Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Sunt anunţaţi boierii „să se adune a doua zi, fiind sărbătoare, la mitropolie, unde era să fie şi
domnul, ca să asculte liturghia şi apoi să vie să prânzească la curte”.
După slujbă, Lăpuşneanul se adresează boierilor, spunându‑le că îi pare rău pentru că a „arătat
asprime” faţă de ei, apoi îşi motivează actele crude prin „dorinţa de a vedea contenind gâlcevirile
şi vânzările unora şi altora, care ţinteau la răsipa ţării şi la peirea mea”. Adăugând că vrea să
trăiască alături de boieri „de acum în pace, iubindu‑ne ca nişte fraţi”, îşi cere iertare de la ei şi de
la norodul adunat în biserică.
La cuvântarea „deşănţată” a domnitorului asistaseră Spancioc şi Stroici, care decid că nu vor
participa la masa oferită de domn, din neîncredere.
Boierii sosind la casa domnească, în număr de 47, observă prezenţa lefegiilor înarmaţi în
curte, şi a patru tunuri îndreptate spre poartă, dar nu dau atenţie faptului.
Masa ce s‑a servit era simplă, conform obiceiurilor vremii: „Cel mai mare ospăţ se cuprindea în
câteva feluri de bucate. După borşul polonez, veneau mâncări greceşti ferte cu verdeţuri, care
pluteau în unt; apoi pilaful turcesc şi, în sfârşit, fripturile cosmopolite. Pânza mesii şi şervetele
erau de filaliu ţesute în casă, tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerele şi tipsiile erau de argint”.
Aproape de încheierea ospăţului, un boier, Veveriţă, închină un pahar urând lui Vodă ca să‑l
întărească Dumnezeu în gândul bun „de a nu mai strica pe boieri şi a bântui norodul...”. Sub
pretextul că în urare s‑ar ascunde o jignire adusă domnitorului, armaşul ordonă uciderea boierilor
care, „neavând nici o grijă, surprinşi mişăleşte pe din dos, fără arme, cădeau făr‑a se mai
împotrivi”, cu excepţia unora dintre cei tineri – transformă în arme tacâmurile, vasele, scaunele.
Sunt ucise şi slugile boierilor, aflate în curte, dar câteva scapă fugind peste ziduri şi
poartă vestea despre cele întâmplate.
În faţa porţii palatului domnesc se adună „tot oraşul” şi oamenii, întărâtaţi, încep să lovească în
poartă cu topoarele. Lăpuşneanul cere armaşului să‑i întrebe ce doresc, iar ca răspuns, după un
moment de ezitare, gloata se hotărăşte: „– Capul lui Moţoc vrem!”, arătând şi motivul, „–
Am rămas săraci!/– N‑avem bani!/– Ne i‑au luat toţi Moţoc!”.
Auzind cele transmise de armaş în legătură cu cererea mulţimii, vornicul Moţoc solicită
domnitorului să îl apere („Pune să deie cu tunurile într‑înşii... Să moară toţi! Eu sunt boier mare;
ei sunt nişte proşti!”) dar acesta refuză („Proşti, dar mulţi, răspunse Lăpuşneanul cu sânge rece”)
şi vornicul este aruncat de pe zid mulţimii, „care într‑o clipală îl făcu bucăţi”,
apoi „gloata”, „mulţămindu‑se de această jertfă, se împrăştie”.
Vodă ordonă să se reteze capetele boierilor ucişi, le aşează pe masa de ospăţ în formă de
piramidă, „puind pe ale celor mai mici boieri dedesupt şi pe ale celor mai mari deasupra”; o
aduce pe DoamnaRuxandra ca să vadă priveliştea, care leşină, ceea ce prilejuieşte un
comentariu soţului: „– Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind”.
Trimişi să‑i aducă pe Spancioc şi pe Stroici, oamenii armaşului îi ajung pe fugari când tocmai
treceau hotarul de pe Nistru şi cei doi boieri îi trimit lui Lăpuşneanul vorbă că îl vor „vedea
păn‑a nu muri”.
IV „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu...”
După patru ani de la uciderea celor 47 de boieri, Lăpuşneanul se mută în cetatea Hotinului,
pentru a‑i putea supraveghea pe Spancioc şi Stroici, refugiaţi în Polonia. Îi era teamă de
faptul că cei doi vor veni cu oaste polonă în Moldova.
În acest timp îşi ţinuse promisiunea făcută Doamnei Ruxandra, în sensul că nu mai omora, dar
„Scotea ochi, tăia mâni, ciuntea şi seca pe care avea prepus”.
Îmbolnăvindu‑se, cere mitropolitului, episcopilor şi boierilor pe care îi chemase lângă el să îl
călugărească, dacă îl vor vedea că se apropie de moarte. Deoarece face o criză puternică, este
călugărit şi primeşte numele de Paisie, doamna Ruxandra este numită regentă iar fiul său,
Bogdan, noul domn.
Sosesc Spancioc şi Stroici, ajung în faţa camerei unde se afla Lăpuşneanul bolnav şi, ascultând la
uşă, aud acuzele aduse de către acesta mitropolitului şi călugărilor care se aflau acolo, ca urmare
a călugăririi sale, precum şi ameninţarea rostită („M‑aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre
mulţi am să popesc şi eu!”).
Deoarece Lăpuşneanul îşi ameninţase soţia şi fiul cu răzbunarea, Spancioc şi Stroici o conving
pe Doamna Ruxandra să pună otravă în apa cerută de Lăpuşneanul, pentru a‑şi salva fiul.
Intrând în camera fostului domn, care băuse deja din otravă, cei doi îl silesc să bea şi resturile ei.
Alexandru Lăpuşneanul a murit în chinuri şi a fost îngropat, adaugă autorul, în „monastirea
Slatina, zidită de el”.