Definirea și originile eticii

Definiție
Rolul eticii în societatea contemporană
Conștiința morală
Etica nu este știință dar are legi universale
Deontologia
Codul deontologic
Originile eticii

Subiecte de examen

 Definiți etica
 Care este rolul eticii în societatea contemporană?
 Este conștiința morală înnăscută?
 Este ”concurența” o valoare morală?
 Ce este deontologia?
 Cum pot fi clasificate sistemele morale?
 Ce este un cod deontologic?
 Ce înseamnă ”teleologic”?
 Ce tipuri de răspuns poate primi întrebarea: ”Care sunt originile eticii?”?
 Cum explică T. Hobbes apariția eticii?
 Cum explică J.J. Rousseau apariția eticii?
 Ce este ”egoismul inteligent”?

Definirea eticii

Etica este o disciplină care studiază ceea ce este moral sau imoral, bun sau rău, drept sau nedrept.
Răspunde la întrebări de genul:
 Ce scopuri trebuie să ne propunem: fericirea, virtutea, creația artistică sau științifică? …
Mai precis:
 Este corect să fii corupt pentru o cauză bună?
 Este corect războiul care face victime nevinovate?
 Care sunt obligațiile noastre față de generațiile următoare, sau față de animale, sau față de planeta
pe care locuim? …

Sistemul moral este suma coerentă (necontradictorie) a răspunsurilor la întrebările privind binele.

Rolul eticii în societatea contemporană

Etica are aplicații în medicină, jurisprudență, jurnalism, genetică, afaceri, cinematografie, sport, ș.a.m.d.

Nimeni nu este încarcerat pentru lipsa de talent muzical, însă pentru acțiunile imorale consecințele pot fi
grave.

Conștiința morală
Ne naștem cu capacitatea de a afla ce este binele, dar conținutul acestei noțiuni se dobândește pe parcursul
vieții, prin educație.

Etica nu este știință

Noțiunea de bine nu este învățată sistematic, unitar. Ideea de concurență este prezentată în economie și
sport ca o valoare, pe când în cadrul religiei sau psihologiei dobândește nuanțe negative.

Deontologia

D. este o preocupare filosofică ce privește acele teorii morale care pun accentul pe relația dintre datorie și
acțiunea umană. O acțiune este morală în sine, indiferent de consecințe.

Teleologia etică susține ideea contrară: o acțiune este bună dacă are consecințe bune.

Sistemele morale pot fi deontologice sau teleologice.

Codul deontologic

C.D. este un set de reguli de conduită într-un anumit domeniu. De obicei este asociat unor bresle.

Originile eticii

Care sunt originile eticii? 2 tipuri de răspuns:

 istoric: precizează începuturile societății omenești și primele relații dintre oameni
 justificativ: precizează temeiurile pe care se bazează valorile morale

T. Hobbes (1588-1679) consideră că morala apare din nevoia de a înlătura starea originară a societății,
anarhică

J.J. Rousseau (1721-1778) consideră că etica rezultă din prudența egoismului.

Dalai Lama (al XIV-lea, 1935) consideră că egoismul inteligent poate genera valori precum compasiunea.

Etica religioasă
Teme
1. Sistem moral și religie
2. Întemeierea valorilor, limbajul religios
3. Tipuri de autoritate în sistemele moral – religioase
4. Morala creștină
5. Morala islamică

Subiecte de examen

 Relația dintre sistemul moral și sistemul de credințe (religie)

 Întemeierea axiologică în morala religioasă
 Tipuri de autorități în morala religioasă
 Numiți 5 ramuri confesionale creștine
 Dați 3 exemple de maxime din morala creștină
  Ce înseamnă eros, philia, agape?
 Ce observații critice au fost aduse moralei creștine?
 Care sunt cele două surse ale islamismului?
 Ce înseamnă islam, musulman?
 Ce înseamnă Jihad?
 Care sunt cele 5 tipuri de acțiuni în morala islamică?

Sisteme morale și religia

Sistemele morale se regăsesc și în interiorul religiilor, chiar dacă scopul principal al religiilor nu este
acela de a orienta conduita umană.

Religia este un sistem de credințe care oferă o imagine integrantă a omului și a lumii. Morala religioasă
este o cale către un scop, nu un scop în sine.

Axiologia bazată pe principiile religioase este cea care dictează interpretarea morală. Astfel, morala
religioasă este doar o parte din sistemul de credințe.

În funcție de scopul religiei se orientează și sistemul moral aferent, ceea ce permite aserțiunea: “Toate
sistemele moral-religioase sunt teleologice”.

Întemeierea valorilor, limbajul religios

Religia face apel la surse de întemeiere ce depășesc experiența posibilă, ceea ce face ca limbajul religios,
și în consecință, cel moral-religios să fie unul specific. În încercarea de a face accesibil ceva inefabil se
face apel la comparații, analogii sau metafore. Ceea ce este revelat trebuie raționalizat într-un discurs
comunicabil.

Raționalizarea discursului moral nu duce însă la adoptarea unui sistem moral comun, dar se pot identifica
valori trans-sistemice. De ex. “Să nu ucizi!” este o maximă inclusă în toate marile sisteme moral-
religioase, însă interpretarea de conținut diferă semnificativ. Pentru unele religii maxima se aplică doar în
relațiile inter-umane, pe când în alte religii ea are o aplicabilitate mult mai largă, care include și
animalele, plantele.

Preceptele de conduită ale religiei nu sunt toate de natură morală. Există și norme gastronomice, de
organizare a timpului și spațiului etc.

Tipuri de autoritate în sistemele moral-religioase

1. autoritatea divină – autoritate supremă, se adresează credincioșilor fie direct (fenomene ale
naturii) fie indirect (mesageri). În unele cazuri ia formă umană și are o existență determinată.
2. mesagerii – primesc revelația divină, sunt “aleși”, au ca rol transmiterea mesajului
3. interpreții – raționalizează mesajul revelat pentru a facilita comunicarea lui
4. biserica – se instituie ca un grup de credincioși ce împărtășesc aceeași interpretare. Este o
instituție cu organizare ierarhică ce stabilește canoane si implementează mesajul la nivel social

Aceeași autoritate, cu aceleași mesageri generează biserici diferite în urma unor interpretări diferite ale
mesajului divin.
 Morala creștină

Credința creștină are două presupoziții

 Existența divinității
 Dumnezeu este așa cum este descris Iisus

Ramuri confesionale
 ortodoxismul – Europa de Est, Rusia
 c. romano-catolic – cel mai răspândit
 luteranismul
 calvinismul (Biserica reformată) – în țările anglo-saxone apare ca prezbiterianism,
congregaționalism, baptism
 biserica anglicană – din care se desprinde ulterior metodismul
 La acestea se adaugă sute de alte biserici creștine.

Maxime ale moralei creștine

 ”Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le voi la fel”
 ”Să ne iubim dușmanii!” – noutatea moralei creștine constă în iertarea păcatului originar

Binele trebuie înfăptuit din iubire, iar iubirea trebuie dovedită prin cuvânt, voință și faptă. Se disting trei
tipuri de iubire:
 ”eros” – iubirea fizică, trupească
 ”philia” – iubirea părintească
 ”agape” – iubirea reciprocă prin empatie. Capacitatea de a te pune în locul celuilalt. Nu este vorba
de sacrificiu de sine ci de ajutarea celuilalt. Aceasta este iubirea creștină.

Observații critice la adresa moralei creștine:

 ”iubirea” este un sentiment subiectiv, iar legea morală trebuie să fie obiectivă
 biserica se substituie autorității divine
 morala creștină este intolerantă. Se pune întrebarea dacă în general o morală poate tolera ”răul”
sau dacă un sistem de legi permite excepții.

Morala islamică

Porunca divină este temeiul ordinii morale. Islamismul are două surse:
 mesajul dezvăluit de Dumnezeu lui Mahomed – constituie Coranul (632)
 modelul de conduită perceput de Profet – include acțiunile sale, proverbe, norme – constituie
Sunnah

Coranul este o revelație, Sunnah-ul este o proiecție istorică a unei existențe umane ghidată de divinitate.

 ”Islam” = revelația originară, presupune supunere pentru a atinge echilibrul

 ”Musulman” = acel om care caută să atingă echilibrul prin acțiunile sale, atât personal cât și
social
 ”Ummah” = comunitatea musulmană

Misiunea lui Mahomed este de a crea un stat drept, predestinat de divinitate. Conflictele iscate pentru
crearea acestui stat au fost numite simplist ”Jihad”. Termenul are o semnificație mai largă, desemnând
”lupta prin mijloace pașnice”: predica, educația, purificarea sinelui. Scopul principal este ”calea păcii”.

Morala islamică identifică 5 tipuri de acțiuni:

 obligatorii – rugăciunea ritualică
 recomandate – caritatea, rugăciunea suplimentară
 permise – acolo unde legea este neutră, nu implică pedeapsă sau recompensă
 descurajate – reprobabile, dar nu interzise (nu exista un consens în privința lor)
 interzise – crima, adulterul, blasfemia, furtul etc. (intoxicarea – alcoolul)

Conflictul cultural dintre creștinism și islamism nu trebuie negat, însă trebuie rezolvat prin accentuarea
valorilor comune, prin toleranță și acceptarea rațională a diferențelor, prin receptarea critică a mesajelor
din spațiul public.

Religie si morală
Iudaism

Iudaismul contemporan poate fi definit din mai multe perspective:

1. laică:
a) națională
 sionistă
 nesionistă
b) culturală
2. religioasă
a) ortodoxism
b) conservatorism
c) reconstructivism
d) reformistă

Legea iudaică este prezentă, se aplică si descrie aproape toate domeniile vieții evreiești și reprezintă calea
esențială prin care iudaismul aduce domnia divină pe pământ.

Iudaismul, fie că este ”normativ”, fie că ia diferite forme derivate (secte) nu se desprinde niciodată de
monoteismul istoric si morala de bază.

Teme ale eticii evreiești

Literatura etică iudaică se poate împărții în mai multe perioade:

a) Literatura biblică = cele zece porunci (20 ien – 2 en) “Cinsteste pe tatal tau sip e mama ta”, “sa nu
ucizi”, “sa nu furi”, “sa nu faci adulter”, “sa nu marturisesti stramb impotriva aproapelui tau”, “sa nu
poftesti nimic din ceea ce este al aproapelui tau”
Celelalte porunci sunt cu caracter teologic: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tau”, „sa nu ai alti dumnezei
afara de mine”, „sa nu iei numele Domnului Dumnezeu in desert”, „adu-ti aminte de ziua de odihna ca sa
o sfintesti”
Traditia biblica are la baza ideea slujirii lui Dumnezeu printr-o atitudine decenta, umana si morala fata de
„aproapele”. Temeiul moralei este vointa lui Dumnezeu.

b) Perioada rabinica (2 en – 18 en) (unii istorici identifica in interiorul acestei perioade o epoca
medievala a cronologiei precum si o epoca elenistica anterioara)

Se centreaza pe ideea ca omul a fost creat de Dumenzeu dupa chipul si asemanarea sa. In consecinta ceea
ce omul trebuie sa faca este sa ajunga cat mai aproape de creatorul sau, morala devenind „imitatio Dei”
(imitarea lui Dumnezeu)

c) Iudaismul modern se caracterizeaza prin doua directii:

 Dupa Revolutia franceza si, mai tarziu, in spatiul islamic - evreilor li s-a permis sa ia
parte pe deplin la activitatile culturale – acest lucru a fost intampinat cu entuziasm de
catre credincosi. Deschiderea spre alte culturi si implicarea in viata culturala sunt un
semn clar al iudaismului modern
 Ca rezultat, iudaismul a ajuns sa fie fragmentat in diferite miscari si chiar denominatiuni
(secte)

Definitii

a) Biblia evreiasca este, in sens restrans Torah, primele 5 carti din Vechiul Testament: Geneza,
Exodul, Leviticul, Numerii si Deuteronomul (moartea lui Moise)

b) Torah: in sens larg include intreg Vechiul Testament. Se mai identifica si o „Torah vorbita” care
include traditiile si legile transmise pe care orala.

c) Talmudul: („studiu”, „invatatura”) – compilatie de invataturi stravechi considerate sacre si cu rol

normaiv
d) Midrash („exegeza”) – metoda de interpretare a textelor sfinte. Are doua forme:

1. hermeneutica logica – se foloseste de inferente si analogii

2. interpretare textuala ce cauta rolul fiecarui cuvant, chiar daca aceste nu este evident

Examen
 Perspective in definirea iudaismului
 Legea iudaica
 Teme etice in periodizarea iudaismului
 Definitii: Torah, Talmud, Midrash
 Care sunt cele 2 directii de interpretare in Midrash?

Buddhismul
Examen
 5 elemente ale existenteiumane in budism
 Karma in interpretareabudista
 Cele 4 adevarurinobile
 Cele 5 norme de conduita in eticabudista
 Traditiibudiste
Siddahrtha Buddha a fotprintulregiuniinordice a Indiei in sec. al VI-lea i.e.n. La varsta de 29 de
aniparasesteresedintaregalasi se dedicavietiiascete. Ameditat cu scopul de a atingeun calm total. Ajunge la
iluminare la varsta de 35 de ani. Ulterior, timp de 45 de ani le-a vorbittuturoroamenilor – acestediscursuri
s-au pastrat in dialectulpalisiconstituiebazaeticiibudiste. Ele au fostconsemnate in scrisabia in sec. I
i.e.n..Celecincisecole care despartdiscursul oral de celscrisfac, desigur, foartedificilainterpretareaideilor.
Multeideisuntinsotite de expresia „asa cum am auziteu”

Intreagainvataturabudistapleaca de la suferintaumanasi de la caracterulnesatisfacator al vietiiumane in

general. Tocmaiacelelucruri care ne individualizeaza ne producceamai mare suferintasinemultumire.
Individualizareaimplicalimite, limitelenascdorinte, dorinteleproducsuferinta (ceeaceestedorit are un
caractertemporar).

Buddha respingeexistentasufletului ca substantametafizica, desirecunoasteexistenta „ego-ului” ca subiect

al actiunii in sens moral. Viataeste un sir de transformari, o serie de manifestarisidisparitii. Conceptul
individual de „eu” este o iluziesociala: obiecteleprin care oamenii se identifica, averile, pozitiasociala,
familia, corpulsichiarpsihicul – nicicare nu suntadevaratul „ego”. Nimic nu este permanent, iar „ego-ul”
trebuiesa fie ceva care dainuie.

Budismulidentifica 5 elemente ale existenteiumane:

1. Corporalitatea, forma fizica
2. Sentimentelesisenzatiile
3. Gandurile
4. Dispozitiilementale
5. Constiinta
Niciuna nu reprezintasufletul. O persoanaesteintr-un procescontinuu de schimbari, nu exista o
entitatesubzistentafixa.

Karma
Credinta in renastere „samsara” ca lant (potential) nesfarsit de reincarnari era dejaprezenta in
conceptiadespre karma (act, fapta) in India pre-Buddhista. Conform acestei doctrine uncomportament bun
va duce la rezultateplacutesifericitesicreeaza o tendintaspreactebunesimilare, pecand un
comportamentrauva genera contrariul. Uneleactiunikarmiceisivadefectul in viataactuala, altele in
reincarnariviitoare.

Obiectiaprincipalaestedatoratalipsei „eu-lui” – care arasiguracontinuitatea in lantulreincarnarilor.

Problema, considerata de uniiinsolvabila, a fostpusa in analogie cu focul, care estemereu in alta forma
sitotusiramaneacelasifoc.

Cele patru adevăruri nobile

1. în lume există suferință
2. cauza suferinței este dorința
3. dorința poate fi suprimată
4. eliminarea dorințelor este rezultatul unui drum metodic.

Suferința apare în anumite condiții determinate, prin înlăturarea cărora ea trebuie să înceteze. Aceste
condiții în care apare suferința sunt analizate în teoria lanțului cauzal al celor 12 verigi:

 neștiința
 impresiile și înclinațiile
  conștientizarea
 forma și trupul
 cele 5 simțuri
 contactul
 senzația și reacția la stimuli
 setea (pofta), râvna
 dorința de a avea lucruri
 acțiunile creatoare
 nașterea
 bătrânețea, tristețea, mâhnirea, disperarea

Starea în care suferința lipsește complet este identică cu eliminarea completă a oricărei dorințe = nirvana,
starea de iluminare, încetarea lanțului reîncarnărilor.

Eliminarea dorințelor se face în 8 etape:

 credința dreaptă
 intenția dreaptă
 vorba dreaptă
 fapte corecte
 viața dreaptă
 străduință dreaptă
 cugetare dreaptă
 auto-concentrare dreaptă

Întrucât aceste cerințe nu pot fi îndeplinite în societate, budismul recomandă intrarea în ”sangha.” -
ordinul monahal

Esența valorilor etice budiste se regăsește în următoarele 5 norme de conduită:

 a nu ucide și a nu face rău vreunei ființe
 a nu fura
 a nu tolera în mod greșit plăcerile simțurilor
 a nu minții
 a renunța la băutură (alcool)

Aceste norme constituie condițiile indispensabile unei vieți decente și ale formării unei comunități solide.
Vegetarianismul este o consecință pozitivă ce rezultă din compasiune.

Tradiții budiste
 Theravada (Cea mai timpurie) : Asia Sud-Est, Sri Lanka, Thailanda, Birmania, Cambodgia
 Mahayana: Nepal, China, Coreea
 Tantrayana: Tibet, Mongolia

Dalai-Lama este liderul spiritual al ordinului monahal Dge-lugs-pa (căciulile galbene – se disting de
Karma-pa, căciulile roșii), budist tibetan și totodată (până curănd) și șeful guvernului tibetan din exil.

Termenul de ”Lama” provine din ”Bla-ma” și înseamnă ”cel superior”. Este un titlul primit de fiecare
lider de mănăstire sau călugăr merituos.
Primul lider spiritual al acestui ordin budist a trăit în sec. XIV-XV. Actualul lider este considerat a fi a 14
reincarnare a lui bodhisattva (”cel ce vrea să fie Buddha”).
Procesul de identificare a unei noi reîncarnări este complex, întrucât are multe consecințe politice.
Renașterea poate avea loc oricând, la câteva zile sau chiar ani. Oracolul oficial din Nechung este consultat
în privința noului Dalai-Lama. Se ține cont de remarci făcute de cel care a murit, de semne ce apar la
moarte acestuia, etc. De obicei sunt selectați 2 sau mai mulți ”candidați” care sunt supuși unor teste –
dacă recunosc anumite obiecte ce aparțineau fostului Dalai-Lama, etc. Odată ales, copilul este educat de
către călugări, timp în care, până la maturitate, Tibetul este condus de un regent.

Aristotel
 Ideea fericirii la Aristotel
 Teoria aristotelica a virtutii
 Clasificarea bunurilor dupa Aristotel
 Teoria aristotelica a dreptatii

Ideea fericirii
Strâns legată de politică, „ştiinţa conducătoare” în domeniul practic, ba chiar considerată uneori ca o parte
a acesteia, etica aristotelică cercetează binele cel mai înalt în sfera acţiunii, scopul ei final. Acest scop
final, căruia îi sunt subordonate toate celelalte scopuri pe care şi le poate propune omul, este fericirea.
Căci „pe ea o vrem întotdeauna pentru sine, niciodată pentru altceva” (Etica nicomahica, I, 5, 1097b); ea
este „ţintă şi capăt a toată făptuirea omenească”

Etica este parte a domeniului practic. Prin “practic” in filosofie nu se intelege ceva cu finalitate utila. Nu
vorbim despre activitatile lucrative sau despre mestesuguri, ci despre orice activitate care poate fi buna
sau rea din punct de vedere moral.

Sarcina eticii este să descopere adevărata natură a fericirii şi să indice, pe această bază, calea de urmat
pentru dobîndirea ei.

Fericirea, după Aristotel, rezidă în activitate şi anume este perfecţiunea sau binele activităţii specifice
omului ca om.

Fiecare activitate are un bine sau o perfecţiune proprie, către care tinde şi a cărei atingere înseamnă
realizarea naturii specifice a subiectului acelei activităţi.

Activitatea şi subiectul ei dobîndesc atunci nota unei destoinicii superioare, a unei excelenţe diferenţiale.

Atunci cînd activitatea realizează perfecţiunea ce-i este proprie, ei i se adaugă o plăcere corespunzătoare.
Plăcerea este deci desăvîrşirea unei activităţi. Mai precis, ea se adaugă activităţii desăvîrşte ca un surplus,
„aşa cum frumuseţea se iveşte însoţind dezvoltarea trupească desăvîrşită”. De aceea , „fără activitate nu se
iveşte nici o plăcere şi fiecare activitate e desăvîrşită prin plăcere”

Nici viaţa vegetativă, viaţa nutriţiei şi a creşterii, nici viaţa senzitivă, viaţa călăuzită de simţuri, nu sunt
specific omeneşti. Căci pe cea dintîi o întîlnim la toate fiinţele vii, inclusiv la plante, iar pe cea din urmă
la toate fiinţele înzestrate cu simţuri, adică la toate animalele.

Ele sunt, desigur, părţi indispensabile ale vieţii umane, dar nu sînt specifice acesteia.

Numai „viaţa activă după partea sufletului înzestrată cu raţiune”, numai viaţa raţională este specific
umană, aparţinîndu-i în exclusivitate omului şi diferenţiindu-l de toate celelalte vieţuitoare. Ea este
condiţia binelui său suprem, a fericirii.

Teoria virtuţii

Dacă vom înţelege prin virtute (arete) perfecţiunea proprie vieţii omeneşti, ca viaţă călăuzită de raţiune,
atunci vom putea spune că „binele uman este activitatea sufletului potrivită cu virtutea”, adăugînd
condiţia ca ea „să dureze o viaţă plină; căci aşa cum o rîndunică şi o zi încă nu fac o primăvară, aşa nici o
zi sau un răstimp scurt încă nu fac pe nimeni deplin fericit”. Virtutea poate fi dobîndită numai prin
activitate.

Dacă fericirea este activitatea sufletului conformă virtuţii, cercetarea morală trebuie să facă din aceasta
din urmă obiectul său principal. Virtutea este mai întîi o (hexis), un habitus, adică o caracteristică de
comportament dobîndită prin exerciţiu. Ea nu e un dat natural, dar nici nu e împotriva naturii; noi avem
dispoziţia naturală de a o dobîndi, însă această dispoziţie devine realitate numai prin deprindere. De aici
provine importanţa deprinderii şi deci a exerciţiului în viaţa morală şi totodată importanţa educaţiei şi a
unei bune legislaţii.

Ca semn al habitusului trebuie să considerăm plăcerea sau neplăcerea legată de fapte: cine găseşte plăcere
în acţiunea conformă virtuţii, înseamnă că a dobîndit habitusul corespunzător, cine simte însă în aceasta
neplăcere încă nu l-a dobîndit.

Virtutea etică este „mijlocul potrivit” între două extreme: excesul şi lipsa. Extremele aparţin viciului,
mijlocul însă aparţine virtuţii. Virtutea este dreapta mijlocie, stabilită de raţiune, între un prea mult şi un
prea puţin. De pildă, temeritatea este un exces, iar laşitatea o lipsă; virtutea curajului se află la mijloc între
ele.

Mijlocul nu este aici un simplu punct median între extreme. El este mai aproape de una din extreme şi în
consecinţă se află în opoziţie mai mare cu cealaltă. Curajul, de pildă, este mai aproape de temeritate şi e
mai direct opus laşităţii.

Ca habitus al alegerii, virtutea depinde de voinţa noastră: „în puterea noastră stă să fim morali şi imorali”;
căci „ omul este principiul şi autorul acţiunilor sale, cum este şi părintele copiilor săi”
Clasificarea bunurilor după Aristotel
• Interioare:
• Sufletesti: virtutile. Sufletul are 2 parti:
• Rationala: - virtuti dianoetice, intelectuale. Ex. Stiinta, arta, etc. ‘nu poti avea prea
mult’: nu poti fi prea intelept, nu poti stii prea multe etc
• Nerationala, care are la randul ei doua parti:
• Vegetativa (responsabila nu nutritia si cresterea) – nu ii corespund virtuti
• Apetitiva – impulsiuni, dorinte
Virtutile etice se refera la raportul dintre apetitiv si rational: Acţiunea morală, acţiunea
conformă virtuţii este acordul între raţiune şi dorinţă: „trebuie ca unul şi acelaşi lucru să fie
afirmat de raţiune şi dorit de voinţă”
• Corporale: frumusetea, sanatatea
• Exterioare: putere, onoruri, etc.
 Teoria dreptății

Un loc special în cercetarea aristotelică a virtuţilor revine dreptăţii, căreia îi este consacrată întreaga carte
a V-a a Eticii nicomahice. Ea este virtutea cea mai înaltă, virtutea perfectă a omului în raporturile cu
semenii săi, „suverană a virtuţilor, mai strălucitoare decît luceafărul de seară, mai strălucitoare decît
luceafărul de zi”.

Dreptatea este legalitate, respect şi ascultare faţă de lege, şi egalitate, nedreptatea fiind ilegalitate şi
inegalitate. Dar ea nu este întotdeauna o egalitate simplă, directă sau aritmetică. Aristotel distinge două
tipuri de dreptate, care au fost numite ulterior dreptatea comutativă şi dreptatea distributivă.

Dreptatea comutativă constă în restabilirea unei egalităţi aritmetice, acolo unde echilibrul a fost rupt
printr-un prejudiciu adus unei anumite persoane; în acest caz, nu poate fi vorba decît de o restituire sau o
reparaţie şi nu poate fi preferat nimeni. ”Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”

Dreptatea distributivă este o egalitate proporţională, care presupune cel puţin patru termeni: două
persoane şi două bunuri ce urmează a le fi repartizate. Raportul dintre cele două bunuri trebuie să fie
acelaşi cu raportul dintre cele două persoane. Principiul care rezultă de aici este ca egalii să primească
egal şi neegalii, neegal. Conflictele dintre oameni provin din aceea că sau egali primesc şi consumă
neegal, sau neegali primesc şi consumă egal.

Immanuel Kant
(1724-1804)
Subiecte de examen
 Conştiinţa morală comună
 Voinţa bună
 Datorie şi înclinaţie
 Lege morală vs. lege naturală
 Imperativul categoric
Conştiinţa morală comună
Punctul de plecare în studiul eticii îl constituie conştiinţa morală comună şi aprecierile ei cu
privire la binele suprem. Ceea ce este necondiţionat bun, „bun fără nici o restricţie” sau bun în sens
absolut, „în această lume, ba în genere şi în afara ei” este voinţa bună.
Toate celelalte calităţi intelectuale sau „talente ale spiritului”, cum le numeşte Kant, de felul
inteligenţei, spiritului sau discernământului, sau proprietăţile temperamentului, ca hotărârea, curajul,
stăruinţa în proiecte pot fi, desigur, bune şi demne de a fi dorite. Dar ele pot deveni şi „extrem de rele şi
dăunătoare” dacă voinţa care le foloseşte nu este bună.
Voinţa bună
Voinţa bună, aceea care este, după judecata conştiinţei morale obişnuite, bună în sens absolut,
este voinţa care se supune datoriei şi acţionează din datorie, sau, cum se exprimă filosoful, „are datoria ca
maximă”, ca principiu determinativ. Maximele sunt principiile practice subiective, adică acele motive
care-l determină pe individ să acţioneze într-un anumit fel.
În cazul datoriei, maxima coincide cu legea sau, altfel spus, legea practică însăşi determină
voinţa.
Datorie şi înclinaţie
Prin înclinație Kant înţelege ansamblul motivelor empirice, ce-l determină pe om să acţioneze:
nevoi, sentimente, emoţii, interese etc. Atunci când acţionează din înclinaţie, omul se comportă ca o fiinţă
naturală, asemănătoare celorlalte animale.
 Numai acţiunea din datorie îl caracterizează ca fiinţă morală şi-l deosebeşte de animale. Dacă
intervine, de pildă, sentimentul ca factor de determinare a voinţei, chiar dacă în direcţia conformă legii,
„acţiunea va conţine ce-i drept legalitate (adică conformitate exterioară cu legea morală - n. ns.), dar nu
moralitate”.
Nu este vorba aici de excluderea înclinaţiilor din sfera moralităţii, ci de subordonarea lor faţă de
datorie
Lege morală vs. lege naturală
Legea morală are, ca şi legea naturală, un caracter universal şi necesar. Adică ea este valabilă nu
numai pentru oameni, ci pentru toate fiinţele raţionale înzestrate cu voinţă şi este valabilă pentru aceste
fiinţe în mod necondiţionat. Ceea ce conferă universalitate şi necesitate legii practice este forma ei, adică
conştiinţa obligativităţii sale.
În acest sens se poate accepta caracterizarea moralei kantiene ca o etică formală.

Imperativul categoric
Putem stabili dacă o maximă subiectivă este o lege practică obiectivă cercetând dacă ea poate fi
generalizată, adică dacă poate deveni principiu de acţiune pentru toate fiinţele raţionale. De aceea, ceea ce
Kant numeşte „legea fundamentală a raţiunii pure practice” exprimă tocmai această exigenţă a
universalizării:
„Acţionează astfel încât maxima voinţei tale să poată oricând valora în acelaşi timp ca principiu
al unei legislaţii universale”.
Această lege nu ne spune cum să acţionăm în situaţii determinate, particulare, ci formulează o
exigenţă valabilă în orice situaţie.

Legea dobândeşte caracterul unui imperativ, adică al unui comandament. Căci voinţa omenească
poate fi determinată nu numai de raţiune, ci şi de înclinaţii (sentimente, emoţii, pasiuni). Imperativul
exprimă „o constrângere obiectivă la acţiune, semnificând că, dacă raţiunea ar decide în întregime voinţa,
acţiunea s-ar petrece potrivit acestei reguli”

Kant distinge două feluri de imperative: imperativul ipotetic şi imperativul categoric. Cel dintâi
exprimă o exigenţă condiţionată de un anumit scop, de felul (exemplul este al lui Kant, dar îl redau într-o
formă simplificată): „munceşte şi fă economii cît eşti tânăr pentru a nu trăi în mizerie la bătrâneţe”. Sau:
„dacă vrei să fii sănătos, fii cumpătat”. Imperativele de acest fel exprimă şi ele o necesitate, căci altfel n-
ar fi imperative; dar o necesitate „subiectiv condiţionată”, cum se exprimă filosoful, adică
dependentă de scopul propus, iar acesta poate fi acceptat sau nu. Odată acceptat scopul, trebuie acceptate
şi mijloacele pe care le exprimă imperativul. Dar acceptarea scopului însuşi nu este
obligatorie şi prin urmare imperativul legat de el este numai relativ şi condiţionat: în acest sens Kant
îl numeşte ipotetic.

Cel de-al doilea, imperativul categoric exprimă o exigenţă necondiţionată, de felul: „să nu faci
niciodată făgăduieli mincinoase” (adică promisiuni pe care nu ai de gând să le ţii). Numai în acest
imperativ raţiunea determină direct voinţa (fără mijlocirea unui scop) şi prin urmare legile practice nu pot
fi decât astfel de imperative. Imperativele ipotetice, de genul celor din exemplele de adineaori, pot fi
numai precepte practice, utile, desigur, ba chiar necesare, în sensul precizat, dar ele nu pot fi legi practice.
Acestea din urmă se caracterizează printr-o necesitate necondiţionată, absolută, pe care o deţine numai
imperativul categoric.

Sărăcia - o problema globală

Două premise:
 a) 1.000.000.000 de oameni - o cincime din populaţiatotală a planetei - trăieşteînsărăcieabsolută:
foamete, malnutriţie, maladiicontagioase, mortalitateinfantilăridicată, condiţii de viaţăprecare,
teamăşiinsecuritate.
b) multepersoanebogatedispun de mijloaceşiresursecu care pot ajuta la reducereasărăciei
Intrebare: suntceibogaţiobligaţimoral săajute la diminuareasărăciei?

Tipuri de sărăcie:
a) ca urmare a unor dezastre, precum cutremurele, seceta sau inundaţiile. Se acordă asistenţă de
urgenţă, oamenii donează bani şi, pentru o clipă, există un sentiment puternic de solidaritate
umană.
b) sărăcia care persistă şi afectează sute de milioane de oameni fără să atragă însă atenţia mass-
media. In mass-media se transmit ”știri” – un eveniment când își pierde caracterul de noutate, nu
mai este ”știre” și nu mai prezintă interes pentru mass-media – astfel, sărăcia care persistă nu este
prezentă în atenția publicului.

Ajutorul – caritate sau datorie?

Cuvântul „ajutor" poate semnala ideea că asistenţa este expresia bunăvoinţei, dorinţei de a face bine, fiind
adesea relaţionat cu ideea de „caritate". Termeni precum „bunăvoinţă" sau „caritate" pot fi acceptaţi dacă
sunt interpretaţi cu atenţie, dar ei pot da naştere unor impresii false. Ceea ce adesea este făcut din
bunăvoinţă sau caritate este văzut ca depăşind datoria sau obligaţiile morale. Altfel spus, ne simţim bine
atunci când ajutăm. Este ajutorul o datorie?

Filantropia
se definește ca un ajutor necondiționat. Nu se așteaptă nici un răspuns din partea celui ajutat (de aceea
gestul este anonim) și nu se așteaptă nici o recompensă pentru cel care ajută. Cine face donații pentru a
primi în schimb admirație, respect sau a provoca invidia celorlalți nu este cu adevărat filantrop.

„Dreptate, nu caritate"
Caritatea este un răspuns individual. Dreptatea presupune însă o soluție la nivel social.
Mulţi vor accepta, drept componentă a „dreptăţii sociale", organizarea societăţii de aşa manieră încât să
existe un sistem de impozitare progresivă care să asigure nevoile de bază ale tuturor indivizilor. Dacă
acest lucru este acceptabil pentru societăţi separate (țări), de ce să nu fie acceptat pentru lumea luată ca
întreg (global)? „O distribuire dreaptă a resurselor mondiale" ar însemna cel puţin asigurarea nevoilor de
bază pentru toţi locuitorii planetei.
Multe dintre regulile comerţului internaţional şi activităţile economice trebuie să fie modificate deoarece
sunt nedrepte. Ceea ce se face in şi cu statele în curs de dezvoltare poate fi considerat nedrept din cauza
exploatării resurselor şi a mâinii de lucru ieftine.e.g. Firma Nike nu a produs nici un pantof de sport pe
teritoriul USA, tot echipamentul sportiv este produs în țări precum India, Bangladesh, Pakistan,
Cambodgia, etc. (compară PIB / capita). Fabricile Nike din Bangladesh sunt o investiție străină și cu toate
acestea PIB/capita al Bangladesh-ului o situează pe locul 161 într-un top mondial.

Creştereademografică
Se aduce argumentul: ajutorul pe termen lung va avea efecte contrare:
a) alimenteazăexploziademografică (prezentădejaînzonelesărace)
b) planeta nu poate suporta creşteri masive ale populaţiei fără producerea unor catastrofe ecologice
care îi vor afecta pe toţi, naţiunile bogate au dreptul să îşi ia în calcul propriile interese şi să
ignore restul.
Contra-argument:
a) Există mai multe dovezi în direcţia concluzionării faptului că, odată atins un grad de dezvoltare
de bază - ofertă adecvată de alimente, asigurarea sănătăţii, asistenţă socială etc. există o „tranziţie
 demografică spre niveluri de fertilitate mai reduse". S-a spus deseori că „dezvoltarea este cel mai
bun contraceptiv". O societate dezvoltată este și o societate educată.
b) dacă lumea se îndreaptă către o catastrofă ecologică, aceasta se datorează mai mult stricăciunilor
produse de naţiunile bogate în procesul de „ supradezvoltare" şi consecinţelor societăţilor de tip
consumator decât efectelor subdezvoltării, precum erodarea solului şi deşertificarea.
Comparați:
 un yacht (ieftin!) costa 30.000.000$, 1 hamburger 1$. Costul unui yacht asigura 3 mese pe zi
pentru 10.000.000 de oameni
 corporația Apple a vândut în anul 2011 produse în valoare de 108 miliarde $ având un profit de
26 miliarde $. Bugetul de publicitate este de 100 milioane $ (sursa)
http://www.apple.com/pr/library/2011/10/18Apple-Reports-Fourth-Quarter-Results.html

Eutanasia
Definiție
Cuvântul „eutanasie" s-a format având la origine două cuvinte din limba greacă
- eu şi thanatos –
semnificând, ad literam, „o moarte bună". În zilele noastre, „eutanasia" este percepută ca acţiunea de a
provoca o moarte bună - „moartea din compasiune", în care o persoană A pune capăt zilelor unei persoane
B.
Două aspecte importante:
1. eutanasia presupune luarea în mod intenţionat a vieţii unei persoane;
2. se pune capăt acelei vieţi cu scopul de a curma suferinţele persoanei respective - de obicei,
deoarece aceasta suferă de o boală incurabilă sau aflată într-o fază terminală.
Influențe religioase
Majoritatea istoricilor care au studiat morala occidentală sunt de acord în ceea ce priveşte faptul că
iudaismul şi apariţia creştinismului au avut o contribuţie majoră la concepţia general acceptată potrivit
căreia viaţa umană este sacră şi nu poate fi curmată în mod intenţionat. Conform acestor tradiţii, a lua
viaţa unei fiinţe umane inocente înseamnă a uzurpa dreptul lui Dumnezeu de a dărui şi de a lua viaţa.
Eutanasiavoluntară, nevoluntarăşiinvoluntară
1. Mary F. suferea de o boală care se agrava în ritm rapid. Ea ajunsese în faza în care era aproape
în totalitate paralizată şi, periodic, avea nevoie un tub respirator pentru a o menţine în viaţă.
Suferea foarte mult. Ştiind că nu mai exista nici o speranţă şi că lucrurile se vor înrăutăţi, Mary
F. îşi dorea să moară. I-a cerut medicului său să îi administreze o injecţie letală care să îi curme
viaţa. După ce s-a consultat cu familia sa şi cu membrii echipei de medici care o îngrijeau,
doctorul H i-a administrat injecţia solicitată, iar Mary F. a decedat.Cazul lui Mary F. este un caz
evident de eutanasie voluntară; adică acţiunea de eutanasiere a fost săvârşită de către A la cererea
lui B. (Există o legătură strânsă între eutanasia voluntară şi sinuciderea asistată, caz în care o
persoană o asistă pe alta când aceasta din urmă îşi ia viaţa - de exemplu, când A obţine
medicamentele care îi vor permite lui B să se sinucidă.)
2. Eutanasia este nevoluntară în cazul în care persoana a cărei viaţă este curmată nu poate alege între
viață şi moarte în mod independent - de exemplu, pentru că suferă de o boală incurabilă sau este
vorba despre un nou-născut handicapat, sau din cauza unei boli sau a unui accident care au
transformat o persoană aptă într-o persoană incapabilă definitiv, fără ca acea persoană să fi
precizat anterior dacă ar accepta eutanasia în anumite condiţii.
3. Eutanasia este involuntară în cazul în care este aplicată unei persoane care ar fi putut să îşi dea
sau nu consimţământul, dar nu l-a dat.Unele practici medicale acceptate (cum ar fi administrarea
dozelor din ce în ce mai mari de calmante care duc la moartea pacientului) pot să conducă la
eutanasie involuntară.
  Eutanasia voluntară: persoana în cauză poate alege și consimte încetarea vieții
 Eutanasia nevoluntară: persoana în cauză nu poate alege între viață şi moarte
 Eutanasia involuntară: fără consimțământul persoanei în cauză
 Sinuciderea asistată: actul morții este produs de persoana în cauză, dar facilitat de către alte
persoane.
Eutanasia activă şi cea pasivă
1. A poate să îl omoare pe B administrându-i, de exemplu, o injecţie letală; - eutanasie „activă"
2. A îl poate lăsa pe B să moară prin încetarea tratamentului care îl menţinea în viaţă. - eutanasie
„pasivă"
Dispute morale:
1. Există vreo diferenţă din punct de vedere moral între o moarte provocată activ (sau pozitiv) şi una
generată de faptul că tratamentul care menţinea bolnavul în viaţă a fost întrerupt?
2. Toate mijloacele disponibile de menţinere în viaţă trebuie utilizate, sau există anumite mijloace
„extraordinare" sau „nepotrivite" care nu trebuie utilizate (ex. medicamente în stadiul de
cercetare)?
3. Există vreo diferenţă din punct de vedere moral între faptul că moartea pacientului a fost
intenţionată sau că a survenit ca o consecinţă evidentă a acţiunii sau a omisiunii agentului
(medicului) ?
Acţiunişiomisiuni / aomorîşi a lăsasămoară
A împuşca pe cineva reprezintă o acţiune: a nu reuşi să ajuţi victima unor împuşcături este o omisiune.
Dacă A îl împuşcă pe B, iar B moare, înseamnă că A l-a omorât pe B. Dacă C nu face nimic pentru a
salva viaţa lui B, înseamnă că C l-a lăsat pe B să moară.
Sau:
Se poate definii acţiunea de a omorî ca o succesiune de evenimente care duc la moarte, iar pe cea legată
de a lăsa pe cineva să moară ca abţinere de a interveni într-o succesiune de evenimente care duc la
moarte.
Exemple: Un părinte care nu îşi hrăneşte copilul sau un medic care refuză să administreze insulină unui
diabetic care este sănătos în rest, nu va fi absolvit de responsabilitate morală doar prin justificarea că
persoana aflată în grija sa a murit din cauza omisiunilor sale.
A fi părinte sau medic presupune un angajament anterior ”omisiunii”.

Avortul

Dispute morale:
 Au femeile dreptul de a recurge la avort în cazul sarcinilor nedorite?
 Este statul îndreptăţit să interzică avorturile intenţionate?
 Ar trebui permise anumite avorturi, iar altele nu?
 Statutul legal al avortului decurge în mod direct din statutul său moral?

Drepturi morale fundamentale

Drepturile morale fundamentale ale persoanei includ, în mod obişnuit, dreptul la
 viaţă,
 libertate,
 autodeterminare şi
 dreptul de a nu suferi vătămări corporale.
Interzicerea avortului pare să încalce toate aceste drepturi primare.
Libertate, autodeterminare şi integritate fizică
Interzicerea avortului încalcă, de asemenea, dreptul femeilor la libertate, autodeterminare şi integritate
fizică.
  A fi forţată să duci o sarcină nu este doar un „inconvenient", aşa cum afirmă cei care susţin
interzicerea avortului. A duce o sarcină până la capăt este o responsabilitate dificilă şi riscantă,
chiar şi atunci când este voluntară.
 Pentru acele femei care rămân gravide împotriva voinţei lor, această experienţă poate deveni una
profund traumatizantă. Iar sarcinile nedorite şi naşterile involuntare sunt doar începutul
greutăţilor cauzate de interzicerea avortului.

Femeia fie păstrează copilul, fie îl dă spre adopţie.

 A păstra copilul poate echivala cu imposibilitatea de a-şi continua cariera profesională sau de a-şi
îndeplini celelalte obligaţii familiale.
 A da copilul spre adopţie înseamnă să trăiască cu gândul nefericit că are un fiu sau o fiică de care
nu se poate îngriji și despre care, adeseori, nu poate şti dacă trăieşte şi este bine. Studiile asupra
femeilor care au dat copii spre adopţie arată că, pentru o mare parte dintre ele, separarea de copil
presupune o suferinţă puternică şi îndelungată.

Statutul moral al fătului

Care este momentul din ciclul de dezvoltare a unei fiinţe umane în care aceasta dobândeşte un drept la
viaţă total şi egal cu al celorlalţi?
Mulţi teoreticieni au încercat să stabilească un criteriu universal pentru statutul moral, pentru a face
distincţia între entităţile care au drepturi morale depline şi cele care nu au drepturi morale sau au drepturi
morale diferite sau mai puţine.Au fost propuse mai multe criterii pentru determinarea statutului moral.
Cele mai obişnuite includeau:
 viaţa,
 senzorialitate (capacitatea de a avea experienţe, inclusiv cea a durerii),
 materialul genetic uman (identificarea biologică în calitate de aparţinător al speciei Homosapiens)
şi
 personalitatea (care va fi definită mai târziu).

Viața
Albert Schweitzer a susţinut o etică a respectului tuturor vietăţilor. El considera că toate vietăţile, de la
microbi la oameni, au o „dorinţă de a trăi". Este întotdeauna mai bine să evităm omorârea unei vietăţi. Dar
Schweitzer era conştient de faptul că nu orice omor poate fi evitat. Punctul lui de vedere era că nu trebuie
să ucidem în absenţa unui motiv întemeiat şi în nici un caz pentru amuzament sau ca sport. Astfel, din
etica respectului vieţii nu reiese că avortul este moralmente greşit. Fătul uman este o fiinţă vie, întocmai
ca ovulele nefecundate sau spermatozoizii.

Senzorialitatea
Un postulat al eticii utilitariste afirmă că plăcerea reprezintă un bine intrinsec, iar durerea - un rău
intrinsec.Criteriul senzorialității sugerează că este mai rău să ucizi o vietate care posedă această facultate
decât una care nu o posedă. Omorârea unei fiinţe cu această capacitate, chiar şi atunci când ea este lipsită
de durere, privează fiinţa respectivă de posibilele plăceri pe care le-ar fi putut experimenta în viitor.
Senzorialitateanecesită un sistem nervos central funcţional, care este absent în cazul pietrelor, al plantelor
şi al microorganismelor simple. Este, de asemenea, absent la fătul uman la începutul existenţei acestuia.
Mulţi neuropsihologi consideră că fătul uman începe să dobândească unele capacităţi senzitive
rudimentare în cel de-al doilea trimestru al sarcinii, înainte de acest moment, creierul şi organele
senzitive sunt prea puţin dezvoltate pentru a putea permite prezenţa senzaţiilor.
Dovezile behavioriste susţin acest punct de vedere. La sfârşitul primului trimestru, un făt poate
avea unele reflexe inconştiente, dar nu interacţionează cu mediul într-un mod care să sugereze
 existenţa facultăţilor. În cel de-al treilea trimestru al sarcinii, unele părţi ale creierului sunt
funcţionale şi fătul poate reacţiona la sunete, lumină, presiune, mişcare şi la alţi stimuli senzoriali.
Criteriul senzorialității susţine punctul de vedere conform căruia un avort realizat într-un moment avansat
al sarcinii este mai greu de justificat decât unul realizat într-un moment timpuriu.
Fiind o vietate care nu are încă senzaţii, fătul din primul trimestru nu este interesat de continuarea
vieţii. La fel ca ovulul nefecundat, fătul din primul trimestru poate deveni o fiinţă senzitivă. Dar
aceasta înseamnă că are capacitatea de a se dezvolta, transformându-se într-o fiinţă care va fi
interesată de continuarea vieţii, şi nu faptul că este deja interesată.

Materialul genetic uman

Apartenenţa la o anumită specie nu pare să fie, în sine, mai relevantă pentru statutul moral decât
apartenenţa la un anumit gen sau la o rasă.Este foarte posibil ca anumite animale, spre exemplu delfinii,
balenele sau primatele, să deţină suficiente capacităţi „umane" pentru a fi considerate persoane, adică
fiinţe capabile de raţionare, implicare socială, reciprocitate morală şi conştiente de ele însele.A considera
că specia în sine oferă o justificare pentru un statut moral superior este arbitrar şi nefolositor.
Personalitatea şi drepturile morale
Persoanele sunt capabile să îşi aprecieze propria viaţă şi pe aceea a celorlalţi membri ai comunităţi lor mai
mult decât animalele. Oamenii sunt singurele fiinţe care pot realiza planuri de viitor şi care sunt bântuite
de teama unei morţi premature. Poate că acest lucru înseamnă că, pentru persoane, vieţile lor valorează
mai mult decât cele ale fiinţelor senzitive. Dacă acest lucru este adevărat, atunci uciderea unei persoane
este, din punct de vedere moral, un rău mai mare decât omorârea unei fiinţe senzitive care nu este o
persoană.
Dacă personalitatea implică în mod necesar capacitatea de reciprocitate morală şi dacă personalitatea
este criteriul pentru egalitatea morală, atunci fătul uman nu îndeplineşte acest criteriu.

Vieţilefemeilorsuntpuseînpericolcelpuţinîndouămoduri:
 Acolo unde avorturile sunt interzise de lege, femeile tind să apeleze la avorturi ilegale
nesigure;(Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că 200.000 de femei mor anual din această
cauză)
 Multe altele mor din cauza naşterilor involuntare (accesul limitat la asistență medicală de urgență
în țările sărace) –