(0)

Cart

MENU

MAURICE RAVEL –
BOLERO, EDOUARD
LALO – SIMFONIA
SPANIOLĂ
Disc Vinil » Maurice Ravel – Bolero, Edouard
Lalo – Simfonia Spaniolă

Maurice Ravel – Bolero,

Edouard Lalo – Simfonia
spaniolă
ARTIST (GRUP, FORMAŢIE ETC.):
Maurice Ravel, Edouard Lalo
COMPONENŢĂ: solist: Ion Voicu
CATEGORIE (GEN): muzica clasica,
muzica simfonica
ORCHESTRA(E): Orchestra simfonică a
Filarmonicii „George Enescu", Orchestra
simfonică a Radioteleviziunii
DIRIJOR: George Georgescu, Carlo Felice
Cillario
CASA DE DISCURI: Electrecord
COD CASA DE DISCURI: ST-ECE 01031
ŢARA: Romania
STARE: aproape nou (vezi aici cum
clasificam starea vinilurilor)
GRAFICA: Iuliu Sînpetru

75 lei

1 Adaugă în Coș
5 ÎN STOC
Share
Tweet Save

Categorie: muzică simfonică (clasică)

Etichete: discuri vinil, Edouard Lalo - Simfonia
spaniolă, Maurice Ravel - Bolero, muzica clasica,
muzica pe vinil, muzica simfonica, muzica vinil,
viniluri Electrecord, viniluri romanesti

DESCRIERE

PLAYLIST

RECENZII (0)

DESCRIERE PRODUS
Viaţa compozitorului Edouard Lalo (1823—
1892) s-a desfăşurat într-una din cele mai
frămîntate perioade din istoria Franţei şi a
Europei. Născut la Lille, unde şi-a început şi
studiile muzicale cu un elev al lui Beethoven,
violoncelistul Baumann, Lalo a trăit cea mai
mare parte a vieţii sale in Parisul baricadelor,
al insurecţiei din 1830, al revoluţiei din 1848
şi al Comunei (1871). In creaţia
instru¬mentală a compozitorului francez,
folclorul ocupă un loc considerabil. Din cele
trei concerte .pentru vioară ale sale, al doilea
a cucerit o faimă universală sub titlul de
„Sim¬fonia spaniolă”, iar al treilea este clădit
pe teme populare ruse. Edouard Lalo a mai
compus un concert pentru vio¬loncel şi
orchestră, un altul pentru pian, sonate, trio-
uri, o simfonie în soJ minor, o „Rapsodie
norvegiană”, o alta clă¬dită pe melodii din
regiunea franceză Auvergne. Muzica lui Lalo
se caracterizează prin abundenţa melodiilor
de esenţă populară, folclorică, prin ritmuri vii
şi avîntate, prin claritatea armoniei şi fineţea
instrumentaţiei.

„Simfonia spaniolă”, în realitate unul dintre

cele mai inspirate concerte pentru vioară şi
orchestră din literatura veacului trecut,
oglindeşte dragostea deosebită a autoru¬lui
pentru minunatul folclor muzical spaniol,
dragoste pe care o explică atît frumuseţea şi
expresivitatea acestuia, cît si originea iberică
a lui Lalo.

Lucrarea este alcătuita din cinci părţi şi se

remarcă prin farmecul melodiilor ce o
străbat, prin ritmica de viaţă evocînd
pitoreştile dansuri spaniole şi mai ales prin
admi¬rabila folosire a posibilităţilor
expresive ale instrumentului solist. Edouard
Lalo era el însuşi un excepţional violonist, iar
„Simfonia spaniolă” a fost dedicată de el
vestitului violonist de origine spaniolă Pablo
Sarasate — bun prieten cu autorul — care a
făcut-io celebră şi iubită în întreaga lume.

Din cele cinci părţi ale „Simfoniei spaniole”

majoritatea interpreţilor execută în mod
obişnuit numai patru şi anume cea dinţii, a
doua, a patra şi ultima.

Prima parte, Allegro non troppo, începe

energic, în fortissimo, cu un motiv ritmic-
melodic, în care este cuprins capul temei
principale. După 4 măsuri, vioara solistă reia
în fortissimo acelaşi motiv ritmic, legîndu-l
de o frază recitativă, intonată cu pasiune şi
elocvenţă. Apoi orchestra dezvăluie cu forţă
întreaga expresivitate a melodiei prin¬cipale
în sonorităţi ample, simfonice. Vioara solistă
reintră în acţiunea muzicală cu două arpegii
urcătoare şi apoi reia capul ritmic al temei
principale, legîndu-l de larga, cantabila
intonare a acesteia. Pasaje de strălucire
virtuoză şi un episod amplu simfonic, apoi o
nouă frază recitată a viorii soliste, fac
trecerea spre tema secundara, al cărei lirism
şi cantabilitate sînt subliniate de nuanţa
„dolce” în care solistul o expune. Aceste
două melodii sînt prelucrate în cadrul formei
de sonată, de-a lungul celor trei tradiţionale
secţiuni — expunere, dezvoltare, repriză.

Partea a doua, în mişcare Allegro molto,

prezintă prin ritmica ei vie, capricioasă si
plină de fantezie, asemenea dansurilor
populare spaniole, ca şi prin melodica ei
pătrunzătoare, un sugestiv tablou al Spaniei
muzicale. Miş¬carea începe cu un ritm
caracteristic de castaniete, marcat în
pianissimo de instrumentele de coarde în
pizzicato. Din introducerea ritmică a
orchestrei se desprinde o figură
caracteristică pe care b urmărim uşor de-a
lungul întregii mişcări. Vioara solistă îşi înalţă
apoi cîntul pe acompania¬mentul liniştit .al
orchestrei. La încăput recitată, melodia viorii
se amplifică şi se dezvoltă apoi în figuri pline
de strălucire ce conduc s>pre încheierea
iprimei secţiuni a miş¬cării. Construită în
forma unui Scherzo, cu obişnuitul episod
median denumit Trio, partea a doua. aduce
în cele două secţiuni ale ei o mare varietate
de imagini muzicale. In Trio se schimbă şi
tonalitatea şi mişcarea, care din Allegro
molto devine Poco piu lento. Aici vioara
solistă cîntă cu expresivitate o melodie’ de
un ritm capricios, ale cărei spirale reproduc
anumite intonaţii specifice muzicii mauro-
spaniole. După revenirea primei secţiuni a
formei de Scherzo, care aduce aidoma
melodia şi ritmul iniţial, miş¬carea se încheie
într-o treptată estompare a sonorităţii.
Partea a patra, în mişcare lentă, Andante,
este de un lirism profund. După o
introducere gravă, meditativă, de 17 măsuri
a orchestrei, vioara solistă intonează un cînt
Jarg şi nostalgic pătruns de accentele unei
pătimaşe dureri. Este, în această parte, o
emoţie concentrată, pătrunsă de accentele
unei adînci tristeţi şi meditaţii. Ritmuri şi
into¬naţii populare spaniole se contopesc în
cantilenele înfocate ale viorii soliste, care, la
un moment dat, se înalţă într-un pasaj
strălucitor, deasupra durerii şi melancoliei,
într-un lanţ de triluri, în registrul superior.

Finalul „Simfoniei spaniole”, compus în

forma clasică a Rondoului, este construit .pe
principiul revenirii periodice a unei teme-
refren, ale cărei accente ritmice, subliniate
de orchestră şi de instrumentul solist,
amintesc de dansul popular spaniol denumit
Malaguena. O a doua melodie, în mişcare
mai .încetinită, Poco piu lento, aduce în
desf㬺urarea ei ritmul bine cunoscut al
dansului denumit Habanera.

V. CRISTIAN

Ravel (1875—1937), unul dintre cei mai de

seamă compozitori francezi ai veacului
nostru, s-a născut la Ciboure în apropierea
graniţei franco-spaniole, la poalele munţilor
Pirinei. Mama sa, de origine bască, l-a
învăţat încă din copilărie să cunoască şi să
îndră¬gească muzica populară spaniolă,
care mai tîrziu a inspi¬rat compozitorului
numeroase pagini dintre cele mai
numeroase ale sale.

După terminarea studiilor muzicale la

Conservatorul din Paris, sub îndrumarea lui
Gabriel Faure, Ravel devine alături de
Debussy unul din principalii reprezentanţi ai
impresionismului muzical francez. Ca şi
Debussy, ale cărui cuceriri inovatoare si le
însuşeşte, influenţînd la rîndul său operele
de mai tîrziu ale acestuia, Ravel apare ca un
înnoitor al limbajului armonic, ca un artist al
peisa¬gisticii şi colorismului muzical, ca unul
dintre marii maeştri ai orchestraţiei moderne.

Muzica lui Ravel valorifică adesea

frumuseţile cîntecului popular, cu deosebire
ale celui spaniol. Multe dintre cele. mai
însemnate lucrări ale sale prelucrează într-un
mod original intonaţii din folclorul diferitelor
popoare, trecîndu-le prin filtrul concepţiilor
şi înclinaţiilor personale ale compozitorului.
Se pot da ca exemple in această privinţa
„Melodiile populare greceşti”, „Cîntecele
ebraice”, „Cîntecele din Madagascar”,
rapsodia pentru vioară „Izigane”, poemul
coregrafic „Valsul” şi mai cu seamă lucrările
pe teme populare spaniole, ca „Rapsodia
spaniolă”, opera comica „Ora spaniolă”,
piesa pentru pian (orchestrată mai tîrziu)
„Alborada del gracioso”, „Habanera” .şi
celebrul „Bolero”.

La invitaţia vestitei dansatoare Ida

Rubinstein, Ravel compune în anul 1928 o
lucrare cu caracter coregrafic de o factură
cu totul neobişnuită : melodia, inspirată din
cîntecul popular spaniol, unma să se repete
de mai multe ori aproape fără nici o
modificare, pe un fond armonic şi ritmic
neschimbat, singurul element de varietate
aducîndu-l culoarea orchestrală. Pornind de
la un număr mic de in¬strumente, orchestra
trebuia să se amplifice mereu într- Această
lucrare era „Bolero”-ul. Conştient de
caracterul ei cu totul particular, compozitorul
nu o considera ca o creaţie propriu zisă,
deoarece îi lipsea orice dezvoltare, piesa
constînd numai din repetarea insistentă a
aceleiaşi melodii. El socotea că muzica
„Bolero”-ului n-ar putea servi decît ca o
parte a unui întreg complex artistic, urmînd
ca dansul, lumina şi decorul să contribuie
fiecare la înche¬garea spectacolului
coregrafic. Mai mult decît atît, Ravel şi-a
exprimat atunci convingerea că partitura sa
nu şi-ar putea găsi nicidecum locul în sala
de concert.

Fără îndoială că celebritatea ,,Bolero”-ului

se întemeiază nu numai pe măiestria
excepţională a orchestraţiei raveliene, ci —
în bună măsură — şi pe frumuseţea
mân¬cătoare a melodiei, în care
compozitorul a ştiut să con¬denseze tot
belşugul de sentimente pasionate şi de
poezie evocatoare din muzica populară
spaniolă.

La „Symphonie espagnole”, en réalité un

des plus inspirés concertos pour violon et
orchestre de la littérature du XlX-ème siècle,
reflète l’amour de l’auteur pour le folklore
espagnol, explicable autant par la beauté et
l’expressivité de celui-ci, que par l’origine
ibérique de Lalo. L’œuvre est constituée de
cinq mouvements, mais -la plupart des
interprètes en exécutent habituellement
seulement quatre, â savoir le premier, le
deuxième, le quatrième et le dernier.
Edouard Lalo était lui-même un excellent
violoniste ; la „Symphonie espagnole” a été
dédiée par lui au célèbre violoniste espagnol
Pablo Sarasate, qui l’a imposée dans le
monde entier.

A l’invitation de la célèbre danseuse Ida

Rubinstein, Maurice Ravel composa en 1928
une œuvre â caractère chorégraphique
d’une facture tout-ă-fait inhabituelle : la
mélodie, inspirée du folklore espagnol,
devait être répétée plusieurs fois sans aucun
changement, sur le même fond harmonique
et rythmique, le seul élément de diversité
étant la couleur orchestrale. En portant d’un
petit nombre d’instruments, l’orchestre
devait amplifier le discours musical dans un
énorme „crescendo”. Cette œuvre était le
„Boléro”. La célébrité du „Boléro” est due en
premier lieu à la maîtrise exceptionnelle de
l’orchestration ravelienne, mais aussi à la
beauté de la mélodie, dans laquelle le
compositeur a su condenser toute la
richesse des sentiments passionnés et
poétiques du folklore espagnol.

Bolero - Maurice Ravel

Watch later Share

CAUTA PRODUSE… CAUTARE

Socializeaza cu noi

Termeni şi condiţii

© 2016 Discvinil.ro - Toate drepturile rezervate