Sunteți pe pagina 1din 2

Moartea este marea problemă a omenirii, care dacă nu este rezolvată stopează

orice idee de progres. Dacă problema morții nu este rezolvată, orice progres nu ar face
decât să conducă tot spre moarte, adică nu ar fi realmente un progres, ci mai degrabă
un regres fatal (p. 91 spre jos). Nu există progres în afara biruinței asupra morții și în
afara vieții veșnice.

Moartea este o constantă a lumii în care trăim. Moartea lipsește de sens viața
pe pământ. Toate problemele au ca ultim fundament problema morții (p. 74 jos).
Progresul ține de sensul vieții. Cine rezolvă problema morții, rezolvă și problema
progresului. Căci ce progres este acela care se termină tot cu moartea? Că nu aduce
nimic nou, nu rezolvă unica problemă a omenirii, din care izvorăsc toate celelalte
probleme. Progresul înseamnă învingerea morții (p. 75). Pot știința, filosofia, cultura
sau religia să rezolve problema morții?

Știința declară în urma eforturilor ei că universul este guvernat de legi fizice,


care sunt necesare. De aceea și moartea, fiind o constantă a vieții pe pământ, deci o
lege, este o necesitate. Dacă moartea este o necesitate, atunci progresul nu doar că
devine imposibil, ci și inutil. „Căci la ce-mi este bun progresul, când se limitează doar
la faptul de a mă însoți festiv de la leagăn până la mormânt? Este ca și cum ai fi
condamnat la moarte și călăul și-ar unge spada cu miere, ca să fie mai dulce atunci
când te va decapita” (pp 76-77). „Nu există victorie în afara celei care învinge
moartea; și nu există progres în afara acestei victorii; și nu există putere în afara
acestei biruințe...”(p.77).

Filozofic vorbind, aceeași poveste. Moartea este consecința logică a


stricăciunii firii omenești, fiind inevitabilă (p. 78). Deci filozofia nu poate da sens
vieții din moment ce nu rezolvă problema morții, cauzatoarea lipsei de sens.

Nici cultura umanistă, fiind creația unor făpturi muritoare — oamenii — nu


poate soluționa problema morții.

Religiile lumii abordează problema morții fie negând-o (brahmanismul), fie


eludând-o (budismul) (p. 80). Religia adevărată trebuie să rezolve și problema morții
trupului.

Orice progres, dacă nu este rezolvată problema morții, nu este altceva decât
înaintare spre moarte (p. 81).
***

Omul nu poate niciodată să învingă moartea. Doar Dumnezeu-Omul a reușit,


prin Învierea Sa petrecută efectiv în istorie.

Biruința asupra morții deschide calea către progresul nesfârșit. Această idee
de progres apare în creștinism și se numește epectază. Problema apare când este
combinat progresul creștinesc cu ideea hiliasmului, rezultând un progres lumesc. Prin
Înviere însă este stopat acest înțeles lumesc al progresului, fiindcă moartea trupului
încă există, fiindcă fără moarte nici înviere nu este. Deci pentru credinciosul în
Învierea Domnului Hristos progresul lumesc este un nonsens, căci este limitat de
moartea trupului, dar progresul duhovnicesc este adevăratul progres, căci sufletul nu
moare după moartea trupului, iar după învierea de obște și trupul va colabora cu
sufletul la acest progres.

Nu există progres în afara Dumnezeu-Omului Hristos, singurul biruitor al


morții (p. 92).