate cu titlu de a i proteja împotriva celor care le încalcă drepturile, aceştia
depozit legal creşte ajungând, printr-o altă modificare a vor depune publicaţiile solicitate.
legii, în 1938, la 18. Conform acestei noi dispoziţii primesc Sintagma de depozit legal s-a impus cu oarecare
câte două exemplare: Biblioteca Academiei Române, dificultate în literatura biblioteconomică românească. în
bibliotecile universitare din Iaşi, Cluj, Cernăuţi, Biblioteca primele decenii ale secolului al XX-lea, se vorbea
Ateneului Român, Biblioteca din Chişinău, Biblioteca aproape în exclusivitate de exemplare obligatorii şi arareori
Fundaţiei „Principele Carol", Societatea „Vrancea" şi, câte de depozit legal. Abia după 1935, noţiunea de depozit legal
un exemplar: Fundaţia Universitară „Carol I" din Bucureşti s-a generalizat.
şi Asociaţiunea pentru Cultura şi Literatura Poporului Primele documente oficiale româneşti în care se
Român din Sibiu. vorbeşte în exclusivitate de depozit legal sunt:
Cum se poate uşor observa, legile şi regulamentele > Legea pentru regimul expediţiilor poştale
4
care privesc depozitul legal la noi sunt foarte numeroase. privind Academia Româna , din 24 aprilie 1939 şi
Explicaţia este relativ simplă. Autorităţile au fost > Decretul - lege pentru modificarea art.l al
preocupate de depozitul legal, întrucât acesta răspundea Legii nr.444/1941 pentru depozitul legal faţă de Biblioteca
25
intereselor statului. Se ştie că pe calea obţinerii de publicaţii laulemiei Române şi alte biblioteci din 17 mai 1941 .
gratuite, pe de o parte, se îmbogăţesc, fără costuri colecţiile Despre modul în care depozitul legal a fost privit în
unor biblioteci ale statului. Pe de altă parte, statul poate să timpul regimului comunist, vom vorbi în subcapitolul
îşi exercite controlul asupra a ceea ce se tipăreşte special dedicat biblioteconomiei de după 1944.
intervenind atunci când consideră oportun pentru oprirea
circulaţiei unor publicaţii indezirabile.
învăţământul biblioteconomie
Aşadar, în dezvoltarea sa istorică, depozitul legal a
îndeplinit şi la noi un triplu rol: învăţământul biblioteconomie românesc nu are o
> modalitate de creştere a colecţiilor; raaiţie prea lungă. De altfel, în întreaga lume, această
> garant al proprietăţii literare;
> măsură de supraveghere administrativa
(cenzură).
^
n r 2 4 3 1 m a ] 9 4 P 1 1 8 7 î n a c e s t d e c r e t
zita] lega] '' ' ' % ' -
cine &XhnS a u r m ă t o a r e l e

Trebuie precizat că, întrucât legile şi dispoziţiij e

matografi ' documente: gravuri, film*
U f o n r a f
"aţionale, i
s t 0 " ° g ' c e , fotografii, care reprezintă scene
privind depozitul legal nu au fost respectate integral nici la C e
' cult
u r a l e , precum şi vederi pitoreşti din ţară"
 58 Mircea Regneală
formă de învăţământ s-a dezvoltat numai începând cu
ultimele decenii ale secolului al XlX-lea.
La noi abia după primul război mondial, când are
loc o puternică transformare a întregii vieţi social-politice
româneşti, se pune şi problema pregătirii specialiştilor în
ştiinţele cărţii.
Astfel, prin legea din 15 iulie 1925 se înfiinţează,
după modelul oferit de Ecole des Chartes din Paris, Şcoala
26
Superioară de Arhivistică şi Paleografie pe lângă
Direcţiunea Generală a Arhivelor Statului. Şcoala a început
să funcţioneze din anul de învăţământ 1925/1926. Scopul
acestei instituţii de învăţământ a fost să pregătească
specialişti pentru arhive şi biblioteci. Bibliotecarii au fost
şcolarizaţi în Secţia de Bibliologie, unde, alături de
obiectele comune ale tuturor secţiilor, au studiat bibliologia
(istoria cărţii), biblioteconomia (legislaţia şi organizarea
bibliotecilor) şi bibliografia.
Regulamentul şcolii precizează că „diplomaţii
secţiei de bibliologie vor putea fi numiţi în funcţiile de
specialitate de la bibliotecile statului, judeţelor şi
comunelor, cum şi de la alte biblioteci subvenţionate de
27
stat, judeţe, comune" .
Cursurile de bibliologie şi de biblioteconomie au
fost susţinute în anul întâi de A l . Sadi-Ionescu, bibliograf la
Biblioteca Academiei Române, colaborator apropiat al lui
Ion Bianu. Cursul din anul al doilea, care urma a fi unul de
bibliografie, prin dispariţia prematură a marelui bibliograf,
2 6
Şcoala avea următoarele secţii: secţia arhivistico-paleografică,
secţia de bibliologie, secţia de expertiză grafică.
27
Monitorul Oficial, nr. 131, 10 iunie 1931, p. 5122 - 5124.
Noi studii de biblioteconomie 59
28
n u a mai avut loc . învăţământul biblioteconomie la
această şcoală va fi reluat abia în 1929, prin invitarea
29
profesorului N . Georgescu-Tistu , care va preda aici până
în 1948. După 1950, în urma transformărilor în învăţământ
făcute de regimul comunist, Şcoala Superioară de
Arhivistică şi Paleografie devine secţie a Facultăţii de
Istorie. în cadrul acestei secţii, N . Georgescu-Tistu a
continuat să susţină cursul de bibliologie până în 1959, anul
pensionării sale.
Interesul pentru problemele de bibliotecă a fost
prezent, într-o anumită măsură, şi în activitatea Institutului
30
Social Român (ISR), creat în 1921 . ISR avea în
programul său de activitate:
2 8
Programa cursului a fost publicată în 1941 în revista Hrisovul!'
(
Parcurgerea sa vădeşte un erudit bibliolog cu o îndelungată practică
bibliotecară, dotat cu spirit de ordine şi metodă clară de lucru. Cursul
cuprinde 1045 pagini şi se află la Arhivele Statului. Pentru realizarea
lui, autorul s-a folosit de experienţa dobândită la Biblioteca Academiei
dar şi de o bogată bibliografie. Sunt citate aici personalităţile marcante
ale domeniului, cu deosebire autori francezi şi germani.
9
" Lecţia de deschidere a fost ţinută la 22 ianuarie 1929 sub titlul Studiul
şi organizarea cărţii. Cursul cuprinde următoarele teme: viaţa cărţii,
biblioteconomie, bibliografie, organizarea informaţiei ştiinţifice.
Institutul Social R o m â n urmărea răspândirea culturii în cele mai
îndepărtate colţuri ale ţării. Ideea care a stat la baza activităţilor
institutului a fost aceea de a crea în mediul rural o singură instituţie
culturală care să desfăşoare diverse manifestări cultural-artistice.
Această instituţie avea să fie căminul cultural - centru de îndrumare şi
ndicare a satului. înfiinţarea căminelor culturale este precizată în
Regulamentul Fundaţiei Culturale „Principele Carol" din 23
octombrie 1923. în acest regulament este precizat şi scopul căminului
cu tural unde urma să aibă loc: „înfiinţarea unei case de citire; a unei
1
loteci; a unui muzeu local; a unui depozit pentru desfacerea cărţilor,
revistelor şi publicaţiilor trimise de Fundaţie ori cerute" {Monitorul
J'cial, rrr.164, 23 octombrie 1923). V e z i : Paliu, P. Contribuţia Şcolii
 60 Mircea Regneală
> să studieze toate problemele impuse de
necesitatea înnoirii întregii vieţi sociale a României;
> să propună, pe baza unor studii temeinice,
soluţii practice şi mijloace pentru înfăptuirea operei de
refacere socială;
> să contribuie la educaţia socială a maselor;
> să acţioneze în direcţia înfăptuirii reformelor
propuse pe mai multe căi.
Intre acestea cităm:
> gruparea membrilor asociaţiei în secţiuni pe
specialităţi,
> editarea unui organ al asociaţiei,
> popularizarea ideilor sociale izvorâte din
cunoaşterea realităţii prin congrese, conferinţe, adunări,
cursuri şi publicaţii de propagandă.
IRS avea 12 secţiuni - sociologică, culturală,
statistică, economică, juridică, politică socială,
bibliografică, bibliologică, politică externă etc.
Din conducerea ISR făceau parte oamenii de
cultură de seamă din acea perioadă: Ioan Bianu, Emanoil
Bucuţa, G. Ionescu-Siseşti, V . N . Madgearu, Andrei
Rădulescu, C. Rădulescu-Motru, T. Vianu etc.
Sociologice Româneşti de sub conducerea lui Dimitrie Guşti la
dezvoltarea lecturii în mediul rural între cele două războaie mondiale,
în: Probleme de bibliologie. V o i . 2 . Bucureşti: Comitetul de Stat pentru
Cultură şi Artă, Consiliul Aşezămintelor Culturale, 1967, p.176-197;
Georgescu-Tistu, N . Preocupări bibliologice la Institutul Social Român,
în: Georgescu-Tistu, N . Cartea şi biblioteca: studii de bibliologie.
Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Dumitru Bălăeţ. Bucureşti:
Editura Ştiinţifică, 1972, p.272-281; De la Institutul Social Român.
Constituirea secţiei bibliologice. în: îndreptarea, 28 mar. 1929, 11,
nr.67, p. 2.
Noi studii de biblioteconomie 61
în cadrul programului de studii al acestui institut, în
anul 1929, a luat naştere o secţie de bibliologie care a 31
continuat activitatea secţiei bibliografice create anterior.
Secţia de bibliologie urma să pregătească bibliotecari
pentru bibliotecile populare cuprinse în programele
culturale ale ISR. în concepţia lui Dimitrie Guşti, directorul
ISR, specialiştii sunt singurii în măsură să dea consistenţă
programelor culturale promovate de institut. Tot el a
avansat ideea introducerii în programele şcolilor normale şi
ale universităţilor a cunoştinţelor legate de tehnicile muncii
culturale şi intelectuale - idee extrem de modernă pentru
acea vreme. Referindu-se la activităţile de bibliotecă, D.
Guşti considera că bibliotecarul nu poate face nimic durabil
fără o temeinică pregătire culturală, dublată de una
profesională. însă acest lucru nu se putea dobândi decât
prin cursuri profesionale organizate temeinic.
Primul curs de formare destinat bibliotecarilor
publici, organizat de IRS, a avut loc în anul 1932. Dimitrie
Guşti, în cuvântul de deschidere, explica rolul deosebit de
important al unei biblioteci populare bine organizate:
„Biblioteca populară e o formă de organizare culturală, care
nu mai poate lipsi nici unei ţări culte [...] procedura noastră
n-a fost însă cea mai fericită. Am pierdut din vedere că
biblioteca e un aşezământ, în care intră mai multe elemente:
local, carte, bibliotecar, buget, public, şi ne-am mulţumit
31 f
m această secţie au fost invitate să ţină conferinţe personalităţi
marcante ale culturii române din perioada interbelică (I. Bianu -
Organizarea legislativă a bibliotecilor şi bibliografiei; N . Georgescu-
Tistu - Problemele bibliologiei şi cooperaţia intelectuală
'"'emoţională; A l . Tzigara-Samurcaş - Problemele bibliotecilor
$ unţifice în străinătate şi în România; D . Guşti - Proiect de înfiinţare a
fei biblioteci de ştiinţe sociale şi politice; S. Puşcariu - Mijloacele de
"tfoimare bibliografică internaţională şi românească).
 62 Mircea Regneală
de obicei să ne îngrijim numai de unul. A m crezut că ajung
nişte cărţi într-un dulap, risipite prin sate, pentru ca
minunea transfuziunii cunoştinţelor şi a desfătărilor minţii
şi sufletului să aibă loc. Această minune însă, ca atâtea alte
minuni zadarnic aşteptate, n-a avut loc" .
In cadrul cursului din 1932, ţinut în perioada
vacanţei de vară, au fost şcolarizaţi 240 de bibliotecari
voluntari din mediul rural, majoritatea învăţători. Cursul a
avut un caracter intensiv. Temele incluse în program,
susţinute de membrii secţiei bibliologice, cuprind aspecte
legate îndeosebi de rolul şi funcţiile bibliotecii în
comunitatea rurală:
> caracterul satului românesc, relaţia dintre carte
şi bibliotecă;
> locul bibliotecii româneşti în cadrai
biblioteconomiei universale;
> propaganda, circulaţia şi statistica cititului şi a
cărţii;
> organizarea tehnică şi întreţinerea unei
biblioteci populare;
> pregătirea bibliotecarului etc.
Stagiile de practică au fost efectuate la Biblioteca
Academiei Române şi la Biblioteca Fundaţiei Universitare
„Carol I", actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Carol
I" din Bucureşti.
în 1938 sunt şcolarizaţi alţi 314 bibliotecari. Un
accent deosebit s-a pus de această dată pe biblioteca publică
drept parte a aşezămintelor de cultură integrată a satului,
alături de şcoală, primărie, biserică şi cooperativă.
3 2
G U Ş T I , Dimitrie. Cuvânt înainte. în: Catalogul bibliotecii
/Cărţii. Bucureşti: Imprimeria Naţională, 1933, p. 3.
Noi studii de biblioteconomie 63
în concepţia ISR, biblioteca publică este destinată
oamenilor din toate categoriile sociale şi de toate vârstele,
idee care se regăseşte mult mai târziu în Manifestul
UNESCO asupra bibliotecilor publice.
Totodată, echipele de studenţi de la ISR care se
deplasau vara la sate au contribuit şi ele la instruirea
bibliotecarilor.
Pentru a veni în sprijinul pregătirii profesionale a
ibliotecarilor români, în general, ISR a pregătit şi editat
lucrări de specialitate, între care un important volum
destinat depozitului legal şi un altul referitor la rolul şi locul
bibliotecilor populare în educaţia adulţilor, cu referiri la
situaţia din Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria.
învăţământul biblioteconomie de nivel universitar,
s-a înfiinţat în anul 1932, prin docenţe în bibliologie şi
biblioteci - conform regulamentului învăţământului
superior - la facultăţile de litere din Bucureşti şi Cluj.
Aceste docenţe devin conferinţe în 1938 şi au programul
eşalonat pe durata a patru ani. în 1942 conferinţa de
bibliologie este declarată de minister ca independentă şi pe
lângă ea s-au organizat un seminar şi o bibliotecă proprie de
specialitate.
încă de la început, aceste conferinţe au fost
încredinţate lui N . Georgescu-Tistu, la Bucureşti, şi
loachim Crăciun, la Cluj. Amândoi conferenţiarii aveau
studii temeinice făcute în străinătate, la cele mai renumite
Şcoli de profil ale epocii, între care Ecole des Chartes la
ar
is şi Institutul Internaţional de Bibliografie la Bruxelles,
cţia de deschidere a lui loachim Crăciun se intitulează O
Ştiinţă nouă, bibliologia, în învăţământul universitar din
populare,
România.
 Mircea Regneală Noi studii de biblioteconomie
64 65

în perioada debutului învăţământului bibliologic
universitar românesc, se continuă încă practica mai veche a
lecţiilor de deschidere, un fel de „ars poetica" în care
profesorii îşi prezentau filosofía proprie faţă de cursul care
urmează a fi dezvoltat, structura cursului, metodele de lucru
etc.
Deşi ambii profesori au urmat aproximativ aceeaşi
direcţie universitară, cei mai mulţi cercetători consideră că
adevăratul întemeietor al învăţământului bibliologic
universitar românesc este N . Georgescu-Tistu, datorită
activităţii mult mai complexe legate de carte şi bibliotecă
1920 se vorbea de înfiinţarea Bibliotecii Muzeului Oraşului
Iaşi, în 1921 de înfiinţarea unor biblioteci publice în
'loieşti şi Turnu Severin, iar în 1923 a unor biblioteci
ublice în Suceava. Totul a rămas în stadiul de proiect . In
psă de activitate, această asociaţie s-a autodizolvat.
Importanţa acestei prime asociaţii profesionale
rezidă în primul rând în atragerea atenţiei autorităţilor şi
ntelectualităţii româneşti asupra rolului bibliotecilor în
societate, în ridicarea nivelului cultural al maselor prin
ectură.
în septembrie 1924 se înfiinţează Asociaţia
34

desfăşurate de acesta. Bibliotecarilor din România . Preşedinte al asociaţiei este

ales Ioan Bianu. Scopul asociaţiei este precizat în articolul
2 din Statut:
Asociaţii profesionale > rezolvarea tuturor problemelor bibliotecilor şi
ibliotecarilor;
Dezvoltarea bibliotecilor şi a biblioteconomiei
> dezvoltarea contactelor personale între
româneşti la începutul secolului al XX-lea a determinat bibliotecari prin reuniuni şi congrese;
apariţia primelor asociaţii profesionale.
> dezvoltarea de contacte între bibliotecarii
Prima asociaţie de acest fel este Asociaţia români şi străini;
Bibliotecilor Publice din România, creată în 1919 din > dezvoltarea tehnicii bibliotecare;
iniţiativa doctorului C. Angelescu şi a lui N . Iorga. y burse pentru bibliotecari;
Asociaţia, avându-1 ca preşedinte pe N . Iorga, nu era o
^ cursuri şi şcoli speciale pentru bibliotecari;
organizaţie de tipul celor cunoscute de noi astăzi, care să ^ înfiinţarea de biblioteci publice şi private;
urmărească dezvoltarea profesiunii de bibliotecar şi a ^ norme privind organizarea bibliotecilor;
instituţiei bibliotecare. Scopul său era de a contribui la ^ apărarea drepturilor bibliotecilor şi
refacerea bibliotecilor distruse de război şi la înfiinţarea de ibliotecarilor;
noi biblioteci, îndeosebi în mediul rural, unde se simţea o
mare nevoie de cărţi. Sunt cunoscute eforturile deosebite
ale marelui nostru istoric pentru ridicarea culturală a S L U
Î ' Ă G l l e o r
8 h e
- Civilizaţia bibliotecilor. Bucureşti: Editura
populaţiei celei mai nevoiaşe, mai ales a aceleia de la sate, wZ" f) !
h h
1 C 9 8 ; B U L U T Â
' G h e o r
S h e
V P E T R E S C U , Victor.
U ol lorrom
unde sărăcia, bolile şi ignoranţa erau endemice. Din păcate, f'^\ °S' âni:portrete.
m] Târgovişte: Biblioteca, 2003.
E l a n o i L c o l i d e

asociaţia nu a obţinut rezultatele dorite de iniţiatori. Prin eptemhri , " $ bibliotecari. în: Buletinul cărţii,
^embrie 1924, 2, nr. 9, p. 93-95.
 Mircea Regneală
66
> determinarea unei legislaţii favorabile
bibliotecilor şi bibliotecarilor.
Asociaţia Bibliotecarilor din România se dorea a fi
o asociaţie de elită. Putea deveni membru numai acea
persoană „a cărei activitate era cunoscută de trei membri ai
asociaţiei" şi care recomandau persoana respectivă pentru
calităţile ei profesionale şi ştiinţifice. Formalităţile de
primire în unele asociaţii europene în zilele noastre, ca
British Library Association se face într-un mod
35
asemănător . Taxa de înscriere în asociaţie era de 10% din
salariul de bază al bibliotecarului, iar cotizaţia anuală de
100 de lei. Contribuţia bibliotecarului era, după cum sc
vede, destul de ridicată în comparaţie cu cea de acum, când
cotizaţia lunară în A B R , de exemplu, nu depăşeşte costul
unui ziar - e adevărat că astăzi asociaţiile noastre sunt
organizaţii de masă, dar nu ştim încă în ce măsură acest
lucru vine în folosul profesiei.
Organele de conducere ale asociaţiei sunt:
> adunarea generală;
> consiliul asociaţiei,
> comitetul delegaţiilor;
> comisia de supraveghere.
Dacă atribuţiile adunării generale şi ale consiliului
asociaţiei erau apropiate de cele ale asociaţiilor de astăzi,
comitetul delegaţiilor era, în schimb, un fel de secretariat
general. El era format din trei membri şi îndeplinea
dispoziţiile consiliului, realizând lucrările curente printr-un
3 5
Asoc.aţia Bibliotecarilor din România. în: Buletinul
septembrie, 1924, 2, nr. 9, p. 95-96.
Noi studii de biblioteconomie
67
secretariat executiv. Comisia de supraveghere nu era
altceva decât comisia de cenzori de astăzi.
în Buletinul cărţii Emanoil Bucuţa, prezintă cu
entuziasm această realizare, care,aprecia el, va avea
consecinţe pozitive asupra mişcării bibliotecare româneşti.
Iată un fragment din comentariul său: „Chestia bibliotecilor
trage tot atât de greu în cumpăna educaţiei generale, cât şi
chestia şcolară, pe care totdeauna o sprijină şi, de multe ori,
o depăşeşte. Ea nu poate fi tratată cu mai puţină luare
aminte şi nici jertfele cerute, precupeţite. Legătura dintre
creşterea producţiei cărţii şi sporirea numărului bibliotecilor
e vădită. [...] Bibliotecarii nu trebuie priviţi, de alţii, şi nici
să se privească, ei între ei, numai ca nişte mijlocitori liniştiţi
între carte şi cititor. Pregătirea şi munca lor vor trebui
organizate la noi, aşa încât să pătrundă şi să aducă folos
dincolo de aceste linii de graniţă" . 36
Bucuţa consideră că cel mai important lucru pe care
asociaţia bibliotecarilor trebuie să-1 facă este formarea
profesională de bază: „Aşteptăm dintre făgăduielile ei, cu
cea mai mare nerăbdare, şcoala de bibliotecari. [...]
Tehnicieni, conducători sau funcţionari specialişti de
bibliotecă sunt de cel mai mare folos. Fără ei aşezământul
lâncezeşte, apărat de propriile lui comori. Pregătire şi suflet
nou, fie amândouă deodată, iată ce trebuie să dea membrilor
săi asociaţia , pentru binele breslei şi pentru răspândirea
37
luminii pe care se plimbă prin toata lumea cartea . Ioan
Bianu a participat, în 1926, în calitate de preşedinte al
Asociaţiei Bibliotecarilor din România la Praga, la
Congresul Internaţional al Bibliotecarilor şi Prietenilor
Cărţii, care a avut rolul să pregătească comunitatea
carpi, J 7 BUCUŢA, Emanoil. Op. cit., p. 93.
Ibicl., p. 94.
 Mircea Regneală
68
bibliotecară internaţională în vederea înfiinţării Federaţiei
Internaţionale a Asociaţiilor de Biblioteci şi Bibliotecari
38
(IFLA) . La această reuniune, Ioan Bianu a prezentat
comunicarea Bibliotecile din România, unde face o analiză
succintă a bibliotecilor din România Mare.
Literatură biblioteconomică
Perioada interbelică, epocă de maximă înflorire a
culturii române, este marcată în domeniul nostru şi prin
dezvoltarea literaturii de specialitate menite a face din
bibliotecari, consideraţi până atunci simpli paznici ai
cărţilor, veritabili profesionişti.
Interesul pentru problemele biblioteconomice a fost,
în parte, stimulat de succesul avut în epocă, în rândul
intelectualilor de vază ai ţării, de primele volume din
Bibliografia românească veche, realizate de bibliotecarii de
la Biblioteca Academiei Române, sub conducerea lui Ioan
Bianu. De altfel biblioteconomia s-a dezvoltat la noi în
strânsă legătură cu bibliografia.
Lucrările de biblioteconomie, publicate în această
perioadă, în general, de dimensiuni reduse, de multe ori
simple broşuri, dezvoltă aspecte variate ale activităţii de
bibliotecă, încercând să familiarizeze pe bibliotecarii
3 8
I F L A a fost înfiinţată în cadrul conferinţei internaţionale care a avut
loc la Edinburgh (Scoţia) în 1927 ca organizaţie independentă,
internaţională, neguvernamentală şi nonprofit. Scopul său iniţial a fost
de a reprezenta, global, interesele bibliotecilor şi ale bibliotecarilor.
Astăzi, principalele obiective ale I F L A sunt: promovarea de standarde
de calitate privind serviciile de bibliotecă şi de informare; încurajarea
cunoaşterii importanţei serviciilor de bibliotecă şi de informare pe scară
largă; reprezentarea intereselor membrilor săi pe plan mondial.
Noi studii de biblioteconomie
69
mâni cu tehnici unitare ale muncii de bibliotecă, cu
ţelegerea rolului bibliotecarilor în societatea modernă etc.
Institutul Social Român editează în 1932 volumul
39
zpozitul legal în care găsim articole semnate de
erpessicius (Din istoricul depozitului legal), A. Tudor
(Legea pentru obligaţiile atelierelor grafice faţă de
iblioteci), N . Georgescu-Tistu (Depozitul legal, bază a
ibliografiei naţionale), Emanoil Bucuţa (O nouă lege a
depozitului legal). Este o lucrare scrisă cu profesionalism,
care a avut rolul să informeze cititorii cu această modalitate
de îmbogăţire a colecţiilor bibliotecilor.
în 1936, N . Georgescu-Tistu semnează, sub
auspiciile aceluiaşi institut, lucrarea Cataloagele de
bibliotecă: o problemă tehnică şi culturală . 40
în acelaşi an, Emanoil Bucuţa, personalitate
culturală complexă, cu preocupări susţinute legate de
41
bibliotecă, editează Biblioteca satului , lucrare care
analizează rolul bibliotecii şi al bibliotecarului în
comunitatea rurală.
în 1938, N. Georgescu-Tistu publică volumul
42
Orientări bibliologice , în care se află mult citatul articol
Pregătirea bibliotecarului şi a bibliografului, apărut cu un
an mai devreme autonom, şi unde este analizată, din
JV
Din istoricul depozitului legal. Bucureşti: Institutul Social R o m â n ,
1932.
4 0
G E O R G E S C U - T I S T U , Nicolae. Cataloagele de bibliotecă: o
problemă tehnică si culturală. Bucureşti: Institutul Social R o m â n ,
]936.
4 1
BUCUŢA, Emanoil. Biblioteca satului. Bucureşti: Fundaţia Culturală
Regală „Principele Carol", 1936.
G E O R G E S C U - T I S T U , Nicolae. Orientări bibliologice. Bucureşti:
Librăria Universităţii „I. Carabaş", 1938.
 70 Mircea Regneală
perspectivă europeană, situaţia formării profesionale a
bibliotecarilor şi a bibliografilor la noi.
Creatorul şcolii bibliologice de la Cluj, loachim
Crăciun, este şi el prezent în literatura biblioteconomică
românească cu mai multe studii şi lucrări. In anul 1937,
publică lucrarea Doi bibliologi români: Ioan Bianu (1856-
4i
1935) şi Al. Sadi-Ionescu (1873-J926) în care este
prezentată activitatea celor doi iluştri bibliotecari de la
Biblioteca Academiei Române împreună cu lista lucrărilor
acestora. Trei ani mai târziu, în 1940, publică studiile Les
44
bibliothèques roumaines dans le passé et de nos temps şi
45
Biblioteci şi cititori români în trecut şi azi .
Tot loachim Crăciun coordonează şi colecţia
46
Bibliotheca bibliologica , în care s-au publicat îndeosebi
lucrări de bibliografie.
4 3
C R Ă C I U N , loachim. Doi bibliologi romani: Ioan Bianu (1856-1935)
şi Al. Sadi-Ionescu (1873-1926). Cluj: Tipografia „Cartea
Românească", 1937, (Bibliotheca B i b l i o l o g i c a ) .
4 4
C R Ă C I U N , loachim. Les bibliothèques roumaines dans le passé et
de nos temps. Bucureşti: Monitorul Oficial, Imprimerie Nanale,
1940.
4 5
C R Ă C I U N , loachim. Biblioteci şi cititori români in trecut şi azi.
Sibiu: Tiparul Tipografiei Arhidiecezene, 1940.
4 6
Bibliotheca bibliologica apare sub îngrijirea lui loachim Crăciun din
1933. în perioada 1933-1937 au fost publicate în această colecţie 15
lucrări. In „Precuvântare la Bibliotheca bibliologica" loachim Crăciun
precizează că această colecţie urmăreşte să deprindă „lumea ştiinţifică
din ţara noastră cu o metodologie bibliografică unitară şi, dacă ne e
permis să o spunem, de model, pentru că e timpul să se pregătească şi la
noi repertoriile bibliografice după un criteriu unic, iar nu după inspiraţia
de moment a fiecărui neofit în ogorul acestei specialităţi". ( C R Ă C I U N ,
loachim. O ştiinţă nouă: bibliologia în învăţământul universitar din
România. Cluj: Tipografia Cartea Românească, 1933, p. 3). Se
apreciază că bibliologia - ştiinţa cărţilor - nu e rezervată numai
bibliotecarilor „ea este necesară oricărui intelectual şi în primul rând
]şjnj_studii de biblioteconomie 71
Barbu Theodorescu, bibliograful lui N . lorga, este
autorul primului manual românesc de biblioteconomie,
41
Manualul bibliotecarului , publicat în 1939. Realizat după
modele străine, acest prim manual de specialitate a slujit
mai multor generaţii de bibliotecari români care s-au
iniţiat în biblioteconomie.
între cele dintâi reviste de specialitate care dezbat
probleme de biblioteconomie se situează Buletinul cărţii , 48
apărut în anii 1923-1924 şi editat de Centrala Cărţii, ca
publicaţie de semnalare a noilor apariţii editoriale.
Coordonatorii publicaţiei au fost Emanoil Bucuţa şi
Perpessicius. Această publicaţie bilunară cuprinde
numeroase studii legate de carte şi bibliotecă, aproape toate
semnate de Emanoil Bucuţa.
Revista cea mai prestigioasă din această perioadă,
model de periodic de bibliologie - probabil cel mai bun
publicat vreodată la noi - este Scriptum: buletin bibliologic,
organ al Seminarului de bibliologie al Facultăţii de
Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti, condus de
49
N. Georgescu-Tistu, care este şi directorul publicaţiei . Din
păcate, din această revistă, nu a apărut decât un număr,
referitor la anul 1943. Sunt cuprinse studii substanţiale
studenţilor, dintre care unii ajung până în pragul examenelor de licenţă,
tară să ştie să citească şi nici unde, nici cum să-şi caute izvoarele
trebuincioase" (lbid., p. 13). în numărul inaugural este publicat chiar
cursul său de deschidere la Universitatea din Cluj, ţinut în 1932, care dă
| i numele volumului.
7
T H E O D O R E S C U , Barbu. Manualul bibliotecarului. Bucureşti:
Editura Casa Şcoalelor, 1939.
48
Buletinul cărţii: revistă bilunară scoasă de Centrala Carpii.
Bucureşti: Tipografia „Cultura Naţională", 1923-1924.
SCRIPTUM: buletin bibliologic. Bucureşti: Tipografia „ A s t r a "
Braşov, 1943-1944.
 72 Mircea Regneală
semnate de numele cele mai importante ale bibliologiei
româneşti ale momentului, între care: N . Georgescu-Tistu,
Dan Simonescu, Theodor Ludu, Nicolae Ittu Oancea,
Dumitru Muster, Mircea Tomescu, ing. D. Drăgulănescu
etc.
N . Georgescu-Tistu a dorit să dea publicaţiei sale
chiar o deschidere internaţională prin publicarea în limba
germană a studiului lui Adolf Jurgens intitulat Das
Deutsche Bibliothekswesen (Biblioteconomiei germană).
Articolele din acest număr privesc deopotrivă
istoria cărţii şi a bibliotecilor, tehnica de bibliotecă şi
bibliografia. Materialul este grupat astfel:
> articole despre probleme fundamentale de
bibliologie;
> urmează diviziunile: biblioteci, bibliografie,
instituţii şi publicaţii bibliologice, cronica (bibliografia
publicaţiilor de bibliologie din anii 1941 şi 1942);
> comunicări libere despre cărţi în cadrul
Seminarului de bibliologie în anii universitari 1941-1942,
1942-1943.
Revista, de dimensiunile unei cărţi (298 p.), se
încheie cu un indice de autori şi titluri. Parcurgerea acestei
reviste este de un real folos pentru studenţii în
biblioteconomie şi bibliotecarii de astăzi care îşi pot face o
idee despre seriozitatea şi cultura profesională a
predecesorilor lor.
Cum se poate observa uşor, la o simplă privire,
lucrări efectiv de biblioteconomie sunt puţine la număr în
această perioadă. întemeietorii şcolilor de la Bucureşti şi
Cluj au preferat lucrările bibliografice şi numai uneori au
abordat domeniul destul de incert al tehnicilor de bibliotecă,
care, de altfel, nici nu era deosebit de dezvoltat în această
Noi studii de biblioteconomie 73
perioadă. Problemele de standardizare a muncii de
bibliotecă vor apărea cu precădere, după al doilea război
mondial, odată cu tehnicizarea activităţii de bibliotecă.
Aşadar, teoria biblioteconomică românească,
precum şi învăţământul biblioteconomie românesc îşi au
bazele în perioada interbelică, dezvoltându-se îndeosebi în
universităţile din Bucureşti şi Cluj, sub coordonarea lui N .
Georgescu-Tistu şi, respectiv, a lui Ioachim Crăciun. în cele
două şcoli s-au format bibliotecari şi bibliografi riguroşi
care au ajuns la maturitate şi au dat lucrări valoroase în
deceniile şase şi şapte ale secolului al XX-lea. în ceea ce
priveşte asociaţiile profesionale şi literatura de specialitate
de la noi, acestea sunt un ecou încă îndepărtat a ceea ce se
întâmpla în ţările occidentale negăsind încă un teren
propice de dezvoltare în societatea românească.
2.2. Biblioteconomia românească în
perioada comunistă
Venirea regimului comunist la putere a însemnat
răsturnarea tuturor valorilor culturale şi ştiinţifice româneşti
clădite timp de un secol. O nouă ideologie este impusă cu
forţa şi consecinţele acesteia sunt resimţite dureros în toate
sectoarele vieţii româneşti.
Bibliotecile şi biblioteconomia au fost şi ele supuse
u
nor radicale transformări introduse de noua ordine socială.
Totuşi, aşa cum s-a întâmplat şi în alte ramuri ale
culturii, şi în biblioteconomie, realizările din perioada
•nterbelică, în ciuda restricţiilor regimului, nu au dispărut
deodată. Cei mai mulţi din absolvenţii cursurilor de
bibliologie de la universităţile din Bucureşti şi Cluj, de
 .24. Mircea Regneală
exemplu, şi-au continuat activitatea în profil şi după 1947,
iar cunoştinţele tehnice pe care le deţineau au fost în cea
mai mare parte valorificate, ceea ce a însemnat mult pentru
progresul biblioteconomiei noastre.
Pentru a putea analiza cu obiectivitate dezvoltarea
biblioteconomiei româneşti în cei 45 de ani de regim
comunist trebuie cercetat mai întâi cadrul legislativ la care
au fost supuse ştiinţa bibliotecii, bibliotecile şi bibliotecarii
din ţara noastră.
In întreaga perioadă comunistă, în absenţa unei legi
a bibliotecilor, toate reţelele de biblioteci au funcţionat prin
decrete, parţial tangente, hotărâri de guvern, ordine,
instrucţiuni, statute, regulamente emise de diferite
organisme.
în legislaţia de bibliotecă din timpul regimului
comunist se pot distinge cu uşurinţă acte normative cu
valoare generală şi altele referitoare la anumite tehnici şi
activităţi de bibliotecă.
Documentul guvernamental fundamental emis în
timpul comunismului este Hotărârea Consiliului de
Miniştri privind măsurile ce trebuie luate pentru
îmbunătăţirea activităţii bibliotecilor din Republica
Populară Română (HCM), nr. 1542, publicată în Buletinul
Oficial nr. 120 din 29 decembrie 1951.
Impusă pe criterii ideologice, această hotărâre va
trasa liniile directoare pe care se vor dezvolta bibliotecile în
toată epoca comunistă.
Pornind de la sloganul că „bibliotecile sunt chemate
să aducă o contribuţie din cele mai importante pentru a
dezvolta în rândul maselor interesul pentru citit, pentru
larga răspândire a cărţii şi pentru a satisface setea de lectură
Noi studii de biblioteconomie 75
a maselor", H C M , nr. 1542 a orientat astfel activitatea
bibliotecilor încât să răspundă noii orientări politice.
Acest document, rămas ca punct de referinţă
biblioteconomică în întreaga epocă comunistă, are atât
părţi pozitive cât şi părţi negative.
în Articolul 1, se precizează că bibliotecile vor fi
încadrate cu „bibliotecari corespunzători din punct de
vedere al nivelului politic, cultural şi profesional." Situarea
pe primul loc între calităţile bibliotecarului a „nivelului
politic" a avut adesea consecinţe dramatice asupra profesiei,
în sensul epurării vechilor bibliotecari, adesea remarcabili
profesionişti, dar cu „nivel ideologic" necorespunzător.
în Articolul 4, se anunţă crearea Bibliotecii Centrale
de Stat. Totodată, se prevăd „forme unice de evidenţă şi de
statistică în toate bibliotecile ştiinţifice, documentare, de
masă şi şcolare" - element absolut inedit în
biblioteconomia românească, cu urmări benefice în
uniformizarea tehnicilor de bibliotecă, premisă a realizării
unui sistem naţional de biblioteci, care presupune tocmai
uniformitate în întreaga muncă tehnică de bibliotecă.
Articolul 5 se referă la înfiinţarea, pe lângă
Comitetul pentru Aşezămintele Culturale, a Fondului de
Stat al Cărţii, „pentru înzestrarea bibliotecilor publice nou
înfiinţate, pentru trierea fondurilor de cărţi, care au intrat în
patrimoniul statului prin Hotărârea Consiliului de Miniştri
nr- 1074 din 5 octombrie 1950, prin hotărâri judecătoreşti
etc
- pentru a fi repartizate bibliotecilor de stat". Acest Fond
de Stat al Cărţii urma să realizeze schimb de dublete, pentru
a
-Şi diversifica fondurile, cu anticariatele de stat răspunzând
st
^ fel nevoilor de publicaţii ale bibliotecilor. Născut, de
a
Pt, pentru a prelua publicaţiile confiscate de autorităţile
c
°muniste, Fondul de Stat al Cărţii - abrogat prin H C M nr.
 76 Mircea Regneală
877/1970 - în realitate nu şi-a dus niciodată misiunea până
la capăt. E l nu a făcut decât să îngrămădească mii de
publicaţii de valoare în spaţii insalubre, distrugându-le în
fapt şi nu redistribuindu-le, cum i-a fost menirea. Acest
organism, într-un alt context politic şi social, s-ar fi putut
dezvolta în sens pozitiv, ca o agenţie naţională de
redistribuire a publicaţiilor între biblioteci, aşa cum există
în ţări cu o mare tradiţie culturală ca, de exemplu, Olanda.
Tot prin această hotărâre, la Articolul 7, pct. a, se
preconizează crearea unui instrument de o deosebită valoare
informaţională, bibliografia naţională curentă care urma să
apară, la 1 martie 1952, sub coordonarea Camerei Cărţii din
RPR (Biroul de Evidenţă şi înregistrare a Cărţii).
Prin acelaşi Articol 7, pct. b, se introduce cenzura
comunistă în biblioteci: „Direcţia Generală a Presei şi
Tipărituri de pe lângă Consiliul de Miniştri împreună cu
Comitetul Aşezămintelor Culturale va întocmi şi edita lista
tipăriturilor ce urmează a fi scoase din biblioteci şi va
controla permanent conţinutul politic al fondurilor de cărţi
din bibliotecile de toate categoriile". Punerea în aplicare a
acestei decizii a reprezentat o lovitură brutală dată
bibliotecilor prin eliminarea din circuitul curent al lecturii a
unor valoroase cărţi ale culturii române, fapt cu consecinţe
dramatice asupra accesului la cultura română şi universală a
generaţii întregi de elevi şi studenţi.
împărţirea colecţiilor bibliotecilor în „fond liber" şi
„fond secret (S)" a dăinuit practic până la prăbuşirea
comunismului, deşi anumite publicaţii au fost repuse în
circulaţie în perioada dezgheţului comunist din deceniul al
şaptelea.
Acelaşi H C M preconizează crearea de biblioteci
regionale, raionale şi comunale. S-a luat decizia înfiinţării
Noi studii de biblioteconomie 77
anual a câte 300 de biblioteci comunale cu un minimum de
1 500 de volume şi un bibliotecar salariat. Biblioteca
Academiei Române primeşte sarcina întocmirii
bibliografiei naţionale retrospective a publicaţiilor apărute
de la 23 august 1944 până la înfiinţarea Camerei Cărţii.
Această hotărâre va fi modificată ulterior - Biblioteca
Academiei Române realizând bibliografia retrospectivă a
publicaţiilor româneşti, fără limită în trecut. De asemenea,
bibliotecile specializate şi cele universitare au îndatorirea
de a elabora „bibliografii de recomandare", care mai târziu
vor deveni mult apreciatele bibliografii specializate. în
final, sunt nominalizate ministerele care au fost autorizate
să aducă la îndeplinire dispoziţiile acestei hotărâri.
Aşadar, H C M nr. 1542/1951 are într-adevăr
valoarea unei legi a bibliotecilor prin cuprinderea
ansamblului problemelor biblioteconomice. Aşa cum se
poate uşor remarca, documentul prevede deopotrivă aspecte
pozitive, care au condus la dinamizarea domeniului, dar şi
aspecte nocive, caracteristici ale unui birocratism şi
centralism excesiv, specifice unei societăţi totalitare.
Alte reglementări apărute în această perioadă,
privind principalele aspecte ale muncii de bibliotecă, au ca
punct de plecare acest document guvernamental.
Astfel, prin H C M nr. 144/1951 se fixează cadrul
financiar pentru desfăşurarea activităţii bibliotecilor prin
acordarea avansurilor băneşti în vederea aprovizionării
bibliotecilor cu publicaţii - o măsură binevenită care a
Permis apariţia colecturilor atât în Bucureşti cât şi în
principalele judeţe ale ţării, instituţii intermediare cu statut
comercial, de o mare importanţă pentru achiziţia de
Publicaţii de către bibliotecile de toate tipurile.
 78 Mircea Regneală
Prin Ordinul nr. 144/1956 al ministrului culturii se
emit Instrucţiunile pentru păstrarea securităţii şi igienei
fondurilor bibliotecii. Aceste instrucţiuni, dincolo de titlul
pe care îl poartă, au prevăzut măsuri care au contribuit la
consolidarea reţelelor de biblioteci, asigurarea integralităţii
colecţiilor lor şi îmbunătăţirea condiţiilor de acces în
bibliotecă. Ele s-au constituit într-un regulament-cadru de
funcţionare a bibliotecilor, aplicat de-a lungul anilor, fără
să se mai cunoască sursa.
Potrivit acestui ordin, instituţiile care au în
subordine biblioteci sunt obligate:
> să creeze condiţii şi mijloace pentru păstrarea în
bune condiţii a cărţilor;
> să încadreze bibliotecile cu personal permanent
şi corespunzător din punct de vedere cultural şi profesional;
> să se îngrijească de predarea după inventar a
fondurilor de cărţi în caz de schimbare a responsabilului
bibliotecii;
> să controleze, o dată la 6 luni, modul în care se
respectă instrucţiunile privitoare la păstrarea, securitatea şi
igiena fondurilor de carte (Art.l);
> bibliotecile au libertatea să facă schimb de cărţi
sau colecţii cu alte biblioteci din dubletele disponibile sau
alte publicaţii nefolosite, dar cu aprobarea specială a
conducerii imediat superioare (Art. 7). Introducerea unei
aprobări superioare, care nu era simplu de obţinut, a fost
desigur una din cauzele pentru care schimbul intern nu a
funcţionat aproape niciodată la noi;
> lectura este gratuită (Art. 27);
> bibliotecile îşi vor desfăşura activitatea pe baza
unor regulamente de funcţionare în care sunt incluse
drepturile şi obligaţiile cititorilor (Art. 28);
jNjmjjtudii de biblioteconomie 79
i
> se prevăd, de asemenea, reguli de împrumut,
obligaţi revenite deopotrivă bibliotecarilor şi cititorilor,
sancţiuni şi modalităţi legate de recuperarea publicaţiilor
împrumutate (Art. 40-49).
Ca urmare a aplicării Art. 3 din H C M nr.
1542/1951, în 1958, Ministerul Culturii prin Direcţia
Generală a Aşezămintelor Culturale elaborează Norme
pentru organizarea împrumutului între biblioteci. în acest
document sunt prevăzute norme pentru împrumutul de
publicaţii din cadrul aceleiaşi reţele şi norme pentru
împrumutul de publicaţii din reţele diferite.
Minim de tehnică de bibliotecă, elaborat de Direcţia
Bibliotecilor din Ministerul Culturii şi apărut la Editura de
Stat Didactică şi Pedagogică în 1958, reprezintă o altă
aplicare a H C M nr. 1542/1951 referitoare la constituirea
unui cod unitar de norme şi tehnici de biblioteconomie. A
fost pentru prima oară când s-au prezentat la noi, într-un
document oficial şi într-o succesiune firească, tehnicile
biblioteconomice dintr-o bibliotecă.
Ordinul nr. 395/1956 al ministrului culturii, elaborat
în temeiul Art. 7 al Ordinului 144/1956, reglementează
schimbul de publicaţii între bibliotecile din sistemul
Ministerului Culturii. în fapt, reglementarea a rămas practic
fără obiect după înfiinţarea Fondului de Stat al Cărţii şi
ulterior a Rezervei Naţionale de Tipărituri (RNT) din cadrul
Bibliotecii Naţionale a României, în ale cărei atribuţii intră
prelucrarea şi distribuirea dubletelor din biblioteci şi alte
instituţii.
In privinţa schimbului internaţional de publicaţii -
de o importanţă fundamentală, îndeosebi pentru activitatea
marilor biblioteci româneşti, care au putut aduce în ţară, pe
această cale, în timpul regimului comunist, publicaţii de
 80 Mircea Regneală
mare valoare contribuind astfel la menţinerea ştiinţei şi
culturii româneşti în contact cu literatura mondială - au
apărut, mai multe documente legislative.
Astfel, H C M nr. 62/1960, prin cele trei articole ale
sale „autorizează Biblioteca Centrală de Stat, bibliotecile
centrale universitare şi bibliotecile instituţiilor de
învăţământ superior din Republica Populară Română, să
facă schimb de tipărituri, periodice ştiinţifice proprii şi
microfilme cu instituţii similare din străinătate". Orice
relaţie de schimb trebuia însă să aibă avizul Direcţiei
Generale a Presei şi Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de
Miniştri, adică al cenzurii. In aceste condiţii, evident,
bibliotecarii ezitau să contacteze instituţii din străinătate
pentru schimb. Aşa se explică faptul că până la
evenimentele din 1989, în mod practic, schimbul de
publicaţii a fost întreprins de relativ puţine biblioteci ale
ţării.
Schimbul de publicaţii este reglementat mai târziu şi
prin ratificarea de către România a două convenţii
UNESCO.
Astfel, prin Decretul nr. 835/1964 al Consiliului de
Stat se ratifică Convenţia UNESCO privind Schimburile
Internaţionale de Publicaţii, întocmită la Paris, la 5
decembrie 1958. Deşi convenţia, extrem de generoasă, ar fi
trebuit să dea o largă deschidere acestei forme de cooperare
bibliotecară, lucrurile, în realitate, nu au stat deloc aşa.
în acelaşi an, prin Decretul nr. 836 al Consiliului de
Stat se ratifică şi cea de-a doua Convenţie UNESCO
referitoare la Schimbul de Publicaţii Oficiale şi Documente
Guvernamentale, convenţie care n-a fost practic niciodată
pusă în aplicare în România, o ţară cu regim totalitar, în
care documentele guvernamentale, indiferent de conţinutul
Noi studii de biblioteconomie 81
or reprezentau un mare secret. Se ştie că autorităţile
comuniste din România semnau tot felul de documente
internaţionale, dar pe care „uitau" apoi să le pună în
aplicare.
Referitor la ieşirile din evidenţa bibliotecilor a
publicaţiilor avem, de asemenea, mai multe acte normative.
Decretul nr. 409/1955 al Marii Adunări Naţionale
privind transferarea mijloacelor fixe către unităţile
socialiste se referă şi la cărţi care devin mijloace fixe şi nu
pot fi scoase din evidenţă decât în condiţii deosebite: după
un timp îndelungat şi după îndeplinirea unor complicate
formalităţi, cerând din partea bibliotecarilor timp, răbdare şi
multe demersuri.
Acest decret a fost urmat şi de alte acte normative.
Astfel, în baza H C M nr. 771/1962, Comitetul de Stat pentru
Cultură şi Artă elaborează Instrucţiunile nr. 231/9 martie
1966 privind casarea cărţilor şi publicaţiilor. Acestea pot fi
casate numai dacă sunt deteriorate fizic sau au conţinutul
depăşit, dar numai după îndeplinirea anumitor condiţii -
cele de timp fiind determinante - şi în urma unor
complicate formalităţi. Astfel publicaţiile editate înainte de
1945, precum şi cele cu conţinut depăşit, nu puteau fi casate
decât cu avizul Fondului de Stat al Cărţii, care, în fapt, n-a
dat niciodată asemenea avize pentru că, pur şi simplu, i-ar
fost imposibil să verifice dacă are sau nu nevoie de
asemenea publicaţii, în condiţiile inexistenţei unui catalog
cu publicaţiile deţinute.
Aceste condiţii şi formalităţi devin mai apăsătoare
urma aplicării Decretului nr. 49/1982 privind scoaterea
l n
funcţiune a fondurilor fixe şi clasarea unor bunuri
Materiale din administraţia unităţilor socialiste de stat,
Care
> prin dificilele condiţii impuse, interzice, practic,
 82 Mircea Regneală
casarea publicaţiilor străine şi a celor româneşti apărute
înainte de 1944, cu excepţia numerelor disparate din
publicaţiile periodice, ce nu aveau perspectivă de
completare.
Prin urmare, orice broşură românească apărută
înainte de 1944, indiferent de valoare sau orice publicaţie
străină, practic, nu putea fi eliminată din bibliotecă. Această
măsură birocratică şi absurdă a dăunat enorm bibliotecilor
româneşti, care au fost obligate să supravieţuiască cu acest
uriaş balast, în condiţiile în care spaţiile de depozitare au
devenit pretutindeni tot mai neîncăpătoare. Este aici un
paradox al regimului comunist, care n-ar trebui să ne mire:
pe de o parte, accesul atât la literatura română dinainte de
1944, cât şi la cea străină era în parte interzis, iar, pe de altă
parte, desigur, conştient de valoarea acestor lucrări,
interzicea eliminarea acestora.
Un alt document legislativ referitor la biblioteci a
fost Decretul Consiliului de Stat nr. 703/28 decembrie 1973
privind stabilirea normelor unitare de structură pentru
instituţiile cultural-educative. Potrivit acestui decret,
bibliotecile au fost organizate pe următoarele tipuri:
> biblioteci publice (comunale, municipale şi
judeţene);
> biblioteci şcolare;
> biblioteci ale instituţiilor de învăţământ superior
(cu personalitate juridică la peste 200.000 de volume -
punct nerespectat, deoarece, cu excepţia bibliotecilor
centrale universitare, toate celelalte biblioteci de învăţământ
superior nu au dobândit personalitate juridică);
> biblioteci specializate;
> biblioteci naţionale (BCS, BAR).
]Njoj_ studii de biblioteconomie 83
Decretul stabileşte şi organigrama unei biblioteci
care cuprinde, în funcţie de mărimea unităţii respective,
[rmătoarele activităţi:
> completarea colecţiilor; evidenţa şi prelucrarea
colecţiilor; cercetarea şi informarea bibliografică;
documentarea; depozit legal; rezerva naţională; schimb de
publicaţii; activităţi cu publicul şi alte activităţi similare;
> depozite de cărţi şi alte publicaţii;
> legatarii, ateliere sau puncte tipografice;
> laboratoare de restaurare şi patologie a cărţii.
Special pentru bibliotecile din învăţământ a fost
emis Decretul Consiliului de Stat nr. 83/1976 privind
aprobarea normelor de structură şi a structurilor
organizatorice-tip pentru instituţiile cultural-educative din
subordinea Ministerului Educaţiei şi învăţământului. Prin
cest decret, care aplică art. 10 şi 13 din Decretul nr.
703/1973 se stabilesc organigramele şi atribuţiile
bibliotecilor centrale universitare din Bucureşti, Cluj-
T
apoca şi Iaşi, precum şi ale Bibliotecii Centrale
Pedagogice din Bucureşti (Biblioteca Centrală Universitară
din Timişoara a fost înfiinţată după 1990.)
Astfel, bibliotecile centrale universitare din
'ucureşti, Cluj-Napoca şi Iaşi au obligaţia de a acorda
-sistenţă metodologică în activităţile de biblioteconomie şi
de perfecţionare profesională personalului bibliotecilor de
învăţământ superior din centrul universitar respectiv şi din
alte centre universitare stabilite de Ministerul Educaţiei şi
Învăţământului. în plus, în activitatea Bibliotecii Centrale
niversitare din Bucureşti a fost inclusă şi dotarea
ectoratelor de limba, literatura şi cultura poporului român
-are funcţionau în instituţii de învăţământ superior din
trăinătate, precum şi completarea centralizată cu publicaţii
 84 Mircea Regneală
străine a bibliotecilor din instituţiile de învăţământ superior
din toată ţara.
De asemenea, activitatea specifică a Bibliotecii
Centrale Pedagogice cuprinde şi îndrumarea metodologică
a reţelei de biblioteci şcolare şi biblioteci pedagogice ale
caselor corpului didactic din subordinea inspectoratelor
şcolare.
Aceste organigrame, urmate de reorganizări, au ost
în fapt simple pretexte pentru diminuarea substanţială a
alocaţiilor bugetare pentru instituţiile de cultură. Mulţi
oameni au fost daţi afară din biblioteci, sub diferite motive.
Primii aflaţi pe lista eliminaţilor erau foştii deţinuţi politici,
care îşi găsiseră un refugiu în bibliotecă.
Din aceleaşi considerente ca şi Decretul nr.
703/1973 a apărut Decretul nr. 138/1974 al Consiliului de
Stat privind stabilirea normelor unitare de structură pentru
unităţile de informare documentară.
Acest decret a desfiinţat practic institutele de
informare şi documentare din România, create cu atâta
trudă şi care obţinuseră bune rezultate devenind o prezenţă
atât de necesară pentru economia şi învăţământul românesc.
Astfel, cele 23 de institute de informare şi
documentare naţionale, de profil, existente la acea dată au
fost transformate în oficii de informare documentară cu
personal substanţial redus. Prin acelaşi decret, Institutul
Naţional de Informare şi Documentare Ştiinţifică şi-a
schimbat denumirea în Institutul Naţional de Informare şi
Documentare (INID). Deşi se precizează, în Articolul 2, că
INID „coordonează şi deserveşte reţeaua tuturor institutelor
de informare şi documentare", acest lucru, în realitate, nu
s-a întâmplat niciodată, deoarece în chiar acelaşi decret, la
Articolul 8 se stipulează că „ministerele sau alte organe
]sjni_studii de biblioteconomie 85
centrale, institutele centrale de cercetare şi academiile de
ştiinţe, după caz, conduc, îndrumă şi controlează întreaga
activitate a unităţilor de informare documentară în ramurile
respective". Prin urmare, rolul INID din acest punct de
vedere a fost, practic, nul. Am considerat oportun să ne
referim şi la acest decret, deoarece activităţile de informare
şi documentare nu pot fi niciodată, cu adevărat, separate de
activităţile biblioteconomice, cu care formează un tot
unitar.
în privinţa gestionării publicaţiilor, în absenţa unei
legislaţii specifice, s-au aplicat prevederile Legii nr. 22 din
18 noiembrie 1969 privind angajarea gestionarilor,
constituirea de garanţii şi răspunderi în legătură cu
gestionarea bunurilor organizaţiilor socialiste şi H C M nr.
2230 din 8 decembrie 1969 privind gestionarea bunurilor
materiale ale organizaţiilor socialiste.
Mai întâi această lege s-a aplicat în bibliotecile
publice, apoi, prin Ordinul ministrului învăţământului
nr.39/1970 ea este extinsă şi în bibliotecile de învăţământ.
Fără a se ţine seama de teoria şi practica
biblioteconomică mondială, cărţile sunt supuse aceluiaşi
regim ca şi uneltele, şi nu puteau fi scoase din uz decât
după un număr mare de ani - ca orice mijloc fix -
indiferent de gradul lor de uzură, ceea ce este ilogic, făcând
sa zacă în biblioteci, inutilizabile, zeci de volume. în plus,
bibliotecarii, ca şi vânzătorii din orice magazin alimentar
(care beneficiază totuşi de perisabilităţi), au fost obligaţi să-
1
î constituie garanţii materiale, care le-a diminuat
substanţial salariul, aflat mereu la nivelul cel mai scăzut
I n t r e
Profesiunile intelectuale.
Legat într-o anumită măsură de problema gestionării
licaţiilor se cuvine să menţionăm aici şi Legea nr.
 86 Mircea Regneală
63/1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural naţional al
Republicii Socialiste România, lege care prezintă interes şi
pentru unele biblioteci deţinătoare de lucrări de patrimoniu.
Potrivit acestei legi, din patrimoniul naţional fac parte:
> bunuri cu valoare artistică deosebită;
> bunuri cu valoare istorică şi documentară
deosebită;
> bunuri cu valoare ştiinţifică de documente ale
naturii.
In categoria bunurilor cu valoare istorică şi
documentară deosebită au fost incluse şi numeroase
documente din biblioteci, precum manuscrise, fotografii,
stampe, gravuri, materiale cartografice. In privinţa cărţilor,
acestea devin bunuri patrimoniale dacă pot fi incluse în una
din cele trei categorii:
> cărţi româneşti editate până la 1830;
> cărţi străine editate până la 1800 (iniţial se
fixase anul 1725);
> cărţi cu valoare bibliofilă deosebită.
Nici astăzi, de exemplu, după trei decenii şi
jumătate de la promulgarea acestei legi, nu s-a reuşit a se
realiza o evidenţă* naţională completă a cărţilor de
patrimoniu şi nici a altor bunuri culturale, în absenţa unei
metodologii clare de aplicare.
Termenele şi condiţiile de efectuare a inventarierii
la cărţi, periodice şi alte documente grafice şi audiovizuale,
obiecte muzeale şi recuzită au fost reglementate prin
Dispoziţia nr. 551/1983 a Consiliului Culturii. Potrivit
acestei dispoziţii, bunurile specifice bibliotecilor se
inventariază astfel:
Noi studii de biblioteconomie 87
> la cererea organelor de control, cu prilejul
efectuării controlului, sau a altor organe împuternicite;
> în cazul modificării preţurilor ca urmare a
hotărârilor organelor competente;
> cu ocazia operaţiunilor de recalculare sau
reevaluare dispuse de organele în drept;
> cu prilejul comasării, divizării sau desfiinţării
bibliotecii ca urmare a unor calamităţi naturale sau a unor
cazuri de forţă majoră (Art. 5).
Ritmicitatea inventarierii este în funcţie de numărul
de volume deţinute de fiecare bibliotecă:
> la bibliotecile cu până la 5.000 de volume şi
unităţi bibliografice, în fiecare an;
> la bibliotecile cu 5.001-10.000 de volume şi
unităţi bibliografice, o dată la doi ani;
> la bibliotecile cu 10.001 la 50.000 volume şi
unităţi bibliografice, o dată la trei ani;
> la bibliotecile cu peste 50.0001 până la 250.000
volume şi unităţi bibliografice, o dată la cinci ani;
> la bibliotecile cu 250.001 până la 1.000.000
volume şi unităţi bibliografice, o dată la şapte ani.
Inventarierea cărţilor, periodicelor, a celorlalte
documente grafice şi audiovizuale se face prin confruntarea
datelor din documentele de evidenţă cu bunurile aflate în
unitate întocmindu-se liste numai pentru cele constatate
lipsă sau găsite în plus (Art. 6).
Referitor la Depozitul Legal, un prim act normativ
este Decretul nr. 17/1949 al Ministrului Artelor şi
^formaţiilor pentru editarea şi difuzarea cărţii. La puţin
timp după apariţia acestui document a fost necesară
completarea lui cu alte dispoziţii, ordine sau instrucţiuni.
 88 Mircea Regneală
Ceea ce trebuie reţinut este faptul că Bibliotecii Centrale de
Stat i-a revenit, în întreaga perioadă comunistă, obligaţia
gestionării depozitului legal românesc.
Prin Decretul nr. 10 al Consiliului de Stat, publicat
în Buletinul Oficial, nr. 2/17 ianuarie 1986 este aprobat
catalogul formularelor tipizate comune, editat în 1987.
Acest catalog conţine machetele şi codurile tuturor
formularelor tipizate între care şi cele cuprinse în
nomenclatorul pentru biblioteci.
în legătură cu acest decret, au apărut Norme de
utilizare a formularelor tipizate, aprobate de Comisia
Guvernamentală cu nr. 744/1987, care cuprind
instrucţiunile de utilizare a formularelor tipizate.
Formularele tipizate au fost elaborate şi codifícate
într-o concepţie unitară, în scopul ordonării şi prelucrării
cât mai operative a datelor care să fie prelucrate
informatizat, al creşterii eficienţei informaţiei, al reducerii
muncii de evidenţă şi a consumului de hârtie. Ele reprezintă
în mod real un pas înainte pe calea uniformizării tehnicii de
bibliotecă, indiferent de motivul apariţiei lor.
2.3. Biblioteconomia românească în
perioada postcomunistă
Prăbuşirea comunismului a produs în societatea
românească schimbări esenţiale. Bibliotecile, ca elemente
fundamentale ale suprastructurii culturale, nu puteau fi
excluse din acest proces de înnoire. Primul lucru pe care
l-au obţinut bibliotecarii, ca şi în alte sectoare, a fost
anularea principalelor legi care împiedicau dezvoltarea
firească a profesiei şi a instituţiei bibliotecare.
NVn_studii de biblioteconomie 89
Printr-o serie de hotărâri şi ordine ale organelor de
stat, ca urmare a iniţiativei directe a bibliotecarilor, în chiar
anul 1990, au apărut modificări importante în
biblioteconomia românească. Să enumerăm câteva din cele
mai importante:
> a fost abolită cenzura comunistă - liberul acces la
informaţie devine o realitate;
> principalele reţele de biblioteci, cea publică şi cea
de învăţământ, şi-au sporit efectivul şi şi-au diversificat
activităţile;
> s-a recreat învăţământul biblioteconomie de nivel
postliceal, colegial şi universitar punându-se astfel bazele
unui nou statut al profesiei;
> Biblioteca Centrală de Stat şi-a schimbat numele în
ceea ce în realitate era, Biblioteca Naţională a României;
> s-au înfiinţat două asociaţii profesionale: As^cjajia
Bibliotecarilor din învăţământ România (ABIR) şi
Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor
Publice din România (ANBBPR), al căror principal scop
era ridicarea profesiei de bibliotecar la standarde europene;
> au apărut, mai târziu şi alte asociaţii, de mai mici
dimensiuni: Asociaţia Bibliotecarilor din Biblioteca
Naţională a României şi Asociaţia Bibliotecarilor şi
Documentariştilor din Bucureşti.
Reforma, care a cuprins toate sferele societăţii
româneşti, s-a făcut prezentă şi în biblioteci. Acestea au
dobândit o anumită libertate, care le-a permis să-şi
revizuiască fondurile prin eliminarea din colecţii a unor
publicaţii şi introducerea altora multă vreme interzise de
regimul comunist. Principalele biblioteci publice au căpătat
personalitate juridică. Aceste instituţii, spre a-şi desfăşura
optim activitatea, aveau nevoie de legi şi regulamente
 90 Mircea Regneală
specifice. înlocuirea vechilor legi, devenite inoperante, a
constituit multă vreme o mare problemă.
După o etapă relativ scurtă de speranţe în
revirimentul activităţii bibliotecare, au urmat ani de
restrişte, când situaţia, în unele locuri, a ajuns chiar mai rea
decât înainte de 1989. Vechile decrete privind reducerea
alocaţiilor bugetare, care afectau deopotrivă cartea şi
bibliotecarul, au fost reinstalate sub o altă denumire în , aii
1993 - 1995. A fost perioada cea mai grea postcomunistă,
în care economia era practic la pământ.
Legislaţia de bibliotecă după 1989 a fost în continuă
modificare, astfel că e destul de dificil, chiar pentru cei care
urmăresc de aproape evoluţiile legislative din domeniul
nostru, să fie la curent cu toate modificările apărute. în
general, legile care privesc bibliotecile - până la apariţia
Legii bibliotecilor - au fost propuse de Ministerul Culturii
şi Cultelor şi au avut în vedere numai bibliotecile publice.
Apoi, ca şi în timpul regimului comunist, ele au fost
preluate şi de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, numeric,
cel de-al doilea minister deţinător de biblioteci din
România.
Prima lege semnată de Consiliul Provizoriu de
Uniune Naţională în care se vorbeşte şi de biblioteci este
Decretul-lege nr. 141/1990 privind organizarea activităţii
de informare şi documentare. Acest act legislativ care
înlocuieşte Decretul nr. 138/1974 preconiza crearea
Sistemului Naţional de Informare şi Documentare (SNID),
organism destinat să funcţioneze pe baza autonomiei
unităţilor componente. în Art. 2 se precizează că în
alcătuirea SNID vor intra INID, IRS, OSIM, dar şi
Biblioteca Naţională, Biblioteca Academiei, B C U „Carol I"
din Bucureşti şi Muzeul Naţional.
Noi studii de biblioteconomie 91
Pentru fundamentarea şi elaborarea programelor
care decurg din obiectivele acestui sistem naţional urma să
se constituie Consiliul Ştiinţific al Sistemului Naţional de
Informare şi Documentare al cărui regulament trebuia să fie
aprobat de Guvernul României. Din această atât de
promiţătoare lege nu s-a ales de fapt nimic. INID, care avea
obligaţia să coordoneze activităţile prevăzute în lege, abia
supravieţuieşte în condiţiile absenţei oricărei finanţări din
partea statului.
Ordinul nr. 252/1991 al Secretariatului General al
Guvernului are în vedere clădirile în care îşi desfăşoară
activitatea instituţiile culturale, între care se numără şi
bibliotecile. Acest ordin prevede că schimbarea destinaţiei
acestor clădiri se poate face numai pe baza aprobării
secretariatului general al guvernului la propunerea bine
motivată a prefecturilor, Primăriei Municipiului Bucureşti
sau a ministerelor ori altor organe de stat în subordinea
cărora se află unitatea sau instituţia deţinătoare a bunului în
cauză (Art.l).
Prefecturile au obligaţia de a nu emite nici o
autorizaţie pentru efectuarea lucrărilor de transferare a
acestor clădiri, fără aprobarea secretariatului general al
guvernului (Art. 2).
Din păcate, legile proprietăţii apărute între timp,
bazate pe restituirea integrală a imobilelor foştilor
proprietari, au abrogat acest ordin, făcând ca multe
biblioteci să rămână fără spaţiile în care funcţionau de
foarte multă vreme. în această situaţie se află, de exemplu,
Biblioteca Centrală Pedagogică şi multe biblioteci judeţene
°bligate să părăsească imobilele în care se află de zeci de
a n i
, mutându-se în alte spaţii, adesea insalubre. Biblioteci
 92 Mircea Regneală
noi, construite după 1989, sunt în număr cu totul insuficient
raportat la cerinţe.
întrucât problema recuperării publicaţiilor de la
cititori după 1989 devine şi mai gravă, Ministerul Culturii
prin Adresa nr. 14.415/1992 recomandă bibliotecilor
publice încheierea unui angajament cu cititorul prin care
acesta să se oblige ca, în caz de pierdere a unui cărţi
împrumutate, să achite de 100 de ori (sau chiar mai ir alt)
contravaloarea cărţii respective. Acest angajament devine
titlu executoriu în instanţă, biblioteca putând solicita
organului judecătoresc instituirea unei reţineri pe venitul
debitorului (cititorului), în conformitate cu Codul de
Procedură Civilă în vigoare. Nu avem informaţii în ce
măsură această recomandare a fost vreodată aplicată şi la
ce rezultate s-a ajuns. Era oricum cea mai proastă soluţie
propusă vreodată pentru recuperarea publicaţiilor de la
cititori, care ducea, în ultimă instanţă, la îndepărtarea
acestora de bibliotecă.
în domeniul biblioteconomiei şcolare, Ordinul
ministrului educaţiei naţionale nr. 36 29M_923 fixează
:
norma bibliotecarilor şcolari. Astf&L-se acordă o normă
între^ă-jsumai dacă bibliote^jie^j^JfJ.OOQ dg.,.voluJiie_jy
are înscrişi_900 de_ciţitori, eleyi_şi cadre dida£tice_al£4£jolii.
Norma posturilor de bibliotecar - se precizează în acest
ordin - se poate face luându-se în calcul media indicatorilor
pe inspectorat. Ca urmare, se pot norma posturi de
bibliotecar renunţând la fracţiunile de normă de bibliotecar
plătite cu ora la alte instituţii de învăţământ, lucruri care, în
practică, cu câteva excepţii, nu s-au realizat. în urma
aplicării acestui ordin, elaborat fără consultarea
specialiştilor în domeniu, licee cu tradiţie sau alte unităţi
şcolare prestigioase au fost puse în situaţia de a-şi pierde
ţşj£ţi_gtiidii de biblioteconomie 93
osturile de bibliotecari, chiar dacă deţineau publicaţii
atrimoniale. Măsura aplicată mecanic a dăunat
ibliotecilor şcolare. Acest ordin ignora faptul că eficienţa
nei biblioteci este dată de indicii de frecvenţă şi de
consultare a colecţiilor şi nu de numărul cititorilor înscrişi.
La intervenţia Asociaţiei Bibliotecarilor din învăţământ din
România, prin Ordinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării
nr. 3944 din 09.05.2003 norma este coborâtă la 700 cititori
i 9.000 de volume.
După 1990 au apărut regulamente noi pentru
principalele tipuri de biblioteci. Noile regulamente în
general sporesc autonomia bibliotecilor şi le permit
diversificarea activităţilor. în ordinea apariţiei lor, aceste
regulamente sunt: Regulamentul de organizare şi
funcţionare a bibliotecilor publice de stat, aprobat prin
Ordinul ministrului culturii, nr. 452/1992; Regulamentul de
organizare şi funcţionare a bibliotecii şcolare, aprobat prin
Ordinul ministrului învăţământului, nr. 6566/17 iunie 1994;
Regulamentul de organizare şi funcţionare a Bibliotecii
Naţionale a României, aprobat prin Ordinul ministrului
culturii, nr. 1086/1995 (care accentuează funcţiile naţionale
ale acestei instituţii); Regulamentul de organizare şi
funcţionare a bibliotecilor centrale universitare şi a
bibliotecilor instituţiilor de învăţământ superior, aprobat
prin Ordinul ministrului învăţământului, nr. 3586 din 10
aprilie 1996.
La o simplă lectură a acestor regulamente, se
constată că ele nu s-ar putea aplica decât parţial depăşind cu
mult posibilităţile reale ale bibliotecilor cărora le erau
destinate.
După îndelungi amânări, conform Legii
învăţământului nr. 84/1995, s-a înfiinţat Consiliul Naţional
 94 Mircea Regneală
al Bibliotecilor din învăţământ (CNBI), organ consultativ al
Ministerului Educaţiei Naţionale. Prin Ordinul ministrului
educaţiei naţionale, nr. 3049/8 ianuarie 1998 este aprobat
Regulamentul de organizare şi funcţionare a CNBI.
Consiliul Naţional al Bibliotecilor din învăţământ are
îndatorirea a se ocupa de toate problemele esenţiale ale
biblioteconomiei şcolare şi universitare:
> elaborează strategia de dezvoltare a bibliotecilor i a
altor structuri de informare documentară din sistemul
naţional de învăţământ, precum şi programe de modernizare
şi informatizare a acestora;
> participă la elaborarea proiectelor de acte normative
privind organizarea, funcţionarea şi finanţarea bibliotecilor
şi a altor structuri de informare şi documentare din
învăţământ, precum şi salarizarea personalului acestora;
> formulează propuneri privind dezvoltarea
construcţiilor de biblioteci din învăţământ, îmbunătăţirea
proiectelor de construcţii existente; întocmeşte studii şi
sinteze privind situaţia actuală şi de perspectivă în
bibliotecile din învăţământ, formarea şi perfecţionarea
personalului acestor biblioteci;
> elaborează criterii de evaluare a dotării bibliotecilor
şcolare şi universitare, precum şi recomandări privind
asigurarea resurselor materiale şi financiare ale bibliotecilor
respective.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor, CNBI trebuia să-şi
constituie comisii de specialitate, numite dintre membrii
săi, completate cu experţi din afara consiliului. Aceste
comisii au următoarele atribuţii:
> supun CNBI lista problemelor care trebuie soluţionate
în mod prioritar şi propun soluţii de rezolvare a acestora;
Kj2J_ studii de biblioteconomie 95
> formulează propuneri privind resursele umane şi
financiare necesare bibliotecilor.
Prin Ordinul ministrului educaţiei naţionale nr. 3094
din 8 ianuarie 1998 este aprobat Consiliul CNBI format din
31 de membri, iar prin Ordinul aceluiaşi ministru nr. 3313
din 23 februarie 1998 biroul executiv şi secretarul
permanent. Consiliul a funcţionat timp de cinci ani şi a
czolvat multe din problemele biblioteconomiei şcolare şi
universitare.
Un alt document în sprijinul bibliotecarilor din
învăţământ este Ordonanţa guvernului României nr. 84/25
august 1998 privind Constituirea Fondului de susţinere a
bibliotecilor din învăţământ. Acest fond urmează a fi
utilizat „pentru modernizarea bibliotecilor, inclusiv
informatizarea şi dotarea cu publicaţii şi echipamente
specifice, şi pentru constituirea, amenajarea şi dezvoltarea
spaţiilor necesare acestora". Fondul, potrivit Ordonanţei, se
constituie „din sponsorizări şi donaţii, din împrumuturi
externe, contractate în condiţiile legii de către Ministerul
Educaţiei Naţionale şi garantate de către Ministerul
Finanţelor".
în Articolul 4 se precizează că MECT gestionează
fondurile obţinute pe care le repartizează bibliotecilor şi
celorlalţi ordonatori de credite.
Din păcate, prevederile acestei ordonanţe ca şi ale
ltora apărute între timp nu au putut fi aplicate decât parţial.
In 1992 apare Ordonanţa Guvernului nr. 19 privind
ctivitatea de standardizare naţională în România,
ublicată în Monitorul Oficial nr. 212 din 28 august 1992.
rdonanţa este modificată în 1998 printr-o altă ordonanţă
(nr. 39/1998) care devine Legea nr. 355/6 iunie 2002. E
rrnportant ca legea standardizării să fie cunoscută şi aplicată
 96 Mircea Regneală
în biblioteci, întrucât activitatea profesională dintr-o
bibliotecă trebuie să se realizeze pe baza unor standarde
specifice.
Standardizarea constituie o problemă de stat. în
România se elaborează standarde române care se aplică pe
plan naţional şi standarde profesionale care se aplică în
anumite domenii de activitate. Coordonarea şi efectuarea
activităţii de standardizare se realizează de către Asociaţia
de Standardizare din România (ASRO), ^ organ de
specialitate al administraţiei publice centrale. în domeniul
bibliotecilor există un comitet tehnic naţional format din cei
mai reputaţi specialişti ai domeniului care coordonează
elaborarea standardelor în biblioteconomie şi informare
documentară.
Caracterul de obligativitate pentru standardele
române se stabileşte odată cu aprobarea lor de către
ASRO, pe baza avizului ministerelor sau a altor organe
interesate. încălcarea dispoziţiilor prevăzute în această
ordonanţă atrage răspunderea materială, civilă, disciplinară,
contravenţională sau penală, după caz, a celor vinovaţi.
Acest lucru este bine să fie reţinut, întrucât multe voci din
domeniul informării afirmă că astăzi aplicarea standardelor
în biblioteci şi în alte instituţii de informare este facultativă.
Complet eronat, organizaţiile profesionale în domeniu ar
trebui să atragă atenţia asupra consecinţelor ştiinţifice şi
profesionale negative, în caz de nerespectare a standardelor.
Un alt aspect care se cuvine a fi avut în vedere se referă la
standardele de stat (STAS) în vigoare care îşi menţin
valabilitatea până la revizuirea şi transformarea lor în
standarde române (SR).
Prima lege legată exclusiv de activitatea
bibliotecilor este Legea nr. 111/1995 privind constituirea,
Nni studii de biblioteconomie 97
organizarea şi funcţionarea Depozitului legal de tipărituri
şi alte documente grafice şi audiovizuale, modificată prin
Legea nr. 594/15 decembrie 2004 şi Legea nr. 675/28 iunie
2007, care modifică şi titlul devenind Legea privind
depozitul legal de documente. O lege care să clarifice şi să
reglementeze problemele referitoare la depozitul legal era
absolut necesară în condiţiile dezvoltării sectorului privat
de tipărituri, când numărul agenţilor economici din
domeniul editorial este din ce în ce mai mare şi când
reglementarea precedentă (Ordinul Ministrului Culturii nr.
66/1991) prevede obligaţia pentru instituţiile interne de a
trimite cu titlu de depozit legal 22 de exemplare cărţi,
reglementare care nu a fost respectată aproape de nimeni.
Legea urma să rezolve global şi integral problemele
privind depozitul legal, stabilind atribuţiile şi competenţele
pentru beneficiari şi, în acelaşi timp, obligaţiile
producătorilor. Fiind destinat să constituie în timp mărturia
cu valoare patrimonială a spiritualităţii româneşti,
depozitul legal trebuie să beneficieze de autoritatea
ecesară şi de o funcţionare normală.
Noua lege a fost concepută într-o structură
piramidală. La bază se află bibliotecile judeţene care
primesc câte un exemplar din publicaţiile editate în judeţul
respectiv în vederea constituirii depozitului legal local. Pe o
Poziţie mediană se află bibliotecile beneficiare ale acestui
drept, respectiv Biblioteca Academiei Române, bibliotecile
centrale universitare din Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, iar
•n vârful piramidei, Biblioteca Naţională care funcţionează
c a
agenţie naţională pentru depozitul legal.
In această calitate Bibliotecii Naţionale îi revin
următoarele atribuţii:
 98 Mircea Regneala
> asigură controlul bibliografic naţional asupra
tipăriturilor (CNB);
> atribuie număr de depozit legal;
> atribuie numere internaţionale standardizate ale cărţii
(ISBN);
> atribuie numere standardizate ale publicaţiilor seriale
(ISSN);
> realizează catalogarea înaintea publicării (CIP);
> urmăreşte modul în care persoanele fizice şi juridice,
obligate să efectueze trimiteri de depozit legal, se
conformează acestei obligaţii şi dispune în consecinţă;
> urmăreşte şi centralizează modul în care bibliotecile
beneficiare conservă, prelucrează şi organizează cărţile şi
alte materiale primite cu titlu de depozit legal;
> reţine, prelucrează, depozitează şi conservă, ca fond
intangibil, câte un exemplar din cărţile şi materialele
primite cu titlul de depozit legal şi distribuie celelalte
exemplare următorilor beneficiari: Biblioteca Academiei
Române şi bibliotecile centrale universitare din Cluj-
Napoca, Iaşi, Timişoara.
Fără îndoială, apariţia Legii depozitului legal, în
climatul de confuzie editorială naţională, instalat după
1990, trebuie salutată. Această lege însă, făcută în grabă,
fără consultarea tuturor reţelelor de biblioteci şi a
specialiştilor de marcă, are regretabile lacune.
încă din Articolul 1 se precizează că depozitul legal
funcţionează ca fond intangibil. Dacă este aşa, nu înţelegem
când şi de către cine acest fond poate fi totuşi folosit? Cui şi
la ce serveşte? Or, se ştie că în întreaga lume depozitul
legal este consultabil în anumite condiţii. Care sunt acestea
la noi? De asemenea, categoriile de documente care
urmează a se constitui în depozit legal sunt enumerate după
0 jgmdii de biblioteconomie 99
criterii: tip document, tip suport, provenienţa. între
documentele solicitate sunt şi cele numismatice. Puţine
biblioteci din lume mai solicită asemenea documente.
Unele documente poartă denumiri neconforme cu
standardele ISO. Dificultatea majoră a aplicării legii se
află în continuare în numărul mare de publicaţii impuse,
în 1995, numărul publicaţiilor solicitate a fost de nouă.
Acest număr este diminuat la şapte în 2004, pentru cărţi,
broşuri şi extrase din periodice. Sunt exceptate ediţiile rare
şi bibliofile. Ne întrebăm, aceste ediţii nu fac parte din
patrimoniul naţional documentar? Se percep şase exemplare
şi din publicaţii seriale, manuale şcolare, documente
audiovizuale şi electronice.
> Din cele şapte exemplare de cărţi, Biblioteca
Naţională reţine trei:
> pentru depozitul legal propriu;
> pentru semnalare statistică şi pentru elaborarea
bibliografiei naţionale curente;
> pentru schimb interbibliotecar.
>• Din cele şase exemplare de seriale, reţine doar două:
> pentru depozitul legal;
> elaborarea bibliografiei naţionale.
Ne întrebăm, dacă nu ar fi suficient un singur
exemplar atât pentru depozitul legal cât şi pentru elaborarea
bibliografiei naţionale. S-ar diminua astfel cererea cu două
exemplare, ceea ce ar uşura mult sarcina celor care le
transmit, mai ales când publicaţiile respective sunt tipărite
doar în 100 - 200 de exemplare. Se ştie că atunci când se
cere prea mult, de regulă nu se dă nimic. în plus, editorii de
documente care se referă la domeniul militar trebuie să mai
trimită două exemplare, unul către Biblioteca Naţională
Militară şi altul către Centrul de Studii şi Păstrare a
 100 Mircea Regnealg
Arhivelor Militare Istorice Piteşti. Aşadar, unii editori sunt
obligaţi să depună nouă exemplare în loc de şapte.
Excluzând aceste excepţii, chiar cu şapte sau şase
exemplare solicitate, avem una din legile cu cele mai
numeroase exemplare de depozit legal din lume.
Prin Legea nr. 15/1994 privind amortizarea
capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale,
completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 54/1997 şi
Hotărârea Guvernului nr. 684/1998, cărţile, revistele şi
celelalte documente grafice şi audiovizuale, cu excepţia
celor înregistrate în patrimoniul de stat, aflate în inventarul
de bibliotecă, continuă să rămână pe mai departe mijloace
fixe. Ele sunt încadrate în grupa 6 de clasificare, intitulată
„Mobilier, aparatură, birotică, sisteme de protecţie a
valorilor umane şi materiale şi alte active corporale", având
o durată normală de funcţionare de 15 ani.
In urma sutelor de proteste ale bibliotecarilor,
bibliotecarii din reţeaua bibliotecilor publice, prin Ordinul
nr. 2017/1997 al ministrului culturii, apoi şi bibliotecarii
din învăţământ, prin Ordinul nr. 5133/1997 al ministrului
învăţământului, nu mai sunt supuşi obligaţiei de
constituire a garanţiilor băneşti, abrogându-se dispoziţiile
Art. 14 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea
gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în
legătură cu gestionarea bunurilor.
Conform acestor ordine, bibliotecarii cu atribuţii de
gestionari trebuie să semneze un angajament prin care se
obligă să suporte integral contravaloarea pagubelor produse
din vina proprie asupra bunurilor care le sunt încredinţate,
în acord cu prevederile legale în vigoare.
^ Prin Ordinul nr. 1015/1994 al ministrului culturii se
stabilesc Normele metodologice privind completarea
^jjjŢidii de biblioteconomie 101
olecţiilor de cărţi, periodice şi alte documente grafice şi
^udiovizuale ale bibliotecilor publice de stat. Potrivit
acestor norme, colecţiile bibliotecilor se structurează în:
> colecţii de bază;
> colecţii uzuale.
Colecţiile de bază sunt destinate consultării în sală
şi cuprind cărţi (fără să se precizeze ce fel de cărţi),
periodice, alte documente grafice şi audiovizuale, cqjlecţii
specjalfi-(publicaţii care fac parte din patrimoniul cultural
naţional, fondul arhivistic naţional, lucrări cu caracter
bibliofil, publicaţii de depozit legal) şi literatură de
referinţă. Colecţiile de bază ar cuprinde 1-2 exemplare din
aceste tipuri de lucrări.
Colecţiile uzuale sunt destinate împrumutului la
domiciliulutilîzatorilor şi cuprind publicaţii comune.
r — Pentru bibliotecarii din reţeaua bibliotecilor din
I învăţământ, apariţia Legii nr. 84/1995 - Legea
' învăţământului şi a Legii nr. 128/1997 privind^statutul
personalului didactic, are o deosebită importanţă. In Legea
învăţământului, Capitolul V este dedicat exclusiv
bibliotecilor. Aici se precizează locul şi rolul bibliotecilor
de învăţământ în şcolile de toate gradele.
în Statutul personalului didactic, bibliotecarii din
/ învăţământ, cărora li s-a recunoscut aportul în procesul de
/ învăţământ şi cercetare, au şi statut de cadre didactice
^—auxiliare.
în Articolul 8 din statut se face precizarea, extrem
de importantă, că pentru ocuparea funcţiilor didactice
auxiliare de bibliotecar, documentarist şi redactor trebuie ca
Persoanele respective să fi absolvit cu examen de diplomă o
instituţie de învăţământ, secţia de biblioteconomie sau alte
r 'nstituţii de învăţământ ai căror absolvenţi au studiat în
 102 Mircea RegneaVă
timpul şcolarizării discipline de profil din domeniul
biblioteconomiei. Aceste funcţii pot fi ocupate, pe perioade
determinate, de persoanele care au urmat un curs de iniţiere
în domeniu. Este pentru prima dată în istoria
biblioteconomiei româneşti când funcţia de bibliotecar,
titular pe post, nu poate fi ocupată decât de cei care au
studii de specialitate.
în Monitorul Oficial nr. 247 din 31 august 1994 esm
publicată Ordonanţa Guvernului nr. 68 privind protejarea
patrimoniului cultural naţional. în urma anulării vechii legi
a patrimoniului, o nouă reglementare era absolut necesară.
Potrivit acestei ordonanţe, patrimoniul cultural
naţional este compus „din bunuri culturale mobile şi
imobile cu valoare deosebită, de interes public".
După doi ani, prin Ordinul nr. 1284 apărut îa
Monitorul Oficial nr. 332 din 4 decembrie 1996, Ministerul
Culturii publică Normele metodologice privind criteriile
unice de clasare a bunurilor culturale care fac parte din
patrimoniul cultural naţional.
Normele fac distincţia între:
> tezaurul patrimoniului cultural naţional, din
care fac parte valori culturale excepţionale naţionale şi
universale;
^ fondul patrimonial cultural naţional, cu valon
de importanţă naţională;
> patrimoniul cultural comun în care sunt incluse
valori de însemnătate locală, fără semnificaţii aparte.
Clasificarea în tezaur şi fond este în funcţie dl
elementele:
> importanţa autorului;
> importanţa istorică şi documentară a obiectului)
> valoarea sa estetică şi artistică;
de biblioteconomie
^T j_gţiirtii
0 103
> unicitatea;
> originalitatea şi raritatea;
> starea de conservare.
La Articolul 9, în categoria bunurilor culturale cu
semnificaţie istorică şi documentară, la pct. b, bunuri cu
valoare memorială, istorică, documentară, literar-artistică,
sunt incluse:
> carte şi carte veche, periodice, manuscrise,
dactilograme;
> fotografii şi filme color, clişee;
> înregistrări audio-video, partituri muzicale
izolate şi în colecţie;
> cartografie.
în Monitorul Oficial, nr. 530/27 din octombrie 2000
apare Legea nr. 182 privind protejarea patrimoniului
cultural naţional mobil. Potrivit noii legi, patrimoniul
cultural naţional cuprinde 5 categorii mari de bunuri.
In categoria bunurilor arheologice şi istoric
documentare de valoare deosebită sau excepţională sunt
cuprinse:
y manuscrise, incunabule, cărţi rare şi cărţi vechi,
cărţi cu valoare bibliofilă;
^ documente şi tipărituri de interes special:
documente de arhivă, hărţi şi alte materiale cartografice
(Art. 3).
Deţinătorii unor asemenea bunuri trebuie să asigure
cele mai bune condiţii de păstrare, conservare şi, după caz,
e
depozitare, prevenind orice degradare, deteriorare sau
•"ugere a acestora. Ei trebuie să înştiinţeze în termen de
^aximum 5 zile direcţiile judeţene pentru cultură şi
•uoniu cultural naţional în cazul constatării unui pericol
 104 Mircea Regneala e
Noj_gîI^iii-^ biblioteconomie 105

iminent de distrugere sau de degradare gravă a acestor României, Partea I, nr. 422 din JL8_iunie _2jQP^_ Legea r s

bunuri. între obligaţiile deţinătorilor sunt şi acelea bibliotecilor a fost modificată ^nxfj5i^Sf^^^Gx^m\x]m
-
privitoare la achiziţionarea şi instalarea de sisteme - 59/20/)3_prix^
nI de bunuri scufilelîeTâ
antiefracţie, antiincendiu şi de asigurare a microclimatului Diata datoriei vamale, prin Legea nr.„ 57Tj2lJUj_ P ^ j ^ "
1

pentru protecţia bunurilor culturale mobile (Art. 22).
Copiile, tirajele postume şi facsimilele executate de pe
bunuri culturale mobile clasate trebuie să fíe marcate
vizibil, pentru a nu fi confundate cu originalul - ele or
purta menţiunea copie, facsimil, tiraj postum, numele
autorului şi anul în care au fost realizate.
Legea serviciilor poştale, publicată în Monitorul
Oficial nr. 83/12 iulie 1996, la Articolul 23 enumera
exceptările de la tarifele poştale ale administraţiilor poştale
din care, din păcate, nu fac parte şi bibliotecile.
Avându-se în vedere însă legislaţia europeană în
vigoare, se emite Ordonanţa pentru modificarea şi
Codul fiscal, prin Legea nr. 593 din 15 decembrie 2004-
pentru modificarea şi completarea Legii "Bibliotecilor nr.'
334/2002 şi prin Ordonanţa Guvemulut--m^ 24^m-=£-6~~^
ianuarie 2006 pentru modificarea _§i completarea Legii
bibliotecilor nr. 334/2002.
Legea a fost pregătită timp de peste zece ani prin
întâlniri succesive ale bibliotecarilor din toate asociaţiile
profesionale româneşti.
Analizând situaţia la dimensiunile profesiei, această
lege este unul dintre câştigurile importante ale
bibliotecarilor din România după 1989. Este prima lege din
istoria bibliotecilor româneşti care poartă efectiv acest
50

completarea Legii serviciilor poştale nr. 83/1996, publicată nume .

în Monitorul Oficial, nr. 426/31 august 1999 prin care,
pentru trimiterile poştale, în ţară şi în străinătate, efectuate
de muzee şi biblioteci se va percepe un tarif redus cu 70%
(Art. 21,pct. 5,6). De asemenea, se prevede a nu se supune
tarifarii schimburile poştale între biblioteci şi între muzee,
în ţară şi în străinătate (Art. 23, pct. 2,3). De aceste
modificări urmează a beneficia şi instituţiile culturale din
străinătate. Din păcate Ministerul Poştelor şi
Telecomunicaţiilor nu aplică această ordonanţă, - în ciuda
intervenţiilor noastre - aşteptând compensaţii de la guvern.
Legea bibliotecilor
Momentul cel mai important în biblioteconomia
românească în perioada postcomunista este reprezentat de
Legea bibliotecilor nr. 3¿^j¿uJlblcata în Monitorul_Oficial al
Legea bibliotecilor nr. 334/2002 se ocupă de
întreaga problematică a bibliotecilor româneşti şi ar fi reuşit
să rezolve multe din aspectele muncii de bibliotecă, dacă
oamenii politici, care pretind a cunoaşte bine şi bibliotecile,
ar fi acceptat varianta propusă de comunitatea
bibliotecarilor şi nu ar fi intervenit prin introducerea sau
modificarea unor articole
Legea bibliotecilor are opt capitole: Dispoziţii
generale, Sistemul naţional de biblioteci, Patrimoniul
bibliotecilor, Personalul bibliotecilor, Conducerea
bibliotecilor, Comisia naţională a bibliotecilor, Drepturile şi
50
^Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1542/1951, care a fixat direcţiile
e
dezvoltare a bibliotecilor din epoca comunistă, prin cuprinderea
^sambluhri biblioteconomiei româneşti, are şi ea valoarea unei legi,
a r a
să poarte însă acest nume.
 106 Mircea Regneajă
obligaţiile utilizatorilor, Dispoziţii tranzitorii şi finale. Vom
face o prezentare a acestora după ultima modificare adusă
legii. în primul capitol, Dispoziţii generale, sunt definite
principalele tipuri de biblioteci şi atribuţiile lor. Trebuie
reţinută formularea finală din Art. 1, lit. a ,,în cadrul
societăţii informaţiei biblioteca are rol de importanţă
strategică". în definiţia bibliotecii naţionale lipseşte, din
păcate, ceea ce este esenţial „depozitară a întregii producţii
naţionale de documente". în Art. 6 se face precizarea că
lectura este gratuită, dar în anumite condiţii bibliotecile pot
percepe tarife.
în capitolul al doilea, Art. 9, alin. 1, se precizează
scopul sistemului naţional de biblioteci:
> coordonarea împrumutului bibliotecar naţional
şi internaţional,
> gestionarea sistemică a informaţiei,
> realizarea catalogului naţional partajat şi a
bibliotecii naţionale virtuale.
La acelaşi articol, în alin. 2 se preconizează
realizarea de consorţii. Acestea nu sunt încă destinate cu
precădere achiziţiei de documente digitale, cum este
practica internaţională, ci „achiziţiei de documente
specifice", în general. De altfel, în mai multe locuri în lege
se vorbeşte despre consorţii, pentru diferite forme de
cooperare - este o dovadă clară că legiuitorului nu-i este
foarte clar care este rolul consorţiilor în biblioteconomia
contemporană.
în stabilirea sistemului naţional de biblioteci în
raport cu funcţiile şi atribuţiile deţinute de diferite tipuri de
biblioteci, se face eroarea ca în locul tipului de bibliotecă,
cum este biblioteca naţională, să se enumere chiar
bibliotecile care fac parte din această categorie, Biblioteca
-^pjjmjjj de biblioteconomie 107
Naţională a României şi Biblioteca Academiei Române,
fără a se face alte precizări, astfel încât cititorul neavizat nu
înţelege ce este cu aceste biblioteci aşezate în rândul
tipurilor de biblioteci.
în secţiuni distincte (A-F) sunt prezentate funcţiile
şi atribuţiile esenţiale ale principalelor tipuri de biblioteci,
între atribuţiile Bibliotecii Naţionale a României, de
exemplu, este menţionată şi cea de coordonare a Oficiului
Naţional Bibliografic şi de Informatizare a Bibliotecilor al
cărui rol în elaborarea tuturor tipurilor de instrumente de
control bibliografic este extrem de important.
Sub ultima modificare a legii, din grabă, apare de
două ori, între funcţiile bibliotecii naţionale, elaborarea
bibliografiei naţionale a României, o dată ca intrând în
atribuţiile Oficiului Naţional Bibliografic şi de
Informatizare a Bibliotecilor (Art. 13, lit. b) şi a doua oară
chiar între sarcinile Bibliotecii Naţionale (Art. 12, alin. 1,
z
lit. g ). La o nouă revedere a legii, ar trebui eliminat acest
lucru.
Biblioteca Academiei Române are doar o singură
sarcină stabilită cu mai multe decenii în urmă: editarea
bibliografiei naţionale retrospective.
După ultima variantă a legii, bibliotecile centrale
universitare acordă asistenţă metodologică celorlalte
biblioteci universitare din aria geografică de îndrumare
metodologică stabilite de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi
Tineretului. Măsura este justificată pentru că aceste
biblioteci dispun de personal de înaltă calificare care pot
s
Pnjmi celelalte biblioteci universitare în uniformizarea
tehnicilor de lucru.
Secţiunea referitoare la bibliotecile specializate nu
cu
pnnde decât două articole foarte generale, deşi aceste
 108 Mircea Regneală
biblioteci ar trebui să se bucure de un mai mare interes şi la
noi, în epoca informaţiei şi a globalizării. Situaţia se
datorează îndeosebi absenţei reprezentanţilor acestora la
discuţiile despre lege, dar şi a neînţelegerii rolului acestor
biblioteci în societatea informaţiei.
Secţiunea E destinată bibliotecilor publice este cea
mai amplă. Atribuţiile acestor tipuri de biblioteci sunt
prezentate în detaliu. Este curios că Biblio jca
Metropolitană Bucureşti este prezentată separat de
bibliotecile judeţene, când de fapt ar fi trebuit prezentată
împreună cu aceste biblioteci, deoarece toate sunt biblioteci
publice de acelaşi nivel şi au funcţii similare. De asemenea,
e regretabil că atribuţii importante ale bibliotecilor publice
judeţene, cum ar fi depozitul legal local, sunt uitate.
Capitolul III are ca subiect patrimoniul bibliotecilor.
Este vorba de fapt nu de întregul patrimoniu ci de cel
constituit de documente, sensul existenţei bibliotecilor.
Sunt prezentate astfel tipurile de documente, intrarea şi
ieşirea acestora din patrimoniu, tipurile de evidenţă,
răspunderea gestionară şi recuperarea publicaţiilor găsite
lipsă la inventar, periodicitatea inventarierii în funcţie de
dimensiunea fondului etc. Pentru bibliotecile publice, de
exemplu, se prevede o cifră de creştere anuală a colecţiilor
care „trebuie să fie de minimum 50 de documente specifice
la 1.000 de locuitori" asigurându-se cel puţin un document
specific pe cap de locuitor (Art. 40, alin. 12). în noua
variantă a legii se prevede scoaterea din evidenţa gestionara
a publicaţiilor nu numai în caz de calamitate ci şi prin
pierderi la mutări succesive sau prin deteriorări în condiţii
de depozitare în locuri improprii (Art. 40, alin. 10).
în varianta mai veche a legii la Art. 43 se prevedea
înfiinţarea, începând cu anul 2003, în subordinea
|jni_studii de biblioteconomie 109
Ministerului Culturii, a Oficiului Naţional de Servicii
pentru Biblioteci pentru sprijinirea procesului de dezvoltare
a colecţiilor din biblioteci şi a dotării bibliotecilor cu
echipamente tehnice, mobilier etc. Din păcate, acest oficiu
nu a fost înfiinţat, iar, sub ultima înfăţişare a legii, el nici nu
mai apare.
Cuprinsul acestui articol se referă acum la
autorizarea bibliotecilor de drept public de a organiza
„filiale în comunităţile româneşti de peste hotare, cu
aprobarea autorităţii finanţatoare".
Capitolul IV are în vedere personalul bibliotecilor,
în Art. 44 se prezintă personalul de specialitate din
biblioteci care este format din: bibliotecari, bibliografi,
cercetători, redactori, documentarişti, conservatori,
restauratori, ingineri de sistem, informaticieni, operatori,
analişti şi alte posturi de profil. Se face precizarea, destul de
vagă, că în biblioteci pot fi angajate şi persoane de alt profil
cu obligaţia ca într-o perioadă de până la maximum 2 ani să
urmeze una dintre formele de pregătire profesională
prevăzute de lege. Pentru bibliotecarii din învăţământ care
au statut de personal didactic auxiliar, reglementarea din
Statutul personalului didactic privind angajarea în biblioteci
este foarte clară. Cei care nu au studii de specialitate pot fi
angajaţi pe o perioadă determinată până la completarea
studiilor de profil, pe cel mult 2 ani, şi numai după aceea,
după absolvirea unui curs acreditat de Ministerul Educaţiei,
P°t fi angajaţi pe o perioadă nedeterminată.
întrucât în bibliotecile din România sunt angajate
adesea persoane, pe alte criterii decât cele profesionale,
e
gea prevede în mod expres ca pentru mai multă
°biectivitate din comisiile de concurs să facă parte „în mod
ngatoriu" şi reprezentanţi ai bibliotecilor cu rol de
 110 Mircea Regneală
coordonare metodologică. De asemenea, la promovarea,
sancţionarea, eliberarea din funcţie şi destituirea
personalului din biblioteci se va solicita tot în mod
obligatoriu şi avizul bibliotecii cu rol de coordonare
metodologică. Măsura este bună, dar ne întrebăm care sunt
bibliotecile care coordonează metodologic bibliotecile
judeţene şi bibliotecile centrale universitare?
La Articolul 50, alin. 1 se prevede alocarea pentru
formarea profesională continuă a minimum 5% din totalul
cheltuielilor de personal ale fiecărei instituţii. E un lucru
care, dacă ar fi respectat, ar avea efecte pozitive asupra
pregătirii profesionale a bibliotecarilor români, cei mai
mulţi formaţi la locul de muncă. Sunt enumerate apoi
instituţiile şi organizaţiile care pot organiza asemenea
cursuri de formare continuă.
La următorul articol, 51, alin. 1, se prevede un luciu
aşteptat de bibliotecarii gestionari de 50 de ani şi anume un
coeficient anual de 0,3% scădere din totalul fondului
inventariat pentru colecţiile din accesul liber sau/şi
împrumutul la domiciliu reprezentând pierdere naturală din
cauza unor situaţii neprevăzute. La acelaşi articol, la alin. 3,
4 şi 5 se prevede acordarea unor sporuri salariale
bibliotecarilor. Astfel, la alineatul 3 se prevede acordarea
unui spor de până la 15% din salariul de bază bibliotecarilor
care lucrează în condiţii periculoase sau vătămătoare. La
alin. 4 se precizează că personalul cu o vechime
neîntreruptă de 10 ani în biblioteci beneficiază de un spor
de fidelitate de 15% din salariul de bază, iar la alin. 5, de un
spor de 5% pentru suprasolicitare neuropsihică pentru
fiecare treaptă/gradaţie profesională.
La alin. 54 (1) se prevede funcţionarea, în cadrul
bibliotecilor de drept public cu personalitate juridică, a
Njoj_g|udii de biblioteconomie 111
r
consiliil° de administraţie cu rol consultativ. Acest „rol
consultativ" nu mai este întâlnit în alte sectoare de activitate
şi ne întrebăm cine şi de ce 1-a introdus în biblioteci.
în bibliotecile cu sau fără personalitate juridică se
pot înfiinţa consilii ştiinţifice formate din maximum 9
membri, fapt care poate contribui la mai buna organizare a
activităţii de cercetare a acestor instituţii.
Pentru a consolida poziţia directorilor de biblioteci
judeţene aflaţi adesea la discreţia partidelor politice aflate la
guvernare, legea prevede că numirea, promovarea,
sancţionarea şi eliberarea din funcţie a acestora se face
numai cu avizul Comisiei Naţionale a Bibliotecilor (Art.
56). Din păcate, nimeni nu ţine seama de acest lucru , iar
ingerinţele politice în numirile şi destituirile, din funcţia de
director de bibliotecă publică judeţeană sau orăşenească se
resimt la fiecare schimbare de guvern.
Capitolul VI, destinat Comisiei Naţionale a
Bibliotecilor, a fost aproape complet transformat după
ultima modificare a legii. Interesul crescut pentru această
comisie este simplu de înţeles: accesul a cât mai mulţi
bibliotecari spre funcţiile de conducere ale profesiei. De la
17 membri cât cuprindea comisia în formula precedentă -
deja prea numeroşi - se ajunge astăzi la 23. Mandatul
acestora a fost însă redus de la patru la trei ani.
Cei 23 de membri de acum fac oare mai mult decât
predecesorii lor? Se pare că nu. La noi, din păcate, eficienţa
unei comisii este adesea invers proporţională cu numărul de
membri.
Ordonanţa de modificare a Legii bibliotecilor nr.
334/2002 din 26 ianuarie 2006 prevede ca în termen de 6
uni de la intrarea ei în vigoare, Comisia Naţională a
mliotecilor să elaboreze metodologia sistemului de
 112 Mircea Regneală
statistică a bibliotecilor şi normele de realizare a operaţiilor
specifice activităţii de bibliotecă.
Atribuţiile Comisiei Naţionale a Bibliotecilor au în
principal în vedere toate problemele esenţiale ale
bibliotecilor şi biblioteconomiei româneşti. Fără însă o
susţinere financiară a unor programe riguroase, activitatea
comisiei se va rezuma ca şi în anii trecuţi la discuţii sterile.
Din capitolul VII, Drepturile şi obligaţiile
utilizatorilor, sunt de reţinut alin. 1 şi 2 ale Articolului 67.
Acestea se referă la sancţiunile aplicate utilizatorului în
cazul distrugerii sau pierderii documentelor, precum şi în
cazul nerestituirii la termen a documentelor împrumutate.
Modalitatea pe care legea o impune pentru aplicarea acestor
sancţiuni băneşti este greoaie şi respinsă unanim de
comunitatea bibliotecară. Ne întrebăm pe bună dreptate
pentru ce este nevoie de valoarea de inventar actualizată cu
aplicarea coeficientului de inflaţie la zi pentru nerestituirea
la termen a publicaţiilor, o procedură atât de greoaie?
în capitolul VIII, Dispoziţii tranzitorii şi finale, sunt
prezentate numeroase alte aspecte legate de activitatea de
bibliotecă, care nu şi-au găsit locul în celelalte capitole ale
legii. între acestea cităm:
> programe culturale şi de formare continuă;
> standarde de funcţionare a bibliotecilor;
> susţinerea financiară şi legislativă a bibliotecilor
prin venituri proprii;
> documentarea tehnică şi materialele pentru
construcţiile de bibliotecă;
> taxe vamale şi T V A pentru biblioteci;
> schimbarea destinaţiei localurilor în care
funcţionează bibliotecile etc.
Nejj^udii de biblioteconomie 113
în Art. 68, alin. a s-a introdus formularea oarecum
curioasă într-o lege profesională, dar justificată la noi:
dreptul bibliotecilor de a se conduce în afara oricăror
ingerinţe politice, ideologice sau religioase.
în Anexă se află normele de încadrare cu personal
de specialitate a bibliotecilor din reţeaua Ministerului
Culturii şi Cultelor şi a Ministerului Educaţiei, Cercetării şi
Tineretului.
O eroare gravă se află aici prin încadrarea
Bibliotecii Naţionale în rândul bibliotecilor publice. O
bibliotecă naţională este şi va rămâne o bibliotecă naţională
a cărei funcţie de bază este păstrarea patrimoniului naţional
documentar. Fireşte că, în principiu, biblioteca naţională
este şi o bibliotecă publică în sensul accesului
nerestricţionat al cititorilor la colecţii. Dar acest lucru nu
justifică cu nimic încadrarea ei în categoria bibliotecilor
publice, care sunt, de fapt, biblioteci comunitare.
Iată aşadar o lege cu părţi bune şi părţi mai puţin
bune. Lucrată cu mai puţină grabă şi de către profesionişti,
această lege ar fi putut însemna un mare pas înainte pentru
biblioteconomia românească.

3. Conceptul de bibliotecă în societatea
cunoaşterii
Spunem despre biblioteci că sunt memoria
umanităţii, ceea ce se pare că nu a fost contestat de cineva
vreodată. Generaţii întregi au evocat Biblioteca din
Alexandria cu admiraţie şi veneraţie pentru bogăţia
colecţiilor pe care le-a deţinut. Se discută însă mai puţin
despre aportul uriaş pe care această bibliotecă 1-a avut la
progresul ştiinţei prin sprijinul documentar oferit savanţilor
care lucrau în Muzeul din Alexandria, unde se afla şi
biblioteca, şi care graţie informaţiilor obţinute din acele
cărţi au putut face descoperiri ştiinţifice uluitoare pentru
acele vremuri.
Ce sunt bibliotecile de astăzi? Laboratoare de
muncă intelectuală, spun unii, dar şi spaţii pentru loisir,
pentru bucuriile omului eliberat de unele obligaţii cotidiene,
spun alţii. Cea de-a doua componentă probabil că nu exista,
în înţelesul pe care noi îl dăm acestui termen, în
Antichitate, ea dezvoltându-se doar de câteva secole
încoace, de când oamenii au început să aibă mai mult timp
liber.
Biblioteca contemporană, spre a răspunde rolului
său, trebuie să ţină echilibru între funcţia de comunicare, de
¡1'"
jjgj^ţnHii de biblioteconomie 115
difuzare şi de cea de conservare a patrimoniului intelectual
al omenirii, funcţia patrimonială.
Vorbim din ce în ce mai frecvent de biblioteca
digitală, care a devenit o realitate a biblioteconomiei de
astăzi. în ultimii ani, aproape toate reuniunile internaţionale
sunt, într-un fel sau altul, legate de biblioteca digitală.
Prin dezvoltarea bibliotecilor digitale, se constituie
reţele digitale care oferă posibilitatea transferului
informaţiilor la domiciliul cititorului, ceea ce era de
neconceput în urmă cu numai câteva decenii. Unii
consideră că biblioteca digitală nu are coerenţa, bogăţia şi
fiabilitatea bibliotecii clasice, ignorându-se faptul că
această bibliotecă prezintă în schimb alte facilităţi cum ar fi
marele avantaj al diversităţii şi promptitudinii informaţiei,
în plus informaţiile digitale pot fi arhivate, actualizate şi
oricând utilizate individual.
Indiferent de punctele de vedere pro sau contra
bibliotecii digitale, biblioteca contemporană trebuie să ţină
pasul cu realizările tehnologiei informaţiei. Ea are un alt
destin - nu izolare, cum ne-am obişnuit de secole, ci
integrare, nu un spaţiu circumscris, ci o cuprindere practic
nelimitată, nu numai suporturi fizici ci şi suporturi virtuali.
în funcţie de tipul de bibliotecă se dezvoltă astăzi tot
mai mult sisteme de servicii legate de reţele documentare,
culturale, educative într-un mediu format din furnizori,
parteneri, instituţii, legi şi regulamente. Nu este deloc
simplu să cartografiem acest mediu precizând
competenţele, atitudinile şi aptitudinile celor care lucrează
m biblioteci şi care sunt obligaţi să iasă tot mai frecvent în
a
fara bibliotecii. Adio, bibliotecar „şoarece de bibliotecă"!
 116 Mircea Regneală jşJnj studii de biblioteconomie 117

Spuneam şi altă dată: biblioteca nu este un scop în accesul uşor şi rapid la acestea prin aplicarea unor sisteme
sine, raţiunea existenţei sale sunt cititorii cu nevoile lor de catalogare şi indexare fiabile, fără să mai vorbim de
informaţionale. căutări pe internet şi în baze de date electronice. Ei nu ştiu
Bibliotecile au nevoie astăzi mai mult ca oricând de nimic şi nu vor să ştie nimic despre contextul în care
importante resurse financiare pentru conectarea la diferiţi bibliotecile de astăzi funcţionează care este complet diferit
furnizori, dar şi pentru pregătirea personalului care trebuie de cel de acum 30 de ani.
să aibă cunoştinţe şi competenţe pentru noile tehnologii. în Literatura de specialitate propune un număr de
noul context informaţional, bibliotecarul a învăţat să „medii" de care ar trebui să ţină seama bibliotecile
codifice, să stocheze şi să transmită date cititorilor. contemporane care vor să răspundă cu adevărat destinaţiei
Toate acestea costă. De unde au bibliotecile banii lor.
necesari pentru modernizare şi achiziţia de resurse
electronice care sunt din ce în ce mai scumpe? Aproape Mediul social
numai dintr-o singură sursă - unitatea finanţatoare, sub
tutela căreia se află biblioteca. Resursele extrabugetare de Calitatea serviciilor de bibliotecă depinde de buna
care se vorbeşte tot mai frecvent în marketingul de cunoaştere a celor cărora biblioteca le este destinată, a
bibliotecă continuă să rămână în majoritatea bibliotecilor de utilizatorilor.
la noi, dar şi din alte părţi, simple resurse complementare, O bibliotecă se poate declara mulţumită dacă
care nu pot influenţa în mod vizibil activitatea unei colecţiile şi serviciile sale sunt utilizate optim de utilizatorii
biblioteci. Aproape pretutindeni, bibliotecile sunt instituţii sai. Pentru a ajunge la acest nivel trebuie îndeplinite mai
non profit. Rolul lor este de a avea o deschidere cât mai multe cerinţe, între care, cunoaşterea nevoilor documentare,
largă spre informaţie. Biblioteca se ţine cu cheltuială, dar o a
intereselor ştiinţifice, culturale şi educaţionale ale
cheltuială chibzuită. De aceea unitatea finanţatoare în multe ut
ilizatorilor, a gradului de iniţiere a acestora în utilizarea
ţări face o evaluare anuală a bibliotecii pentru a constata în tehnologiei moderne de regăsire a informaţiei. Sociologia şi
ce măsură instituţia finanţată îşi îndeplineşte obligaţiile în Psihologia lecturii pot sprijini acest complex proces de
domeniul patrimoniului, culturii, educaţiei, documentării, cunoaştere a utilizatorilor. Un rol important îl au anchetele
informării sau loisirului, scopul pentru care ea a fost creată C a r e tre
buie făcute pe baza unui plan temeinic, urmărind un
Cei mai mulţi ordonatori de credite români rămân anumit ritm şi ţinând seama de tipul de utilizator. Anchetele
însă în continuare prizonierii unei prejudecăţi stupide legate Permit să constatăm gradul de satisfacere a cititorilor,
6 C a r e S S m u n e n t r u c a
de bibliotecă şi bibliotecar: ce face bibliotecarul in lect^ ' P P cererile de informaţii şi de
e a c e s t o r a s a
bibliotecă, se întreabă ei? Ia cartea din raft şi o da în ^ ^ poată fi împlinite. Se vorbeşte din ce
CQ ecvent
cititorului, le e răspunsul. Nu ştiu nimic despre compli cata
Unf fr astăzi de educaţia în informare
problemă a constimirii colecţiilor şi a tehnicilor pentr rrn
ation literacy). Această educaţie o fac bibliotecile în
 118 Mircea Regneală
numeroase ţări care şi-au format programe speciale în acest
sens, cu personal pregătit pentru această muncă.
Mediul instituţional
Toţi bibliotecarii trebuie să fie responsabili de
cheltuiala bugetului de achiziţie al instituţiei; e necesar să
conştientizeze ce şi cât trebuie cheltuit, să cunoască
priorităţile şi să nu acţioneze numai în spiritul intereselor
departamentului unde lucrează.
Ei trebuie să ştie cum se obţine o subvenţie de
achiziţie. Bibliotecarii, mai ales cei care lucrează direct cu
utilizatorii, trebuie să cunoască foarte bine mediul
instituţional de proximitate, dar şi cel mai îndepărtat în
domeniul informaţional spre a îndruma pe căutătorul de
informaţii şi spre alte surse de informare. La noi, din
păcate, există o proastă cooperare între diferite tipuri de
biblioteci, chiar dacă se află în aceeaşi localitate, ceea ce
este în detrimentul cititorilor.
Un bibliotecar dintr-o bibliotecă publică e obligat să
fie familiar cu mediul politic, administrativ şi economic al
localităţii sau comunităţii departamentale unde
funcţionează, cu interesele de cultură şi de educaţie ale
cititorilor. Trebuie să păstreze o permanentă legătură cu
şcoala , chiar dacă aceasta îşi are biblioteca sa proprie, cu
organizaţiile de tineret pentru a le prezenta ofertele
informaţionale şi documentare.
Marile biblioteci româneşti, bibliotecile universitare
şi bibliotecile judeţene, trebuie să fie la curent cu
programele Uniunii Europene, îndeosebi în domeniul
informaţional, pe care să le popularizeze sub diferite forme,
de la expoziţii tematice până la conferinţe publice.
ni_studii de biblioteconomie 119
Mediul economic
înţelegerea corectă a problemelor economice este o
chestiune fundamentală de care depinde gestionarea optimă
a bibliotecilor. E necesară cunoaşterea bună a furnizorilor
(producători de documente, creatori de mobilier, vendori de
sisteme şi servicii informatice, de materiale reprografice ,
firme pentru igienizarea anuală a spaţiilor), dar şi a
legislaţiei. E necesar să existe în fiecare bibliotecă un fişier
sau măcar o agendă cu aceşti furnizori. E util ca să fie bine
cunoscută Legea achiziţiilor publice şi deprinsă tehnica
întocmirii caietului de sarcini.
Trebuie făcută faţă concurenţei cu alţi furnizori de
servicii publice (videocluburi locale în cazul bibliotecilor
publice) sau cu alte servicii ale universităţii, care au în
program activităţi similare. în această direcţie, trebuie văzut
unde, cât şi cum trebuie cheltuiţi cu cea mai mare eficienţă
banii.
Cererea bugetară trebuie întotdeauna temeinic
argumentată şi justificată. Ea se face de regulă pentru un an
financiar, dar se poate avea în vedere şi o planificare pe
termen mediu sau lung în funcţie de obiectivele propuse.
Pentru achiziţia de publicaţii este absolut necesară buna
cunoaştere a pieţii. Se vor urmări creşterile şi scăderile de
Preţuri - achiziţii însemnate trebuie făcute la cele două
târguri importante de carte, din primăvară şi din toamnă,
c
are s-au statornicit şi la noi, şi când se obţin preţuri
emoţionale.
Mediul tehnologic
Tehnologia, a cărei diversitate, complexitate şi
entă înnoire obligă personalul bibliotecii să intre în
 120 Mircea Regneajrţ
relaţii cu numeroşi parteneri (informaticieni, ingineri de
sistem, firme de service), are un impact important asupra
bunei funcţionări a instituţiei bibliotecare contemporane.
Astăzi este de neconceput în lume o bibliotecă fără
calculator, un copiator, un program de gestiune bazat pe un
soft specific, un cititor de CD-ROM şi acces la internet.
Marile biblioteci gestionează zeci şi chiar sute de
calculatoare în reţea, multe programe şi periferici
aparatură de digitizare, parcuri de copiatoare etc. Toate
acestea presupun din partea bibliotecii o permanentă veghe
tehnologică pentru a se evita achiziţia de tehnologie
depăşită. E nevoie de oameni pricepuţi în structura de
personal a bibliotecii, care să aibă cunoştinţe temeinice
referitoare la aceste probleme tehnologice, pentru a
compara diferite soluţii, optând pentru eficienţă. Trebuie îrf
permanenţă adaptată aparatura tehnologică la cerinţele
utilizatorilor, aparatură care presupune costuri importante,
pe care nu orice bibliotecă le poate suporta. La orice
achiziţie trebuie puse în balanţă costurile cu necesarul. în
cazul achiziţiilor, se are în vedere atât achiziţia propriu-zisă,
dar şi service-ul.
Mediul juridic
Biblioteca are în patrimoniu numeroase opere
intelectuale pe care le pune la dispoziţia utilizatorilor şi care
sunt protejate de legea dreptului de autor. Ea e obligată să
respecte cu stricteţe dreptul de autor, în cazul nostru, Legea
nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe. In
această lege, în capitolul „Limitele exercitării dreptului de
autor", se precizează care este dreptul de copiere al operelor
intelectuale pe care bibliotecile le deţin. Activităţile de
copiere, se recomandă în lege, trebuie să fie conform
I-JojşîlllliLde biblioteconomie 121
bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a
ei, ă nu-i prejudicieze pe autori sau pe titularii
s
drepturilor de utilizare. Astfel, la Art. 33, alin. (1), lit. (b),
se precizează că bibliotecilor le este permis să reproducă,
tară consimţământul autorului, pentru informare şi
cercetare, scurte extrase din operă sau reproducerea
integrală a exemplarului unei opere, pentru înlocuirea
acestuia în cazul distrugerii, al deteriorării grave sau al
pierderii exemplamlui unic din colecţia permanentă a
bibliotecii. La alin. (2) este prevăzut dreptul de a reproduce
în scopul informării cititorilor scurte extrase şi din reportaje
radiofonice sau televizate. Trebuie reţinut însă că pentru
suporturile pe care se pot realiza înregistrări sonore sau
audiovizuale ori pe care se pot realiza reproduceri ale
operelor exprimate grafic, precum şi pentru aparatele ce
permit realizarea de copii se va plăti o remuneraţie
compensatorie stabilită prin negociere (Art. 34, alin. (2) şi
Art. 107). Asemenea aparate există în toate marile
biblioteci şi bibliotecarii trebuie să le utilizeze conform
legii. De asemenea, e necesar ca toţi bibliotecarii să ştie că
împrumutul efectuat prin biblioteci de către cititori -
excepţie fac bibliotecile din învăţământ - (Art. 14, alin.(2))
dă dreptul autorilor operelor respective la o remuneraţie, iar
acest drept nu poate face obiectul renunţării. Trebuie ştiut şi
c a lm
Prumutul unor opere fixate în înregistrări sonore sau
audiovizuale, al căror număr este din ce în ce mai mare în
tbliotecile publice îndeosebi, nu poate avea loc decât după
^ase luni de la prima distribuire a operei (Art. 14, alin. (4)).
1
'totecarii români au protestat faţă de această prevedere
emai nt
" î â l n i t ă în alte legislaţii europene - nefirească
r u c a t
documentele audiovizuale şi multimedia sunt
 122 Mircea Regngalg
asimilate cărţilor - dar ea se află în legea românească şi
trebuie respectată.
Noua lege a drepturilor de autor acordă un spaţiu
larg protejării documentelor electronice a căror copiere
neautorizată a creat şi continuă să creeze încă mari
probleme pentru proprietarii acestor documente şi dedică un
capitol special programelor pentru calculator (Capitolul
IX).
Bibliotecile trebuie să aibă în permanenţă în atenţie
corelarea principiului general dreptul omului la informaţie
cu accesul direct la cărţi, documente şi informaţii în
instituţiile bibliotecare. Ne întrebăm în ce măsură, de
exemplu, accesul la internet în biblioteci este total sau
limitat la anumite site-uri şi informaţii. Această limitare
afectează ea dreptul omului la informare? Ştim că multe
biblioteci, între care Biblioteca Centrală Universitară
"Carol I", limitează accesul la internet numai pentru
activitatea ştiinţifică. Luând în calcul însă latura formativă a
bibliotecii credem că această mare bibliotecă merge într-o
direcţie bună. Şi în alte biblioteci direcţia de utilizare este
monitorizată. Noi nu cumpărăm calculatoare ca cititorii să
acceseze, de pildă, site-uri pornografice sau rasiste.
Bibliotecile se cuvine să fie oneşti intermediari între
operă şi public. Adesea bibliotecile sunt supuse presiunilor
din partea unor utilizatori, a oamenilor politici, şi a altor
grupuri. Se recomandă ca bibliotecile să fie prudente, să nu
renunţe la anumite principii deontologice şi să adopte o
poziţie de neutralitate, în care rezerva şi discreţia să nu
lipsească.
^o^gţiujii de biblioteconomie 123
Mediul documentar şi profesional
Cunoaşterea de către biblioteci a mediului
documentar de proximitate, a reţelelor documentare
naţionale de ramură, a resurselor mondiale utile din diferite
baze de date este indispensabilă pentru buna exercitare a
profesiei în epoca contemporană. Orice bibliotecă trebuie să
cunoască şi să îndrume cititorul spre alte instituţii
documentare locale sau naţionale utile acestuia, dacă este
posibil să-1 sprijine şi prin împrumut interbibliotecar.
Listele de discuţii de tipul BIBLOS de la noi, la care orice
bibliotecar cu acces la internet poate participa, sunt practici
utile de comunicare profesională. Navigarea pe internet în
căutarea informaţiei presupune ca navigatorul să-şi
calculeze poziţia şi coordonatele navei sale, pentru a merge
pe drumul cel mai scurt spre ţintă.
Orice tip de bibliotecă fie ea şcolară, publică sau
universitară, trebuie să fie şi un centru de referinţe, dar şi un
releu, un nod al unei reţele documentare. Pentru aceasta, e
nevoie de timp şi energie, de cunoaştere şi stăpânire a ceea
ce reprezintă sursa de informare necesară comunităţii
utilizatorilor.
De aici, nevoia imperioasă de perfecţionare
profesională a personalului bibliotecilor. Un mediu
Profesional fertil facilitează accesul la informaţie, la
consiliere şi la asistenţă, permiţând punerea în practică a
Proiectelor. Asociaţiile profesionale, presa de specialitate,
^uniunile în domeniu, listele de discuţii prin e-mail,
site-urile şi portalurile Web specializate, vizitele
Profesionale, invitarea colegilor experimentaţi pentru
schimburi de experienţe - toate acestea trebuie incluse
rntr-un program de formare continuă care trebuie urmat cu
n
8urozitate. Numai astfel biblioteconomia românească
 124 Mircea Regneajjj
poate să se înscrie în circuitul naţional şi universal de
informaţii şi să sprijine dezvoltarea învăţământului, ştiinţei
şi culturii.
Bibliotecarul contemporan
Mutaţiile care au avut loc în ultimele decenii în plan
informaţional şi influenţa acestora asupra domeniilor cărţii
şi a instituţiei bibliotecare nu pot să nu influenţeze statatul
bibliotecarului.
Dacă bibliotecile de astăzi sunt diferite de cele de
acum un secol e firesc ca şi bibliotecarii din epoca
informaţiei să fie diferiţi.
Lucrurile stând astfel, care ar trebui să fie atunci
competenţele bibliotecarilor contemporani? Din nefericire
domeniul nostru nu dispune de anumite discipline ştiinţifice
care să determine cu exactitate câtă artă şi câtă ştiinţă intră
în meseria de bibliotecar. în orice caz, spre a deveni un bun
bibliotecar îţi sunt necesari minimum 7-8 ani. Aşadar nu e o
meserie simplă, cum pare la prima vedere, privită din afară.
Bibliotecarul tradiţional ştia cum să achiziţioneze
publicaţiile, cum să le prelucreze respectând anumite
standarde în funcţie de gradul de tehnicitate a epocii, cum
să gestioneze fondul de publicaţii avut la dispoziţie.
Bibliotecarul din ultimul sfert de veac al secolului trecut a
început să aibă şi alte îndatoriri extinzându-şi competenţele.
Astfel el începe să devină priceput în arhitectura şi
amenajarea bibliotecilor, în informatică şi noile tehnologii
informaţionale, în cunoaşterea utilizatorului şi a nevoilor
sale de lectură şi informaţii, în evaluarea şi deselecţia
colecţiilor.
Programele de formare profesională cuprind astăzi
discipline din domeniul ştiinţelor informării şi ' a e
rlojşl^diL-rie biblioteconomie 125
comunicării, discipline de management şi marketing. Toate
acestea ne îndreptăţesc să afirmăm că bibliotecarul de astăzi
este complet diferit de cel de odinioară şi că biblioteca
însăşi a devenit o instituţie mult mai deschisă decât
altădată, care ţine pasul transformărilor contemporane.
în ciuda multor voci tradiţionaliste, biblioteconomia
face astăzi parte din ştiinţele informării şi comunicării
alături de alte discipline cu care formează o familie unită.
în istoria sa milenară, profesia de bibliotecar a fost
concepută în diferite moduri în funcţie de:
> mentalitatea epocii;
> gradul de dezvoltare a producţiei scrise;
> interesele de lectură etc.
O primă orientare, predominantă până la mijlocul
secolului al XlX-lea, a fost cea muzeală, în care latura de
conservare are prioritate faţă de cea de comunicare. Este
perioada în care accesul la cărţi era extrem de anevoios iar
lectura se făcea în prezenţa şi sub supravegherea strictă a
bibliotecamlui.
Cea de-a doua orientare, instrumentală şi utilitară,
este legată de bibliografie şi documentare, în care accentul
s
e pune pe tehnicile care permit să se răspundă cât mai bine
nevoilor de informare ale cititorilor.
în sfârşit, cea de-a treia şi ultima este cea culturală
p educativă, strict legată de lectura publică şi de accesul
întregii comunităţi la carte.
Deşi s-au dezvoltat în timp, cele trei orientări pot
c
°exista încă, îndeosebi în marile biblioteci. De regulă însă,
m
funcţie de tipul de bibliotecă, predomină una sau alta.
Aşa. de pildă, în bibliotecile cu funcţii de arhivare
Predomină conservarea, în timp ce în bibliotecile
Universitare latura instrumentală şi utilitară este cea asupra
 126 Mircea Regneajă
căreia este îndreptată întreaga atenţie. Funcţia culturală şi
educativă, în general, este prezentă îndeosebi în biblioteca
publică, unde se are în vedere interesul general al
cititorului, dar se regăseşte şi în biblioteca şcolară, ale cărei
colecţii enciclopedice sunt apropiate de cele ale bibliotecii
publice.
Profesia de bibliotecar în zilele noastre nu este una
dintre cele mai simple, cum s-ar putea crede la o prună
vedere.
Un bibliotecar trebuie în primul rând să stăpânească
bine o colecţie şi s-o facă accesibilă utilizatorilor în funcţie
de cerinţele acestora, slujindu-se de întregul instrumentai"
tehnic creat în scopul regăsirii documentului solicitat.
El trebuie să ştie:
> săjlabilească cujusurinţă conexiuni;
> să înţeleagă bine o cerere de internare;
> să orienteze căutarea spre zona aşteptată de
utilizator;
> să aleagă jhn multitudinea dejiocumente pe cel
care răspunde cel mai bine, calitativ, cererii formulate.
Dimensiunea comunicativă şi relaţională a profesiei
a devenit în zilele noastre tot mai importantă. Relaţia cu
utilizatorul în raportul ascultare-consiliere reaşează
profesia într-un context nou. Ce aşteaptă utilizatorul de la
bibliotecă şi ce poate biblioteca să-i ofere prin priceperea,
interesul şi profesionalismul bibliotecarului este problema
fundamentală a biblioteconomiei de astăzi.
Satisfacţia cititorului nu poate fi deplină decât
atunci când găseşte ceea ce doreşte sau când i se oferă mult
peste aşteptările sale. Or, aceasta nu se poate întâmpla decât
printr-o bună calitate a serviciilor şi colecţiilor.
Noi studii de biblioţe^nonhe 127
în epoca unei producţii tipografice foarte bogate,
selecţia de publicaţii pentru bibliotecă constituie o mare
problemă. A selecta critic, cu pricepere profesională şi o
bună cunoaştere a domeniului devine garanţia încrederii
utilizatorilor în bibliotecă.
Care ar fi calităţile cerute unui bibliotecar care se
ocupă de selecţie:
> curiozitatea intelectuală;
> specializarea într-un domeniu al cunoaşterii;
> actualizarea cunoştinţelor;
> cunoaşterea profilului exact al utilizatorului
pentru care face selecţia;
> capacitatea de a comunica, de a pune în relaţie
cererea cu oferta.
Acest profil ideal pune în lumină importanţa
activităţii de selecţie care precede achiziţia propriu-zisă.
Valoarea unei biblioteci este dată de^glgareu^
colecţiilor,__or "acestea se constituie în timp şi de către
oameni pricep_uji. De aceea, selecjia^ersonalului pentru
achiziţia de j3k3cumente-4e--bibhiotecă trebuie; facu^^u_cea_.
mai mare grijă. Toate operaţiile ulterioare de prelucrare din
bibliotecă se~fac asupj;ajmblicaţiilQL.Ach^ şi oricât
buni specialişti ar fi catalogatorii şi indexatorii, ei vor
u
cra numai pe acele publicaţii care au fost selectate şi
achiziţionate. Se zice despre colecţii că ele constituie coj^nd^
^hcrteeit; dar ca acest corp să fie sănătos şi puternic
tr
ebuie să te îngrijeşti de el în permanenţă.
Nu numai bibliotecarul care se ocupă cu selecţia şi
ach
chiziţiatrebuie să întrunească calităţi deosebite, ci şi
ceil
ceil
alţi colegi ai săi.
 128 Mircea Regn gală
Potrivit ultimelor cercetări contemporane
bibliotecarii dintr-o bibliotecă se împart, în funcţie de
responsabilităţi, în patru mari categorii:
> bibliotecari care se ocupă cu colecţia;
> bibliotecari care au în atenţie utilizatorii;
> bibliotecari în ale căror preocupări intră
formarea, studiul şi cercetarea;
> bibliotecari pentru servicii şi proiecte.
O întrebare firească ar putea fi: care dintre aceste
categorii va fi cea mai supusă transformărilor? Greu de
răspuns fără riscul de a fi contrazişi de trecerea timpului. în
orice caz, în societatea informaţiei conceptul de bibliotecar
tradiţional va dispărea pe nesimţite. Bibliotecarul legat
direct de informaţie, indiferent de suportul acesteia, va fi
cel care va ocupa o poziţie importantă.
Bibliotecile sunt strâns legate de toate structurile
societăţii. în societatea postindustrială, problema centrală
nu este de a şti cum să organizezi eficient producţia ci de a
şti să iei decizia cea mai bună în acest sens prin prelucrarea
informaţiei. Stăpânirea informaţiei prezintă un avantaj
incontestabil - informaţia se converteşte în decizie, adică în
acţiune.
Societatea informaţiei înseamnă şi conştientizarea
acestei realităţi. Foarte multă lume îşi dă din ce în ce mai
mult seama de importanţa informaţiei pentru epoca
contemporană. De exemplu, la cele patru elemente de bază
ale existenţei unei întreprinderi, bani, produse, personal şi
echipament s-a adăugat în ultima vreme al cincilea,
informaţia. Circulaţia informaţiei ocupă astăzi o parte-
considerabilă din activitatea oricărui organism social sau
economic.
Prelucrarea informaţiei reprezintă esenţa
activităţilor din ştiinţele informării. Bibliotecarii trebuie să
ştie cum să achiziţioneze, să descrie, să interpreteze, să
stocheze şi să regăsească informaţia. Ei recurg la lingvistică
şi indexare automată, psihologie (pentru determinarea
demersului de cercetare a unui utilizator), sociologie (în
vederea cunoaşterii caracteristicilor socioprofesionale ale
unui individ care influenţează modul său de căutare),
informatică (ce sistem informatic trebuie adoptat pentru ca
utilizatorul să fie autonom?).
Multă lume se întreabă dacă erudiţia mai este
calitatea de elită a bibliotecarilor. Criza de identitate a
bibliotecilor tradiţionale este şi criza de identitate
profesională a bibliotecarilor, ieri păstrători ai
patrimoniului cultural al umanităţii, astăzi transmiţători de
informaţii pe baza tehnologiilor informării.
Dezvoltarea tehnologiei în epoca electronică va face
ca dependenţa bibliotecarului de cărţi fizice să scadă
progresiv.
Vom vorbi în curând şi la noi de bibliotecarul
electronic sau bibliotecarul virtual aşa cum vorbim de
biblioteca electronică sau biblioteca virtuală. Bibliotecarul
contemporan devine din ce în ce mai mult un consultant în
'"formare după cum profesorul a devenit un consultant în
învăţare.
Specialiştii străini în ştiinţele informării îşi pun o
Se
ne de întrebări legate de viitorul profesiei de bibliotecar.
Iat
ă câteva dintre ele:
^ în ce măsură se vor dezvolta în deceniile
Urr
nâtoare cererile de informare?
I ^ vor avea nevoie oamenii în viitor să fie ajutaţi
rezolvarea problemelor lor informaţionale sau însăşi
 130 Mircea Regneaja
tehnologia prin perfecţionarea ei îi va ajuta şi nu va mai fi
necesară prezenţa unui intermediar?
> bibliotecarul profesionist se va putea adapta
repede la schimbări pentru a răspunde provocărilor
prezentului?
O analiză a evoluţiei societăţii informaţiei conduce
la concluzia că cererea de informaţie este în creştere în
toate segmentele societăţii. Formarea continuă, de exemplu!
presupune cereri tot mai numeroase de informaţii. Vor
trebui create instrumente informaţionale mai perfecţionate
pentru a răspunde acestor cerinţe. în condiţiile în care
informaţia este esenţială pentru viaţa oamenilor,
bibliotecarii, ca furnizori calificaţi de informaţii, vor creşte
în valoare şi recunoaştere.
Problema uneori este pusă şi altfel. Dacă publicaţiile
şi alte surse de informaţii devin uşor accesibile publicului
de acasă şi dacă tehnicile de căutare în baze de date sunt
accesibile tuturor, mai e nevoie de bibliotecari?
JoAnn Ştefani crede că: „Progresul economic şi
factorii economici vor pune capăt relaţiei intermediar-
jsjoijţuiiLdeMblioteconomie 131
"diniţă, nu reuşeşte să instruiască oamenii în aşa măsură
tocat să nu mai aibă nevoie de sprijin, iar serviciul de
referinţe din biblioteci să dispară.
Pe de altă parte, sursele electronice vor fi tot mai
sofisticate încât o instruire a utilizatorului va fi absolut
necesară oricând. Nu există încă nici acele programe
informatice ideale care să selecteze ele însele informaţia
dorită. Aşadar, specialiştii în informare vor servi şi în viitor
ca ghizi pentru depistarea resurselor şi adesea ca interpreţi
ale lor.
De aici se ajunge la altă concluzie şi anume că
lucrătorii în informare trebuie să fie calificaţi atât din punct
de vedere informatic cât şi în anumite domenii ştiinţifice
spre a face faţă cu competenţă cererilor utilizatorilor care
sunt din ce în ce mai specializate.
Se aşteaptă ca ei să îndeplinească funcţia de „analist
al informaţiei": să caute, să găsească şi să selecteze
informaţia iar rezultatul evaluării să fie apoi prezentat
solicitantului. Forest Horton referindu-se la acest tip de
persoană, o numeşt