Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
“Lui Nicolai Alexandrovici Motovilov, “robul lui Serafim“, aşa cum îi plăcea să se
numească, i se dăruise o vindecare în chip minunat şi, în plus, privilegiul de a vedea cu
propriii săi ochi chipul luminat de lumina Taborului al Sfântului Serafim sau, cu alte
cuvinte, de harul Duhului Sfânt. Fiind un om sincer şi plin de râvnă, el a dorit să transmită
mai departe amintirile sale despre părintele Serafim. Deci, s-a hotărât să viziteze oraşul Kursk
(locul de naştere al sfântului) pentru a culege informaţii despre copilăria şi tinereţea sa; el mai
voia să viziteze mănăstirea Florovski de lângă Kiev. Călătoria a avut consecinţe foarte triste
pentru Nicolai Alexandrovici. Prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, vrăjmaşul a adus asupra lui o
boală, drept răzbunare pentru nevoinţele sale literare, căci scrierile sale slujeau la creşterea
renumelui unuia dintre sfinţii lui Dumnezeu – părintele Serafim – într-o manieră considerabilă.
Anumite împrejurări care au precedat boala lui N. A. Motovilov aduc lumină asupra naturii sale.
“Ce spui tu acolo, excelenţă! Nu ştii ce vorbeşti. Dacă ai şti că cel mai mic dintre ei
poate răsturna lumea cu gheara sa, nu l-ai mai provoca la luptă”.
“Dar, părinte, au diavolii cu adevărat gheare?”
Un sentiment de teamă se furişă în inima sa. Pe vremea când încă se afla sub protecţia
sfântului el putea sfida răutatea satanei. Dar, prin bunavoire a lui Dumnezeu, provocarea sa nu
a rămas fără răspuns. A fost acceptată.
Atunci când Motovilov sa dus la Kursk după moartea părintelui Serafim, nu a obţinut prea
multe informaţii despre copilăria şi tinereţea sfântului. Dintre rudele apropiate care-l
cunoscuseră pe părintele Serafim de pe vremea când era copil, unele erau moarte, în vreme
ce altele uitaseră orice fel de amănunte legate de copilăria sa. Chiar casa în care se născuse
şi fusese crescut sfântul, fusese distrusă şi noi clădiri se înălţaseră in locul ei. Oricum, tot s-a
aflat un bătrân de pe vremea părintelui Serafim şi care i-a oferit lui Motovilov o mulţime de
amănunte legate de viaţa sfântului şi care au fost incluse în toate ediţiile biografiilor acestuia.
Călătoria la Kursk şi şederea sa acolo au decurs normal. Furtuna izbucni în drumul său înapoi,
spre Voronej. Motovilov fu obligat să-şi petreacă noaptea la una din poştele aflate pe drumul
de la Kursk. Deoarece se afla singur în camera pentru oaspeţi, îşi scoase manuscrisele din
bagaj şi începu să le trieze la lumina slabă a unei lumânări care de-abia lumina camera cea
spaţioasă. Printre cele dintâi însemnări descoperite se afla descrierea vindecării unei doamne
demonizate, de viţă nobilă, pe nume Eropkina, la moaştele Sfântului Mitrofan din Voronej.
“Mă întrebam”, scrie Motovilov, “cum oare putea fi posibil ca un creştin ortodox care se
împărtăşea cu preacuratele şi de viaţă dătătoarele Taine ale Domnului să ajungă a fi
deodată posedat de un demon şi, mai mult decât atât, pentru o perioadă atât de
îndelungată – de peste 30 de ani. Şi mă gândeam: Prostii! E cu neputinţă! Aş vrea să
văd cum vrăjmaşul ar îndrăzni să-şi facă sălaş în mine, mai ales atunci când atât de
adesea mă împărtăşesc cu Prea Curatele Taine”.
Chiar în clipa aceea el fu înconjurat de un nor oribil, rece şi urât mirositor care începu să
pătrundă în gura sa, în timp ce el făcea eforturi mari să o ţină închisă. Nefericitul Motovilov
lupta cu disperare, încercând să se apere de mirosul oribil şi de frigul norului care îşi făcea loc
treptat într-însul. In ciuda tuturor eforturilor sale pătrunse cu totul în el. Mâinile aproape că îi
paralizaseră şi nu-şi putea face nici măcar semnul crucii; mintea îi îngheţă de spaimă şi nu-şi
putea aminti mântuitorul nume al lui Iisus. Ceva cumplit şi înspăimântător se întâmplase, iar
Nicolai Alexandrovici trecea prin chinuri grozave.
Apoi, am fost chinuit timp de două zile de insuportabilul frig al Tartarului, în aşa fel încât
focul să nu mă poate arde şi nici încălzi. După dorinţa înalt Prea Sfinţiei Sale,
arhiepiscopul Antonie de Voronej, mi-am ţinut mâna deasupra unei lumânări timp de o
jumătate de oră şi, deşi era învelită cu un strat gros de funingine, nu s-a încălzit câtuşi
de puţin. Am descris acestea pe o întreagă coală de hârtie şi am semnat-o şi ştampilat-o
cu mâna mea plină de funingine. Aceste două chinuri fură vizibile pentru toată lumea;
totuşi, cu ajutorul Sfintei Impărtăşanii, puteam gusta puţină hrană şi băutură şi puteam
dormi întrucâtva.
Dar cel de-al treilea chin al gheenei, deşi a fost mai scurt cu o jumătate de zi, căci a
durat doar o zi şi jumătate (poate ceva mai mult), mi-a provocat cea mai grozavă teroare
şi suferinţă, fiindcă era ceva de nedescris şi de neînţeles. E o minune faptul că am
rămas în viaţă! Acest chin a dispărut şi el după Spovedanie şi Sfânta Impărtăşanie. De
data aceasta însuşi arhiepiscopul Antonie îmi dădu Sfânta Impărtăşanie cu propriile
sale mâini. Acest chin era viermele cel nepieritor al gheenei.
Viermele în acest caz era vizibil doar arhiepiscopului Antonie şi mie. Dar tot trupul meu
era muncit de acest vierme vătămător care se târa prin tot trupul meu şi într-un chip
îngrozitor, de nedescris, îmi rodea organele mele vitale. Deşi îmi ieşea prin nas, gură şi
urechi, totuşi revenea din nou în trup. Totuşi, Dumnezeu îmi dădu oarecare putere
asupra lui, putând să-l iau în mâini şi să-l întind precum guma. Mă simt obligat să fac
această declaraţie, căci Domnul nu mi-a dăruit această descoperire degeaba.
La puţină vreme după această cumplită încercare care depăşeşte orice altă experienţă a
oamenilor obişnuiţi, lui Motovilov i s-a arătat patronul său, Sf. Serafim care l-a mângâiat pe cel
ce pătimea, promiţându-i că va fi vindecat odată cu expunerea moaştelor Sfântului Tihon din
Zadonsk şi că până atunci diavolul care se afla în el nu-l va chinui cu prea mare cruzime.
Expunerea moaştelor Sfântului Tihon a avut într-adevăr loc 30 de ani mai târziu, iar
Motovilov a trăit ca să le vadă şi a fost într-adevăr vindecat datorită marii sale credinţe.
In ziua expunerii moaştelor Sfântului Tihon din Zadonsk (1865), Motovilov se afla în biserică
rugându-se şi plângând amarnic fiindcă Domnul nu-i dăruise vindecarea pe care sufletul său
chinuit o tot aştepta după promisiunea făcută de Sfântul Serafim de Sarov. În timpul
Heruvicului, el aruncă o privire către tronul episcopal din naos şi îl văzu pe Sfântul
Tihon de acolo. Sfântul prelat îl binecuvânta pe Motovilov care plângea şi dispăru din
vedere. Motovilov fu vindecat pe loc.
(Arhim. Lazarus Moore, Sfantul Serafim de Sarov. O biografie spirituala, Editura Agapis)